Legumiculturaa

6,379 views

Published on

0 Comments
6 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
6,379
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
2
Actions
Shares
0
Downloads
153
Comments
0
Likes
6
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Legumiculturaa

  1. 1. INTRODUCERE DEFINIŢIA ŞI OBIECTIVELE LEGUMICULTURII Privită în sens restrâns, legumicultura este o ştiinţă care se ocupă de cultura legumelor. Etimologia provine de la două cuvinte din limba latină: - "legumer" care înseamnă vegetale cultivate pentru hrana omului; "cultura" care sereferă la priceperea de a lucra pământul şi de a îngriji plantele. Terminologia folosită în principalele limbi de circulaţie are acelaşi conţinut. -În engleză se defineşte prin "vegetable cultivations” sau "vegetable crops"; Înfranceză se spune "cultures maraîcheres"; în germană "gemüsebau"; în italiană"orticoltura"; în limba rusă "ovoscevostvo". În vorbirea curentă, pentru definirea plantelor legumicole, se apelează la termenulde "legume". Aceasta este o denumire generică ce se atribuie unor părţi de plantă(fructe, frunze, rădăcină, inf1orescenţe) sau chiar plantelor întregi utilizate înalimentaţie. Se foloseste frecvent si termenul de "zarzavat", care este o expresie de origine turcă, echivalentă termenului de legume. Deci este impropriu să spunem "legume şizarzavaturi" deoarece ambii termeni definesc acelaşi lucru. Expresia "zarzavat de supă" se referă la morcov, păstârnac, pătrunjel pentru frunze, eventual ţelină pentru rădăcină. Cultura legumelor a constituit una din primele activităţi practice ale omului. Pe măsura dezvoltării societăţii s-au dezvoltat continuu cunoştinţele şi metodele decultivare a plantelor legumicole. În felul acesta legumicultura s-a consolidat ca o ştiinţă de sine stătătoare,desprinzându-se de fitotehnie, din care face parte în sens larg.Perfecţionarea tehnologiilor de cultură a legumelor în câmp, apariţia şi dezvoltareaculturilor forţate în sere şi răsadniţe şi a celor protejate în adăposturi din mase plasticesau sticlă fără sursă permanentă de încălzire, a determinat o delimitare şi mai puternică alegumiculturii ca ştiintă de sine stătătoare.Ţinând seama de obiectivele pe care şi le propune legumicultura aceasta poate fi definitămai complet astfel: Legumicultura este ştiinţa care se ocupă cu studiul particularităţilor biologice alediferitelor specii de plante legumicole, cu relaţiile bio şi ecosistemice ale acestora, curealizarea condiţiilor corespunzătoare cerinţelor speciilor şi soiurilor de plantelegumicole, în scopul valorificării în măsură cât mai mare a potenţialului lor biologic şipentru obţinerea unor producţii ridicate, de calitate superioară, eşalonate în tot cursulanului şi condiţii economice avantajoase.Cunoaşterea particularităţilor botanice ale speciilor legumicole este deosebit deimportantă deoarece aceasta fundamentează tehnologia de cultură. De exemplu latomate: când acestea se cultivă prin răsad, sistemul radicular pătrunde la mică adâncimeîn sol (20-40 cm) şi trebuie să se intervină prin irigări mai dese pentru a asigura apanecesară plantelor.La cultura tomatelor prin semănat direct, sistemul radicular pătrunde la adâncime maimare în sol (peste 1m) şi plantele se pot aproviziona cu apă din straturile mai profundeale solului, necesitând irigări mai rare şi cu norme mai mari.Soiurile de tomate cu creştere nedeterminată trebuie susţinute prin diferite metode, întimp ce la cele cu creştere determinată nu mai este necesară susţinerea. Faptul că la subsuoara frunzelor se formează lăstari numiţi copili este interpretatdiferit în tehnologiile de cultură. La cultura timpurie a tomatelor în câmp, ca şi la cea însere, solarii şi răsadniţe, copilitul se face radical, în timp ce la cultura de vară se faceparţial, lăsând 1-2 copili.
  2. 2. Particularităţile florilor prezintă o importanţă deosebită, mai ales la producereaseminţelor hibride, unde trebuie intervenit prin lucrarea de castrare şi polenizareartificială.Cunoaşterea cerinţelor fiecărei specii legumicole faţă de factorii de mediu (căldură,lumină, aer, apă, hrană etc.) prezintă o importanţă deosebită deoarece prin tehnologiaaplicată putem interveni pentru dirijarea lor în strânsă concordanţă cu cerinţelediferitelor specii sau chiar a soiurilor şi a hibrizilor de plante legumicole. Legumicultura poate fi împărţită în două părţi distincte: legumicultura generalăşi legumicultura specială. Legumicultura generală se ocupă cu unele aspecte de ordin general privind culturalegumelor, care creează o bază de cunoştinţe utile pentru legumicultura specială. Legumicultura generală tratează importanţa alimentară şi economică a culturiilegumelor, bazele biologice ale culturii legumelor, ecologia plantelor legumicole,înmulţirea plantelor legumicole, cadrul organizatoric pentru producerea legumelor, bazamaterială necesară, tehnologia generală a producerii legumelor în câmp, sere, solarii, aproducerii seminţelor şi ciupercilor comestibile. Partea specială cuprinde tehnologia de cultură a fiecărei specii legumicole în câmpliber, adăposturi din mase plastice, răsadniţe şi sere. De asemenea tratează importanţaalimentară şi economică, originea şi aria de răspândire, particularităţile biologice şirelaţiile cu factorii de mediu. Pe glob se cultivă circa 250 de specii de plante legumicole.Există şi în prezent o preocupare permanentă pentru descoperirea şi cultivarea de noiplante legumicole. În ţara noastră se cultivă un număr mare de specii de plante legumicole. Marea majoritate a plantelor legumicole se cultivă în câmp liber, dar unele dintre elese pretează foarte bine şi la cultura forţată şi protejată. Legumicultura prezintă unele caracteristici fată de celelalte sectoare ale producţiei vegetale. Printre cele mai importante sunt: - gradul înalt de intensivitate, datorat unor particularităţi ale plantelor legumicole şi tehnologiilor de cultură; majoritatea speciilor au un potenţial productiv ridicat, obţinându-se producţii mari la unitatea de suprafaţă; - legumicultura ocupă suprafeţe relativ restrânse, dar se practică pe terenurile cele mai bune ( fertile, irigabile, mecanizabile ); - comportă investiţii mari legate de amenajarea terenului ( pentru irigare şi mecanizare), de constituire a spaţiilor pentru cultură (sere, solarii) şi a depozitelor de păstrare a produselor; - legumicultura se practică tot timpul anului, folosindu-se spaţii încălzite (sere) şi neâncălzite (solarii); - tehnologiile de cultură sunt foarte complexe şi se diferenţiază de la o specie la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi specii în funcţie de locul de cultură, de destinaţia producţiei şi de perioada de cultură; - majoritatea legumelor fiind perisabile, se impun măsuri speciale de recoltare, transport, depozitare, păstrare şi de condiţionare pentru valorificare. - datorită marii complexităţi a tehnologiilor, cultura legumelor necesită un volum mare de forţă de muncă, comparativ cu alte sectoare ale producţiei vegetale;În condiţiile tehnologiilor moderne de cultură, prin mecanizare, automatizare, proceselede cultură dobândesc un caracter industrial tot mai pronunţat.IMPORTANŢA ALIMENTARĂ A LEGUMELOR Legumele au o importanţă deosebită în alimentaţia omului. O alimentaţieraţională este de neconceput fără folosirea zilnică a legumelor într-un sortiment variat.Notiunea de "legumă" trebuie înţeleasă în sens larg. Aceasta reprezintă părţile de plantefolosite în alimentaţie. Legumele au un efect deosebit de favorabil asupra sănătăţii organismului uman şianume: -hidratarea organismului datorită conţinutului ridicat în apă la legumele proaspete;-stimularea activităţii sistemului muscular, prin aportul de hidrocarburi simple;-aprovizionarea organismului cu aminoacizi: leucină, izoleucină, etc;
  3. 3. -reducerea grăsimilor;-alcalinizarea plasmei sanguine;-susţinerea procesului de calcifiere normală;-sporirea activităţii enzimelor prin aportul de elemente minerale: K, Ca, Fe,Mg,Mn, Zn,Fl;-blocarea activităţii bacteriilor de fermentaţie;-menţinerea permeabilităţii membranelor celulare;-stimularea activităţii glandelor interne;-mărirea capacităţii de apărare a organismului;-reglarea metabolismului prin aportul vitaminelor. Legumele au un conţinut ridicat în vitamine. Legumele şi fructele asigură 90-95% din necesarul de vitamina C, 60-80% din vitamina A, 20-30% din grupul devitamine B, 90-100% din grupul de vitamine P şi o bună parte din vitaminele K si E(Gonţea, 1971). Conţinutul în vitamine este influenţat de specie, de soi, de climă şi tehnologiaaplicată. Prin consumul zilnic a 250-300g de legume din specii diferite se asigurănecesarul de vitamine pentru o persoană activă. Vitamina A (carotenul) are un rol important în menţinerea vederii şi se găseşte încantităţi apreciabile, între 3-10 mg/g s. p. în morcov, frunzele de pătrunjel, spanac,ardei, tomate. Vitamina A are o mare stabilitate. Totuşi expunerea la soare a legumelor un timpmai îndelungat duce la inactivarea acesteia în proporţie de până la 70% (Indrea, 1974) Vitaminele din complexul B (thiamina, riboflavina, acidul pantotenic) au un rolimportant în funcţionarea normală a sistemului nervos, în metabolismul glucidelor. Legumele bogate în complexul de vitamine B sunt: mazărea, sfecla roşie,sparanghelul, conopida, pătrunjelul de frunze, spanacul, precum şi legumele conservateprin fermentaţia lactică . Vitamina C este prezentă în toate legumele sub forma acidului ascorbic, încantităţi variabile, de la 3 la 300 mg la 100g s.p. Se evidenţiază printr-un conţinut mare:ardeii, frunzele de pătrunjel, spanacul,conopida, varza, tomatele, gulia ş.a. Sinteza acidului ascorbic este puternic influenţată de intensitatea luminii, astfelcă legumele, ca şi organele acestora, bine expuse la soare, sunt mai bogate în acidascorbic decât cele umbrite. Vitamina C se degradează uşor ( prin oxidare) la temperaturi ridicate şi prinpăstrare îndelungată. La conopidă, fasole verde şi spanac, pe parcursul a 24 de ore,pierderile ajung la 40-50% la temperatura de 20-24 0C şi numai de 5-10% la temperatura8-10°C. De aceea se recurge la prerăcirea legumelor verdeţurilor înainte de transport (1a4°C). În cursul păstrării de lungă durată ( 4-6 luni), legumele pierd 30-70% dinvitamina C. De aceea se recomandă ca legumele să se consume în cea mai mare măsurăproaspete. În mediul acid creşte rezistenţa la oxidare a acidului ascorbic, de aceea lalegumele murate se menţine în cea mai mare parte conţinutul în vitamina C. În legume se găsesc şi alte vitamine ca : K, E, PP, cu rol important în prevenireaunor boli şi în echilibrul metabolic al organismului uman. Vitamina PP se găseşte înconopidă, varză creaţă, varză albă, varză roşie, salată. Vitamina E se găseşte în ţelină şisalată. Vitamina K în pătrunjel şi morcov. Vitamina U se găseşte în varza albă. Legumele au un conţinut ridicat în săruri minerale, cu rol important în bunafuncţionare a organismului. Legumele conţin săruri de Ca, P, Fe, K, Mg, S, Cl, Zn, Cu,ş.a., care intră în constituţia scheletului, a diferitelor ţesuturi, echilibrează reacţia suculuigastric. Varza, conopida, salata, ceapa ş.a., prin conţinutul lor ridicat în Ca şi P,neutralizează aciditatea provocată de consumul altor alimente ( carne, peşte, făină).Unele legume au un rol antianemic (spanacul, pătrunjelul de frunze, salata ş.a.),conţinând cantităţi ridicate de Fe. Sărurile minerale asigură edificiul coloidal al protoplasmelorcelulare,condiţionează permeabilitatea celulară pentru substanţe hidrosolubile (Na şiCa ), au acţiune moderatoare asupra permeabilităţii capilare (Ca, Mg), condiţionează
  4. 4. excitabilitatea musculară şi intervin în mod activ în procesul de coordonare nervo-musculară (K). Legumele aduc o contribuţie în bilanţul energetic al omului, prin hidraţi decarbon şi prin albumine. Glucidele se găsesc în legume sub diferite forme (zaharuri simple, amidon,glicogen, celuloză) în proporţii cuprinse între 1,5 şi 20,0 % din s.p. Se evidenţiazăprintr-un conţinut mai ridicat usturoiul, mazărea boabe, pepenii, ceapa, morcovul, sfecla,hreanul. Legumele asigură organismului fibrele celulozice necesare bunei funcţionări aaparatului digestiv. Protidele conţinute de legume aduc în hrana omului cca. 5-10 % din totalulnecesar. Se remarcă printr-un conţinut mai mare în protide, între 2 şi 8 % ciupercile,mazărea, bobul, usturoiul, pătrunjelul de frunze, conopida, spanacul. Lipidele se găsesc în cantitate mai mică în legume, remarcându-se ardeiul cu celmai mare continut (l %). Din această cauză legumele constituie alimente de bază înregimul de slăbire. Acizii organici. malic, oxalic şi acidul lactic, care se formează în procesul demurare şi alţi acizi, fac parte din conţinutul legumelor, dând gust plăcut şi răcoritoracestora. Unele legume conţin uleiuri eterice, care se găsesc sub forma unor compuşi cusulf şi care se mai numesc "fitoncide". Astfel de substante se găsesc în hrean, ceapă,usturoi, praz, ridichi şi au un efect bactericid. O serie de cercetători au pus în evidenţă existenţa unor substanţe antibiotice învarză, morcov, ceapă ş.a.,asigurând o bună igienă a alimentaţiei. Prin efectele multiple, consumul de legume constituie un mijloc preventiv decombatere a diferitelor boli, cum ar fi arteroscleroza. De exemplu, tomatele sub formăde suc sau în stare proaspătă au valoare nutritivă deosebită datorită conţinutului lorbogat în vitamine:A,C,B,E, şi K şi săruri minerale: Fe, K, Cu, Mg, P, CI. Acestea auproprietatea de a reduce vâscozitatea sângelui, de al fluidifica, prin acesta contribuind lareducerea riscului de tromboze, prevenind totodată instalarea arterosclerozei sau a altorafecţiuni ale vaselor de sânge. Tomatele mai au proprietatea de a stimula secreţia suculuigastric şi a pancreasului. Foarte mulţi specialişti apreciază că varza albă este un veritabil aliment-medicament. O bogată experienţă tradiţională, confirmată şi de numeroase cercetăristiintifice, recomandă consumul verzei crude, mai ales al sucului obţinut din varză, întratamentul ulcerului. Sucul de varză are propietăţi cicatrizante datorită conţinutului desăruri de potasiu, sulf, vitamina U şi vitamina K, antihemoragică. Prin fierbere se distruge vitamina U. De aceea este bine ca varza să fieconsumată proaspătă, ca salată. Bogăţia de sulf ( 100 mg la 100 g s. p.), arsenic, calciu,fosfor, cupru, iod explică marea ei valoare pentru remineralizarea organismului. Varzaeste antiscorbutică, revitalizantă. Sulfu1 îi conferă proprietatea de a fi dezinfectată şitonificată, acţionând eficace în boli ale aparatului respirator, în anumite eczeme, înseboree, în general în protecţia pielii.Spanacul şi măcrişul, care conţin acid oxalic, sunt contraindicate pentru suferinzii destomac sş de litiază renală. Varza roşie având un conţinut mare în antociani trebuie consumată în amestec cuvarza albă. Unele neajunsuri pe care le pot avea legumele în alimentaţie sunt legate devehicularea agenţilor patogeni ( ouă de viermi intestinali, bacterii, protozoare), caurmare a fertilizării culturilor cu gunoi de grajd. De asemenea, excesul de îngrăşăminte (mai ales azotoase) ca şi rezidiile de substanţe insectofungid pot duce la obţinerea unorproduse poluate, dăunătoare organismului. De aceea, se impune aplicarea unor tehnologii cât mai corecte şi raţionale, fărăexcese, cu respectarea strictă a pauzelor după tratamente.
  5. 5. IMPORTANŢA ECONOMICĂ A LEGUMELOR Prin ponderea pe care o ocupă în alimentaţia omului, consumul de legumeconstituie un indicator important pentru aprecierea nivelului de trai. De aceeaproducerea legumelor are o însemnătate economică deosebit de mare pentru toate ţările. Prin dezvoltarea culturilor forţate în sere, a celor protejate în diferite adăposturişi odată cu trecerea la concentrarea legumiculturii, profilarea şi specializarea unităţilor,importanţa economică a legumiculturii a căpătat noi dimensiuni. Legumicultura a devenit factor determinant pentru crearea şi devoltarea unordirecţii şi unităţi de producţie economică şi industrială specializate ( de exemplu, deproducerea elementelor constructive pentru sere şi adăposturi din mase plastice, derealizare a maşinilor agricole şi tractoarelor specifice pentru cultura legumelor protejateşi în câmp, de fabricare a mijloacelor de transport adecvate, de prelucrare industrială aproduselor legumicole). Importanţa economică a culturii legumelor rezidă şi din faptul că acestea permito folosire intensivă a terenului. Se apreciază că 1 ha de legume cultivate în câmp echivalează cu 1012 ha degrâu, 1 ha de legume cultivate în solarii echivalează cu 150 ha de grâu, iar 1 ha delegume cultivate în sere echivalează cu 200 ha de grâu. Prin cultura legumelor se obţin producţii foarte ridicate la unitatea de suprafaţă.La cultura legumelor în câmp se pot obţine frecvent producţii de peste 30 t/ha, la culturaîn solarii de 50-70 t/ha, iar la cultura în sere de 80-120 t/ha. La unele specii şi în sistemeintensive de cultură (hidroponică) se pot obţine producţii de peste 300 t/ha. Un alt aspect de importanţă economică se referă la faptul că prin culturalegumelor se asigură o mai bună valorificare a terenurilor decât prin multe alte culturi,datorită posibilităţilor de efectuare, pe scară largă, a succesiunilor, atât la cultura încâmp liber, dar mai cu seamă la cea protejată. Folosirea pe scară largă a culturilor asociate în sere, solarii şi răsadniţe creeazăposibilitatea folosirii intensive a acestor spaţii şi recuperării într-un timp mai scurt ainvestiţiilor. Cultura legumelor constituie o sursă importantă de venituri pentru unităţilecultivatoare şi în gospodăriile populaţiei. Exportul de legume aduce venituri mari ţării noastre, favorizând dezvoltareacomerţului exterior cu alte ţări. Se exportă în mod curent: tomate, castraveţi, ardei,vinete, ceapă şi conserve diferite. Legumele constituie o importantă sursă de materii prime pentru industriaconservelor. Aceasta a dat posibilitatea de a se dezvolta întreprinderi mari, integrate, deproducere şi industrializare a legumelor şi fructelor. Prin faptul că în cultura legumelor se realizează un flux continuu de producţie, peîntregul an calendaristic, se creează posibilitatea repartizării armonioase a forţei demuncă, micşorându-se caracterul sezonier al lucrărilor.Prin valorificarea eşalonată a producţiei pe tot parcursul anului se creează un echilibrudinamic între venituri şi cheltuieli. O parte din resturile vegetale de la unele culturi legumicole se pot folosi în hranaanimalelor(vărzoase, sfeclă, mazăre, fasole etc.). ECOLOGIA PLANTELOR LEGUMICOLERELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CĂLDURAIMPORTANŢA CĂLDURII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE Căldura este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole.Cunoaşterea relaţiilor care există între căldură şi plantele legumicole prezintă importanţă
  6. 6. teoretică, dar mai ales practică.Căldura este un factor hotărâtor care influenţează întreaga gamă de procese vitale aleplantelor. Germinaţia seminţelor, creşterea plantelor, înflorirea, fructificarea, duratafazei de repaus, precum şi asimilaţia, respiraţia, transpiraţia şi alte procese fiziologice sepetrec numai în prezenţa unei anumite temperaturi. Temperatura influentează, deasemenea, foarte mult formarea clorofilei. Temperatura influenţează durata perioadei de vegetaţie a plantelor legumicole.Astfel, în zonele cu temperaturi mai ridicate, perioada de vegetaţie este mai scurtă,înfiinţarea culturilor se poate face mai devreme şi recolta se obţine mai timpuriu.Un studiu efectuat asupra perioadei de apariţie a recoltei în diferite judeţe ale ţării auscos în evidenţă o întârziere de 5 săptămâni la tomatele în solar (20 V-a - 25 VI-a ), de 4săptămâni la fasolea verde în câmp VI-a - 1 VII-a), de 2-3 săptămâni la varză şi ridichiîn judeţele din nordul ţării şi zonele mai reci: ca Suceava, Bistriţa Năsăud, Harghita, fatăde judeţele din sudul şi vestul ţării: ca Teleorman, Olt, Timiş, Arad etc. Importanţa temperaturii pentru cultura plantelor legumicole reiese din relaţiacare există între fotosinteză şi respiraţie. Astfel, intensitatea fotosintezei duce laacumularea unei cantităţi mari de substanţă uscată în plantă, însă intensificarearespiraţiei determină un consum ridicat de substanţe sintetizate anterior. Fotosinteza, care este un proces fiziologic complex, prezintă o sporire de 1,5 -1,6 ori la o creştere a temperaturii de 100C ( în intervalul O0C şi 30-350C). În schimb,respiraţia se intensifică de 2-2,5 ori la 100C. Fiecare specie legumicolă are o temperatură minimă, optimă şi maximă devegetaţie (Maier, 1.,1969).La temperatura minimă:-procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au o intensitate minimă (F/R=1 );-prelungirea temperaturii minime debilitează plantele;-temperaturile sub acest nivel duc la moartea plantei.La temperatura optimă:-procesele biochimice se desfăşoară normal;-are loc creşterea şi fructificarea plantelor (FIR> 1);-nivelul temperaturii optime se stabileşte în funcţie de originea fiecărei specii.-Nivelul de temperatură la care toate procesele biochimice şi fiziologice se desfăsoară laintensitatea corespunzătoare unei creşteri şi dezvoltări echilibrate se numeşte optimumarmonic (lndrea D. , 1992).La temperatura maximă procesele de asimilaţie şi dezasimilaţie au intensitate mare, darraportul F/R=l.Depăşirea temperaturii maxime duce la: mărirea dezasimilaţiei, micşorarea asimilaţiei(FIR < 1); epuizarea plantelor; coagularea coloizilor; moartea plantelor.GRUPAREA PLANTELOR LEGUMICOLE ÎN FUNCŢIE DE CERINŢELEFAŢĂ DE TEMPERATURĂ Există mai multe posibilităţi de grupare a plantelor legumicole, în funcţie decerinţele faţă de temperatură. O clasificare mai completă împarte plantele legumicole în 5 grupe şi anume(Maier, I., 1969) : 1) Legume foarte rezistente la frig, în care intră anumite specii perene ca:reventul, sparanghelul, hreanul, măcrişul, tarhonul, ştevia, cardonul, anghinarea etc.Aceste legume rămân peste iarnă în câmp şi suportă cu uşurinţă gerurile, mai ales cândsunt acoperite şi cu un strat de zăpadă. Temperatura de -100C este suportată cu uşurinţăde aceste specii, care nu pier nici la -20oC, în cazul în care această temperatură nudurează un timp mai îndelungat. Unele observaţii făcute în legătură cu rezistenţa la frig a sparanghelului,măcrişului şi cardonului au arătat că acestea au suportat şi temperaturi de -26 , -27°C.
  7. 7. Această adaptare la condiţiile vitrege de temperatură este foarte importantă pentrupractica legumicolă, deoarece nu se impune luarea, în timpul iernii, de măsuri deprotecţie a plantelor împotriva frigului. 2) Legumele rezistente la frig, în care sunt cuprinse cele mai multe specii bienale,ca: morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, scorţonera, varza albă, varza de Bruxelles,bulboasele. Tot în această grupă intră şi unele specii de legume anuale, ca: spanacul,lăptuca, salata şi altele, care datorită acestei însuşiri se pretează la semănatul de toamnă.Suportă tem-peraturi de 0° C ; temperatura minimă de încolţire este de 2-5 0C, iar temperatura optimăde creştere şi dezvoltare este de 18 - 23oC. 3) Legumele semirezistente la frig asimilează mai bine la temperaturi moderate,de 16-180C . Părţile aeriene ale plantelor din această grupă sunt distruse cândtemperatura de OoC durează mai mult timp. Un reprezentant tipic este cartoful. 4) Legumele pretenţioase la căldură, în care intră tomatele, ardeiul, vinetele,fasolea, dovlecelul şi altele. Acestea au temperatura minimă de încolţire de 10 - 140C, optima de încolţire 20 -250C, se dezvoltă bine la temperaturi de 25 - 30 0C, temperaturile de 3 - 5 0C, dacăpersistă mai mult, duc la moartea plantelor (excepţie tomatele). Se cultivă obişnuit prinproducerea prealabilă a răsadului; plantarea în câmp are loc după trecerea pericoluluibrumelor sau se iau măsuri de protejare; se pretează pentru culturi forţate în sere,răsadniţe şi solarii. 5)Legumele rezistente la căldură, în care intră castraveţii, pepenii galbeni,pepenii verzi, bamele. Acestea au temperatura minimă de încolţire de 14 - 16 0C; cresc şifructifică bine la temperaturi de 28 - 320C; suportă şi temperaturi maxime de 35 - 400C;sunt distruse şi la temperaturi pozitive de + 100C; înfiinţarea culturilor în câmp se face înmod obişnuit după data de 15 mai; se pretează pentru a fi cultivate în sere, solarii şirăsadniţe. În mod obişnuit, în practică, legumele se împart doar în două grupe (Bălaşa M.,1973). A. Plantele legumicole pretenţioase la căldură: pepenele galben, pepenele verde,castravetele, ardeiul, bamele, batatul, tomatele, vinetele. Temperatura minimă degerminare, 10-140C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 25-300C. B. Plantele legumicole puţin pretenţioase la căldură: bobul, mazărea, ridichea,plantele legumicole din grupa verzei, morcovul, pătrunjelul, păstârnacul, ţelina, mărarul,salata, sfecla, ceapa, usturoiul, prazul, legumele perene,cartoful. Temperatura minimă degerminare, 3-50C; temperatura optimă de creştere şi dezvoltare, 14-200C.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE TEMPERATURĂ ÎNFUNCŢIE DE FENOFAZE Cunoaşterea cerinţelor plantelor legumicole faţă de temperatură, în diferite fazede creştere şi stadii de dezvoltare, ne dă indicaţii practice cu privire la momentulaplicării diferitelor lucrări şi de dirijare a acesteia. În timpul germinării seminţelor şi până la răsărirea plantelor este necesară otemperatură mai ridicată, echivalentă cu limita superioară a valorii temperaturii optimepentru fiecare specie legumicolă. În condiţii de căldură corespunzătoare, proceselebiochimice se produc într-un timp mai accelerat. În felul acesta se pierde o cantitate maimică de substanţe nutritive în timpul procesului de respiraţie, deoarece durata acestuia
  8. 8. este scurtă. Dacă se menţine o temperatură mai scăzută timp îndelungat după declanşareaprocesului de germinare, seminţele pierd cantităţi mai mari de substanţe hrănitoare derezervă, prin procesul de respiraţie, începând, în asemenea condiţii, procesul de alterare;deci o parte din ele chiar pier (se produce fenomenul de "clocire").Timpul necesar pentru germinare a seminţelor de plante legumicole este influenţat detemperatura solului. După răsărirea plantelor până la apariţia primei frunze adevărate,temperatura optimă este mai scăzută decât în timpul germinării. Procesul de asimilare înaceastă fază este mai lent, plantele trăind pe seama hranei de rezervă din seminţe. Estenecesară menţinerea unei temperaturi mai scăzute cu 5 - 70C timp de cel puţin 4 - 7 ziledupă apariţia germenului şi până la formarea primei frunze adevărate.În faza de răsad temperatura se dirijează cu atenţie. În timpul repicării se ridicătemperatura pentru a stimula procesele de calusare la nivelul sistemului raticular. Prin modul în care temperaturile sunt dirijate în primele faze de vegetaţie, seinfluenţează perioadele de creştere şi dezvoltare a plantei, precocitatea şi nivelulproducţiei. De exemplu, la tomate diferenţierea primelor flori are loc în general la 9 - 12zile după formarea cotiledoanelor. Dacă temperatura se menţine mai coborâtă se poate influenţa timpul de formarea primei inflorescenţe şi numărul de flori în inflorescenţă. La tomate, importanţă deosebită trebuie acordată celor două faze numite"senzitive". În cadrul acestor două faze se produce inducerea primei infloresccnţepe tulpină şi numărul de flori în cadrul acesteia. Începutul, durata şi sfârşitul acestor faze senzitive depind de temperatură. Faza senzitivă l începe în a 6 - a zi de la germinarea seminţelor, cândtemperatura este egală cu 18-190C. Când temperatura este 24°C această fază se încheieîn a 12 - a zi de la germinarea seminţelor. Când temperatura este mai coborâtă se va face inducerea primei inflorescenţemai devreme şi va apărea după un număr mai redus de frunze. Când temperatura estemai mare, prima inflorescenţă va fi inserată după un număr mai mare de frunze. Faza senzitivă 2 începe în a 6 - a zi şi se termină în a 15 - a zi de la germinareaseminţelor când temperatura e mai coborâtă. La temperatură mai ridicată (24°C), aceastăfază începe în a 12 - a zi şi nu se încheie în a 18 - a zi de la germinarea seminţelor. Efectul acestei faze în relaţie cu temperatura este următorul: când temperaturaeste mai coborâtă în inflorescenţă se va forma un număr mai mare de flori şi va creşteprocentul inflorescenţelor ramificate. Când temperatura este mai ridicată în inflorescenţăse vor forma mai puţine flori, iar inflorescenţele vor fi neramificate. Fiind interesaţi să asigurăm un număr cât mai mare de flori în inflo rescenţă,vom avea în vedere temperaturi mai coborâte (Voican v., 1984). La rezultate asemănătoare a ajuns şi Stan N. (1975). A constatat cătemperaturile mai coborâte în faza de răsad determină o sporire a numărului de mugurifloriferi în inflorescenţe şi o scădere a numărului de frunze până la prima inflorescenţă. Utilizând temperaturi scăzute în faza de răsad se observă o activitate mai mare a catalazei, cu efect direct asupra creşterii conţinutului în zahăr al frunzelor şi tulpinilor. Aceasta face ca la plantarea în câmp răsadurile să suporte mai uşor temperaturile scăzute, care survin accidental şi în special primăvara devreme. Prin intermediul temperaturii se reglează, de regulă şi creşterea plantelor în lungime. Astfel, când temperatura este mai coborâtă, plantele sunt mai scurte, dar mai viguroase şi cu rezistenţă mai bună. În schimb, la temperaturi ridicate are loc alungirea plantelor şi diminuarea rezistenţei lor mecanice. În timpul fazei de creştere vegetativă este necesară o temperatură mai mare, apropiată de valoarea limitei inferioare a temperaturii optime, în cadrul fiecărei specii. În timpul perioadei creşterii de reproducere plantele au nevoie de cantitatea cea mai mare de căldură, temperatura fiind apropiată de valoarea limitei superioare a temperaturii optime. În timpul fazei de repaus, fie că este vorba de faza de repaus din timpul perioadei de sămânţă, fie de cea din cadrul perioadei de crestere, este necesară cea mai scăzută temperatură din tot timpul vieţii plantelor, în jur de 0ºC.
  9. 9. La unele specii se remarcă existenţa unor cerinţe exprese în anumite faze. De exemplu, la ceapa pentru stufat, rădăcina creşte mai bine la 460C, iar frunzele cresc mai bine la 150C; legumele pentru fructe (tomate, ardei, vinete) reacţionează mai bine când temperatura în timpul creşterii fructelor este mai ridicată.Markov şi Haev au stabilit o formulă cu ajutorul căreia se poate aprecia temperaturaoptimă de care au nevoie plantele legumicole în diferite faze de creştere. T= t±7C º T este temperatura optimă pe fenofaze; t este temperatura cea mai favorabilă pentru creştere. Valoarea lui t pentru cele mai multe specii de legume este: 250C - castraveţi, pepeni; 220C - tomate, ardei, vinete;19 0C - ceapă verde, 160C - salată verde, spanac, pătrunjel pentru frunze; l3°C - varză, conopidă, gulii, ridichi. Aplicând formula în cazul castraveţilor, se obţin următoarele temperaturi pe faze: - faza de germinaţie ...............t + 7 = 25 + 7 = 32oC; , - faza cotiledonală ...................t - 7 = 25 - 7 =18oC; - faza plantării .........................t + 7 = 25 + 7 = 320C; - faza creşterii vegetative pe timp însorit...........................t + 7= 25 + 7 = 320C; -faza creşterii vegetative pe timp noros ...................... t -7 = 25 - 7 = 18°C. Se apreciază că abaterile de 14ºC faţă de temperatura optimă delimiteazătemperaturile minime şi maxime pentru fiecare specie. La castravete acestea sunt de11ºC şi 39ºC, la tomate de 8ºC şi 36ºC, iar la salată 2ºC şi 30ºC (Indrea D.,1992). CORELAREA TEMPERATURII CU CEILALŢI FACTORI DE VEGETAŢIE Cu lumina, temperatura se corelează direct proporţional. Când lumina esteputernică procesul de fotosinteză este mai ridicat. În acest timp este nevoie detemperatură mai ridicată pentru ca procesele fiziologice să se desfăşoare în condiţiioptime. În zilele noroase temperatura se menţine mai coborâtă cu 2-3ºC fată de celesenine. În cursul nopţii, în lipsa luminii asimilaţia se opreşte, intensificându-serespiraţia. Pentru ca plantele să-şi păstreze o cantitate cât mai mare de asimilate trebuiesă coborâm temperatura în timpul nopţii cu circa 4-6aC. Este necesar să se facă economie de asimilate în plante atunci când fotosinteza afost precară, din cauza luminii insuficiente şi să se stimuleze transferul substanţeloratunci când în plantă există substanţe acumulate din abundenţă. În acest sens s-au realizat primele încercări de modelare a temperaturii pentrunoapte şi ziua următoare pe baza bilanţului radiaţiei din ziua anterioară (VoicanV.,1984). Combinarea acestei metode de programare cu evoluţia specifică diurnă va fi în măsură să răspundă nevoilor plantei şi producţiei. Între temperatură şi umiditate există un raport direct proporţional. La temperaturimai coborâte plantele absorb mai puţină apă, iar la temperaturi mai ridicate, mai multăapă. Umiditatea ridicată micşorează rezistenţa plantelor la temperaturi scăzute, iar încondiţii de umiditate abundentă şi temperatură scăzută, plantele legumicole suferă deseceta fiziologică, sistemul radicular funcţionează foarte slab, neputându-se aprovizionacu apa necesară, deşi aceasta este din abundenţă în sol. În condiţii de umiditate redusă şitemperatură ridicată se veştejesc şi se grăbeşte trecerea lor în faza de reproducere, îndetrimentul producţiei (Chilom, Pelaghia,1991). Când cei doi factori se găsesc în exces este favorizat atacul bolilor criptogamice,se întârzie trecerea plantelor legumicole de la care se consumă fructele în perioada dereproducere, datorită unei creşteri vegetative exagerate, iar uneori plantele nu maifructifică. În situaţia în care temperatura şi umiditatea au valori foarte scăzute, proceselevitale ale plantelor sunt mult încetinite sau sistate. Umiditatea atmosferică prea ridicatădetermină închiderea stomatelor, transpiraţia frunzelor se reduce şi temperatura creşte
  10. 10. mult în ţesuturile frunzei, micşorând capacitatea de asimilaţie şi determinând dereglărigrave de metabolism (Altergott, 1963, citat de Indrea, 1992).Temperatura aerului în cazul culturilor adăpostite este în funcţie şi de concentraţiaatmosferei în CO2. Temperatura trebuie să fie mai ridicată când concentraţia în CO2 estemai mare şi lumina mai puternică şi mai redusă când concentraţia în CO 2 este mai mică.La temperaturi mai ridicate plantele folosesc mai bine elementele nutritive din sol. Latemperaturi mai mici de l5oC fosforul nu se mai asimilează. Un aspect deosebit este dirijarea temperaturii în funcţie de mediul în care se aflădiferitele organe ale plantelor (în sol sau în atmosferă). În general, în variaţia temperaturii din sol şi cea din atmosferă trebuie să existeun raport direct proporţional, dar se înregistrează şi unele aspecte particulare. Astfel,plantele pretenţioase la căldură (tomate, ardei, vinete, castraveţi) ca şi unele dintre celemai puţin pretenţioase la căldură (ceapa pentru stufat, mărarul) reactionează favorabil lao încălzire a solului cu 2 - 30C mai mult decât temperatura din atmosferă. Sunt şi plante legumicole, de exemplu din familia Cruciferae şi Compositae,care reacţionează negativ la o temperatură ridicată în sol. Pentru plantele din aceastăultimă categorie, în sol este necesară o temperatură mai mică cu câteva grade decât ceadin atmosferă (Maier 1.,1969). La culturile în câmp liber pot apărea mai frecvent temperaturi mai mici decât celeoptime, provocate de scăderile accidentale ale temperaturii sub influenţa curentilor deaer de provenienţă polară. Temperaturile prea scăzute, brumele târzii de primăvară sau cele timpurii detoamnă, gerurile din timpul iernii pot produce pagube mari culturilor legumicole. Astfel,speciile legumicole pretenţioase la căldură pot fi distruse chiar la temperaturi pozitive de3 - 5oC, dacă asemenea temperaturi se menţin 4 - 5 zile, datorită tulburărilor metabolice.Se produce un dezechilibru între asimilaţie şi dezasimilaţie deoarece la scădereatemperaturii de la 25oC la 5oC s-a constatat că activitatea catalazei se reduce de 28 deori, în timp ce activitatea oxidazei scade în proporţie de 14 ori faţă de nivelul iniţial, seacumulează astfel produşi intermediari de dezasimilaţie cu acţiune toxică asupracelulelor. La temperaturi scăzute pozitive are loc un schimb redus de substanţe şi odereglare a proteinelor (Indrea D., 1992). Speciile rezistente la frig (varză, gulii,morcov) pot rezista la îngheţuri de - 5oC - - 80C dacă sunt călite şi dezgheţul se producelent. La salată şi spanac plantele rezistă şi la îngheţuri de -18 0C, în timp ce plantelenecălite pier la - 20C - -3°C. În iernile lipsite de zăpadă, gerul cauzează leziuni în zonamedulară a hipocotilului, care ulterior se pot cicatriza. Dacă leziunile se produc lanivelul vaselor conducătoare şi a cambiului, plantele pier sau rămân nedezvoltate. Launele culturi care iernează în câmp (salată, spanac, ceapă verde), dacă plantele nu suntacoperite cu zăpadă sau cu alte materiale (frunze, paie, pleavă) se poate producedecălirea, "descălţarea", datorită creşterii temperaturii în timpul zilei sau "secetafiziologică", datorită faptului că apa nu poate fi absorbită din solul îngheţat. La culturile din sere poate fi mai frecventă situaţia apariţiei temperaturilor maimari decât cele optime, generate de radiaţia solară excesivă din lunile de vară. Şitemperaturile care depăşesc mult nivelul celor maxime reduc intensitatea fotosintezei,intensifică respiraţia şi au un efect nefavorabil asupra plantelor legumicole. Când suntînsoţite de secetă determină ofilirea plantelor, emiterea prematură a tulpinilor florifere(salată, spanac, ridichi de lună), apar arsuri pe frunze şi fructe (tomate, ardei), seformează rădăcini spongioase (ridichi), are loc pierderea viabilitătii polenului (Stan N.,1992). RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU LUMINA
  11. 11. ÎNSEMNĂTATEA LUMINII PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE Lumina este un factor deosebit de important pentru plantele legumicole deoarecestă la baza procesului de fotosinteză. Şi alte procese fiziologice ca: respiraţia,transpiraţia, depind în foarte mare măsură de prezenţa, intensitatea şi calitatea luminii. Pentru culturile legumicole lumina prezintă importanţă mai mare decât pentrucultura plantelor de câmp, deoarece eşalonarea producţiei de legume proaspete în totcursul anului, inclusiv iarna, este condiţionată în cea mai mare măsură de acest factor. Radiaţia luminoasă exercită o influenţă multilaterală asupra plantelor legumicole. Cunoaşterea cerinţelor particulare ale speciilor şi soiurilor plantelor legumicole faţăde lumină, formate ca urmare a evoluţiei lor filogenetice şi originii ecologogeografice,este foarte folositoare pentru practică. Cerinţele plantelor faţă de lumină stau la bazaîntocmirii succesiunilor şi asociaţiilor de plante legumicole atât la cultura în câmp, câtmai ales la cea forţată şi protejată, în vederea folosirii intensive a terenului. Expunerea la radiaţia solară a bulbilor de ceapă sau a seminţelor de fasole, pe o perioadă de câteva zile, determină sporirea capacităţii de păstrare. Lumina poate fi o măsură tehnologică de îmbunătăţire a calitătii unor legume. Împiedicarea radiaţiei luminoase de a ajunge la unele părţi ale plantelor, deexemplu la ţe1ina pentru peţiol, cardonul, cicoarea de grădină, sparanghelul duce laetiolarea acestora şi îmbunătăţirea ca1ităţii pentru consum, dispărând gustul amar,nemaiavând clorofilă (Voican V.,1984). Lumina prezintă importanţă deosebită în producerea răsadurilor de legume, deintensitatea şi durata acesteia depinzând timpul necesar pentru obţinerea unor răsaduride calitate. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE FOTOPERIOADĂSpeciile legumicole cultivate la noi în ţară provin din cele mai diferite zone ale globuluipământesc. De aceea cerinţele acestora şi sensibilitatea faţă de lumină nu pot fi aceleaşi. În funcţie de durata zilei de iluminare, speciile legumicole se împart în trei grupe principale. Plante de zi lungă: spanacul, salata, ridichea, varza, mărarul, morcovul, ceapa,mazărea ş.a. Sunt originare din zone mai nordice. Necesită zilnic 15 - 18 ore lumină. Plante de zi scurtă: tomatele, ardeii, vinetele, fasolea, castraveţii, pepenii. Sunt originare din zone sudice. Pretind zilnic 12 ore de iluminare. Plante indiferente: diferite soiuri de tomate şi salată. Durata zilei de lumină, respectiv a perioadei de întuneric, suferă modificări însemnate în cursul anului. Durata zilei de lumină este de circa 8 - 9 ore în lunile de iarnă şi de 14- 15 ore în lunile de vară. Dacă plantele legumicole sunt cultivate în alte condiţii de durată zilei lumină, îşi prelungesc perioada de vegetaţie, înfloresc şi fructifică mai târziu sau chiar deloc, îşischimbă habitusul. De aceea, pentru obţinerea unor producţii mai bune la plantele de la care se consumă fructele sau la producerea seminţelor, trebuie asigurate condiţiile de iluminare cerute defiecare specie în parte. Exemplu: dacă ardeiul este semănat la 15 a XII - a se realizează primele recoltăridupă 134 zile, dacă se seamănă la 15 a II -a, primele recoltări se fac după 113 zile. În unele cazuri schimbarea duratei de iluminare este folositoare pentru practică. Astfel, spanacul, ridichea de lună, unele soiuri de salată, care sunt plante de zilungă, cu1tivate primăvara şi toamna, deci în condiţii de zi scurtă, au o creştereputernică, dar fructifică mai târziu sau deloc. Aceste însuşiri sunt favorabile deoarece dela aceste plante se consumă părtile vegetative. În timpul verii, spanacul, salata, ridichilede lună, emit uşor
  12. 12. tulpini florale, fenomen nedorit în practică. De asemenea, ceapa verde are o creştere maiintensă în condiţii de zi scurtă. La conopidă, inf1orescenţa îşi menţine calitatea corespunzătoare o perioadă detimp mai lungă atunci când aceasta se obţine la o fotoperioadă mai scurtă şi invers,evoluează foarte repede către etapa de creştere a tulpinii florale şi înfloririi, dacă seobţine la o fotoperioadă mai lungă. De altfel, la conopidă, prin tehnologie se asigură acoperirea căpăţânii cu frunzeproprii, pentru a evita brunificarea ce poate apărea în prezenţa luminii. Varza chinezească, varza timpurie, gulia, în condiţiile unei fotoperioade lungi, nuasigură producţii corespunzătoare. La tomate, fotoperioada mai scurtă grăbeşte apariţia inf1orescenţelor, în timp cefotoperioada mai lungă întârzie apariţia inflorescenţelor. La mazăre lungimea zilei este un factor de mare importanţă, iar ziua lungă este preferată sau chiar indispensabilă pentru o bună înflorire (Wellensiek, 1970). Influenţa duratei zilei la mazăre este diferită. Astfel, o linie foarte tardivă nuformează flori la o fotoperioadă de 8 sau 12 ore, înfloreşte târziu la 16 ore şi mult maidevreme la 20 ore. O mutantă semitârzie, obtinută din prima linie (tardivă) prinmutageneză nu înfloreşte la 8 ore şi formează boboci florali la 12 ore. Înfloreşte rnaidevreme la 16 ore. O mutantă timpurie formează muguri florali la toate lungimile zilei,dar mai devreme, pe măsură ce lungimea zilei creşte. , Efectul lungimii zilei este foarte mult influenţat de temperatură.Astfel, mutanta M, crescută la temperaturi de 1l °C, 13 0C, 170C, şi 200C la ofotoperioadă de 8 ore, 12 ore, 16 ore oferă o bună ilustrare. La 110C s-au format muguri florali 100% din plante la toate fotoperioadele. Pemăsură ce a crescut lungimea zilei, numărul de zile de la semănat la înflorire a scăzut.Rezultatele la l3°C sunt similare cu cele obişnuite la 110C, cu deosebire că numărul dezile a fost considerabil mai mic, ca efect al temperaturii asupra ratei de creştere. La 17 0Cnu s-au format mai multe flori la fotoperioada de 8 ore şi numai de 37% la fotoperioadade 12 ore. Numărul de zile la 12 ore este semnificativ mai mare faţă de celcorespunzător la l30C (97 faţă de 84). Este clar că la 17 0C cerinţele pentru zi lungă nu aucrescut. La 20°C nu au fost mai multe flori la toate între 8 şi 12 ore, astfel că cerinţelefaţă de zi lungă au crescut. În concluzie, pe măsură ce temperatura creşte, cerinţele faţă de lungimea zilei minimă (lungimea zilei critică) cresc. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE INTENSITATEA LUMINII Intensitatea luminii, care este sinonimă cantităţii de radiaţie solară,determinăprincipalele modificări din climatul general al oricărei zone geografice,fiind dependentăde înălţimea soarelui. Intensitatea luminii are o dinamică specifică pentru fiecare lună a anului, importanţădeosebită prezentând însă perioada octombrie - martie, în care radiaţia luminoasăconstituie un factor limitativ pentru culturile protejate din ţara noastră. La nivelul plantelor, intensitatea luminii este mult mai redusă decât în exteriorulserei deoarece o parte din radiaţie este reflectată, penetrată sau absorbită, într-o măsurădependentă de unghiul de incidenţă al razelor, de calitatea şi starea de curăţenie ageamurilor. Din radiaţia ajunsă la nivelul plantelor numai o anumită cantitate (5%) este folosităîn procesul de fotosinteză. În condiţiile specifice ţării noastre, intensitatea luminii poate ajunge, în lunile devară, de la 30 - 40 kluxi, până la 100 kluxi. În lunile de iarnă, intensitatea luminii este
  13. 13. de 4 - 10 kluxi. Creşterea continuă a fotosintezei are loc până ce intensitatea luminii ajunge la circa50 klucşi. De la acest nivel intensitatea fotosintezei rămâne aproape constantă până lacirca 100 kluxi. Cercetările întreprinse de fiziologi au arătat că plantele asimilează cel mai binecând intensitatea luminii este de 20 - 30 kluxi. În funcţie de intensitatea luminii, speciile legumicole se grupează în mai multecategorii: Plante nepretenţioase la intensitatea luminii: ceapă pentru frunze, sfecla pentrufrunze etc. Reuşesc o creştere corespunzătoare la o intensitate a luminii de 1000 - 3000lucşi. Pot fi cultivate cu succes primăvara devreme sau iarna. Plante puţin pretenţioase la intensitatea luminii: spanacul, ridichile de lună,mărarul, pătrunjelul, morcovul, ţelina, reventul s.a. Cer radiaţie luminoasă cu intensitatea de 4000 - 6000 luxi. Se cultivă primăvaradevreme. Unele se pot cultiva forţat în sere pe timpul iernii. Pretenţioase la intensitatea luminii: tomatele, ardeiul, vinetele, castravetele,pepenele galben, bamele, fasolea. Cer în medie 8000 luxi pentru o creştere şi odezvoltare optimă. Se cultivă în zonele cele mai favorabile. Forţat se cultivă în sere pebaza unor tehnologii speciale, în funcţie de intervalul calendaristic. Plante care nu au nevoie de lumină la formarea organelor comestibile: conopida,andivele, sparanghelul, ciupercile etc. Datorită însemnătăţii lor alimentare şi economice plantele, pretenţioase la luminăau constituit obiectul a numeroase cercetări stiinţifice dintre care o bună parte se referătocmai la efectul luminii sub toate aspectele. La tomate, fructificarea este pe deplin asigurată când intensitatea luminii atinge laamiază cel puţin l0 kluxi. Plantele tinere de tomate îşi menţin capacitatea de fructificare chiar la o lumină cuintensitate de 3000 luxi şi o fotoperioadă de 9 ore, dacă temperatura în timpul zilei estede cel puţin de 180C, iar în timpul nopţii până 140C (Voican V.,1972). Evoluţia pozitivă a florilor din inflorescentă are loc când intensitatea medie aluminii depăşeşte 4 - 5 kluxi, până la 25 kluxi, determinând o sporire a ratei de creşterecu 17% (Voican V.,1972). Ridicarea intensităţii luminii duce la diminuarea semnificativă a numărului denoduri până la prima inflorescenţă, independent de fotoperioadă(Wittwer, 1968). La tomate, numeroase cercetări au arătat că numărul de frunze până la primainflorescenţă este influenţat de intensitatea luminoasă şi de temperatură (Dieleman J.,Heuvelink E.,1992). Astfel, la 150C şi intensitatea luminoasă mai mare, primainflorescenţă se formează mai repede comparativ cu temperatura de 250C. Numărul dezile până la iniţierea florală descreşte prin creşterea luminii (Kinet,1977). La ardeiul gras s-au întreprins cercetări privind influenţa luminii asupra răsadurilor(Popescu V.,1978). S-au stabilit 24 date de semănat pe parcursul a 2 ani. Determinările efectuate au scos în evidenţă faptul că toate elementele cecaracterizează răsadurile, respectiv înălţimea, grosimea, suprafaţa foliară, greutateapoaspătă şi uscată se corelează pozitiv cu cantitatea de lumină primită de plante. S-a constatat existenţa unei corelaţii negative, foarte semnificativă, între numărulde zile de la semănat până la formarea bobocilor şi cantitatea de lumină primită deplante. Coeficientul de regresie ne arată că prin creşterea cantităţii de lumină cu 1000kluxi, timpul necesar până la formarea bobocilor se reduce cu 2,6 zile. Răsaduri corespunzătoare se pot obţine într-un timp cuprins între 5 zile când s-asemănat la 1 mai la o durată medie a zilei de lumină de 14,4 ore şi o intensitateluminoasă de 20 kluxi şi 107 zile când s-a semănat la 1 noiembrie, la o durată medie azilei de 7,8 ore şi o intensitate luminoasă de 3000 luxi .Aceste rezultate sunt utile pentru tehnologi în vederea planificării datelor de semănat
  14. 14. pentru producerea răsadurilor. Experienţe efectuate cu ardeiul gras la 2000 luxi, 3000 luxi si 5000 luxi au arătatcă plantele evoluează pozitiv spre fructificare numai la o intensitate luminoasă cedepăşeşte 5000 luxi (Popescu V., l978). Efectul intensităţii luminii asupra plantelor este condiţionat şi de temperatură şide concentraţia în CO2. La o temperatură mai scăzută plantele de ardei valorifică maibine o intensitate mai slabă a luminii. La varza de Bruxelles creşterea cea mai bună a plantelor s-a înregistrat latemperatura de 170C şi intensitatea luminoasă 33000 jouli/cm2 (Kranenberg H.G.,1974). Tomatele, ardeiul gras şi castraveţii s-au semănat în seră la intervale regulate tottimpul anului. S-a calculat relaţia dintre rata relativă de creştere şi lumina zilnică. Ratarelativă de creştere pentru tomate şi castraveţi a fost apoximativ la fel, iar pentru ardei afost cu 25% mai mică. Reducerea nivelului luminii cu 1 % va conduce la o reducere cu1 % a producţiei în sere (Bruggink T.G. şi Heuvelink E.,1987). Reacţia plantelor maturefaţă de intensitatea luminii este diferită de cea a plantelor tinere (Challa şiSchapendonk,1984). Efectul intensităţii luminii asupra plantelor legumicole este condiţionat şi deceilalţi factori de mediu. Astfel, la tomate pentru un anumit nivel al intensitătiiluminoase, diferentierea florilor are loc mai devreme la temperatură mai coborâtă(l7°C), decât la una mai ridicată (240 C sau 30°C) (Takahashi şi colab.,1913).Acţiunealuminii este corelată pozitiv cu cea a temperaturii şi concentraţia în CO2 .Se observă cărata fotosintezei nete a avut valorile cele mai ridicate la castraveţi la o intensitateluminoasă de 40 kluxi, concentraţia în CO2 de 0,1% şi temperatura de 25-30cC. Pentru culturile legumicole ce se efectuează în sere în timpul iernii esteimportant să se cunoască şi "zona greutăţii egale" numită şi "punct de compensaţie",care reprezintă momentul când cantitatea de carbon fixată în procesul de fotosintezăeste egală cu cea eliberată prin respiraţie (Voican V.,1984 ). La plantele în plin soare,această situaţie poate apărea la 500 - 1000 luxi, iar la cele de umbră la 100 - 300 luxi.Când temperatura scade, zona de egalitate se deplasează spre intensităţi mai slabe aleluminii. De aceea, la culturile protejate, când scade intensitatea luminoasă, trebuie să seacţioneze şi asupra temperaturii. La cultura legumelor în câmp liber se cunosc cazuri când intensitatea prearidicată a luminii nu este favorabilă. Cel mai adesea o astfel de situaţie apare tocmai înperioada anului cu radiaţia naturală mai scăzută, când după un anumit număr de zile cunebulozitate ridicată apar zile complet senine. Trecerea bruscă de la o radiaţieluminoasă slabă la una puternică determină un şoc fiziologic în plante, la nivelulcloroplastelor, numit "solarizaţie". Gradul de vătămare a aparatului fotosintetic este celmai pronunţat la temperaturi ridicate (Sălăgeanu,1972). Pentru adaptarea plantelor laschimbarea intensităţii luminii, în ambele sensuri, este necesară o anumită perioadă detimp. Astfel, la tomate adaptarea plantelor obţinute la 3 sau 6 kluxi pentru lumina depeste 15 kluxi durează 8 - 10 zile (Voican V., 1977). RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU CALITATEA LUMINII Calitatea luminii influenţează în mod deosebit plantele legumicole. Elementelecomponente ale radiaţiei luminii vizibile nu sunt absorbite de către frunze în aceeaşimăsură şi deci nu influenţează la fel procesele fiziologice din plantă. Din cadrul spectrului vizibil al luminii solare radiaţiile cel mai puternicabsorbite sunt cele roşii, care au lungimea de undă de 650 - 750 mm şi energia de 41kcal. Ele sunt folosite de către frunze în special în sinteza glucidelor (70%), influenţândastfel creşterea plantelor şi formarea rezervelor de substanţe.
  15. 15. Radiaţiile albastru-violet, care au lungimea de undă 480 mm şi energia 71 kcal,sunt absorbite mai ales de plantele şi fructele de umbră şi semiumbră. Ele determinăsinteza glucidelor cam în acelaşi raport cu aceea a substanţelor proteice, contribuindastfel la realizarea substanţelor pentru creşterea organelor plantelor. Radiaţiile infraroşii, cu mare energie calorică, sunt absorbite de către frunze înproporţie de 8 -10 %. Cercetările efectuate arată că radiaţiile roşii şi portocaliiinfluenţeazăfavorabil creşterea, dar mai cu seamă înflorirea unor specii de legume, cum sunttomatele (Timiriazev,1946). Radiaţiile violete, albastre şi galbene-verzi condiţionează formarea organelorvegetative ale plantelor. În lipsa radiaţiilor albastre, spanacul, ridichea, salata, varzaetc, reacţionează negativ, formând frunze mici, lipsite de turgescenţă, cu semne deeţiolare. Castravetele şi tomatele suportă mai bine lumina săracă în radiaţii albastre şiviolete, aspect favorabil pentru cultura protejată din timpul iernii când emisia acestoraeste mai redusă. Radiaţiile ultraviolete sunt necesare pentru sinteza unor vitamine, însă încantitate prea mare au efect dăunător asupra ţesuturilor şi celulelor. Radiaţiile infraroşii în exces influenţează negativ creşterea plantelor, prinintensificarea respiraţiei. Compoziţia luminii prezintă o serie de variaţii diurne şi anuale determinate înprimul rând de unghiul de incidenţă. Radiaţia ultravioletă este vara de circa 20 de orimai mare ca iarna, iar primăvara cu mult mai mare decât toamna. În timpul verii,radiaţia violetă este de circa 5 ori mai mare, iar cea calorică de circa 2,5 ori superioarăcelei înregistrate în timpul iernii. Gradul de utilizare a luminii, deci a radiaţiei, estefoarte mult dependent de culoarea frunzelor si în primul rând de conţinutul acestora înclorofilă. Este deosebit de importantă cunoaşterea reacţiei plantelor legumicole la calitatealuminii deoarece permite cultivatorilor să influenţeze una sau alta din laturile proceselorde creştere şi dezvoltare. Compozitia spectrului este modificată în spaţiile acoperite,unde lumina naturală este filtrată de materialele de acoperire (sticlă, mase plastice), caşi la folosirea luminii artificiale la care calitatea luminii depinde de sursa acesteia. Sticla reţine în mare măsură radiaţia ultravioletă, iar materialele plastice rigide suntmai puţin transparente pentru radiaţiile infraroşii şi cele din domeniul roşu îndepărtat.Foliile de polietilenă şi PVC sunt mai transparente decât sticla, atât pentru radiaţiileultraviolete, cât şi pentru cele roşii şi infraroşii, ceea ce presupune o mai redusăcapacitate de izolare termică. De altfel, se cunoaşte în practică sensibilitatea la radiaţiiultraviolete a răsadurilor scoase din serele de sticlă, fără o prealabilă adaptare şinecesitatea de a obişnui plantele, înainte de plantare, cu lumina completă, prindescoperirea răsadniţelor sau aducerea lor în solarii acoperite cu peliculă de polietilenă,care permite trecerea razelor ultraviolete (Indrea D., 1992). În practică sunt preocupări pentru modificarea calităţii luminii, prin folosirea sticleisau peliculelor colorate (fotoselective). Acestea reţin unele radiaţii şi astfel influenţeazăraportul dintre radiaţiile cu diferite lungimi de undă. Astfel de schimbări pot inf1uenţadurata fazelor de dezvoltare ca şi poducţia la unele specii de legume (tabelul 4.). Seobservă că la lumina galbenă numărul de zile până la apariţia primordiilor florale estemult mai mare (30,7), comparativ cu folia transparentă. Producţia timpurie creşteconsiderabil la culoarea violetă ( cu 93%), iar producţia totală depăşeşte martorul (foliatransparentă) cu 12% la culoarea galbenă., 40% la culoarea roşie şi 51 % la cea violetă. Dirijarea luminii la culturile legumicole. Dirijarea luminii se face pe faze devegetaţie, ţinând seama de particularităţile biologice ale fiecărei specii sau fiecărui soi. Plantele legumicole nu au nevoie de lumină în faza de repaus, indiferent că segăsesc sub formă de seminţe sau sub formă de diferite organe vegetative. Etapa cea mai critică în privinţa cerinţelor faţă de lumină, o reprezintă faza derăsad şi în special momentul răsăritului, când plantele se eţiolează foarte repede şi chiarpot pieri în scurt timp.
  16. 16. De aceea, acest moment se urmăreşte cu maximă atenţie şi se iau măsuri deîndepărtare a materialelor care au acoperit semănăturile După repicarea răsadurilor se recomandă o uşoară umbrire până la prindereaacestora. În perioada creşterii şi fructificării se asigură lumină multă pentru desfăşurareanormală a acestor procese. Deficitul de lumină are efect major asupra plantelorlegumicole. La răsaduri (tomate, ardei, vinete, castraveţi): - alungirea tulpinii; - eţiolarea plantei, mai ales a tulpinii; - creşterea insuficientă a aparatului foliar; - evoluţia nesatisfăcătoare a primelor flori. La culturile forţate(tomate, ardei, vinete, castraveţi): - debilitarea progresivă a plantelor; - degenerarea florilor; - avortarea unui număr mare de flori; - creşterea duratei de formare a fructelor şi chiar nematurarea fructelor; - scăderea calităţii fructelor (conţin mai puţină substanţă uscată şi vitamine). Efectul dăunător al deficitului de lumină se întâlneşte în mod frecvent în sere înperioada de iarnă (noiembrie - februarie), când lumina are un rol limitativ. Pentru diminuarea efectului dăunător al deficitului de lumină se pot lua unelemăsuri, cum ar fi: - orientarea corectă a spaţiilor faţă de punctele cardinale; are valabilitate mai multla serele individuale; dacă sunt orientate pe direcţia N - S iluminarea va fi maiuniformă; - orientarea rândurilor de plante; depinde de tipul construcţiei; la serele bloctrebuie ţinut seama de acest lucru încă de la construcţia lor; - scăderea temperaturii din local în timpul nopţii şi în zilele înourate; - folosirea unor soiuri special create care să fructifice şi în condiţii de intensitateluminoasă mai redusă, una din preocupările principale ale amelioratorilor; - folosirea unor substanţe stimulatoare ale procesului de fructificare (de exemplula tomate). Dirijarea luminii se referă la mărirea intensităţii luminii, mărirea duratei luminii şireducerea intensităţii luminii. Mărirea intensităţii luminii ajunsă la nivelul plantelor se poate realiza în anumitelimite prin măsuri tehnice, dar singura cale eficientă rămâne iluminarea suplimentară. Sporirea procentului de radiaţie incidentă ajunsă la nivelul plantelor cultivate înserele acoperite cu sticlă poate avea loc atunci când se utilizează o sticlă de calitatespecială, cu grad mare de transparenţă, când elementele de susţinere (şproţurile) ocupăun procent cât mai redus din suprafaţa totală a acoperişului, când în timpul perioadei deradiaţie naturală redusă se asigură o stare corespunzătoare de curăţenie a sticlei. Datorită fixării pe sticlă a diverselor impurităţi (fum, praf) are loc opacizareaacesteia şi reducerea transparenţei cu 20 - 30%, motiv pentru care amplasareaconstrucţiilor de sere în apropierea surselor de fum sau praf industrial estenerecomandabilă. La serele ecranate, din cauza depunerilor de praf sau pulberi poluante, se indicăspălarea periodică (4 - 5 ani) cu o soluţie formată din acid sulfuric 5%, acid f1uorhidric3% şi detergent. Efectul de reducere a transparenţei se înregistrează şi la masele plastice ca urmarea fenomenului de îmbătrânire. Mărirea duratei luminii se realizează prin iluminarea artificială produsă cu mai
  17. 17. multe tipuri de lămpi electrice în instalaţii speciale, fixe sau mobile. Administrarea artificială a luminii pentru mărirea duratei fotoperioadei diurne sepoate face mai economic înaintea sau în continuarea perioadei de lumină, respectândfotoperiodismul specific al plantelor. Iluminarea artificială se realizează cu diferite tipuri de lămpi: cu mercur, lămpif1uorescente, lămpi cu descărcare în xenon. Iluminarea suplimentară se aplică în mod deosebit la producerea răsadurilor detomate, castraveţi, ardei etc. Iluminarea se face dimineaţa şi seara când radiaţia naturală are valori subnormale. În urma iluminării suplimentare a răsadului de tomate şi de castraveţi (8 - 12 oretimp de 30 de zile) se realizează o accelerare a creşterii şi maturării fructelor cu circa 20de zile, precum şi o sporire a producţiei cu 20 - 40 %. Aplicarea iluminării suplimentare la ardeiul gras a determinat mărirea număruluide frunze, a suprafeţei foliare şi a greutăţii totale (Popescu v., 1978, Nilwijk H.,1980). Lumina artificială este eficace pentru plante numai la o intensitate de 3000-5000luxi, ceea ce presupune o putere instalată de 150-200 w/m 2. Consumul foarte ridicat deenergie electrică limitează folosirea luminii artificiale. Trebuie să se ţină seama şi defaptul că distanţa faţă de vârful de creştere a plantelor este în funcţie de tipul lămpilor(lămpi fluorescente O,5m, lămpile cu vapori metalici de înaltă presiune până la 400w, lacelpuţin 1,3m, iar cele peste 400w, la distanţa de peste 1,5-2 m), intensitatea luminii sereduce cu pătratul distanţei (dacă la 1 m distanţă se realizează 3000 luxi, la 2 m nu sereduce lumina la 1500 luxi ci la 750 luxi). Calcularea cantităţii de curent electric şi a numărului de lămpi necesare se facepornind de la intensitate a luminii ce trebuie să se realizeze (Voican V.,1984). Atunci când se aplică iluminarea suplimentară la producerea răsadului trebuie să seia măsuri de adaptare treptată a plantelor la condiţiile naturale de lumină, în careurmează să fie cultivate. Această adaptare se face cu mai multe zile înainte detransferare.Diminuarea intensităţii luminii se practică la cultura protejată a legumelor cândintensitatea şi durata radiaţiei solare provoacă o creştere exagerată a temperaturii dinsere. Se folosesc mai multe metode; - prin stropirea sticlei la exterior cu emulsii din praf de cretă, var stins, reziduuri cucalciu de la industria zahărului, humă. Varul stins nu se foloseşte în cantitate prea maredeoarece se îndepărtează greu de pe sticlă. Aceasta este cea mai folosită metodă la noi în ţară. Soluţiile sunt aplicate cu diferite tipuri de pompe. Se fac încerări de folosire a unor dispozitive adecvate care se deplasează pejgheaburi. - cu ajutorul unor materiale dispuse în exteriorul sau interiorul serei: - se pot folosi şipci de lemn; - jaluzele la serele individuale, care se derulează pe versanţii serei când lumina estefoarte puternică şi se rulează la coamă în perioada cu lumină scăzută; - poliesteri coloraţi; - plasă textilă colorată; - folie de mase plastice de culoare închisă; - plase de material plastic colorate diferit. Serele din vestul Europei sunt dotate cu ecrane termice ce se rulează şi deruleazăautomat, asigurând diferite grade de umbrire şi reducerea pierderilor de căldură. - Umbrirea prin pelicula unor lichide colorate sau cu coloratie variabilă. Lichidele colorate sunt dirijate sub presiune sau instalaţii speciale la conducteleperforate de la coamă. Soluţia se scurge sub formă de peliculă la suprafaţa sticlei, fiind
  18. 18. apoi recuperată. - Umbrirea cu sticlă specială tip "Thermex" fotosensibilă. Între două foi de sticlă se introduce o peliculă de gelatină reversibilă laschimbarea intensităţii luminii. Culoarea se închide la creşterea intensităţii luminii şi sedeschide la scăderea ei. Se aplică această metodă în sere individuale în modexperimental. Împiedicarea accesului luminii se practică în legumicultură pentru eţiolarea unor părţi de plante care îşi îmbunătăţesc calitatea: - lăstari de sparanghel; - cicoarea de Bruxelles; - peţioli de ţelină, cardonul etc. Măsura de a împiedica accesul luminii are aplicabilitate şi la păstrarea legumelorîn stare proaspătă. Prezenţa luminii la cartofii pentru consum determină formareasolaminei în scoarţa tuberculilor. La ceapă şi la plantele legumicole rădăcinoase, dacă în timpul păstrării estelumină şi temperatură ridicată, pornesc mai devreme în faza de vegetaţie. În alte situaţii, împiedicarea accesului luminii este o măsură tehnologică cu efectindirect asupra speciilor legumicole. Aşa este mulcirea solului dintre rândurile de plantecu materiale opace, netransparente, care determină combaterea buruienilor fără să fiefolosite măsuri chimice sau mecanice.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ IMPORTANŢA APEI PENTRU PLANTELE LEGUMICOLE Desfăşurarea normală a proceselor fiziologice si biochimice, în esenţăcreşterea şi dezvoltarea plantelor nu pot avea loc decât în prezenţa unei anumite cantităţide apă. Apa este importantă în procesul de fotosinteză deoarece influenţează cantitateaşi calitatea producţiei de legume. Importanţa apei rezultă şi din accea că, în general vorbind, conţinutul în apă la numeroase specii legumicole este foarte ridicat, ajungând la 80- 95 % din greutatea totală a acestora. Conţinutul în apă înregistrează variaţii foarte mari în cadrul speciilor legumicole luate în cultură. Astfel, tomatele, castraveţii, frunza de salată şi frunza de ceapă conţin 94-95% apă, frunza de varză şi ridiche 92-93 %, morcovul 87-91 %, cartoful 74-80%. Conţinutul de apă al legumelor nu este dependent numai de specie, ci şi defenofază, vârsta şi zonele de origine. Plantele provenite din zone cu terenuri umede auun continut mai ridicat faţă de cele din zone cu terenuri aride, care au un conţinut maimic în apă. Plantele tinere, au un conţinut mai mare în apă faţă de cele mature. Plantelecultivate în seră au un conţinut mai mare de apă faţă de cele cultivate în câmp. Chiar între organele uneia şi aceleiaşi plante există deosebiri în ceea cepriveşte conţinutul în apă. Tulpina conţine 40-45 % apă, frunzele mature 60 -65 %,frunzele tinere 80-85 %, organele de reproducere si vârfurile de creştere 98-99 %. Celmai redus conţinut în apă se înregistrează în seminte, 12-14 % . Importanţa apei rezultă şi din aceea că ea este mijlocul de transport pentrusubstanţele minerale, fotoasimilate şi pentru procesele metabolice.
  19. 19. Apa întreţine tensiunea celulară şi de multe ori reprezintă ,cel rnai important factor limitativ al creşterii plantelor. Apa din sol şi plantă are un rol deosebit în desfăşurarea proceselor de oxidare şiintră în compoziţia numeroaselor substanţe anorganice şi organice. În afară de formarea soluţiei solului, transportul substanţelor brute şi elaborate, apa reglează temperatura plantei pe timp călduros. S-a dovedit experimental că sinteza este inhibată în cazul saturaţiei în apă sau redusă substanţial când deficitul de apă este mai mare de 20-25 %. Datorită apei, ţesuturile plantelor îşi păstrează turgescenţa, care este condiţia fundamentală pentru menţinerea stării fizice si fiziologice a plantelor. Părţile comestibile la unele specii legumicole (salata, spanacul, loboda, mărarul, castraveţii etc.) îşi pierd uşor turgescenţa în lipsa apei, capătă aspectul de ofilire şi se depreciază calităţile comerciale.GRUPAREA SPECIILOR LEGUMICOLE DUPĂ CERINŢELE DEANSAMBLU FAŢĂ DE APĂSpeciile legumicole sunt mari consumatoare de apă. În funcţie de specificul biologic, după pretenţiile faţă de apă, se clasifică înpatru grupe, (Bălaşa M., 1973): 1. Foarte pretenţioase: spanacul, salata, legumele din grupa verzei, ţelina, ridicheade lună, prazul, ceapa, usturoiul, mărarul. 2. Pretenţioase: castraveţii, tomatele, ardeii, vinetele, bamele, cartoful, fasolea şimazărea. 3. Moderat de pretenţioase: speciile perene, sparanghelul, reventul, hreanul,leuşteanul, anghinarea. 4. Puţin pretenţioase: pepenele galben, pepenele verde, dovlecelul şi dovleacul. În funcţie de cerinţele faţă de umiditatea din atmosferă, plantele legumicole se clasifică în următoarele grupe: 1) Cer umiditate relativă foarte ridicată (85 - 95 %): castravetele, ţelina, spanacul,salata, ciupercile etc. 2) Cer umiditate relativă ridicată (70 - 80 %): varza, sfecla, morcovul, păstârnacul,pătrunjelul, cartoful, mazărea etc. 3) Cer umiditate relativă moderată (55 - 65 %): tomate, ardei, vinete, fasole. 4) Cer umiditate relativă coborâtă (45 - 55 %): pepenele verde, pepenele galben,dovleacul. Cercetările efectuate la castravete au arătat că umiditatea relativă ridicatădetermină o sporire a creşterii frunzelor (Uffe1en, 1984, 1985; Bakker 1987; Ezendan1988), producţie mai mare şi fructe de calitate mai bună (Bakker, 1987). Cercetările luiKrug şi Fricke (1990) arată că efectul umidităţii relative este mic dacă se asigură apă şiîngrăşăminte la nivelul optim. Cercetările efectuate la ardei (Robert F. - S. Lee şi Bernard Bible, S.U.A., 1990),la umiditate a relativă de noapte de 92 % prin acoperire cu plastic şi de 76 % arată căumiditatea relativă măreste concentratia de calciu în partea apicală a frunzelor cu 29 %
  20. 20. faţă de cea mai coborâtă. Cerinţele faţă de umiditate sunt diferite în cadrul aceleiaşi specii, în funcţie de soisau hibrid. În general s-a constatat că soiurile precoce au nevoie de o umiditate mai maredecât cele tardive (Stan N., 1992). Santo şi Ando (1975) au constatat că la tomate producţia a crescut pe măsura creşterii umiditătii relative de la 60 % la 90 %, atât la nivel scăzut cât şi la cel ridicat al umidităţii solului. Într-o altă experienţă (Klapwijk, 1975) s-a observat că sporirea umidităţii atmosferice a avut efect pozitiv asupra creşterii recoltei, dar numai în condiţii de radiaţie puternică. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE APĂ ÎN FUNCŢIE ŞI DESTRUCTURA, DIMENSIUNILE SI REPARTIZAREA SISTEMULUI RADICULAR IN SOL În funcţie de sistemul radicular apar diferenţe importante la speciile legumicole.La unele specii legumicole sistemul radicular este răspândit în straturi superficiale alesolului: ceapa, salata, spanacul, ardeiul, vinetele, tomatele cultivate prin răsad . Acesteaau cerinţe ridicate faţă de apă. Alte specii legumicole ca: pepenii verzi, pepenii galbeni, păstârnacul, morcovul,sfecla au pretenţii mai mici faţă de apă deoarece sistemul radicular pătrunde mai adâncîn sol, ceea ce permite aprovizionarea cu apă din straturi mai profunde ale solului. Important este şi volumul de pământ pe care îl explorează sistemul radicular. Deexemplu, în faza când sistemul radicular ajunge la dimensiuni maxime, o plantă deceapă foloseşte numai 0,3 m3 de sol, în timp ce sfecla roşie foloseste 17m 3, iardovleacul peste 100m3 de sol. Din această cauză la ceapă trebuie să fie bine asigurat cuapă stratul superficial al solului (Bălaşa M.,1973). Legat de sistemul radicular se pot menţiona şi alte particularităţi: - La plantele cultivate prin răsad sistemul radicular este mai puţin profund şi de aceea necesită o bună aprovizionare cu apă în stratul superficial al solului. - Plantele cultivate prin semănat direct în câmp au rădăcinile pătrunse mai adânc însol şi suportă mai usor eventualele oscilaţii ale aprovizionării cu apă. - Plantele cultivate în seră au sistemul radicular superficial şi de aceea necesită maimultă apă. CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE UMIDITATE ÎN DIFERITE FENOFAZEPe parcursul perioadei de vegetaţie, plantele legumicole nu au aceleaşi cerinţe faţă deumiditate (tabelul 1.5.). Tabelul 1.5 Cerinţele plantelor legumicole faţă de umiditate, în funcţie de perioada şi faza de vegetaţie (după Stan N. 1992)Perioada Faza Cerinţele faţă de umiditate
  21. 21. Sămânţă Embrionară · La începutul fazei moderate şi apoi mari. · Către sfârşitul fazei moderate şi apoi reduse I Repaus Reduse Gerrninaţie . Mari Creştere vegetativă Răsad · Moderate Creştere generativă Formarea mugurilor floriferi . Mari Înflorire · Moderate Fructificare · Mari şi apoi, la maturare, moderate În faza de sămânţă (pusă la germinat) este nevoie de o cantitate foarte mare de apăpentru hidratarea acesteia şi pentru declanşarea proceselor biologice. Cantitatea de apă absorbită de seminţe diferă cu specia. Aceasta reprezintă 50 %din greutatea seminţei la castraveţi şi varză ; 100 % din greutate la morcov, ceapă,sfeclă; 150 % din greutate la mazăre. În faza de încolţire, plantele au nevoie de o cantitate mare de apă pentru continuareaproceselor de creştere a germenului (90 % din C.t.a.). În faza de răsad tânăr plantele necesită cantitate mare de apă deoarece sistemulraticular este insuficient format (80 - 90 % din C .t.a.). În faza de răsad imediat după repicat, plantele au nevoie de cantitate mare de apăpentru refacerea sistemului radicular şi continuarea creşterii (80% din C.t.a.). În faza de răsad înainte de plantare, plantele au nevoie de o cantitate mai mică deapă pentru adaptarea cu condiţiile urrnătoare (60 - 70 % din c.t.a.). În faza de creştere a plantelor, de înflorire şi fructificare; plantele cer o cantitatemare de apă pentru crestere şi fructificare; în timpul înfloritului cerinţele pentru apăsunt mici. Apar cerinţe caracteristice fiecărei specii, de exemplu: tomatele, ardeii si vineteleau nevoie mare de apă în timpul fructificării, fasolea de grădină are nevoie mai mare deapă în timpul înfloritului şi formării păstăilor, iar varza în timpul formării căpăţânilor. INFLUENŢA EXCESULUI ŞI DEFICITULUI DE APĂ ASUPRAPLANTELOR LEGUMICOLE Pentru aprecierea excesului şi deficitului de apă la plantele legumicole se are învedere balanţul hidric. , Bh = T/A În mod normal Bh = 1. În practică se întâlnesc două situaţii: -exces de umiditate; - deficit de umiditate; Excesul de umiditate se consideră atunci când valoarea bilanţului hidric este subunitară, deci mai mică de 1.
  22. 22. Excesul de umiditate se datoreşte mai multor cauze si anume: - Reducerea transpiraţiei plantelor sub influenţa factorilor externi (umiditate a relativă ridicată, temperatura coborâtă, mişcare redusă a aerului);- Stagnarea o perioadă mai îndelungată a apei în jurul sistemului radicular pe care-linactivează. Apa ocupă spaţiile intercelulare, elimină oxigenul, apărând fenomenul deasfixiere a rădăcinii, urmat de îngăbenirea părţilor aeriene ale plantei, iar după un timpplanta moare. O astfel de situaţie este întâlnită frecvent pe terenurile joase, inundabilesau cu pânza de apă freatică la suprafaţă; - Irigarea neraţională a culturilor datorită fie unei proaste nivelări a terenului,fie funcţionării necorespunzătoare a sistemelor de irigare şi evacuare a apei. Culturile protejate pot fi expuse excesului de umiditate dacă nu se iau măsuri deafânare profundă a solului şi nu se aleg terenuri corespunzător nivelate, cu apa freaticăsub 3m. Excesul de umiditate determină prelungirea perioadei de vegetatie şi scădereaconţinutului în substanţă uscată a produselor, deci determină întârzierea recoltatului şiscăderea rezistenţei produselor la păstrare. Apa abundentă provenită din ploi torenţiale spală polenul şi împiedicăpolenizarea, deci fructificarea (Stan N.,1992). Prevenirea excesului de umiditate este foarte importantă. În practică, excesul de umiditate poate fi prevenit pe următoarele căi: - cultivarea legumelor pe terenuri ferite de inundaţii şi situate pe terasa a doua a râurilor; - folosirea terenurilor uşoare şi mijlocii care asigură o bună circulaţie a apei; - drenarea solului; - mărirea suprafeţei de evaporare a apei prin bilonarea solului sau muşuroire; - nivelarea de bază şi întreţinerea acesteia; - irigarea raţională; - alegerea raţională a speciilor şi soiurilor. Deficitul de umiditate apare atunci când transpiraţia este mai mare decâtabsorbţia, Bh > 1.Plantele legumicole reacţionează la seceta atmosferică şi a solului prin: - mărirea transpiraţiei şi reducerea fotosintezei (Holstejn şi colab.,1977); - scăderea facultăţii germinative a polenului; - polenizarea defectuoasă; - căderea florilor şi a fructelor; - slăbirea rezistenţei la atacul bolilor şi dăunătorilor; - scăderea producţiei; - deprecierea calităţii produselor prin pierderea frăgezimii, lignificarea, crăparea,imprimarea unui gust neplăcut. Fenomenul se manifestă prin pierderea turgescenţei organelor active ale plantei(frunze, vârfurile de creştere) şi este cunoscut sub numele de ofilirea plantelor. Poate fidiurnă şi de lungă durată. Ofilirea diurnă apare de obicei la mijlocul zilelor când intensitatea radiaţieicalorice şi luminoase este maximă. În acest caz, ostiolele se închid, întrerupândschimbul de gaze, procesul de fotosinteză se opreşte, creşte permeabilitatea celulelor,creşterea plantelor stagnează. Prevenirea ofilirii se poate realiza pe următoarele căi: - reducerea temperaturii mediului şi plantei; - aprovizionarea solului cu apă; - ridicarea umiditătii relative a aerului. Ofilirea de lungă durată se datoreşte unor dereglări în circuitul apei, cauzate derăcirea puternică a solului, de excesul sărurilor minerale din sol sau de un deficitprelungit de umiditate. Fenomenul se manifestă prin: reducerea treptată a procesului de sinteză;îmbătrânirea coloizilor hidrofili; degradarea progresivă a plastidelor; sporirea de 2-3 oria respiraţiei; stânjenirea diferenţierii florilor şi formării polenului; perturbareaprocesului de fecundare. Ofilirea de lungă durată duce în final la întreruperea proceselor metabolice şi la
  23. 23. dispariţia plantei. Acest fenomen poate să apară şi atunci când solul este bine aprovizionat cu apă.Dacă temperatura stratului în care sunt răspândite rădăcinile are valori sub cele existenteîn aer, absorbţia este mai înceată decât transpiraţia, planta sărăceşte în apă şi se ofileşte.În acest caz încălzirea solului devine foarte eficientă (în sere). Efecte similare pot apărea şi în urma irigării plantelor prin aspersiune cu apărece în zilele călduroase. Deficitul de apă în plante poate să apară şi în urmaadministrării unei cantităţi excesive de substanţe minerale. Supraconcentrarea soluţiei solului se evită prin îngrăşarea fazială raţională şimenţinerea apei în sol în limite normale. Prevenirea ofilirii temporare sau de lungă durată este posibilă şi prin aplicareaunor măsuri tehnologice care permit folosirea raţională a rezervelor de apă din sol:- distrugerea vaselor capilare superficiale prin lucrări repetate de mărunţire a solului;- mulcirea solului cu diferite materiale (folie de material plastic, paie, gunoi de grajdetc.);- combaterea buruienilor concurente;- asigurarea unei desimi corespunzătoare a culturilor. Umiditatea solului se asigură în mod corespunzător prin aplicarea irigaţiilor. Lacultura în câmp a legumelor, pe lângă seceta solului, apare adesea pericolul seceteiatmosjerice. Seceta atmosferică se datoreşte transpiraţiei excesive provocată de arşiţesau vânturi fierbinţi şi uscate, când umiditatea relativă a aerului ajunge la 10-20%. Deşieste apă suficientă în sol, ritmul absorbţiei devine inferior transpiraţiei şi se creeazăastfel deficite în plantă. Seceta atmosferică este foarte dăunătoare, în special la plantele legumicoleverdeţuri, dar poate duce la dehidratarea vârfurilor de creştere a frunzelor tinere la toatecelelalte specii legumicole. Prin aplicarea unor udări de scurtă durată, dimineaţa se mentine solul umed lasuprafaţă, ceea ce permite evaporarea apei şi ridicarea umidităţii atmosferice. Dirijarea umidităţii relative se impune în cazul culturilor legumicole din sere saua celor protejate cu mase plastice. Când umiditatea relativă e prea ridicată se intervineprin aerisiri repetate, ridicarea temperaturii în sere, udarea locală (cu furtunul sau prinpicurare) etc. Când umiditatea relativă e scăzută se fac stropiri de 1 - 2 minute cuinstalaţia de aspersiune. În ciupercării în faza de formare a ciupercilor se menţine oumiditate relativă foarte ridicată (90 - 95 %) prin pulverizarea straturilor cu apă, prinudarea potecilor sau chiar a pereţilor. RELAŢIILE PLANTELOR LEGUMICOLE CU AERUL ŞI GAZELE Aerul condiţionează viaţa plantelor prin compoziţia sa chimică, cât şi prinmişcările sale (vânturile). Aerul atmosferic se compune din aproximativ 78% N, 21 %oxigen, 0,03% CO2 şi alte gaze. Are o deosebită însemnătate fiziologică la toate plantelelegumicole deoarece acestea folosesc oxigenul pentru respiraţie, iar bioxidul de carboneste sursa de bază necesară asimilaţiei clorofiliene. Azotul joacă rol în menţinereapresiunii deoarece constituie componentul principal al atmosferei.CERINŢELE PLANTELOR LEGUMICOLE FAŢĂ DE DIOXIDUL DECARBON Plantele verzi, printre care şi legumele, prezintă capacitatea de a creea substanţeorganice. În procesul de fotosinteză, cu ajutorul clorofilei, folosind energia solară, dinapă şi dioxid de carbon se sintetizează substanţe organice simple, care servesc maideparte ca bază la crearea subsanţelor complexe. Pentru ca o frunză să sintetizeze 1 g deglucoză, ea trebuie să absoarbă întreaga cantitate de dioxid de carbon din 2500 litri deaer (Voican V., 1984). Capacitatea plantelor de a prelua dioxidul de carbon din aerdepinde de o serie de factori interni şi externi.
  24. 24. Frunzele absorb o cantitate mare de CO2 atunci când stomatele prezintă ostiole complet deschise, când acesta se găseşte în aer într-o cantitate optimă, când gradul de aprovizionare a plantei cu apă şi elemente minerale este corespunzător. Absorbţia dioxidului de carbon din aer de către frunze este favorizată de curenţii de aer, deoarece în lipsa acestora se epuizează dioxidul de carbon din jurul frunzelor. Situaţia aceasta se întâlneşte frecvent în sere, de aceea se intervine prin aerisire. Cercetările efectuate scot în evidenţă faptul că la culturile legumicole din seră se înregistrează amplitudini mari ale concentraţiei de dioxid de carbon. În timpul nopţii, concentraţia de CO 2 poate ajunge la, 0,5%. La aceasta, contribuie atât plantele prin respiraţie cât şi microorganismele, ce asigură descompunerea importantelor cantităţi de material organic adminis. Concentraţia dioxidului de carbon se reduce într-un interval scurt datorită fotosintezei intense din primele ore ale diminetii. Observaţiile efectuate în sere etanşe cultivate cu castraveţi au arătat că se poate reduce concentraţia de CO2 în cursul zilei până 0,01 % (Daunicht,1966). Cercetările recente au condus la concluzia că prin creşterea concentraţiei de CO2 la 450-500 ppm se obţin sporuri de producţie de 2% la tomate şi de 28 % la castraveţi (Vermeulen şi Beek, 1991). La salată administrarea CO2 în concentraţie de 0,12 % a determinat creşterea producţiei cu 56 %. La ardeiul gras administrarea CO2 în concentraţie de 0,1 % a condus la sporuri de recoltă de 35 % (Vijverberg, 1976). Cercetările efectuate asupra vinetelor la Staţiunea Naaldwijk, Olanda, la concentraţia de 413 si 663 ppm CO 2, au arătat că prin sporirea concentraţiei apare o cloroză pe frunze datorită reducerii conţinutului acestora în bor, ca urmare a scăderii transpiraţiei.Producţia timpurie a fost cu lO % mai mare, iar în final cu 24 % mai ridicată comparativ cu concentraţia redusă de CO2 greutatea medie a fructelor a sporit, iar numărul de fructe pe m2 a fost mai mare cu 16%. Nu s-au constatat diferenţe în ceea ce priveşte perioada de vegetaţie şi calitatea (Nederhoff, M. ,E. şi colab. 1991). Eficienţa aplicării CO 2 la cultura fără sol (hidroponică) a legumelor este deosebit de ridicată (Daurrieht, 1966). La cultura castraveţilor în cultura hidroponică, prin administrarea suplimentară La cultura tomatelor este frecventă diminuarea concetraţiei de CO 2 până la 0,02%. Diminuarea concentraţiei CO2 la culturile din sere are loc în intervalul de timp în careradiaţia luminoasă este cea mai ridicată . Când cerul este senin , lipsa ventilaţiei duce ladiminuarea concentraţiei de CO2 în aerul serei pe o durată mare din cursul fotoperioadei.Prin ventilaţie concentraţia de CO2 este mult diminuată. Dacă cerul este acoperit şi ven-tilaţia inexistentă,cantitatea de CO2 din aerul serei aproape că se dublează. Numeroasele experimentări efectuate din întreaga lume au scos în evidenţădeosebită utilitate economică a adimnistrării de CO2, care se consideră un factor de primăînsemnătate pentru creşterea şi dezvoltarea optimă a plantelor, mai ales în condiţii deculturi protejate. În numeroase ţării "fertilizarea" cu CO2 se aplică frecvent la culturile protejate,atât în etapa producerii răsadurilor, cât şi în aceea a culturii propriu-zise. Având în vedere capacitatea mare a plantelor legumicole de a absorbi CO2 s-astabilit că ridicarea concentraţiei acestuia în aer până la 0,3- 0,4% atrage după sinesporuri importante de recoltă. Cultivarea tomatelor într-o atmosferă de 0,18 % CO 2 a rea-lizat un spor de recoltă de 22 %. Apar diferenţe între diferite soiuri sau între hibrizi(Nilwik şi colab., 1982). diurnă a CO2 până la concentraţia de 0,10-0,15%, s-a obţinut o producţie mai timpurie cu 8-21 de zile şi un important spor calitativ al producţiei. Capacitatea plantelor legumicole de a folosi şi a suporta concentraţii ridicate de CO2 este diferită. De aceea, aplicarea suplimentară a CO2 trebuie să se facă în mod diferenţiat de la o specie la alta, ţinând seama de factorii interni şi externi care asigură intensitatea cea mai ridicată a fotosintezei.
  25. 25. Administrarea CO2 se face în strânsă corelaţie cu lumina şi temperatura. Administrarea CO2 începe în momentul în care intensitatea luminii depăşeşte2500 luxi, iar nivelul concentraţiei se stabileşte în funcţie de nivelul radiaţiei luminoase,specia legumicolă, temperatură, umiditate etc. Odată cu administrarea CO2 trebuie asigurată şi temperatura optimă pentruspecia respectivă. Numai astfel se poate realiza o intensificare corespunzătoare afotosintezei. Ridicarea accentuată a concentraţiei de CO2 (peste 1 %) este dăunătoare pentruplante, având un efect inhibitor asupra procesului de fotosinteză. CO2 acţionează maiîntâi ca un narcotic, apoi provoacă dereglarea proceselor vitale ale plantelor. Administrarea CO2 se poate face prin mai multe procedee. În acest sens se potutiliza ca surse: gheaţa carbonică, arderea de hidrocarburi (metan, butan, propan);arderea unor derivate lichide de la rafinarea petrolului (petrolul lampant); bioxid decarbon lichefiat în butelii. Unul din procedeele cele mai simple şi mai ieftine, aproape generalizat decătre cultivatorii olandezi, îl constituie recuperarea parţială a gazelor de ardere de lacentrala termică (mai cu seamă în cazul folosirii metanului) şi dirijarea sub presiuneprintr-o reţea specială de conducte din mase plastice pentru distribuirea uniformă înîntreaga seră. O astfel de tehnică are următoarele avantaje: nu necestă o altă sursăpentru CO2; sporeşte eficienţa economică a combustibilului utilizat la încălzireaserelor; nu impune investiţii deosebite. Cea mai răspândită metodă de administrare a CO2 de la noi din ţară estearderea petrolului lampant în aparate speciale de tip "MASTER B 155". Amplasareaacestora se face la nivelul do1iei. Acolo unde sunt gaze naturale disponibile se poate recurge la utilizareaarzătoarelor lamelare în baterii. Pentru menţinerea concentraţiei dioxidului de carbon la nivelul dorit se poaterecurge şi la automatizarea controlului şi administrării cu ajutorul unui analizator curadiaţii infraroşii. Atât la culturile de plante legumicole în câmp cât şi la cele din sere, dioxidul decarbon din aerul atmosferic nu constituie unica sursă. În primul rând, dioxidul decarbon rezultat din descompunerea materiei organice din sol de către microorganisme,difuzează în aerul din sol sau în aerul atmosferic. Odată cu apa din precipitaţii sau irigaţii, poate să ajungă în sol o cantitate deanhidridă carbonică, sub forma ionului bicarbonic (HC03), care intră în relaţie deschimb cu ceilalţi ioni. După unele cercetări, plantele pot să-şi asigure dioxid decarbon şi prin sistemul radicular, la nivel de 520 % si chiar 50 % din total. În practica legumicolă se recurge în foarte mare măsură la folosirea îngrăşămintelor organice pentru fertilizarea de bază, fertilizarea fazială sau pentru mulcirea solului. Aportul de CO2 pe această cale depinde de cantitatea materialului organic şi deprovenienţă ori starea de fermentare. Exemple: gunoiul proaspăt de taurine în strat de 8cm, la temperatura de 24-30°C degajă 12 l pe m2, iar după 4zile degajă 21 l/m2; gunoiulde cabaline degajă 5 l/m2 când e proaspăt şi 88 l/m2 după 4 zile. În legumicultură se pot întâlni situaţii de supraconcentrare a dioxiduluide carbonatât în aer,cât şi în sol. Exces de CO2 înregistrează şi solurile umede, mlăştinoase, în celecu crustă, în cazuri de îngrăşare excesivă cu gunoi de grajd proaspăt. Excesul de CO2 areefect dăunător asupra încolţirii seminţelor şi al creşterii rădăcinilor plantelor. În cazul creşterii peste anumite limite a concentraţiei dioxidului de carbon în zona sistemului radicular se înregistrează efectul negativ al gazului carbonic şi efectul inhibitor prin diminuarea cantităţiide oxigen.Evitarea unei astfel de situaţii are loc prin intervenţii asupra solului, care trebuie afânatîn permanenţă. Efectul inhibitor al dioxidului de carbon asupra proceselor fiziologice din plantăatunci când este depăşită concentraţia de 3 % se răsfrânge în primul rând asuprarespiraţiei. Pe această particularitate se bazează unele metode de păstrare a legumelor în stare

×