1. Nu mai pot, Alex. Serios. Mi-a ajuns. M-am săturat de toate certurile, de toate fazele pe care le faci. Nu
mai rezist! Nu mai am putere. De o lună mă simt rău, abia dorm nopț ile, îmi bubuie capul. Nu mai pot!!
Ș i tu îmi bagi la înaintare scuze. Mereu scuze, mereu scuze, mereu că ai probleme ș i de la probleme ai
scuze. Mereu! Dar eu?! La mine crezi că totul e perfect?! Crezi că eu trăiesc într-un univers utopic? Că
eu nu am probleme?!? Ba am. Am. Dar tac. Fiindcă m-am amăgit mult timp, iar acum realizez că nimeni
nu mă va salva, că nimeni nu îmi este dator să îmi rezolve problemele, nici măcar să mi le asculte, că nu e
responsabilitatea nimănui să mă facă fericită, că aș a cum port eu în suflet răni, cu toț ii purtăm. Ș i dacă
nimeni nu mă poate salva pe mine, atunci încerc eu să îi salvez pe ceilalț i, să îi ascult, să încerc să îi ajut.
Dar în momentele astea sunt copleș ită... Simt că mi-a căzut cerul în cap.
Citisem azi ceva de pe un blog, ș i mi-a rămas asta în minte : „M-am pierdut. Poate o să treci pe lângă
mine pe stradă şi n-o să mă recunoşti. Nici eu nu mai ştiu cine sunt. Pentru că am fost eu şi a durut mai
tare ca oricand. Şi mi-am dorit să fiu altcumva, să amputez părţi din mine, să cos altele la loc, să
funcţionez bine lângă el. Şi am spus ce a vrut să audă şi am înăbuşit ce nu trebuia să simt şi am tăcut când
cuvintele cereau răspunsuri incomode. Şi a durut să-i ofer totul cuiva care nu m-a vrut. Dar am dat, am
dat, am dat, până când n-a mai rămas nimic. Şi când n-am mai avut ce să dau mi-a spus atunci că mie nu-
mi pasă; şi din nou a durut. „Cine să mai fiu acum?”, mi-am zis. Dar cine să fii când nicicum nu-i bine?
M-am mulat mereu după oamenii de lângă mine, am fost cel mai crud agresor al propriei mele inimi. I-am
impus să tacă, când să bată, cât de tare, cât de repede, i-am ajustat mereu ticăielile după oamenii care mi-
au fost alături. Nu e de mirare că azi nu mai ştiu cine sunt. Îmi mai amintesc de mine doar în zilele în care
nu mai simt nimic, când îmi sunt goale sufletul şi mintea şi sunt absentă a propriei mele vieţi. Am fost
mulţi oameni până acum, dar astăzi sunt nimeni. Nu ştiu câte persoane trebuie să mai fiu până când o să
ajung să fiu eu şi câte măşti o să mai port în faţa lumii; de câte ori o să mă autonulez şi o să reneg părţi
din ceea ce sunt şi când o să fac şi eu în final cunoştinţă cu mine. Sigur azi nu, azi eu nu sunt aici. Şi nici
mâine, pentru că mâine o să fiu iar altcineva. Şi-o să accept să fiu oricine, sperând că într-o zi voi fi eu.”
Mă regăsesc. Perfect. Ș tii că ț i-am vorbit ș i ț ie cândva despre asta, dar cu alte cuvinte.
Nu mai pot continua ca în ultima lună. Chiar nu mai am puterea, Alex. Îmi doresc mai mult. Îmi doresc să
am pe cineva care să îmi fie alături atunci când am nevoie, ș i nu numai când îș i aminteș te de mine. Dar
nu...eu mă lovesc de o indiferenț ă ș i de o ironie care doare.
Am să fiu eu cea indiferentă de data asta. Gata. Luăm o pauză. Nu insista, fiindcă nu îmi schimb decizia.
Ș i nu mai fă ironii.
Sleep tight.