Alfabetul duhovnicesc

Alfabetul duhovnicesc
Sfântul Dimitrie al Rostovului - învăţături şi rugăciuni ziditoare de
suflet
Index
În loc de introducere .............................................................................................. 4
Viziunea Episcopului Dimitrie privitor la lume şi la vieţuirea intru aceasta ......... 6
Alfabetul duhovnicesc - tâlcuire a literelor sale.................................................... 10
Partea întâi.......................................................................................................... 20
Capitolul 1 - Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost
nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine .............................................. 20
Capitolul 2 - Despre cum se cuvine a cugeta şi păzi poruncile lui Dumnezeu.... 22
Capitolul 3 - Despre aceea că acela care nu-şi lucrează mintea - adică nu şi-o
curăţă acela nu poate avea cugetare dreaptă şi adevărată................................. 24
Capitolul 4 - Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne trudim
şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei ..................................... 26

Capitolul 5 - Despre aceea că întru toate trebuie să urmăm minţii şi cugetării, iar
nu trupului necuvântător.................................................................................. 29
Capitolul 6 - Despre aceea că trebuie să îndrăgim postul şi să avem înfrânare
întru toate......................................................................................................... 30
Capitolul 7 - Despre aceea că nu trebuie să ne robim îndulcirilor trupeşti, ci
pururea să căutăm mângâierea duhovnicească întru Domnul............................ 32
Capitolul 8 - Despre aceea că pururi şi în toate trebuie să urmăm cugetului, iar
nu necuvântătoarelor patimi trupeşti................................................................ 34
Capitolul 9 - Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm răniţi de frumuseţea feţelor
şi să nu ne robim de patima trupească............................................................... 36
Capitolul 10 - Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm robiţi de gânduri pătimaşe
şi patimi spurcate.............................................................................................. 37
Capitolul 11 - Despre aceea că patima trupească nu este firească omului, ci a
intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam ................................................ 40
Capitolul 12 - Despre aceea că nu se cuvine să ne alipim inima noastră de
lucrurile de acum şi să nu căutăm pace şi mângâiere întru desfătările pământeşti,
ci să le căutăm pe acestea întru Unul Dumnezeu.............................................. 43
Partea a doua....................................................................................................... 47
Capitolul 1 - Despre aceea că în toate lucrurile trebuie să ne păzim de lauda cea
deşartă.............................................................................................................. 47
Capitolul 2 - Despre aceea că nu se cuvine să ne mângâiem foarte cu cinstea şi
slava omenească................................................................................................ 50
Capitolul 3 - Despre aceea că nu se cuvine să ne mândrim în acest veac cu nici un
lucru ................................................................................................................. 52
Capitolul 4 - Despre aceea că se cuvine să ne smerim întru toate înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor.................................................................................. 55
Capitolul 5 - Despre aceea că se cuvine ca nici măcar întru ceva să nu ne socotim
nouă vreun oarecare lucru bun .......................................................................... 58
Capitolul 6 - Despre aceea că nu trebuie să judecăm pe nimeni, ci să vedem răul
nostru ............................................................................................................... 61
Capitolul 7 - Despre aceea că se cuvine să ne păzim de râs, vorbire în deşert şi
nelegiuire........................................................................................................... 64
Capitolul 8 - Despre aceea că în această vale a plângerii pururi trebuie să ne
pocăim şi să plângem pentru păcatele noastre ................................................... 66
Capitolul 9 - Despre aceea că pururi se cuvine să ne aducem aminte de moarte şi
să nu ne înşelăm cu lucrurile stricăcioase ale acestei lumi.................................. 69

Capitolul 10 - Despre aceea că nici într-un lucru din această lume nu este pace, ci
numai întru Unul Dumnezeu este pacea veşnică .............................................. 71
Partea a treia....................................................................................................... 74
Capitolul 1 - Despre aceea că nu se cuvine să ne lăsăm stăpâniţi de iubirea de
arginţi, ci să ne punem nădejdea noastră doar în Unul Dumnezeu ................... 74
Capitolul 2 - Despre aceea că nu se cuvine să pizmuim pentru nici un lucru din
lumea aceasta.................................................................................................... 76
Capitolul 3 - Despre aceea că nu se cuvine a ne mânia şi a ţine minte răul........ 78
Capitolul 4 - Despre aceea că nu se cuvine să ne întristăm peste măsură întru
necazuri............................................................................................................ 81
Capitolul 5 - Despre aceea că toţi Sfinţii, toată viaţa lor au petrecut-o întru
necazuri şi întristare ......................................................................................... 83
Capitolul 6 - Despre aceea că se cuvine ca toate câte ni se întâmplă să le răbdăm
cu bărbăţie........................................................................................................ 87
Capitolul 7 - Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim, ci mereu să petrecem
întru trezvie, în lucrarea celor ale lui Dumnezeu .............................................. 90
Capitolul 8 - Despre aceea că nu se cuvine să ne lenevim şi să ne întristăm, ci
mereu - zi şi noapte - să ne străduim şi să ne îngrijim de noi ............................. 93
Capitolul 9 - Despre aceea că se cuvine ca pururi să ne deşteptăm dorirea pentru
râvna şi căldura Domnului ............................................................................... 97
Capitolul 10 - Despre aceea că se cuvine ca toată dorirea a o îndrepta către
Dumnezeu şi să ne alipim de El cu dragoste...................................................... 98
Capitolul 11 - Despre aceea că se cuvine a avea dragoste către Unul Dumnezeu
şi să nu cinstim nimic mai presus de dragostea Lui...........................................100
Cel dintâi rând de stihuri de strigare de dragoste către Dumnezeu......................103
Cel de-al doilea rând de stihuri de glăsuire de dragoste cu Dumnezeu ..............105
Cel de-al treilea rând de stihuri de strigare prea plină de dragoste către
Dumnezeu .......................................................................................................108
Cel de-al patrulea rând de stihuri de strigare plină de dorire către Dumnezeu..111
Cel de-al cincilea rând de stihuri de strigare plină de răvnire către Dumnezeu
.....................................................................................................................114

În loc de introducere
Alfabetul duhovnicesc alcătuit de către Sfântul Dimitrie, mitropolitul Rostovului
este o carte minunată din mai multe privinţe, însă cu osebire este admirabilă prin
conţinut, expunere şi ordinea alcătuirii.
Prin continut:
Expunând iniţial gândul de temelie - anume că pricină a căderii lui Adam a fost
nechibzuinţa sa, necunoaşterea corespunzătoare de sine, a lumii şi a lui Dumnezeu
- Sfântul Dimitrie adună în lucrarea de faţă gânduri şi trăiri îndreptate împotriva
întreitei patimi, care se trage de la Adam şi care a molipsit întreg neamul omenesc
- pofta trupului, mândria lumească şi pofta ochilor (1 Ioan 2,16) - ca astfel să
supună necunoaşterea prin cunoaştere şi să întrarmeze creştinul în lupta cu patimile
şi căderile de căpătâi, dintru care se trag şi toate celelalte păcate.
Încă de aici se vede că în Alfabetul duhovnicesc nu este cuprinsă altceva decât
hrană duhovnicească sau după expresia Sfântului Apostol Pavel, „laptele"
duhovnicesc (1 Corinteni 3,2; Evrei 5,12-13) - hrana cea mai de trebuinţă, cea mai
bună şi cea mai lesnicioasă pentru hrănirea, întărirea şi redobândirea vieţii
duhovniceşti a creştinilor care încep şi împlinesc lucrarea mântuirii.
Aşa cum, părinţii iubitori se străduiesc să-şi hrănească pruncul la început cu lapte
de mamă, apoi cu cea mai uşoară şi hrănitoare mâncare, ca acesta să crească şi să
se întărească trupeşte, astfel şi arhipăstorul lui Dumnezeu, Dimitrie, cu prea multă
dragoste, în al său Alfabet duhovnicesc ne propune cea mai uşoară, mai dulce şi
mai hrănitoare mâncare pentru creşterea şi întărirea treptată a pruncilor lui Hristos
întru viaţa duhovnicească.
Îndeobşte, în Alfabetul duhovnicesc se cuprind gânduri şi trăiri care constituie
temelia adevăratei vieţuiri moral - duhovniceşti a creştinului. Aici se găsesc
rădăcinile şi vlăstarii evlaviei; aici este bobul de muştar din Evanghelie (Matei
17,20; Luca 17,6), dintru care, în împrejurări prielnice, poate creşte marele Pom al
vieţii, întru fericire veşnică (Apocalipsa 22,2,14).
Prin expunere:
Expunerea corespunde întru totul conţinutului Alfabetului. Marele arhipăstor al lui
Hristos, cu deplină luare-aminte şi grijă părintească pregăteşte hrana sa
duhovnicească pentru iubiţii săi fii: în expunerea Alfabetului duhovnicesc fiecare
gând important al său se repetă nu numai o singură dată şi este diversificat tocmai
ca să fie explicat sub toate aspectele, cu toată amănunţimea. Fără îndoială, o astfel

de particularitate a expunerii, cu toată simplitatea cu putinţă, a fost aplicată de către
sfântul autor din considerente pedagogice, pentru ca să pregătească, să topească şi
să înmoaie, să facă hrana sa un adevărat lapte duhovnicesc, uşor de folosit, de
asimilat, spre uşoară prefacere în duh şi spre a fi dătător de putere pentru pruncii
lui Hristos începători în lucrarea mântuirii lor. Pentru unii, este cu putinţă ca o
astfel de expunere să pară neiscusită şi plictisitoare lecturii, dar cei care înţeleg
lucrarea şi greutatea creşterii duhovniceşti o vor socoti o culme a măiestriei şi cu
covârşire, hrănitoare de suflet. Doar şi doctorii recomandă ca hrana să fie
mestecată cât mai îndelung, spre a fi mai uşor asimilată.
Prin ordinea alcătuirii:
Însăşi ordinea şi alcătuirea subiectelor care sunt cuprinse în Alfabetul duhovnicesc
pot fi numite, fără exagerare, prea înţelepte. în această ordine, întâi de toate este
cuprinsă viziunea de ansamblu a arhipăstorului asupra lumii, viziune în care simt
comparate vieţuirea lumească şi cea creştinească şi dintru care se trage concluzia
că adevăratul creştin se cuvine a se bucura de Unul Dumnezeu şi nu de cele
stricăcioase ale lumii acesteia. Altfel spus, acesta este „pământul" pe care este zidit
Alfabetul duhovnicesc. Urmează cuvântul înainte către iubitul cititor, rânduit în
ordine alfabetică, în care sunt expuse pe scurt aproape toate poruncile şi virtuţile
creştine. în cuvântul înainte însă, episcopul ne vorbeşte despre faptul că această
carte a fost scrisă îndeobşte pentru trezirea şi motivarea spre plinirea poruncilor lui
Dumnezeu, iar în formă prescurtată, în ordine alfabetică, pentru ca să fie deprinsă
pe de rost mai uşor. Apoi urmează, una după alta, cele trei părţi ale cărţii.
Prima parte este îndreptată împotriva poftei trupului; a doua împotriva mândriei
deşarte lumeşti; iar a treia împotriva poftei ochilor. Prima parte cuprinde
douăsprezece capitole, a doua - zece, a treia - unsprezece. În total sunt treizeci şi
trei de capitole, după numărul anilor petrecuţi pe pământ de către Mântuitorul
Hristos. Fiecare capitol are zece paragrafe. Întru sfârşit, sunt propuse pentru
rugăciunea zilnică cinci rânduri de stihuri - după numărul celor cinci simţiri.
Conţinutul adânc, expunerea iscusită şi dispunerea minunată a subiectelor cărţii m-
au determinat să traduc această carte din slavonă - limbă veche - în rusa modernă şi
să o dedic generaţiei tinere şi tuturor evlavioşilor creştini ortodocşi, care încep şi
plinesc lucrarea mântuirii lor.
9 decembrie 1898, Episcopul Iustin

Viziunea Episcopului Dimitrie privitor la lume şi la vieţuirea intru aceasta
Căutând la lumea aceasta trecătoare şi la viaţa cea omenească tulburată dintru
această lume, arhiereul lui Hristos, Dimitrie, a aşezat în scris cugetarea sa despre
aceea că omului i se cuvine a se bucura doar de Unul Dumnezeu şi nu de lucrurile
stricăcioase ale lumii acesteia.
Iată această cugetare: „Bucuria mea, izbăveşte-mă de cei ce m-au înconjurat" -
grăieşte Proorocul (Psalm 31, 8). Oarecând îngerul a grăit lui Tobie: „Bucură-te,
Tobie, pururea să fie întru tine bucurie". Tobie însă a răspuns îngerului: „Ce
bucurie să-mi fie mie, când stau întru întuneric şi nu văd lumina zilei? Ce bucurie
poate fi în această vale a plângerii? Ce bucurie să fie celui ce este întru durere şi
întristare, celui care sălăşluieşte în întuneric şi în umbra morţii şi care nimic
altceva nu aşteaptă decât plecarea dintru această viaţă, decât sfârşit necunoscut? Ce
bucurie are cel care sălăşluieşte întru întuneric? Ce răcorire are cel ferecat? Ce
mângâiere are cel care aşteaptă moartea amară? Nici una".
Şi într-adevăr. Cu ce vrei să te mângâi? Oare cu slava lumii acesteia, care degrab
se trece? Oare cu numele sau bogăţia, care adeseori piere? Oare cu îndulcirile sau
poftele trupeşti, care se preschimbă în puroi şi duhoare? Oare cu frumuseţea şi
strălucirea trupului, care degrabă se putrezeşte şi se preschimbă în pulbere şi
cenuşă?
Nu ai tu, omule, ceva cu care poţi să te mângâi întru acest veac mult-înlăcrimat;
dimpotrivă, aici trebuie să plângi şi să te tânguieşti. Căci nu locuieşti în tărâmurile
patriei, ci în pribegie, nu în pace şi linişte, ci în vâltoarea unui mare război, nu în
bucurie şi veselie, ci în valea plângerii. Cine se veseleşte, fiind datornic? Cine se
mângâie, fiind în temniţă? Cine se bucură, aşteptând moartea? Nimeni.
Această lume este plină de tânguire şi nu de veselie, de necaz şi întristare, iar nu de
mângâiere. Nimic nu este întru această lume statornic şi nestrămutat. Bucuria ei
este amestecată cu amar, veselia cu întristarea - slava este schimbătoare, bogăţia
piere, frumuseţea se preschimbă în pulbere şi cenuşă, îndulcirea trupească se
preschimbă în duhoare şi puroi. În sfârşit, toate acestea sunt întrerupte de o moarte
năpraznică şi pier.
Nimic întru această lume nu este vrednic de bucurie şi veselie, nimic nu este
vrednic de mângâiere şi de adâncire întru cugetare, ci toate sunt pline de plâns şi
tânguire... Veacul omenesc este „deşertăciunea deşertăciunilor" (Eclesiastul 1,2).
Căci se naşte omul din stricăciune, creşte în boli şi suferinţe, îşi cheltuieşte viaţa în

tristeţi şi necazuri, în griji, în furtuni, în întuneric şi în toată nestatornicia. Căci
pretutindeni sunt necazuri, pretutindeni sunt pârâşi, pretutindeni sunt prigonitori,
pretutindeni sunt lupte şi nedumeriri, pretutindeni este teamă şi frică.
Toată lumea este plină de necazuri şi de vrăjmăşie. Orişiunde te-ai întoarce,
pretutindeni vei vedea luptă şi încrâncenare. Aici te luptă îmbuibarea, acolo beţia;
aici lenevirea, acolo nesimţirea; aici desfrânarea, acolo pofta spurcată; aici frica,
acolo păcatul şi fărădelegea. Nimic nu este de care am putea să ne bucurăm întru
acest veac.
Apoi va veni moartea, va veni despărţirea de toate şi de toţi, va veni schimbarea
neaşteptată a toate, sufletul va merge într-un alt veac şi va primi răsplată pentru
faptele săvârşite aici, iar trupul va rămâne hrană viermilor, se va preschimba în
puroi şi duhoare. Nu este nimic îmbucurător întru această lume.
De aceea, nu te bucura în acest veac al plângerii, nu te bucura de nimic ce este
vremelnic, deoarece întru acesta totul este nestatornic şi pe de-a-ndoaselea, totul
este mincinos şi schimbător. Dacă vrei însă să te mângâi, mângâie-te cu Unul
Dumnezeu; dacă vrei să te bucuri, bucură-te de Unul Dumnezeu. Căd bucuria
trupească în curând piere, iar bucuria întru Domnul de-a pururi este; mângâierea
pământească se mistuieşte năpraznic şi se preschimbă în amărăciune, însă
mângâierea Preasfântului Duh pururi întru Domnul ne mângâie şi ne va mângâia în
vecii vecilor, cu mângâiere negrăită.
Aşadar, nu te bucura de altceva, ci numai de Domnul. „Veseliţi-vă în Domnul şi vă
bucuraţi, drepţilor" - grăieşte Proorocul (Psalm 31,12). Iar Apostolul spune:
„Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate" (1
Tesaloniceni 5,16-18). Întru aceasta este mântuirea noastră. De nimic altceva să nu
te bucuri, decât de Domnul. Căci orice bucurie care nu este întru Domnul este
neadevăr şi înşelare, orice mângâiere care nu este întru Domnul este povară şi
tulburare a sufletului. Aşadar, bucură-te nu de hrană şi băutură, nu de bogăţia şi
slava lumii acesteia, nu de oarecare frumuseţi şi patimi fără rost, ci te bucură de
Domnul; de Unul Dumnezeu cu veselie veseleşte-te.
În cele vremelnice întru nimic nu se găseşte bucurie adevărată; în ele aflăm bucurie
prefăcută, vremelnică, smintită. Căci în întuneric nu aflăm lumină, iar în moarte nu
vom afla viaţă. În minciună nu se vădeşte a fi adevăr. Bucuria lumii acesteia este
mincinoasă, mângâierea ei este nestatornică, veselia lesne şi degrab trecătoare.
Pentru puţină vreme adie bucuria şi mângâierea - şi năpraznic vine necazul; pentru

puţină vreme vine bucuria - şi neaşteptat poposeşte plânsul şi tânguirea; încă
mângâierea nu a trecut şi deja se abate asupră-ne amarul şi întristarea.
De aceea, bucură-te de bucuria întru Unul Dumnezeu şi veseleşte-te cu veselie de
El. Bucură-te de Domnul Dumnezeu, căci Dumnezeul tău este Dumnezeu mare,
veşnic, nemuritor, atotţiitor, atotputernic; Dumnezeu este mărinimos, milostiv,
drept, iubitor de oameni şi prea milostiv; este Dumnezeul mărinimiilor, Dumnezeul
a toată mângâierea. Ale Lui sunt Cerul şi pământul, munţii şi văile, pădurile şi
crângurile. Ale Lui sunt toată suflarea şi toată făptura, văzută şi nevăzută, care este
în Cer şi pe pământ. Ale Lui sunt soarele şi luna, stelele şi toate stihiile; ale Lui
sunt apele şi râurile, mările şi lacurile, izvoarele şi adâncurile, grindina şi zăpada,
ploile şi vânturile, tunetele şi fulgerele. Ale Lui sunt oamenii şi toate vieţuitoarele
pământului. Ai Lui sunt îngerii, Arhanghelii, Scaunele, Domniile, Heruvimii,
Serafimii şi toate Puterile Cereşti. La El sunt adevărul, judecata nefăţarnică, însuşi
binele şi iubirea de oameni, înţelepciunea şi izvorul cunoştinţei. La El sunt liniştea,
pacea, netemerea şi nemâhnirea. La El sunt slava, bogăţia, comorile şi veşnica
îndulcire. La El sunt veselia, lumina, însufleţirea, frumuseţea, strălucirea, dulceaţa
şi toată mângâierea. La El sunt slobozenia, nestingherirea, îndestularea şi veacul
neclătit. La El sunt toate câte iubesc oamenii. Numai să te alipeşti de Domnul
Dumnezeul tău cu tot sufletul tău şi doar de El Unul să te bucuri cu bucurie şi să te
veseleşti cu veselie.
Bucură-te de Domnul şi adu-I mulţumire, căci El te-a făcut pe tine după chipul şi
asemănarea Sa (Facerea 1,26) - te-a adus din nefiinţă la fiinţă, te-a încununat cu
slavă şi cu cinste. Nu te-a făcut fiară sau chit sau oricare altă vieţuitoare, ci te-a
făcut om, făptură cugetătoare, a înzestrat sufletul tău cu nemurire şi voire slobodă.
Chiar dacă noi murim cu trupul trecător, cu sufletul petrecem veşnic - nu o mie sau
două sau trei mii de ani, ci în vecii vecilor, care nu au sfârşit.
Bucură-te de Domnul şi adu-I mulţumire, căd El a zidit toate de dragul tău. Pentru
tine a făcut cerul şi pământul, soarele, luna şi stelele - toată podoaba cerească.
Pentru tine sunt fiarele, dobitoacele, păsările şi toate vieţuitoarele. Pentru tine sunt
mările, izvoarele, lacurile, peştii feluriţi, marile balene. Pentru tine sunt pădurile,
crângurile, pustiurile. Pentru tine sunt făcute toate cele văzute şi nevăzute.
Bucură-te de Unul Dumnezeu şi adu-I mulţumire pentru că El toate pentru tine le-a
rânduit drept şi milostiv şi neîncetat cugetă la sufletul tău: te apără, te păzeşte, te
acoperă, te ocroteşte, îţi dăruieşte tărie, sănătate, te întăreşte, te înţelepţeşte, te
luminează către toată fapta cea bună. Toate pentru tine le face cu dreptate şi
milostivire.

Bucură-te de Unul Dumnezeu şi adu-I mulţumire pentru că El, Domnul
atotputernic şi prea bogat, pentru tine a sărăcit, pentru tine S-a făcut om, ca să te
unească întru una cu El. Nu s-a scârbit să ia firea noastră, tocmai pentru ca să ni se
dăruiască nouă în întregime. Pentru tine a fost pus în iesle; pentru tine a fost înfăşat
cu scutece Cela Ce îmbracă cerul cu nori; pentru tine a fost tăiat împrejur a opta zi;
pentru tine a fugit în Egipt; pentru tine S-a botezat în Iordan; pentru tine a plecat
capul în faţa lui Ioan Botezătorul - ca să ridice de la tine necazul; neavând trebuinţă
de Botez, S-a botezat ca să-ţi dăruiască prin Botez curăţire.
Bucură-te de Unul Domnul şi adu-I mulţumire, deoarece pentru tine a fost bătut,
necinstit, scuipat, batjocorit, legat, încununat cu cunună de spini; pentru tine I-au
fost bătute mâinile în cuie, a băut oţet şi fiere, a fost împuns cu suliţa în preacurata
coasta Sa; pentru tine a vărsat preacurat sângele Său, te-a răscumpărat cu sângele
Său; pentru tine a fost aşezat în mormânt; pentru tine a înviat a treia zi din morţi -
ca să ne dăruiască nouă tuturor înviere.
Bucură-te de Unul Domnul şi adu-I mulţumire pentru faptul că, deşi săvârşeşti
adânc de păcate înaintea lui Dumnezeu, El te primeşte cu milostivire întru
pocăinţă. Vai, câte păcate săvârşeşti înaintea Lui! Şi nu te leapădă! Câte fărădelegi
săvârşeşti! Şi El nu se întoarce de la tine! Vai, cât cazi! Iar El te înnoieşte, îndelung
rabdă şi nu deîndată te dă morţii, ci aşteaptă întoarcerea ta, chiar până în ceasul
morţii, când, poate, te vei pocăi. El ţi-a dat lege şi arătare a voii Sale, nu te-a lipsit
de Botez, nu te-a lăsat cufundat în necredinţă şi erezie păgubitoare.
Slavă milostivirii Sale negrăite! Slavă iconomiei Sale prea înţelepte! Slavă
negrăitei şi de nepătruns bunătăţii şi iubirii Sale de oameni! Căci Lui I Se cuvine
toată slava, cinstea şi închinăciunea, împreună cu Tatăl Cel fără de început şi cu
Preasfântul şi Bunul şi de viaţă Făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.

Alfabetul duhovnicesc - tâlcuire a literelor sale
(A)
(Adam)
Fiind de o fire cu Adam, te sfătuiesc, de orice gen ai fi: fii smerit - având firea lui
Adam; fii smerit - ţinând minte cuvântul dreptei cugetări, grăite de însuşi
Dumnezeu: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce." (Facere 3, 19)
(B)
(Bog - Dumnezeu)
Cunoaşte-L pe Dumnezeu, cugetă la faptele Lui, umblă întru poruncile Lui - şi vei
fi moştenitorul veşnicelor Lui bunătăţi.
(V)
(verovati - a crede)
Crede în Dumnezeu, crede lui Dumnezeu, ai în toate înfrânare, pururea adu-ţi
aminte de moarte şi de neîncetata schimbare tuturor lucrurilor - şi nu te vei pleca
înspre nimic lumesc.
(G)
(greh - păcat)

Păzeşte-te de păcat - mare şi mic, pune mereu înaintea ochilor tăi păcatele tale,
pentru ca în fiecare zi să alergi cu mai multă râvnă la pocăinţă.
(D)
(dobro - bine)
Zi de zi înalţă-te pe muntele bunei făptuiri; neîncetat, în fiecare zi, pune sârguinţă
lângă sârguinţă - ca să te îndreptezi întru căile cele drepte.
(E)
(esti - este)
E nădejde pentru tot binele, e pace veşnică pentru toată truda, este veselie pentru
nevoinţă şi în veacul viitor, răsplată.
(I)
(jizni - viaţă)
Pururi adu-ţi aminte de viaţa veşnică - pururi să se înalţe inima ta către cele de Sus.
(Z)
(zelo - foarte)
Fii foarte cu amănunţime [migălos] şi cu râvnă în chemarea şi în rânduiala ta, ca să
nu risipeşti în zadar viaţa ta.

(Z)
(zrea - privind)
Uitându-te la făpturi, minunează-te şi adu slavă Ziditorului făpturii; nu-ţi alipi
simţirile de făptură, ci către Dumnezeu - Ziditorul a toate - înalţă-ţi inima şi
sufletul tău.
(I)
(ije? kto? - cine?)
Celui care are râvnă către bine, aceluia i se dă binele, iar celui care nu are, aceluia i
se va lua şi ceea ce şi-ar dori să aibă.
I
(istina - adevăr)
Iubeşte adevărul, păzeşte-te de toată minciuna - pentru ca să scapi de cele grăite de
Proorocul: „Pierde-voi pe toţi cei ce grăiesc minciuna." (Psalm 5, 6)
(K)
(kako? - în ce fel?)
Pururi şi neîncetat înalţă-ţi mintea şi sufletul tău către Dumnezeu şi niciodată nu-L
alunga din inima şi cugetul tău, ca să fii pururi unit cu El.

(L)
(liubiti - a iubi)
Sârguieşte-te din toată inima ta să-L iubeşti pe Dumnezeu şi vei fi slobod de toată
pofta pământească şi vei dobândi încredinţarea mântuirii tale.
(M)
(molitva - rugăciune)
Sârguieşte-te neîncetat în rugăciune, căci aceasta este comoară care nu poate fi
prădată: prin ea, asemenea unei scări, te vei sui mai lesne către Dumnezeu.
(N)
(nepotrebnîi - netrebnic)
Nu-ţi alipi inima de cele pământeşti, ca să nu te strici asemenea sării şi să nu mai
fii bun de nimic (Matei 5,13), ci către Unul Dumnezeu şi inima şi sufletul tău să le
ai aţintite, ca să fii nestrămutat întru dragostea Lui.
(O)
(on-el)
Căci El Unul este Domnul, Izvorul a tot binele şi Dătătorul de viaţă veşnică.

(p)
(pomniti - a aduce aminte / a pomeni)
Adu-ţi aminte de Domnul neîncetat - pururi să sălăşluiască numele Lui în inima ta
şi pe buzele tale. Sârguieşte-te întru pocăinţă neîncetat şi în fiecare zi spală sufletul
tău cu lacrimi fierbinţi şi te vei albi mai mult decât zăpada şi cu chip fără de ruşine
te vei înfăţişa înaintea Domnului.
(R)
(ruki - mâini)
Mâinile tale, cât se poate de des înalţă-le cu râvnă în rugăciune către Dumnezeu,
mereu aşteptând de la El ajutor, pentru a-1 birui pe Amalicul minţii, adică pe
diavolul.
(S)
(smerti - moarte)
Aducându-ţi aminte de moarte, păzeşte-te de lăcomie şi de strâmtorarea aproapelui
- ca nu cumva, cuprins de lăcomie şi necredinţă, la vremea sfârşitului să-ţi închizi
porţile milostivirii lui Dumnezeu.

(T)
(tihii - liniştit)
Fii cu toţi liniştit, fără de îngâmfare şi blând - ca să te arăţi următor şi ucenic
adevărat al lui Hristos Cel fără de prihană.
(U)
(unînie - întristare)
Dacă vrei degrabă să găseşti comoara veşnică, cu grijă mare păzeşte-te de întristare
şi lenevire.
(U)
(userdnîi - osârdnic)
Fii întotdeauna fierbinte şi osârdnic către Dumnezeu şi te vei face părtaş vieţii
veşnice.

(F)
(Faraon)
Încearcă să-l îneci pe faraonul minţii în apele lacrimilor, ca să nu te mai
prigonească, războindu-te.
(H)
(Hristos)
Urmează-L pe Unul Hristos - şi vei fi cu El în veci, căci aceia care-L urmează vor
dobândi mare milă şi nu se vor lipsi de tot binele.
(O)
(oteţ - tată)
Cunoscându-ţi părinţii, prietenii, rudele, află că ai pe Dumnezeu, Care este
începutul vieţii şi sfârşitul fără de sfârşit a toate. Nu nesocoti îndrumarea
duhovnicească părintească, pentru ca să nu te poticneşti în căile tale.

(Ţ)
(ţeli - scop, ţel)
Ţelul şi adăpostul tău să-ţi fie Unul Dumnezeu; nădejdea şi întărirea să-ţi fie întru
preasfânta Lui dragoste.
(Ci)
(cistota - curăţie)
Iubeşte cu adevărat curăţia şi înţelepciunea, ca în acest chip, curat adică, să te
alipeşti de Cel Curat. Nu amâna pocăinţa de la ceas la ceas, ca să nu risipeşti
zadarnic vremea mântuirii într-un ceas.
(Ş)
(sestocrilnii - cu şase aripi)
Să fie în sufletul tău adânc ancorate virtuţile cele cu câte şase aripi, adică sârguinţa,
bunăvoinţa, buna-cuviinţă, cugetarea, înfrânarea şi dragostea, cu care lesne să te
înalţi până la Ceruri.

(Şei)
(şciedrîi - darnic)
Fii cu toţi darnic şi milostiv, ca să-L dobândeşti în ziua judecăţii pe Domnul
milostiv şi îngăduitor cu sufletul tău. Să ai întotdeauna în cugetul tău doar un
singur lucru - de a face pururi doar voia lui Dumnezeu şi neîncetat să te înalţi către
El, întru dragoste.
(Iu)
(iunostnîi - tineresc)
Alungă de la tine nebunia trupească şi pătimaşă a tinereţii; cu toată râvna, însă,
sârguieşte-te mereu să înveţi înţelepciunea duhovnicească, de Dumnezeu arătată.
(la)
(iarosti - mânie)
Îndeosebi păzeşte-te de mânie, ca înfierarea şi grăirea de rău să nu întunece ochiul
minţii tale.
(O)

(obiedenie - îmbuibare)
Neîncetat să te păzeşti de îmbuibare şi beţie, ca să nu cazi mereu în tot răul.
(Psi)
(psalm)
Neîncetat slavosloveşte pe Dumnezeu în psalmi şi în cântări, ca să ai întru aceasta
mângâiere neîncetată.
(Tita)
(tşceslavie - îngâmfare)
Îndeosebi păzeşte-te de făţărnicia fariseică plină de îngâmfare, ca să nu primeşti
aici, pe pământ, îngâmfarea ca răsplată pentru faptele tale cele bune.

Partea întâi
Capitolul 1 - Despre aceea că pricina dintâi a căderii lui Adam a fost
nechibzuinţa şi desăvârşita necunoaştere de sine
1.Mulţi socotesc multe şi felurite pricini pentru căderea lui Adam: unii -
necredinţa, alţii - neascultarea, alţii - mândria şi iubirea de slavă, alţii însă alte şi
alte pricini. Noi însă pe nici una dintre acestea nu o socotim cea dintâi, afară de
nechibzuinţă şi necunoaşterea tuturor lucrurilor.
2. Cea dintâi poruncă dată lui Adam în Rai a fost să săvârşească şi să păzească,
adică să săvârşească cu cugetare, pentru ca să priceapă bine şi să păzească
porunca, ca să nu o calce. Dar aşa cum el nu a lucrat cu judecată, astfel nici
porunca nu a păzit-o, căci din nelucrarea cugetului mai întâi de toate, în Adam a
luat naştere necredinţa - necredinţa către Dumnezeu, Care a spus şi a poruncit; iar
din necredinţă s-a născut neascultarea, iar din neascultare călcarea poruncii, iar din
călcarea poruncii s-a făcut căderea de la harul Domnului şi înstrăinarea de
dragostea Lui dumnezeiască.
3. Dacă Adam L-ar fi înţeles pe Binefăcătorul şi ar fi cugetat asupra poruncii,
atunci nu ar fi căzut în necredinţa pentru poruncă, iar dacă ar fi crezut, atunci nu ar
fi călcat porunca, nu ar fi mâncat din pomul poruncit, nu ar fi fost izgonit din Rai,
nu ar fi fost dat morţii şi stricăciunii, iar Dumnezeu nu ar fi trebuit să facă atâtea
minuni cu noi, până când ne-a adus întru înţelegerea şi cunoştinţa tuturor
lucrurilor.
4. Aşa cum Adam a căzut de la Dumnezeu şi harul Lui numai din nechibzuinţă, aşa
şi noi, prin nimic altceva nu ne putem uni cu El, decât numai prin înţelepciune şi
cunoaşterea tuturor lucrurilor. Căci cine s-a cunoscut cu adevărat pe sine, acela
L-a cunoscut pe Dumnezeu, iar cine L-a cunoscut pe Dumnezeu, acela s-a
cunoscut pe sine - acela s-a unit cu Dumnezeu şi odihnindu-se de toate lucrările
şi muncile sale, a intrat în jertfelnicul lui Dumnezeu şi mereu aduce lui
Dumnezeu slujire cugetătoare.
5. Dar nimeni nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu înainte să se cunoască pe sine şi
nici pe sine nu se va cunoaşte cum se cuvine, dacă nu va cunoaşte mai întâi de
toate făptura şi nu va înţelege toate lucrurile, văzute şi pricepute, în lume. Şi astfel
se va uni desăvârşit în dragoste cu Dumnezeu.

6. Aşadar, cine vrea să-L cunoască întru adevăr pe Domnul, să se cunoască pe sine
şi să se unească dimpreună cu El în dragoste, acela, mai întâi de toate trebuie să
cunoască toată făptura văzută şi pricepută, ca să aibă înţelegerea tuturor lucrurilor
şi a toată făptura: de la cine şi pentru ce sunt toate - astfel încât nici un lucru să nu-i
fie tăinuit şi să nu-i stârnească nedumerire; apoi să se cunoască pe sine şi toată
taina despre sine; apoi să-L cunoască pe Dumnezeu şi toate negrăitele Lui
binefaceri. Astfel, omul ajunge întru desăvârşita cunoaştere de sine. Căci se cuvine
a cunoaşte mai întâi cele pământeşti, apoi cele cereşti: căci nu de la cele înalte
trebuie să pogorâm către cele de jos, ci de la cele de jos să urcăm către cele de Sus.
De aceea, Dumnezeu a aşezat înaintea noastră toată făptura şi toată rânduiala
acestei lumi ca pe o învăţătură sau ca pe o oglindă, ca învăţându-ne, să ne înălţăm
de la cele de jos către cele înalte. Căci, dacă nu pricepem cele pământeşti, cum
putem pricepe cele cereşti?
7. Din înţelegere şi cunoaştere ia naştere credinţa; din credinţă - păzirea
poruncilor lui Dumnezeu; din păzirea poruncilor lui Dumnezeu se naşte
nădejdea în Dumnezeu; din nădejdea întru Dumnezeu - dragostea
dumnezeiască, cea care, prisosind treptat, duce la unirea treptată cu Dumnezeu
şi la plinirea Legii şi a Proorocilor (Matei 7, 22; 22, 40).
8. Pe cât creşte înţelegerea, pe atât creşte credinţa; pe cât creşte credinţa, pe atât se
înmulţesc virtuţile, pe atât se înmulţeşte nădejdea în Dumnezeu şi pe cât are cineva
nădejde la Dumnezeu, pe atât îl şi iubeşte pe Dumnezeu, pe atât se uneşte cu El,
îndulcindu-se cu dumnezeiasca Lui slavă.
9. Din necunoaştere se naşte necredinţa, din necredinţă - neascultarea, din neascul
-tare - tot păcatul şi călcarea poruncii. Cum poate cineva să creadă, fără ca să
înţeleagă nimic? Iar cel care nu păzeşte poruncile Domnului, cum poate avea
nădejde în Dumnezeu şi dragoste pentru El? Nicicum.
10. Aşadar, mai înainte de toate se cuvine să învăţăm nu doar lucrarea cea dinafară,
ci şi lucrarea cugetătoare: înţelepciunea şi cunoaşterea. Cel care a deprins
înţelepciunea şi cunoaşterea tuturor lucrurilor, lesne crede în toate - păzeşte
poruncile Domnului, nădăjduieşte în Dumnezeu, îl iubeşte din toată inima - se
uneşte cu El întru una: pe de-a-ntregul petrece întru Dumnezeu şi Dumnezeu
petrece întru el. Unul ca acesta dobândeşte învierea sufletului înainte de înviere
şi înainte de sfârşitul vieţii, moşteneşte viaţa veşnică, deoarece la el, prin viaţa
înţelepciunii şi cunoştinţei este doborâtă moartea necuvântării - căci scris este:
„aceasta este viaţa veşnică, să-L cunoşti pe Domnul Dumnezeul tău" (Ioan 17,
3) iar necunoaşterea Lui este moarte.

Capitolul 2 - Despre cum se cuvine a cugeta şi păzi poruncile lui Dumnezeu
1. Noi am spus că cea dintâi pricină şi începutul căderii lui Adam a fost
nechibzuinţa; pricină însă a bunului început şi a bunei lucrări este cugetul; dar
cugetul, spun, cel adevărat şi drept, căci cugetul adevărat este plăcut, iar cel
neadevărat este lepădat. Însă înţelepciunea cea dreaptă se înmulţeşte şi creşte din
cugetarea şi păzirea poruncilor lui Dumnezeu, după cum şi în Rai i-a fost poruncit
lui Adam să facă şi să păzească poruncile, dar după cum nu a cugetat, tot aşa nici
nu a păzit poruncile.
2. Şi dracii sunt socotiţi cugetători şi înţelepţi, dar nu petrec întru adevăr şi nici nu
doresc să petreacă în acesta, de aceea şi sunt izgoniţi. Aşa cum milostivirea fără
adevăr este urâtă, tot aşa urâtă este şi înţelepciunea întru neadevăr, însă şi una şi
cealaltă trebuie aduse la aceeaşi măsură, după cum grăieşte Proorocul: „Mila şi
judecata Ta voi cânta Ţie, Doamne. Cânta-voi şi voi merge cu pricepere, în cale
fără prihană" (Psalm 100, 1-2). Astfel se cuvine şi pricepere să avem şi fără de
prihană să proslăvim, în aceeaşi măsură cu dreptatea.
3. Dumnezeu nimic nu iubeşte atât de mult şi nu ne cere, precum adevărul şi
dreapta cugetare; pentru aceea, toată nevoinţa noastră, toată truda noastră şi grijirea
noastră trebuie îndreptate spre a dobândi dreapta cugetare, spre a ne pătrunde de
adevăr şi a petrece întru acesta până la însăşi moartea: „Fii credincios până la
moarte şi îţi voi da cununa vieţii" (Apocalipsa 2, 10). Toţi cei care însă cugetă
stricat şi vorbesc împotriva adevărului, deşi cugetă înalt şi fac multe uneltiri, în loc
de adevăr propovăduiesc minciuna. Iar minciuna niciodată nu poate fi adevăr
plăcut lui Dumnezeu.
4. Ereticii şi toţi cei cu stricată cugetare, de asemenea, par înţelepţi şi pricepuţi, dar
ei nu petrec şi nici nu vor să petreacă întru adevăr, căci s-au întunecat în judecată şi
au orbit din neadevărul lor. Căci înţelepciunea lor este lepădată şi călcată în
picioare: înţelepciunea cu minciuna - şi filosofia cu neadevărul nu pot fi îngăduite
dimpreună. Spre pildă: cum pot fi primiţi de către Dumnezeu înţelepţii din Apus,
care cugetă cele potrivnice Bisericii, care poartă adevărul în neadevăr? Nicicum.
5.Cugetarea care se abate de la adevăr este nedreaptă şi este neplăcută lui
Dumnezeu. Cel aflat în astfel de cugetare cade în făptuiri viclene, ajunge în
supunere faţă de tatăl minciunii - diavolul - şi se abate în tot felul de erezii. Iar cel
care caută cugetarea cea dreaptă şi adevărată, acela îl caută pe Dumnezeu şi îl află,
căci nimeni nu-L poate dobândi nici unde, afară de judecata cea dreaptă şi
adevărată.

6. Precum cei care nu ţintesc bine, nu nimeresc niciodată ţinta, tot aşa şi cei care
cugetă nedrept petrec departe de înţelepciunea lui Dumnezeu. Mulţi doresc să se
apropie de Dumnezeu, mulţi se luptă, mulţi au râvnă întru aceasta; însă nu toţi întru
aceeaşi măsură şi nu întocmai ating ţinta, deoarece, ţintind departe, rămân în
necunoştinţă.
7. „Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este" -
grăieşte Domnul (Ioan 3, 6). Aşa cum trupul, împreunându-se cu trup, naşte trup,
astfel şi judecata dreaptă şi adevărată, unindu-se în cunoaşterea tuturor lucrurilor
cu înţelepciunea lui Dumnezeu, zămisleşte rodul Duhului şi petrecând în cunoscute
nevoinţe , peste o vreme naşte duh. „Pentru frica Ta", spune Proorocul, „în pântece
am primit şi m-am îndurerat şi am născut duh de mântuire" - al harului
Domnului şi al dragostei Lui dumnezeieşti (Isaia 26,18). Însă acela care nu are
dreaptă cugetare niciodată nu va dobândi toate acestea.
8. Iar cel care doreşte să aibă dreaptă judecată trebuie neîncetat să lucreze
cugetarea, căci mintea neluminată de înţelepciune şi care nu se grijeşte de aceasta,
chiar dacă ar avea înţelepciune firească şi deprinsă , nu va avea dintru aceasta nici
un folos. Aşa după cum aurul ce se află în pământ, nefiind prelucrat şi ars, este de
puţin preţ, ori copacul care, fiind necurăţat şi neîngrijit, nealtoit şi nerăsădit, aduce
puţin rod - şi acela amar, asemenea este şi cugetarea ce nu e luminată de
înţelepciunea lui Dumnezeu: fie rămâne fără rod, fie aduce roade amare sau fără de
nici un preţ. Pe cât se va griji cineva de lucrarea minţii, pe atât va primi de la ea
roade şi va cunoaşte lărgimea acesteia.
9. Lucrarea minţii, prin care avem putinţă a ne apropia de Domnul, este aceasta:
mai întâi de toate, a cunoaşte toată făptura văzută şi nevăzută de către cine şi
pentru cine a fost zidită, încotro merge şi unde se îndreaptă; apoi de a se încredinţa
de aceasta cu covârşire. Încă şi a se cunoaşte pe sine însuşi şi toată taina despre
sine cu toate binefacerile sale. În aceasta şi constă cugetarea dreaptă şi adevărată,
ca să fie cunoscute toate întru amănunţime, încât nici un lucru să nu-i fie tăinuit şi
să-i stârnească nedumerire - a cunoaşte şi a adânci acestea întru sine vreme
îndelungată astfel încât judecata să se pătrundă de acest fel de cunoştinţă şi să se
unească întru una. Însă, cel care nu a dobândit acestea, dar îndrăzneşte să
gândească lucruri mari despre sine şi să teologhisească, chiar dacă şi-ar însuşi toată
înţelepciunea lumii, este nechibzuit şi pentru aceea este orb şi nu va scăpa de
mrejele uneltitorului.
10. Cel care doreşte mai lesne să ajungă întru cunoaşterea făpturii, cunoaşterea de
sine şi a Domnului, să citească cât mai des cărticica numită Sedmodnevnik , în care

aceste feluri ale cunoştinţei sunt aşezate mai pe larg. Dar nu e cu putinţă a izbândi
fără de trudă, fără mare nevoinţă, fără de cugetarea neîncetată întru vreme
îndelungată. Asemenea bobului de grâu, care fiind aruncat în pământ, nu de îndată
creşte în spic, ori dospeala, fiind pusă în trei măsuri de făină, nu de îndată dospeşte,
după pilda din Evanghelie (Marcu 4, 26-27; Matei 13,33), astfel şi cunoaşterea
făpturii, cunoaşterea de sine şi a lui Dumnezeu, nu de îndată se dă omului. Primind
dospeala din cuvântul lui Dumnezeu, femeia (sufletul) o aşează în trei măsuri de
făină, adică în cele trei puteri ale sufletului (mintea, simţirea şi voirea), îndelung
o încălzeşte întru sine, ca şi cum şi-ar dospi sufletul său prin cuvântul lui
Dumnezeu, până când, sufletul pe de-a-ntregul se va pătrunde de cunoaştere şi
de luminarea minţii sale şi de cunoştinţa întregii taine despre sine.
Capitolul 3 - Despre aceea că acela care nu-şi lucrează mintea - adică nu şi-o
curăţă acela nu poate avea cugetare dreaptă şi adevărată
1. Judecata care vreme îndelungată nu este prelucrată şi curăţită, este cugetare
nechibzuită - judecată nedreaptă şi neadevărată. Cugetarea, asemeni altor lucruri,
este de mai multe feluri. Este cugetare desăvârşită - cea duhovnicească, cugetare de
mijloc - cea a sufletului, este şi cugetare de rând - cea trupească. Aşa cum, în
învăţătura cea dinafară sau în deprinderea vreunei meserii, nimeni nu va putea să
şi-o însuşească dacă nu se va strădui să o înveţe şi să se grijească de aceasta, tot
aşa, nimeni nu va deprinde cugetarea cea desăvârşită - duhovnicească, dacă nu se
va sârgui mereu întru aceasta.
2. Cel care nu se va strădui singur să purceadă pe drumul evanghelicesc cel strâmt
şi va fi fără băgare de seamă spre curăţirea minţii, acela este orb cu sufletul, chiar
de ar fi deprins toate învăţăturile lumeşti: el ia seama doar la litera care omoară,
dar nu primeşte duhul de viaţă dătător şi nu numai pe alţii, ci nici pe sine nu poate
să se îndrepte desăvârşit. Căci sunt lucruri osebite: una este cugetarea lumii
acesteia şi alta este cugetarea duhovnicească. Toţi Sfinţii au deprins cugetarea
duhovnicească de la Sfântul Duh şi au străluminat, asemenea soarelui, în lume.
Astăzi însă nu de la Duhul Sfânt este învăţată înţelepciunea, ci de la Aristotel,
Cicero, Platon şi alţi înţelepţi păgâni şi de aceea, cei care fac astfel, abătându-se de
la drumul dreptei cugetări, suferă de orbire deplină şi de neadevăr. Sfinţii învăţau
cugetarea şi poruncile lui Dumnezeu, iar aceştia învaţă doar arta vorbirii măiestrite:
toată înţelepciunea lor e pe limbă, iar în suflet este doar beznă şi întuneric
(Psalm 81,5).
3. Cugetarea dreaptă şi adevărată nu poate fi lesne sădită în suflet şi fără de trudă şi
nevoinţă mare şi îndelungată. Patimile trupeşti simt omorâte pe măsura trudei şi a

nevoinţei, iar în măsura în care sunt omorâte patimile, în aceeaşi măsură creşte şi
se întăreşte cugetarea cea adevărată. Însă nevoinţa trebuie să fie pentru fiecare
îndoită, cuprinzând nevoinţa cea dinafară şi lucrarea minţii: nu se lucrează una fără
de cealaltă.
4.Cel care învaţă înţelepciunea cea dinafară, dar o nesocoteşte pe cea
duhovnicească, se aseamănă celui care are doar un singur ochi sau un singur picior.
Înţelepciunea lumii acesteia şi nevoinţa trupească, fără de lucrarea minţii, se
aseamănă, după cum a spus cineva, sfârcurilor uscate sau unui copac neroditor. De
aceea, Sfinţii nu se opreau doar la munca şi învăţătura cea dinafară, ci se grijeau să
deprindă şi lucrarea lăuntrică, adică curăţirea cea dinlăuntru. Dacă ei ar fi învăţat
doar învăţătura cea dinafară, iar cea duhovnicească nu, atunci nu ar fi fost Sfinţi,
iar harul Duhului Sfânt nu ar fi petrecut întru ei.
5. Toţi cei care au învăţat povăţuirile cele dinafară, iar lucrarea duhovnicească
lăuntrică au nesocotit-o, au înnebunit cu desăvârşire, s-au desfrânat în diferite
patimi şi au căzut în erezii păgubitoare, precum Arie, Savelie, Eutihie şi mulţi alţii,
care „n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa că şi Dumnezeu i-a
lăsat la mintea lor fără de judecată, să facă cele ce nu se cuvine" - după cum
spune Apostolul (Romani 1,28).
6. Cel care, chiar de ar deprinde toată înţelepciunea acestei lumi, însă nu-şi va
curăţa mintea, nu-şi va lumina sufletul, acela nu se poate uni cu Dumnezeu. Iar cel
care nu s-a unit în cuget cu Domnul, rătăceşte cu duhul în căi neştiute. Mintea,
după cum am spus, se curăţă şi se luminează prin nevoinţă îndoită: păzirea
poruncilor Domnului şi lucrarea neîncetată a minţii şi îndeosebi, cu lacrimi
fierbinţi neîncetate. Nimeni nu poate ajunge la luminarea cugetului altfel.
7. Oricare minte, nefiind lucrată, neluminată, nesărată cu sarea harului
Preasfântului Duh (Marcu 9,49), va înnebuni şi se va împuţi cu diferite gânduri şi
fapte pătimaşe. Mintea e dăruită fiecăruia în chip firesc de la Dumnezeu, însă,
nelucrată, se întunecă şi se face beznă, iar lucrată, se luminează şi ajunge întru
luminare desăvârşită.
8. Asemenea copilului mic care nu are trebuinţă să înveţe să vadă lumina cu ochii
trupeşti (de nu are cumva vreo suferinţă a ochilor), tot aşa nu are nevoie oarecine
să fie învăţat în înţelepciunea duhovnicească şi în unirea cugetului cu Dumnezeu,
afară de lucrarea curăţirii şi luminării minţii. Căci mulţi fiind foarte simpli şi
neiscusiţi la învăţătură, au învăţat înţelepciunea duhovnicească - prin lucrarea

minţii şi păzirea poruncilor - şi s-au împărtăşit de mari daruri, precum Antonie,
Pahomie, Pavel cel prea simplu şi alţii mulţi.
9. Mintea este înaintea oricărei învăţături şi ştiinţe lumeşti. Căci mintea nu a luat
naştere ca urmare a deprinderilor cărturăreşti şi nu a crescut din învăţătură, ci toate
acestea au luat naştere de la minte. Dumnezeu a dat în chip firesc minte fiecăruia,
iar învăţătura de carte s-a ivit de la oameni, de aceea noi trebuie să ne grijim mai
mult decât toate de curăţirea minţii. Mintea fiind curăţită şi luminată, poate pricepe
toate cele dinafară şi cele lăuntrice - căci este duhovnicească - şi să judece despre
toate, însă pe ea nu poate să o judece nimeni - a grăit Apostolul (1 Corinteni 2,14-
15).
10. „Fiecare jertfă cu sare se va săra", spune Domnul, iar nefiind sărată „se va
strica" (Matei 5,13; Marcu 9,49-50; Luca 14,34). Tot astfel şi sufletul este jertfă
firească pentru Dumnezeu, după cum este spus: „jertfa lui Dumnezeu, duhul
umilit" (Psalm 50,18); însă, nefiind sărată cu sarea harului Preasfântului Duh, în fel
şi chip se va strica din pricina nebuniei şi se va umple cu noian de mulţime de
patimi. Dacă cineva va cuprinde toată înţelepciunea acestei lumi, dar nu se va săra
cu sarea Duhului Sfânt şi nu se va împărtăşi de harul Domnului, acela va rămâne
cu desăvârşire netrebnic şi ca unul ce nu are întru sine chip împărătesc, va fi
alungat afară din împărăţia lui Hristos. Cel care nu are Duhul lui Hristos acela nu
este cu El, a grăit Apostolul (1 Corinteni 2,16).
Capitolul 4 - Despre aceea că în lucrarea minţii până atunci trebuie să ne
trudim şi să ne nevoim, până când vom ajunge la luminarea ei
1. Cugetarea omenească a lumii acesteia necesită învăţătura omenească cea
dinafară, iar mintea cea duhovnicească - lăuntrică, trebuie să caute nu omeneasca
învăţătură, ci cea dumnezeiască, de la însuşi Domnul. Una este ştiinţa omenească şi
alta este cunoştinţa lui Dumnezeu. După cum învăţătura omenească omul o
deprinde de la oameni, tot aşa şi învăţătura dumnezeiască se cuvine a se învăţa de
la Dumnezeu. Aşa cum omul, care nu a învăţat de la oameni, nu poate să priceapă
pe măsură învăţătura omenească, tot astfel şi sufletul, care nu a învăţat de la
Dumnezeu prin lucrarea minţii, prin rugăciune şi prin umilirea din inimă prin
lacrimi, nu poate deprinde înţelepciunea lui Dumnezeu şi toate cele dumnezeieşti.
Însă cel care a învăţat cele dumnezeieşti de la Dumnezeu poate pricepe şi toate cele
omeneşti fără să fi învăţat nici o ştiinţă omenească. Cel care însă nu a învăţat cele
dumnezeieşti de la Dumnezeu nicidecum nu poate pricepe de la sine cele
dumnezeieşti, afară de cele omenesc-trupeşti. Duhul Sfânt este izvorul a toată

înţelepciunea şi priceperea: doar cel care L-a dobândit poate cunoaşte şi pricepe
toate cele dinafară şi cele lăuntrice.
2. Nu de la oameni au învăţat Apostolii să vorbească în limbi, ci prin pogorârea
Preasfântului Duh, dintr-odată au început să vorbească în limbi felurite şi „s-au
umplut toţi de Duhul Sfânt" (Faptele Apostolilor 2, 4). Şi nu carte a deschis
Domnul pentru a-i învăţa pe ucenicii Săi, ci le-a deschis mintea pentru a pricepe
Scriptura. De aceea, se cere de la noi trudă şi cu trudă nevoinţă, pentru a primi şi
dobândi harul: toate de câte avem trebuinţă lesne le vom dobândi şi le vom avea,
doar dacă vom avea grijă sârguincioasă. Căci toată învăţătura şi tot lucrul se dă
trudei şi sârguinţei râvnitoare. Cel care se grijeşte, în orice caz, va deprinde atât
cele dinafară, cât şi toate cele duhovniceşti, iar cel care nu se grijeşte şi nu se
trudeşte nu va putea deprinde şi învăţa nimic. De aceea, Domnul, învăţându-ne şi
răsplătindu-ne, grăieşte: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va
deschide; tot cel care cere va primi şi cel ce caută va dobândi şi celui ce bate i se
va deschide" (Matei 7, 7-8; Luca 11,9-10).
3. Aşa aici, în învăţătura cea dinafară sunt izbânzi şi trepte diferite, tot aşa şi în cele
duhovniceşti sunt izbânzi şi trepte duhovniceşti. Pe măsura nevoinţei cu luare-
aminte şi a înaintării se dăruieşte luminarea minţii, iar pe măsura luminării minţii
se dăruieşte harul Domnului. Pe cât se va nevoi cineva în chip prisositor, pe atât se
luminează, pe atât se şi uneşte cu Domnul. Cel care, însă, a izbândit şi s-a luminat
cu sufletul şi s-a unit prin cugetul său cu Domnul, acela este încredinţat de
mântuirea sa - înainte de învierea trupului a înviat cu sufletul şi pururi vieţuieşte
pentru Domnul.
4. Pe cât se nevoieşte cineva în lucrarea minţii, pe atât îşi cunoaşte neputinţa sa şi
pe cât îşi cunoaşte neputinţa, pe atât i se luminează mintea, pe atât izbândeşte întru
smerenie şi umilinţă. Nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa, decât după vreme
îndelungată şi multă îndeletnicire, până când, în chip desăvârşit şi din toate părţile
îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va cunoaşte cu adevărat că nu poate săvârşi nimic cu
de la sine putere (Ioan 15,5).
5. Dar nimeni nu-şi va cunoaşte neputinţa sa înainte să fie stăpânit şi răpus de către
felurite îngăduiţi ale ispitei şi până nu va cerca asupra sa toate aceste ispite, până
atunci nu poate ajunge întru cunoaşterea desăvârşită de sine şi a neputinţei sale şi
să fie smerit. De aceea Dumnezeu, în chip obişnuit mai întâi îi încearcă pe robii săi
cu felurite ispite - ca aceştia, cunoscând neputinţa, pururi să petreacă smeriţi,
nicidecum să se bizuiască pe sine, căci şi aurul şi argintul, fără de încercarea prin
ardere, nu au desăvârşire (Pilde 17,3; 27,21).

6. După cum o iarbă - fie in, fie cânepă - până ce nu va fi ruptă şi strivită în maşini
de lemn făcute îndeosebi pentru aceasta, nimeni nu poate face din ele nimic - nici
funie, nici aţă, nici pânză, nici nimic altceva folositor şi trebuincios - tot astfel şi
sufletul care nu e domolit şi înmuiat cu felurite ispite, nu poate ajunge întru
desăvârşita cunoaştere a neputinţei sale şi întru smerenie. Toate acestea au
trebuinţă de multă trudă şi de multă nevoinţă şi de neîncetata lucrare a minţii, până
când acel suflet îşi va cunoaşte neputinţa sa şi va fi mereu smerit.
7. „Dar anevoios lucru este înaintea mea, până ce am intrat în locaşul cel sfânt
al lui Dumnezeu" - grăieşte Proorocul (Psalm 72,16-17). Până atunci, trebuie să
se trudească şi să se nevoiască cineva până când va străvedea, până va ajunge întru
desăvârşita cunoaştere de sine, până se va uni pe sine întru dragoste cu Dumnezeu.
Numai atunci se va cunoaşte pe sine, când dragostea se va uni desăvârşit: atunci nu
va mai avea nici o trudă, nici o nevoinţă, atunci se va vedea pe sine întru pace,
bucurie şi veselie veşnică.
8. Până atund celui orb îi este greu, până nu va vedea; până atunci este bolnav cel
suferind, până se însănătoşeşte; până atunci are nevoinţă cel ce învaţă, până nu va
deprinde, dar deîndată ce a învăţat, nu mai are nici o greutate. Ce greutate are cel
ce vede, în a vedea lumina? Ce greutate are cel care s-a cunoscut pe sine şi L-a
cunoscut pe Dumnezeu, să cunoască toate cele câte sunt? Ce greutate sau nevoinţă
are cel ce iubeşte, să-l iubească pe cel drag? Nu este nici o greutate. Dimpotrivă,
pentru unul ca acesta toate astea sunt cu bucurie şi dorite. Cel care a fost orb şi a
ajuns să vadă, acela se scârbeşte de orbire şi nu are greutate întru a vedea, cu cu
bucurie se îndulceşte de lumină. Cel care a cunoscut toate şi şi-a luminat mintea,
se scârbeşte de nebunie. Cel care a dobândit bogăţie, nu mai vrea să fie sărac.
9. Cel care a schimbat necunoştinţa întru cunoştinţă şi luminare a minţii, cel care a
preschimbat iuţimea şi mânia în blândeţe, îndulcirea trupească şi patima
dobitocească în dorinţa şi dragostea dumnezeiască - va petrece în linişte şi pace, se
va înveşmânta întru veşnică bucurie şi linişte. Atunci, văzând toate cele trei părţi
ale sufletului (mintea, inima şi voirea) cufundate în adâncul nepătimirii şi
luminarea minţii, omul, în trupul omorât, ca într-un timpan, bucurându-se cu
duhul, va da cântare de biruinţă lui Dumnezeu.
10. Până atunci, până când nu te vei cunoaşte desăvârşit pe tine, până când toate
cele trei puteri ale sufletului nu se vor pătrunde de cunoştinţă şi de luminarea
minţii şi de curăţirea de patimi, până nu te vei împăca cu Dumnezeu, până nu te
vei uni cu El într-un singur duh - până atunci nu vei putea fi fără de necaz, nu
vei putea fi fără de temere şi frică. Dar când te vei uni cu Dumnezeu şi îl vei iubi

din toată inima, atunci pururi vei petrece fără de frică şi întristare: pururi te vei
bucura şi veseli cu duhul de Unul Dumnezeu, în vecii vecilor.
Capitolul 5 - Despre aceea că întru toate trebuie să urmăm minţii şi cugetării,
iar nu trupului necuvântător
1. Înaintea tuturor lucrurilor şi întru toată săvârşirea să-ţi fie ţie pururi înainte-
mergătoare şi înainte-stătătoare: dreapta judecată şi pricepere - şi aşa niciodată
întru nimic nu te vei înşela, vei fi mai presus de toată amăgirea. Aşa cum toate
lucrurile cele dinafară nu pot fi văzute fără ochi, tot astfel şi cele lăuntrice
duhovniceşti nu pot fi pricepute decât cu mintea şi cugetarea.
2. Nu începe nimic şi nu face nimic până nu vei chibzui, unindu-te în rugăciune cu
Dumnezeu. Căci nimic nu îl face pe om mai neprihănit şi mai statornic în toate
lucrurile, precum dreapta judecată şi chibzuinţă. „Să cugeţi la toate cele pe care
vrei să le faci" - a grăit Domnul lui Iosua Navi .
3. După cum, cel care este orb merge nu fără de primejdie, tot astfel şi cel nebun
nu face nimic bun. Pentru aceasta nu te supune patimii şi dorinţei trupeşti, ci
urmează pururi şi întru toate doar cugetului şi chibzuinţei.
4. Cea dintâi pricină de cădere a lui Adam a fost nechibzuinţa. Dacă el ar fi cugetat
asupra poruncii date lui de către Dumnezeu, dacă ar fi urmat cugetului, nu ar fi
căzut din ascultare - nu s-ar fi înşelat de gustarea din pomul poruncit.
5. Urmând cugetului şi chibzuinţei, nimeni nu poate să cadă, iar cel care nu are
dreaptă judecată, nu poate săvârşi nimic bun. Aşa cum începutul şi rădăcina a tot
păcatul este nebunia şi necuvântătoarea necunoaştere de sine, tot astfel, începutul şi
rădăcina a tot binele este dreapta cugetare şi chibzuinţă.
6. Cel orbit de vederea trupească, întru toate căile sale mult şi în multe feluri se
poticneşte; tot astfel şi cel care nu are dreaptă judecată, neurmând chibzuinţei,
mereu umblă în întunericul nepriceperii şi al păcatului. Iar cel care s-a cunoscut pe
sine şi vede lumina cugetului, pururi şi în toate este fără poticnire.
7. Ce este păcatul? Lucrare a patimii trupeşti. Dar ce este lucrarea patimii
trupeşti? Nu altceva decât nebunie. Nimeni nu păcătuieşte, decât cel care se află
întru nebunie şi nechibzuinţă: tot binele este lucrat întru chibzuinţă, iar tot răul
întru nechibzuinţă.

8. Înaintea oricărui păcat stă nebunia, iar chibzuinţa precede virtuţile şi faptele
bune. Nechibzuinţa niciodată nu va aduce omului pace şi mângâiere desăvârşită,
dacă însăşi mintea, prin luminarea sa, nu va linişti şi mângâia sufletul. Aşa cum cel
orb nu are linişte până nu vede lumina, tot astfel şi cel nebun nu poate avea linişte,
până nu va ajunge întru cunoştinţă.
9. Cu atât mai mult, cugetarea şi chibzuinţa trebuie râvnite înaintea tuturor
virtuţilor, deoarece în cugetare şi chibzuinţă se cuprinde începutul a tot binele;
astfel încât, nici virtutea nu poate fi virtute cum se cuvine, dacă aceasta nu va fi
ajutată şi cârmuită de cugetare şi chibzuinţă.
10. După cum dintre toate simţirile fireşti vederea celor văzute este cea mai
minunată şi plină de bucurie, tot astfel, în toate cele de gând şi cuget, cel mai
minunat şi mângâietor este cugetul şi cunoştinţa tuturor lucrurilor. Iată întru ce stă
viaţa veşnică! Iată întru ce stă şi căderea şi primirea chinului!
Capitolul 6 - Despre aceea că trebuie să îndrăgim postul şi să avem înfrânare
întru toate
1. Dacă vrei să ai dreaptă cugetare şi lesne să birui toate patimile tale, păzeşte
mereu postul şi înfrânarea, nu te lăsa robit de îndulcirea trupească, pentru ca să nu
îţi iroseşti viaţa ta în întunericul necuvântării şi al tulburărilor şi să nu fii răsplătit
întru aceasta şi astfel să te lipseşti de răsplătirea cea veşnică.
2. Pururi păzeşte-te de îmbuibare şi beţie, căci întru acestea este începutul şi
rădăcina a tot păcatul, în acestea e pornirea către desfrâu şi necurăţie, întru acestea
e gătirea pentru veşnicul chin. Neînfrânarea naşte tot răul; prin neînfrânare
strămoşul nostru Adam cu tânguire s-a lipsit de Rai şi a căzut pradă morţii. De la
îmbuibare şi beţie se face împovărarea sufletului, întunecarea minţii, răzvrătirea
patimii trupeşti, lupta neîncetată, intrarea lesnicioasă a diavolului şi înstrăinarea
dintru dragostea lui Dumnezeu.
3. Din îmbuibare şi beţie se naşte nu doar rău sufletului, ci şi boală trupului; din
înfrânare şi trezvie se naşte nu doar folos sufletului, ci şi sănătatea trupului şi
uşurimea vieţii; îmbuibarea şi beţia nu doar ne lipsesc de viaţa veşnică, ci şi de cea
vremelnică - păgubeşte dimpreună şi sufletul şi trupul; îndeobşte îl fac pe om
netrebnic lui Dumnezeu şi oamenilor. Îndulcirea vremelnică îi pregăteşte omului
amarul veşnic, dacă cineva se alipeşte de ea nebuneşte. Viaţa înfrânată şi cu trezvie
este Raiul pe pământ, iar viaţa stricăcioasă şi păcătoasă este iad pe pământ şi mare
chin.

4. Biruie îndulcirile şi stăpâneşte-le, ca să nu te biruie şi să te stăpânească ele, dacă
vrei ca slobod să dobândeşti viaţa veşnic fericită. „Celui ce va birui", a grăit
Domnul, „îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în Raiul lui
Dumnezeu" (Apocalipsa 2, 7). Şi încă: „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu
foloseşte la nimic" (Ioan 6, 63). De aceea, nu pune foarte mângâierea ta întru cele
ce îţi sunt date pentru puţină vreme, ci caută adevărata mângâiere întru Domnul,
care va fi cu tine veşnic.
5. Păzeşte-te întru toate de lipsa de măsură şi de împuţinare; păzeşte întru toate
dreapta şi chibzuita credinţă. Dacă vrei să găseşti lesne liniştea sufletească, să ai
pururi şi întru toate înfrânare. Dimpotrivă, niciodată nu vei afla pace şi linişte întru
neînfrânare. Să ştii că, chiar dacă cea mai îndulcitoare mâncare ar fi fost
amestecată cu otravă, tu tot nu ai fi mâncat din ea, nici nu te-ai fi atins de ea, de nu
voieşti ca deodată cu ea să guşti şi moartea.
6. Urăşte îndestularea pântecelui - ca să nu fii prins şi legat de laţurile patimilor.
Rabdă setea şi foamea de îndulcirile trupeşti şi te vei slobozi de povara sufletească
şi te vei îndestula cu hrana dumnezeiască, întrucât cel ce nu îndură foamea puţină,
are să sufere necazuri pătimaşe şi mai mari. Dacă vei asemui cu păgubirea
îndulcirea trupească, mulţumirea trupului cu povara, mângâierea vremelnică
amarului sufletesc, să ştii că nu vei mai dori să te înşeli cu acestea, căci îndulcirea
stricăcioasă nu este îndulcire, ci amărăciune a sufletului; săvârşirea voii trupului nu
este plinire, ci tulburare şi îngreuiere; mângâierea vremelnică nu este mângâiere, ci
necaz şi amărăciune. Nu este aceasta împărăţia Cerească, ci lipsirea de aceasta,
„căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi
bucurie în Duhul Sfânt" - grăieşte Apostolul (Romani 14,17).
7. Nu-ţi alipi inima ta de plăcerile trupeşti, căci sunt vremelnice şi stricăcioase.
Află mângâierea ta nu în băutură şi mâncare pământească, ci caută pe cele mai
bune întru Dumnezeu - pe cele cereşti. Chiar de te-ai fi îndulcit acuma din destul
de toate mâncărurile şi băuturile, nu se cuvine ţie să îţi alipeşti de acestea inima
ta, pentru că ele nu vor rămâne cu tine de-a pururi, căci toate cele pământeşti
sunt vremelnice, doar cele cereşti sunt veşnice şi nestrămutate.
8. Treci cu mintea prin toată viaţa ta încă din tinereţile tale şi adu-ţi aminte câte ai
mâncat şi ai băut şi ţi se va părea că niciodată nu ai mâncat şi ai băut îndeajuns:
totul a fost pieritor, de parcă nici nu ar fi fost vreodată, iar acum, dintru acestea nu
este nici un folos, nici măcar amintire. Şi acum ca şi atunci, de te vei îndulci de
toate mâncărurile şi băuturile, nu vei dobândi mai mult decât păgubire şi de fiecare
dată când te vei umple de îndulcire, vei agonisi povară sufletească şi înnoire a

patimilor. Pentru aceea, nu-ţi dori să primeşti aici răsplată dintru ele, ci pune-ţi
toată nădejdea în răsplătirile cereşti.
9. Nu te învoi vremelnicelor îndulciri trupeşti - ca să nu te lipseşti de îndulcirea
veşnică şi să nu pierzi viaţa veşnică. Plinirea voii îndulcirii trupeşti nu este altceva
decât povară sufletească şi mare chin al conştiinţei; nu este pe atât mângâiere, pe
cât e necaz; nu este îndulcire, pe cât e, după povară. E deşartă acea mângâiere,
după care, deîndată urmează amărăciune şi întristare.
10. Cei care s-au robit îmbuibării şi beţiei, nimic bun şi vrednic de pomenire nu au
făcut în lume, însă ademenindu- se de viaţa aceasta, s-au făcut nevrednici de viaţa
veşnică şi au păgubit pomenirea lor în mijlocul celor buni. Aşadar, dacă mănânci,
mănâncă fără împătimire; dacă bei, bea fără dorirea inimii, căci nu aici este
desăvârşirea ta: toate acestea se trec şi curând se preschimbă.
Capitolul 7 - Despre aceea că nu trebuie să ne robim îndulcirilor trupeşti, ci
pururea să căutăm mângâierea duhovnicească întru Domnul
1. „Bogăţia" tuturor îndulcirilor pământeşti „de ar curge, nu vă lipiţi inima de
ea" (Psalm 61,10). Pentru ce să alipeşti de aceasta sufletul tău, când nu este dată
pentru veşnicie şi nu îţi aduce folos, ci păgubire? Căci tu nu o singură dată ai
cunoscut şi cercat că toată îndulcirea vremelnică aduce îngreuiere, toată îndulcirea
trupească leagă sufletul şi îi aduce tulburare neîncetată, nelinişte.
2. Nu te răsfăţa cu aceea cu care nu o dată te-ai îndulcit şi săturat - nu o singură
dată ţi-ai împovărat cu aceasta inima şi sufletul tău. În mâncare şi băutură, în somn
şi în toate celelalte lucruri, pururi să ai în faţa ta aducerea aminte şi dreapta
socoteală, ca să nu te poticneşti de nenumărate ori în uitarea neîncetată şi să cazi în
tot răul: înfrânează-ţi pofta trupească, pentru ca prin aceasta să înfrânezi tot răul.
3. Caută mângâiere nu în îndulcirile vremelnice, ci râvneşte la cele veşnice şi la
îndulcirea veşnică întru Domnul, Care pe toate le-a zidit. Nu te supune împătimirii
necuvântătoare, ci cu dreaptă socoteală primeşte doar cele trebuincioase spre a trăi.
Căci, dacă te supui împătimirii trupeşti, aceasta, legându-te cu laţurile sale,
niciodată nu-ţi va da pace şi linişte, ci te va arunca fără milă în toate adâncurile
pătimaşe. Ţine minte către ce duce îndulcirea şi patima trupească şi nu râvni să te
amăgeşti mai mult cu aceasta.
4. Gândesc că nu o singură dată, ci de multe ori ai încercat îndulcirea trupească.
Cunoşti ce povară aduce cu sine orice îndulcire trupească, ce întristare agoniseşte

orice mângâiere pământească, dar mereu uitând, te laşi ademenit şi doar atunci te
pocăieşti, când simţi amărăciunea şi povara, iar când acestea trec, atunci te întorci
iar către ea „ca şi câinele la vărsătura sa" (2 Petru 2, 22), fără de nici un rost. Întru
acest chip este lucrarea nesimţirii şi a orbirii tale!
5. Dacă nu vei vieţui cereşte, să nu gândeşti că vei apuca în dar Cerul. Dacă nu
vei stăpâni patimile şi nesocotinţa, nu vei moşteni Împărăţia Cerurilor. „Nu vă
amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii,
nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii
nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Corinteni 6, 9-10). Căci ce va
dobândi fiecare aici, aceea va moşteni şi dincolo; ce gând şi lucrare a avut fiecare
aici, aceleaşi le va avea în sufletul său şi dincolo. Aşadar, alungă de la tine dorinţa
nestăvilită de a te lăsa pradă îndulcirii fără rost, ca să nu primeşti întru aceasta
răsplată şi să nu auzi cele spuse: „Ai primit cele bune ale tale în viaţa ta" (Luca
16, 25). Acest lucru nu este nou pentru tine, nu este nou: nu doar o singură dată ţi-
ai pricinuit prin acesta necaz şi tulburare.
6. Rabdă foamea şi setea de îmbuibare turbată - ca să nu-ţi agoniseşti pagubă şi
povară şi să cazi apoi întru mare necaz şi întristare. Ţine minte că nu doar o singură
dată te-ai înşelat şi dintru aceasta râvneşte să nu te mai înşeli - spre a nu-ţi fi tu
însuţi luptător şi ucigaş neîndurat.
7. Nu te supune îndulcirii şi patimii trupeşti, ci dorirea trupească - hrană şi băutură
- întoarce-o întru dorire dumnezeiască, pentru ca fireasca dorire de Dumnezeu să
alunge departe de la sufletul tău nefireasca îndulcire trupească şi patimă şi să îi
dăruiască sufletului tău mângâierea lui firească. Este scris: „Nu numai cu pâine va
trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu" (Matei 4, 4).
8. Îndulcirea trupească, nefiind firească sufletului omenesc, nu poate sluji lui spre
mângâiere. Ea a intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam şi după trebuinţă,
este îngăduită o vreme această îndulcire trupească stricăcioasă, pentru că încă nu
am învăţat să gustăm hrana duhovnicească şi adeseori nu avem dorinţă ca să
învăţăm, ci fără de noimă o refuzăm şi nu dorim să o folosim cu înţelepciune.
9. În nesfârşitul veac viitor nu ne vom hrăni cu această hrană şi băutură, ci cu
dumnezeiescul har veşnic al Preasfântului Duh. Să ne grijim de această cugetătoare
hrană dumnezeiască, cu care ne vom hrăni veşnic. Căci în îndulcirea trupească nu
este mângâierea cuvenită: dimpotrivă, în ea este chin neîncetat şi tulburare a
sufletului - în ea nu este atâta mângâiere, pe cât povară şi amărăciune; căci

nefirească - de la cădere - stricăcioasa hrană nu poate da sufletului liniştea şi pacea
firească, ci îndeobşte, în toată vremea dă împovărare şi tulburare.
10. În îndulcirea trupească - în îmbuibare şi băutură - sufletul nu-şi află linişte şi
pace, ci neîncetată luptă şi tulburare, beznă şi întuneric. Şi însăşi acea hrană şi
băutură pururi sunt legate de multă grijă şi tulburare şi iarăşi nici în somn nu este
pace şi linişte, ci poftiri întunecate şi tulburări înşelătoare. Însă hrana
dumnezeiască, duhovnicească şi nemuritoare este pacea sufletului, liniştea vieţii,
slobozenia duhului, nestingherirea conştiinţei - dulceaţa şi veselia veşnică:
„Sătura-se-vor din grăsimea casei Tale şi din izvorul desfătării Tale îi vei adăpa
pe ei" (Psalm 35, 8).
Capitolul 8 - Despre aceea că pururi şi în toate trebuie să urmăm cugetului,
iar nu necuvântătoarelor patimi trupeşti
1. Dumnezeu a dat omului judecată şi l-a aşezat ca pe un împărat peste patimi şi
dorinţe, pentru ca pururi să se grijească şi să înveţe cum să le stăpânească înţelept
şi chibzuit. Pentru aceasta, în toată vremea urmează cugetului, iar nu patimii
necuvântătoare, căci dacă „orb pe orb va călăuzi, vor cădea amândoi în groapă"
(Luca 6, 39). Fie ca mintea să stăpânească patimile şi dorinţele, iar nu patimile să
stăpânească judecata. E rău dacă te vor stăpâni patimile, iar nu tu pe ele. Unde
robii îl robesc pe stăpân, în acea casă nu poate fi nimic bun, afară de neîncetată
vrajbă, necaz şi întristare, necuviinţă şi tulburare. Dumnezeu te-a făcut cugetător,
deci nu fi nechibzuit: nu te lăsa de bunăvoie, întru cunoştinţă, în stăpânirea şi robia
patimilor şi a desfătărilor.
2. În fiecare lucru cunoaşte şi pricepe vremea sa şi nu te lega cu patimi
necuvântătoare: nu face nimic fără de vreme, dar şi la vremea cuvenită să ai
înfrânare. Să ştii să înfrânezi cu chibzuinţă patimile necuvântătoare, pentru a nu
cădea în tot felul de păcate şi în nesfârşite necazuri şi mâhniri. Cu frică şi temere se
călăreşte pe un mânz neînvăţat, tot astfel şi sufletului tău îi este greu să lucreze în
trupul care nu este strunit de judecată şi înfrânare.
3. Dacă vrei să ai o viaţă liniştită şi netulburată şi să fii încredinţat de mântuirea
ta, cârmuieşte-ţi viaţa cu chibzuinţă, iar nu cu patimi necuvântătoare şi
desfătări. Însă de nu vei face astfel, atunci vei cădea în toate păcatele rele şi
pierzătoare, iar după ele în amărăciune şi tulburare şi în sfârşit, dimpreună cu
această viaţă, cu amar te vei lipsi şi de viaţa veşnic fericită.
4. Săvârşirea neîncetată a voii patimii trupeşti nu este altceva decât suferinţă şi
nesănătate, boală şi slăbiciune, necaz şi întristare. Cu cât mai mult vei face voia

trupului, cu atât mai mult, pe de-a-ntregul vei slăbi şi te vei face cu totul netrebnic:
pe cât de mare e satisfacerea, pe atât de mari sunt suferinţele şi bolile şi nimeni n-a
văzut vreodată un îmbuibat şi un beţiv cu desăvârşire sănătos. Neîncetata săvârşire
a voii trupeşti şi neînfrânarea de la păcat nu este altceva decât povară, necaz,
amărăciune sufletului şi nesiguranţă a mântuirii. Ţine minte pururi în sufletul tău
că sfârşitul învoirii [cu patima], este împovărarea şi amărăciunea şi nu cred că
vreodată vei mai dori să te înşeli cu aceasta.
5. De aceea, primeşte hrană trupească doar atât cât îţi este de trebuinţă pentru
întărire, ca să fii în putere pentru lucrarea celor dumnezeieşti, iar restul înlătură-1,
ca fiind nefolositor şi de prisos. Cu osebire grijeşte-te de lucrarea celor
dumnezeieşti, de îndreptarea sufletească, cea care va rămâne cu tine în veci, căci
trupul va putrezi şi patimile degrab vor pieri - doar singur sufletul va trăi veşnic.
Scris este: „Cel ce seamănă în trupul său însuşi, din trup va secera stricăciune;
iar cel ce seamănă în Duhul, din Duh va secera viaţă veşnică" (Galateni 6, 8).
6. Nu te pleca spre patimile trecătoare, nu te asemăna acelor oameni care, fiind
aleşi de Ghedeon - cel care a văzut lâna udă de rouă (Judecători 6,36-40) - pentru
luptă, mai întâi au fost încercaţi cu băutura, după porunca lui Dumnezeu. Aceştia,
asemenea vitelor necuvântătoare, fără de grijă s-au plecat în vale şi au băut, iar
apoi Dumnezeu a poruncit să fie depărtaţi ca nişte lacomi şi neiscusiţi în vitejia
luptei; iar pe cei care au băut cu înfrânare, a poruncit Domnul să-i păstreze şi cu
aceştia a biruit duşmanii (Judecători 7,2-7).
7. În mâncare şi băutură să fii asemenea păsării. Căci pasărea la fiecare ciugulit se
uită cu grijă încoace şi încolo, de nu sunt cumva vânători şi doar puţin să bage de
seamă ceva, de îndată zboară şi nu mai poate fi prinsă cu uşurinţă. Asemenea fii şi
tu: pretutindeni, mereu caută în jurul tău şi niciodată în viaţa ta să nu fii fără de
grijă, căci din toate părţile ai vânători, pretutindeni sunt capcane, pretutindeni sunt
mreje. Păzeşte-te să nu cazi în ele - ca să nu fii prins, căci de vei fi prins, cu
anevoie te vei slobozi şi nu vei scăpa de povară şi amărăciune.
8. Nu te asemăna muştei sau furnicii, care pentru puţină dulceaţă îşi primejduiesc
toată slobozenia. Nici porcilor nu te asemăna, care deşi sunt deseori izgoniţi din
grădină, nimic nu ţin minte şi iar se întorc acolo. Nu fi şi tu într-atât de fără de
minte şi nu te lăsa robit de nici o desfătare a lumii acesteia. Ţine minte că aceasta
ni s-a dat pentru puţină vreme şi fii slobod de toate acestea. Mai bine este să fii
slobod, decât robit, alege mai bine stăpânirea de sine, decât încătuşarea. Robeşte-te
doar lui Dumnezeu şi nu patimii stricăcioase, necuvântătoare - şi vei fi încredinţat
de mântuirea ta.

9. În tot începutul şi făptuirea orice lucru e frumos prin dreapta socoteală şi
chibzuinţă, iar lucrul făcut fără măsură şi dreaptă judecată este foarte păgubitor
pentru om. Şi aceasta nu doar în lucrurile dinafară, ci şi în îndreptarea şi
lucrarea duhovnicească: toate cele făcute fără judecată şi chibzuială tulbură
foarte mult sufletul. Pentru aceasta, întru toate lucrurile şi faptele, preferă
judecata şi chibzuiala şi niciodată nu vei fi înşelat, nu vei fi ademenit de patimă
trupească.
10. Ţine minte că de vei şi îngădui vreodată patimilor tale trupeşti împlinire întru
negrijă şi nechibzuinţă - întru uitare, niciodată nu vei rămâne fără mare necaz şi
întristare; pentru aceea, lucrurile şi faptele făcute fără judecată şi chibzuinţă nu pot
fi fără de necaz, întristare şi adâncă părere de rău a sufletului. Aşadar, niciodată,
întru nimic, nu fi fără de grijă, ci mereu în toate fii cu foarte multă băgare de
seamă, căci nu te afli în vreme de linişte, ci în luptă cu lumea aceasta, cu trupul şi
diavolii - tu nu stai în casă, ci în pribegia veacului acestuia războinic, petreci întru
viaţa vremelnică, iar nu în cea veşnică, în valea plângerii şi nu întru bucurie şi fără
de tristeţe. Pururi ia aminte la veacul care va să vină şi la ceasul de acum şi în orice
zi nu fi fără de grijă şi fără de băgare de seamă.
Capitolul 9 - Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm răniţi de frumuseţea
feţelor şi să nu ne robim de patima trupească
1. Nu te lăsa rănit în inima ta de frumuseţea feţei trupului stricăcios, căci acesta
este iarbă, umbră şi puroi - ca iarba şi ca floarea ei se va topi (Psalm 102, 15-
16). Doar dragostea lui Dumnezeu este de-a pururi. Răneşte-ţi inima cu frumuseţi
nevăzute, însă şi înalţă mintea ta către Făcătorul celor văzute şi nevăzute.
2. Ca de otravă aducătoare de moarte fugi de privitul cu poftă la frumuseţe străină,
fugi de atingerea neruşinată, de sărutare şi mângâiere - ca să nu te arunci în al
păcatelor adânc al pierzării şi să nu te prinzi în mrejele diavolului. Poticnindu-te de
aceasta, niciodată nu vei rămâne fără de necaz şi împovărare.
3. Nu desfrâna cu făptura în inima ta, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu, Cel Care a
zidit-o. Făptura şi îndulcirea trupească aduc foarte puţină mângâiere şi deîndată te
fac să simţi scârba lor şi împovărarea sufletului: dobândă mică, pagubă mare;
veselie mică şi mare mâhnire. Nu este întru aceasta atâta mângâiere, pe cât, apoi,
povară şi amărăciune.
4. Nu te înşela cu veşminte şi straie şi cu faţă frumoasă, căci toate acestea curând
se vor supune stricăciunii şi vor pieri. Ţine minte că această frumuseţe se va

preschimba în puroi şi duhoare - iar după plinirea patimilor se preface în necaz şi
amărăciune - şi atunci niciodată nu te vei înşela de nici o frumuseţe a trupului şi nu
vei fi prins de nici o patimă păcătoasă.
5. Să ştii că păcatul este dulce pentru scurtă vreme, însă multă vreme este amar;
puţin este mângâietor, însă cu mult necaz; puţin e îmbucurător, dar îndelung
tânguitor, iar la despărţirea sufletului de trup este foarte împovărător şi cu multă
mâhniciune.
6. Dacă încă nu ai încercat păcatul, nu dori să-l cerci în faptă, ca să nu înghiţi întru
amar momeala lui de moarte. Iar dacă l-ai încercat, ştii cât este de spurcat şi cât de
amară este suferinţa de după şi că, o dată gustând din el, e cu neputinţă să scapi de
necaz şi întristare.
7. Nu primi cu îndulcire desfătarea vremelnică, întrucât toată vremelnica desfătare,
ca una care nu este veşnică, este deşertăciune: orice îndulcire vremelnică este
vădită înşelare şi împovărare a sufletului. Patima trupească este moarte a sufletului;
dorirea şi dragostea dumnezeiască este rostul vieţii şi bucuria neîncetată.
8. Ţine minte că desfătarea vremelnică şi frumuseţea trupească sunt în adâncul lor
puroaie, care se întorc în stricăciune - niciodată nu te alipi fără de minte de acestea
Nu te lăsa ademenit de dragostea trupească şi nu nădăjdui a afla mângâiere întru
aceasta, deşi ea este ademenitoare, măcar că este înşelătoare, mincinoasă şi
făţarnică; niciodată nu e la aceeaşi măsură, ci nestatornică şi trecătoare.
9. Nu te alipi de cele ce nu sunt veşnice şi nu căuta mângâiere în cele nestatornice,
căci mulţi, nebuneşte rănindu-se de frumuseţea feţei şi înşelându-se de patima
trupească, au ispitit mult şi au fost prilej de poticnire pentru mulţi, iar viaţa lor au
sfârşit-o îngrozitor - s-au făcut slugi prea plecate diavolului şi pentru desfătare
întru neîndelungată vreme, s-au lipsit de viaţa veşnică.
10. Fii rob doar Unuia Dumnezeu: răneşte-ţi inima cu bunătatea şi dragostea
Lui - şi nu te vei înşela în veci, ci vei fi deasupra a toată înşelarea şi te vei afla
întru neîncetată pace şi linişte şi te vei învrednici şi vei dobândi partea cea bună,
care nu se va lua de la tine în veci.
Capitolul 10 - Despre aceea că nu trebuie să ne lăsăm robiţi de gânduri
pătimaşe şi patimi spurcate

1. Nu te lăsa copleşit de gânduri curveşti şi de spurcate patimi şi fapte, ca să nu fii
lepădat de la Dumnezeu. Nu te întrece cu cei care lucrează acestea, ca să nu fii
nebunul nebunilor. Îngăduit este aceasta oamenilor, pentru puţină vreme, pentru ca
aceştia, cunoscând deşertăciunea, să aleagă pentru ei înşişi ce este mai bun.
Îndrăgeşte, însă, din toată inima ta curăţia şi înţelepciunea - pentru ca, fiind tu
curat, să te alipeşti de Cel Curat, Care a arătat întru Sine chipul curăţiei şi al
înţelepciunii, cu Care vei petrece întru dragoste nedespărţită în vecii vecilor,
desfătându-te cu dumnezeiasca dragoste.
2. Să nu ai păreri de rău pentru gândul şi făgăduinţa creştinească (călugărească),
adu mulţumire lui Dumnezeu, că El te-a slobozit de laţurile muncii trupeşti şi te-a
adus întru această cinstită făgăduinţă, în curţile oilor Sale cuvântătoare şi ţi-a dat
putere să fii fiul Lui şi neprimejduit să păşeşti către veşnica desfătare cerească.
Dacă este mare cinste oamenilor să slujească un împărat pământesc şi să aibă
cinstea acestuia, atunci nu este, cu atât mai multă cinste, să facă voia împăratului
Ceresc şi pururi să fie întru dragostea Acestuia?!
3. O, pe cât este mai bine şi mai cu cinste să vieţuieşti după cele ale lui Dumnezeu,
cu vieţuire îngerească şi să fii mai presus de amestecarea trupească! Nu este nici o
mirare şi laudă a vieţui după trup, căci astfel vieţuiesc nu doar creştinii, ci şi
păgânii şi jivinele şi vitele. Dar a vieţui curat, îngereşte, întru Unul Dumnezeu, este
lucru prea slăvit, căci astfel au vieţuit Sfinţii şi s-au unit cu Dumnezeu şi au
săvârşit fapte minunate şi au strălucit în lume ca soarele, iar acum sălăşluiesc întru
neîncetată bucurie în vecii vecilor. Nu e deloc măreţ a vieţui după trup: celor care
se uită doar dintr-o parte, li se pare frumos, iubit; însă de cercetezi mai adânc, ţi se
va arăta îndestul de pângărit: vei afla şi povara conştiinţei şi întunecarea minţii,
legătură fără rost, nedumerire, înrobire, iar în ceasul morţii mare necaz şi
împovărare a sufletului.
4. Cea mai bună vieţuire în lume după trup nu poate fi asemuită cu cea îngerească,
înţeleaptă, curată. Fie ea şi bună şi cu învoire în căsătorie, ori cu atât mai mult, fără
de învoire - care este înrobire fără de rost, legături la mâini şi la picioare şi este
cea mai cumplită dintre cazne. Nu se vor naşte copii? Întristare. Se vor naşte?
Îngrijorare cumplită. Copiii buni aduc frământări şi grijă. Copii răi pricinuiesc cea
mai mare tulburare a sufletului - mare necaz şi întristare şi pentru viaţa aceasta rea,
vremelnică şi pentru necunoaşterea dobândirii vieţii de dincolo. Însă cel care
vieţuieşte de unul singur (cel care se călugăreşte) şi întru Dumnezeu, curat, acela
întru toate este împăcat şi fără de întristare. Acestuia îi este mai lesne a dobândi
mântuire, căci nu este legat de nimic, nu este robit de patima trupească, pururi
învaţă cele ale lui Dumnezeu, pururi este gata şi să moară; petrecând ziua,

mulţumeşte lui Dumnezeu, ajungând seara şi noaptea, se roagă. Nimic nu îi este
poticneală, nimic nu îl luptă - iconomisindu-şi viaţa cu dreaptă măsură, el
vieţuieşte ca în Rai.
5. Ia aminte, ce mângâiere aduce iubirea şi desfătarea trupească: îndulcire de scurtă
vreme, apoi împovărare, patimă pentru puţin răstimp, apoi spurcăciune, frumuseţe
pentru scurtă vreme, apoi puroi, mângâiere scurtă, apoi necaz - şi astfel sufletul
neîncetat se tulbură şi se îngrijorează, însă cel care a lepădat toate acestea şi s-a
alipit de Domnul cu dragoste adevărată, nu se întristează de nimic şi nu suferă.
Dragostea şi patima trupească, dobitocească sunt nebune şi oarbe întru totul.
Adeseori omul se leagă şi se înlănţuieşte, dar nu ştie pentru ce se leagă cu patimă
trupească: aceasta nu dă viaţă veşnică, nici nu aduce cinste şi slavă, ci, dimpotrivă,
lipseşte; de se robeşte nebuneşte de frumuseţe, însă şi aceasta a făcut-o Dumnezeu,
iar dacă, pentru faimă şi bune însuşiri, însă şi pe acestea le-a rânduit Dumnezeu.
Aşadar, către Dumnezeu, Care le-a zidit pe toate, se cuvine cel mai mult a ne alipi,
căci toate sunt de la El, iar nu de la făptura stricăcioasă.
6. De ce te alipeşti de făptură şi nu de Ziditorul făpturii? Iubeşti mai mult făptura,
decât pe Făcătorul acesteia? Cine laudă mai mult o lucrare, decât pe cel care a
făcut-o? Oare atunci când noi vedem o lucrare artistică, nu grăim neîncetat: ce bun
şi înţelept este pictorul care a făcut aceasta? Oare nu toţi ne minunăm şi lăudăm
mai mult pictorul decât lucrarea acestuia? Însă de lucrare ne minunăm cu mai
puţină râvnă, pentru că lucrarea nu s-a făcut pe sine însăşi şi nici că poate să se
facă. Tot astfel e şi cu făpturile lui Dumnezeu: noi trebuie să ne minunăm de
Dumnezeu şi să Îl proslăvim şi să ne alipim de El cu tot sufletul şi nu de făptura
stricădoasă. Însă de vei lăuda făptura, atunci să lauzi mai mult pe Cel Care a făcut-
o, căci făptura va putrezi şi se va preface în pulbere şi cenuşă - Domnul însă e
Singurul veşnic, Care este întru vecii vecilor. Aşadar, tu nu trebuie să iubeşti mai
mult făptura, pentru că făptura nu s-a zidit pe sine. Chiar dacă făptura este
frumoasă, nu ea s-a înfrumuseţat pe sine; chiar dacă este minunată, nu ea s-a făcut
pe sine astfel. De aceea, alipeşte-te cu toată inima de Făcătorul şi Ziditorul a toată
făptura şi de Care atârni întru totul. Întru nimic altceva nu vei afla odihnă veşnică
şi locaş tihnit, decât întru Unul Dumnezeu şi preasfântul Său har. Căd alipirea de
făptură este moarte, iar alipirea de Ziditorul este viaţă şi bucurie veşnică.
7. Mulţi au fost din cei care săvârşeau patimile trupeşti - şi au putrezit; însă şi
acum cei care plinesc acestea vor putrezi. Nu va dăinui veşnic patima şi iubirea
trupească, iar frumuseţea vremelnică nu va rămâne astfel, ci se va preface în
stricăciune; nici bogăţia nu va dăinui veşnic, se va trece şi slava, căci va veni
moartea şi le va pierde, după cum a spus cineva: „Lumea aceasta şi toate de acum

degrab se vor schimba şi patima trupească, încă şi toată desfătarea pământească,
asemenea umbrei se trec". Nu este nici o patimă şi dragoste trupească, să nu se
prefacă în povară; nu este frumuseţe vremelnică, să nu se preschimbe în putrezi-
ciune; nu este desfătare trupească, să nu se prefacă în spurcăciune; nici unde nu
este liniştire temeinică, decât întru Unul Dumnezeu adevărat, după cum i-a fost
spus Proorocului Ilie pe muntele Horeb: „Nu este Dumnezeu în vijelie" (3 Regi
19, 11).
8. Câte feţe frumoase au fost în lume şi toate au putrezit; câte făpturi minunate au
fost şi toate s-au trecut; câte făpturi minunate şi iubite au fost, dar toate s-au
prefăcut în puroi şi duhoare: s-au trecut, de parcă nici nu au fost vreodată. Însă în
viaţa viitoare nu se mărită şi nu se însoară şi nu se pot iubi cu dragoste trupească,
ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu (Matei 22, 30; Marcu 12, 25; Luca 20, 35), se vor
bucura şi veseli pururi de Unul Domnul Dumnezeu. Nu se vor mângâia nici cu
dragoste, nici cu patimă trupească, ci de Unul Domnul şi de harul Lui.
9. Cu adevărat, patima şi iubirea trupească, după care urmează povara, sunt
afurisite. Cu adevărat, deşartă este desfătarea care aduce după sine amărăciune.
Deşartă este şi frumuseţea aceasta, care se preface în puroi şi duhoare, care nu îţi
dăruieşte nici pace, nici viaţă veşnică, ci, dimpotrivă, le răpeşte. Zadarnic omul
gândeşte a se mângâia cu cele ce degrab se trec; zadarnic se alipeşte cu sufletul de
cele ce nu vor fi veşnic cu el; zadarnic îşi va alipi inima de cele ce se trec ca
umbra, cât de minunat e să vieţuieşti curat, îngereşte, fără tulburare şi întristare,
împreună cu chipurile îngereşti şi cuvioase! Unui suflet care vieţuieşte astfel,
Domnul i-a făgăduit viaţă veşnică şi odihnă întru odihna veşnică, îi va dărui
bucurie netrecătoare şi veselie neîncetată, îi va zice acestuia: „Cât de frumoasă
eşti, draga mea şi nici o pată-n tine nu este" (Cântarea Cântărilor 4,7). Şi îi va fi
lui acolo hrană, băutură şi desfătare necurmată harul Preasfântului Duh. Unii ca
aceştia vor cânta înaintea scaunului lui Dumnezeu cântare nouă, pe care nimeni
altul nu o poate cânta, decât cei care nu s-au spurcat cu femei şi sunt feciorelnici -
grăieşte Văzătorul a toată taina (Apocalipsa 14,1-4).
Capitolul 11 - Despre aceea că patima trupească nu este firească omului, ci a
intrat în neamul nostru de la căderea lui Adam
1. Fiind născut din stricăciune şi păcat, nu te întoarce iar către stricăciune şi păcat,
ci sârguieşte-te cu râvnă să te înalţi din putreziciune către nestricăciune, pentru ca
mai înainte de înviere să învii cu sufletul tău, omorât de păcate şi patimi şi să îl
aduci de la moarte la nemurire - prin neprihănire şi nepătimire. Urmează nu
vieţuirii lui Adam cel vechi, care a călcat porunca lui Dumnezeu, ci vieţuirii celui

de al doilea Adam - Hristos Cel fără de păcat. Căci aceia care vieţuiesc după trup
vor muri, asemenea lui Adam cel care a greşit, iar cei care îl urmează pe Hristos,
murind în veacul acesta pentru înţelepţirea trupului, nu vor mai cunoaşte moartea
amarnică - vor afla doar bucuroasa trecere din trup, la Domnul.
2. Adam nu s-ar fi supus morţii şi stricăciunii, dacă ar fi petrecut în fireasca lui
rânduială de la Domnul - dacă ar fi petrecut cu Dumnezeu, nedespărţit de dragostea
Celui de Care a fost zidit. Dar, aşa cum el L-a părăsit pe Ziditorul şi s-a alipit de
făptură - a părăsit fireasca lui stare dintru început şi s-a alipit de cele nefireşti,
trupeşti, de dorinţa nechibzuită - aşa, atunci, după necesitate, a fost dat stricăciunii
şi morţii. Căci, despărţindu-se de nestricăciune şi viaţă, după trebuinţă a căzut întru
nechibzuita, trupeasca împreunare şi prin căderea sa, a depărtat firea noastră dintru
cugetarea şi vârsta desăvârşită, întru vârstă copilărească şi minte pruncească
necuvântătoare; astfel că noi toţi ne naştem în această lume copii mici şi
neputincioşi, de-ai păcatului. Însă fiind atât de mic, nu te pogorî iar întru minte
pruncească, ci înalţă-te şi creşte întru minte desăvârşită, potrivită vârstei. Apoi,
crescând, sârguieşte-te să naşti şi pe alţii prin bunăvestirea ta, nu întru necuvântare
copilărească, ci întru vârstă şi judecată desăvârşită - ca să-i aduci pe toţi din
întunericul nechibzuinţei, către lumina priceperii şi a cunoştinţei.
3. Nu te alipi de vieţuirea trupească nefirească ţie, care vine dintru cădere, ci fii
înţelept următor al făpturii fără de păcat, dată de la Dumnezeu până la cădere. Căci
vieţuirea după trup cea de acum s-a făcut după cădere, iar după duh rânduiala a fost
dată de însuşi Domnul, până la cădere. Aşadar, urmează vieţuirii duhovniceşti întru
Domnul, care a fost până la cădere, iar nu celei care s-a arătat după cădere, ca să te
slobozeşti de moarte înainte de moarte şi stricăciunea întru păcat. Căci mai bine
este acum - întru această viaţă vremelnică - să învii de bunăvoie cu duhul şi pururi
să vieţuieşti pentru Domnul, decât după moarte amară, fără de nădejde să aştepţi
învierea şi viaţa; mai bine acum să părăseşti cele vremelnice - desfătarea trupească
dimpreună cu îndreptăţirea şi lauda - decât apoi să te lipseşti de viaţa aceasta cu
osândire şi certare. Aşadar, nu te supune celor trupeşti, dorinţei nechibzuite, ci cu
cugetul înfrânează poftele trupeşti - ca să nu te faci copil mic, vrednic de râs.
4. Aşa cum Adam şi Eva, dintru început au fost zidiţi nu din împreunare şi patimă
trupească necuvântătoare, tot astfel şi noi am fi avut a ne naşte întru acest chip;
asemenea lui Adam am fi fost aduşi cu toţii dintr-odată din nefiinţă. Dar, aşa cum
Adam a călcat porunca şi de bunăvoie s-a robit nechibzuinţei şi patimilor trupeşti,
tot astfel şi nouă ne-a fost dat, după trebuinţă, să ajungem şi să ne naştem astfel în
lume. Pentru aceea, viaţa noastră e atât de plină de necaz şi întristare, plâns şi
tânguire şi în cele din urmă sfârşim viaţa prin moarte. Domnul însă, dorind să

scoată cele cinstite din cele fără de cinste (1 Corinteni 2, 27-29), a rânduit să
sfârşim viaţa noastră trupească prin moarte, ca astfel răul să nu fie veşnic şi pentru
ca pe noi toţi cei credincioşi să ne întoarcă la cele bune, cele dintru început şi
chipul cel dintâi. Căci dacă fiinţarea noastră ar fi fost bună şi desăvârşită, atunci
Dumnezeu nu ar fi căutat de la noi cele mai bune şi nu ar fi curmat viaţa noastră cu
moarte.
5. Noi am căzut pradă morţii şi stricăciunii, pentru că am alunecat dintru starea
noastră firească în pofta trupească nefirească. Însă dintru început noi nu am fost
zidiţi de Domnul pentru moarte şi pentru pofta şi împreunarea trupească, ci pentru
dorirea şi dragostea dumnezeiască, întrucât, până la cădere, în Rai nu era pofta şi
dorirea trupească, cele care s-au ivit după căderea şi izgonirea din Rai, iar apoi
moartea a intrat în lume. De aceea, pofta trupească se sfârşeşte cu moartea; fiind
însă omorâtă de moarte, în viaţa veşnică viitoare ea nu va mai fi. Acolo se vor
desfăta de dorinţa şi dragostea dumnezeiască doar aceia care au făcut voia lui
Dumnezeu.
6. După cum sarea se naşte din apă şi ajungând iar în apă se topeşte întru aceasta şi
se face nevăzută, tot astfel şi omul, cu trupul se naşte în viaţă din femeie şi când se
uneşte cu aceasta necuvântător, moare cu sufletul pentru Dumnezeu. De aceea,
fiind născut din împreunare păcătoasă trupească, nu te deda iar celor păcătoase şi
împreunării trupeşti - ca să nu pieri asemenea sării. Nu pentru aceasta ai fost zidit
de Dumnezeu, pentru a te întoarce iar către lucrarea păcătoasă trupească şi să mori,
ci pentru ca, dorind cele bune şi fericite, să te înalţi către starea cea dintâi -
rânduirea cea fără de păcat de la Dumnezeu şi să izbândeşti întru aceasta. Plăcută
este nunta legiuită după trup, de acum, dar curăţia şi înţelepciunea sunt nemăsurat
mai bune şi mai prea slăvite: căci Adam dintru început a fost menit tocmai pentru
aceasta - adică pentru curăţie şi înţelepciune. Iar căsătoria este îngăduită acum
pentru puţină vreme - doar pentru acei care nu doresc sau nu pot să petreacă în
curăţie şi să priceapă cele mai bune; curăţia însă dăinuieşte în vecii vecilor.
7.Fiind botezat întru Hristos şi născut a doua oară prin naşterea cea duhovnicească,
prin apă şi Duhul Său, te-ai curăţit de păcatul cel dintâi. Nu te robi, aşadar, iar cu
păcatul poftei trupeşti şi cu lucrarea acesteia - ca să nu te asemeni câinelui care se
întoarce la vărsătura sa (2 Petru 2, 22). Te-ai întumat de la întuneric şi necuvântare,
aşadar nu te întoarce iar către întuneric şi necuvântare, ci îndreaptă-te către lumina
cugetului şi priceperea tuturor lucrurilor: către Dumnezeu, Care te-a zidit pe tine,
alipeşte-te şi uneşte-te cu El. Tu eşti zidit de Dumnezeu - cu El şi uneşte-te în
dragoste; de la El ai fiinţa ta - către El alipeşte-te cu tot sufletul tău. Din pofta

Alfabetul duhovnicesc

Recommended

Recommended

More Related Content

What's hot

What's hot (9)

Similar to Alfabetul duhovnicesc

Similar to Alfabetul duhovnicesc (8)

More from Stea emy

More from Stea emy (20)

Alfabetul duhovnicesc