1. Ecranare
Ecranarea reprezintă sustragerea unei porţiuni din spaţiu acţiunii
câmpului electric, magnetic sau electromagnetic. Ecranarea
electrostatică se obţine cu ajutorul unui înveliş metalic format din foi,
plase sau reţele de conductoare sub formă de colivie (cuşca lui
Faraday). O suprafaţă metalică închisă, aflată într-un câmp electric,
constituie o suprafaţă echipotenţială (cu potenţialul egal cu al
pământului dacă ecranul este pus la pământ); în interiorul suprafeţei
conductoare, intensitatea câmpului electric este nulă. Ecranarea
electrostatică se aplică frecvent în laboratoarele de încercări de înaltă
tensiune.
Ecranarea magnetică se obţine cu ajutorul unui înveliş metalic
feromagnetic de permeabilitate mare (de exemplu, fier moale), în care
liniile unui câmp exterior sunt refractate. Închizându-se practic numai
prin pereţii ecranului, dacă grosimea acestora este suficientă. Acest tip
de ecranare, spre deosebire de ecranarea electrostatică, nu este completă;
efectul de ecranare este cu atât mai bun cu cât este mai mare grosimea
pereţilor şi permeabilitatea magnetică a materialului. Este eficientă şi la
câmpuri magnetice variabile de frecvenţă joasă şi se aplică la scoaterea
instrumentelor de măsură de tablou de sub acţiunea câmpurilor
magnetice invecinate, care ar putea cauza erori de măsurare.
Ecranarea electromagnetică se bazează pe amortizarea undelor
electromagnetice la pătrunderea în medii conductoare, datorită apariţiei
curenţilor turbionari. La frecvenţe mari se pot utiliza ecrane
neferomagnetice (de exemplu, tabla de cupru). Ecranarea este eficientă
dacă grosimea ecranului este mare faţă de adâncimea de pătrundere a
câmpului electromagnetic în conductorul respectiv. Se aplică la unele
instalaţii şi cuptoare de inducţie de înaltă frecvenţă.
