2. Traducerea de faţă se bazează pe ediţia din anul 1978,
publicată de editura americană Rodale Press.
Prima ediţie a lucrării a fost publicată în anul 1975.
7. cine suntem și cui ne adresăm
Pentru orice om lucid, este evident că România de astăzi se află în pragul
colapsului, împreună cu sistemul global în care este angrenată. Dacă
ar fi doar să enumerăm problemele pe care le avem, dimensiunile
acestui cuvânt-înainte ar atinge cote nepermise. De la economie la cultură, de la
agricultură la demografie, de la politică la ecologie, de la sănătate la învățâmânt,
practic nu există domeniu în care să nu fie evident dezastrul în care ne aflăm – fie
că vorbim, în particular, de „exodul creierelor“, de jaful politic generalizat, de raptul
bancar, de rezultatele catastrofale la examenele de capacitate sau bacalaureat sau
de calitatea precară a alimentelor pe care le consumăm; de febra consumeristă
întreținută permanent de marile corporații, de pământul fertil vândut pe nimic, pe
cale să fie otrăvit cu insecticide și pesticide, de izolarea profesioniștilor în favoarea
incompetenților sau de profunda decădere morală. Problemele pe care le avem sunt
atât de complexe și de interdependente încât a crede că există remedii globale pentru
ele înseamnă o naivitate vecină cu orbirea.
Noi, cei din , considerăm că nu există decât soluții „la firul ierbii“
– soluții demarate și întreținute de oameni care nu așteaptă subvenții de la guvern și
sponsorizări de la corporații pentru a face binele. Oameni lucizi și integri, care ridică
semne de întrebare asupra direcției în care se îndreaptă lumea, cu noi cu tot.
Graba în care suntem siliți să trăim ne-a confiscat timpul de gândire – nu avem
timp să discernem între bine și rău, între adevăr și simulacru, între informație și
minciună. Iar graba noastră și dezinformarea sunt extrem de profitabile pentru cei
care ne repetă zilnic, fără încetare, că soluțiile unice de supraviețuire în ziua de astăzi
sunt: job-urile epuizante, creditele pe zeci de ani pentru autoturisme sau locuințe
scumpe și ineficiente și consumul dus la maxim.
s-a născut pentru a face accesibile informațiile care dinamitează acest mod
de gândire. Cărțile traduse de noi demonstrează fără greș că suntem, zi de zi, captivi ai unei
imense iluzii – aceea că nu putem trăi decât așa cum trăim acum: stresați, obosiți, vlăguiți
de viață, înstrăinați de valorile fundamentale care ne îndreptățesc să ne numim oameni.
8. În contra unui Sistem al cărui mod de funcționare implică inundarea constantă
cu false informații, ne propunem să oferim publicului acele cunoștințe folositoare,
ignorate în mod sistematic de „mainstream“ din simplul motiv că de pe urma lor au de
câștigat numai oamenii, nu și corporațiile și guvernele. În loc de reziduuri de gândire
ambalate țipător, oferim acces la cunoașterea practică. Complet gratuit, dar din dar,
fără pretenții, fără trufie și fără clauze ascunse. O bibliotecă a independenței reale
față de Sistemul absurd în care am fost aruncați în ultimile decade. O serie de cărți
care, nădăjduim, vor fi pașaportul de independență în gândire și în fapte al fiecăruia
dintre noi.
Așadar, cui se adresează în principal cărțile traduse de ?
Oamenilor care știu că veșnicia nu s-a născut la sat ca să moară la oraș. Celor care
s-au săturat de asfalt, de blocuri, de rate și de credite și care caută să iasă din acest
angrenaj cât mai repede, dar încă nu au curaj, pentru că nu știu că se poate și încă
nu știu cum se face. Celor care vor să acumuleze cunoștințe solide de agricultură
sustenabilă, permacultură, arhitectură ecologică, energii alternative, tehnici și
tehnologii domestice și meșteșuguri. Celor care simt șubrezenia sistemului și
naufragiul global către care ne îndreptăm, oamenilor care au redus sau se pregătesc
să reducă turația motoarelor, pentru că știu că viteza nu va face decât să grăbească și
să amplifice impactul inevitabil cu zidul. Celor care știu că revoluțiile încep din pragul
propriei case și tot acolo se termină. Țăranilor nescârbiți de sat și încă nedescurajați,
dar și orășenilor care încă stăpânesc mai bine tastatura decât grebla. În fine, tuturor
celor care știu că orice bucată de pământ vine la pachet cu fâșia nemărginită de Cer
de deasupra ei.
februarie 2013
9. C
Ajută-ne să ajutăm!
artea pe care o citești acum pe ecran sau o ții, deja tipărită, în mâini,
este rezultatul a sute de ore de muncă migăloasă – traducere, verificare
terminologică, adaptare, corectură, editare, punere în pagină și design.
Nenumărate e-mailuri și mii de corecturi. Nici un membru al grupului –
fie el traducător profesionist sau amator - nu este plătit pentru munca sa; tot
ceea ce facem, facem gratuit, fără să cerem burse, sponsorizări, fără să solicităm donații
și fără să așteptăm medalii, diplome și, eventual, statui în fața ministerului agriculturii.
Unii pot numi asta sacrificiu, alții civism, alții tâmpenie crasă și pierdere de timp.
TEI nu este umbrelă pentru nici un partid politic sau ONG; nici unul dintre noi
nu are de gând să candideze la președinție sau măcar pentru un post la consiliul local
la următoarele alegeri, nici unul dintre noi nu are fabrică de produs insecticide. Dar
asta nu înseamnă că nu avem și noi, la rândul nostru, nevoie de ajutor. În schimbul
faptului că, prin intermediul nostru, ai acces gratuit în limba română la cărți de
importanță fundamentală, pe care nici o editură din România nu a avut puterea sau
curajul să le traducă, te rugăm să ne dai o mână de ajutor. Dacă te simți stăpân
pe orice limbă de circulație internațională și îți poți sacrifica câteva ore
lunar pentru a traduce câteva pagini împreună cu noi, dă-ne de știre la
adresa de mail: carti.din.tei@gmail.com. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom
putea traduce mai multe volume într-un timp din ce în ce mai scurt – performanță
pe care nici o editură, din România sau chiar din străinătate, probabil că n-a atins-o
vreodată.
Și chiar dacă nu ești atât de deprins cu o limbă străină, tot ne poți fi de mare
folos - dă mai departe cartea de față și celelalte cărți din colecția , anunță-ți
prietenii, recomand-o, tipărește-o, fă-o cadou, urmărește-ne pe Facebook, pe Scribd
și oriunde vom mai apărea. Poți chiar să-ți enervezi socrii dându-le din când în când
citate din cărțile traduse și publicate de noi, promitem că nu ne supărăm. Suntem
siguri că, pe măsură ce crește numărul oamenilor care știu despre , citesc și
aplică cele scrise în cărțile noastre, vom fi o țară din ce în ce mai greu de mințit, de
controlat și de cumpărat. Îți mulțumim!
11. CUPRINS
Cartea I
Priviţi acest spic............................................... 1
Absolut nimic...................................................3
Întoarcerea la ţară............................................7
Către o agricultură „nu fă nimic“....................9
Întoarcerea la sursă......................................... 11
Un motiv pentru care nu s-a răspândit
agricultura naturală .......................................13
Omenirea nu cunoaşte natura.......................15
Cartea a II-a
Patru principii ale agriculturii naturale........ 19
Agricultura printre rădăcini..........................24
Agricultura cu paie.........................................27
Creşterea orezului într-un câmp uscat..........31
Livada de pomi...............................................34
Livada Pământ................................................36
Creşterea legumelor ca şi plante sălbatice......38
Condiţiile pentru abandonarea
chimicalelor.................................................... 41
Limitele metodei ştinţifice............................43
Cartea a III-a
Mărturia unui ţăran.......................................47
Soluţie modestă pentru o problemă
dificilă.............................................................49
Cu cât mai elaborate sunt contramăsurile,
cu atât mai complicată devine problema.......50
Rodul timpurilor grele....................................51
Marketingul hranei naturale.........................53
Agricultura comercială va eşua.....................55
Cercetare, în folosul cui?...............................57
Ce este hrana umană?....................................59
O moarte blândă pentru orz.........................62
Urmați natura şi totul va fi bine....................65
Diferite şcoli de agricultură naturală........... 68
Cartea a IV-a
Confuzie privind hrana..................................73
Mandala hranei naturale...............................76
Cultura mâncării........................................... 80
Trăind doar cu pâine......................................83
Recapitularea dietei.......................................85
Hrana şi agricultura.......................................88
Cartea a V-a
Prostia apare deghizată în haina
deşteptăciunii................................................. 91
Cine e prostul?.............................................. 94
M-am născut ca să merg la creşă.................. 96
Nori purtaţi de vânt şi iluzia ştiinţei............ 99
Teoria relativităţii..........................................102
Un sat fără război şi pace............................. 104
Revoluția unui spic...................................... 107
ANEXA 1........................................................110
ANEXA 2.........................................................111
13. 1
Priviţi acesT spic
Cred că o revoluţie poate porni de la un singur spic. Privit în grabă, acest spic de orez ar
putea părea mic și lipsit de importanţa. Cu greu ar crede cineva că de la el ar putea porni o
revoluție. Cu toate acestea, eu am ajuns, totuși, să înţeleg greutatea și puterea acestui spic.
Pentru mine, această revoluţie e foarte reală.
Uitaţi-vă la aceste lanuri cu secară și orz. Ele vor da o recoltă de aproximativ 22 de
baniţe (aprox. 600 kg) per acru1
. Este o recoltă care se poate compara cu recoltele de vârf din
Prefectura Ehime. Dacă se poate compara cu cele mai bune recolte din Prefectura Ehime, ar
putea cu usurinţă să se compare cu recoltele de top din întreaga ţară, din moment ce Ehime
este una din zonele cele mai bune pentru agricultură din Japonia... și, totuşi, aceste câmpuri
nu au fost arate de 25 de ani.
Ca să seamăn, pur şi simplu
arunc toamna seminţe de secară și
orz pe câmpuri separate, în timp ce
orezul este încă în picioare. Câteva
săptămâni mai târziu, recoltez
orezul și împrăştii paiele de orez
înapoi pe câmp. La fel procedez şi
cu semănarea orezului. Grânele de
iarnă vor fi tăiate în jurul datei de
20 mai. Cam cu două săptămâni
înainte, arunc seminţe de orez
peste recoltă de secară si orz. După
ce recoltez secara și orzul, sfărâm
paiele și le arunc înapoi pe câmp.
Presupun că această metodă
de semănare a orezului și a grânelor
de iarnă (secară, orz) este unică
pentru acest gen de agricultură. Cu
1
4047,86 m² [TEI].
„... și, totuşi, aceste câmpuri
nu au fost arate de 25 de ani.“
Cartea I
14. 2
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
toate acestea, există o metodă și mai ușoară. Dacă trecem la următorul teren, haideți să vă
arăt orezul care a fost însămânțat toamna trecută în același timp cu grânele de iarnă. Și
întreaga activitate s-a terminat până în Anul Nou.
S-ar putea să remarcaţi faptul că, în aceste lanuri, trifoiul alb și buruienile cresc
împreună. Seminţele de trifoi au fost semănate printre orez la începutul lui octombrie, cu
puţin timp înaintea secarei şi orzului. Nu îmi bat capul cu sădirea buruienilor, deoarece
ele apar singure cu multă uşurinţă. Deci, ordinea semănării este aceasta: la începutul lui
octombrie, trifoiul este împrăştiat printre orez; seminţele pentru recolta de iarnă urmează
să fie împrăştiate la jumătatea lunii.
La începutul lunii noiembrie, este recoltat orezul, apoi seminţele pentru urmatoarea
recoltă sunt semănate şi resturile paielor de la recolta anterioara sunt aruncate prin lan.
Secara şi orzul pe care le vedeţi au fost crescute în acest fel. Dacă se ia în calcul un sfert de
acru2
de teren, unul sau doi oameni pot face toată treaba necesară pentru creşterea orezului
şi a grânelor de iarnă în câteva zile. Pare puţin probabil să existe o modalitate mai uşoară de
a creşte cereale.
Această metodă contrazice în totalitate tehnicile moderne de agricultură. Ea aruncă pe
fereastră toate cunoştinţele ştiinţifice şi tradiţionale de agricultură. Cu acest mod de abordare
a agriculturii, care nu foloseşte nici o maşinărie, nici un fertilizator şi nici o substanţă chimică,
este posibil să se obţină recolte la fel de bogate, sau chiar mai bogate, ca recoltele medii care
se obţin într-o fermă japoneză. Dovada se coace în faţa ochilor dumneavoastră.
2
1011,72 m² [TEI]
15. 3
Cartea I
Absolut nimic
Recent, am fost întrebat de ce am început să practic acest gen de agricultură, în urmă cu
mulţi ani. Până acum, nu am discutat această problemă cu nimeni. Aş putea spune că e o
chestiune despre care e foarte greu să vorbesc. A fost pur şi simplu un şoc, o străfulgerare, o
mică experienţă care a declanșat totul.
Dacă aş fi nevoit să o transpun în cuvinte ar suna ceva de genul: „Omenirea nu ştie
absolut nimic. Nu există valoare în absolut nimic şi orice acţiune e un efort inutil, fără sens“.
Asta ar putea să sune revoltător, dar dacă e să o transpun în cuvinte, e singura exprimare
care îmi vine.
Acest „gând“ a încolţit brusc în mintea mea când eram încă tânăr. Nu ştiam dacă această
cugetare, că toate cunoştinţele şi eforturile umane sunt inutile, era adevărată sau nu, dar,
oricât mă gândeam la aceasta, nu găseam în interiorul meu nimic care să o contrazică. Doar
credinţa că acest gând era adevărat, mă ardea pe interior.
Se presupune, în general, ca nu există nimic mai splendid decât inteligenţa umană,
că oamenii sunt fiinţe cu o valoare specială şi că realizările şi operele lor, aşa cum sunt ele
oglindite în cultură şi istorie, sunt minuni de admirat. Asta este cel putin credinţa generală.
Din moment ce eu credeam exact contrariul, nu eram în stare să comunic nimănui
viziunea mea. În final, m-am hotarât să dau gândurilor mele o formă, să le pun în practică, şi
astfel să îmi dau seama dacă ele erau corecte sau nu. Să îmi petrec viaţa făcând agricultură,
să cresc orez şi grâne de iarnă – acesta a fost traseul pe care m-am decis să îl aleg.
Şi totuşi, care a fost această experienţă care mi-a schimbat viaţa?
Acum 40 de ani, când aveam 25 de ani, lucram la Biroul Vamal Yokohama, la Divizia
de Inspecţie a Plantelor. Principala mea sarcină era să inspectez de insecte purtătoare de
boli plantele care intrau sau ieşeau din port. Eram norocos să am foarte mult timp liber, pe
care îl petreceam în laborator, făcând cercetari care ţineau de specializarea mea în patologia
plantelor. Laboratorul se afla lângă Parcul Yamate, pe faleză, iar mai jos se vedea portul
Yokohama. Chiar in faţa clădirii se afla o biserică romano-catolică, iar la est era Școala de
Fete Ferris. Era o zonă linişită, un mediu perfect pentru cercetare.
Șeful Laboratorului de Patologie era Eiichi Kurosawa. Am studiat patologia plantelor
cu Makoto Okera, profesor la Școala de Înalte Studii Agricole din Gifu, sub indrumarea lui
Suehiko Igata, de la Centru de Teste Agricole al Prefecturii Okayama.
Am fost foarte norocos să fiu studentul profesorului Kurosawa. Deși a rămas în mare
parte necunoscut în lumea academică, el este cel care a izolat și a crescut, în cultură, ciupercile
care provoacă boala bakanae la orez. El a fost primul care a extras, din cultura ciupercilor,
hormonul de creștere al plantelor gibberellin. Acest hormon, atunci când este absorbit într-o
cantitate mică de plantele tinere de orez, are ca efect, creșterea anormal de înaltă a acestora.
16. 4
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Dar, atunci când este administrat în exces, hormonul produce reacția inversă, provocând
încetinirea creșterii plantelor. În Japonia, nimeni nu a dat atenție acestei descoperiri, dar,
peste mări, a devenit un subiect de cercetare. Curând după aceea, un american a făcut uz de
gibberellin în dezvoltarea strugurilor fără sâmburi.
Îl consideram pe Kurosawa-san (-san este un titlu oficial de adresare, în japoneză,
atât pentru bărbați cât și pentru femei) ca pe propriul meu tată şi, sub îndrumarea lui, am
construit un microscop de disecţie, dedicându-mă cercetării descompunerii care cauzează
boli de răşină în trunchiul, ramurile şi fructele citricelor americane și japoneze.
Uitându-mă prin microscop, am studiat culturi de ciuperci, am încrucişat diferite
ciuperci şi am creat noi variaţii ale bolilor. Eram fascinat de munca mea. Din moment ce
această muncă cerea concentrare adâncă şi susţinută, se întâmpla adeseori să adorm în
laborator.
Aceasta a fost și o perioadă plină de exuberanţă tinerească, căci nu îmi petreceam tot
timpul în laborator. Portul oraşului Yokohama era locul perfect de făcut prostii şi de distracţii.
În această perioadă a avut loc următoarea întâmplare. Intenție, precum și cu aparatul de
fotografiat în mână, Mă plimbam concentrat, cu aparatul de fotografiat în mână, când, pe
lângă debarcader, am zărit o femeie frumoasă. Gândindu-mă că ar fi un subiect minunat
pentru o fotografie, am rugat-o să pozeze pentru mine. Am ajutat-o să urce pe puntea unei
nave străine, ancorată acolo, și am rugat-o să-mi pozeze, uitându-se într-o parte sau alta. Ea
mi-a cerut să-i trimită copiile, atunci când fotografiile vor fi gata. Când am întrebat-o unde
să i le trimit, ea a spus doar: „La Ofuna“, și a plecat fără să-și spună numele.
După ce am developat filmul, am arătat imaginile unui prieten, întrebându-l dacă știe
cine este. El, uimit, mi-a zis: „E Mieko Takamine, celebrul star de film!“ Imediat, i-am trimis
zece fotografii mari în orasul Ofuna. După mult timp, fotografiile cu autograf s-au întors
prin poștă. Cu toate acestea, una lipsea. Mai târziu, gândindu-mă la asta, am realizat că era
o fotografie din profil în care, probabil, i se vedeau câteva riduri pe față. Am fost încântat că
am surprins ceva din psihicul feminin. Alteori, stângaci și penibil cum eram, am frecventat
o sală de dans din zona Nankingai. Acolo, am zărit o cântăreață celebră, Noriko Awaya, pe
care am invitat-o la dans. Nu voi putea uita niciodată senzația acelui dans, copleșit fiind de
corpul ei uriaș, încât nu-i puteam cuprinde talia.
Eram, orice aş zice, un tânăr foarte norocos, petrecându-mi zilele uimit de natura văzută
prin lentilele microscopului, șocat de cât de asemanatoare este această lume minusculă
cu infinitatea Universului. Seara, fie că eram îndrăgostit sau nu, pierdeam vremea şi mă
distram. Cred că această viaţă fără scop, împreună cu oboseala de la locul de munca, au dus
în final la episoade de leşin în sala de cercetare. Ca urmare, am făcut o pneumonie acută şi
am ajuns în camera de tratament de la ultimul etaj al Spitalului Poliţiei.
Era iarnă, iar printr-o fereastră spartă vântul sufla vârtejuri de zapadă în cameră.
Sub pături era cald, dar faţa îmi era rece ca gheaţa. Asistenta venea, îmi lua temperatura şi
dispărea într-o clipă.
17. 5
Cartea I
Deoarece era o camera privată, nimeni nu prea se uita înăuntru. Mă simţeam ca lăsat
de izbelişte, şi, dintr-o dată, m-am trezit izolat într-o atmosferă de singurătate și solitudine.
M-am trezit faţă în faţă cu frica de moarte. Dacă mă gândesc acum, era o frică inutilă, dar la
momentul respectiv am luat-o foarte în serios.
Am fost, în cele din urmă, eliberat din spital, dar nu îmi puteam reveni din depresia
care mă cuprinsese. Oare pe ce îmi bazasem încrederea până atunci? Fusesem fără griji şi
mulţumit de viaţa mea, dar care fusese natura acestei mulţumiri? Eram în agonie şi dubiu în
legătură cu natura vieţii şi a morţii. Nu mai puteam dormi şi nu mă mai puteam concentra
asupra muncii mele. În hoinărelile mele nocturne, deasupra falezei şi dincolo de port, nu
găseam nici o eliberare.
Într-o noapte, în timp ce hoinăream, m-am prăbuşit extenuat pe un deal de pe
care se vedea portul, rezemându-mă de trunchiul unui copac mare. Am zăcut acolo, nici
adormit, nici treaz, până la răsărit. Îmi amintesc şi acum, era dimineaţa zilei de 15 mai.
Cuprins de ameţeală, am văzut portul inundat de lumină, am văzut răsăritul şi totuşi, cumva
nevăzându-l. Cum briza sufla de sub faleză, ceaţa dimineţii s-a risipit brusc. În acel moment,
a aparut un bâtlan de noapte, a dat un ţipăt ascuţit şi a zburat în depărtare. Puteam să îi
aud bătăile aripilor. Deodată, toate dubiile şi ceaţa întunecată a confuziei mele au dispărut.
Tot ce am crezut ca fiind sigur şi convingător, toate convingerile mele obişnuite pe care mă
bazam de obicei, totul a dispărut pe aripile vântului. Simţeam că am înţeles un singur lucru.
Fără să mă gândesc la ele, cuvintele pur şi simplu mi-au venit pe limbă: „În această lume nu
există absolut nimic...“. Simţeam că am înțeles nimicul („să ințeleg nimicul“, în acest sens,
înseamnă recunoașterea insuficienţei cunoaşterii intelectuale.)
Simţeam cum toate conceptele de care mă agăţasem până atunci, chiar şi existenţa
însăşi,eraudoarnişteconceptefalse.Spiritulmeuadevenituşorşiclar.Dansamnebuneştecu
bucurie. Auzeam păsărelele ciripind
în copaci şi vedeam valurile sclipind
departe în lumina soarelui. Frunzele
dansau, verzi şi sclipitoare. Am simțit
că acest lucru a fost cu adevărat raiul
pe pământ. Tot ceea ce mă posedase,
toate durerile au dispărut ca visele
şi iluziile, şi ceea ce s-ar putea numi
„adevărata natură“ mi s-a revelat.
Aş putea spune că, de la această
experienţă, viaţa mea s-a schimbat în
totalitate.
În ciuda schimbării, am rămas
în sinea mea un om obişnuit şi prost,
şi astă nu s-a schimbat de atunci până
18. 6
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
în prezent. Văzut din afară, nu există un pierde-vară mai mare ca mine, dar nici nu s-a
întâmplat ceva extraordinar în legatură cu viaţa mea. Însă, cu siguranţă, ştiu că, de atunci,
acest lucru unic nu s-a schimbat. Am petrecut 30 de ani, 40 de ani, testând dacă m-am
înşelat, reflectând de-a lungul timpului, dar niciodată nu am găsit argumente care să-mi
slăbească convingerea.
Că acestă realizare are o mare valoare, asta nu înseamna că vreo valoare specială mi se
datorează mie. Eu rămân un simplu om, o cioară bătrână, ca să spun aşa. Unui observator,
s-ar putea să îi par umil sau arogant. Celor tineri le spun într-una să nu încerce să mă imite,
şi chiar mă deranjează dacă cineva nu ia în serios acest sfat. Le cer, în schimb, ca ei să
traiască simplu, în natură, şi să se exprime pe ei înşişi în munca lor. Nu, nu e nimic special
în legătură cu mine, doar ce am descoperit e foarte important.
19. 7
Cartea I
Întoarcerea la ţară
În ziua următoare acestei experienţe, pe 16 mai, m-am prezentat la serviciu şi mi-am
prezentat demisia pe loc. Superiorii şi prietenii erau uimiţi. Nu ştiau ce să înțeleagă. Au ţinut
o petrecere de rămas bun într-un restaurant, dar atmosfera a fost puţin ciudată. Acest tânăr
care, până în ziua anterioară, se înţelesese bine cu toată lumea, care nu părea în mod special
nesatisfăcut cu munca lui, care, dimpotrivă, se dedicase din toată inima cercetării, a anunţat
dintr-o dată că îşi dă demisia. Şi iată-mă, acolo eram eu, râzând fericit.
În acel moment m-am adresat tuturor: „Pe această parte este portul. Pe cealaltă parte
este debarcaderul. Dacă credeţi că viaţa este pe partea asta, atunci moartea este pe partea
cealaltă. Daca vreţi să scăpati de ideea de moarte, atunci ar trebui să vă descotorosiţi de
ideea că aici este viaţa. Viaţa şi moartea sunt una“.
Când am spus asta, toată lumea a început să-și facă mai multe griji pentru mine. „Ce
vrea să spună? Probabil că a înnebunit“, vor fi gândit. În final m-au petrecut cu feţele foarte
triste. Doar eu am plecat sprinten şi vioi.
La momentul respectiv, colegul meu de cameră era extrem de îngrijorat pentru mine şi
mi-a sugerat să îmi iau o perioadă de odihnă, poate în Peninsula Boso. Aşa că am plecat. Aş fi
plecat absolut oriunde, dacă cineva mi-o cerea. M-am urcat într-un autobus şi am mers multe
mile, uitându-mă la câmpurile striate şi la satele de pe marginea autostrăzii. La un stop, am
văzut un mic indicator pe care scria „Utopia“. M-am dat jos din autobuz şi am luat-o într-acolo.
Pe coastă se afla un han şi, urcând pe o stâncă, am găsit un loc cu o privelişte superbă.
Am rămas la han şi mi-am petrecut zilele moţăind prin iarba înaltă şi uitându-mă la mare.
Cred că au trecut câteva zile, o săptămână, sau o lună, dar oricum am rămas acolo pentru un
timp. Pe măsură ce zilele treceau, exaltarea a scăzut în intensitate şi am început să reflectez
asupra celor întâmplate. Se poate spune că îmi reveneam în fire din nou.
Am plecat la Tokyo şi am rămas acolo o perioadă, petrecându-mi zilele plimbându-mă
prin parc, oprind oameni pe stradă şi vorbind cu ei, dormind ici şi colo. Prietenul meu era
îngrijorat şi a venit să vadă cum o duc. „Nu trăieşti cumva într-o lume imaginară, într-un fel
de iluzie?“, m-a intrebat. „Nu“, am răspuns, „tu eşti cel care trăieşte într-o lume imaginară.“
Amândoi am gândit: „Eu am dreptate şi tu trăieşti în lumea imaginară“. Când prietenul
meu s-a întors să-și ia rămas bun, eu i-am răspuns ceva de genul: „Nu spune ‘rămas bun’. O
despărţire e doar o despărţire“. Prietenul meu parea că-și pierduse orice speranţă.
Am părăsit Tokyo, am trecut prin Kansai (zona Osaka, Kobe, Kyoto) şi am ajuns în
sud, până la Kyushu. Mă simţeam foarte bine, hoinărind de ici colo. Provocam foarte multă
lume cu convingerile mele că totul e fără sens, fără valoare şi totul se întoarce în nimicnicie.
Dar, asta era prea mult, sau prea puţin, pentru omul obişnuit ca să conceapă. Nu
exista, de fapt, nici un fel de comunicare între noi. Eu mă gândeam doar că acest concept de
inutilitate este unul foarte folositor lumii şi, în particular, lumii prezente, care se mişcă aşa
de rapid în direcţia opusă. Chiar hoinăream având intenţia de a face cunoscută această idee
20. 8
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
în întreaga ţară. Rezultatul a fost însă că, oriunde mergeam, eram vazut ca un excentric. Aşa
că m-am întors la ferma tatălui meu, la ţară.
În acea vreme, tatăl meu creştea mandarine, iar eu m-am mutat într-o coliba la munte şi
am început să duc o viaţă foarte simplă şi primitivă. Credeam că aici, fiind crescător de citrice
şi cereale, voi putea să pun în practică şi să demonstrez ideile mele, iar lumea va recunoaşte
acest adevăr. În loc să ofer sute de explicaţii, nu cumva practicarea filosofiei ar fi cea mai
bună metodă? Metoda mea de „a nu face nimic“3
(prin această expresie, dl Fukuoka4
atrage
atenția asupra metodei sale ușoară prin comparație. Acest fel de agricultură necesită
o muncă grea, în special la cules, dar cu mult mai puțină decât alte metode) aplicată în
agricultură a început cu acest gând. Era în al 13-lea an al împăratului, adică 1938.
M-am stabilit la munte şi totul a mers bine până în momentul când tatăl meu mi-a
încredinţat livada cu pomi roditori. Tăiase deja crengile în forma „ceştilor de sake“, astfel
încât fructele să poată fi uşor culese. În momentul când i-am abandonat în această stare,
rezultatul a fost că crengile au început să se încâlcească, insectele au atacat şi întreaga livadă,
în scurt timp, s-a ofilit.
Crezul meu era că recolta creşte singură şi că nu trebuie ajutată să crească. Acţionasem
în convingerea că totul trebuie lăsat să îşi urmeze cursul natural, dar am aflat că, dacă aplici
acest mod de gândire dintr-o dată, pe termen scurt, lucrurile nu merg chiar aşa de bine.
Aceasta era abandonare, nu agricultură naturală.
Tatăl meu era şocat. Mi-a spus că ar trebui să mă redisciplinez, poate să îmi iau o
slujbă undeva şi să mă întorc în momentul când îmi reveneam. La vremea respectivă, tatăl
meu era conducătorul satului şi, pentru ceilalţi membri ai comunităţii, era destul de dificil
să relaţioneze cu fiul său cel excentric care, evident, nu se prea înţelegea cu lumea, trăind de
capul lui în munţi. Mai mult decât atât, nu îmi surâdea deloc perspectiva serviciului militar,
iar războiul devenea din ce in ce mai violent, aşa că m-am decis să urmez umil dorinţele
tatălui meu şi să mă angajez.
În acele timpuri, specialiştii erau rari. Staţia de Testare a Prefecturii Kochi a auzit de
mine şi mi s-a oferit postul de cercetator-şef la controlul bolilor şi insectelor. Am lucrat aici
opt ani. La Centrul de Testare am devenit supraveghetor la Divizia de Agricultură Știinţifică
şi m-am dedicat creşterii producției de hrană pe timp de război. În toţi aceşti opt ani,
meditam într-una la relaţia dintre agricultura ştiinţifică şi cea naturală. Agricultura pe bază
de chimicale, care utiliza produsul inteligenţei umane, era recunoscută ca fiind superioară.
Întrebarea care mă frământa mereu era dacă nu cumva agricultura naturală putea să se
ridice peste ştiinţa modernă.
Când războiul s-a sfârşit, am simţit o nouă briză de libertate şi, cu un oftat de eliberare,
m-am întors în satul natal să mă apuc din nou de agricultură.
3
Termenul se regăsește și în taoism, sub denumirea „wu wei“, „non-acțiune“ [TEI].
4
Cercetător japonez în patologia plantelor, fermier și filosof - adept al agriculturii naturale -, autor de cărți de succes
(2.02.1913-16.08.2008) [TEI].
21. 9
Cartea I
Către o agricultură „nu fă nimic“
Timp de 30 de ani am trăit doar la ferma mea, din agricultură, şi am avut foarte puţine
contacte cu oamenii din afara comunităţii mele. În timpul acestor ani, m-am îndreptat în
linie dreaptă către o agricultură „nu fă nimic“.
Modul obişnuit de a dezvolta o nouă metodă era să te intrebi: „Ce ar fi să încerc asta?“,
sau: „Ce ar fi să încerc aia?“, şi să încerci o varietate de tehnici una peste alta. Aceasta este
agricultura modernă şi rezultatul este că îl face pe agricultor tot mai ocupat.
Calea mea era exact opusă. Eu ţinteam către o metodă de agricultură plăcută şi naturală
(agricultura simplificată la maxim, în cooperare cu mediul natural, în loc de abordarea
modernă, care presupune aplicarea tehnicilor tot mai complicate pentru a răstălmăci
natura în întregime pentru beneficiul oamenilor), ceea ce făcea munca mai uşoară şi în nici
un caz mai grea. „Ce ar fi să nu fac asta? Ce ar fi să nu fac aia?“ Asta era gândirea mea şi, în
cele din urmă, am ajuns la concluzia că nu este nevoie să ar, nu este nevoie să aplic substanţe
fertilizatoare, nu e nevoie de îngrăsământ, nu e nevoie de insecticide. Dacă tragi linie, sunt
foarte puţine activităţi care sunt neapărat necesare.
Motivul pentru care tehnicile complicate inventate de om par a fi necesare este
că echilibrul natural a fost, în prealabil, aşa de tare destabilizat de aceleaşi tehnici, încât
pământul a devenit dependent de ele.
Acest mod de gândire nu e valabil doar în agricultură, ci şi în alte aspecte ale societăţii
umane. Doctorii şi medicamentele devin necesare atunci când oamenii crează un mediu
nesănătos. Şcolarizarea nu are nici o valoare intrinsecă, dar devine necesară atunci când
omenirea crează un mediu în care o persoană trebuie să fie educată doar pentru a putea trăi.
Înainte de război, când m-am
ocupat de livada de citrice şi am
practicat ceea ce credeam atunci că
esteagriculturanaturală,nuamtăiat
cregile şi am lăsat livada de capul ei.
Crengiles-auîncâlcit,copaciiaufost
atacaţideinsecteşiaproapedoiacri5
de mandarini s-au ofilit şi au murit.
Din acel moment întrebarea: „Care
e modelul natural?“ m-a frământat
încontinuu. Până am ajuns la un
răspuns, am mai distrus vreo 400
de pomi dar, în final, am ajuns să
spun cu certitudine: „Acesta este
modelul natural“.
5
8095,72 m² [TEI].
„Timp de 30 de ani am trăit doar la ferma mea, din agricultură...“
22. 10
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Înmăsuraîncarepomiideviazădelaformalornaturală,tăiatulcrengilorşiexterminarea
insectelor devin necesare; în măsura în care societatea umană se separă de viaţa apropiată
de natură, şcolarizarea devine necesară. În natură, şcolarizarea formală nu are nici un rol.
În creşterea copiilor, mulţi părinţi fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut eu la început,
cu livada. De exemplu, predarea muzicii la copii este la fel de inutilă ca şi tăierea crengilor
la pomi. Urechea unui copil prinde muzica. Susurul unui izvor, sunetul unei broaşte care
crăcăie pe un mal, foşnetul frunzelor în pădure, toate aceste sunete naturale sunt adevărata
muzică. Totuşi, când o varietate de sunete deranjante intră şi dezorientează auzul, aprecierea
copilului - care este pură, directă -, degenerează. Dacă aceasta continuă, copilul va fi incapabil
să audă chemarea unei păsări sau sunetul vântului ca o melodie. De aceea se ajunge la
concluzia că educaţia muzicală este bună pentru dezvoltarea copilului.
Copilul care este crescut cu un auz pur şi limpede, s-ar putea să nu fie în stare să
interpreteze un cântec popular la vioară sau la pian, dar nu cred că asta are ceva de-a face cu
abilitatea de a auzi adevărata muzică sau de a cânta. Atunci când inima este plină de cântec
se poate spune că un copil este dăruit cu talent muzical.
Aproape toată lumea crede că „natura“ este o chestie bună, dar puţini pot sesiza
diferenţa dintre natural si nenatural.
Dacă este tăiat un singur mugure de pe o creangă, acest fapt poate crea pagube
ireparabile. Când cresc în armonie cu forma lor naturală, crengile se separă alternativ de
trunchi şi frunzele primesc uniform lumina solară. Dacă această armonie este întreruptă,
crengile intră în conflict, cresc una peste cealaltă şi se înnoadă, iar frunzele se usucă în zonele
unde nu pătrunde lumina solară. În acest mod apar imediat şi stricăciunile create de insecte.
Dacă anul următor crengile nu sunt tăiate, vor apărea mai multe crengi uscate.
Oamenii, prin modificările pe care le aduc naturii, fac greşeala să lase mai departe răul
făcut, iar când apar rezultatele negative lucrează din toate puterile să le corecteze. Și, atunci
când acţiunile de corectare par că au avut succes, trag concluzia că aceste măsuri sunt nişte
realizări măreţe. Iar oamenii fac asta de fiecare dată. Este ca şi cum un nebun şi-ar sparge
acoperişul casei. Apoi, când plouă şi tavanul începe să putrezească, se apucă să-l repare şi, la
sfârşit, ajunge la concluzia că a realizat cine știe ce faptă măreaţă.
La fel se întâmplă cu omul de ştiinţă. Stă zi şi noapte aplecat asupra cărţilor, obosindu-
şi ochii încât aproape ajunge orb, iar dacă îl întrebi la ce Dumnezeu a lucrat în tot acest timp,
îţi va spune că a inventat o pereche de ochelari care să corecteze vederea slabă.
23. 11
Cartea I
Întoarcerea la sursă
Rezemându-mă pe coada lungă a coasei, fac o pauză din munca mea în livadă şi mă uit către
munţi şi la dealul din vale. Mă întreb cum de s-a ajuns ca gândirea oamenilor să se învârtă
mai repede decât anotimpurile.
Calea pe care am urmat-o, această metodă naturală de agricultură, care le pare celor
mai mulţi ciudată, a fost iniţial interpretată ca o reacţie împotriva progresului şi a dezvoltării
ştiinţei. Dar, tot ce am făcut, practicând acest gen de agricultură, a fost să încerc să arăt că
omenirea nu ştie nimic. Deoarece lumea se mişcă cu aşa o imensă energie în direcţia opusă,
s-ar putea să se spună despre mine că am rămas în afara timpului, dar eu cred cu tărie că
această cale pe care am urmat-o este cea mai inteligentă.
În ultimii ani, numărul oamenilor interesaţi de agricultura naturală a crescut
considerabil. Se pare că ajungem la limitele dezvoltării ştiinţifice, greşelile făcute încep să
se simtă, iar acum este timpul pentru o reevaluare. Ceea ce se credea a fi primitiv şi înapoiat
este, pe neaşteptate, descoperit ca fiind mult mai avansat decât ştiinţa modernă. Asta poate
părea ciudat la început, dar mie nu mai îmi pare deloc ciudat.
Am discutat, recent, acest aspect cu profesorul Iinuma, de la Univesitatea Kyoto. În
urmă cu o mie de ani, în Japonia agricultura se făcea fără a se ara, şi abia cu 300-400 de
ani în urmă, în era Togukawa, a început să se practice cultivarea de suprafaţă. Aratul adânc
a intrat în Japonia odată cu agricultura vestică. Am spus că, pentru rezolvarea problemelor
viitorului, generaţia următoare se va întoarce la metoda primitivă.
Creşterea recoltei pe terenuri nearate ar putea să pară, la prima vedere, un regres dar,
de-a lungul anilor, această metodă a dovedit, chiar în laboratoare universitare şi în centre
de cercetare agricolă, că este cea mai simplă, eficientă şi actuală metodă dintre toate. Cu
toate că această metodă neagă ştiinţa modernă, a ajuns să stea acum în fruntea dezvoltării
agriculturii moderne.
Am prezentat această „metodă de însămânțare directă, fără cultivarea orezului şi
cerealelor de iarnă“ în jurnale de agricultură, acum 20 de ani. De atunci, a fost publicată
de multe ori, şi a fost prezentată pe larg publicului la radio şi televiziune, dar nimeni nu i-a
acordat mare atenţie.
Acum, dintr-o dată, povestea s-a schimbat. Ai putea spune că agricultura naturală este
acum la modă, iar jurnalişti, profesori şi cercetători se înghesuie să îmi viziteze terenurile şi
coliba de la munte.
Oameni diferiţi o văd din puncte de vedere diferite, o interpetează în felul lor şi, apoi,
pleacă. Unul o vede ca primitivă, altul ca înapoiată, un altul o consideră o culme a realizărilor
agricole, iar un al patrulea o aclamă ca o descoperire a viitorului. În general, oamenii sunt
interesaţi doar dacă această agricultură este un progres spre viitor sau o reîntoarcere în
24. 12
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
trecut. Puţini sunt cei care cu adevărat reuşesc să sesizeze că agricultura naturală îşi trage
esenţa din centrul etern şi neschimbat al dezvoltării agricole.
În măsura în care oamenii se separă de natură, ei se mișcă tot mai departe de centru.
În acelaşi timp, ia naştere un efect centripet şi renaşte dorinţa de întoarcere la centru. Dar,
dacă oamenii ajung să fie prinşi în reacţiune, mişcându-se mai la stânga, sau mai la dreapta,
în funcţie de condiţii, rezultatul este doar mai multă acţiune. Punctul nemişcat, de origine,
care domneşte în afara tărâmului relativităţii, este total ignorat. Cred chiar că „mişcările de
întoarcere la natura“, dar și activitățile contra poluării, oricât de lăudabile ar fi, nu reprezintă
o soluţie adevarată, atâta timp cât sunt doar o reacţie la supradezvoltarea pe care o vedem
în vremurile noastre.
Natura nu se schimbă, cu toate că modul în care o privim se schimbă invariabil de
la o epocă istorică la alta. Nu contează perioada, pentru că agricultura naturală a existat
dintotdeauna ca izvor nesecat al agriculturii.
25. 13
Cartea I
Un motiv pentru care nu s-a
răspândit agricultura naturală
În ultimii 20 sau 30 de ani, această metodă de creştere a orezului şi a cerealelor de iarnă a
fost testată într-o mare varietate de climate şi condiţii naturale. Aproape fiecare prefectură
din Japonia a făcut teste de comparare a recoltei însămânţării directe, fără cultivare, în
paralel cu recoltele de orez, secară şi orz cultivate modern. Aceste teste nu au făcut nici o
dovadă care să contrazică aplicabilitatea universală a agriculturii naturale.
Aşa că e normal să te întrebi de ce acest adevăr nu s-a răspândit. Cred că unul dintre
motive este acela că lumea a devenit atât de specializată încât nu mai este posibil pentru
nimeni să sesizeze ceva în întregul lui. De exemplu, un expert în prevenirea stricăciunilor
datorate insectelor, de la Centrul de Testare Agricol al Prefecturii Kochi, a ajuns să se întrebe
de ce sunt aşa de puţini dăunători pe terenurile mele, deşi nu folosisem insecticide. După
ce a investigat mediul şi echilibrul dintre insecte şi duşmanii lor naturali, păianjenii, s-a
constatat că pe terenurile mele sunt la fel de puţine insecte ca şi pe terenurile centrului, care
sunt stropite de nenumărate ori cu o mare varietate de substanţe chimice.
Profesorul a fost, de asemenea, uimit să remarce că, deşi insectele dăunătoare erau la
fel de puţine, duşmanii lor naturali erau mult mai numeroşi pe terenurile mele decât în cele
tratate cu chimicale. Abia apoi şi-a dat seama că echilibrul natural stabilit între variatele
comunităţi de insecte era cel care tinea câmpul în această stare. A ajuns la concluzia că, dacă
metoda mea ar fi adoptată în general, problema stricăciunilor datorate insectelor ar putea fi
rezolvată. Apoi s-a urcat în maşina şi s-a intors la Kochi.
De-aș fi intrebat dacă specialiştii de la Centrul de Fertilitatea Solului, sau în recoltă,
au fost pe aici, răspunsul ar fi nu, nu au venit. Mai mult decât atât, dacă ar fi să sugerezi, la
o conferinţa sau într-o adunare, că această metodă să fie aplicată pe scară largă, probabil că
răspunsul ar fi: „Ne pare rău, e prea devreme pentru aşa ceva. Trebuie mai întâi să facem
cercetări din toate punctele de vedere până să aprobam aşa ceva“. Ar dura ani până să se
ajungă la o concluzie.
Genul acesta de lucruri se întâmplă tot timpul. Pe la ferma mea au trecut specialişti şi
tehnicieni din toată Japonia. Văzând lanurile mele din perspectiva specializării fiecăruia, toţi
cei veniţi le-au găsit cel puţin satisfăcătoare, dacă nu chiar remarcabile. Cu toate acestea, în
cei cinci sau șase ani de când profesorul de la Centrul de Cercetare a venit în vizită, lucrurile
nu s-au schimbat deloc la Prefectura din Kochi.
În acest an, Departamentul Agricol de la Universtitatea Kinki a demarat un proiect
de agricultură naturală în care studenţi de la diferite departamente vor veni aici să facă
cercetări. Această abordare ar putea fi un pas înainte, dar am senzaţia că următoarea mutare
va fi doi paşi înapoi.
26. 14
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Deseori, pretinşii experţi spun: „Ideea de bază este bună, dar nu ar fi mai convenabil să
recoltezi cu utilaje?“, sau: „Nu ar fi mai mare recolta dacă ai folosi pesticide sau îngrăşăminte,
în anumite cazuri sau în anumite momente?“ Există tot timpul oameni care vor să amestece
agricultura naturală cu cea ştiinţifică. Dar, acest mod de gândire, pierde în totalitate din
vedere esenţialul. Fermierul care face compromisuri nu mai poate critica fundamentele
științei.
Agricultura naturală este sensibilă şi uşoară, arătându-ne întoarcerea la sursa
agriculturii. Însă, un singur pas greşit te poate face să te rătăceşti.
27. 15
Cartea I
Omenirea nu cunoaşte natura
În ultima vreme, m-am tot gândit că trebuie să ajungem la momentul în care oamenii de
ştiinţă, politicienii, artiştii, filosofii, oameni religioşi, toţi cei care lucrează în agricultură să
se adune în faţa acestor lanuri şi să discute împreună aceste lucruri. Cred că asta ar trebui să
se întâmple, dacă ne dorim ca oamenii să vadă dincolo de specializarea fiecăruia.
Oamenii de ştiinţă cred că pot înțelege natura. Asta e poziţia lor. Pentru că sunt convinşi
că pot înţelege natura sunt întru totul dedicaţi cercetării ei, pentru a o pune la muncă în
folosul nostru. Totuşi, eu cred că înțelegerea naturii depăşeşte limitele inteligenţei umane.
Adesea, le spun tinerilor care vin la mine, la munte, să mă ajute şi să înveţe despre
agricultura naturală, că oricine poate să vadă copacii de pe munte. Pot să vadă frunzele, cu
verdele lor şi pot să vadă plantele de orez. Ei cred că ştiu, cunosc ce este verdele. Fiind în
contact cu natura, dimineaţa şi seara, oamenii ajung uneori să creadă că ei cunosc natura.
Totuşi, în momentul în care cineva crede că a început să cunoască natura, poate să fie sigur
că a luat-o pe un drum greşit.
Şi de ce ar fi imposibil să cunoşti natura? Pentru că ceea ce noi concepem a fi natură
este doar o idee despre natura, care apare în mintea fiecăruia. Singurii care văd natura
adevarată sunt copii. Ei văd direct şi clar, fără să gândească. Dacă doar numele unei plante
este cunoscut, un mandarin din familia citricelor, un pin din familia coniferelor, natura nu
mai este vazută în adevărata ei formă.
Un obiect văzut separat faţă de întreg, nu este văzut în întreaga lui natură.
Specialiştidindiferitedomeniisestrângîmpreunăşistudiazaotulpinadeorez.Specialistul
în insecte vede doar efectul produs de insecte; specialistul în nutriţie ia în considerare doar
vigoarea plantei. Aceasta este inevitabil datorită nivelului la care ne aflăm în prezent.
De exemplu, i-am spus
unui domn de la Staţiunea de
Cercetare care studia relaţia
dintre lăcustele şi păianjenii din
câmpurile mele: „Profesore, din
moment ce studiaţi păianjenii,
sunteţi interesat doar de unul
dintre nenumăraţii duşmani
naturali ai lăcustei. Anul acesta,
păianjenii au apărut în număr
mare, dar anul trecut au fost
broaștele râioase. Înainte de
asta, broscuţele au predominat.
Există nenumărate variaţii“.
28. 16
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Cercetarea specializată nu poate surprinde rolul unui singur duşman natural, într-un
anumit moment, în complexitatea relaţiilor dintre insecte. Sunt perioade când populaţia de
lăcuste este redusă, deoarece există mulţi păianjeni. Sunt perioade când plouă foarte mult şi
broaştele fac ca păianjenii să dispară, sau perioade când plouă foarte puţin şi nu apar deloc
nici lăcuste, nici broaşte.
Metodele de control ale insectelor, care ignoră relaţiile ce există chiar între insecte,
sunt cu adevărat inutile. Cercetarea păianjenilor şi a lăcustelor trebuie obligatoriu să ia în
considerare şi relaţiile dintre broaşte şi păianjeni. Când se ajunge în acest punct, este deci
nevoie şi de un specialist în broaşte. Câte un expert în păianjeni şi lăcuste, altul în grâu şi
încă un expert în managementul apei, toţi trebuie să se alăture acestui efort.
Mai mult, pe aceste terenuri există patru sau cinci tipuri de păinjeni. Îmi amintesc
acum caţiva ani, când cineva a sosit în grabă la mine acasă întrebându-mă dacă mi-am
acoperit câmpurile cu o plasă de mătase, sau ceva asemănător. Nu mi-am dat seama despre
ce vorbeşte, aşa că m-am grăbit să văd despre ce e vorba.
Tocmai terminasem de recoltat orezul şi, peste noapte, miriştea unde fusese orezul
se acoperise în întregime cu pânze de păianjen, asemănătoare mătăsii. Unduindu-se şi
strălucind în ceaţa dimineţii, era un spectacol magnfic.
Partea ciudată este că, atunci când se întâmplă aşa ceva, şi se întâmplă foarte rar,
durează doar o zi sau două. Dacă te uiţi cu atenţie, sunt câțiva păianjeni pe fiecare bucăţică
de pământ. Sunt atât de deşi încât abia găseşti câte un spaţiu gol printre ei. Câte mii, câte
milioane trebuie să fie într-un sfert de acru6
! Dacă te uiţi la câmp peste două sau trei zile,
se poate observa că firele de păianjen lungi de câțiva metrii s-au rupt şi acum se unduiesc
în vânt cu câte cinci sau şase păianjeni atârnând de fiecare fir. Este asemănător cu puful de
păpădie sau seminţele de conifere suflate de vânt. Tinerii păianjeni se ţin de aceste fire şi
sunt trimişi să navigheze peste câmpii.
Spectacolul este o uimitoare dramă naturală. Când vezi asta, îţi dai seama că ai nevoie
şi de poeţi, şi artişti ca să mai înţelegi ceva.
Atunci când pe un câmp se aplică substanţe chimice, tot acest echilibru este distrus
într-o secundă. Într-o vreme credeam că nu e nimic greşit să împrăștii cenuşa de pe foc peste
pământ (dl Fukuoka făcea compost din cenuşă şi alte resturi organice pe care le arunca în
mica lui grădină de bucătărie). Rezultatul a fost şocant. Două sau trei zile mai târziu, pe
teren nu mai erau păianjeni. Cenuşa a dus la dezintegrarea firelor de păinjen. Oare câte mii
de păianjeni au cazut victime unei singure mâini de cenuşă, care, în aparenţă, nu putea face
nimic rău? Aplicarea unui insecticid nu este doar o simplă modalitate de a elimina lăcustele
şi duşmanii lor naturali. Multe alte drame ale naturii se întâmplă exact în acelaşi timp.
Nu este, încă, înteles fenomenul acestor imense pânze de păinjeni, care apar toamna
pe terenurile cu orez, pentru a dispărea apoi peste noapte, ca nişte artişti care evadează.
Nimeni nu ştie de unde apar, cum supravieţuiesc peste iarnă, sau unde se duc când dispar.
6
1011,72 m²
29. 17
Cartea I
Aşadar, folosirea substanţelor chimice nu este doar problema entomologului. Filosofii,
oamenii religioși, artiştii şi poeţii, toţi trebuie să-și dea cu părerea dacă este permisă folosirea
substanţelor chimice în agricultură, şi care va fi efectul folosirii chiar şi a fertilizatorilor
naturali.
Vom recolta cam 22 de baniţe7
de orez şi 22 de baniţe de cereale de iarnă de pe fiecare
acru8
. Dacă recolta ajunge la 29 de baniţe9
, cum deseori se întâmplă, s-ar putea să nu poţi
găsi în întreaga ţară o producție mai mare. Din moment ce tehnologia avansată nu a avut nici
o contribuţie la creşterea acestei recolte, apare astfel o contradicţie asupra presupunerilor
noastre despre ştiinţa modernă. Oricine va veni, va vedea aceste terenuri şi va accepta
mărturia lor, va începe să aibă profunde îndoieli atunci când va reflecta asupra faptului
dacă omul poate sau nu să cunoască natura, şi dacă natura poate fi cunoscută în interiorul
limitelor înţelegerii umane.
Ironia este că ştiinţa a servit doar ca să ne arate cât de îngustă este înțelegerea umană.
7
Aprox. 600 kg [TEI]
8
4047,86 m² [TEI]
9
Aprox. 790 kg [TEI]
31. 19
Patru principii ale
agriculturii naturale
Plimbaţi-vă cu grijă pe aceste câmpuri. Libelule şi fluturi zboară într-o continuă agitaţie.
Albinele bâzâie din floare în floare. Daţi la o parte frunzele şi veţi vedea insecte, păianjeni,
broscuţe, şopârle şi multe alte animale micuţe fremătând în umbra răcoroasă. Mai jos de
suprafaţa pământului, scormonesc cârtiţe şi râme.
Acesta este un teren cu un ecosistem echilibrat. Insecte şi comunităţi de plante menţin
aici o relaţie stabilă. Nu este un lucru neobişnuit ca o anumită boală de plante să treacă prin
zonă, fără să afecteze grânele de pe acest teren.
Acum, uitaţi-vă pentru un moment la terenul vecinului. Buruienile au fost toate
eliminate cu ierbicide. Animalele din sol şi insectele au fost eliminate prin otrăvire. Solul
a fost curăţat de materie organică şi microorganisme prin aplicarea substanţelor chimice.
Vara, îi vezi pe fermieri la muncă purtând măşti de gaze şi mănuşi lungi de protecţie. Aceste
câmpuri de orez, care au fost folosite încontinuu de agricultori, pentru mai bine de 1500 de
ani, au fost acum pustiite de viaţă prin practicile agriculturii abuzive a unei singure generaţii.
Patru principii
Primul principiu este FĂRĂ CULTIVARE, adică fără ararea sau întoarcerea solului.
De secole, fermierii au presupus că aratul este esenţial pentru creşterea recoltei. Totuşi,
NECULTIVAREA este fundamentală pentru agricultura naturală. Pământul se ară singur
prin acţiunea de penetrare a rădăcinilor plantelor şi prin activitatea microorganismelor, a
micilor animale şi a râmelor.
Al doilea principiu este FĂRĂ FERTILIZATORI CHIMICI SAU COMPOST PREPARAT
(pentru fertilizare, dl Fukuoka creşte doar un aşternut leguminos de trifoi alb, aruncă paiele
recoltei anterioare înapoi pe câmp şi mai adaugă puţin îngrăşămant natural de orătănii).
Oamenii intervin asupra echilibrului natural şi, oricât ar încerca, nu mai pot vindeca rănile
care rezulta. Practicile lor agricole nesăbuite seacă solul de nutrienţi esenţiali, iar rezultatul
este o epuizare, o secare pe care pământul o sufera astfel an de an. Dacă e lăsat de capul sau,
Cartea a II-a
32. 20
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
pământul îşi menţine fertilitatea naturală, în acord cu ciclul obişnuit de viaţă al plantelor şi
al animalelor.
Al treilea principiu este FĂRĂ ELIMINAREA BURUIENILOR PRIN ARAT SAU
FOLOSIREA DE IERBICIDE. Buruienile joacă şi ele rolul lor bine stabilit în asigurarea
fertilităţii solului şi în echilibrarea comunităţii biologice. Ca un principiu fundamental,
buruienile trebuie controlate, nu eliminate. Pe terenurile mele, mulciul de paie, un
aşternut de trifoi alb printre cereale şi inundarea temporara asigura un control eficient
al buruienilor.
Al patrulea principiu este FĂRĂ DEPENDENȚĂ DE CHIMICALE (dl Fukuoka îşi
creşte recolta fără nici un fel de chimicale. În unele livezi de pomi, el foloseşte, ocazional,
emulsie de ulei de maşina pentru controlul insectelor). Din momentul în care plantele slabe
au început să se dezvolte datorita practicilor artificiale, cum sunt aratul şi fertilizarea, bolile
şi dezechilibrele cauzate de insecte au devenit o mare problemă în agricultură. Natura, lăsată
în pace, este într-un echilibru perfect. Insecte şi boli dăunătoare au existat tot timpul, dar ele
nu apar în natură în aşa măsură încât să necesite folosirea substanţelor chimice otrăvitoare.
O abordare inteligentă a problemei bolilor şi a insectelor dăunatoare înseamnă creşterea
unor recolte robuste într-un mediu sănătos.
Aratul
Când solul este arat, mediul natural este destabilizat în aşa hal încât devine de
nerecunoscut. Consecinţa acestui fapt a cauzat coşmaruri pentru fermieri de-a lungul mai
multor generaţii. De exemplu,
când o zonă naturală ajunge sub
plug, buruienile foarte puternice
ajung uneori să domine vegetaţia.
Când se instalează aceste buruieni,
fermierul este pus în faţa unei
necesităţi aproape imposibile de
a se ocupa de ele în fiecare an.
Deseori, terenul este abandonat.
Pentru a face faţă unei astfel
de probleme, singura abordare
rezonabilă este să întrerupem,
chiar de la început, şirul practicilor
artificiale care au dus la această
situaţie.Fermierulare,deasemenea,
responsabilitatea de a repara
răul pe care l-a făcut. Întoarcerea
solului ar trebui întreruptă. Dacă
în locul substanţelor chimice făcute
33. 21
Cartea a II-a
de om şi a războiului de anihilare dus cu utilaje agricole se vor practica măsuri blânde, cum
sunt împrăştierea de paie sau însămânţarea de trifoi alb, atunci mediul îşi va reveni încet la
echilibrul său natural şi chiar şi cele mai puternice buruieni pot fi ţinute sub control.
Fertilizarea
În discuţiile pe care le purtam cu diferiţi experţi în fertilitatea solului, îi intrebăm:
„Dacă un câmp este lăsat de capul lui, fertilitatea solului va creşte sau va scădea?“ De obicei
luau o pauză şi răspundeau ceva de genul: „Păi, să vedem... Fertilitatea va scădea“. „Nu, nu,
dacă ne amintim că, atunci când creşti orez pentru o lunga perioadă de timp în acelaşi câmp,
recolta se stabilizează cam la 9 baniţe1
pe sfert de acru2
. Pământul nici nu se îmbogăţeşte,
nici nu se epuizează.“
Aceşti specialişti se referă la un câmp cultivat şi inundat; dar, dacă natura este lăsată
în pace, fertilitatea creşte. Rămăşiţele organice ale plantelor şi animalelor se acumulează
şi sunt descompuse la suprafaţă de bacteri şi ciuperci. Prin mişcarea apei de ploaie,
nutrienţii sunt duşi adânc în sol şi devin hrană pentru microorganisme, râme şi alte
animale micuţe. Rădăcinile plantelor străpung apoi acest strat inferior şi trag nutrienţii
înapoi spre suprafaţă.
Dacă vrei să-ţi faci o idee despre fertilitatea naturală a pământului, fă o plimbare
în sălbăticie, în munţi, şi priveşte copacii gigantici care cresc fără fertilizare şi fără arat.
Fertilitatea naturală, aşa cum e ea, depăşeşte cu mult imaginaţia.
Distrugeți aşternutul natural de pădure, plantaţi pini roşii japonezi sau cedri
pentru câteva generaţii şi solul se va epuiza şi va fi în pericol de eroziune. Pe de altă
parte, luaţi un munte sterp, cu sol sărăcăcios, cleios şi plantaţi conifere sau cedru
împreună cu un aşternut de trifoi şi lucernă. Pe măsură ce îngrăşămintele verzi (cum
sunt trifoiul, măzărichea, lucerna care hrănesc solul) se îmbogăţesc şi înmoaie solul,
buruienile şi tufele încep să crească sub copaci şi, astfel, ia naştere un ciclu abundent
de regenerare. Sunt cazuri când primii zece centimetri de sol s-au îmbogăţit în mai
puţin de zece ani.
De asemenea, pentru creşterea recoltelor agricole, poate fi stopată folosirea
fertilizatorilor preparaţi de către om. În majoritatea cazurilor, sunt suficiente un aşternut
permanent de îngrășământ verde şi reîmprăştierea paielor din recolta trecută pe câmp.
Pentru a asigura îngrăsământ natural care să ajute la descompunerea paielor, eu
obişnuiam să las libere raţele pe câmp. Dacă răţuştele mici sunt introduse în acest mediu,
când plantele sunt încă tinere, raţele şi orezul vor creşte împreună. Zece raţe vor asigura
tot îngrăsământul natural necesar pentru un sfert de acru3
şi vor ajuta, de asemenea, la
controlul buruienilor.
1
Aprox. 238 kg [TEI]
2
1011,72 m² [TEI]
3
1011,72 m² [TEI]
34. 22
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Am practicat asta timp de mulţi ani, până când construirea unui drum naţional a făcut
imposibilă trecerea raţelor peste drum, în câmp. Acum folosesc puţin îngrăsământ de la puii
de găină că să ajut la descompunerea paielor. În alte zone, se pot folosi încă raţele sau alte
orătănii mici.
Şi aplicarea de prea mult fertilizator poate duce la probleme. Într-un an, chiar după
strămutarea orezului, am închiriat pentru un an un acru şi un sfert4
de câmp proaspăt
însămânţat cu orez. Am scurs toată apa afară din lan şi am continuat fără să folosesc
fertilizatori, aplicând doar îngrășământ de la pui. Patru din lanuri s-au dezvoltat normal,
dar în al cincilea, orice aş fi făcut, plantele de orez au crescut prea groase şi au fost atacate
de boală. Când am întrebat proprietarul despre asta, mi-a mărturisit că, peste iarnă, folosise
acel lan ca o groapă de gunoi pentru găinaţul de pui.
Folosind paie, îngrășământ verde şi puţin îngrășământ de la orătănii, se pot obţine
recolte bogate fără a adauga compost sau fertilizatori comerciali. De câțiva zeci de ani, deja,
am stat şi am observat metodele naturii de fertilizare şi cultivare. În timp ce observam toate
acestea, pe deasupra am şi cules recolte bogate de legume, citrice, orez şi cereale iernatice,
ca un fel de dar din partea fertilităţii naturale a pământului.
Înţelegerea cu buruienile
Iată câteva puncte-cheie de ţinut minte, pentru a face faţă buruienilor:
Imediat cum se întrerupe cultivarea (aratul), numărul buruienilor va scădea brusc. De
asemenea, se vor schimba variaţiile de buruieni de pe un anumit teren.
Dacă seminţele sunt sădite în timp ce recolta precedentă încă se coace pe câmp, aceste
seminţe vor germina înaintea buruienilor. Buruienile de iarnă apar doar după ce orezul a
fost recoltat, dar până atunci recolta de iarnă deja a luat un avans. Buruienile de vară apar
imediat după recoltarea secarei şi a orzului, dar, până atunci, orezul deja creşte puternic.
Sincronizarea însămânţării în aşa fel încât să nu existe nici un gol în succesiunea recoltelor,
le asigură cerealelor un mare avantaj în faţa buruienilor.
Imediat după recoltare, dacă întregul teren este acoperit cu paiele recoltei, germinarea
buruienilor este stopată din start. Însămânţarea trifoiului alb odată cu cerealele, ca un
aşternut al solului, ajută, de asemenea, la ţinerea sub control a buruienilor.
Modul obişnuit de a face faţă buruienilor este de a cultiva şi ara solul. Dar, atunci
când arăm, seminţe care se află îngropate adânc în sol, care altfel nu ar fi germinat, sunt
răscolite şi li se dă o şansă să încolţească. Mai mult, varietaţile de buruieni care încolţesc
şi cresc repede primesc, în aceste condiţii, un avantaj. În concluzie, s-ar putea spune că
fermierul care încearcă să controleze buruienile prin ararea solului, îşi însămânţează la
propriu sămânţa propriului nenoroc.
4
5059,58 m² [TEI]
35. 23
Cartea a II-a
Controlul „paraziţilor“
Trebuie să precizăm, de la început, că încă există oameni care cred că, dacă nu vor
folosi substanţe chimice, pomii lor fructiferi şi recoltele se vor veșteji sub ochii lor. De fapt,
adevărul este că prin folosirea acestor substanţe, oamenii au creat fără să vrea exact condiţiile
neceare pentru ca această frică a lor sa devină realitate.
Recent, pinii roşi japonezi au suferit pagube majore din cauza unei epidemii de
gărgăriţe care atacau scoarţa copacilor. Într-o tentativa de a opri epidemia, pădurarii au
folosit elicoptere pentru stropirea aeriană a pădurilor cu substanţe chimice. Nu neg că pe
termen scurt aceasta este o soluţie eficientă, dar ştiu că trebuie să existe şi o altă cale.
Conform ultimelor cercetări, boala provocată de gărgăriţe nu este o infestare directă a
pinilor, ci este doar urmarea acțiunii unor alte organisme intermediare, nematode. Acestea
se înmulţesc în scoarţa pinilor şi blochează transferul de apă şi nutrienţi, cauzând, în final,
ofilirea şi moartea pinilor. Cauza primară a acestei boli este, desigur, încă necunoscută.
Nematodele se hrănesc cu o ciupercă din scoarţa copacului. Dar de ce s-a răspândit
această ciupercă aşa de mult în scoarţa copacului? Oare ciuperca a început să se înmulţească
după apariţia nematodelor? Sau nematodele au apărut deoarece ciuperca era deja prezentă.
În final, totul se reduce la întrebarea cine a apărut primul: nematodul sau ciuperca.
Mai mult, există încă un microb despre care se ştie foarte puţin, însoțind tot timpul
acestă ciupercă, precum un virus toxic al ciupercii. Efectele urmează alte efecte, în toate
direcţiile şi, singurul lucru care poate fi determinat cu certitudine, este că pinii se ofilesc
într-un număr foarte mare.
Oamenii nu au habar care este adevărata cauză a bolii de care suferă pinii şi, de
asemenea, habar nu au care vor fi consecinţele „remediului“ pe care ei îl aplică. Situaţia fiind
tratată cu atâta neştiinţă, este clar că tocmai s-au aşternut seminţele pentru următoarea
mare catastrofă. Nu, eu nu mă pot bucura de faptul că răul imediat al acestei boli a fost redus
prin folosirea substanţelor chimice. Folosirea acestor substanţe în agricultură este cel mai
nepotrivit mod de a rezolva astfel de probleme şi va duce doar la probleme mai mari în viitor.
Cele patru principii ale agriculturii naturale (fără cultivare - arat -, fără fertilizatori
chimici şi compost preparat, fără plivire sau ierbicizare a buruienilor şi fără dependenţă de
chimicale) corespund ordinii naturale şi duc la completarea bogăţiei naturale. Toate ideile
mele merg pe această linie de gândire. Ele reprezintă chiar inima metodei mele de a creşte
legume, cereale şi citrice.
36. 24
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Agricultura printre rădăcini
Pe terenurile mele cresc multe feluri de buruieni, împreună cu cerealele şi cu trifoiul. Paiele
de orez, răspândite pe câmp anul trecut, s-au descompus deja într-un humus bogat. Recolta
va fi cu siguranţă de vreo 22 de baniţe (aprox. 600 kg) pe sfert de acru5
.
Ieri, când profesorul Kawase, o autoritate de vârf în materie de ierburi de nutreţ, şi
profesorul Hiroe, care cercetează plante străvechi, când au văzut aşternutul frumos de orz şi
îngrăşământ verde, l-au descris ca o minunată operă de artă. Un fermier local, care se aşteptă
să vadă terenurile mele complet invadate de buruieni, a fost surprins să vadă orzul crescând cu
atâta vigoare printre celelalte plante. Au ajuns pe aici şi experţi tehnici care, după ce au văzut
buruienile, macrişul şi trifoiul crescând peste tot au plecat dând din cap cu amuzament.
Acum douăzeci de ani, pe când încurajam folosirea aşternuturilor verzi permanente în
livezile de pomi fructiferi, nu exista în toată ţara un fir de iarbă în lanuri sau livezi. Văzând
însă livezi ca a mea, oamenii au început să înţeleagă faptul că pomii fructiferi cresc destul de
bine printre buruieni şi ierburi. Astăzi, livezile acoperite cu iarbă sunt un lucru obişnuit în
toată Japonia, pe când cele fără iarbă au devenit tot mai rare.
Acelaşi lucru este valabil şi pentru lanurile cu cereale. Orez, orz şi secară, toate pot fi
crescute cu succes în lanuri acoperite de-a lungul întregului an cu trifoi şi buruieni.
Permiteţi-mi să recapitulez în detaliu orarul semănatului şi al recoltării în aceste lanuri.
La începutul lui octombrie, înaintea recoltei, trifoi alb şi cereale iernatice care cresc repede sunt
împrăştiate pe lanurile în care orezul încă se coace (trifoiul alb este sădit cam jumătate de kg pe
sfert de acru6
; cerealele de iarnă cam 3-6 kg pe sfert de acru; pentru fermierii fără experienţă
sau pentru solurile mai tari sau sărace, este recomandată, pentru început, folosirea unei
cantităţimaimarideseminţe.Treptat,pemăsurăcesolulseîmbogăţesteprindescompunerea
paielor şi a îngrăsămintelor verzi,
şi, pe măsură ce fermierul devine
tot mai experimentat, cantitatea de
seminţe poate fi redusă). Trifoiul,
orzul sau secara încolţesc şi cresc
deja 3-5 cm până când orezul este
gata de a fi recoltat. În timpul
recoltei, seminţele încolţite sunt
călcateînpicioaredecătrefermierul
care recoltează, dar îşi revin în scurt
timp. După ce se treiera, paiele de
orez sunt aruncate înapoi pe câmp.
5
1011,72 m² [TEI].
6
1011,72 m² [TEI].
„Într-o singură zi, se pot face suficiente tablete pentru a însămânţa câțiva acri.“
37. 25
Cartea a II-a
Dacă orezul este şi el semănat de cu toamnă şi e lăsat neacoperit, seminţele sunt
deseori mâncate de şoareci şi păsări, ori putrezesc în pământ. Din această cauză, înainte
de a le arunca pe câmp, eu împăturesc seminţele de orez în mici tablete de pământ. Pentru
asta, împrăştii seminţele pe un plan întins, care este scuturat înainte şi înapoi într-o mişcare
circulară. În acest timp arunc peste ele pământ fin şi, din când în când, puţină apă. Astfel se
formează nişte mici tablete de 1-2 cm.
Mai există o metodă de a face
aceste tablete. Pentru început,
seminţele de orez nedecojite sunt
ţinute în apă pentru câteva ore.
Apoi sunt frământate cu pământ
umed, cu mâna sau cu picioarele.
Apoi pământul este împins printr-
un panou de gard de sârmă, pentru
a fi separat în bulgări mai mici.
Aceşti bulgări trebuie lăsaţi să se
usuce o zi sau două, apoi pot fi cu
uşurinţă modelaţi cu mâna în mici
tablete. În mod ideal este o singură
sămânţă în fiecare tabletă. Într-o
singură zi se pot face suficiente
tablete pentru a însămânţa câțiva
acri.
În funcţie de condiţii, uneori
pun în acest gen de tablete şi
seminţele pentru alte cereale sau
chiar legume.
Undeva, între mijlocul
lui noiembrie şi mijlocul lui
decembrie, este timpul potrivit
pentru a arunca aceste tablete cu seminţele de orez în lanurile cu secară sau orz tânăr, dar
ele pot fi aruncate şi primăvara (orezul este însămanţat cam 2 kg până la 4,5 kg pe sfert de
acru7
. Spre sfârşitul lui aprilie, dl Fukuoka verifică încolţirea seminţelor de grâu sădite în
toamna precedentă şi mai aruncă noi tablete, dacă e nevoie). Peste câmp, este aşternut un
strat subţire de îngrăşământ de pui pentru a ajuta la descompunerea paielor şi, astfel, este
terminată însămânţarea pentru tot anul.
În mai, cerealele de iarnă sunt recoltate. După treierat, toate paiele sunt din nou
aruncate pe câmp.
7
1011,72 m² [TEI].
„În octombrie, după ce orezul este cules si semințele anului următor
sunt plantate, paiele sunt împrăștiate pe câmp.“
38. 26
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Apei i se permite să stea pe câmpuri pentru o săptămână sau două. Aceasta cauzează
slăbirea trifoiului şi a buruienilor, permiţând totodată orezului să încolţească şi să se ridice
printre paiele aruncate pe câmp. Apa de ploaie este suficientă pentru plante în lunile iunie-
iulie. În august, apa proaspată este rulată prin câmp în fiecare săptămână, fără a i se permite
să stea. Recolta de toamnă este acum aproape gata.
Acesta este ciclul anual de creştere pentru orez/cereale de iarnă, după metoda naturală.
Semănatul şi recolta urmează aşa de strâns tiparul naturii încât ar putea fi considerate mai
mult un proces natural decât o tehnică agricolă.
Durează o oră, două pentru un fermier să însămânţeze şi să împrăştie paiele pe un
sfert de acru8
. Cu excepţia recoltei, cerealele de iarnă pot fi lucrate de unul singur şi, doi sau
trei oameni, pot face toată treaba necesară pentru creşterea orezului, folosind doar unelte
tradiţionale japoneze. Probabil că nici nu există o metodă mai simplă şi mai uşoară de a
creşte cereale. Nu presupune aproape nimic mai mult decât împrăştierea seminţelor şi a
paielor, deși mi-a luat 30 de ani ca să ajung la această simplitate.
Aceastămetodăagricolăaevoluatînfuncţiedecondiţiilenaturalealeinsulelorjaponeze,
dar simt că agricultura naturală ar putea fi, de asemenea, aplicată şi în alte zone, precum
şi pentru alte soiuri de cereale. În zonele unde apa nu este atât de disponibilă, de exemplu,
pot fi crescute orezul de munte sau alte cereale: grâu, sorg sau mei. În locul trifoiului alb, o
altă specie de trifoi, lucerna sau măzărichea se poate dovedi un aşternut verde mai potrivit
pentru lanuri. Agricultura naturală ia, bineînţeles, forme diferite, în funcţie de condiţiile
unice unde este aplicată.
Pentru a realiza tranziţia către acest model de agricultură, la început s-ar putea să fie
nevoie de puţină plivire a buruienilor, de compost sau de ajustarea crengilor la pomi, dar
aceste măsuri ar trebui să fie gradual reduse an de an. În cele din urmă, nu contează atât de
mult metoda agricolă folosită, ci mai degrabă starea mentală a fermierului.
8
1011,72 m² [TEI].
Din decembrie, grăunțele de orez pătrund
printre paie și rămân în stare latentă
până în primăvară.
39. 27
Cartea a II-a
Agricultura cu paie
Împrăştierea paielor pe câmp poate fi privită ca o chestiune lipsită de importanţă, dar ea e
fundamentală pentru metoda mea de a creşte orez şi cereale de iarnă. Este legată de tot: de
fertilitate, de germinare, de buruieni, de ţinerea vrăbiilor la distanţă, de managementul apei.
Atât în practică, cât şi în teorie, folosirea paielor este esenţială. Oricât aş insista, se pare că
nu reuşesc îndeajuns să îi fac pe oameni să înţeleagă acest fapt.
Împrăştierea paielor netăiate
Centrul de Testare Okayama experimentează în prezent, în 80% din câmpuri, metoda
de însămânţare directă a orezului. Le-am sugerat să împrăştie pe câmp paiele netăiate, dar
nu au fost de acord şi au derulat experimentul tocând paiele cu o maşină mecanizată. Când
le-am vizitat câmpurile acum câţiva ani, am observat că acestea erau împărţite în câmpuri
unde se folosiseră paie tocate, paie întregi şi câmpuri unde nu se folosiseră deloc paie. Exact
aşa am procedat şi eu pentru o perioadă lungă de timp, şi, din moment ce spicele netăiate au
funcţionat cel mai bine, doar asta am folosit de atunci.
Dl Fuji, profesor la Liceul Agricol Yasuki din Prefectura Shimane, a vrut să încerce
însămânţarea directă (fără arat) şi a venit în vizită la ferma mea. I-am sugerat să împrăştie
paiele netăiate. Anul următor a revenit şi mi-a relatat că experimentul eşuase. După ce i-am
ascultat povestea, am aflat că pusese paiele pe jos foarte drept şi ordonat. Dacă le aşezi aşa,
seminţele nu vor germina aproape deloc. În cazul paielor de orz si secară, de asemenea, dacă
sunt împrăştiate prea aliniate şi îngrijit, seminţelor de orez le va fi greu să iasă la suprafaţă.
Cel mai bine e să împrăştiaţi paiele în toate direcţiile, ca şi când ar fi căzut singure.
Paiele de orez sunt foarte bune pentru cerealele de iarnă, iar paiele de la cerealele de
iarnă (orz, secară) merg foarte bine pentru recolta de orez. Vreau să fie foarte clar: există mai
multe boli care vor infecta recolta de orez dacă punem pe câmp tot paie de orez. Aceste boli
ale orezului nu vor afecta însă cerealele iernatice, iar dacă paiele de orez vor fi împrăştiate
toamna, ele vor fi complet descompuse până primăvara, când încolţeşte orezul.
Paiele proaspete de orez sunt potrivite pentru alte cereale, la fel și paiele de hrișcă,
iar paiele altor cereale pot fi folosite pentru recolta de orez sau hrișcă. În general, paiele
proaspete de cereale iernatice, cum sunt grâul, orzul și secara, nu ar trebui folosite pentru
alte cereale iernatice, deoarece, de asemenea, pot apărea boli.
Toate paiele și cojile ce rămân după treierat, ar trebui reîmprăştiate pe câmp.
40. 28
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Paiele îmbogăţesc solul
Împrăştierea paielor menţine structura solului şi îmbogăţeşte pământul, astfel încât
folosirea altor fertilizatori preparaţi devine inutilă. Acest fapt are, desigur, legătură cu non-
aratul. Câmpurile mele s-ar putea sa fie singurele din Japonia care nu au fost arate de peste
20 de ani, iar calitatea solului se îmbogăţeşte cu fiecare sezon. Estimez că, în aceşti ani,
stratul de suprafaţă, bogat în humus, a ajuns să aibă o grosime de cel puţin 10 cm. Aceasta
este, în principal, rezultatul reîmprăştierii pe câmp a tot ce a crescut aici, mai puţin boabele
cerealelor.
Nu mai e nevoie să preparaţi compost
Nu mai e nevoie să preparaţi compost. Nu spun că nu aveţi nevoie de compost, spun
doar că nu e nevoie să munciţi din greu pentru a-l obţine. Dacă paiele sunt lăsate pe câmp
primăvara sau toamna şi sunt acoperite cu un strat subţire de gunoi de pui sau de raţe, în
şase luni se vor descompune de tot.
Pentru a face compost prin metoda tradiţională, fermierul munceşte ca un nebun în
soarele fierbinte, mărunţind paiele, adăugând apa şi alimente, întorcând grămada şi cărând-o
pe câmp. Se supune la toată această suferinţă deoarece crede că „aşa e mai bine“. Aş prefera
să văd oamenii doar împrăştiind prin lanuri paie, coji sau resturi de lemne.
Călătorind de-a lungul liniei Tokaido, în vestul Japoniei, am observat că paiele sunt
mai puţin mărunţite decât prima dată când am vorbit despre aruncarea paielor netăiate pe
câmp. Trebuie să le recunosc asta fermierilor. Dar experţii moderni încă spun că cel mai
bine e să folosesti o anumită cantitate de paie pe un acru9
. De ce nu spun să pui înapoi toate
paiele? Privind pe fereastra trenului, poţi vedea cum fermierii au tăiat şi împrăştiat cam
jumătate din paie, iar restul le-au lăsat separate de-o parte, să putrezească în ploaie.
Dacă toţi fermierii din Japonia s-ar aduna şi ar începe să pună toate paiele înapoi pe
câmp, rezultatul ar fi o mare cantitate de compost înapoiată pământului.
Germinaţia
De sute de ani, fermierii au avut mare grijă în prepararea răzoarelor de sămânţă pentru
a creşte răsaduri puternice de orez. Micile răzoare erau îngrijite de parcă erau altarele
familiei. Pământul era săpat, nisip şi cenuşă de la cojile de orez erau împrăştiate peste tot şi,
pe deasupra, se mai spunea şi o rugăciune pentru ca răsadurilor să le meargă bine.
Nu este, deci, de neînţeles că ceilalţi săteni m-au considerat nebun atunci când au
văzut cum împrăştiam seminţele de orez pe când cerealele iernatice încă se coceau pe câmp,
laolaltă cu buruieni şi paie care se descompuneau peste tot.
9
4047,86 m² [TEI].
41. 29
Cartea a II-a
Desigur, seminţele încolţesc bine atunci când sunt puse într-un câmp bine arat, dar,
dacă plouă şi terenul se transformă în noroi, nu mai poţi umbla prin el, iar însămânţatul
trebuie amânat. Metoda fără arat este mai sigură din această perspectivă, dar, pe de altă
parte, sunt probleme cu micile animale, precum cârtiţa, greierele, şoarecele şi melcul, cărora
le place să mănânce seminţele. Tabletele de pământ care înfăşoară sămânţa rezolvă această
problemă.
La însămânţarea cerealelor iernatice, metoda obişnuită este să sădeşti seminţele şi
apoi să le acoperi cu pământ. Dacă sunt sădite prea adânc, vor putrezi. Eu obişnuiam să
arunc seminţele în mici găuri în pământ, sau într-o brazdă, fără să le mai acopăr cu pământ,
dar am experimentat multe eşecuri cu ambele metode.
În ultima vreme am devenit mai leneş şi, în loc să mai fac brazde sau găuri în pământ,
împăturesc seminţele în tablete de pământ şi le arunc direct pe câmp. Germinaţia se produce
cel mai bine la suprafaţă, sub acţiunea oxigenului. Am descoperit că, acolo unde tabletele
sunt acoperite cu paie, seminţele vor germina bine şi nu vor putrezi nici măcar în anii foarte
ploioşi.
Paiele ajută în lupta cu buruienile şi vrăbiile
În mod ideal, un sfert de acru10
va asigura cam 400 kg de paie de orz. Dacă, toate paiele
sunt aruncate înapoi pe câmp, întreaga suprafaţă va fi acoperită. Chiar şi cu o buruiană
dificilă, cum e iarba crabului, cea mai mare problemă a metodei de însămânţare fără arat,
poate fi ţinută sub control.
Vrăbiilemi-audatmultăbătaiedecap.Însămânţarea
fără arat nu are şanse dacă nu găsim o soluţie să facem
faţă păsărilor, şi există multe zone unde agricultura fără
arat nu s-a răspândit chiar din cauza acestui motiv. Poate
mulţi dintre dumneavoastră au aceeaşi problemă cu
vrăbiile şi ştiţi despre ce vorbesc.
Îmi aduc aminte când aceste păsărele stăteau chiar
în spatele meu şi devorau toate seminţele pe care le
sădeam chiar înainte de a termina de sădit tot câmpul.
Am încercat cu sperietori de ciori, plase şi sârme cu căni
zăngănitoare, dar nimic nu a funcţionat. Dacă cumva
vreuna din aceste metode se întâmpla să funcţioneze,
efectul ei nu dura mai mult de un an sau doi.
10
1011,72 m² [TEI].
Treierătoare tradițională, cu pedală și tambur rotativ (Kyoto).
Boabele sunt apoi vânturate și stocate, iar paiele împrăștiate pe câmpuri.
42. 30
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Propria experienţă mi-a arătat că problema vrăbiilor poate fi cel mai bine ţinută sub
control prin sădirea seminţelor în timp ce recolta anterioară este încă pe câmp, astfel încât
seminţele să fie ascunse printre ierburi şi trifoi, cât şi prin aruncarea cât mai repede după
recoltă, înapoi pe câmp, a paielor de orez, orz sau secară.
Experimentând de-a lungul anilor, am făcut multe greşeli şi am suferit tot felul de
eşecuri. Cred că ştiu mai mult decât oricine din Japonia despre ce poate merge rău în
agricultură. Când, pentru prima dată, am avut succes în creşterea orezului şi a cerealelor
iernatice fără să mai ar pământul, m-am simţit, probabil, cum s-a simţit Columb atunci când
a descoperit America.
43. 31
Cartea a II-a
Creşterea orezului
într-un câmp uscat
La începutul lunii august, orezul din lanurile vecinilor este deja crescut până în talie, în
timp ce plantele de pe câmpurile mele sunt abia la jumătate. Cei care mă vizitează, spre
sfârşitul lunii iulie, sunt tot timpul sceptici şi mă întreabă: „Fukuoka-san, orezul ăsta chiar
o să crească?“ „Cu siguranţă“, le răspund, „nu sunt motive de îngrijorare“.
Nu încerc să cultiv plante care cresc repede, înalte şi cu frunze mari. În schimb, păstrez
plantele cât pot de apropiate. Ține-ți minte: nu supraalimentați plantele şi lasă-le să crească
natural.
De obicei, orezul foarte înalt produce frunze mari şi lasă impresia că va produce
mult orez dar, din păcate, doar frunzele cresc aşa bogate. Planta pierde multă energie cu
creşterea frunzelor, eficienţa este scăzută şi nu mai rămâne multă energie pentru creșterea
boabelor de orez. De exemplu, dacă plantele înalte şi prea mari produc aprox. 900 kg de
paie, producţia de orez va fi de aprox. 454-544 kg. Pentru plantele mai mici, ca cele de pe
terenurile mele, aprox. 907 kg de paie produc cam 907 kg de orez. În cazul unei producții
bogate, recolta de pe câmpurile mele va atinge aprox. 1088,4 kg, asta însemnând că este cu
20% mai grea decât paiele.
Orezul crescut într-un
câmp uscat nu creşte aşa de înalt.
Lumina soarelui este primită
uniform şi ajunge până la baza
plantei, adică și pe frunzele de jos.
Un ţol pătrat11
de frunze e de ajuns
să producă șase boabe de orez. Trei
sau patru frunze mici sunt de ajuns
să producă 100 de boabe de orez în
vârf. Sădesc puţin mai des şi rămân
cu vreo 20-25 plante pe metru
pătrat. Dacă ai multe seminţe
încolţite, şi nu încerci să creşti
plante prea mari, poţi să te alegi cu
o recolta frumoasă fără vreun efort
deosebit. Asta e valabil şi pentru
grâu, orz, hrişcă, ovăz, mei, dar şi
alte cereale.
11
1 ţol = 2,54 cm [TEI].
În iunie, terenul este acoperit cu apă pentru a slăbi buruienile
și trifoiul și a permite orezului să înmugurească,
prin acoperire a solului.
44. 32
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Desigur, metoda obişnuită este să menţii câţiva centimetri de apă în parcelă pe
parcursul sezonului de creştere. De atâtea secole fermierii au crescut orezul în apă, astfel
încât majoritatea cred că nici nu se poate altfel. Varietăţile de orez pentru câmp umed sunt
destul de puternice dacă cresc într-un lan inundat, dar pentru plantă nu este foarte bine să
crească aşa. Orezul creşte cel mai bine atunci când conţinutul de apă din sol este între 60 şi
80% din capacitatea de apă a terenului. Când parcela nu e inundată, plantele dezvoltă rădăcini
mai puternice şi sunt foarte rezistente la atacuri din partea bolilor şi insectelor.
Principalul motiv pentru creşterea orezului în parcele inundate este controlul
buruienilor într-un mediu în care foarte puţine dintre ele pot supravieţui. Cele care rezistă,
trebuie smulse cu mâna, sau întoarse cu o unealtă manuală. După metoda tradiţională, care
consumă timp şi crează mari dureri de spate, această operațiune trebuie repetată de mai
multe ori, în fiecare sezon.
În iunie, în timpul anotimpului ploios, menţin apa în lanuri pentru aproximativ o
săptămână. Puţine buruieni pot supravieţui chiar şi unei perioade aşa de scurte fără oxigen,
iar trifoiul de asemenea slăbeşte şi se îngălbeneşte. Ideea este să nu omorâm trifoiul, ci doar
să îl slăbim, astfel încât să îi permitem orezului să se stabilizeze. Când scurgem apa (cât mai
repede), trifoiul îşi revine şi acoperă suprafaţa câmpului, de sub orez. După asta, nu prea
mai fac nimic în legătură cu apa. În prima jumătate a sezonului nu irig deloc. Chiar şi în anii
cu foarte puţină ploaie, solul se menţine umed sub stratul de paie şi nutreţ verde. În august,
mai las câte puţină apă în lan, dar niciodată să stea.
Dacă arăţi unui fermier o plantă de orez de
la mine din lan, va şti imediat că arată exact cum
ar trebui să arate o plantă de orez şi că are forma
ideală. Va şti că seminţele au încolţit natural şi
că nu au fost transplantate, va şti că planta nu
a crescut în multă apă şi că nu au fost aplicaţi
fertilizatori chimici. Orice fermier îţi poate spune
aceste lucruri, de fapt doar uitându-se, în mare,
la forma plantei, la forma rădăcinilor şi la spaţiul
dintre articulaţiile de pe tulpină. Dacă înțelegi
forma ideală, totul se reduce la cum să creşti
o plantă de acea formă în condiţiile unice ale
câmpului tău.
Nu sunt de acord cu ideea profesorului
Matsushima că e cel mai bine dacă a patra frunză
din vârf e cea mai lungă. Uneori, când a doua sau
a treia frunză e cea mai lungă, se obţin rezultate
mai bune. Dacă creşterea e încetinită cât timp
planta e tânară, prima sau a doua frunză ajung
cele mai mari, şi totuşi se obţine o recoltă bună.
45. 33
Cartea a II-a
Teoria profesorului Matsushima a reieşit din experimente în care a folosit orez fragil,
crescut cu fertilizatori în pepinieră, şi apoi l-a transplantat. Orezul meu, pe de altă parte, a
fost crescut în concordanţă cu ciclul natural de viaţă al orezului, ca şi când ar fi crescut în
sălbăticie. Eu aştept cu răbdare ca planta să se dezvolte şi să se maturizeze în propriul ei
ritm.
În ultimii ani, am încercat un tip vechi de orez lipicios, din sud. Fiecare sămânţă sădită
toamna produce în medie cam 12 tulpini cu aproximativ 250 de boabe de orez pe fiecare
dintre ele. Cu acest tip de orez cred că voi reuşi să obţin într-o bună zi o recoltă apropiată de
recolta maximă care se poate atinge într-un lan, în funcţie de cantitatea de energie solară ce
ajunge pe câmp. Pe unele terenuri am obţinut deja cu acest orez recolte de aprox. 750 kg, pe
un sfert de acru12
.
Văzută prin ochii sceptici ai unui tehnician, metoda mea de crescut orez poate fi
considerată provizorie şi cu rezultate doar pe termen scurt. S-ar putea spune: „Dacă
experimentele ar continua, sigur ar apărea vreo problemă“. Oricum, eu am crescut orez
în acest fel pentru mai bine de 20 de ani, iar recoltele continuă să crească şi solul să se
îmbogăţească.
12
1011,72 m² [TEI].
46. 34
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Livada de pomi
De asemenea, pe dealurile din preajma casei mele, cresc câteva varietăţi de citrice. După
război, când m-am apucat de agricultură, am început cu 1¾ acri13
de citrice şi 3/8 acri de
orez, dar, acum, doar livada de citrice singură are 12½ acri. Am ajuns la această suprafaţă
preluând dealurile dimprejur, care fuseseră abandonate şi pe care le-am curăţat manual.
Pinii de pe câteva din aceste pante fuseseră tăiaţi cu câţiva ani înainte şi, tot ce am
avut de făcut, a fost să sap nişte gropi şi să plantez seminţele de citrice. Noi lăstari de pini
apăruseră deja din buturugile pe jumătate cufundate în apă şi, odată cu trecerea timpului,
începuseră să înflorească iarba japoneză de pampas14
, iarba cogon15
şi numeroase soiuri de
ferigă. Puieţii de citrice erau pierduţi prin vegetaţia încâlcită.
Am tăiat majoritatea pinilor şi am lăsat doar câţiva, ca protecţie împotriva vântului.
Apoi am tăiat vegetaţia crescută şi iarba, după care am plantat trifoi.
Într-un final, după șase sau șapte ani, lămâii au dat roade. Am săpat pământul în spatele
copacilor, pentru a forma terase, iar acum livada pare puțin diferită față de oricare alta.
Mi-am păstrat, bineînţeles, principiile: să nu ar, să nu folosesc fertilizatori chimici
şi pesticide contra buruienilor. Un lucru interesant, care s-a întamplat la început, a fost
acela că, în timp ce seminţele creşteau sub pinii reîncolţiţi, nu era nici urmă de vreo insectă
dăunătoare. Abia după ce am curăţat copacii şi vegetaţia, iar terenul a început să arate mai
puţin sălbatic şi mai mult ca o livadă, abia atunci au apărut și insectele.
Cel mai bine este să îi permiţi unui pom fructifer să-și urmeze, de la început, forma
lui naturală. Un pom de citrice urmează acelaşi model de creştere ca şi un cedru sau un pin,
adică un singur trunchi central care creşte drept, cu crengi întinse alternativ. Bineînţeles,
nu toate varietăţile de citrice cresc exact la fel de mari sau ca formă. Speciile Hassaku si
Shadock cresc foarte înalte, mandarinii de iarnă Unshu sunt scunzi şi îndesaţi, specia de
mandarini Satsuma sunt mici la maturitate, dar toţi au un singur trunchi central.
Nu omorâţi duşmanii naturali
Cred că toată lumea ştie că, din momentul în care cei mai comuni paraziţi, ruby wax
scale16
şi horned wax scale17
, au duşmani naturali, nu mai este nevoie să aplicăm pesticide
pentru a-i ţine sub control. Într-un timp, în Japonia se folosea insecticidul Fusol. Duşmanii
13
1 acru = 4046,86 m² [TEI].
14
Sengokuhara Susuki (Japanese pampas grass), plantă perenă, crește până la 2 m, fiind simbolul toamnei în haiku-uri [TEI].
15
Tip de iarbă înaltă (Imperata cilindrica), specifică Asiei de Sud-Est, folosită la acoperirea caselor, drept furaje pentru
animale și contra eroziunii solului [TEI].
16
Insectă-parazit (Ceroplastes rubens) acoperită cu secreție de ceară [TEI].
17
Insectă-parazit (Ceroplastes pseudoceriferus) acoperită cu secreție de ceară [TEI].
47. 35
Cartea a II-a
naturali au fost complet eliminaţi şi această problemă încă persistă în unele prefecturi. Cred
că, majoritatea fermierilor, după această experienţă, au ajuns să înţeleagă faptul că este de
nedorit să eliminăm duşmanii naturali, deoarece, pe termen lung, insectele vor provoca un
dezastru mai mare.
În ceea ce priveşte gâzele şi păduchii, dacă aplicăm o soluţie de ulei de maşină, un
chimical relativ inofensiv pentru duşmanii naturali, diluat de 200-400 de ori şi pulverizat
uşor, în mijlocul verii, iar apoi comunităţile de insecte sunt lăsate să-şi atingă singure
echilibrul, problema se va rezolva, de obicei, de la sine. Această metodă nu va funcţiona
dacă, în iunie sau iulie, a fost aplicat un pesticid fosforos organic, deoarece acesta deja a
omorât duşmanii naturali.
Nu vreau să spun că încurajez folosirea pulverizarii „organice“ inofensive, cum sunt
soluţia de usturoi cu sare sau emulsia de ulei de maşină, nici că sunt în favoarea introducerii
duşmanilor naturali în livada de pomi, pentru controlarea insectelor. Pomii vor slăbi şi vor
fi atacaţi de insecte în măsura în care sunt deviaţi de la forma lor naturală. Dacă pomii cresc
după un model artificial şi sunt abandonaţi în acea stare, crengile se vor înnoda şi vor apărea
dezastrele provocate de insecte. Deja v-am povestit cum am devastat, în acest mod, câţiva
acri de citrice.
Cu toate acestea, dacă pomii sunt corectaţi gradual, ei îşi vor reveni măcar aproximativ
la forma lor naturală. Pomii devin puternici şi nu mai e nevoie de măsuri pentru controlul
insectelor. Dacă un pom este plantat cu grijă şi i se permite să urmeze forma lui naturală de
la început, nu mai e deloc nevoie de tăiatul crengilor sau de vreo stropire. Dar, majoritatea
lăstarilor au fost stricaţi încă din pepinieră sau crengile le-au fost tăiate, înainte să fie mutaţi
în livadă, ceea ce face necesară tăierea crengilor de la început.
Pentru a îmbunătăţi solul livezii, am încercat să plantez diferite varietăţi de copaci.
Printre ei a fost Morishima acacia18
. Acest copac creşte tot anul, scoţând muguri noi în fiecare
sezon. Afidele, care se hrănesc cu aceşti muguri, încep să se înmulţească în număr mare.
Gărgărițele se hrănesc cu afide iar, în curând, crește şi numărul lor. După ce devorează toate
afidele, coboară pe pomi şi încep să se hrănească cu alte insecte.
Creşterea fructelor fără tăierea crengilor, fără fertilizatori sau chimicale este posibilă
doar într-un mediu natural.
18
Specie de salcâm japonez, numită de Masanobu Fukuoka și „arbore fertilizator“ [TEI].
48. 36
Masanobu Fukuoka – Revoluţie într-un spic
Livada Pământ
Edelasineînțelescăîmbunătăţireasoluluiestepreocupareafundamentalăamanagementului
unei livezi. Dacă folosim fertilizatori chimici, copacii cresc într-adevăr mai mari dar, an de
an solul devine tot mai epuizat. Fertilizatorii chimici seacă pământul de toată vitalitatea lui.
Dacă se folosesc chiar şi pentru o singură generaţie, solul suferă considerabil.
În agricultură, nu există cale mai înţeleaptă decât îmbunătăţirea sănătoasă a solului.
Acum 20 de ani, această parte de munte era doar un teren gol, de argilă roşie, aşa de tare
că abia puteai să bagi lopata în el. Așa erau o mare parte din terenurile de aici. Oamenii
creşteau cartofi până solul devenea epuizat şi apoi terenul era abandonat. Ai putea spune că,
de când cresc citrice şi legume, aici sus, am ajutat la revenirea fertilităţii solului.
Hai să vorbim puţin despre cum am reabilitat aceste pante golaşe de munte. După război,
pentru livada de citrice, era încurajată tehnica cultivatului (aratului) adânc şi a săpatului de
găuri pentru adăugarea de materie organică. După ce m-am întors de la Centrul de Testare, am
încercat să fac şi eu asta în livada mea. După câţiva ani am ajuns la concluzia că această metodă,
pe lângă faptul că este epuizantă
fizic, este absolut inutilă în ceea ce
priveşte îmbunătăţirea solului.
La început, am îngropat paie
şi ferigi pe care le-am adus jos din
munţi. Era o treabă grea să car
grămezi de 45 de kg, dar, după doi
sau trei ani, nu era nici măcar de
ajuns humus cât să iei în palme.
Şanţurilesăpatecasăîngropmateria
organică s-au prăbuşit în interior şi
s-au transformat în gropi deschise.
Apoi, am încercat să îngrop
lemn.Sepăreacăpaielesuntcelmai
bun ajutor pentru îmbunătăţirea
solului dar, judecând după
cantitatea de sol format, lemnul
este mai bun. Asta e în regulă
atâta timp cât sunt copaci de tăiat.
Totuşi, pentru cineva fără copaci
pe aproape, este mai uşor să creşti
lemnul chiar în livadă, decât să îl
cari de la distanţă.
„Acum 20 de ani, această parte de munte era doar un teren gol,
de argilă roşie, aşa de tare că abia puteai să bagi lopata în el.“
49. 37
Cartea a II-a
În livada mea sunt pini şi cedri, câţiva peri, curmali japonezi, cireşi japonezi şi multe
alte varietăţi care cresc pe lângă citrice. Unul dintre cei mai interesanţi copaci, deşi nu e
nativ, este Morishima acacia. Este acelaşi copac pe care l-am menţionat anterior în legătură
cu gărgărițele şi protecţia duşmanilor naturali ai insectelor. Lemnul este tare, florile atrag
albine şi frunzele sunt bune pentru nutreţ. Ajută la prevenirea pagubelor provocate de
insecte, funcţionează ca un paravan de vânt și bacteria Rhizobium, care trăieşte în rădăcini,
fertilizează solul.
Copacul a fost adus, acum câţiva ani, în Japonia din Australia, şi creşte mai repede
decât orice alt copac pe care l-am văzut. În doar câteva luni face rădăcini puternice şi, în şase
sau şapte ani, ajunge la înălţimea unui stâlp de telefon. În plus, acest copac fixează azotul,
aşa că, dacă plantați vreo șase ori zece astfel de copaci la un sfert de acru19
, îmbunătăţirea
solului este realizată şi în straturile adânci ale solului, astfel încât nu mai e nevoie să ne
rupem spatele pentru a căra buşteni din munţi.
Cât pentru stratul de suprafaţă al solului, am sădit în terenul sterp un amestec de trifoi
alb şi lucernă. A durat câţiva ani până au prins dar, în final, au crescut şi au acoperit dealurile
livezii. De asemenea, am plantat ridiche albă japoneză („daikon“)20
. Rădăcinile acestei
legume viguroase penetrează adânc în pământ, adăugând materie organică şi deschizând
canale pentru circulaţia aerului şi a apei. Se reînsămânţează singură cu uşurinţă şi, după
prima sădire, poţi aproape să uiţi de ea.
Pe măsură ce solul s-a îmbogăţit, au început să revină buruienile. După şapte sau opt
ani, trifoiul aproape a dispărut printre rădăcini, aşa că, vara târziu, am mai aruncat nişte
sămânţă de trifoi, după ce am mai tăiat din buruieni (dl Fukuoka taie cu o coasă buruienile,
mărăcinii şi lăstarii copacilor care cresc sub pomi). Ca rezultat al acestui acoperământ gros
de buruieni și trifoi, în ultimii 25 de ani stratul de suprafaţă al livezii, care fusese argilă roşie
şi tare, a devenit pământ negru, liber, bogat în râme şi materie organică.
Cu ajutorul îngrăşământului verde, care fertilizează solul de suprafaţă, şi cu rădăcinile
Morishima acacia, care îmbogăţeşte solul în adâncime, poţi să te descurci destul de bine
fără îngrăşământ artificial şi nu e nevoie să sapi între pomii din livada. Cu copaci înalţi, ca
paravan pentru vânt, pomii de citrice în mijloc şi un îngrăşământ verde dedesubt, am găsit
o cale de a-mi uşura treaba şi a lăsa livada să se descurce singură.
19
1011,72 m² [TEI].
20
Raphanus sativus, legumă specifică zonei (jap. „rădăcină mare“) (Notă TEI)
