Dincolo de Ratiune

1,554 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
3 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
1,554
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
105
Comments
0
Likes
3
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Dincolo de Ratiune

  1. 1. Stanislav Grof (n. 1931, Praga, Cehoslovacia) este unul dintrefondatorii psihologiei transpersonale şi un pionier în domeniul cer-cetării stărilor de conştiinţă modificate, folosite cu scopul de a vin-deca, a evolua şi a cunoaşte. Grof şi-a luat doctoratul la Praga, în 1957, şi a absolvit Aca-demia Cehoslovacă de Ştiinţe în 1965, devenind la vremea aceeaun psihanalist freudian. în 1967, a fost invitat ca asistent la JohnsHopkins University School of Medicine din Baltimore, după carea ajuns cercetător-şef la Maryland Psychiatric Research Center,unde a lucrat, printre alţii, cu Walter Pahnke şi Bill Richards. în1973, dr. Grof a fost invitat la Esalen Institute din Big Sur,California, unde a rămas până în 1987, dezvoltându-şi ideile. Fiind preşedinte fondator al Asociaţiei Transpersonale Interna-ţionale (înfiinţate în 1977), a devenit apoi membru al Departamen-tului de Filozofie, Cosmologie şi Conştiinţă de la CaliforniaInstitute of Integral Studies. Grof este cunoscut în special pentru studiile sale timpuriilegate de utilizarea LSD şi efectele acestuia asupra psihiculuiuman — psihoterapia psihedelică. El a construit un cadru teoreticpentru psihologia pre- şi perinatală, precum şi pentru psihologiatranspersonală. După interzicerea folosirii LSD, la sfârşitul anilor1960, Grof a descoperit că multe dintre aceste stări de spirit puteaufi explorate şi în absenţa drogurilor, cu ajutorul anumitor tehnici derespiraţie, într-un mediu propice. El continuă şi astăzi aceste cer-cetări, sub denumirea de „respiraţie holotropică". Printre cele mai cunoscute lucrări publicate de Stanislav Grofde-a lungul timpului, se numără: Realms Of The Human Unconscious:Observations From LSD Research (1975), LSD Psychotherapy(1980), The Holotropic Mind: The Three Levels Of HumanConsciousness And How They Shape Our Lives (1992) (împreunăcu Hal Zina Bennet).
  2. 2. Stanislav GROFDincolo de raţiune Naştere, moarte si transcendenta în psihoterapie Traducere de ILEANA ACHIM RALUCA ARON BUCUREŞTI, 2007
  3. 3. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomâneiDincolo de raţiune: Naştere, moarte şi transcendenţă în psihoterapiStanislav Groftrad.: Ileana Achim, Raluca AronBucureşti: Curtea Veche Publishing, 2007ISBN 978-973-669-257-4I. Achim, Ileana (trad.)II. Aron, Raluca (trad.)159.962Coperta colecţiei: GRIFFON AND SWANS PRODUCTIONSwww.griffon.roSTANISLAV GROFBeyond the BrainBirth, Death and Transcendence in PsychotherapyCopyright © 1985 State University of New YorkAII rights reserved.The Romanian translation of this book is made possibleby permission of the State University of New York Pressand may be sold only in România.© Curtea Veche Publishing, 2005, pentru prezenta versiune în limba românăISBN 978-973-669-257-4
  4. 4. I N T R O D U C E R E Paginile următoare reprezintă o încercare de a condensaîntr-un singur volum date din aproape treizeci de ani decercetări asupra stărilor de conştiinţă neobişnuite induse dedroguri psihedelice şi diferite metode nefarmacologice. Esteun document care oglindeşte eforturile mele de a organiza şide a integra într-un mod cuprinzător un mare număr deobservaţii care au reprezentat mulţi ani o provocare zilnică asistemului meu de convingeri ştiinţifice şi a bunului-simţ. Careacţie la această avalanşă de informaţii perturbatoare, mi-am adaptat şi readaptat de multe ori cadrul conceptual şi l-am ajustat cu diferite ipoteze ad-hoc, pentru ca apoi săobserv că trebuie să-1 schimb din nou. Având în vedere dificultăţile pe care eu însumi le-amîntâmpinat de-a lungul anilor în acceptarea dovezilor prezen-tate în această carte, nu mă aştept de la cititorii mei să creadăcu uşurinţă multe dintre informaţiile pe care le prezint, înafara cazului în care ei înşişi au traversat experienţe similare,personal sau lucrând cu alţii. Sper ca aceia care fac parte dinultima categorie să considere binevenită această dovadă, ca oconfirmare independentă a multor observaţii cu care s-auconfruntat ei înşişi. Pentru mine a fost emoţionant şi încu-rajator să găsesc relatări care îmi arătau că nu sunt atât desmgur în căutările mele pe cât mi se părea uneori. Cât despre cititorii care nu au avut astfel de experienţe, sunt eresat în mod special să ajung la aceia care au vederi cientde largi pentru a folosi datele pe care le prezint ca un imulent în propria lor muncă, menită să le confirme sau să le Pmgă. Nu mă aştept ca materialul cuprins în această carte să
  5. 5. 6 DINCOLO DE RAŢIUNEfie luat de bun; tehnicile prin care s-au obţinut experienţele şi]observaţiile luate în discuţie sunt suficient de detaliate pentrua putea fi repetate. Desigur, folosirea substanţelor psihedelice jcel mai puternic instrument printre aceste tehnici, se asociazăastăzi cu dificultăţi considerabile de natură politică, legală şiadministrativă. în orice caz, abordările descrise, care nu se]bazează pe utilizarea drogurilor, sunt accesibile imediat oricui Ieste serios interesat să urmeze această cale de cercetare. Datele pot prezenta interes şi pentru acei cercetători carestudiază aceleaşi fenomene sau unele înrudite în contextulaltor discipline şi folosind alte tehnici şi metode. Mă refer, deexemplu, la antropologi, care cercetează în teren culturi abori-gene şi studiază practicile şamanice, ritualurile de trecere şiceremoniile de vindecare; tanatologi, care explorează expe-rienţele legate de moarte şi stările din apropierea morţii; tera-peuţi, care folosesc tehnici experimentale puternice din psiho-terapie, body-work sau forme neautorizate de hipnoză; oamenide ştiinţă, care experimentează în laborator tehnici de modi-ficare a stării mintale, precum izolarea sau supraîncărcareasenzorială, tehnicile de biofeedback, sunetele holofonice saualte tehnici cu sunete; psihiatri, care lucrează cu pacienţi custări neobişnuite de conştiinţă; parapsihologi, care ajung lapercepţii extrasenzoriale; şi fizicieni, interesaţi de natura spa-ţiului şi a timpului şi de implicaţiile fizicii cuantice relativisteîn înţelegerea relaţiei dintre materie şi conştiinţă. Propriile mele dificultăţi legate de acceptarea acestor obser-vaţii noi fără dovezi repetate, de netăgăduit, şi, în special, fărăexperienţă personală directă, mi-au arătat inutilitatea evaluăriidatelor obţinute din cercetările asupra conştiinţei din turnul defildeş al propriului sistem de convingeri învechite. Istoria şti-inţei demonstrează clar miopia celor care resping noile obser-vaţii şi probe numai pentru că sunt incompatibile cu viziuneacurentă asupra lumii sau cu paradigma ştiinţifică existentă. Unexemplu concludent de astfel de abordare limitată este lipsa dedorinţă a contemporanilor lui Galilei de a privi prin telescopul lui,fiindcă ei ştiau deja că nu este posibil să existe cratere pe Lună.
  6. 6. INTRODUCERE 7 Tred că multe dintre problemele discutate în paginile atoare sunt esenţiale şi de interes general, astfel încât rtea ar putea fi utilă multor profani inteligenţi, neimplicaţi nume în cercetările legate de domeniile menţionate. Subiectele de interes deosebit pentru publicul larg sunt noua imagine a realităţii şi a naturii umane; o viziune ştiinţifică asupralumii, care încorporează dimensiunile mistice ale existentei; un mod alternativ de a înţelege problemele emoţionale şipsihosomatice, inclusiv unele stări psihotice; o nouă strategie de terapie şi auto-explorare; înţelegerea crizei globale actuale. Manuscrisul acestei cărţi a folosit deja multor persoane care prezentau stări de conştiinţă neobişnuite, oferindu-le un nou cadru conceptual şi o nouă strategie. Am învăţat o lecţie importantă la începutul cercetărilormele psihedelice, pe când îmi abordam prietenii şi colegiiapropiaţi pentru a le împărtăşi noile mele observaţii fasci-nante. A devenit dureros de evident că o prezentare onestă şinecenzurată a ceea ce am constatat întâmpina neîncredere şisuspiciune, riscând să ducă la descalificare profesională şiridicol. De atunci, misiunea nu a mai constat în a găsi ceamai bună cale de a articula şi de a comunica noile realităţi întotalitate, ci de a decide, de la caz la caz, cât este posibil şiraţional să comunic, ce metafore şi ce limbaj să folosesc şicum să leg faptele luate în discuţie de cunoştinţele acceptatede comunitatea ştiinţifică. In primii zece ani de cercetări psihedelice efectuate în Cehoslovacia, am găsit doar o mână de prieteni şi colegi cu vederi suficient de largi pentru a accepta întregul spectru al noilor descoperiri şi pentru a lua serios în considerare implicaţiile lor ştiinţifice şi filozofice. Deşi în anul 1967,când am părăsit Cehoslovacia, se desfăşurau acolo mai mult de u de proiecte de cercetare privind substanţele psihedelice, ul ţi dintre cei implicaţi încercau să-şi limiteze activitatea mică şi cadrul conceptual la nivelul biografiilor; evitau noile servaţii sau încercau să le explice în moduri tradiţionale.
  7. 7. 8 DINCOLO DE RAŢIUNE Când am început să ţin conferinţe în Statele Unite desprecercetările mele din Europa, cercul colegilor care gândeau camine s-a lărgit rapid. Printre aceşti noi prieteni nu se aflaudoar cercetători în domeniu, ci şi antropologi, parapsihologi,neurofiziologi şi tanatologi, care participau alături de mine lalupta conceptuală pentru integrarea rezultatelor din căutărilepersonale şi din cercetarea profesională în filozofia ştiinţeicontemporane. Mulţi dintre ei aveau dosare conţinând dateşi observaţii nepublicate şi nepublicabile, articole şi chiarmanuscrise pe care nu îndrăzneau să le împărtăşească cole-gilor lor newtonieni-cartezieni sau publicului. După mulţi anide izolare profesională, pentru mine aceasta a fost o schim-bare foarte emoţionantă şi încurajatoare. La sfârşitul anilor 60 am cunoscut un mic grup de profe-sionişti, printre ei numărându-se Abraham Maslow, AnthonySutich şi James Fadiman, care împărtăşeau convingerea meacă venise timpul pentru lansarea unei mişcări noi în psiho-logie, concentrată asupra studierii conştiinţei şi a recunoaş-terii semnificaţiei dimensiunilor spirituale ale psihicului.După câteva întâlniri menite să clarifice noile concepte, anidecis să denumim această nouă orientare „psihologie trans-personală". A urmat curând lansarea publicaţiei Journal de^Transpersonal Psychology şi a Asociaţiei de PsihologieTranspersonală. Deşi aflarea sentimentului de identitate profesională afost foarte încurajatoare - un grup tot mai mare de colegi cuidei asemănătoare, împărtăşind acelaşi mod de a înţelegepsihologia şi psihiatria -, nu am rezolvat vechea meaproblemă de identitate ca om de ştiinţă. în ciuda faptului capsihologia transpersonală are o anumită coerenţă interioară şiîntr-o anumită măsură este cuprinzătoare în sine, era aproapecomplet izolată de curentul ştiinţific principal. Ca şi propriulmeu sistem de convingeri şi propria mea viziune asupralumii, putea fi acuzată că este iraţională şi neştiinţifică, adicăincompatibilă cu bunul simţ şi gândirea curentă în ştiinţă.
  8. 8. INTRODUCERE 9 Această situaţie s-a modificat rapid în primul deceniu de tentă a Asociaţiei de Psihologie Transpersonală. A deve- •Himpede că orientarea şi perspectiva transpersonală trans- m d hotarele înguste ale psihiatriei, psihologiei şi psihotera- iei în acea perioadă s-au stabilit legături importante cu nroeresele revoluţionare din alte discipline ştiinţifice - fizica cuantică relativistă, teoria sistemelor şi a informaţiei, studiul structurilor disipative, cercetările asupra creierului, păra- psihologia, holografia şi gândirea holonomică. Mai recent, acestea au fost completate de formulări noi în biologie, embriologie, genetică, în studiul comportamentului şi de progresele din tehnologia holofonică. Mulţi dintre pionierii acestor noi moduri de gândire auparticipat de-a lungul anilor, ca lectori invitaţi, la programeleeducaţionale experimentale de patru săptămâni pe care soţiamea Christina şi cu mine le organizam la institutul Esalen, înBig Sur, California. în acest context, am schimbat opinii fasci-nante, în mod oficial sau neoficial, cu Frank Barr, GregoryBateson, Joseph Campbell, Fritjof Capra, Duane Elgin, DavidFinkelstein, Elmer şi Alyce Green, Michael Harner, StanleyKrippner, Rupert Sheldrake, Saul-Paul Siraq, Russel Târg,Charles Tart, Arthur Young şi mulţi alţii. Am avut ocazia săpetrec timp în particular şi să schimb informaţii cu pionieri aipsihologiei transpersonale - Angeles Arrien, Arthur Hastings,Jack Kornfield, Ralph Metzner, John Perry, June Singer,Richard Tarnas, Frances Vaughan, Roger Walsh şi Ken Wilber. Contactele şi schimburile de idei cu un număr mare depersonalităţi remarcabile şi creative, care deveneau posibilela seminariile de patru săptămâni de la institut, au constituitsursa majoră de inspiraţie pentru Asociaţia TranspersonalăInternaţională (ITA), pe care am lansat-o în anul 1978 împre-una cu Michael Murphy şi Richard Price, fondatorii Insti-tutului Esalen. ITA era diferită de Asociaţia de Psihologieanspersonală prin caracterul său explicit internaţional şi inter- ciphnar. In primii ani, pe când activam ca prim preşedinte A > am avut ocazia să organizez conferinţe internaţionale
  9. 9. 10 DINCOLO DE RAŢIUNEde anvergură pe tema psihologiei transpersonale la BostonMelbourne şi Bombay. Aceste întâlniri anuale ale ITA auatras grupuri de lectori de excepţie şi un public cu vederilargi şi au ajutat la cristalizarea formulărilor teoretice, conso-lidând mişcarea transpersonală. în prezent, noua gândire în ştiinţă pare să ia avânt. Deşiprogresele individuale fascinante nu au fost încă integrateîntr-o paradigmă coerentă şi cuprinzătoare care să înlocu-iască modelul mecanicist al Universului, noi elemente suntadăugate cu o rapiditate fără precedent acestui puzzle impre-sionant. Convingerea mea este că pentru viitorul ştiinţei şijposibil, al planetei, este extrem de important ca aceste noievoluţii să fie acceptate de comunitatea ştiinţifică. Din acestmotiv, nu am prezentat materialul de faţă într-o versiunesimplificată, de popularizare, aşa cum ar fi preferat mulţieditori cu care am negociat. Am simţit puternic necesitateade a prezenta cercetările mele asupra conştiinţei în contextuldescoperirilor revoluţionare din disciplinele menţionate maisus, care au fost atât de importante pentru propria meaevoluţie personală şi profesională. Prezentarea propriilormele observaţii este astfel precedată de un capitol referitor laparadigma ivită, care rezumă activitatea altor cercetători şiconstituie contextul acestei cărţi. Una dintre cele mai profunde influenţe asupra gândiriimele a avut-o descoperirea principiilor holonomice, expri-mate în lucrările lui Gottfried Wilhelm von Leibnitz, JeanBaptiste Fourier, Dennis Gabor, David Bohm, Karl Pribram şiHugo Zucarelli. Recunoaşterea alternativelor revoluţionare laconceptul mecanicist al „minţii conţinute în creier", pe care leoferă gândirea holonomică, a inspirat titlul acestei cărţi.
  10. 10. C A P I T O L U L I Natura realităţii: zorii unei noi paradigme în secţiunile cărţii de faţă vor fi discutate observaţiiimportante din diferite domenii - observaţii care nu pot fijustificate şi explicate de ştiinţa mecanicistă şi de cadreleconceptuale tradiţionale ale psihiatriei, psihologiei, antropo-logiei şi medicinei. Unele observaţii au o semnificaţie atât debogată în consecinţe, încât sugerează necesitatea revizuiriidrastice a înţelegerii curente a naturii umane şi chiar a naturiirealităţii înseşi. Prin urmare, mi se pare potrivit să încep cu oincursiune în filozofia ştiinţei, trecând în revistă câteva ideimoderne despre relaţia dintre teoriile ştiinţifice şi realitate.Rezistenţa oamenilor de ştiinţă tradiţionalişti în faţaafluxului de date revoluţionare se bazează în mare măsură peînţelegerea fundamental greşită a naturii şi a funcţiei teoriilorŞtiinţifice. In ultimele decenii, filozofi şi istorici ai ştiinţei,cum sunt Thomas Kuhn (1962), Philipp Frank (1974), Karlp opper (1963; 1965) şi Paul Feyerabend (1978), au adus uitălumină în acest domeniu. Munca de pionierat a acestorgânditori merită o scurtă descriere.
  11. 11. 12 DINCOLO DE RAŢIUNEFilozofia ştiinţei şi rolul paradigmelor De la Revoluţia Industrială, ştiinţa occidentală a obţinutsuccese uluitoare şi a devenit o forţă puternică, modelândviaţa a milioane de oameni. Orientările sale materialiste şimecaniciste au înlocuit complet teologia şi filozofia, consi-derate până atunci principii călăuzitoare ale existenţei umane,transformând într-un grad inimaginabil lumea în care trăim.Triumful tehnologic a fost atât de semnificativ, încât până dejcurând foarte puţini oameni au pus în discuţie autoritateaabsolută a ştiinţei în materie de determinare a strategiilorfundamentale ale vieţii. Manualele diferitelor discipline au]tendinţa de a descrie istoria ştiinţei ca pe un progres liniar, cu]o acumulare treptată de cunoştinţe despre univers culminândcu prezenta stare de lucruri. Astfel, figuri importante îndezvoltarea gândirii ştiinţifice sunt prezentate ca preocu-pându-se de acelaşi set de probleme şi conform aceluiaşi setde reguli fixe pe care cele mai recente realizări le considerăştiinţifice. Fiecare perioadă din istoria ideilor şi metodelorştiinţifice este văzută ca un pas logic în procesul de apropieretreptată de o descriere din ce în ce mai exactă a Universuluişi a adevărului ultim despre existenţă. Analiza detaliată a istoriei şi filozofiei ştiinţei arată caaceasta este o imagine romanţioasă şi mult distorsionată acursului adevărat al evenimentelor. Se poate construi oargumentaţie foarte solidă şi convingătoare despre faptul căistoria ştiinţei este departe de a fi liniară şi că, în ciudasucceselor tehnologice, disciplinele ştiinţifice nu ne conducîn mod obligatoriu mai aproape de descrierea tot mai exactaa realităţii. Cel mai proeminent reprezentant al acestui punctde vedere eretic este fizicianul şi istoricul ştiinţei ThomasKuhn. Studiul său asupra dezvoltării teoriilor ştiinţifice şi arevoluţiilor în ştiinţă a fost inspirat iniţial de observarea unordiferenţe fundamentale între ştiinţele sociale şi ştiinţele natu-rale. A fost uimit de numărul si extinderea dezacordurilor
  12. 12. realităţii: zorii unei noi paradigme 13 cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale în privinţa turiifundamentale a problemelor şi a abordărilor legitime. astăsituaţie părea să fie în contrast izbitor cu aceea din ţintelenaturale. Deşi era improbabil ca cercetătorii din astronomie,fizică şi chimie să aibă răspunsuri mai sigure şi definitivedecât psihologii, antropologii şi sociologii, ei nu dădeauimpresia că intră în controverse serioase legate deproblemele fundamentale. Explorând mai îndeaproape aceastădiscrepanţă evidentă, Kuhn s-a lansat într-un studiu intensiv deistorie a ştiinţei care, după cincisprezece ani, a condus la publi-carea unei lucrări deschizătoare de drumuri, The Structure ofScientific Revolutions {Structura revoluţiilor ştiinţifice) (1962).Pe parcursul cercetărilor devenea din ce în ce mai evidentcă, din perspectivă istorică, chiar progresul aşa-numitelorştiinţe tari este departe de a fi lin şi lipsit de ambiguităţi.Istoria ştiinţei nu este deloc un proces de acumulare treptatăa datelor şi de formulare tot mai exactă a teoriilor. în schimb,vădeşte o natură în mod clar ciclică, cu etape specifice şidinamică proprie. Acest proces este legitim, iar schimbărileimplicate pot fi înţelese şi chiar prevăzute; conceptul centralal teoriei lui Kuhn, care de fapt o face posibilă, este cel alparadigmei. In sensul cel mai larg, o paradigmă poate fi defi-nită ca o constelaţie de convingeri, valori şi tehnici împărtă-şite de membrii unei anumite comunităţi ştiinţifice. Uneleparadigme sunt de natură fundamental filozofică, foartegenerale şi cuprinzătoare, altele reglementează gândirea şti-mţitică pe sectoare de cercetare mai degrabă specifice şiimitate. O anumită paradigmă poate fi astfel obligatorie pen-^u toate ştiinţele naturii; altele, pentru astronomie, fizică,biochimie sau biologie moleculară; şi cu totul altele în . meni1atât de specializate şi ezoterice precum sunt studiul Vlruşilorsau ingineria genetică1. paradigmă este esenţială pentru ştiinţă, aşa cum sunt servaţia şi experimentul; aderară la paradigme specifice 0c °ndiţie indispensabilă a oricărui demers ştiinţific
  13. 13. 14 DINCOLO DE RAŢIUNEserios. Realitatea este extrem de complexă şi este imposibilsă fie abordată ca un întreg. Ştiinţa nu observă şi nu poate săobserve şi să ia în considerare toate variabilele implicataîntr-un anumit fenomen, să realizeze toate experimenteleposibile şi să efectueze toate manevrele clinice sau de laboraJtor. Cercetătorul trebuie să reducă problema la dimensiuni cilcare să poată lucra, iar alegerea se orientează după paradigmaprincipală a vremii. Astfel, el nu poate evita aducerea îndomeniul studiat a unui sistem definit de convingeri. Prin ele însele, observaţiile ştiinţifice nu dictează în mod!clar soluţii unice şi lipsite de ambiguitate; nici o paradigmănu va explica vreodată toate faptele observate, iar mai multeparadigme diferite pot, teoretic, să justifice acelaşi set dedate. Există mai mulţi factori care determină ce aspect al!unui fenomen complex va fi ales şi care din numeroaseleexperimente posibile va fi realizat mai întâi: accidente de!parcurs în investigaţii, educaţia de bază şi instrucţia speci-fică, experienţa anterioară în alte domenii, structura perso-nală, factori politici şi economici, alte variabile. Observaţiileşi experimentele pot şi trebuie să reducă drastic şi să restric-ţioneze gama soluţiilor ştiinţifice acceptabile; fără acestelement, demersul ştiinţific ar deveni ştiinţifico-fantastic.Totuşi, observaţiile şi experimentele nu pot, prin ele însele,să justifice integral o interpretare anume sau un sistem deconvingeri. Astfel, este în principiu imposibil să te ocupi deştiinţă fără un set de convingeri apriorice, presupuneri meta-fizice fundamentale şi răspunsuri privitoare la natura realităţiişi a cunoaşterii umane. în orice caz, ar trebui să recunoaştemlimpede natura relativă a oricărei paradigme, indiferent decât este de avansată şi de articulată, iar cercetătorul nu artrebui să o confunde cu adevărul despre realitate. După Kuhn, paradigmele joacă un rol crucial, complex şilipsit de ambiguitate în istoria ştiinţei. Din motivele expuse ]mai sus, ele sunt esenţiale şi indispensabile progresului ştiin- jţific. Totuşi, în diferite stadii de dezvoltare, ele funcţionează
  14. 14. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 15 ■ te cătuşe conceptuale care interferează drastic cu posibi-rtatea unor noi descoperiri şi cu explorarea unor noi sectoareale realităţii. în istoria ştiinţei, funcţia progresistă şi cea reac-tonară a paradigmelor par să oscileze în moduri determinateşi previzibile. Stadiile timpurii ale celor mai multe ştiinţe, pe careThomas Kuhn le descrie ca perioade „pre-paradigmatice", aufost caracterizate de haos conceptual şi competiţie între unmare număr de viziuni divergente asupra naturii. Nici unadintre acestea nu poate fi eliminată ca fiind sigur incorectă,pentru că toate sunt, în linii mari, compatibile cu observaţiileşi metoda ştiinţifică a timpului lor. Din această configuraţiese desprinde ca paradigmă dominantă acea conceptualizaresimplă, elegantă şi plauzibilă a datelor care pare să justificemulţumitor majoritatea observaţiilor disponibile şi să îşi ţinăpromisiunea de îndrumător al explorărilor viitoare. Când paradigma este acceptată de majoritatea comunităţiiştiinţifice, ea devine calea obligatorie de abordare a proble-melor. In acest moment, există tendinţa de a fi confundată cudescrierea exactă a realităţii, în loc de a fi percepută ca o hartăutilă, o aproximare convenabilă şi un mod de organizare adatelor curente disponibile. Confuzia dintre hartă şi teritoriueste caracteristică istoriei ştiinţei. Cunoaşterea limitată desprenatură din diferite perioade istorice a fost percepută decontemporanii studioşi ca fiind însăşi imaginea complexă arealităţii, incompletă doar în detalii. Observaţia aceasta esteatât de izbitoare, încât ar fi uşor pentru un istoric să prezinteevoluţia ştiinţei mai degrabă ca pe o istorie a erorilor şilosmcraziilor decât ca pe o acumulare sistematică deinformaţii şi o aproximare treptată a adevărului ultim. Udată acceptată o paradigmă, ea devine un puternic cata- 1Zator al Progresului; în terminologia lui Kuhn, acest stadiu numeşte „perioada ştiinţei normale". Cei mai mulţi ■etatori îşi petrec timpul urmând calea ştiinţei normale; n Unri are, acest aspect particular al activităţii ştiinţifice a
  15. 15. 16 DINCOLO DE RAŢIUNEdevenit sinonim, în trecut, cu ştiinţa însăşi. Ştiinţa normalaare ca premisă necesară presupunerea că respectiva comuniitate ştiinţifică ştie cum arată universul. Teoria principalădefineşte nu numai ce este lumea, ci şi ce nu este; hotărăştece este posibil, precum şi ce este, în principiu, imposibil,!Thomas Kuhn descrie cercetarea ca pe „un efort încordat şfldevotat de a înghesui natura în rubricile conceptuale puse IMdispoziţie de educaţia de specialitate". Câtă vreme paraJdigma este luată de bună, vor fi considerate legitime numai]acele probleme despre care se presupune că au o soluţie; segarantează astfel succesul rapid al ştiinţei normale. în aceste^circumstanţe, comunitatea ştiinţifică suprimă, deseori cincosturi considerabile, toate noutăţile, pentru că acestea sunt|subversive în raport cu angajamentele ei esenţiale. Paradigmele nu au numai o influenţă cognitivă, ci şi unanormativă. In afară de faptul că sunt afirmaţii despre natură!şi realitate, ele definesc şi câmpul admisibil al problemelor,determină metodele acceptabile de abordare şi stabilesc stan-dardele de rezolvare. Sub influenţa unei paradigme, toatafundamentele ştiinţifice dintr-un anumit domeniu se redefi-nesc drastic. Unele probleme considerate cruciale pot fi acumdeclarate ca irelevante, neştiinţifice, sau pot fi exilate într-oaltă disciplină. Invers, subiecte anterior inexistente sau minoreajung să aibă semnificaţia unor factori sau a unor realizăriştiinţifice. Chiar în domenii în care vechea paradigmă îşipăstrează valabilitatea, înţelegerea problemelor nu este identicăşi necesită traducere şi redefinire. Ştiinţa normală, întemeiatăpe noua paradigmă, nu este numai incompatibilă cu practicareglementată de cea veche, ci şi imposibil de măsurat îi*jtermenii ei. Prin natura ei, ştiinţa normală clarifică enigme; în general,rezultatele ei sunt anticipate cu ajutorul paradigmei şi gene-rează puţine noutăţi. Accentul cade pe modul de obţinere arezultatelor, iar obiectivul constă în articularea pe mai
  16. 16. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 17 rte a paradigmei principale, contribuind la mărirea sferei ?d plicare şi a preciziei. Astfel, ştiinţa normală este cumu-lativă, cercetătorii alegând numai acele probleme care pot fisoluţionate cu instrumentele conceptuale şi fizice deja exis-tente Achiziţiile cumulative de cunoaştere fundamental nouăsunt nu numai rare şi improbabile în aceste circumstanţe, cisi improbabile în principiu. Noile descoperiri pot să aparănumai atunci când eşuează anticipaţiile despre natură şiinstrumente întemeiate pe paradigma existentă. Noile teoriinu pot să se ivească fără modificări distructive în interiorulvechilor convingeri despre natură. O teorie cu adevărat nouă şi radicală nu este niciodatănumai un adaos sau o sporire a cunoaşterii existente. Easchimbă regulile de bază, impune revizuirea drastică saureformularea premiselor fundamentale ale teoriei anterioareşi implică reevaluarea faptelor şi observaţiilor existente.Potrivit lui Thomas Kuhn, numai evenimentele de aceastănatură reprezintă adevărate revoluţii ştiinţifice. Ele pot săapară în domenii limitate ale cunoaşterii umane sau pot aveao influenţă masivă asupra mai multor discipline. Trecerea dela fizica aristotelică la cea newtoniană şi apoi la fizicaeinsteiniană, de la sistemul geocentric al lui Ptolemeu la celal lui Copernic şi Galilei, sau de la teoria flogistică la chimialui Lavoisier sunt exemple importante pentru astfel de schim-bări. Fiecare a necesitat respingerea unei teorii ştiinţificerespectate şi larg acceptate în favoarea alteia, în principiuincompatibilă cu prima. Toate au condus la redefinirea drasticăa problemelor existente importante pentru cercetarea ştiinţi-ca " ^"a aJuns astfel la transformarea severă a imaginaţiei ţince; nu este exagerat să spunem că s-a schimbat chiarPercepţia lumii înseşi ca rezultat al impactului lor. nomas Kuhn a observat că revoluţiile ştiinţifice sunt pre- £ Şi anunţate de perioade de haos conceptual, în care lc lc iie ştiinţei normale se transformă treptat în ceea ce el
  17. 17. 18 DINCOLO DE RAŢIUNEnumeşte „ştiinţă extraordinară". Mai devreme sau mai târzk ipracticile curente ale ştiinţei normale conduc cu necesitate ladescoperirea unor anomalii. în multe cazuri, un echipament nufuncţionează aşa cum a anticipat paradigma, se acumulează;numeroase observaţii cărora nu li se găseşte pe nici o calevreun loc în sistemul de convingeri existent sau o problemăcare ar fi trebuit rezolvată opune rezistenţă în faţa eforturilor!repetate ale unor reprezentanţi remarcabili ai profesiei. Câtă vreme paradigma îşi exercită vraja asupra comuni-tăţii ştiinţifice, anomaliile nu sunt suficiente pentru a pune îndiscuţie validitatea ipotezelor fundamentale. Tendinţa iniţialăeste de a eticheta rezultatele neaşteptate ca fiind „cercetarenereuşită", pentru că gama de rezultate posibile este definităclar prin paradigmă. Când rezultatele sunt confirmate daexperimente repetate, se poate ajunge la o criză în aceldomeniu. Totuşi, nici atunci cercetătorii nu renunţă la para-digma care i-a condus la criză. Odată ce o teorie ştiinţifică aobţinut statut de paradigmă, nu va fi declarată inoperantăpână când nu se obţine o alternativă viabilă. Lipsa de compa-tibilitate între postulatele unei paradigme şi observaţiileasupra lumii reale nu este suficientă. Un timp, discrepanţa vafi văzută ca o problemă care ar putea fi în cele din urmărezolvată prin modificări şi articulări viitoare. Totuşi, atunci când, după o perioadă de eforturi istovi-toare şi fără rezultat, anomalia se iveşte brusc şi se dovedeştemai mult decât o simplă nedumerire în plus, disciplinarespectivă intră în perioada ştiinţei extraordinare. Cele mailuminate minţi din domeniu îşi concentrează atenţia asupraproblemei. Criteriile cercetării încep să se relaxeze şiexperimentatorii adoptă vederi mai largi, devenind dispuşi saia în considerare alternative îndrăzneţe. în acest moment,proliferează formulări concurente, iar divergenţele dintre elese accentuează. Creşte nemulţumirea faţă de paradigma exis-tentă şi este exprimată din ce în ce mai explicit. Cercetătorii
  18. 18. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme _________ 19 tă dornici să recurgă la filozofie şi să dezbată ipotezele damentale - o situaţie de neconceput în perioadele de " tă normală. înainte şi în timpul revoluţiilor ştiinţifice istă de asemenea dezbateri aprofundate asupra metodelor, roblemelor şi standardelor legitime. în aceste circumstanţe, într-o stare de criză în desfăşurare, creşte sentimentul insecurităţii profesionale. Căderea vechilor reguli conduce la o intensă căutare de norme noi. în perioada de tranziţie există o suprapunere între proble-mele care pot fi rezolvate de paradigma veche şi de cea nouă.Lucrul acesta nu este surprinzător, fiindcă în filozofia ştiinţeis-a demonstrat nu o dată că unui set de date i se aplică întot-deauna mai multe constructe teoretice. Revoluţiile ştiinţificesunt acele episoade non-cumulative în care o paradigmă maiveche este înlocuită, total sau parţial, cu una nouă, cu careeste incompatibilă. Alegerea între două paradigme concu-rente nu poate fi făcută folosind metodele de evaluare aleştiinţei normale. Acestea din urmă cresc direct din solul para-digmei vechi, aceea pusă în discuţie, iar validitatea lordepinde în mod esenţial de rezultatul dezbaterii. Astfel,funcţionarea paradigmei este, cu necesitate, circulară; poatefi convingătoare, dar nu poate convinge prin argumentelogice sau măcar probabile. Cele două şcoli de gândire concurente au o problemă serioasă de comunicare sau de limbaj. Ele operează pe baza Un or postulate diferite, a unor ipoteze asupra realităţii arterite, a unor definiţii diferite ale conceptelor elementare. Rezultatul este că nu vor cădea niciodată de acord asupra Problemelor importante, a naturii lor şi a soluţiei. Criteriile ■ m materie de ştiinţă nu sunt aceleaşi, argumentele lor Pmd de paradigmă, iar confruntarea raţională este impo- Ua iară o interpretare inteligentă. în interiorul noii para- §me, termenii vechi sunt redefiniţi drastic şi primesc Ur i noi; prin urmare, ei par să relaţioneze într-un mod
  19. 19. 20 DINCOLO DE RAŢIUNEfoarte diferit. Comunicarea în cazul divizării conceptualeeste numai parţială şi confuză. înţelesuri complet diferite aleunor concepte precum materie, spaţiu şi timp în modelelenewtonian şi einsteinian pot fi considerate exemple clasice,La un moment dat, intră în scenă o judecată de valoare ideoarece diferitele paradigme diferă în termenii problemelorpe care le rezolvă şi ai întrebărilor la care nu au răspuns:]Criteriile de evaluare a acestei situaţii se situează complet înafara sferei ştiinţei normale. Un cercetător care practică ştiinţa normală rezolvă îaprimul rând probleme. Ia paradigma ca atare şi nu este inte-resat să-i testeze validitatea. De fapt, este destul de interesatîn conservarea ipotezelor fundamentale. Parţial, atitudinealui se întemeiază pe motive omeneşti de înţeles, precumtimpul şi energia consumate în instruire sau realizărileacademice strâns legate de exploatarea paradigmei pusă îndiscuţie acum. Dar problema are rădăcini mult mai adânci şitrece dincolo de greşelile omeneşti şi investiţiile emoţionale,atingând însăşi natura paradigmelor şi rolul lor în ştiinţă. Un segment important din rezistenţa la noua paradigmăprovine atât din faptul că paradigma existentă, ca reprezen-tare adevărată a realităţii, înseamnă însuşi punctul de sprijin,cât şi din încrederea că ea va rezolva în cele din urmă toateproblemele. Astfel, rezistenţa este, în ultimă instanţă, chiar1atitudinea care face posibilă ştiinţa normală. Un cercetătorpracticând ştiinţa normală seamănă cu un şahist a cărui capa-citate şi activitate de rezolvare a problemelor depind în moddecisiv de un set rigid de reguli; în aceste circumstanţe, esteabsurd să ne gândim fie şi numai să punem regulile îndiscuţie, nicidecum să le schimbăm. Regulile jocului suntluate ca atare în ambele cazuri şi ele reprezintă premiselenecesare ale activităţii de rezolvare a problemelor. în ştiinţa,noutatea de dragul noutăţii nu este dezirabilă, aşa cum siîntâmplă în alte domenii creative.
  20. 20. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 21 A tfel testarea paradigmelor are loc numai după ce eşecul istent în dezlegarea unei enigme a generat o criză şi a îsat competiţia între două paradigme rivale. Noua candidată ridul de paradigmă trebuie să îndeplinească anumite criterii ortante pentru a fi valabilă. Trebuie să ofere soluţii âtorva probleme cruciale în domenii în care vechea para-digmă a eşuat. în plus, capacitatea predecesoarei de rezolvarea problemelor trebuie să se păstreze în urma schimbului deparadigme. De asemenea, este important pentru nouaabordare să promită un supliment de rezolvări în domenii noi.în orice caz, există întotdeauna pierderi şi câştiguri în revo-luţiile ştiinţifice. De obicei, pierderile sunt ascunse vederii şiacceptate tacit câtă vreme progresul este garantat. Astfel, mecanica newtoniană, spre deosebire atât de dina-mica aristotelică, cât şi de cea carteziană, nu explica naturaforţelor de atracţie între particulele de materie, ci pur şisimplu lua gravitatea ca atare. Tema a fost atacată mai târziuşi a primit răspuns prin teoria generală a relativităţii.Oponenţii lui Newton au resimţit recursul la forţe intrinsecica pe o întoarcere la Evul Mediu. în mod asemănător, teorialui Lavoisier nu a reuşit să răspundă la întrebarea de cediferite metale sunt atât de asemănătoare - o chestiune carefusese tratată cu succes în teoria flogistică. Abia în secolul alXX-lea ştiinţa a devenit din nou capabilă să atace subiectul.Oponenţii lui Lavoisier au ridicat obiecţii şi la respingerea„principiilor chimice" în favoarea elementelor de laborator,ca reprezentând un regres de la o explicaţie acceptată la unsimplu nume. în mod analog, Einstein şi alţi fizicieni s-au Pus curentului dominant de interpretare probabilistică afizicii cuantice. le gerea noii paradigme nu se desfăşoară în etape, pas cu a P s, sub impactul inexorabil al probelor şi logicii. Este o are instantanee, semănând cu conversia psihologică cu schimbarea de percepţie între prim-plan şi fundal, şi
  21. 21. 22 DINCOLO DE RAŢIUNEurmând legea „totul sau nimic". Cercetătorii care îmbrăţj.şează o nouă paradigmă vorbesc de o experienţă de tin„Aha!", o hotărâre bruscă sau o intuiţie fulgerătoare. MotiJvele pentru care se întâmplă astfel sunt, evident, destul decomplexe. în afară de capacitatea paradigmei de a corectasituaţia care aruncase în criză vechea paradigmă, Kuhnmenţionează motive de natură iraţională, idiosincrazii deter-jminate biografic, reputaţia sau naţionalitatea iniţiatorului şlaltele. Pot juca un rol important şi calităţile estetice aleparadigmei, cum ar fi eleganţa, simplitatea şi frumuseţea, jîn ştiinţă există tendinţa de a vedea consecinţele unuischimb de paradigme în termenii unei noi interpretări adatelor vechi. în această viziune, observaţiile sunt deter-minate într-un mod lipsit de ambiguitate de natura lumaobiective şi de aparatul perceptual. în orice caz, aceastăviziune este ea însăşi dependentă de paradigmă şi este unadintre premisele esenţiale ale abordării carteziene a lumii.Datele brute rezultate prin observaţie sunt departe de areprezenta percepţia pură; stimulii nu trebuie confundaţi cinpercepţiile sau cu senzaţiile. Acestea din urmă sunt condiţio-*nate de experienţă, educaţie, limbă şi cultură. în anumiteicircumstanţe, aceiaşi stimuli conduc la percepţii diferite, iarstimuli diferiţi - la aceleaşi percepţii. Prima situaţie poate mexemplificată cu desenele ambigue, care propun o radicalăcomutare de gestalt* perceptual. Cele mai faimoase sunt!desenele care pot fi percepute în două moduri diferite, deexemplu o raţă sau un iepure, respectiv o cupă sau dou$profiluri umane. Un bun exemplu pentru a doua situaţie esteo persoană cu lentile inversate, care învaţă să corecteze inw*ginea lumii. Nu există un limbaj neutru al observaţiei înteme-iate numai pe imaginea fixată pe retină. înţelegerea naturiistimulilor, a organelor senzoriale şi a relaţiilor lor reciprocereflectă teoria existentă despre percepţie şi mintea omeneasca. * Configuraţie (germ.)
  22. 22. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme__________ 23 Două chipuri identice, faţă în faţă, apar pe fundalul unui desen înfăţişând un pocal (Edgar Rubin, 1915). Un cercetător care acceptă o paradigmă nouă nu interpre-tează realitatea într-un mod nou, ci este persoana cu lentileinversate. Văzând aceleaşi obiecte şi grupuri de obiecte, şifiind conştient de asta, constată că ele sunt profund transfor-mate, în esenţă şi în multe dintre detalii. Nu este exagerat săspunem că, atunci când paradigma se schimbă, lumea cerce-tătorilor se schimbă odată cu ea. Ei folosesc instrumente noi,caută în direcţii noi, observă lucruri diferite şi percep chiar şiobiectele familiare într-o lumină cu totul nouă. Potrivit luiKuhn, această schimbare radicală de percepţie poate fi com-parată cu teleportarea pe o altă planetă. Practica ştiinţifică şiParadigma nu pot fi separate cu claritate absolută. Lumeaercetătorului este schimbată cantitativ şi calitativ de noileevoluţii, fie ale practicii, fie ale teoriei. artizanii unei paradigme revoluţionare nu interpretează obicei schimbarea conceptuală ca pe o nouă, dar în fond ^e ativă percepţie a realităţii. Când apare, există tendinţa de a 6 epăda de a vechea descriere a realităţii ca fiind greşită şi de saluta pe cea nouă şi corectă. Totuşi, în sensul strict al
  23. 23. 24 DINCOLO DE RAŢIUNEcuvântului, nici una dintre teoriile vechi nu a fost cu adevăratgreşită câtă vreme a fost aplicată acelor fenomene pe careputea să le explice adecvat. Astfel, consideră Kuhn, vechileteorii pot fi păstrate ca fiind corecte atunci când domeniul lor!de aplicabilitate se restrânge numai la acele fenomene şi l aacel grad de precizie a observaţiei care se aplică deja rezul-tatelor experimentale existente. Aceasta înseamnă că un cer-cetător nu poate vorbi „ştiinţific" şi cu autoritate despre unfenomen care nu este deja observat. Strict vorbind, nu estepermis să ne bazăm pe o paradigmă atunci când cercetareaintră într-un domeniu nou sau urmăreşte un grad de preciziepentru care teoria nu oferă precedente. Din acest punct devedere, chiar teoria flogistică nu ar fi putut fi niciodată inva-lidată dacă nu ar fi fost generalizată dincolo de aria feno-menelor pe care le putea explica. După o schimbare de paradigmă, vechea teorie poate fiiconsiderată, într-un sens, ca un caz particular al celei noi, dartrebuie reformulată şi transformată în acest scop. Cercetătoriipot face revizuirea numai fiindcă se pot folosi avantajeleprivirii retrospective; revizuirea implică modificări ale înţele-sului conceptelor fundamentale. Astfel, mecanica newtonianăpoate fi reinterpretată ca un caz particular al teorieieinsteiniene a relativităţii şi, în limitele sale de aplicabilitate,poate fi propusă o explicaţie a modului în care funcţionează.Şi totuşi, concepte fundamentale, cum sunt spaţiul, timpul şimasa s-au modificat drastic şi nu sunt comparabile. Mecanicanewtoniană îşi păstrează valabilitatea dacă nu pretinde că esteaplicabilă la viteze mari sau că descrierile şi predicţiile salesunt de o perfectă exactitate. Toate teoriile semnificative de-alungul istoriei au dovedit congruenţă cu realităţile observate,chiar dacă nu integral, ci într-o măsură mai mare sau m^1mică. Nu există un răspuns definitiv pe nici un palier aljdezvoltării ştiinţifice la întrebarea dacă, sau în ce măsură, °anume teorie corespunde exact realităţilor. Totuşi, este p e
  24. 24. Natura realităţii: zorii unei noi paradigmebăm care 25 lin justificat să comparăm două paradigme şi să ne între din ele reflectă mai bine realităţile observate. In ~azparadigmele trebuie considerate întotdeauna numai °amodele, nu ca descrieri definitive ale realităţii. Acceptarea unei paradigme noi este rareori uşoară, fiindcădepinde de o varietate de factori de natură emoţională, politicăsi administrativă, nefiind doar o chestiune de demonstraţielogică. în funcţie de natura şi sfera de aplicare a paradigmei,precum şi de circumstanţele specifice, poate dura mai mult deo generaţie înainte ca noul mod de a privi lumea să fie pedeplin stabilizat în comunitatea ştiinţifică. Declaraţiile a doimari savanţi pot să ilustreze ideea. Primul este un pasaj deîncheiere din Originea Speciilor (1859) de Charles Darwin:„Deşi sunt pe deplin convins de adevărul punctului de vedereprezentat în acest volum... nu mă aştept câtuşi de puţin să îiconving pe acei naturalişti cu experienţă ale căror minţi suntpline cu o mulţime de fapte considerate un mare număr de ani,dintr-un punct de vedere opus... Dar privesc cu încredere înviitor - la tinerii naturalişti promiţători, care vor putea să vadăambele laturi ale subiectului cu imparţialitate". Chiar mai fermeste comentariul lui Max Planck în lucrarea sa Autobiografieştiinţifică (1968): „...un adevăr ştiinţific nou nu triumfăconvingându-şi oponenţii şi determinându-i să vadă lumina, cimai degrabă fiindcă oponenţii mor în cele din urmă şi apare onouă generaţie, familiarizată cu el". Odată noua paradigmă acceptată şi asimilată, ipotezele fundamentale sunt încorporate în manuale. Fiind surse de «ornate şi mijloace pedagogice, acestea trebuie rescrise u Pă fiecare revoluţie ştiinţifică. Prin chiar natura lor, ele au înţa.de a masca nu numai detaliile, ci şi însăşi existenţa uţiilor dui care s-au născut. Ştiinţa este descrisă ca o e de descoperiri şi invenţii individuale a căror sumă P ezmtă cunoaşterea modernă. Astfel, se creează impresia tiv a a mce utur P i savanţii au încercat să atingă obiec- Pe care le reflectă cea mai recentă paradigmă. în
  25. 25. 26 DINCOLO DE RAŢIUNEconsemnarea istoricului, manualele au tendinţa să se refejJnumai la acele aspecte ale muncii savanţilor individuali carepot fi văzute ca aducând contribuţii la punctul de vedere!contemporan. Astfel, discutând mecanica newtoniană, ei rdmenţionează rolul pe care Newton i-1 atribuia lui Dumnezeusau puternicul interes pentru astrologie şi alchimie, carefăceau parte integrantă din filozofia lui. Tot aşa, nu citim cidualismul minţii şi al trupului al lui Descartes implica exis-tenţa lui Dumnezeu. Nu se obişnuieşte în manualele standardsă se menţioneze că mulţi dintre fondatorii fizicii moderne,ca Einstein, Bohm, Heisenberg, Schroedinger, Bohr şiOppenheimer, nu numai că au constatat că lucrările lor sunt]pe deplin compatibile cu viziunea mistică asupra lumii, dar,într-un sens, au intrat pe un tărâm mistic prin preocupările lorştiinţifice. Când manualele sunt rescrise, ştiinţa se înfăţişeazăiar ca un demers liniar şi cumulativ, iar istoria ştiinţei pare săfie caracterizată de creşterea treptată a cunoaşterii. Rolulerorii şi idiosincraziei umane a fost minimalizat, iar dinamicaparadigmelor, cu schimbări ciclice, a fost ascunsă vederii.Astfel, terenul este pregătit pentru a asigura practicareaştiinţei normale, cel puţin până când următoarea acumularede observaţii va pune în discuţie noua paradigmă. Un alt filozof important, a cărui activitate este deosebit derelevantă în sensul celor discutate aici, este Philipp Frank. Inlucrarea sa Filozofia ştiinţei (1974) a oferit o analiză incisivăşi detaliată a relaţiei dintre faptele observabile şi teoriileştiinţifice. El a reuşit să risipească mitul care susţinea cateoriile ştiinţifice pot fi deduse logic din faptele disponibileşi sunt determinate fără ambiguitate prin observarea Iu©0fenomenologice. Folosind ca exemple istorice geometriile imEuclid, Riemann şi Lobacevski, mecanica newtoniană, teoriueeinsteiniene ale relativităţii şi fizicii cuantice, el a pătruns $mod remarcabil în natura şi dinamica teoriilor ştiinţifice. Potrivit lui Frank, fiecare sistem ştiinţific se întemeia 2pe un mic număr de afirmaţii despre realitate sau axiome
  26. 26. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme __________ 27 unt considerate evidente prin natura lor. Adevărul axio-I reste descoperit nu prin raţionamente ci prin intuiţie ctă suntprodusul facultăţilor imaginative ale minţii şi nu 1 logicii-2Prin aplicarea unui proces logic strict, este posibil să , -jyămdin axiome un sistem de alte afirmaţii sau teoreme. Sistemulteoretic care rezultă este de natură pur logică; esteautovalidant şi adevărul său este independent în esenţă defenomenele fizice ale lumii. Relaţia dintre un astfel de sistemsi observaţiile empirice trebuie testate pentru a măsura gradulde aplicabilitate şi corespondenţă. In acest sens, elementeleteoriei trebuie descrise prin „definiţii operaţionale", în sensul luiBridgeman.3 Numai atunci putem determina gradul şi limitelede aplicabilitate ale sistemului teoretic la realitatea materială.Adevărul logic intrinsec al geometriei euclidiene sau almecanicii newtoniene nu a fost distrus atunci când s-a desco-perit că aplicarea lor la realitatea fizică are limite specifice.Potrivit lui Frank, toate ipotezele sunt în mod esenţial specu-lative. Diferenţa dintre o ipoteză pur filozofică şi una ştiinţi-fică este că aceasta din urmă poate fi testată. Nu mai esteimportant ca o teorie ştiinţifică să apeleze la o judecată sănă-toasă; Galileo Galilei a înlăturat această cerinţă. Teoria poatefi fantastică şi absurdă, singura condiţie este să poată fi testatăla nivelul experienţei obişnuite. Reciproc, o afirmaţie directă despre natura universului care nu poate fi supusă la probe experimentale este pură speculaţie metafizică şi nu o teorie ştiinţifică. Afirmaţii •recum: „Toate lucrurile existente sunt de natură materială şi m există lume spirituală" sau „Conştiinţa este un produs al atenei" aparţin în mod clar acestei categorii, indiferent cât evidente par pentru judecata sănătoasă sau pentru un sa vant mecanicist. ^ ea mai radicală critică a metodologiei ştiinţifice şi a Practicilor sale curente a fost formulată de Paul Feyerabend. în ziva sa carte Against Method: Outline of an Anarchistic y °J Knowledge (împotriva metodei: schiţă pentru o
  27. 27. 28 DINCOLO DE RAŢIUNEteorie anarhistă a cunoaşterii, 1978), a subliniat că ştiinţa neste şi nu poate fi guvernată de un sistem de principii fermeimuabile şi absolute. Istoria are dovezi clare că ştiinţa esttesenţialmente un demers anarhist. încălcările normelor epistemologice fundamentale nu au fost simple accidente; Vîntreaga istorie, ele au fost absolut necesare progresuluiştiinţific. Cele mai reuşite căutări nu s-au desfăşurat nicioda"în conformitate cu metoda raţională. în istoria ştiinţei î;general şi în timpul marilor revoluţii în special, o aplicare maihotărâtă a canoanelor ştiinţei curente nu ar fi accelerat dezvoltarea; ar fi adus-o într-un impas. Revoluţia coperniciană şi altJprogrese esenţiale în ştiinţa modernă au supravieţuit num *pentru că raţiunea a fost nesocotită frecvent în trecut. Aşa-numita condiţie a consecvenţei, care impune ca ipotezanouă să fie în acord cu cele acceptate, este nerezonabilă fcontraproductivă. Ea elimină o ipoteză nu pentru că ar contrazice faptele, ci pentru că intră în conflict cu o altă teorie.Prin urmare, are tendinţa de a proteja şi de a conserva teoriamai veche, şi nu pe cea mai bună. Ipotezele care contrazicteorii consacrate ne oferă mărturii care nu pot fi obţinute penici o altă cale. Faptele şi teoriile sunt mai strâns legate decâtpresupune ştiinţa convenţională, iar anumite fapte nu pot fiscoase la lumină fără ajutorul unor alternative la teoriilestatornicite. Când discutăm subiectul testării este neapărat necesar safolosim întregul set de teorii, aşa cum sunt ele: suprapuse şiadecvate factual, dar reciproc inconsecvente. Inventarea daalternative la viziunea aflată în centrul unei discuţii consti-tuie o parte esenţială a metodei empirice. Nu este suficient sacomparăm teoriile cu observaţii şi fapte. Datele obţinute îfljcontextul unui sistem conceptual dat nu sunt independente diipotezele teoretice şi filozofice fundamentale ale sistemuluiO comparaţie cu adevărat ştiinţifică a două teorii trebuie s$trateze „faptele" şi „observaţiile" în contextul teoriei careface obiectul testului.
  28. 28. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 29 Deoarece faptele, observaţiile şi chiar criteriile de evaluarent ataşate de paradigmă", cele mai importante proprietăţiTr-male ale teoriei sunt găsite prin contrast, nu prin analiză.Dacă savantul vrea să maximizeze conţinutul empiric al ■iunii sale, este obligatoriu să folosească o metodologiepluralistă - să introducă teorii divergente şi să compare ideicu idei, mai degrabă decât cu experienţe. Nu există idee sau sistem de gândire, oricât de vechi sauaparent absurde, care să nu ne poată îmbunătăţi cunoştinţele.Astfel, sisteme spirituale antice şi miturile aborigene ni separ ciudate şi lipsite de sens numai pentru că au un conţinutştiinţific necunoscut nouă sau distorsionat de antropologi saufilologi nefamiliarizaţi cu cele mai simple cunoştinţe defizică, medicină sau astronomie. în ştiinţă, raţiunea nu poatefi universală, iar iraţionalul nu poate fi exclus. Nu există nicimăcar o teorie interesantă care să susţină absolut toate fapteledin domeniul său. Observăm că toate eşuează când trebuie săreproducă anumite rezultate cantitative şi că sunt surprinză-tor de incompetente în demersul calitativ. Toate metodele, chiar şi cele mai evidente, au limitele lor.Noile teorii se restrâng iniţial la un domeniu factual destul deîngust şi se extind încet în alte zone. Modalitatea acesteiextinderi este rareori determinată de elementele care constituieconţinutul teoriilor precedente. Aparatul conceptual emergent alnou teorii începe curând să îşi definească propriile subiecte şidomenii de subiecte. Multe dintre întrebările, faptele şi obser-vaţiile mai vechi, care au sens numai în contextul abandonatcum, par dintr-o dată cam prosteşti şi irelevante; sunt fie ate fie date la o parte. Si invers, o mulţime de subiecte cu noi apar drept probleme de importanţă critică.totul iscuţia de mai sus despre revoluţiile ştiinţifice, dinamica citit ^ or ?i funcţia teoriilor în ştiinţă poate să îi dea est - ■ contemPoran impresia că relevanţa lucrării de faţă ulti Primul rând istorică. Ar fi simplu să presupunem că Prefacere conceptuală majoră a avut loc în primele
  29. 29. 30 DINCOLO DE RAŢIUNEdecenii ale secolului al XX-lea şi că următoarea revoluţJştiinţifică va avea loc cândva, în viitorul îndepărtat]Dimpotrivă, mesajul central al acestei cărţi este că ştiimJoccidentală se apropie de o modificare de paradigmă deproporţii fără precedent, care ne va schimba concepţiiydespre realitate şi natura umană, construind o punte întrdînţelepciunea antică şi ştiinţa modernă şi reconciliirJspiritualitatea orientală cu pragmatismul occidental.Vraja newtonian-carteziană a ştiinţei mecaniciste în ultimele trei secole, ştiinţa occidentală a fost dominată deparadigma newtonian-carteziană, un sistem de gândire înte-jmeiat pe lucrările savantului englez Isaac Newton şi ale filozo-jfului francez Rene Descartes.4 Folosind acest model, fizica afăcut progrese uimitoare, câştigând o reputaţie însemnată printrecelelalte discipline. Folosirea consecventă a matematicii,eficienţa în rezolvarea problemelor, aplicaţiile reuşite în diferitedomenii ale vieţii de zi cu zi au fixat standardele celorlalteştiinţe. Capacitatea de a lega conceptele şi descoperirile funda-mentale de modelul mecanicist al Universului, elaborat de fizicanewtoniană, a devenit un criteriu important de legitimitateştiinţifică în domeniile mai complexe şi mai puţin dezvoltate,precum biologia, medicina, psihologia, psihiatria, antropologiaşi sociologia. Iniţial, adeziunea fermă la viziunea mecanicistăasupra lumii a avut un impact pozitiv accentuat asupra progre-sului ştiinţific în aceste discipline. Totuşi, pe parcursul dezvol-tării ulterioare, cadrele conceptuale derivate din paradigmanewtonian-carteziană şi-au pierdut din forţa revoluţionară, deve-nind obstacole serioase în calea cercetării şi progresului ştiinţific- De la începutul secolului al XX-lea, fizica a suferit schim-bări profunde şi radicale, trecând dincolo de viziunea mecani-cistă asupra lumii şi de toate premisele fundamentale ale par3digmei newtonian-carteziene. în cursul acestei extraordinar6transformări, a devenit foarte complexă, ezoterică şi de nem
  30. 30. Hnt1,ra realiţăţii^zorii unei noi paradigme 31ţeles pentru cei mai mulţi savanţi din afara fizicii. Prin urmare, e precum medicina, psihologia şipsihiatria nu au t să se adapteze la aceste schimbări rapide,asimilându-le rC iei lor gândiri. O viziune asupra lumiiperimată de mult fizica modernă continuă să fie considerată ştiinţifică înmulte alte domenii, în detrimentul progresului viitor. Obser-vaţiile şi datele care intră în conflict cu modelul mecanicist alUniversului sunt înlăturate sau suprimate, iar proiectele decercetate fără relevanţă pentru paradigma dominantă nu aunici o şansă să primească finanţare. Parapsihologia, metodelede vindecare alternative, cercetarea psihedelică, tanatologia şianumite zone ale prospecţiunilor antropologice sunt exemplecaracteristice. în ultimii douăzeci de ani, natura antiprogresistă şi con-traproductivă a paradigmei vechi a devenit din ce în ce maievidentă, în special în acele discipline ştiinţifice care stu-diază fiinţa umană. în psihologie, psihiatrie şi antropologie,schismele conceptuale au atins un asemenea grad, încâtaceste discipline par să se confrunte cu o criză severă, com-parabilă ca întindere cu criza fizicii de pe vremea experienţeiMichelson-Morley*. Există nevoia urgentă de schimbare aparadigmei fundamentale, care să facă posibilă integrareaafluenţei, mereu în creştere, de date revoluţionare din diferitedomenii, aflate în conflict ireconciliabil cu vechile modele.Mulţi cercetători intuiesc că noua paradigmă va face posibilăŞi construirea unei punţi peste prăpastia ce separă psihologiaMich ^Xperienţa Michelson-Morley a fost efectuată în 1881 de către A.A. puneS n ° ^ ^" ^orey> care au folosit un dispozitiv optic în scopul repau" " eviden^ăa mi şcării Pământului faţă de un mediu ipotetic aflat în lelor tS SUportul materialal propagării luminii, numit eter. Conform calcu-vată î *?e ar ^ rezultat odeplasare de franje, care însă n-a fost obser-deşte "- a Precizieimăsurătorilor. Einstein a arătat că rezultatul dove-noţiune i?°teza eteruluieste falsă, mişcarea absolută a corpurilor fiind o inerţial- ^ SenS> ar yitezaluminii în vid fiind constantă în orice sistem (Reform a,°este dei au constituitpremisele teoriei relativităţii restrânse. are din Dicţionarul de fizică,EER,1972) (n.tr).
  31. 31. 32 DINCOLO DE RAŢIUNEşi psihiatria tradiţionale de înţelepciunea profundă a siste-melor de gândire antic şi oriental. înainte de a discuta mdetaliu raţiunile revoluţiei ştiinţifice viitoare şi posibileledirecţii în care se poate îndrepta, se cuvine să descriem trăsă-turile caracteristice ale vechii paradigme, a căror adecvareeste acum pusă în mod serios în discuţie. Universul mecanicist al lui Newton este un univers dematerie solidă, constituită din atomi,5 particule mici şi indes-tructibile care constituie cărămizile fundamentale. Aceştia suntprin definiţie pasivi şi imuabili, iar masa şi forma lor rămânconstante. Cea mai importantă contribuţie a lui Newton laacest model, altminteri comparabil cu al atomiştilor din Greciaantică, a fost definirea precisă a forţei care acţionează întreparticule. El a definit-o ca forţă gravitaţională şi a stabilit căeste direct proporţională cu masele implicate şi invers pro-porţională cu pătratul distanţelor la care se află. în sistemulnewtonian, gravitaţia este o entitate misterioasă. Este consi-derată ca un atribut intrinsec al corpurilor asupra cărora acţio-nează; această acţiune se exercită instantaneu la distanţă. . O altă caracteristică esenţială a Universului newtonianeste spaţiul tridimensional al geometriei euclidiene clasice,care este absolut, constant şi întotdeauna în repaus. Distincţiadintre materie şi spaţiul vid este clară şi lipsită de ambigui-tate. Analog, timpul este absolut, autonom şi independent delumea materială; el se prezintă ca un flux uniform şi imuabilcare vine din trecut, trece prin prezent şi se îndreaptă spreviitor. Potrivit lui Newton, toate procesele fizice pot fi redusela mişcarea punctelor materiale rezultată din acţiunea forţelgravitaţionale care acţionează între ele şi provoacă atracţiareciprocă. Newton a reuşit să descrie dinamica acestor fort6cu ajutorul calculului diferenţial, o nouă abordare matern*tică pe care a inventat-o în acest scop. Imaginea rezultantă a Universului este cea a unui urwmecanism de ceasornic, în întregime determinist. Particuleise mişcă după legi eterne şi imuabile, iar evenimentele I
  32. 32. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 33 ele din lumea materială constau în lanţuri de cauzepr ° fecte interdependente. în consecinţă, ar trebui să fie Şbil -1 Pcel puţin în principiu - să se refacă orice situaţie ută dinUnivers sau să se cunoască tot viitorul acestuia cucertitudine absolută. Practic, aşa ceva nu este niciodatăosibil în realitate; însă această situaţie este explicată prinincapacitatea noastră de a obţine informaţii detaliate despretoate variabilele complicate care compun orice caz particular.Fiabilitatea teoretică a unei astfel de întreprinderi nu a fostniciodată pusă serios în discuţie. Ca ipoteză metafizicăfundamentală, aceasta reprezintă un element esenţial alviziunii mecaniciste despre lume. Ilya Prigogine (1980) anumit această credinţă în predictibilitatea nelimitată „mitulfondator al ştiinţei clasice". Un alt factor de influenţă important în filozofia şi istoriaştiinţei a fost Rene Descartes, unul din cei mai mari filozofifrancezi. Cea mai semnificativă contribuţie a sa la paradigmaesenţială a fost formularea extremă referitoare la dualismulabsolut dintre minte (res cogitans) şi materie (res extensa), deunde rezultă convingerea că lumea materială poate fi descrisăîn mod obiectiv, fără referinţă la observatorul uman. Acestconcept a avut o semnificaţie capitală în dezvoltarea rapidă aştiinţelor naturii şi a tehnologiei, dar una dintre consecinţeleultime a fost neglijarea serioasă a abordării holistice afiinţelor umane, a societăţii şi a vieţii pe planetă. într-un sens,moştenirea carteziană s-a dovedit un element mai recalcitrantŞ îmţei occidentale faţă de viziunea mecanicistă newtonianăasupra lumii. Chiar Albert Einstein - un geniu care a^atacatfundamentele fizicii newtoniene, formulând de fos^ Sm8Urteoriile relativităţii şi iniţiind teoria cuantică - a incapabil să seelibereze de vraja dualismului cartezian *LaPra, 1982). carte ^^ °" folosim termenul „paradigmă newtonian- °cciH ?Vtrel3uie să avem m minte că ştiinţa mecanicistă n ala a denaturat şi distorsionat moştenirea acestor doi
  33. 33. 34 DINCOLO DE RAŢIUNEmari gânditori. Pentru Newton şi Descartes, conceptul deDumnezeu era un element esenţial al filozofiilor şi viziunilorlor asupra lumii. Newton era o persoană de o profundă spiri,tualitate, cu un mare interes pentru astrologie, ocultism Jalchimie. în cuvintele biografului John Maynard Keynes(1951), a fost mai mult ultimul dintre marii magicieni, decâtprimul mare savant. Newton era convins că Universul este denatură materială, dar nu se gândea că originile sale ar puteafi explicate prin cauze materiale. Potrivit lui, Dumnezeu afost cel care a creat particulele materiale, forţele care acţio-nează asupra lor şi legile care le guvernează mişcările.Descartes credea şi el că lumea există obiectiv şi independentde observatorul uman. Totuşi, pentru el obiectivitatea se înte-meia pe faptul că lumea se află în mod constant sub obser-vaţia lui Dumnezeu. Ştiinţa occidentală i-a supus pe Newton şi Descartes trata-mentului pe care Marx şi Engels i l-au aplicat lui Hegel. Laformularea principiilor materialismului dialectic şi istoric,aceştia au disecat fenomenologia hegeliană a spiritului,păstrând dialectica şi înlocuind spiritul cu materia. în modanalog, gândirea conceptuală în multe discipline reprezintă oextensie logică directă a modelului newtonian-cartezian, darimaginea inteligenţei divine, care era miezul speculaţiiloracestor doi mari oameni, a dispărut din tablou. Consecinţa afost un materialism filozofic sistematic şi radical, care adevenit noua fundaţie ideologică a viziunii ştiinţifice moderneasupra lumii. Prin numeroasele sale ramificaţii şi aplicaţii, modelulnewtonian-cartezian s-a dovedit extrem de reuşit într-o varie"tate de domenii. A dat o explicaţie cuprinzătoare a mecam011elementare a sistemului solar şi a fost aplicat eficient »înţelegerea mişcării continue a fluidelor, vibraţiei corpuflelastice şi termodinamicii. A devenit baza şi forţ a . propulsie aremarcabilului progres în ştiinţele naturii " secolele al XVIII-lea şi al XlX-lea. ______ a
  34. 34. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme 35 . c;Diinele care s-au modelat după Newton şi Descartesau laborat o imagine detaliată a Universului ca sistem nic de o complexitate imensă, o alcătuire din materie Vă si inertă, care evoluează fără participarea conştiinţei u a inteligenţei creatoare. Se susţine că de la Big Bang, prin expansiunea iniţială a galaxiilor, până la crearea sistemuluisolar şi la primele procese geofizice care au dus la formarea nianetei noastre, evoluţia cosmică a fost guvernată exclusiv de forte mecanice oarbe. în conformitate cu acest model, viata îsi are originea în oceanul primordial, unde a apărut accidental, ca rezultat al unor reacţii chimice întâmplătoare, în mod similar, organizarea celulară a materiei organice şi evoluţia spre forme superioare de viaţă s-au petrecut cu desă- vârşire mecanic, fără participarea vreunui principiu inteli- gent, prin mutaţii genetice aleatorii şi o selecţie naturală garantând supravieţuirea celui mai puternic. Aşa s-a ajuns în cele din urmă la un sistem filogenetic de specii ordonate ierarhic, pe niveluri de complexitate din ce în ce mai ridicată. Apoi, undeva foarte sus în arborele genealogic darwinist, s- a petrecut un eveniment spectaculos - şi până acum inex- plicabil: materia inconştientă şi inertă a devenit conştientă de sine şi de lumea înconjurătoare. Deşi mecanismul implicat în acest eveniment miraculos se fereşte până şi de cele mai nesofisticate încercări de speculaţie ştiinţifică, corectitudinea acestei ipoteze metafizice este luată ca atare, soluţia pro- blemei fiind tacit expediată în viitor. Savanţii nu cad de acord ni « măcar asupra stadiului de evoluţie în care a apărut nştimţa. Totuşi, convingerea că aceasta se limitează la orga- mele vii şi că necesită un sistem nervos central foarte ez voltat este un postulat fundamental al viziunii materialiste ecaniciste. Conştiinţa este văzută ca produsul materiei cu enf lna1 ^e or§amzare _ sistemul nervos central - şi caenornen al proceselor fiziologice din creier.6 est nvm§erea ca °conştiinţă este produsul unui creier nu esigur, înîntregime arbitrară. Se bazează pe o vastă
  35. 35. 36 DINCOLO DE RAŢIUNEcantitate de observaţii din neurologia clinică şi experirnen.tală şi din psihiatrie, care sugerează că există legături strânseîntre diferite aspecte ale conştiinţei şi procesele fiziologicesau patologice din creier, cum sunt traumele, tumorile sauinfecţiile. De exemplu, o contuzie sau o lipsă de oxigen încreier poate duce la pierderea cunoştinţei. O tumoare sau otraumă a lobului temporal implică anumite distorsiuni aleproceselor conştiinţei distincte şi diferite de cele asociate culeziunile prefrontale*. Infecţiile creierului sau administrareaanumitor medicamente cu proprietăţi psihotrope, cum sunthipnoticele, stimulentele sau substanţele psihedelice producalterări ale conştiinţei întru totul caracteristice. Uneori,schimbările de conştiinţă asociate cu afecţiuni neurologicesunt atât de specifice, încât contribuie la diagnosticareacorectă. în plus, neurochirurgia sau alte intervenţii medicalepot fi urmate de îmbunătăţiri clinice vizibile. Aceste observaţii demonstrează mai presus de orice îndo-ială că există o legătură strânsă între conştiinţă şi creier.Totuşi, nu demonstrează cu necesitate că conştiinţa esteprodusul creierului. Logica din concluzia pe care o trageştiinţa mecanicistă devine foarte problematică şi este cu sigu-ranţă posibil să ne imaginăm sisteme teoretice care ar inter-preta datele existente într-un mod cu totul diferit. Putemilustra cu un exemplu simplu, cel al televizorului. Calitateaimaginii şi a sunetului depinde în mod critic de buna funcţio-nare a tuturor componentelor, iar proasta funcţionare saudistrugerea unora dintre ele ar crea distorsiuni bine indivi-dualizate. Un electronist poate identifica piesa defectă poinind de la natura distorsiunii şi corecta defectul fie înlocuindpiesa, fie reparând-o. Nimeni nu ar considera că astfel dovedeşte ştiinţific că, pe cale de consecinţă, programul o* * Pentru detalii, explicate profesionist, ale acestor fenoffl e,neexplicate, vezi Eroarea lui Descartes de A. Damasio, Ed. Humam2005 (n.tr.).
  36. 36. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme __________ 37 viune este generat chiar în interiorul aparatului, televizoruleste un sistem creat de om şi funcţio-lui este binecunoscută. Totuşi, acesta este exact tipul de luzie la care ajunge ştiinţa mecanicistă referitor la creier ■ la conştiinţă. în acest sens, este interesant că în ultima sa arte The Mistery ofthe Mină (1976), care îi rezumă munca de o viaţă, Wilder Penfield (neurochirurgul de faimă mondială care a condus cercetări de pionierat asupra creierului şi a adus contribuţii fundamentale la neurofiziologia modernă) si-a exprimat profunda îndoială în privinţa conştiinţei ca produs al creierului şi a posibilităţii de a o explica în termeni de anatomie şi fiziologie cerebrală. Potrivit ştiinţei materialiste, organismele individuale suntsisteme esentialmente separate, care pot să comunice cu lumeaexterioară şi între ele numai prin organele senzoriale; toatecomunicările sunt mediate de forme cunoscute de energie.Procesele mintale sunt explicate în termeni de reacţii aleorganismului la mediu şi recombinări creative ale unor dateintrate anterior pe cale senzorială, dobândite în cursul vieţiicurente a individului şi stocate în creier sub formă de engrame.Aici, psihologia materialistă foloseşte deviza şcolii empiristeengleze, exprimată succint de John Locke (1823): „Nihil est inintellectu quod non antea fuerit in sensu. " („Nu există nimicin intelect care să nu fi fost prelucrat mai întâi de simţuri.") Dată fiind natura liniară a timpului, evenimentele trecute sunt pierdute şi irecuperabile dacă nu sunt înregistrate în steme de memorie specifice. Memoriile de orice tip necesită, a ra ™ul lor, un substrat material specific - celulele sistemului °s central sau codul genetic fiziochimic. Amintirile despre imentele din viaţa individului sunt înmagazinate în băn- e Memorie ale sistemului nervos central. Psihiatria a e P at dovezile clinice copleşitoare legate de faptul că, în în °arneml°r> aceste amintiri nu numai că pot fi recuperate în r r COn^ent ci> m anumite circumstanţe, pot fi şi retrăite ea «ate într-un mod viu şi complex.
  37. 37. 38 DINCOLO DE RAŢIUNE Sub influenţa modelului freudian, curentul principal dinpsihiatrie şi psihoterapie a acceptat ideea că un nou-născut esteitabula rasa, iar dezvoltarea lui este în întregime determinatăde înlănţuirea experienţelor din copilărie. Teoria medicaliicontemporană neagă posibilitatea ca experienţa naşterii să fiiînregistrată în creierul copilului. Motivul obişnuit prezentat mmanualele de medicină este imaturitatea cortexului cerebral aHnou-născutului (mielinizarea incompletă a neuronilor). Singu-rele influenţe prenatale general recunoscute de psihiatri ştipsihologi în speculaţiile privind dezvoltarea sunt ereditatea,vagi factori constituţionali, vătămarea fizică a organismului şi,;posibil, diferenţe în intensitatea relativă a diferitelor instincte. Potrivit ştiinţei materialiste, accesul la orice informaţienouă este posibil numai direct, prin input senzorial şi prinrecombinarea datelor mai vechi sau combinarea cu datelenou intrate. Ştiinţa mecanicistă încearcă să explice chiar ştifenomene precum inteligenţa umană, arta, religia, etica şiştiinţa însăşi ca produse ale proceselor materiale desfăşurateîn creier. Recent, probabilitatea ca inteligenţa umană să se fijdezvoltat parcurgând tot drumul de la supa chimică din oceanulprimordial numai prin secvenţe de procese mecanice alea-;torii a fost comparată, în mod inspirat, cu probabilitatea ca otornadă care traversează un gigantic cimitir de maşini săasambleze din întâmplare un Boeing 747. Această ipoteză foarteimprobabilă este o afirmaţie metafizică nedemonstrabilă prinmetodele ştiinţifice existente. Departe de a fi o informaţieştiinţifică - aşa cum afirmă cu vehemenţă susţinătorii săi Weste, în stadiul curent al cunoaşterii, doar ceva mai mult decâtunul dintre miturile esenţiale ale ştiinţei occidentale. Ştiinţa mecanicistă are o experienţă de multe zeci de aniîn apărarea sistemului său de convingeri, etichetând fiecareîndepărtare majoră de la congruenţa perceptuală şi conceptualacu modelul newtonian-cartezian ca „psihoză", iar toate cer-cetările care generează rezultate incompatibile - ca „rateuriAceasta strategie are probabil efectele cele mai rapide Ş
  38. 38. Isfatura realităţii: zorii unei noi paradigme 39ne - "toase în teoria şi practica psihiatriei. Teoria psihiatriei •^ntemporane nu poate justifica în mod adecvat o gamă largă fenomene care se situează deasupra ariei biografice a . onstientului, precum experienţele perinatale şi transper- onale, care sunt discutate detaliat în cartea de faţă. Situaţia are consecinţe grave, deoarece cunoaşterea amă-nunţită a domeniului empiric transbiografic este absolut nece-sară pentru o adevărată înţelegere a celor mai multe pro-bleme de psihiatrie. în special, o înţelegere mai profundă aprocesului psihotic este virtual imposibilă fără a recunoaştecă există dimensiuni transpersonale ale psihicului. Astfel,explicaţiile existente fie oferă interpretări psihodinamicesuperficiale şi neconvingătoare, reducând problemele la factoribiografici din copilăria timpurie, fie postulează existenţa unorfactori biochimici necunoscuţi pentru a justifica distorsiunea„realităţii obiective" şi alte manifestări bizare şi de neînţeles. Slaba capacitate explicativă a vechii paradigme este încăşi mai evidentă în raport cu fenomenele socioculturale, cumsunt şamanismul, religia, misticismul, ritualurile de trecere,misterele antice şi ceremoniile de vindecare din diferite culturipreindustriale. Tendinţa curentă de a reduce experienţelemistice şi viaţa spirituală la stări cvasi-psihotice şi superstiţiiprimitive cu acceptare culturală sau la conflicte şi condiţio-nări infantile nerezolvate probează o neînţelegere gravă anaturii lor reale. încercarea lui Freud de a pune semnul ega-laţii între religie şi psihoza compulsiv-obsesivă poate fi încel mai bun caz considerată relevantă pentru un singur aspect religiei - desfăşurarea ritualurilor. Dar ratează complet niticaţia crucială pe care experienţele vizionare directe ga e de realităţi alternative o au în dezvoltarea tuturor mari- ign. La fel de îndoielnice sunt şi numeroasele teorii . "e Psihanaliză care încearcă să explice evenimente !ce de proporţii apocaliptice (războaie, revoluţii sânge- Se , genocid, sisteme totalitare) ca rezultat al traumelor
  39. 39. 40 DINCOLO DE RAŢIUNEinfantile şi al altor evenimente din biografia persoanelorimplicate. Lipsa capacităţii explicative a vechilor modele reprezintănumai un aspect al rolului lor negativ în psihiatrie. Ele exer-cită un rol puternic inhibitor asupra explorării fără prejude-căţi a acelor observaţii şi domenii noi care se înfăţişează caiincompatibile cu ipotezele proprii despre realitate. Situaţiapoate fi exemplificată cu rezerva pe care curentele principaledin psihologie şi psihiatrie o manifestă în a accepta oavalanşă de date sosite din multe şi diverse surse, cum suntpractica analizei jungiene, analiza şi noile psihoterapiiexperimentale, studiul experienţelor legate de moarte şi defenomenele din proximitatea morţii*, cercetările psihedelice,studiile de parapsihologic modernă şi rapoartele unor „antro-pologi vizionari." Aderarea strictă la paradigma newtonian-carteziană areconsecinţe deosebit de păgubitoare în practica psihiatrică şipsihoterapeutică. Este în mare parte responsabilă pentruaplicarea inadecvată a modelului medical în acele domeniiale psihiatriei care au de-a face mai degrabă cu probleme deexistenţă decât cu maladii. Imaginea Universului creată deştiinţa occidentală este un construct util şi utilitarist, care neajută să organizăm datele şi observaţiile disponibile în pre-zent. Dar a fost confundat de toată lumea cu o descrierecorectă şi cuprinzătoare a realităţii. Ca rezultat al acesteierori epistemologice, congruenţa perceptuală şi cognitivă cuviziunea newtonian-carteziană este considerată esenţialăpentru sănătatea mintală şi pentru normalitate. Prin urmare, deviaţiile majore de la această „percepţiecorectă a realităţii" sunt considerate indicaţii de psihopatologie * Cf. traducerii româneşti a termenului near-death experience(NDE), adoptată de Aurora Hriţuleac în Contribuţii psihotanatologicecontemporane, Symposion, Tomul I, Nr. 2, 2003, pp. 340-353, Institutulde Ştiinţe Economice şi Sociale „Gh. Zâne", Academia Română, Fili alIaşi (n.tr.).
  40. 40. Natura realităţii: zorii unei noi paradigme ___________________________________________ 4 1 • â reflectând tulburarea funcţională sau deteriorarea elor senzoriale şi a sistemului nervos central, o stare de h lă sau o maladie. în acest context, stările de conştiinţă ieşite . omun, cu câteva excepţii, sunt considerate de toată lumea a simptome ale tulburărilor mintale. Chiar termenul de „alte- rarea stării de conştiinţă" sugerează clar că ele reprezintă distor- siuni şi versiuni nelegitime ale percepţiei corecte a „realităţiiobiective". în aceste circumstanţe devine absurd să presupu-nem că astfel de stări alterate au vreo relevanţă ontologică saugnoseologică. Ar fi la fel de nepotrivit să credem că aceste stărineobişnuite ale minţii, patologice prin definiţie, ar putea avea vreun potenţial terapeutic intrinsec. Astfel, orientarea predo-minantă în terapia psihiatrică este de a elimina simptomele şi fenomenele neobişnuite de orice fel, întorcând persoana către percepţiile şi experienţele acceptate privind realitatea.Provocările conceptuale ale cercetărilor moderne îndomeniul conştiinţeiIn istoria ştiinţei moderne, generaţii de cercetători au urmat cu mare entuziasm şi cu multă hotărâre diferitele căi de cercetare deschise de paradigma newtonian-carteziană, înde-părtând fără ezitare conceptele şi observaţiile care ar fi pus în discuţie anumite ipoteze filozofice împărtăşite de comunitatea Ştiinţifică. Cei mai mulţi savanţi au fost programaţi atât de amănunţit prin educaţie sau au fost atât de impresionaţi şi uaţi de valul propriilor succese pragmatice, încât au consi- erat in sens literal modelul ca fiind descrierea corectă şi t austiyă a realităţii. în această atmosferă, nenumărate servaţii din diferite domenii au fost sistematic trimise lacoş, suprimate sau chiar ridiculizate pe temeiul incompatibi-]1 or cu gândirea mecanicistă şi reducţionistă, care pentru U]Vî dCVenit sinonim ă cu o abordare ştiinţifică, vizibl ta,Vreme accesele acestui demers au fost atât de lncat au umbrit eşecurile teoretice şi practice. în
  41. 41. 42 DINCOLO DE RAŢIUNEatmosfera de criză în evoluţie rapidă care însoţeşte progresulştiinţific precipitat, a devenit din ce în ce mai dificil să sepăstreze această atitudine. Este foarte clar că vechile modeUştiinţifice nu pot oferi soluţii satisfăcătoare problemelorumane cu care ne confruntăm la nivel individual, socialinternaţional şi la scară globală. Mulţi savanţi de seamă aniexprimat în diferite moduri bănuiala din ce în ce mai accen-tuată că viziunea mecanicistă asupra lumii din ştiinţaoccidentală a contribuit substanţial la criza actuală, dacă nucumva chiar a generat-o. Paradigma este mai mult decât un simplu model teoreticfolositor ştiinţei; filozofia sa modelează de fapt lumea, prininfluenţa indirectă pe care o are asupra indivizilor şi a socie-tăţii. Ştiinţa newtonian-carteziană a creat o imagine marcatnegativă a fiinţelor umane, descriindu-le ca pe nişte maşinibiologice acţionate de pulsiuni instinctuale de natură anima-lică. Ea nu are o autentică preţuire pentru valorile mai înalte,cum sunt conştiinţa spirituală, sentimentul iubirii, nevoileestetice sau simţul justiţiei. Toate sunt considerate fie caderivate ale instinctelor primare, fie compromisuri străine denatura umană prin chiar esenţa lor. Această viziune aprobăindividualismul, accentul egoist, concurenţa şi principiul„supravieţuirii celui mai puternic" ca fiind tendinţe naturaleşi esenţialmente sănătoase. Ştiinţa materialistă, orbită de viziunea sa asupra lumii casimplu conglomerat de elemente interacţionând în mod meca*nic, a fost incapabilă să recunoască valoarea şi importanţavitală a preocupărilor legate de cooperare, sinergie şi mediu. Uluitoarele realizări tehnice ale acestei ştiinţe, apte sarezolve cele mai multe dintre problemele materiale care a1chinuit omenirea, au ratat ţinta. Succesul lor a creat o lume fflcare cele mai însemnate triumfuri - energia nucleară, rache-tele spaţiale, cibernetica, laserul, computerele şi alte ustefl*sile electronice, precum şi miracolele chimiei şi bacterio-logiei moderne - s-au transformat într-un pericol vital Ş
  42. 42. realităţii: zorii unei noi paradigme 43 ™«mar Rezultatul este ca avem o lume divizata într-un tuşi"" • I tic si economic, ameninţata de crizeeconomice, poluare strjaiă şi spectrul războiului nuclear.Având în vederesituaiw, Ktnt mai mulţi oameni pun în discuţie utilitatea pro- •* tic -»-*_ dui tehnologic precipitat care nu este exploatat şiontrolat de indivizi maturi din punct de vedere emoţional şi desoecie suficient de evoluată pentru a manevra constructivputernicele unelte pe care le-a creat. Pe măsură ce situaţia economică, sociopolitică şi ecolo-gică a lumii se deteriorează, se pare că din ce în ce mai multepersoane renunţă la strategia de manipulare şi control unila-teral al lumii materiale, căutându-şi în sine răspunsurile.Există un interes crescut pentru evoluţia conştiinţei ca posi-bilă alternativă la distrugerea globală. El se manifestă princreşterea popularităţii meditaţiei sau a altor practici spiritualeantice şi orientale, psihoterapii experimentale şi cercetăriclinice şi de laborator asupra conştiinţei. Aceste activităţi aupus din nou în lumină faptul că paradigmele tradiţionale suntincapabile să justifice şi să integreze un mare număr deobservaţii net provocatoare, venite din multe domenii şisurse diferite. însumate, datele de mai sus capătă o importanţă capitală; ele arată necesitatea urgentă de revizuire drastică a concep- telor noastre fundamentale privind natura umană şi realitatea. Mulţi savanţi şi profesionişti din domeniul sănătăţii mintale au conştientizat, cu spiritul deschis, prăpastia abisală dintre psihologia şi psihiatria contemporană şi marile tradiţii spin- ale antice sau orientale, cum sunt diferitele forme de yoga,Şaivismul din Kaşmir, Vajrayana tibetană, taoismul, budismul | suhsmul, Cabala sau alchimia. Bogăţia reprezentată de °aşterea profundă a psihicului şi a conştiinţei umane umulată în aceste sisteme vechi de secole sau chiar de nu nu a fost adecvat recunoscută, explorată si integrată ae Ştiinţa occidentală.
  43. 43. 44 DINCOLO DE RAŢIUNE în mod analog, antropologii care au condus cercetări deteren în culturi non-occidentale au raportat de zeci de ani ovarietate de fenomene pentru care cadrele conceptuale tradiţiojnale oferă numai explicaţii superficiale şi neconvingătoare saunici o explicaţie. Deşi multe observaţii extraordinare, defini,torii pentru o cultură, au fost descrise în mod repetat în studiibine documentate, au fost respinse sau interpretate drept creJdinte primitive, superstiţii, psihopatologie individuală şi dejgrup. Putem menţiona aici experienţele şi practicile şamanicestările de transă, mersul prin foc, ritualurile aborigene, prac-ticile de vindecare spirituală sau dezvoltarea diverselor capaci-tăţi paranormale la indivizi sau întregi grupuri sociale. Aceastăsituaţie este mult mai complicată decât pare la prima vedere.Contactul informai şi confidenţial cu antropologi m-a convinscă mulţi dintre ei au hotărât să nu raporteze anumite aspecteale experienţelor de pe teren, de teamă că vor fi ridiculizaţi sauostracizaţi de colegii newtonieni-cartezieni, periclitându-şiastfel imaginea profesională. Inadecvarea şi eşecurile conceptuale ale vechii paradigmenu se limitează la datele din culturile exotice. Provocări la felde serioase au reieşit şi din cercetarea occidentală, clinică şide laborator. Experimentele utilizând hipnoza, izolarea ştsupraîncărcarea senzorială, controlul voluntar al stărilor inte-rioare, biofeedback-ul şi acupunctura, au aruncat o luminanouă asupra multor practici antice şi orientale, dar au creatmai multe probleme conceptuale decât răspunsuri satisfăcă-toare. Cercetarea psihedelică a clarificat într-un fel multedate istorice şi antropologice enigmatice referitoare la şama-nism, mistere ca formă de cult, ritualuri de trecere, ceremoniide vindecare, fenomene paranormale implicând folosireaplantelor sacre. Totuşi, în acelaşi timp, a validat o bună parţedin cunoaşterea antică, aborigenă şi orientală despre conşti-inţă şi a slăbit câteva premise filozofice de bază ale ştiinţeimecaniciste. Aşa cum vom discuta mai departe, experimentele cu substanţe psihedelice au clătinat înţelegere
  44. 44. Hf,nirajgalitâţii: zorii unei noi paradigme 45 tionalâ a psihoterapiei, modelele tradiţionale ale psi-conven. naturii umane şi chiar convingerile fun-hlCUlUl, liuofc ,-,-.•■damentale despre natura realităţii Observaţiile din cercetarea psihedelica nu sunt m mei unfel limitate la folosirea substanţelor psihotrope; practic, ace-1 asi experienţe au fost raportate de psihoterapiile modernecare nu folosesc drogurile şi de tehnicile de rejaxare corpo-rală, aşa cum sunt analiza jungiană, psihosinteza, diferiteleabordări neo-reichiene, practicarea gestalt-nhxi, formelemodificate ale terapiei primordiale, imagistica dirijată prinmuzică, rolfmgul, diferitele tehnici rebirth*, regresia în vieţileanterioare şi auditarea** din scientologie. Tehnica integrăriiholonomice sau terapia holotropică, creată de soţia meaChristina şi de mine, este o abordare care nu recurge lamedicamente şi combină respiraţia controlată cu muzica evo-catoare şi tehnicile de relaxare corporală aplicate pe anumitezone, putând induce un spectru larg de experienţe carecoincid practic cu spectrul experienţei psihedelice. Aceastătehnică este descrisă în Capitolul 7. O altă sursă de informaţii care pun în discuţie paradig-mele consacrate ale ştiinţei mecaniciste este cercetareamodernă în parapsihologie. A devenit din ce în ce mai dificilsă ignorăm şi să negăm a priori date din multe experimente Rebirth este o tehnică de respiraţie în taoism, prin care se încearcă reacerea experienţei respiratorii anterioare naşterii. S-a demonstrat că zo" Xecută slabe mi^ Şcări respiratorii din a treia lună de sarcină. Primele e ln corPcare se resimt în urma aplicării acestui mod de oxigenare tehn CeC Care prezintacont racţii cronice, deci sunt în suferinţă, iar această uutrlT nt/,dă posibuitatea săle conştientizăm instantaneu. (Le Rebirth et chapit ylques respiratoires,Introduction aux methodes de relaxation, wvmi,Je- , par Dr- BcrnardAuriol, copyright Bernard Auriol, ^aunol.free.fr) (n.tr.)0 ansă î SClentolo8ie, auditarea este tehnica prin care terapeutul, folosindev enimenMarCa-Să restabilească împreună cu pacientul suita completă a aceeaşi tr &°- Prezent Şi din vieţile anterioare care alcătuiesc de fapt Are mai mUf3 exPierderea unui prieten), pentru a o vindeca integral, multe etape şi variante(n.tr).
  45. 45. 46 DINCOLO DE RAŢIUNEatent conduse şi solide din punct de vedere metodologic, dinunicul motiv al incompatibilităţii lor cu sistemul tradiţionalde convingeri. Savanţi respectabili, acreditaţi, cum suntJoseph Banks Rhine, Gardner Murphy, Jules EisenbudStanley Krippner, Charles Tart, Elmer şi Alyce Green, ArthurHastings, Rusell Târg şi Harold Puthoff au acumulat probeprivind existenţa telepatiei, clarviziunii, proiecţiei astralevizualizării de la distanţă, psihodiagnozei şi psihovindecăriisau psihokineziei, care pot da indicii importante pentru onouă înţelegere a realităţii. Este interesant faptul că mulţifizicieni moderni, familiarizaţi cu fizica relativist-cuantică,par să fie preocupaţi serios de fenomenele paranormale, spredeosebire de psihiatrii şi psihologii tradiţionalişti. Menţio-năm aici şi fascinantele date din domeniul tanatologiei, caresugerează printre altele că persoanele aflate în moarte clinicăpot deseori să perceapă corect spaţiul din jur, din unghiuri deobservaţie favorabile, care nu le-ar fi fost accesibile nicichiar în stare de conştientă deplină. în loc să discut aceste subiecte sinoptic şi pe larg, mă voiconcentra în cele ce urmează la observaţii din cercetareapsihedelică, în special din psihoterapia cu LSD. Am alesaceastă abordare după o anumită reflecţie, din câteva motiveimportante. Cei mai mulţi cercetători care studiază efectelepsihedelice au ajuns la concluzia că aceste substanţe pot ficel mai bine văzute ca amplificatoare sau catalizatori aiproceselor mintale. în loc de a induce stări medicamentoasespecifice, ele par să activeze matrice preexistente sau poten-ţiale ale minţii umane. Persoana care le ingerează nu esteafectată de o „psihoză toxică" fără legătură cu modul în carefuncţionează psihicul în circumstanţe normale; în schimb»întreprinde o călătorie interioară fantastică în inconştient şisupraconştient. Aceste substanţe descoperă şi fac accesibilobservaţiei directe o gamă largă de fenomene altmintenascunse, reprezentând capacităţile intrinseci ale minţii umatlşi având un rol important în dinamica mintală normală.

×