carte

1. Recenzie „Stresul : cum se naşte şi
cum se vindecă” de Arhimadrit Simeon
Kraiopoulos
„Toate slujesc omului, chiar şi cele mai rele dintre lucruri. Dar pentru că noi nu le percepem
corect, nu le abordăm corect, noi suntem aceia care le facem să ne rănească, să ne
traumatizeze, să ne creeze nelinişte, să ne creeze stres.” Arhim. Simeon Kraiopoulos
Cartea de faţă scrisă de părintele Arhimadrit Simeon Kraiopoulos, este al unsprezecelea titlu din
seria de carte duhovnicească apărută la Editura Bizantină. Părintele Simeon ne prezintă o
analiză a cauzelor care dau naştere stresului, definindu-l ca pe o stare de nemulţumire provocată
de faptul că lucrurile nu se întâmplă aşa cum ne dorim noi, după logica noastră lumească, şi nu
aşa cum ne este bine, după pronia lui Dumnezeu.
O să fim surprinşi constatând că starea de cultivare a egoismului este cea care dă naştere şi
dezvoltă stresul, iar starea de smerenie este aceea care elimină stresul din viaţa omului. Prin
această schemă simplă care este analizată şi dezvoltată prin trecerea în revistă a unor situaţii
frecvente întâlnite în viaţa noastră de zi cu zi şi mai ales în spaţiul relaţiilor interumane, dobândim
convingerea că putem elimina stresul din viaţa şi mintea noastră.
Stresul ne părăseşte deîndată ce ne încredinţăm lui Dumnezeu
Răul nu există prin sine, după cum întunericul înseamnă lipsa luminii. Din moment ce există
lumină, nu mai poate rămâne întunericul lângă ea, deoarece el există numai acolo unde lipseşte
lumina. Tot aşa şi răul, există numai acolo unde lipseşte binele. Într-un suflet în care este prezent
Dumnezeu ca lumină, nu poate exista loc pentru întuneric. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu stresul,
stresul este inexistent. Omul îşi generează stresul prin atitudinea sa greşită faţă de sine însuşi,
faţă de ceilalţi, faţă de realitatea înconjurătoare, faţă de adevăr, dar în mod special atitudinea sa
greşită faţă de Dumnezeu, creează o mie şi una de lucruri. Adeseori, felul în care reacţionăm
atunci când trecem printr-o supărare, printr-o durere, printr-o rănire, se aseamănă cu următorul
lucru: e ca şi când ei ne-au dat un cuţit, iar noi începem să-l răsucim în propria rană. Ideal ar fi ca
noi să scoatem acel cuţit din rană pentru a ne vindeca.
Lupta dintre bine şi rău naşte stres?

2. Omul nu poate suporta sentimentele de vinovăţie în conştientul lui şi le inhibă, acolo unde, aşa
cum spune psihologia, dobândesc autonomie şi de unde încep să pună presiune. Omul le aruncă
acolo, în subconştient, dar ele nu vor să rămână, vor să iasă. Există trei feluri de reacţii ale
omului după ce păcătuieşte, primul tip de reacţie este ca ideal ar fi să recunoască că a greşit şi
să se căiască, dar există un al doilea tip de reacţie în care omului nu îi pasă că a greşit, în
schimb al treilea tip de reacţie reflectă frica şi încercarea de a camufla vina. Oricum suntem
păcătoşi, dar măcar să avem atitudinea corectă faţă de Dumnezeu. Când adopţi o atitudine
corectă, faci progrese atunci este exclus să continui să păcătuieşti. Dacă nu adopţi atitudinea
corectă, atunci fie te împietreşti şi nu dai importanţă la ce spune Dumnezeu, fie eşti în
permanenţă neliniştit, eşti nervos şi stresat.
Ce ne spune părintele Porfirie despre preîntâmpinarea stresului
„Să puneţi în fiecare zi, început nou, dispoziţie nouă, cu entuziasm şi cu dragoste, cu rugăciune şi
cu tăcere. Să nu fiţi stresaţi şi să nu aveţi durere în piept.” Lucrurile sunt simple, deci. Tot
secretul este să fim atenţi. Părintele Porfirie ne învaţă că este important nu doar în fiecare
dimineaţă când ne trezim să punem un început nou, ci în fiecare clipă să punem un început bun.
Foarte concret: ai o mâhnire, eşti fără chef, eşti puţin supărat, nu te lăsa influienţat de această
stare. Dacă ai o astfel de stare nimic nu te împiedică să începi, de exemplu, să zici rugăciunea
inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”
„În lucrarea voastră, indiferent care este aceasta, puteţi să deveniţi sfinţi. Cu blândeţe, cu
răbdare, cu dragoste.” Fiecare om, oriunde ar fi el, trebuie să fie blând, răbdător, să aibă
dragoste. La aceste cuvinte simple se referă aici părintele Porfirie.