SlideShare a Scribd company logo

Drumul spre razboi

S
sudistul
1 of 9
Download to read offline
Bîra Gheorghe
Istorie, anul I, P.I.R.



                              DRUMUL SPRE RĂZBOI
                                  1936-1939


       În deceniul IV al veacului trecut, contradicţiile dintre Marile Puteri s-au ascuţit, lupta
pentru pieţe de desfacere, sfere de influenţă, pentru reîmpărţirea lumii a devenit mai acută.
Primejdia unui nou razboi se contura tot mai clar. Mai complicata era situaţia în Centrul şi
Sud-Estul continentului european. Cele mai multe state: Romania, Cehoslovacia, Jugoslavia,
Polonia, erau vital interesate în păstrarea statu-quo-ului instituit la sfârşitul războiului din
1914-1918, iar altele: Ungaria, Bulgaria, duceau o politica revizionistă. Dar statele din
această parte a continentului se găseau plasate între Germania şi Uniunea Sovietică, doua ţări
ostile sistemului versaillez, astfel că asigurarea securităţii în această regiune depindea în primul
rând de capacitatea Marii Britanii şi a Franţei de a descuraja intenţiile revizioniste şi
expansioniste ale Berlinului şi Moscovei şi, concomitent, pentru a asigura stabilitatea sistemului.
      Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. au depus eforturi conjugate pentru a veni în întâmpinarea
guvernelor multor ţări de a respinge războiul şi de a rezolva litigiile numai prin mijloace
paşnice. În acest sens s-au iniţiat o serie de acţiuni: conferinţe ale dezarmării; încheierea de pacte
de neagresiune între diversele ţări ale Europei; încercarea de rezolvare a problemei plăţii
reparaţiilor şi datoriilor de război; necesitatea precizării noţiunilor de agresor şi agresiune;
organizarea unui sistem de securitate colectivă ş.a.
       Din păcate, complicaţiile de interese între Marile Puteri: conflictul franco-german, disputa
italo-franceză, neînţelegerile franco-engleze, contradicţiile americano-japoneze, agresiunea
Japoniei în China şi intrarea Italiei în Etiopia, precum şi atitudinea concesivă a Puterilor
Occidentale. cu deosebire a Marii Britanii şi S.U.A. faţă de pretenţiile militariştilor şi
imperialiştilor revanşarzi (germani, italieni, japonezi) au dus până la urma la eşecul obiectivelor
propuse pentru păstrarea statu-quo-ului interbelic .
       Aceasta situaţie a dus la sfârşitul anului 1935 la începutul agresiunii Italiei în Etiopia. În
condiţiile intervenite, Mussolini, care plănuise reconstituirea unui nou ,,Imperiu roman", a apreciat



                                                  1
că sosise momentul potrivit pentru a trece la cotropirea Etiopiei. Dupa o serie de incidente la
frontiera somalo-etiopiană între trupele italiene şi etiopiene, Italia a atacat, la 3 octombrie 1935,
Etiopia. După intrarea trupelor italiene în Etiopia şi declanşarea unui nou şi vehement val de
proteste, Societatea Naţiunilor a fost nevoită să voteze sancţiuni economice împotriva Italiei.
Astfel, între 11 octombrie 1935 şi 6 ianuarie 1936, Societatea Naţiunilor a făcut mai multe
propuneri: ridicarea embargoului asupra trimiterii de arme şi muniţii către Etiopia, impunând în
acelaşi timp, un embargou asupra trimiterii de arme şi muniţii în Italia, stabilirea de masuri
pentru a interzice relaţiile financiare între Italia şi ceilalţi membrii ai Societăţii Naţiunilor, în
sfârşit, interzicerea importurilor şi exporturilor în Italia şi din Italia a unor articole, printre care
şi petrolul. Dar cu toate eforturile depuse de unele state, care doreau pastrarea statu-quo-ului
până la urmă trupele lui Mussolini au ocupat, în mai 1936, Addis-Abeba şi, în baza unui
decret, Etiopia a trecut sub suzeranitatea deplină şi întreagă a Regatului Italiei.
     Regele Victor Emanuel era încoronat şi ca Împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat
eforturi deosebite. Mai apoi, Consiliul Societăţii Naţiunilor a ascultat cererea Italiei de
excludere a reprezentantului Etiopiei din Societatea Naţiunilor, dat fiind că singura suvera-
nitate existentă în Etiopia era aceea a Italiei. Chiar dacă cererea aceasta n-a avut oficial câştig
de cauză, situaţia a rămas cea impusă de Italia. Totuşi, etiopienii nu au abandonat lupta
pentru a-şi recâştiga independenţa şi, cu ajutorul trupelor engleze, Haile Selassie va reveni pe
tron în mai 1941.
      În acelaşi context internaţional,. Hitler s-a convins nu numai de slăbiciunea militară a
Franţei, dar şi de indiferenţa Londrei. Astfel că, din ordinul său, la 7 martie 1936 trupele
germane au pătruns în zona demilitarizată a Rhenaniei. Tot pentru 7 martie, ora 8, Hitler
convocase pe ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Italiei sş Belgiei la Berlin. Era evident că
Germania încălcase articolele 42 şi 43 ale Tratatului de la Versailles referitoare la crearea
zonei demilitarizate a Rhenaniei, precum şi articolul 1 al Tratatului de la Locarno, care
consfinţise demilitarizarea aceleiaşi zone.
        După ce trupele germane au ocupat oraşele Aachen, Trier şi Saabrucken, generalul
Gamelin a propus mobilizarea generală şi intrarea imediată în acţiune a armatei franceze, dar
Albert Sarraut, premierul francez, s-a opus. Eroarea de proporţii înfăptuită în acele momente
de guvernul francez a fost determinată în bună măsură şi de influenţa premierului britanic,




                                                   2
Baldwin, care a cerut Franţei să nu ia nici o hotărâre, înainte de întrunirea ţărilor semnatare
ale Tratatului de la Locarno.
         Actul de la 7 martie 1936 a marcat un punct de cotitura în istoria interbelica.
Reocuparea de către Germania a zonei renane a făcut dificila, chiar imposibila, ajutorarea
de catre Franţa a aliaţilor ei răsăriteni, Polonia şi Cehoslovacia. Reocuparea germană a zonei
renane a marcat finalul planurilor de securitate concepute după primul război mondial. Liga
Naţiunilor, este de părere A.J.P.Taylor, devenise deja o umbră; Germania se putea reînarma,
eliberată de toate restricţiile din Tratatul din 28 iunie 1919; garanţiile de la Locarno nu
mai existau. Idealismul wilsonian şi realismul francez eşuaseră în tandem. Europa s-a
reîntors la sistemul, sau la lipsa de sistem, existent înainte de 1914. Fiecare stat suveran,
mare sau mic, a trebuit din nou să se bazeze pe forţa armată, diplomaţie şi alianţe pentru a-şi
asigura propria securitate.
         Toate eşecurile: incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a organiza un sistem de
securitate colectivă, neputinţa Marilor Puteri de a opri agresiunea în Etiopia, denunţarea
unilaterală a Tratatului de la Locarno şi ineficacitatea garanţiilor atestată în martie 1936,
când Germania a ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei, făceau ca regimul Strâmtorilor
Mării Negre, aşa cum fusese el definit în 1923 prin Convenţia de la Lausanne, să nu mai
corespundă intereselor semnatarilor, Turciei în mod special. În atare condiţii, la 11 aprilie
1936, guvernul turc înainta o notă diplomatică semnatarilor Convenţiei de la Lausanne,
prin care îi invita să participe la negocierea unui nou statut al Strâmtorilor, care să garanteze
inviolabilitatea teritoriului turc.
      Conferinţa de la Montreux, deschisă pentru a analiza situaţia Strâmtorilor Mării Negre,
s-a desfăşurat în perioada 20 iunie - 20 iulie 1936. Delegaţia romană a fost condusă de
Nicolae Titulescu. Dezbaterile au fost animate, conturându-se două puncte de vedere
diferite: Turcia dorea reinstaurarea controlului său asupra Strâmtorilor, ceea ce convenea şi
Uniunii Sovietice, care urmărea să faca din Marea Neagra un lac rusesc, prin restrângerea sau
chiar anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor, iar Marea Britanie, interesată de
protejarea liniilor sale de comunicaţie maritimă, solicita să păstreze o formă oarecare de
control internaţional prin menţinerea Comisiei Strâmtorilor. În cele din urma a prevalat
punctul de vedere al statului turc. Astfel, Convenţia de la Montreux din 20 iulie 1936,
încheiată pe 20 de ani, proclama libertatea de trecere şi navigţie prin Strâmtori şi a



                                               3
transferat guvernului turc atribuţiile Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor. S-a stabilit un
acord între Convenţia Strâmtorilor şi posibilitatea funcţionării normale a reţelei de alianţe
existente în Europa, în sensul că, în caz de război, asistenţa cerută de un stat căzut
victimă agresiunii putea fi acordată nu numai pe baza obligatiilor decurgând din Pactul
Societăţii Naţiunilor, ci şi a tratatelor de asistenţă mutuală.
      Un alt eveniment, cu largi implicaţii pe plan european, 1-a constituit războiului civil din
Spania (1936-1939). La 18 iulie 1936 a fost declanşată rebeliunea franchistă împotriva
guvernului legal al Spaniei republicane. Societatea Naţiunilor şi Marile Puteri erau din nou
chemate să-şi probeze eficienţa. Dar, şi de această dată, în pofida faptului că agresiunea era
evidentă, soluţia adoptată s-a materializat printr-un ,,acord internaţional" între 27 de state
europene prin care se stipula neintervenţia în treburile interne ale Spaniei. Astfel, urmărind în
continuare himera unei înţelegeri cu Italia şi Germania, Leon Blum, şeful guvernului de front
popular din Franţa, şi Yvon Delbos, ministrul de externe, discutau la 23 şi 24 iulie 1936 cu
oficialităţile britanice posibilităţile de realizare a unui ,,nou Locarno". Cu acel prilej, Eden îi
prevenea pe francezi că o eventuală intervenţie în sprijinul guvernului legal spaniol ar putea
avea mari consecinţe. De altfel, guvernul britanic şi-a manifestat înă de la început reţinerea faţă
de guvernul republican. Pe de alta parte, la 1 august 1936, guvernul francez a lansat propunerea
încheierii unui acord între toate statele stipulând neintervenţia în treburile interne ale Spaniei.
Marea Britanie a sprijinit prompt propunerea respectivă, căreia i s-au raliat şi alte state, între care
Norvegia, Olanda, Uniunea Sovietica ş.a. Prin Declaraţia din 11 august 1936, Romania şi-a
manifestat, în principiu, acordul faţă de propunerea franceză, iar la 18 august, printr-o notă
adresată reprezentantului Franţei la Bucureşti.
     Războiul civil din Spania s-a internaţionalizat prin implicarea Germaniei, Italiei şi a unor
voluntari în sprijinul guvernului Franco pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin
constituirea ,,Brigazilor Roşii", înfiinţate din iniţiativa Internaţionalei Comuniste, aflată în
subordinea U.R.S.S., care a susţinut pe toate căile guvernul Frontului Popular. În acest context
internaţional, Romania a fost în permanenţă în acord cu măsurile şi acţiunile luate atât de
Societatea Naţiunilor cât şi de guvernul legal de la Madrid. Problema spaniola a fost pe larg
dezbătută, în diferite organisme internaţionale şi în anii următori. În toamna anului 1937, la
Adunarea Societăţii Naţiunilor, cand, pentru ultima dată în istoria Ligii, au participat aproape toţi
miniştrii de externe ai statelor europene membre , delegaţii Spaniei republicane au cerut ca



                                                         4
Adunarea să declare că ţara lor era victima unei agresiuni străine. În cadrul acestei Adunări a
fost supus spre aprobare un proiect de rezoluţie, prin care, dupa ce se amintea de datoria tuturor
statelor de a se respecta integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state, orice stat
iind obligat a se abţine de la intervenţia în afacerile interne ale altui stat, se reaminteau
angajamentele ce au fost contractate de guvernele europene prin constituirea Comitetului de
neintervenţie în scopul limitării conflictului din Spania pentru a salva astfel pacea generala. În
proiect se exprima, totodatĂ, speranţa că iniţiativele diplomatice întreprinse de unele Mari Puteri
în aceeaşi perioadă puteau asigura retragerea imediată şi completă a combatanţilor străini
de teatrele de luptă. Rezoluţia a fost primită pozitiv de un numar de 32 de state, dar ea nu a
putut fi adoptată deoarece două state, Portugalia şi Albania, au votat împotrivă, neîntrunindu-se
astfel unanimitatea ceruta de Pact. Mai mult, taberele implicate, Germania, Italia şi U.R.S.S.
erau departe de a stopa intervenţia contra guvernului republican spaniol, mai ales după
ce în iulie 1936 venise la conducerea guvernului britanic Neville Chamberlain, cel care era
hotărât să se menţină pe poziţia aşa-zisei politici de neintervenţie. După toate dezbaterile,
intervenţiile politice şi diplomatice, războiul civil din Spania va continua cu şi mai mare
intensitate, până la 28 martie 1939, când s-a încheiat cu victoria lui Franco, susţinut de Germania
şi Italia.
         Ca urmare a evenimentelor, s~a făurit şi consolidat apropierea gennano-italiană. În acest
sens, la 25 octombrie 1936 se semna Pactul germano-italian, Axa Roma-Berlin , care marca
divizarea Europei în tabere vrăjmaşe, deşi, într-un discurs ţinut la 1 noiembrie 1936 la Milano,
Mussolini asigurase că ,,diagonala Berlin-Roma nu este o linie de separaţie, ci mai curând o
Axă în jurul căreia se pot strânge toate statele europene animate de voinţa de colaborare şi
pace. După numai o lună, la 25 noiembrie 1936, Japonia şi Germania au semnat Pactul
Antikomintern , la care avea să adere şi Italia, la 6 noiembrie 1937, luând fiinţă, astfel, Axa Berlin
- Roma - Tokio.
       Prin Tratatele de Pace de la Paris, Anschlussul era interzis. Pe această bază, Adunarea
Naţională a Austriei a adoptat Legea privind modificarea denumirii de ,,Austrie Germană"
în Republica Austria. Germania nu a renunţat însă la planul anexarii Austriei. Pe această linie se
înscrie elaborarea, în 1931, a unui proiect de uniune vamală austro-germană. În iulie 1934, cu
ajutorul faţiş al Germaniei naziste, naţional-socialiştii austrieci au organizat o lovitură de stat
căreia i-a cazut victimă cancelarul federal Engelbert Dollfuss, promotor al unei politici filo-



                                                  5
italiane. Anschlussul a eşuat, iar declaraţia anglo-franceză din 1935 a reamintit Berlinului
despre interzicerea lui dupa 1919. În iulie 1936, Germania a impus Austriei un acord prin care
aceasta se declara ,,al doilea stat german" şi se obliga, în fapt, să-şi supună întreaga politică
intereselor Germaniei naziste. În noiembrie 1937, cu ocazia semnării Pactului Antikomintern,
ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, s-a întreţinut cu Mussolini în legatură cu
chestiunea austriacă, subliniind că sosise momentul în care chestiunea austriacă nu trebuie
considerată o problemă între Italia şi Germania. Astfel, prin tăcerea Ducelui, Italia admitea,
tacit dar practic, Anschlussul, Hitler, profitând desigur şi de ezitările Marilor Puteri, va trece
hotărât la acţiune.
      La 12 februarie 1938, cancelarul Kurt von Schuschnigg a venit la Berchtesgaden unde,
în cursul unei întrevederi cu Adolf Hitler şi sub presiunea acestuia, a acceptat legalizarea
Partidului Naţional-Socialist austriac şi includerea în guvern a lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor
austrieci. Au urmat patru saptămâni de agonie, pentru ca la 11 martie 1938 cancelarul von
Schuschnigg să demisioneze şi, în ciuda opoziţiei preşedintelui Republicii, Wilhelm Miklas, să se
formeze guvernul Arthur Seyss-Inquart. În cursul zilei de 12 martie 1938, Hitler a semnat
directiva nr. 1 pentru Operaţiunea ,,Otto", invadarea Austriei cel mai târziu până la miezul
nopţii. Şi, întradevăr, la 13 martie 1938 trupele germane au invadat Austria, preşedintele
Miklas a demisionat, iar cabinetul a promulgat legea privind alipirea Austriei la Marele Reich.
Anschlussul fusese înfăptuit, mai întâi prin voinţa Fuhrerului şi sub ameninţarea Wehrmachtului,
iar în săptămânile următoare, mai precis la 10 aprilie 1938, proclamat oficial, ca rezultat al
plebiscitului soldat cu aproape unanimitatea voturilor exprimate.
           În cursul reuniunii din 5 noiembrie 1937, unirea cu Reichul a germanilor din
Cehoslovacia fusese pusă în prim-plan de catre Hitler. Aceşti germani, în număr de
aproximativ 3 200 000, locuiau în regiunea sudetă (Sudetenland). Coloana a V-a nazistă în
Cehoslovacia, condusă de Konrad Henlein, pe baza instrucţiunilor venite de la Berlin, a pornit
la acţiune, organizând la începutul lui mai 1938 o serie de incidente şi manifestaţii ostile
guvernului de la Praga. Ambasadorii Marii Britanii şi Franţei la Praga au sfătuit guvernul
cehoslovac să caute o cale de înţelegere cu Henlein. La 17 mai 1938 au început
negocierile între Henlein şi guvernul de la Praga. Paralel, presa engleză şi franceză, în marea
ei majoritate, a declanşat critici adeseori dure împotriva Cehoslovaciei. Pentru a preveni un
conflict armat, aşa cum ameninţase Hitler într-un discurs ţinut la 12 septembrie 1938, la Nurnberg,



                                                 6

Recommended

istoria-relatiilor-inter-nation-ale-secolul-xx
 istoria-relatiilor-inter-nation-ale-secolul-xx istoria-relatiilor-inter-nation-ale-secolul-xx
istoria-relatiilor-inter-nation-ale-secolul-xxValeria Mihaluta
 
Constituirea antantei si triplei aliante
Constituirea antantei si triplei alianteConstituirea antantei si triplei aliante
Constituirea antantei si triplei aliantedana_0802
 
Al doilea razboi mondial
Al doilea razboi mondialAl doilea razboi mondial
Al doilea razboi mondialzaharianicoleta
 
Romania in al doilea razboi mondial
Romania in al doilea razboi mondialRomania in al doilea razboi mondial
Romania in al doilea razboi mondialChircu Elena
 
Al doilea război mondial
Al doilea război mondialAl doilea război mondial
Al doilea război mondialfustei
 

More Related Content

What's hot

Romania in perioada interbelica
Romania in perioada interbelicaRomania in perioada interbelica
Romania in perioada interbelicaAgnes Iacob
 
20.regimuri politice în perioada interbelică
20.regimuri politice în perioada interbelică20.regimuri politice în perioada interbelică
20.regimuri politice în perioada interbelicăIonut Moraru
 
Regimurile totalitare de dreapta
Regimurile totalitare de dreaptaRegimurile totalitare de dreapta
Regimurile totalitare de dreaptaVadim Mirauţa
 
Doctrina fascista
Doctrina fascistaDoctrina fascista
Doctrina fascistaIlie Nicu
 
Acordul de la münchen
Acordul de la münchenAcordul de la münchen
Acordul de la münchenBirliga Daniel
 
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasarit
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasaritInstaurarea regimurilor comuniste din europa de rasarit
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasaritMihai Viorel Poppa
 

What's hot (9)

I.m.u.4
I.m.u.4I.m.u.4
I.m.u.4
 
Razboaie
RazboaieRazboaie
Razboaie
 
Romania in perioada interbelica
Romania in perioada interbelicaRomania in perioada interbelica
Romania in perioada interbelica
 
20.regimuri politice în perioada interbelică
20.regimuri politice în perioada interbelică20.regimuri politice în perioada interbelică
20.regimuri politice în perioada interbelică
 
2 razmondial
2 razmondial2 razmondial
2 razmondial
 
Regimurile totalitare de dreapta
Regimurile totalitare de dreaptaRegimurile totalitare de dreapta
Regimurile totalitare de dreapta
 
Doctrina fascista
Doctrina fascistaDoctrina fascista
Doctrina fascista
 
Acordul de la münchen
Acordul de la münchenAcordul de la münchen
Acordul de la münchen
 
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasarit
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasaritInstaurarea regimurilor comuniste din europa de rasarit
Instaurarea regimurilor comuniste din europa de rasarit
 

Similar to Drumul spre razboi

Analiză comparativă războaiele modiale.doc
Analiză comparativă războaiele modiale.docAnaliză comparativă războaiele modiale.doc
Analiză comparativă războaiele modiale.docVIOLETACRAINIC
 
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondial
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondialIzolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondial
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondialSima Sorin
 
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdfCUZICVLAD
 
Dragos Luca - Razboaie.pptx
Dragos Luca - Razboaie.pptxDragos Luca - Razboaie.pptx
Dragos Luca - Razboaie.pptxMihaiAndrei56
 
Presentation1
Presentation1Presentation1
Presentation1iulyxa
 
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptx
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptxpdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptx
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptxTimcuMihai
 
Conferinta de pace de la paris
Conferinta de pace de la parisConferinta de pace de la paris
Conferinta de pace de la parissimonachihaia
 
Istoric Piata de Capital
Istoric Piata de CapitalIstoric Piata de Capital
Istoric Piata de CapitalAsfromania
 
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondialSfarsitul celui de al doilea razboi mondial
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondialMihai Viorel Poppa
 
SI de la Westphalia - anii 1940.pdf
SI de la Westphalia - anii 1940.pdfSI de la Westphalia - anii 1940.pdf
SI de la Westphalia - anii 1940.pdfAndreeaBiancaCiubuc
 
1848 (istorie)
1848 (istorie)1848 (istorie)
1848 (istorie)Adina Radu
 
Carol I si Tripla Alianta.pptx
Carol I si Tripla Alianta.pptxCarol I si Tripla Alianta.pptx
Carol I si Tripla Alianta.pptxLuciaCraciun89
 
Maiski - Amintirile unui ambasador sovietic
Maiski - Amintirile unui ambasador sovieticMaiski - Amintirile unui ambasador sovietic
Maiski - Amintirile unui ambasador sovieticRobin Cruise Jr.
 
Al doilea razboi mondial. Prezentare ppt
Al doilea razboi mondial. Prezentare pptAl doilea razboi mondial. Prezentare ppt
Al doilea razboi mondial. Prezentare pptTatianaTulgara
 
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptx
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptxDreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptx
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptxMihailUrsu3
 
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptx
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptxProiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptx
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptxIris469961
 
RJHIS no. 1
RJHIS no. 1RJHIS no. 1
RJHIS no. 1rjhis
 

Similar to Drumul spre razboi (20)

Analiză comparativă războaiele modiale.doc
Analiză comparativă războaiele modiale.docAnaliză comparativă războaiele modiale.doc
Analiză comparativă războaiele modiale.doc
 
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondial
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondialIzolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondial
Izolarea romaniei in cel de al ii-lea razboi mondial
 
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf
145627219-Relatiile-Internationale-Postbelice.pdf
 
Dragos Luca - Razboaie.pptx
Dragos Luca - Razboaie.pptxDragos Luca - Razboaie.pptx
Dragos Luca - Razboaie.pptx
 
Presentation1
Presentation1Presentation1
Presentation1
 
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptx
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptxpdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptx
pdfslide.net_franta-prezentare-ppt.pptx
 
Conferinta de pace de la paris
Conferinta de pace de la parisConferinta de pace de la paris
Conferinta de pace de la paris
 
Istoric Piata de Capital
Istoric Piata de CapitalIstoric Piata de Capital
Istoric Piata de Capital
 
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondialSfarsitul celui de al doilea razboi mondial
Sfarsitul celui de al doilea razboi mondial
 
SI de la Westphalia - anii 1940.pdf
SI de la Westphalia - anii 1940.pdfSI de la Westphalia - anii 1940.pdf
SI de la Westphalia - anii 1940.pdf
 
1848 (istorie)
1848 (istorie)1848 (istorie)
1848 (istorie)
 
Carol I si Tripla Alianta.pptx
Carol I si Tripla Alianta.pptxCarol I si Tripla Alianta.pptx
Carol I si Tripla Alianta.pptx
 
Maiski - Amintirile unui ambasador sovietic
Maiski - Amintirile unui ambasador sovieticMaiski - Amintirile unui ambasador sovietic
Maiski - Amintirile unui ambasador sovietic
 
Razboiul rece
Razboiul receRazboiul rece
Razboiul rece
 
Al doilea razboi mondial. Prezentare ppt
Al doilea razboi mondial. Prezentare pptAl doilea razboi mondial. Prezentare ppt
Al doilea razboi mondial. Prezentare ppt
 
Dragne ionut
Dragne ionutDragne ionut
Dragne ionut
 
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptx
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptxDreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptx
Dreptl institutional Tema 1 moodle site (1).pptx
 
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptx
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptxProiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptx
Proiect Istorie-Imperiile Coloniale.pptx
 
RJHIS no. 1
RJHIS no. 1RJHIS no. 1
RJHIS no. 1
 
Platonium book
Platonium bookPlatonium book
Platonium book
 

Drumul spre razboi

  • 1. Bîra Gheorghe Istorie, anul I, P.I.R. DRUMUL SPRE RĂZBOI 1936-1939 În deceniul IV al veacului trecut, contradicţiile dintre Marile Puteri s-au ascuţit, lupta pentru pieţe de desfacere, sfere de influenţă, pentru reîmpărţirea lumii a devenit mai acută. Primejdia unui nou razboi se contura tot mai clar. Mai complicata era situaţia în Centrul şi Sud-Estul continentului european. Cele mai multe state: Romania, Cehoslovacia, Jugoslavia, Polonia, erau vital interesate în păstrarea statu-quo-ului instituit la sfârşitul războiului din 1914-1918, iar altele: Ungaria, Bulgaria, duceau o politica revizionistă. Dar statele din această parte a continentului se găseau plasate între Germania şi Uniunea Sovietică, doua ţări ostile sistemului versaillez, astfel că asigurarea securităţii în această regiune depindea în primul rând de capacitatea Marii Britanii şi a Franţei de a descuraja intenţiile revizioniste şi expansioniste ale Berlinului şi Moscovei şi, concomitent, pentru a asigura stabilitatea sistemului. Franţa, Marea Britanie şi S.U.A. au depus eforturi conjugate pentru a veni în întâmpinarea guvernelor multor ţări de a respinge războiul şi de a rezolva litigiile numai prin mijloace paşnice. În acest sens s-au iniţiat o serie de acţiuni: conferinţe ale dezarmării; încheierea de pacte de neagresiune între diversele ţări ale Europei; încercarea de rezolvare a problemei plăţii reparaţiilor şi datoriilor de război; necesitatea precizării noţiunilor de agresor şi agresiune; organizarea unui sistem de securitate colectivă ş.a. Din păcate, complicaţiile de interese între Marile Puteri: conflictul franco-german, disputa italo-franceză, neînţelegerile franco-engleze, contradicţiile americano-japoneze, agresiunea Japoniei în China şi intrarea Italiei în Etiopia, precum şi atitudinea concesivă a Puterilor Occidentale. cu deosebire a Marii Britanii şi S.U.A. faţă de pretenţiile militariştilor şi imperialiştilor revanşarzi (germani, italieni, japonezi) au dus până la urma la eşecul obiectivelor propuse pentru păstrarea statu-quo-ului interbelic . Aceasta situaţie a dus la sfârşitul anului 1935 la începutul agresiunii Italiei în Etiopia. În condiţiile intervenite, Mussolini, care plănuise reconstituirea unui nou ,,Imperiu roman", a apreciat 1
  • 2. că sosise momentul potrivit pentru a trece la cotropirea Etiopiei. Dupa o serie de incidente la frontiera somalo-etiopiană între trupele italiene şi etiopiene, Italia a atacat, la 3 octombrie 1935, Etiopia. După intrarea trupelor italiene în Etiopia şi declanşarea unui nou şi vehement val de proteste, Societatea Naţiunilor a fost nevoită să voteze sancţiuni economice împotriva Italiei. Astfel, între 11 octombrie 1935 şi 6 ianuarie 1936, Societatea Naţiunilor a făcut mai multe propuneri: ridicarea embargoului asupra trimiterii de arme şi muniţii către Etiopia, impunând în acelaşi timp, un embargou asupra trimiterii de arme şi muniţii în Italia, stabilirea de masuri pentru a interzice relaţiile financiare între Italia şi ceilalţi membrii ai Societăţii Naţiunilor, în sfârşit, interzicerea importurilor şi exporturilor în Italia şi din Italia a unor articole, printre care şi petrolul. Dar cu toate eforturile depuse de unele state, care doreau pastrarea statu-quo-ului până la urmă trupele lui Mussolini au ocupat, în mai 1936, Addis-Abeba şi, în baza unui decret, Etiopia a trecut sub suzeranitatea deplină şi întreagă a Regatului Italiei. Regele Victor Emanuel era încoronat şi ca Împărat al Etiopiei. Pacificarea zonei a necesitat eforturi deosebite. Mai apoi, Consiliul Societăţii Naţiunilor a ascultat cererea Italiei de excludere a reprezentantului Etiopiei din Societatea Naţiunilor, dat fiind că singura suvera- nitate existentă în Etiopia era aceea a Italiei. Chiar dacă cererea aceasta n-a avut oficial câştig de cauză, situaţia a rămas cea impusă de Italia. Totuşi, etiopienii nu au abandonat lupta pentru a-şi recâştiga independenţa şi, cu ajutorul trupelor engleze, Haile Selassie va reveni pe tron în mai 1941. În acelaşi context internaţional,. Hitler s-a convins nu numai de slăbiciunea militară a Franţei, dar şi de indiferenţa Londrei. Astfel că, din ordinul său, la 7 martie 1936 trupele germane au pătruns în zona demilitarizată a Rhenaniei. Tot pentru 7 martie, ora 8, Hitler convocase pe ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Italiei sş Belgiei la Berlin. Era evident că Germania încălcase articolele 42 şi 43 ale Tratatului de la Versailles referitoare la crearea zonei demilitarizate a Rhenaniei, precum şi articolul 1 al Tratatului de la Locarno, care consfinţise demilitarizarea aceleiaşi zone. După ce trupele germane au ocupat oraşele Aachen, Trier şi Saabrucken, generalul Gamelin a propus mobilizarea generală şi intrarea imediată în acţiune a armatei franceze, dar Albert Sarraut, premierul francez, s-a opus. Eroarea de proporţii înfăptuită în acele momente de guvernul francez a fost determinată în bună măsură şi de influenţa premierului britanic, 2
  • 3. Baldwin, care a cerut Franţei să nu ia nici o hotărâre, înainte de întrunirea ţărilor semnatare ale Tratatului de la Locarno. Actul de la 7 martie 1936 a marcat un punct de cotitura în istoria interbelica. Reocuparea de către Germania a zonei renane a făcut dificila, chiar imposibila, ajutorarea de catre Franţa a aliaţilor ei răsăriteni, Polonia şi Cehoslovacia. Reocuparea germană a zonei renane a marcat finalul planurilor de securitate concepute după primul război mondial. Liga Naţiunilor, este de părere A.J.P.Taylor, devenise deja o umbră; Germania se putea reînarma, eliberată de toate restricţiile din Tratatul din 28 iunie 1919; garanţiile de la Locarno nu mai existau. Idealismul wilsonian şi realismul francez eşuaseră în tandem. Europa s-a reîntors la sistemul, sau la lipsa de sistem, existent înainte de 1914. Fiecare stat suveran, mare sau mic, a trebuit din nou să se bazeze pe forţa armată, diplomaţie şi alianţe pentru a-şi asigura propria securitate. Toate eşecurile: incapacitatea Societăţii Naţiunilor de a organiza un sistem de securitate colectivă, neputinţa Marilor Puteri de a opri agresiunea în Etiopia, denunţarea unilaterală a Tratatului de la Locarno şi ineficacitatea garanţiilor atestată în martie 1936, când Germania a ocupat zona demilitarizată a Rhenaniei, făceau ca regimul Strâmtorilor Mării Negre, aşa cum fusese el definit în 1923 prin Convenţia de la Lausanne, să nu mai corespundă intereselor semnatarilor, Turciei în mod special. În atare condiţii, la 11 aprilie 1936, guvernul turc înainta o notă diplomatică semnatarilor Convenţiei de la Lausanne, prin care îi invita să participe la negocierea unui nou statut al Strâmtorilor, care să garanteze inviolabilitatea teritoriului turc. Conferinţa de la Montreux, deschisă pentru a analiza situaţia Strâmtorilor Mării Negre, s-a desfăşurat în perioada 20 iunie - 20 iulie 1936. Delegaţia romană a fost condusă de Nicolae Titulescu. Dezbaterile au fost animate, conturându-se două puncte de vedere diferite: Turcia dorea reinstaurarea controlului său asupra Strâmtorilor, ceea ce convenea şi Uniunii Sovietice, care urmărea să faca din Marea Neagra un lac rusesc, prin restrângerea sau chiar anularea intrării vaselor de război ale neriveranilor, iar Marea Britanie, interesată de protejarea liniilor sale de comunicaţie maritimă, solicita să păstreze o formă oarecare de control internaţional prin menţinerea Comisiei Strâmtorilor. În cele din urma a prevalat punctul de vedere al statului turc. Astfel, Convenţia de la Montreux din 20 iulie 1936, încheiată pe 20 de ani, proclama libertatea de trecere şi navigţie prin Strâmtori şi a 3
  • 4. transferat guvernului turc atribuţiile Comisiei Internaţionale a Strâmtorilor. S-a stabilit un acord între Convenţia Strâmtorilor şi posibilitatea funcţionării normale a reţelei de alianţe existente în Europa, în sensul că, în caz de război, asistenţa cerută de un stat căzut victimă agresiunii putea fi acordată nu numai pe baza obligatiilor decurgând din Pactul Societăţii Naţiunilor, ci şi a tratatelor de asistenţă mutuală. Un alt eveniment, cu largi implicaţii pe plan european, 1-a constituit războiului civil din Spania (1936-1939). La 18 iulie 1936 a fost declanşată rebeliunea franchistă împotriva guvernului legal al Spaniei republicane. Societatea Naţiunilor şi Marile Puteri erau din nou chemate să-şi probeze eficienţa. Dar, şi de această dată, în pofida faptului că agresiunea era evidentă, soluţia adoptată s-a materializat printr-un ,,acord internaţional" între 27 de state europene prin care se stipula neintervenţia în treburile interne ale Spaniei. Astfel, urmărind în continuare himera unei înţelegeri cu Italia şi Germania, Leon Blum, şeful guvernului de front popular din Franţa, şi Yvon Delbos, ministrul de externe, discutau la 23 şi 24 iulie 1936 cu oficialităţile britanice posibilităţile de realizare a unui ,,nou Locarno". Cu acel prilej, Eden îi prevenea pe francezi că o eventuală intervenţie în sprijinul guvernului legal spaniol ar putea avea mari consecinţe. De altfel, guvernul britanic şi-a manifestat înă de la început reţinerea faţă de guvernul republican. Pe de alta parte, la 1 august 1936, guvernul francez a lansat propunerea încheierii unui acord între toate statele stipulând neintervenţia în treburile interne ale Spaniei. Marea Britanie a sprijinit prompt propunerea respectivă, căreia i s-au raliat şi alte state, între care Norvegia, Olanda, Uniunea Sovietica ş.a. Prin Declaraţia din 11 august 1936, Romania şi-a manifestat, în principiu, acordul faţă de propunerea franceză, iar la 18 august, printr-o notă adresată reprezentantului Franţei la Bucureşti. Războiul civil din Spania s-a internaţionalizat prin implicarea Germaniei, Italiei şi a unor voluntari în sprijinul guvernului Franco pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin constituirea ,,Brigazilor Roşii", înfiinţate din iniţiativa Internaţionalei Comuniste, aflată în subordinea U.R.S.S., care a susţinut pe toate căile guvernul Frontului Popular. În acest context internaţional, Romania a fost în permanenţă în acord cu măsurile şi acţiunile luate atât de Societatea Naţiunilor cât şi de guvernul legal de la Madrid. Problema spaniola a fost pe larg dezbătută, în diferite organisme internaţionale şi în anii următori. În toamna anului 1937, la Adunarea Societăţii Naţiunilor, cand, pentru ultima dată în istoria Ligii, au participat aproape toţi miniştrii de externe ai statelor europene membre , delegaţii Spaniei republicane au cerut ca 4
  • 5. Adunarea să declare că ţara lor era victima unei agresiuni străine. În cadrul acestei Adunări a fost supus spre aprobare un proiect de rezoluţie, prin care, dupa ce se amintea de datoria tuturor statelor de a se respecta integritatea teritorială şi independenţa politică a altor state, orice stat iind obligat a se abţine de la intervenţia în afacerile interne ale altui stat, se reaminteau angajamentele ce au fost contractate de guvernele europene prin constituirea Comitetului de neintervenţie în scopul limitării conflictului din Spania pentru a salva astfel pacea generala. În proiect se exprima, totodatĂ, speranţa că iniţiativele diplomatice întreprinse de unele Mari Puteri în aceeaşi perioadă puteau asigura retragerea imediată şi completă a combatanţilor străini de teatrele de luptă. Rezoluţia a fost primită pozitiv de un numar de 32 de state, dar ea nu a putut fi adoptată deoarece două state, Portugalia şi Albania, au votat împotrivă, neîntrunindu-se astfel unanimitatea ceruta de Pact. Mai mult, taberele implicate, Germania, Italia şi U.R.S.S. erau departe de a stopa intervenţia contra guvernului republican spaniol, mai ales după ce în iulie 1936 venise la conducerea guvernului britanic Neville Chamberlain, cel care era hotărât să se menţină pe poziţia aşa-zisei politici de neintervenţie. După toate dezbaterile, intervenţiile politice şi diplomatice, războiul civil din Spania va continua cu şi mai mare intensitate, până la 28 martie 1939, când s-a încheiat cu victoria lui Franco, susţinut de Germania şi Italia. Ca urmare a evenimentelor, s~a făurit şi consolidat apropierea gennano-italiană. În acest sens, la 25 octombrie 1936 se semna Pactul germano-italian, Axa Roma-Berlin , care marca divizarea Europei în tabere vrăjmaşe, deşi, într-un discurs ţinut la 1 noiembrie 1936 la Milano, Mussolini asigurase că ,,diagonala Berlin-Roma nu este o linie de separaţie, ci mai curând o Axă în jurul căreia se pot strânge toate statele europene animate de voinţa de colaborare şi pace. După numai o lună, la 25 noiembrie 1936, Japonia şi Germania au semnat Pactul Antikomintern , la care avea să adere şi Italia, la 6 noiembrie 1937, luând fiinţă, astfel, Axa Berlin - Roma - Tokio. Prin Tratatele de Pace de la Paris, Anschlussul era interzis. Pe această bază, Adunarea Naţională a Austriei a adoptat Legea privind modificarea denumirii de ,,Austrie Germană" în Republica Austria. Germania nu a renunţat însă la planul anexarii Austriei. Pe această linie se înscrie elaborarea, în 1931, a unui proiect de uniune vamală austro-germană. În iulie 1934, cu ajutorul faţiş al Germaniei naziste, naţional-socialiştii austrieci au organizat o lovitură de stat căreia i-a cazut victimă cancelarul federal Engelbert Dollfuss, promotor al unei politici filo- 5
  • 6. italiane. Anschlussul a eşuat, iar declaraţia anglo-franceză din 1935 a reamintit Berlinului despre interzicerea lui dupa 1919. În iulie 1936, Germania a impus Austriei un acord prin care aceasta se declara ,,al doilea stat german" şi se obliga, în fapt, să-şi supună întreaga politică intereselor Germaniei naziste. În noiembrie 1937, cu ocazia semnării Pactului Antikomintern, ministrul german de Externe, Joachim von Ribbentrop, s-a întreţinut cu Mussolini în legatură cu chestiunea austriacă, subliniind că sosise momentul în care chestiunea austriacă nu trebuie considerată o problemă între Italia şi Germania. Astfel, prin tăcerea Ducelui, Italia admitea, tacit dar practic, Anschlussul, Hitler, profitând desigur şi de ezitările Marilor Puteri, va trece hotărât la acţiune. La 12 februarie 1938, cancelarul Kurt von Schuschnigg a venit la Berchtesgaden unde, în cursul unei întrevederi cu Adolf Hitler şi sub presiunea acestuia, a acceptat legalizarea Partidului Naţional-Socialist austriac şi includerea în guvern a lui Seyss-Inquart, şeful naziştilor austrieci. Au urmat patru saptămâni de agonie, pentru ca la 11 martie 1938 cancelarul von Schuschnigg să demisioneze şi, în ciuda opoziţiei preşedintelui Republicii, Wilhelm Miklas, să se formeze guvernul Arthur Seyss-Inquart. În cursul zilei de 12 martie 1938, Hitler a semnat directiva nr. 1 pentru Operaţiunea ,,Otto", invadarea Austriei cel mai târziu până la miezul nopţii. Şi, întradevăr, la 13 martie 1938 trupele germane au invadat Austria, preşedintele Miklas a demisionat, iar cabinetul a promulgat legea privind alipirea Austriei la Marele Reich. Anschlussul fusese înfăptuit, mai întâi prin voinţa Fuhrerului şi sub ameninţarea Wehrmachtului, iar în săptămânile următoare, mai precis la 10 aprilie 1938, proclamat oficial, ca rezultat al plebiscitului soldat cu aproape unanimitatea voturilor exprimate. În cursul reuniunii din 5 noiembrie 1937, unirea cu Reichul a germanilor din Cehoslovacia fusese pusă în prim-plan de catre Hitler. Aceşti germani, în număr de aproximativ 3 200 000, locuiau în regiunea sudetă (Sudetenland). Coloana a V-a nazistă în Cehoslovacia, condusă de Konrad Henlein, pe baza instrucţiunilor venite de la Berlin, a pornit la acţiune, organizând la începutul lui mai 1938 o serie de incidente şi manifestaţii ostile guvernului de la Praga. Ambasadorii Marii Britanii şi Franţei la Praga au sfătuit guvernul cehoslovac să caute o cale de înţelegere cu Henlein. La 17 mai 1938 au început negocierile între Henlein şi guvernul de la Praga. Paralel, presa engleză şi franceză, în marea ei majoritate, a declanşat critici adeseori dure împotriva Cehoslovaciei. Pentru a preveni un conflict armat, aşa cum ameninţase Hitler într-un discurs ţinut la 12 septembrie 1938, la Nurnberg, 6
  • 7. primul-ministru britanic, Neville Chamberlain, strălucit ,,strateg" al politicii de conciliere cu statele fasciste, a întreprins, în trei rânduri, umilitoare, pelerinaje în Germania, mai întâi la Berchtesgaden, in 15 septembrie 1938, la Godesberg în 22 septembrie 1938 şi, în sfârşit, la Munchen în 29/30 septembrie 1938 . Aşa se face că, din capitulare în capitulare, finalmente a cedat, în noaptea de 29 spre 30 septembrie 1938, alături de premierul francez Edouard Daladier şi în prezenţa lui Mussolini, în faţa tuturor revendicarilor lui Hitler. Acordul de la Munchen a intervenit intr-un moment în care în Marile Puteri occidentale, în primul rând în Marea Britanie, acţiunile împotriva politicii de conciliere faţă de Berlin erau în creştere; în fruntea lor s-au situat politicieni consacraţi, în frunte cu Winston Churchill, care în perioada imediat următoare avea să se impună pe plan general în razboiul Aliaţilor contra Germaniei naziste şi a sateliţilor ei. La Munchen s-a acceptat dezmembrarea Cehoslovaciei. Toate regiunile cehoslovace a căror populaţie era de peste 50% germană urmau să fie cedate Germaniei. Prin Acordul cvadripartit semnat se prevedea cedarea către Germania a 28 291 km2 cu 3 683 082 de locuitori. După Munchen, guvernul german a urmărit să impună federalizarea statului cehoslovac, pentru ca apoi să obţină disoluţia şi ocuparea lui deplină. Munchenul, cu siguranţă, a încheiat o etapă în viaţa politică internaţională şi a deschis o alta, în care raţiunea politică era tot mai mult inlocuită cu forţa brutală. Potrivit lui Henry Kissinger, Munchenul a semnificat ,,punctul culminant" al politicii de conciliere promovata de Londra şi Paris şi, mai mult decât atât, a pus capat echilibrului de forţe în Europa astfel cum fusese stabilit prin Tratatele de Pace din 1919-1920. Acordul de la Munchen a impus tuturor statelor să-şi reexamineze rezultatele politicii lor anterioare şi să reevalueze raportul de forţe creat, pentru a descifra în măsura posibilului perspectivele evoluţiei situaţiei internaţionale. Tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietica a fost încheiat pe 23 august 1939. N-a fost o ,,replică" a Munchenului, dar a şocat toată lumea, mai ales pe cei care excluseseră din calculele lor orice înţelegere ori alianţă între nazism şi comunism. Cele două Puteri declarau că doreau să apere cauza păcii. Ele se angajau să nu susţină o terţă putere, care ar intra în razboi cu una dintre ele, să nu se alature unei alianţe ostile unuia dintre parteneri şi să rezolve diferendele numai pe cale amicală sau prin partaj. Tratatul, care intra imediat în vigoare, era încheiat pe zece ani şi se prelungea automat pentru încă cinci ani daca nici una dintre părţi nu-1 denunţa cu un an mai devreme de expirarea lui. Pactul cuprindea sapte articole şi un 7
  • 8. protocol adiţional secret, care avea trei articole principale. Potrivit prevederilor cuprinse în protocolul adiţional, Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau sferele de influenţă din Europa de Est, şi anume: - În cazul unor transformari teritoriale şi politice pe teritoriile aparţinând statelor baltice: Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania, frontiera nordică a Lituaniei avea sa reprezinte linia de convergenţă a ,,sferelor de interese" atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S. În legătură cu aceasta, interesul Lituaniei faţă de teritoriul Vilna era recunoscut de ambele părţi. - În cazul unor transformări teritoriale şi politice pe teritoriile aparţinând statului polonez, sferele de interese, atât ale Germaniei, cât şi ale U.R.S.S., aveau să fie delimitate aproximativ de linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema dacă în interesele ambelor părţi ar fi fost de dorit menţinerea unui stat polonez independent şi a modului în care vor fi trasate frontierele acestuia rămânea a fi soluţionată definitiv în cursul evenimentelor politice ulterioare. În orice caz, ambele guverne urmau a rezolva această problemă pe calea unor înţelegeri prieteneşti. - În privinţa Europei de Sud-Est, partea sovietică sublinia interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia, în timp ce partea, germană îşi declara totalul dezinteres faţă de teritoriul dintre Prut şi Nistru. La Paris şi la Londra, dar nu numai, Pactul sovieto-german a provocat consternare. Politicienii de la Bucureşti au fost şocaţi, dupa cum mărturisea în Jurnalul său regele Carol al Il-lea: ,,Cred că şi-au împărţit teritoriile Europei Orientale, mai ales cele poloneze şi ale noastre. În tot cazul, noi suntem în primul plan al primejdiei. Interesul Romaniei este ca anglo-francezii să fie învingători şi, în acelaţă timp, să fie ferita, cât mai mult, de război. În rezumat, neutralitatea cât mai lungă spre a putea păstra forţe proaspete şi, eventual, dacă circumstanţele o indică, să poată interveni, când acţiunea ar fi folositoare". 8
  • 9. Bibliografie 1. Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura ALL, 2007. 2. Viorica Moisiuc, Premisele izolării politice a României, 1919-1940, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. 3. Gheorghe Onişoru, Istoria contemporană universală. 1917-1945, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. 4. Genevieve Tabouis, 20 de ani de tensiune diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1965. 5. A.J.P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Editura Polirom, 1999. 6. Alexandru Vianu, Constantin Buşe, coord., Istorie universală. Epoca contemporană, vol.I, 1918-1939, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1975. 9