Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Gimnastica in kinetoterapie g.niculescu

Gimnastica in kinetoterapie g.niculescu

  1. 1. GEORGETA NICULESCU GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE Universitatea SPIRU HARET
  2. 2. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NICULESCU, GEORGETA Gimnastica în kinetoterapie / Georgeta Niculescu – Bucureşti; Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 176 p., 20,5cm Bibliogr. ISBN: 973-725-540-2 796.4:615.825 © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 Universitatea SPIRU HARET
  3. 3. UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT Conf. univ. dr. GEORGETA NICULESCU GIMNASTICA ÎN KINETOTERAPIE EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006 Universitatea SPIRU HARET
  4. 4. Universitatea SPIRU HARET
  5. 5. CUVÂNT ÎNAINTE Gimnastica este componentă a sistemului educaţional şi totodată şi componentă a sistemului social cu care interacţionează dinamic dispunând de un conţinut bogat, diversificat, atractiv, de mijloace, cu multiple valenţe formative şi educative în dezvoltarea ontogenetică a omului. Scopul acestei cărţi este să evidenţieze importanţa mijloacelor gimnasticii de bază în atingerea obiectivelor educaţiei şi implicit ale gimnasticii. Lucrarea este structurată pe opt capitole care prezintă informaţii ample cu privire la gimnastica de bază, oferind posibilitatea aprofundării aspectelor teoretice în conexiune cu cele practice. În capitolul întâi este prezentat un scurt istoric privind apariţia şi evoluţia gimnasticii pe plan mondial şi naţional. În capitolul al doilea sunt prezentate obiectivele, caracteristicile, mijloacele, precum şi ramurile gimnasticii, iar capitolul trei prezintă aspecte de terminologie. În capitolul patru sunt descrise noţiunile de bază în gimnastică şi kinetoterapie, precum şi poziţiile fundamentale şi derivate, poziţiile şi mişcările segmentelor corpului. În capitolele următoare sunt prezentate în detaliu mijloacele gimnasticii de bază structurate în gimnastica organizatorică, exerciţii de dezvoltare fizică generală şi exerciţii aplicative. Am acordat o mare atenţie exerciţiilor de dezvoltare fizică generală, pentru că ele contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, la 5 Universitatea SPIRU HARET
  6. 6. formarea bazelor generale ale mişcărilor, la prevenirea instalării deficienţelor fizice. Prin conţinutul ei, cartea se adresează atât studenţilor de la educaţie fizică, kinetoterapie, cât şi profesorilor de educaţie fizică şi kinetoterapeuţilor interesaţi în aprofundarea gimnasticii de bază. Autoarea 6 Universitatea SPIRU HARET
  7. 7. I. SCURT ISTORIC PRIVIND APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA GIMNASTICII PE PLAN MONDIAL ŞI NAŢIONAL Originea şi evoluţia gimnasticii este legată indisolubil de dezvoltarea societăţii româneşti din cele mai îndepărtate vremuri şi până în prezent. Acumulând experienţă, omul a inventat, în toate treptele evoluţiei sale, diferite exerciţii, jocuri, dansuri şi toate sporturile existente. Dar, până la acest pas evolutiv, exerciţiile de gimnastică simple, naturale, aplicative au fost cele pe care le-a utilizat, la început ca mişcare spontană, apoi cu un scop bine determinat, sub formă de exerciţii fizice. Putem afirma că, gimnastica de bază, cu elementele ei cele mai simple, a fost forma de organizare cea mai veche a educaţiei fizice. Din punct de vedere istoric, gimnastica a străbătut etapele de formare şi dezvoltare ale societăţii omeneşti. 1.1. Gimnastica în antichitate Egiptul antic. Egiptenii au creat o cultură şi o civilizaţie impunătoare încă din mileniul IV î.e.n. Picturile murale şi bazoreliefurile de la Ptah-Hotep atestă preocupările egiptenilor pentru educaţia fizică. Celebrele fresce de la Beni Hassan reprezintă o multitudine de mişcări cu caracter sportiv din gimnastică, atletism, sporturi de luptă, fiind cel mai elocvent ce atestă nivelul atins de conceptul de educaţie fizică. India antică. Poemul „Vedele” reprezintă „Cartea sfântă” a hinduşilor, în care se găsesc instrucţiuni pentru viaţa de toate zilele şi preocupări pentru educaţia fizică. Exerciţiile fizice s-au constituit într-un sistem naţional de educaţie fizică denumit „Pranayama”. Mai târziu apare sistemul 7 Universitatea SPIRU HARET
  8. 8. „Yoga”, bazat pe poziţii prelungite, suspendarea respiraţiei şi meditaţie. Yoga este unirea cu sine, reprezentând drumul spre autoeducaţie. China antică. Filozoful chinez Confucius (551-479 î.e.n.) a subliniat pentru prima dată importanţa exerciţiilor fizice, pe care le-a inclus în cele şase „arte liberale” care stau la baza educaţiei: muzica, ceremonialul, caligrafia, scrima, aritmetica şi arta de a conduce carul. Mai târziu, medicul Kong-Fu preluând o parte din exerciţiile respective a creat un sistem de educaţie fizică medicală ce a fost introdus în ritualul religios. Acest sistem se baza pe exerciţii de respiraţie, întindere şi relaxare. Exerciţiile respiratorii se executau din diferite poziţii: stând, culcat, pe genunchi. Combinând aceste poziţii de bază, au apărut poziţiile derivate, cu ajutorul cărora se limitează, se fixează respiraţia în funcţie de boala pe care urma să o vindece. Grecia antică. Grecii au acordat cea mai mare importanţă exerciţiilor fizice ca parte integrantă a educaţiei, sistemul educativ creat de ei având ca obiectiv dezvoltarea trupului şi a minţii. Grecii au creat cuvântul gimnastica, pentru a desemna cu un nume generic „totalitatea exerciţiilor fizice practicate cu scopul de a contribui la întreţinerea sănătăţii, la întărirea corpului şi la înfrumuseţarea vieţii spirituale” (Kiriţescu, C., 1964). Concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice a evoluat în trei direcţii: • igienică • militară • armonioasă Concepţia igienică. Reprezentanţii acestei concepţii au fost medicii, care au scos în evidenţă importanţa exerciţiilor fizice, în general şi a gimnasticii, în special, pentru îngrijirea sănătăţii. Reprezentanţii au fost: Herodikos din Selimbria a creat normele de practicare a gimnasticii igienice şi terapeutice (includea şi masajul asociat cu regimul alimentar): Hipocrate a descris în lucrările sale acţiunea binefăcătoare a exerciţiilor de gimnastică şi a masajelor; Galen considera gimnastica un mijloc de păstrare a sănătăţii, iar Antilus este considerat adevăratul părinte al gimnasticii terapeutice. Concepţia militară. Reprezentanţii acestei concepţii au fost spartanii, care practicau exerciţiile fizice dure în vederea pregătirii 8 Universitatea SPIRU HARET
  9. 9. pentru război. Astfel nu lipseau alergările, lupta, aruncarea cu discul şi suliţa, jocul cu mingea şi dansul. Elemente morale, emoţionale şi intelectuale nu găsim în această practică intensă, dar limitată a exerciţiilor fizice. Concepţia idealului armonic. Aparţine educaţiei fizice din Atena, cetate a Greciei antice. Pentru atenieni, fiinţa umană perfectă reprezenta idealul de viaţă, ideal concretizat în formula „Kalos kai agatos” (frumos şi bun). Atingerea perfecţiunii era idealul de viaţă al atenienilor, idealul armonic la care se putea ajunge printr-o dezvoltare armonioasă, sănătate trupească, bărbăţie, putere, dibăcie. Educaţia va fi dominată de cultul frumosului, de necesitatea armoniei dintre formă şi conţinut, dintre dezvoltarea fizică şi cea psihică a tânărului. Unul dintre exponenţii de seamă ai acestei concepţii a fost Platon (437-347 î.e.n.) care a afirmat că după muzică, omul are nevoie de gimnastică prin care se educă curajul pentru a se forma unitar în plan intelectual, moral, estetic şi fizic. Concepţia idealului armonic este susţinută şi de Aristotel (384-322 î.e.n.), cel mai mare gânditor al antichităţii, savant, filozof, pedagog. El includea, în educaţia tineretului, gimnastica, gramatica, muzica şi desenul afirmând „corpul trebuie format înaintea spiritului, deprinderile înaintea raţiunii” Grecii şi-au format o concepţie asupra exerciţiilor fizice, creând o terminologie proprie, precum şi termenul de gimnastică („gymnos” înseamnă „gol”, deoarece practicau exerciţiile fizice fără îmbrăcăminte în gimnazii şi palestre). Astfel, gimnastica va cunoaşte dimensiuni noi, care împreună cu celelalte arte va constitui un sistem educativ format din gimnastica propriu-zisă, agonistica şi orchestica. 1.2. Gimnastica în epoca feudală Evul mediu este caracterizat prin doctrine religioase, care consideră „păcat” orice preocupare pentru sănătatea şi frumuseţea trupească, exerciţiile fizice fiind excluse din arsenalul educaţiei. Astfel, renaşterea apare ca o etapă de tranziţie determinată de condiţiile economice obiective ale epocii, fiind un fenomen istoric complex ( secolul al XIV-lea). Conţinutul epocii poartă numele de 9 Universitatea SPIRU HARET
  10. 10. umanism, deoarece pune în valoare omul, personalitatea umană. Pedagogii umanişti fixează un ţel nou educaţiei, cel al formării omului complet. Reprezentative sunt lucrările „Ars gymnastica” scrisă de Mercurialis Hieronymus (1596) în care defineşte gimnastica drept arta care cuprindea efectele tuturor exerciţiilor corporale care sunt bune nu numai pentru bolnavi, ci şi pentru cei sănătoşi şi „Trei dialoguri despre exerciţiul săriturilor şi voltijelor în aer” a lui Archangelo Tuccaro (1599). 1.3. Gimnastica în epoca modernă Secolul al XVII-lea este considerat secolul realismului, iar secolul al XVIII-lea cel al raţionalismului, iar printre personalităţile de frunte ale acestui val de pedagogi enumerăm: Jan Amos Komenski (1592-1670) cel mai mare gânditor al secolului al XVII-lea (de origine ceh), a adoptat ideea „Un spirit sănătos nu poate exista decât într-un corp sănătos”, considerând valoarea fizică a omului nu ca un scop final, ci ca o condiţie a valorii lui sociale, ce permite ca omul să fie util societăţii. Plecând de la principiul că şcoala trebuie să aibă grijă şi de sănătatea copilului, el a preconizat amenajarea de terenuri pe lângă şcoli, pe care să se practice exerciţii şi jocuri. În programul şcolar al elevului, 8 ore pe zi erau consacrate învăţăturii, 8 ore somnului, iar 8 ore exerciţiilor fizice, îngrijirilor igienice şi mesei. John Locke (1632-1704), filozof şi medic englez, susţine că aptitudinile existente se fortifică cu ajutorul exerciţiului, practica perfecţionând talentul. În opera sa pedagogică, „Câteva cugetări asupra educaţiei copiilor”, tratează despre educaţia fizică, morală şi intelectuală a copiilor din clasele dominante, caracterul de clasă al concepţiei lui Locke despre educaţie fiind evident, iar formarea „gentlemanului” concretizând acest lucru a constituit idealul său educaţional. Ideile lui J.Locke l-au inspirat pe J.J.Rousseau (1712-1778), omul cel mai reprezentativ al secolului al XVIII-lea în materie de educaţie. Principiul educaţiei sale era „întoarcerea la natură”, susţinând că natura l-a creat pe om bun, dar societatea l-a stricat. 10 Universitatea SPIRU HARET
  11. 11. Opera de bază „Emil ou de l' education” (Emil sau despre educaţie) a apărut în 1762 şi este împărţită în cinci părţi. Din punct de vedere pedagogic cele mai importante părţi sunt: partea întâi – copilăria, până la vârsta de 3 ani şi, mai ales, a doua, care urmăreşte dezvoltarea copilului de la 4 la 12 ani, parte în care educaţia fizică trece pe primul plan, întrucât educaţia intelectuală urmează după această vârstă. Rousseau a căutat să dezvolte exerciţiile fizice pe baze raţionale, arătând importanţa lor ca factor educativ şi igienic. Ideile progresiste apărute în această perioadă au circulat în toate ţările Europei, educaţia fizică fiind inclusă în educaţia generală, iar formele exerciţiului fizic au fost studiate, aprofundate, diversificate, conturându-şi un conţinut propriu. Numărul teoreticienilor care susţin practicarea gimnasticii în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a crescut. Iau naştere, astfel, şcolile şi sistemele de gimnastică. Întemeietorii de şcoli Johann Bernhard Basedow (1723-1790) întemeiază şcoala filantropistă de la Dessau, în anul 1774, în care pune accent pe educaţia fizică, luând ca mijloc de bază gimnastica greacă. Concepţia sa este militară, pentru formarea viitorilor cetăţeni. El aplică o metodă liberă de educaţie şi anume „Copiii trebuie să înveţe, jucându-se”. Salzmann Christian Gotthilf (1744-1811) a acordat o atenţie deosebită educaţiei corporale, programul său de educaţie fizică bazându-se pe ideea că, natura întăreşte omul, iar exerciţiile utilizate cuprindeau: alergări, sărituri, balansări, voltije, jocuri, călărie, înot. Johann Cristoph Guts-Muths (1759-1839), profesor de gimnastică, a experimentat 8 ani efectele exerciţiilor fizice în şcoala în care profesa. În anul 1793 publică cartea „Gimnastik für die jugend” (Gimnastica pentru tineret), operă de mare valoare pedagogică, care constituie cea dintâi carte modernă de educaţie fizică din lume prin profunzimea gândirii, bogăţia documentării, justeţea observaţiei şi claritatea expunerii. După Guts-Muths, gimnastica este un sistem de exerciţii ale corpului, care are ca scop perfecţionarea acestuia. A susţinut că exerciţiile fizice nu trebuie să tindă la formarea de atleţi sau gladiatori, 11 Universitatea SPIRU HARET
  12. 12. scopul lor nefiind cultivarea forţei, ci a menţinerii şi întăririi sănătăţii, a bărbăţiei şi curajului. El împarte exerciţiile fizice în trei categorii: • exerciţii gimnastice propriu-zise; • lucrări manuale; • jocuri colective. Exerciţiile propriu-zise sunt în număr de 8: săritura; alergarea; aruncarea; lupta; căţăratul; exerciţii de echilibru şi balans, exerciţii de ridicare, de purtare, de tragere; dansul, marşuri şi exerciţiile militare. Gerhard Ulrich Anton Vieth (1763-1836) a pus la baza educaţiei fizice şi a practicării gimnasticii, anatomia şi fiziologia umană, susţinând că „profesorul de gimnastică trebuie să cunoască maşina care-i este încredinţată”. Tratând mecanica mişcărilor, el le clasifică după diviziunile anatomice în mişcări ale corpului, trunchiului, membrelor superioare, inferioare. Exerciţiile le împarte în: • active • pasive Cele active sunt: statul în picioare, mersul, alergarea, căţărarea, săriturile libere şi cu prăjina, voltijele, iar cele pasive: poziţia aşezat, culcat, legănatul la diferite aparate. Johann Heinrich Pestalozzi (1746-1826), pedagog elveţian, a căutat prin concepţiile sale să ajute masele populare sărace, creând, pentru ele, un învăţământ popular, la baza căruia să stea o educaţie morală caracterizată printr-o iubire activă faţă de om. Pestalozzi a acordat o atenţie deosebită educaţiei fizice şi modului ei de predare în şcoală, având la bază principiul său fundamental, intuiţia. Exerciţiile fizice (gimnastice) se executau în colectiv, metodic, începând cu exerciţii simple şi cunoscute, dezvoltându-le apoi treptat şi sistematic. Despre gimnastică afirmă: „noi căutăm o gimnastică prin care educaţia fizică, considerată din punct de vedere intelectual să devină un mijloc de formare a spiritului şi care, considerată din punct de vedere al moralităţii şi al frumosului, să fie un mijloc de dezvoltare etică şi estetică”. Pentru el, gimnastica este naturală sau elementară, cu alte cuvinte este o gimnastică a articulaţiilor. Prin practicarea exerciţiilor de gimnastică, copilul trebuie să capete iscusinţă, să înveţe să fie 12 Universitatea SPIRU HARET
  13. 13. activ, să facă faţă tuturor situaţiilor şi împrejurărilor. Pestalozzi este întemeietorul exerciţiilor libere, care se executau în cerc, în jurul profesorului, după comandă şi într-o ţinută comodă şi constau din mişcări cu capul, trunchiul, braţele şi picioarele şi din combinaţia lor. Creatorii de sisteme Trecerea de la secolul al XVIII-lea la secolul al XIX-lea a însemnat pentru domeniul educaţiei fizice, trecerea de la perioada frământărilor teoretice la închegarea sistemelor de educaţie fizică completă. Creatorii de sisteme pedagogice în educaţia fizică au apărut în acelaşi timp în mai multe ţări: • în Franţa – Amoros; • în Germania – Jahn; • în Suedia – Ling; • în Anglia – Arnold. Sistemul francez La începutul secolului al XIX-lea apare un om de acţiune, un spirit înnoitor, care a ştiut să îmbine spiritul militarist al epocii cu o concepţie educativă – a fost colonelul spaniol Don Francesco Amoros Y.Ondeano (1770-1848), născut la Valencia şi devenit cetăţean francez prin naturalizare, în anul 1816. Amoros a fost un pedagog teoretic şi practic în egală măsură, creând o serie de instituţii în care se preda gimnastica după principiile sale, tipărind numeroase cărţi în care şi-a fixat sistemul şi metoda sa pedagogică. Dintre acestea, se remarcă „Manualul practic al exerciţiilor corporale şi al jocurilor celor mai potrivite pentru întărirea corpului şi a membrelor”; „Manualul de educaţie de gimnastică şi morală”; „Noul manual complet de educaţie fizică, gimnastică şi morală”, care este un atlas. Tendinţa lui Amoros a fost să sporească potenţialul fizic, intelectual şi moral al cetăţenilor francezi, fiind considerat creatorul şi şeful şcolii franceze de educaţie fizică. El şi-a constituit întreg sistemul bazându-se pe legile biologice, dar şi ţinând cont de condiţiile în care trăiesc cei pentru care le-a elaborat. 13 Universitatea SPIRU HARET
  14. 14. În concepţia lui Amoros, gimnastica avea un ţel multilateral: fizic, psihic, social, etc. Ea trebuie să formeze oameni puternici, îndrăzneţi, cu un simţ dezvoltat al binelui, al datoriei, al devotamentului, asociind exerciţiile fizice cu muzica. Legând activitatea motrică de fenomenele psihice, el a întrezărit ceea ce psihologia modernă numeşte senzaţii chinestezice sau de mişcare. Ceea ce rămâne viabil, permanent, de necontestat, este sistematizarea exerciţiilor fizice şi încercarea lui Amoros de a fundamenta ştiinţific sistemul său de educaţie fizică. Amoros împarte exerciţiile în trei mari categorii: I. Gimnastica civilă II. Gimnastica militară. III. Gimnastica medicală. Gimnastica civilă – este adevărata gimnastică educativă. Ea cuprinde două feluri de exerciţii: a) elementare b) de aplicaţie – se execută cu ajutorul aparatelor. Exerciţiile elementare includ: • mişcările elementare – flexii, rotaţii, mers, alergări, executate gradat, atât cu braţele, cât şi cu picioarele; • exerciţii de echilibru; • exerciţii de forţă: tracţiuni şi respingeri, ridicări şi ţineri de greutăţi; • exerciţii de forţă şi îndemânare: lupte corp la corp, trageri cu frânghia; • sărituri – executate liber, cu greutăţi, cu prăjina. Exerciţiile de aplicare sunt şi ele exerciţii utilitare ce constituie gimnastica cu aparate, capitolul cel mai criticat de contemporanii săi. Amoros este inventatorul porticului şi al piramidelor vii folosite în spectacole. Gimnastica cu aparate a constituit marea vină ce i se impută lui Amoros, deoarece punea accent pe gimnastica brahială, dând braţelor un rol nenatural şi exagerat. În ceea ce priveşte gimnastica medicală, aceasta a fost împărţită în patru părţi: • igienică (pentru sănătate); • terapeutică (pentru tratamentul maladiilor); 14 Universitatea SPIRU HARET
  15. 15. • analitică (fortifiantă pentru convalescenţă); • ortosomatică (tratamentul deformaţiilor). Trebuie reţinut faptul că, lecţiile amorosiene aveau un aspect variat, îmbinând exerciţiile fizice cu învăţământul ştiinţific şi cu educaţia morală. Dintre elevii lui Amoros, cel mai activ a fost Napoleon Laisne, care a înlocuit cântecul cu numărătoarea, pentru a puncta mişcările. Emul şi adversar al lui Amoros, Clias are marele merit de a fi pus bazele gimnasticii copilăriei, cât şi ale gimnasticii feminine. Sistemul german Progresele economice ridicate către sfârşitul secolului al XVIII-lea au marcat evoluţia Germaniei în toate domeniile. Întemeietorul şcolii germane de educaţie fizică a fost Friedrich Ludwig Jahn (1778-1852) – părintele gimnasticii. Sistemul creat de el a fost o gimnastică ce servea ca mijloc de pregătire militară. Activitatea sa în domeniul educaţiei prin gimnastică a început în 1810, când, rupând tradiţia gimnasticii şcolare, Jahn a adoptat o metodă proprie şi originală: ieşea cu elevii săi afară din oraş, la câmp, la pădure, ca să facă exerciţii în aer liber, organizând primul teren de exerciţii gimnastice lângă Berlin, numit Turnaplatz. Deşi gimnastica lui se adresa elementelor din afara şcolii, totuşi ea a pătruns şi în învăţământ. Cartea de bază a sistemului său, „Arta gimnasticii germane”, a apărut în 1816. Ea este împărţită în patru părţi: 1. terminologia – este pur germanică; 2. exerciţiile gimnastice ocupă cea mai mare parte a cărţii, făcând o enumerare şi o descriere largă a exerciţiilor care sunt: de mers, alergare, săritură – considerate exerciţii pregătitoare – aruncare, tragere, împingere, balans, agăţare, ridicare, purtare, lupte. El este cel care a inventat bara fixă şi paralelele, susţinând că gimnastica nu poate fi practicată decât în aer liber. 3. jocurile gimnastice erau alese cu grijă, pentru a influenţa sănătatea corpului, dar şi a minţii. Erau agreate jocurile de echipă. 4. metodica – se ocupă cu constituirea Turnplatz-urilor, cu amenajarea terenurilor şi cu instalarea aparatelor. 15 Universitatea SPIRU HARET
  16. 16. La baza sistemului lui Jahn au stat următoarele elemente care l-au călăuzit pe creator: • gimnastica (o activitate educativ-morală, având ca scop restabilirea echilibrului fiinţei umane, redobândirea vioiciunii corporale); • instituţiile populare de gimnastică. Numeroşi sunt cei care i-au adus multe critici sistemului său. Astfel, contemporanii săi nu au fost de acord cu metodica exerciţiilor folosite, deoarece a subordonat interesul pedagogic unui scop practic creând prin exerciţiile sale violente, o gimnastică de forţă proprie adulţilor, neglijându-i pe cei slabi. Dar Jahn a avut şi merite: − a mutat exerciţiile fizice în plină natură; − a dezvoltat gustul pentru cunoaşterea frumuseţilor morale, fiind un precursor al stilismului; − a menţinut şi a propagat ideea folosirii jocului, a exerciţiilor, a cântecului, a veseliei, a sociabilităţii. Contemporan cu Jahn a fost Adolf Spiess (1810-1858), creatorul şi organizatorul gimnasticii şcolare germane. Gândirea pedagogică a lui Spiess a fost cristalizată în cele două opere: „Teoria gimnasticii” şi „Gimnastica pentru şcolari”. Marele merit al lui Spiess constă în faptul că a introdus gimnastica ca materie obligatorie în toate şcolile de la oraşe, sate, în şcolile de fete şi de băieţi, fiind predate zilnic în clasele elementare şi tratată pe picior de egalitate cu celelalte materii, creând o sistemă şi metodă privind exerciţiile fizice. Caracteristica sistemului lui Spiess este introducerea în materia gimnasticii a exerciţiilor libere, a exerciţiilor în comun (cu clasa) şi a exerciţiilor de ordine (promovează disciplina interioară şi ordinea exterioară). Tipic pentru sistemul german introdus de A. Spiess este orientarea formală în structura lecţiei care avea cinci părţi: 1. exerciţii de ordine; 2. exerciţii libere; 3. exerciţii cu aparate mobile şi fixe; 4. exerciţii populare; 5. jocuri. 16 Universitatea SPIRU HARET
  17. 17. Sistemul suedez Creatorul gimnasticii suedeze, Per Henrik Ling (1776-1839), a avut ca izvor de inspiraţie şcoala daneză a profesorului Nachtegall, cel care a stabilit gradarea exerciţiilor de la cele uşoare, la cele grele şi de la cele simple, la cele complexe, cel care a introdus gimnastica în toate şcolile, unităţile militare şi asociaţiile populare, fiind practicate de toată lumea. Datorită lui, Danemarca a fost prima ţară din Europa care a introdus un învăţământ metodic şi bine organizat al educaţiei fizice în toate şcolile sale, de orice grad. În anul 1814, Ling înfiinţează Institutul Central de Gimnastică din Stockholm. Sistemul lui Ling este reluat de discipolii săi, iar opera sa „Fundamentele generale ale gimnasticii” a apărut după moartea sa, fiind redactată de fiul său Hjalmar Ling care a introdus diverse note, documente şi aforisme găsite printre hârtiile tatălui său, sistematizând exerciţiile, principiile şi metodele astfel: 1. legile organismului omenesc; 2. principii fundamentale de pedagogie; 3. principiile gimnasticii militare; 4. principiile gimnasticii medicale; 5. principiile gimnasticii estetice; 6. elemente şi mijloace ale gimnasticii. În realizarea conceptelor sale, Ling pleacă de la om, de la omul anatomic şi fiziologic, ajungând apoi la exerciţiu. Acest lucru îl deosebeşte pe Ling de predecesorii săi, care plecau de la exerciţiu în sine, considerându-l o necesitate fiziologică, căutând să-l aplice omului normal. Alegerea exerciţiilor de gimnastică avea la bază câteva principii: a) principiul dezvoltării armonioase care s-a concretizat prin alcătuirea familiilor de mişcări şi aplicarea lor simetrică; b) principiul selecţiei exerciţiilor – sunt folosite numai acele mişcări care sunt benefice organismului uman, cu efecte corective, simple şi uşor de învăţat; c) principiul gradării exerciţiilor – exerciţiile trebuie alese şi grupate astfel încât să asigure trecerea progresivă de la un exerciţiu la altul, prin creşterea treptată a efortului, clasele fiind împărţite după vârstă, statură şi greutatea elevilor; 17 Universitatea SPIRU HARET
  18. 18. d) principiul preciziei mişcărilor – se referă la faptul că unui exerciţiu trebuie să i se determine exact poziţia iniţială, punctele de atins în cursul exerciţiului şi poziţia finală. Numai respectând aceste trei momente, se poate asigura corectitudinea execuţiei, ca şi forma ei economică, fără cheltuială de energie. Gimnastica lui Ling conţine mişcări care se bazează pe criteriul utilităţii, mişcarea fiind eminamente analitică, iar coloana vertebrală o consideră organul cel mai de seamă al mişcărilor omului, axa de sprijin a tuturor pârghiilor corpului. Principala funcţie asupra căreia şi-a îndreptat atenţia a fost respiraţia, acordând importanţă muşchilor dorsali şi ai centurii abdominale. Exerciţiile gimnasticii suedeze sunt libere, analitice realizate în toarte articulaţiile si planurile corpului uman efectuate simplu şi cu aparate specifice (saltele, bastoane, corzi, bănci, bârnă, cal, lada, cadrul marinăresc, scara fixă) completate cu jocuri dinamice. Gimnastica pedagogică constituie temelia sistemului lui Ling, practicată de toţi oamenii, indiferent de vârstă, sex, ocupaţie, stare fizică sau sănătate şi este alcătuită din: 1. exerciţii de ordine şi mers; 2. mişcări de gimnastică propriu-zisă; a) mişcări pregătitoare; b) mişcări fundamentale; c) mişcări de aplicaţie. 3. jocurile Sistemul lui Ling a inaugurat era fiziologică în educaţia fizică, fiind considerată o metodă de educaţie ştiinţifică, deoarece exerciţiile au fost adaptate structurilor anatomice şi funcţiilor corpului uman, satisfăcând trebuinţele strict determinate ale organismului. Sistemul suedez a făcut epocă, a avut o generalizare fără egal în mediul şcolar, supravieţuind în Europa până dincolo de jumătatea secolului al XX-lea; în România a fost înlocuit în anul 1948 cu gimnastica sportivă a lui Jahn. Sistemul englez Realizatorul spiritului sportiv în educaţia engleză a fost Thomas Arnold (1795-1842). El nu a avut o pregătire tehnică de pedagogie şi nici n-a scris vreo carte de educaţie, însă sistemul creat de el s-a bazat 18 Universitatea SPIRU HARET
  19. 19. pe contactul personal pe care l-a avut cu elevii săi. Originalitatea sistemului constă în faptul că a folosit mijloace fizice pentru a realiza scopuri morale. Educaţia fizică a lui Arnold nu este nici gimnastica de forţă a lui Jahn, nici gimnastica analitică a lui Ling, nici gimnastica lui Amoros, ci o educaţie prin sport, ce a realizat-o prin practicarea jocurilor sportive care a dus la dezvoltarea acelei trăsături de caracter moral numită de englezi fair-play. El consideră că jocurile de întrecere influenţează puternic şi deopotrivă atât fizicul tânărului cât şi trăsăturile de caracter (voinţă, perseverenţă, iniţiativă, stăpânire de sine). Spiritul de echipă, fair-play-ul, sentimentul onoarei pentru adversari, pentru regulile întrecerii, cuplate cu bucuria jocului, cu emoţia disputei, toate acţionează asupra organismului şi personalităţii umane fiind practicate în şcoli, în colegii, în universităţi şi apoi în întreaga lume. Astfel sportul avea să devină o metodă şi apoi o categorie înscrisă definitiv în spaţiul public, cu efecte psiho-sociale şi educative; este, de fapt, sistemul care a preluat şi metamorfozat natura gimnasticii şi elementele acesteia pe care le-a sportivizat, asigurându-le permanenţa şi universalitatea (gimnastica artistică, gimnastica ritmică, gimnastica acrobatică). În epoca ulterioară reformei lui Arnold, educaţia fizică în Anglia a continuat să se dezvolte pe diferite căi. Au fost înfiinţate, încă din 1850, cluburile sportive care devin din ce în ce mai numeroase şi mai active, dezvoltând sportivismul, care se baza pe tradiţiile engleze. În 1861, Herbert Spencer (1820-1903) a publicat cartea „Despre educaţia intelectuală, morală şi fizică”, considerând educaţia fizică temelia oricărei educaţii. În Rusia un rol important în dezvoltarea educaţiei fizice l-a avut fiziologul P.F.Leshaft (1837-1909), care a militat pentru crearea unui sistem de educaţie fizică fundamentat din punct de vedere ştiinţific. Opera capitală a lui Leshaft este „Îndrumări cu privire la instruirea fizică a copiilor de vârstă şcolară”, care cuprinde o expunere critică pe plan istoric a sistemelor de educaţie fizică, arătând că toate metodele contemporane se întemeiază pe automatismul mişcărilor, dezvoltând numai sistemul muscular, rupând educaţia fizică de cea intelectuală. Foloseşte termenul de „instruire fizică”, adică o 19 Universitatea SPIRU HARET
  20. 20. dezvoltare multilaterală, arătând că, omul datorează actelor motrice şi, în special, mersul, reprezentările sale despre spaţiu şi timp. El a împărţit exerciţiile fizice în patru grupe: • exerciţii simple; • exerciţii complexe sau exerciţii cu creşterea efortului; • orientarea în spaţiu; • exerciţii sistematice sub forma acţiunilor complexe. În Cehia, reprezentativ a fost doctorul în filozofie Miroslav Tyrs (1832-1884), care a înfiinţat, în 1862, Institutul de gimnastică pentru băieţi, iar în 1869 a înfiinţat Asociaţia de gimnastică pentru femei şi fete. Idealul său în educaţie a fost: „sănătate, forţă, frumuseţe”, iar în şcoală, mijlocul principal de educaţie a fost practicarea gimnasticii sub forma exerciţiilor libere, exerciţii de ansamblu, demonstraţii de masă, piramide. 1.4. Gimnastica în secolul al XX-lea Reprezentanţii de seamă ai gimnasticii secolului XX au delimitat importanţa şi valoarea sistemelor vechi, formulând o concepţie nouă asupra gimnasticii. Lupta dintre sisteme a contribuit la eliminarea treptată a diletantismului în abordarea practicării exerciţiilor fizice, la fundamentarea lor metodică, la crearea unei literaturi de specialitate, a unei terminologii proprii unui domeniu nou. Dintre toate sistemele, cele ale lui Ling şi Jahn au avut o largă răspândire în lume generând şcoli, instituţii, activităţii competitive, dar peste ele, cu o reuşită totală care va cuprinde întreg mapamondul, va fi sistemul jocurilor, al întrecerilor creat de Arnold în Anglia, care este germenele sportului ce va deveni către sfârşitul secolului al XX-lea una din cele mai răspândite, îndrăgite şi practicate activităţi din lume (Nicu, A., 2000) De asemenea, specialiştii au explicat şi aşezat termenii de gimnastică şi educaţie fizică la locul cuvenit. Termenul de gimnastică folosit atâta vreme în înţeles de educaţie fizică a fost înlocuit, oficial, în anul 1910, prin Regulamentul francez de educaţie fizică. Pentru prima dată, termenul de educaţie fizică îl înlocuieşte pe cel de gimnastică, stabilindu-se, totodată, şi conţinutul fiecărui termen. 20 Universitatea SPIRU HARET
  21. 21. Sfârşitul secolului al XIX – lea a fost marcat de crearea primelor federaţii naţionale de gimnastică: • 1832 Federaţia elveţiană • 1860 Federaţia germană • 1865 Federaţia poloneză • 1868 Federaţia olandeză • 1869 Federaţia italiană • 1873 Federaţia franceză • 1885 Federaţia ungară • 1906 Federaţia română Federaţia Internaţională de Gimnastică ( F.I.G.) a fost creată în anul 1881. Prezentăm în continuare primele competiţii de gimnastică organizate pe plan mondial: • 1896 Jocurile Olimpice de la Atena a fost prima mare competiţie de gimnastică masculină • 1903 în Belgia are loc prima competiţie internaţională asimilată primului C.M. • 1904 Jocurile Olimpice de la Saint Louis – concurs pe echipe • 1924 Jocurile Olimpice de la Paris – concurs individual • 1928 Jocurile Olimpice de la Amsterdam – concurs masculin şi feminin • 1934 la Budapesta are loc primul Campionat Mondial feminin În primele decenii ale secolului, ramurile gimnasticii au evoluat şi s-au perfecţionat permanent, în special gimnastica de performanţă care a cunoscut o dezvoltare fără precedent. Această evoluţie s-a datorat apariţiei Olimpiadei, diversificării sistemelor competiţionale, perfecţionării bazei materiale, a regulamentelor de concurs, a cercetării ştiinţifice, dezvoltării ştiinţelor conexe, creşterii rolului mass-mediei. În plan european destinele gimnasticii sunt conduse de Uniunea Europeană de Gimnastică (U.E.G.) care a luat naştere în anul 1957. Atât F.I.G. cât şi U.E.G. susţin dezvoltarea ramurii competiţionale a gimnasticii, concursurile de gimnastică diversificându-se în permanenţă ( Campionate Mondiale, Europene, Jocuri Olimpice, Cupe Europene şi Mondiale, Jocuri Mondiale Universitare). 21 Universitatea SPIRU HARET
  22. 22. 1.5. Gimnastica în România Începuturile gimnasticii în şcolile româneşti datează din timpul domniei lui Alexandru Ipsilante Vodă, în anul 1776, când aceasta se preda în şcoala domnească de la Sf. Sava. Dar până la introducerea gimnasticii în şcoli, dotarea cu materialele şi instalaţiile necesare, formarea cadrelor de specialitate şi întocmirea unor programe care să eşaloneze conţinutul au fost rezolvate cu foarte mare greutate şi întârziere de-a lungul anilor. Începând din secolul al XIX-lea, s-a observat o preocupare tot mai mare pentru practicarea exerciţiilor fizice în diferite şcoli particulare, exerciţii ce erau predate de profesori străini (francezi, italieni, elveţieni, polonezi), care au deschis şcoli de gimnastică, scrimă, muzică, caligrafie. Aceste şcoli erau frecventate numai de cei cu posibilităţi materiale. Această perioadă de început a fost numită de dr. C.I. Istrati „epocă de încercare şi dibuire”. În cursul procesului de organizare a învăţământului, au apărut preocupări pentru introducerea în şcoli a educaţiei fizice. Un pas hotărâtor l-a reprezentat „Legea instrucţiei din 1864” – art.113 – de pe vremea lui A.I.Cuza, care a introdus gimnastica şi muzica ca învăţături obligatorii în liceu, dar, din lipsă de personal, predarea gimnasticii era întâmplătoare. A fost „perioada eroică” a educaţiei fizice din România. Odată cu venirea în Bucureşti (1862) a ardeleanului Gh.Moceanu (1831-1909), începe o nouă etapă a organizării învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, a pregătirii de profesori, a înfiinţării de societăţi. Tot ce s-a creat timp de trei decenii a fost opera lui Moceanu şi a elevilor si, fiind considerat pe drept cuvânt „părintele educaţiei fizice româneşti”. El a fost un susţinător constant al gimnasticii lui Jahn, cel care a pus bazele gimnasticii la aparate în Germania. Gh. Moceanu a avut preocupări şi în domeniul publicisticii, scriind o serie de lucrări: Cartea de gimnastică (1869), Istoria, anatomia şi igiena gimnasticii (1879), Şcoala de patinaj şi de înot (1882), Carte de gimnastică pentru uzul şcolilor primare şi secundare de fete (1882), Gimnastica populară raţională pentru uzul şcolilor 22 Universitatea SPIRU HARET
  23. 23. primare, secundare şi superioare (1887), Memorii asupra gimnasticii şi a călătoriilor mele în Europa, Asia, Africa şi America (1895). Dar, adevăratul organizator al educaţiei fizice şcolare a fost Spiru Haret, care s-a aflat de trei ori în fruntea Departamentului Instrucţiei (aproximativ 10 ani). Semnalul a fost dat de reforma învăţământului primar şi normal-primar din anul 1893, când s-a introdus gimnastica în şcolile primare, s-au alcătuit programe, regulamente, instrucţiuni metodice, manuale, Spiru Haret a fost preocupat de organizarea şi îmbunătăţirea gimnasticii sub toate formele lei. El a stabilit obligativitatea de fapt a gimnasticii în şcoală, despărţind-o de instrucţia militară şi atribuindu-i o oră pe săptămână pentru fiecare clasă. Din anul 1899, gimnastica devine obligatorie în toate şcolile secundare de băieţi şi fete, fiind predată după o programă analitică, iar din anul 1902, până în anul 1924, au funcţionat Societatea de gimnastică, muzică şi sport din Iaşi şi Societatea de educaţie fizică Înainte din Bucureşti. Prima conferinţă a profesorilor de gimnastică din toată ţara a avut loc în perioada 21-24 aprilie 1904, în localul Liceului Gheorghe Lazăr din capitală, în prezenţa lui Spiru Haret. În anul 1922, s-a înfiinţat Institutul Naţional de Educaţie Fizică din Bucureşti, pentru pregătirea cadrelor didactice de specialitate care de-a lungul timpului şi-a schimbat denumirea de mai multe ori. Prin reforma învăţământului secundar din 1928, 2 ore din cele 4 ore atribuite obligatoriu, săptămânal, educaţiei fizice, 2 ore erau rezervate exerciţiilor de gimnastică propriu-zise. Prin legea învăţământului din 1928 se schimă termenul de gimnastică cu cel de educaţie fizică. Federaţia Română de Gimnastică s-a înfiinţat în anul 1906, iar în 1907 s-a afiliat la F.I.G., în planul performanţei, rezultatele şcolii româneşti au fost remarcabile. În anul 1911 are loc prima participare românească la un concurs internaţional. Sub conducerea unor specialişti ca: Adina Stroescu, Iosif Maier, Robert Podlaha, Nicolae Băiaşu şi alţi numeroşi antrenori şi profesori, între anii 1950-1964, gimnastica artistică înregistrează o dezvoltare fără precedent, fiind organizate campionate naţionale de juniori, seniori şi campionate şcolare. 23 Universitatea SPIRU HARET
  24. 24. Şcoala românească de gimnastică s-a făcut remarcată încă de la primele apariţii în competiţiile internaţionale de mare anvergură (J.O. de la Melbourne (1956) şi Roma (1960) – locul III pe echipe la fete). În anul 1956 se organizează Campionatele Internaţionale ale României fiind considerat cel mai vechi turneu individual din lume, iar în 1957 la Bucureşti are loc prima ediţie ale C.E. de gimnastică feminină. După o perioadă de reorganizare şi reorientare a activităţii de gimnastică, încep să se arate roadele prin cucerirea a numeroase medalii de aur, argint şi bronz la C.M., J.O. şi C.E. Astfel, în 1974, Dan Grecu cucereşte prima medalie de aur (inele) a gimnasticii româneşti la Campionatele Mondiale de la Varna. Echipa feminină ocupă locul II la Jocurile Olimpice de la Montreal, 1976, Moscova 1980, Los Angeles 1984, Seul 1988, Barcelona 1992, locul I la C. M. de la Fort Worth 1979 şi Rotherdam 1987, locul II la C.M. din 1978, 1983, 1985, 1989, locul III la Indianapolis în 1991, locul I la Dortmund 1994 şi Sabae 1995 şi locul III la J.O. de la Atlanta, locul I la Atena, iar la C.E. gimnastica românească ocupă numeroase locuri I. Gimnasta Nadia Comăneci a deschis o eră nouă în gimnastica mondială, devenind o figură legendară a secolului prin performanţele sale fără precedent, fiind prima gimnastă care a obţinut nota 10 în concurs. La 14 ani, a fost campioană olimpică absolută la Olimpiada de la Montreal. De 3 ori consecutiv, a fost campioana absolută a Europei (1975, 1977, 1979), câştigând şi alte numeroase medalii de aur şi argint la probele pe aparate. Urmaşele ei, Ecaterina Szabo, Daniela Silivaş, Simona Păucă, Aurelia Dobre, Cristina Bontaş, Lavinia Miloşevici, Gina Gogean, Simona Amânar, Maria Olaru, Andreea Răducan, Cătălina Ponor au câştigat numereoase titluri şi medalii olimpice, mondiale şi europene. La băieţi, urmaşii lui Dan Grecu au fost Marius Gherman, Nicu Stroia, Marius Urzică, Dan Burincă, Marian Drăgulescu, Ioan Suciu. Rezultatele deosebite obţinute în marea performanţă demonstrează existenţa unui sistem şi a unei şcoli de gimnastică românească, care a creat o tradiţie şi care se bucură de recunoaşterea unanimă pe plan mondial. 24 Universitatea SPIRU HARET
  25. 25. 1.6. Importanţa gimnasticii în sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România Ca ramură sportivă, gimnastica dispune de un conţinut foarte bogat de mijloace care îi conferă statutul de disciplină de bază a sistemului de educaţie fizică şi sportivă, dispunând de o teorie şi o metodică proprie de predare, mijloace şi forme specifice de organizare bazându-se pe datele ştiinţelor conexe (anatomie, fiziologie, biomecanică, biochimie, psihologie, pedagogie). Prin natura exerciţiilor pe care le cuprinde, gimnastica se adresează şi este accesibilă tuturor vârstelor (având efecte deosebite în sfera somatică, fiziologică, psihică şi motrică), dar şi celor cu calităţi deosebite, cu condiţia ca practicarea exerciţiilor de gimnastică să se facă organizat, continuu şi corect. Abordarea sistemică a studiului acestei discipline ne permite să punem în evidenţă atât obiectivele, caracteristicile şi efectele gimnasticii cât şi mijloacele şi ramurile ce o constituie ca „un sistem de exerciţii aplicat analitic sau global, care influenţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării mişcărilor corpului omenesc, a formării ţinutei corecte” (Podlaha R. şi Stroescu A., 1974). În cadrul sistemului de educaţie fizică şi sportivă din ţara noastră, gimnastica se regăseşte în: a) Învăţământul de toate gradele şi este cuprinsă în planurile de învăţământ bazându-se pe programe de instruire ascendente, pe clase şi ani de studii. - preşcolar - primar - preuniversitar - profesional - special - superior b) Activităţi – necuprinse în planul de învăţământ: - gimnastica zilnică - gimnastica de înviorare - momentul de educaţie fizică 25 Universitatea SPIRU HARET
  26. 26. c) Activităţi de timp liber − necompetiţionale „sportul pentru toţi” (serbări şcolare, tabere de vacanţă, activităţi turistice, drumeţii, excursii) − competiţionale (campionatul şcolii, cupe tradiţionale) d) Activitatea sportivă de performanţă − în şcoli şi licee cu clase speciale − în cluburi şi asociaţii sportive Întrebări: 1. Enumeraţi izvoarele antichităţii. 2. Prezentaţi concepţia greacă cu privire la exerciţiile fizice. 3. Care au fost întemeietorii de şcoli? 4. Prezentaţi sistemul francez de educaţie fizică. 5. Prezentaţi sistemul german de educaţie fizică. 6. Prezentaţi sistemul suedez. 7. Prezentaţi sistemul englez de educaţie fizică. 8. Care au fost întemeietorii gimnasticii în România? 9. Prezentaţi sistemul de educaţie fizică şi sportivă din România. 26 Universitatea SPIRU HARET
  27. 27. II. GIMNASTICA – DISCIPLINĂ FUNDAMENTALĂ A ARIEI CURRICULARE EDUCAŢIE FIZICĂ Gimnastica în cadrul programei de educaţie fizică, beneficiază de un conţinut bogat, fiindu-i alocat un mare număr de ore. Acest lucru a fost posibil datorită caracterului formativ şi influenţelor sale multiple asupra dezvoltării armonioase a organismului. Mijloacele gimnasticii se regăsesc în conţinuturile programei asigurând: • Capacitatea de organizare; • Dezvoltarea fizică armonioasă; • Calităţi motrice de bază; • Deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi sportive. 2.1. Obiectivele gimnasticii Gimnastica constituie un sistem compus dintr-un număr nelimitat de exerciţii fizice, care are ca finalitate rezolvarea obiectivelor proprii ce vizează: • dezvoltarea fizică armonioasă a corpului, întreţinerea şi perfecţionarea marilor funcţii ale organismului care constituie baza sănătăţii organismului; • dezvoltarea aptitudinilor condiţionale (forţă, viteză, rezistenţă) a capacităţii coordinative (capacitatea de orientare spaţio-temporală, capacitatea de echilibru, capacitatea de combinare şi cuplare a mişcărilor), a mobilităţii articulare şi a supleţii musculare precum şi dezvoltarea aptitudinilor psihice; • formarea priceperilor şi deprinderilor specifice gimnasticii; • formarea atitudinii corporale corecte şi prevenirea deficienţelor fizice determinate de solicitări unilaterale sportive şi profesionale; 27 Universitatea SPIRU HARET
  28. 28. • formarea unei baze motrice şi fizice corespunzătoare practicării ramurilor sportive şi a activităţilor cotidiene; • educarea esteticii corporale, a ritmului şi muzicalităţii; • formarea obişnuinţei de a practica independent şi sistematic exerciţiile de gimnastică în scop sanogen, recuperator, compensator, recreativ la orice vârstă. 2.2. Caracteristicile gimnasticii Gimnastica se caracterizează prin: • conţinut bogat, variat, specific de mijloace ce permite diferenţierea precisă a gradului de dificultate; • posibilitatea selectării exerciţiilor în funcţie de vârstă, grad de pregătire, sex, solicitări; • datorită caracterului analitic al mişcărilor din gimnastică putem influenţa precis diferite grupe musculare şi articulaţii prin alternarea şi gradarea eficientă a mişcărilor; • executarea mişcărilor cu maximum de corectitudine şi amplitudine şi stabilirea riguroasă a formei de execuţie specifică gimnasticii; • stăpânirea elementară şi multilaterală a aparatului locomotor, în condiţii obişnuite şi neobişnuite, prin folosirea mişcărilor naturale şi artificiale special create de om; • dezvoltarea aptitudinilor psiho-comportamentale, cum sunt: inteligenţa motrică, capacitate de învăţare şi execuţie, capacitatea de refacere fizică şi psihică şi cele psiho-motrice: coordonare, echilibru, percepţia kinestezică şi spaţio-temporală; • gimnastica dezvoltă calităţi psihice volitive ca: dârzenia, perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, curajul; • dezvoltă capacitatea de colaborare, de întrajutorare, de autoapreciere, precum şi simţul răspunderii colective; • foloseşte, pe scară largă, acompaniamentul muzical, dezvoltând simţul ritmului şi expresivitatea mişcării. 28 Universitatea SPIRU HARET
  29. 29. 2.3. Mijloacele gimnasticii Mijloacele gimnasticii care alcătuiesc de fapt conţinutul gimnasticii au evoluat permanent, fiind sistematizate în mai multe grupe de exerciţii (Terminologia gimnasticii, 1974) care au dat naştere diferitelor ramuri sportive (gimnastica artistica, gimnastica ritmică, gimnastica acrobatică): • Exerciţii de organizare şi ordine • Exerciţii de dezvoltare fizică generală • Exerciţii aplicative • Sărituri • Exerciţii acrobatice • Exerciţii artistice • Exerciţii la aparate de gimnastică Exerciţiile de organizare şi ordine cuprind: a) acţiuni pe şi de pe loc b) acţiuni din deplasare c) alcătuiri şi schimbări de formaţii Exerciţiile de dezvoltare fizică generală cuprind: a) exerciţii libere b) exerciţii cu partener c) exerciţii cu obiecte portative (bastoane, mingi medicinale, de cauciuc, cercuri, corzi, eşarfe, măciuci, extensoare) d) exerciţii la, cu, pe aparate speciale (bănci, scară fixă, helcometru, banca cu cărucior rulant, banca curbată, scripeţi cu autorezistenţă). Exerciţiile aplicative. Această denumire corespunde tuturor mişcărilor necesare în viaţa cotidiană, fiind folosite atât pentru formarea deprinderilor motrice de bază, cât şi pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Didactic au fost împărţite astfel: a) specifice gimnasticii • târâre • căţărare • ridicare şi transport de obiecte şi partener • escaladare 29 Universitatea SPIRU HARET
  30. 30. b) nespecifice gimnasticii • mers • alergare • aruncare - prindere • sărituri c) parcursuri aplicative Săriturile. Ele sunt împărţite în două grupe: • libere • cu sprijin Din prima grupă fac parte: săriturile în adâncime, în lungime, în înălţime, prin fereastră, la trambulina elastică, la plasa elastică, cu coardă. Ele pot fi executate pe loc şi cu elan, înainte, înapoi, lateral. Săriturile din a doua grupă au fost sistematizate în funcţie de natura zborului astfel: directe, laterale, prin răsturnare şi sunt executate la capră, cal, lada de gimnastică, masa pentru sărituri. Exerciţiile acrobatice cuprind mişcări complexe ce prezintă un grad mare de spectaculozitate rezultată din execuţia elementelor cu amplitudine, eleganţă, precizie, dezvoltând coordonarea generală şi orientarea în spaţiu, fiind accesibile doar celor dotaţi din punct de vedere motric. Exerciţiile folosite au caracter static şi dinamic, sunt executate individual, în doi, în grup, cu şi fără aparate speciale (roată, basculă, plasă, trambulină). Exerciţiile artistice se caracterizează prin dinamism, ritmicitate, spectaculozitate, concordanţă cu muzica şi cuprind: variaţii de paşi de dans, sărituri artistice, piruete, valuri, elemente de echilibru executate cu sau fără obiecte portative (cerc, minge, panglică, măciuci) cultivând frumuseţea, expresivitatea, îndemânarea specifică, educaţia muzicală şi estetică. Evoluţia acestor exerciţii a dus la apariţia unor ramuri noi competiţionale: gimnastica ritmică şi sportul aerobic. Exerciţiile la aparate de gimnastică. Aceste exerciţii cuprind: poziţii, mişcări de forţă şi de balans cu diferite structuri dinamice neobişnuite, executate cu o tehnică precisă şi cu un grad de dificultate sporit. Ele au evoluat rapid prin îmbunătăţirea continuă a bazei 30 Universitatea SPIRU HARET
  31. 31. materiale şi se caracterizează prin legări şi combinări specifice probelor de concurs din gimnastica artistică. 2.4. Ramurile gimnasticii Îmbogăţirea permanentă a conţinutului gimnasticii prin apariţia unor noi exerciţii a dus la diversificarea unor ramuri independente în cadrul acestei discipline. Aceste ramuri au un conţinut propriu, mijloace comune şi proprii, în acelaşi timp, păstrând orientarea generală a gimnasticii ca disciplină sportivă. Gimnastica se împarte în: 1. gimnastica de bază 2. gimnastica de performanţă 3. gimnastica aplicată Gimnastica de bază şi gimnastica aplicată vor fi tratate distinct în capitolele următoare. GIMNASTICA Gimnastica de bază Gimnastica de performanţă Gimnastica aplicată Gimnastica de performanţă constituie ramura competiţională a gimnasticii şi se adresează numai celor dotaţi şi selecţionaţi în funcţie de capacitatea motrică a acestora, raportată la solicitările acestei discipline sportive. Obiectivul primordial îl constituie obţinerea de performanţe în competiţii naţionale şi internaţionale prin „victorie asupra ta şi asupra altora”, practicarea ei solicitând aparate, instalaţii şi săli special amenajate. 31 Universitatea SPIRU HARET
  32. 32. Gimnastica de performanţă include următoarele ramuri sportive: 1. Gimnastica artistică - practicată atât de băieţi, cât şi de fete - cuprinde exerciţiile la aparate: sol, cal cu mânere, inele, sărituri, paralele, bară (pentru bărbaţi) şi sărituri, paralele inegale, bârnă, sol (pentru femei). Această ordine a aparatelor a fost stabilită în anul 1960, de Federaţia Internaţională de Gimnastică. Din anul 1994, în concursurile internaţionale, se concurează numai cu exerciţii liber alese. Gimnastica artistică Masculin Feminin Sol Sărituri Cal cu mânere Paralele inegale Inele Bârnă Sărituri Sol Paralele Bară 2. Gimnastica ritmică - ramură sportivă exclusiv feminină - a devenit olimpică din anul 1984 (Los Angeles). Cuprinde exerciţii individuale şi de ansamblu, libere şi cu aparate portative (cerc, panglică, minge, măciuci, coardă), executate cu acompaniament muzical. 32 Universitatea SPIRU HARET
  33. 33. Gimnastică ritmică Individual Ansamblu Exerciţii libere Exerciţii libere Exerciţii cu obiecte portative Exerciţii cu obiecte portative 3. Gimnastica acrobatică a devenit ramură de sine stătătoare din anul 1972. Sistemul competiţional cuprinde următoarele probe: perechi fete, băieţi, mixt, trio fete, grup băieţi, iar exerciţiile sunt executate pe covorul de concurs (12 x 12 m) şi cuprind elemente de forţă, echilibru, elemente de aruncare, poze. 4. Sportul aerobic - este o disciplină nouă, cu caracter spectacular, elementele folosite fiind din gimnastica artistică, ritmică, acrobatică, dans sportiv, executate pe fond muzical modern. Primul Campionat Mondial a fost organizat la Paris în anul 1995 unde România a câştigat locul I la trio. Concursurile se desfăşoară pe un podium pătrat, cu latura de 14 m, iar suprafaţa de concurs este un pătrat cu latura de 7 m pentru probele de individual feminin şi masculin, perechi mixte şi trio şi cu latura de 10 m pentru proba de grup (6). În acest sport deţinem supremaţia europeană şi mondială. Sport aerobic Individual Perechi Trio Grup 33 Universitatea SPIRU HARET
  34. 34. 5. Trampoline – ( sărituri în plasa elastică), disciplină olimpică din anul 2000 cuprinde următoarele probe: individual, sincron perechi, torent acrobatic, plasă mică, exerciţiile cuprind o succesiune de 10 sărituri diferite realizate în trei serii (o serie impusă şi două serii libere). Întrebări: 1. Prezentaţi obiectivele gimnasticii. 2. Prezentaţi caracteristicile gimnasticii. 3. Enumeraţi mijloacele gimnasticii. 4. Ce cuprind exerciţiile de organizare şi ordine? 5. Care sunt exerciţiile aplicative? 6. Care sunt ramurile gimnasticii? 7. Ce cuprinde gimnastica de performanţă? 8. Care sunt probele de concurs în gimnastica artistică feminină şi masculină? 34 Universitatea SPIRU HARET
  35. 35. III. TERMINOLOGIA GIMNASTICII 3.1. Importanţă şi istoric Terminologia reprezintă „totalitatea termenilor de specialitate folosiţi într-o disciplină sau într-o ramură de activitate” (Dex, 1996). Toate domeniile de activitate şi-au creat, de-a lungul dezvoltării istorice, o terminologie proprie, specifică, care să ajute la o înţelegere unitară a conţinuturilor acestora şi să poată servi ca mijloc de comunicare între oameni. Gimnastica, ca şi celelalte ramuri sportive, are o terminologie proprie, care cuprinde „termeni folosiţi pentru redarea poziţiilor, mişcărilor, exerciţiilor, aparatelor şi materialelor ajutătoare utilizate pentru practicarea ei, cât şi modul de descriere al exerciţiilor” (Terminologia gimnasticii, 1974). Descrierea terminologică a exerciţiilor are o mare importanţă în formarea imaginii corecte şi clare despre mişcare, în înţelegerea conţinutului, precum şi în procesul formării deprinderilor motrice uşurând comunicarea dintre specialiştii domeniului, dintre profesori şi elevi, sportivi şi antrenori, concurenţi şi arbitri, asigurând circulaţia informaţiei, cât şi înţelegerea acesteia. Ca orice ştiinţă care se află într-o dinamică permanentă şi terminologia gimnasticii a suportat transformări, perfecţionându-se în raport cu evoluţia disciplinei, purtând amprenta diferitelor sisteme şi metode de gimnastică, fiind influenţat şi lexicul terminologic. Astfel tot ce a apărut nou în ştiinţă, în tehnică, în activitatea practică, s-a reflectat şi în limbă, evoluţia terminologiei de specialitate încadrându-se organic în evoluţia limbii. O contribuţie majoră la evoluţia terminologiei gimnasticii a avut Gheorghe Moceanu, reputat profesor de gimnastică, folclor şi dansuri populare. În lucrarea „Istoria gimnasticii în ţara 35 Universitatea SPIRU HARET
  36. 36. noastră”, Gh. Moceanu recunoaşte apartenenţa sa la sistemul de gimnastică german al lui Jahn, termenii folosiţi redând poziţii şi mişcări din gimnastica la aparate. În această carte, apare termenul de „roată gigantică”, elementul cel mai greu de executat, dar spectaculos în acea vreme. Ion Bucovineanu, adept al sistemului de gimnastică suedez, traduce din limba germană „Manual practic de gimnastică suedeză – 1893” ce cuprinde atât exerciţii din sistemul suedez, cât şi din cel german. Sunt menţionate: mişcările libere pentru diferitele părţi ale corpului, cursa sau fuga, exerciţii cu mile (măciuci), cu haltere, cu mingea, cu bastonul de fier, cât şi exerciţii la aparate imobile: scară fixă, cal, bară. Profesorul Dumitru Ionescu a elaborat prima terminologie de specialitate în limba română, intitulată „Terminologia exerciţiilor de ordine, libere, cu instrumente şi la aparate”, deşi adept al şcolii franceze a lui Demeny, el păstrează în lucrare şi exerciţiile la aparate din sistemul german. Aici apar precizări privind poziţiile sau ţinerile fundamentale, cum sunt: atârnarea, rezemarea, şederea, starea în genunchi. Oficializarea gimnasticii suedeze în învăţământ a făcut ca terminologia să poarte amprenta acestui sistem. Prin traducerea în limba română a lucrării lui Thulin: „Terminologia gimnasticii suedeze” de către Iacob Mihăilă şi Ben Nilsen, gimnastica suedeză se impune în faţa celei germane. Această terminologie a fost prelucrată şi adaptată de profesorul Virgil Roşală, care i-a adus îmbunătăţiri în concordanţă cu procesul de înnoire şi perfecţionare a limbii române. Astfel apar termeni simplificaţi cum ar fi: poziţie în loc de poziţiune, rotare în loc de rotaţiune, sprijin în loc de reazem, mers în loc de mergere, apare gerunziul stând în loc de stare, şezând în loc de şedere, dar aceste schimbări nu au fost suficiente, conţinutul, cât şi ramurile gimnasticii evoluând în permanenţã. Apariţia, nu întotdeauna controlată, a unor termeni noi, împrumutarea altora din literatura străină, după traduceri incorecte, introducerea acestora în limba română, fără o verificare atentă, au făcut ca limbajul tehnic al domeniului să aibă unele inexactităţi, iar unii termeni să circule cu sensuri limitate, locale sau contradictorii. 36 Universitatea SPIRU HARET
  37. 37. Actualizarea parţială a terminologiei gimnasticii din 1950 şi 1953, făcută de reputaţii specialişti Stroescu A. şi Podlaha R. a dus la unificarea termenilor utilizaţi. În anul 1974 apare lucrarea de referinţă în domeniu „Terminologia gimnasticii”, elaborată de Stroescu A. şi Podlaha R., care devine oficială, impunându-se ca un titlu de referinţă în rândul lucrărilor de specialitate. Este bine sistematizată, a eliminat gerunziul din descrierea poziţiilor fundamentale, a adus precizări privind regulile de descriere a exerciţiilor de gimnastică, sistematizând exerciţiile în grupe structurale. Terminologia gimnasticii ridică cele mai multe probleme dintre toate disciplinele sportive, deoarece dispune de un vast câmp terminologic, sistemele şi metodele practicate în diverse ţări fiind diferite. Evoluţia ramurilor gimnasticii, în mod deosebit cea de performanţă, este foarte dinamică; în fiecare competiţie majoră au apărut elemente şi legări de elemente noi, de aceea, prin concizie în gimnastica de înaltă performanţă, elementele noi poartă numele gimnastului care le-a executat pentru prima dată, deoarece descrierea amănunţită a elementului este complicată ( Danilova, Stalder, Endo, Comăneci, Tsukahara, Diamidov, Drăgulescu, Popa, Silivaş). 3.2. Cerinţele terminologiei Pentru a-şi îndeplini funcţia de comunicare, terminologia gimnasticii trebuie să respecte anumite cerinţe de bază: a) să respecte particularităţile de limbă privind termenii utilizaţi folosind cuvintele din fondul lexicului principal şi să respecte particularităţile gramaticale ale limbii; b) să fie ştiinţifică, dar accesibilă. Clasificarea exerciţiilor pe criterii morfologic, funcţional, biomecanic nu trebuie să constituie o greutate în înţelegerea corectă a efectului produs de un exerciţiu; c) să fie unitară. O noţiune dacă exprimă acelaşi conţinut, să aibă acelaşi înţeles, indiferent dacă este vorba de gimnastica de bază sau gimnastica de performanţă; d) să fie precisă, pentru a elimina interpretările; e) să fie clară, să creeze imaginea reală a elementului respectiv; 37 Universitatea SPIRU HARET
  38. 38. f) să fie concisă – scurtă, să nu conţină elemente suplimentare. Între precizie, claritate şi concizie trebuie să existe un echilibru. Pentru a evita lipsa de claritate sau precizie şi pentru a respecta cerinţa conciziei, se pot folosi şi termeni convenţionali: podul, sfoara, sărituri ca mingea, roata, dar numai atunci când aceste denumiri sugerează structura mişcării; g) să servească drept mijloc de comunicare internaţională. Această cerinţă se referă la gimnastica de performanţă. Limba oficială a FIG este franceza, iar toate elementele se regăsesc în codul de punctaj. Întrebări: 1. Enumeraţi personalităţile cu preocupări în domeniul terminologiei gimnasticii. 2. Cine sunt autorii actualei terminologii a gimnasticii? 3. Prezentaţi cerinţele terminologiei. 38 Universitatea SPIRU HARET
  39. 39. IV. NOŢIUNI DE BAZĂ ÎN GIMNASTICĂ ŞI KINETOTERAPIE Pentru înţelegerea unitară a conţinutului gimnasticii şi aplicaţiei ei în kinetoterapie este necesară prezentarea unor noţiuni legate de mişcare, a legilor fizicii şi forţelor care guvernează mişcarea precum şi planurile, axele şi caracteristicile spaţio-temporale ale mişcării. 4.1. Noţiuni despre mişcare Mişcarea reprezintă forma de existenţă a materiei, între cele două categorii existând o relaţie dialectică ce se condiţionează reciproc, determinând, totodată, transformări diferite. Mişcarea cunoaşte forme simple, complexe şi cibernetice, complexitatea lor fiind dată de evoluţia fiinţelor vii. Dintre formele mişcării (mecanică, fizică, chimică, biologică, socială), cea biologică (viaţa şi locomoţia fiinţelor vii) constituie o formă superioară de mişcare ce dispune de calităţi şi mecanisme noi. Ştiinţa care se ocupă cu aplicarea principiilor mecanice în studierea structurii, evoluţiei şi funcţiile aparatului motor al omului este biomecanica (Dex. 2001). Acţiunile motrice ale corpului omenesc sunt considerate ca un sistem compus din oase, muşchi, articulaţii, SNC, aparate şi sisteme, în cadrul căruia biomecanica studiază cauzele mecanice şi biologice ale formării mişcărilor şi particularităţile execuţiei lor, mijloacele şi condiţiile necesare realizării acţiunilor motrice. Astfel, biomecanica cuprinde: • biomecanica generală – studiază legile generale ale mecanicii aplicate la specificul organismelor vii şi • biomecanica specială – ce studiază statica şi dinamica în diferite domenii ale activităţii motrice. 39 Universitatea SPIRU HARET
  40. 40. Mecanica este ştiinţa al cărei obiect de studiu îl constituie mişcarea sau echilibrul corpurilor sub acţiunea forţelor exercitate asupra lor (Dex, 2001). Mişcarea mecanică este forma cea mai simplă de mişcare a materiei şi constă în deplasarea unui corp faţă de altul. Mecanica cuprinde: • cinematica – studiază modul cum se desfăşoară mişcările; • dinamica – explică cauza mişcărilor; • statica – studiază poziţiile şi condiţiile de echilibru ale forţelor care acţionează asupra corpurilor. Toate mişcările se produc în spaţiu, care se măsoară în metri, şi în timp, care se măsoară în ore, minute, secunde, descriind în spaţiu o traiectorie care poate fi rectilinie sau curbilinie. Pe lângă spaţiu şi timp, mişcarea este caracterizată şi de viteză, care poate fi uniformă şi variată, variaţia mişcării în unitatea de timp purtând denumirea de acceleraţie. Newton a fost cel care a explicat modul cum se produce variaţia mişcărilor corpurilor şi a stabilit raporturile dintre corpurile aflate în mişcare, enunţând cele 3 legi fundamentale ale mecanicii: • Legea I – orice corp îşi menţine starea de mişcare sau de repaus dacă nu este obligat de forţe aplicate asupra lui să şi-o modifice. Omul rămâne imobil dacă nu acţionează asupra sa forţa musculară. Inerţia este cea care determină menţinerea stării de repaus sau de mişcare şi se manifestă ca o rezistenţă atunci când un corp este pus în mişcare sau ca o presiune atunci când un corp este oprit din mişcare • Legea a II-a – mărimea forţei care acţionează asupra unui corp îi imprimă o anumită acceleraţie, fiind egală cu produsul dintre masa corpului (m) şi mărimea acceleraţiei (a):F = m x a. Forţa se măsoară cu ajutorul dinamometrelor, iar acceleraţia se calculează cu ajutorul spaţiului străbătut de un corp într-un anumit interval de timp. • Legea a III-a – acţiunile reciproce a două corpuri sunt întotdeauna egale ca mărime şi de sens contrar. Astfel, gimnastul poate executa sărituri împotriva forţei lui de greutate; cât stă cu picioarele pe sol, forţele care acţionează asupra lui se echilibrează reciproc, însă prin contracţie musculară, el poate acţiona asupra 40 Universitatea SPIRU HARET
  41. 41. solului cu o forţă mai mare decât greutatea lui, surplusul de forţă imprimându-i o mişcare în sus. De reţinut că orice activitate constituie un lucru mecanic, cu condiţia existenţei unei forţe şi a deplasării corpului sub acţiunea ei; la măsurarea lucrului mecanic (W), se ţine seama de principiul că lucrul mecanic este proporţionalcu deplasarea şi este o mărime care se măsoară prin produsul dintre forţă (F) şi lungimea deplasării: W = F x S. În studierea unei mişcări se are în vedere stabilirea unor elemente de bază fără de care nu este posibil studiul. Acestea sunt: • reperul = puncte fixe faţă de care se realizează mişcarea (corp de referinţă); • direcţia de mişcare = orice mişcare se realizează pe o anumită traiectorie în spaţiu (pe orizontală, înainte-înapoi, pe verticală – în sus şi în jos şi lateral – la dreapta şi la stânga). Mişcările corpului pot fi de translaţie (pe traiectorii paralele) şi de rotaţie (pe o circumferinţă în jurul unei axe); • viteza şi acceleraţia – mişcările se execută cu viteze diferite, spaţiul, viteza şi acceleraţia reprezentând elementele de bază care permit studiul mişcărilor. Acceleraţia îndreptată în sensul mişcării este pozitivă şi măreşteviteza mişcării, iar cea îndreptată în sens opus mişcării este negativă şi micşorează viteza mişcării. 4.2. Forţele interne şi externe Mecanismele locomoţiei umane sunt mecanisme complexe care nu pot fi explicate numai prin aplicarea legilor mecanicii, deoarece mişcarea apare şi datorită interacţiunii forţelor interne ale corpului omenesc (impulsuri nervoase, contracţii musculare, pârghii osteoarticulare), cu forţele externe ale mediului (gravitaţie, presiunea atmosferică, inerţie, rezistenţe diverse). 4.2.1. Forţele interne În realizarea mişcărilor corpului omenesc, forţele interne acţionează în următoarea ordine (Baciu C., 1977): 1. impulsul nervos; 2. contracţia musculară; 41 Universitatea SPIRU HARET
  42. 42. 3. acţiunea pârghiei osoase; 4. mobilitatea articulară. Aceste forţe se găsesc în interiorul corpului şi exprimă interacţiunea dintre diferitele părţi ale sale şi pot determina doar mişcările segmentelor corpului. 1. Impulsul nervos constituie prima forţă internă care intervine în efectuarea mişcării, iar mecanismele care stau la baza mişcărilor sunt de natură neuro-musculară, sunt acte reflexe, formate din analizatori, căile de transmisie ale sensibilităţii, centrii nervoşi, căile motorii şi placa neuromotorie. 2. Contracţia musculară este a doua forţă internă care realizează mişcarea ca o reacţie la stimulii impulsurilor nervoase. Activitatea muşchiului se manifestă sub forma tonusului muscular ce-i conferă proprietatea de a se contracta. În timpul contracţiei, muşchii dezvoltă o forţă musculară, care depinde, în primul rând, de numărul de fibre musculare şi nu de lungimea lor. Contracţia musculară poate fi: • izometrică – se manifestă ca o întărire a muşchiului sau ca o modificare şi de tărie şi de formă a lui, contracţia făcându-se pe loc, asigurând echilibrul sau poziţia statică; • izotonică – are loc o scurtare a muşchiului şi o deplasare a segmentelor osoase; • de alungire – apare atunci când forţa ce se opune depăşeşte forţa musculară şi întinde muşchiul. Din punct de vedere biomecanic, Gagea A. (2002) prezintă următoarele tipuri de contracţii musculare: • contracţii izometrice (tensiunea din muşchi creşte până la valoarea maximală); • contracţii izotonice (tensiunea mecanică în muşchi este constantă, când se scurtează muşchiul, iar viteza variază); • contracţii izokinetice (când viteza contracţiei este constantă şi se pot realiza cu aparate inventate (helcometru); • contracţii auxotone (atât viteza mişcării, cât şi forţa rezistivă variază independent (mişcările de locomoţie şi cele naturale ale omului sunt auxotone); 42 Universitatea SPIRU HARET
  43. 43. • pseudo-contracţii sau mişcări excentrice (de cedare) cu suprasarcină (pot produce accidentări); • supracontracţii sau mişcări cu viteză supramaximală, cu sarcină negativă (mişcarea este ajutată din exterior de forţe sinergice (alergare la vale) sau prin tracţiune (în spatele unei biciclete). 3. Acţiunea pârghiei osoase constituie a treia forţă care asigură mişcarea. Pârghiile la om sunt constituite din oase, care intră în mişcare sub acţiunea muşchilor, fiind influenţate de trei puncte de aplicare a forţelor: • punctul de sprijin (S) este reprezentat de axa biomecanică a mişcării sau de sprijinul pe sol sau un aparat oarecare; • punctul de rezistenţă (R) este reprezentat de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează; • punctul de aplicare a forţei motorii (F) sau puterea este reprezentată de inserţia pe segmentul osos al muşchiului care asigură mişcarea. Astfel, avem: Pârghii de gradul I – în care se găseşte între R şi F (R.S.F.) şi sunt pârghii de echilibru. Exemplu: • articulaţia între cap şi coloana vertebrală (în care S se găseşte în articulaţia dintre atlas şi osul occipital, F este reprezentată prin muşchii cefei, iar R de greutatea craniului); • articulaţiile dintre corpurile vertebrale, ca punct de sprijin, şi braţele întinse pe lângă corp; • poziţia verticală la nivelul articulaţiei coxo-femurale şi talocrurală în sprijin pe toată talpa pe sol. Aceste pârghii pot avea braţele egale sau inegale. R S F Pârghii de gradul II – în care R se găseşte între S şi F (S.R.F.) şi sunt pârghii de forţă. Unica pârghie de acest fel în corpul omenesc este articulaţia gleznei în poziţia stând pe vârfuri, unde S este vârful piciorului, F este reprezentată de muşchii (triceps sural) care 43 Universitatea SPIRU HARET
  44. 44. acţionează tendonul lui Achile, iar R acţionează la nivelul gleznei şi este reprezentată de greutatea corpului. S R F Pârghii de gradul III – în care F se găseşte între S şi R (S.F.R.), sunt cele mai numeroase şi sunt pârghii de viteză. Exemplu: • articulaţia cotului (îndoirea antebraţului pe braţ, în care S este situat la nivelul articulaţiei cotului şi corespunde axului de rotaţie, R este reprezentată de greutatea antebraţului şi a mâinii, iar F este reprezentată de muşchii flexori ai antebraţului pe braţ); • articulaţia scapulo-humerală (abducţia braţului), F reprezentat de muşchii abductori, iar R de greutatea braţului; • coastele (F forţa muşchilor ridicători ai coastelor, R greutatea coastelor şi viscerelor). S F R La pârghiile de gradul I şi II, se produce economie de forţă, iar la cele de gradul III se pierde forţa, dar se produce o deplasare mare. 4. Mobilitatea articulară este a patra forţă internă şi prezintă un rol activ în realizarea mişcărilor, iar prin forma şi gradul lor de libertate imprimă direcţia şi sensul mişcărilor, limitând, în acelaşi timp, amplitudinea lor. Articulaţiile prezintă diferite grade de libertate date de conformaţia şi structura segmentelor osoase: • un grad de libertate: - articulaţia cotului (mişcare de flexie-extensie); - articulaţia radio-cubitală (permit mişcări de pronaţiesupinaţie); - articulaţia genunchiului. • 2 grade de libertate (permit mişcări în 2 sensuri): - articulaţia radio-carpiană. 44 Universitatea SPIRU HARET
  45. 45. • 3 grade de libertate: - articulaţia coxofemurală ce permite mişcări de flexie extensie, abducţie - adducţie, rotaţie internă şi externă; - articulaţia scapulo-humerală, ce permite mişcări de abducţie adducţie în axa sagitală; anteducţie - retroducţie – în axa transversală; rotaţie internă-externă în axa longitudinală. După cum ştim, aparatul locomotor al omului este alcătuit din oase (206), articulaţii şi muşchi (502), iar activităţile motorii se realizează prin acţiunea cuplurilor şi lanţurilor motrice. Astfel: • două segmente osoase articulate mobil formează un cuplu cinematic (gamba cu laba piciorului, braţul cu antebraţul, antebraţul cu mâna, coapsa cu gamba); • mai multe segmente articulate mobil formează un lanţ cinematic (lanţul cinematic al trunchiului, gâtului şi capului; lanţul cinematic al membrului superior, lanţul cinematic al membrului inferior). Lanţurile cinematice pot fi: • deschise – când se termină liber (lanţul cinematic al membrului superior sau inferior) şi se pot executa mişcări numeroase; • închise – când extremităţile lanţului cinematic sunt fixate pe sol sau aparate (poziţia stând fandat), iar mişcările sunt limitate. Toate mişcările, în articulaţii şi poziţiile corpului, sunt realizate de muşchii dispuşi în jurul articulaţiilor, formând grupe musculare, iar mai multe grupe musculare formează lanţuri musculare, care acţionează asupra articulaţiilor în mod diferit. Musculatura corpului desfăşoară o activitate: 1. statică – care asigură poziţiile corpului şi segmentelor prin contracţie izometrică şi este de: • menţinere – este contracţia izometrică care nu produce lucru mecanic şi asigură poziţia, acţionând împotriva forţei de greutate (cumpănă cu braţele lateral); • de consolidare – acţionează când corpul sau segmentele sale se află în poziţia de echilibru stabil (atârnat); • de fixare (echilibrare) – acţionează când corpul sau segmentele lui se află în poziţie de echilibru nestabil (toate poziţiile derivate din stând). 45 Universitatea SPIRU HARET
  46. 46. 2. dinamică – asigurată de contracţia izotonică (are loc scurtarea muşchilor şi deplasarea corpului şi segmentelor) care produce lucrul mecanic şi este: • de învingere – seproduce scurtarea muşchilor, segmentele osoase se apropie, iar activitatea este concentrică (flexia coapsei pe bazin este realizată prin acţiunea dinamică de învingere a flexorilor din articulaţia coxo-femurală); • de cedare – se produce alungirea muşchilor, segmentele osoase se depărtează, iar activitatea este excentrică (revenirea coapsei la verticală este realizată de aceiaşi muşchi, dar prin acţiunea dinamică de cedare). Genuflexiunea este asigurată în faza de coborâre de lanţul muscular al triplei extensii, prin activitatea dinamică de cedare, iar în faza de ridicare, de aceiaşi muşchi, însă prin activitatea dinamică de învingere, lanţul triplei flexii. De reţinut este faptul că nu există lanţuri musculare strict active sau strict pasive, ci numai lanţuri musculare care acţionează fie static, fie dinamic, deoarece, majoritatea mişcărilor omului sunt complexe, deci participă toate lanţurile musculare care deservesc lanţul cinematic în acţiune. Lanţurile musculare ale braţelor realizează mişcări de mare amplitudine şi precizie pe când lanţurile musculare ale membrelor inferioare îndeplinesc funcţia de sprijin, sunt puternice, iar muşchii flexori şi extensori sunt dispuşi sub forma a 2 lanţuri antagonice. Exemple: • lanţul muscular al triplei flexii ( flexorii coapsei pe bazin, flexorii gambei pe coapsă, flexorii dorsali ai piciorului pe gambă); • lanţul triplei extensii (extensorii coapsei pe bazin, extensorii gambei pe coapsă şi flexorii plantari). 4.2.2. Forţele externe Corpul sau segmentele lui aflate în mişcare trebuie să învingă următoarele forţe externe: • greutatea corpului şi a segmentelor; • forţa gravitaţională; • inerţia; • presiunea atmosferică; 46 Universitatea SPIRU HARET
  47. 47. • rezistenţa mediului; • forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin; • forţa de reacţie specifică; • forţa de frecare; • rezistenţele externe diverse Toate aceste forţe exprimă interacţiunea corpului cu mediul exterior şi pot produce mişcarea corpului în întregime. Greutatea corpului şi greutatea segmentelor: indiferent de poziţia corpului, greutatea acţionează întotdeauna vertical, de sus în jos, asupra centrului de greutate al corpului sau segmentului, valoarea ei fiind dată de volumul, lungimea, densitatea segmentului care se deplasează, într-un cuvânt, de masa lui. Forţa gravitaţională, care imprimă greutatea corpului este cea mai importantă forţă externă şi acţionează vertical, de sus în jos, atrăgând corpul şi segmentele lui în permanenţă spre sol; învingerea acestei forţe presupune un consum mare de energie, în care forţele interne acţionează cumulat de jos în sus. Inerţia este cea care tinde să prelungească şi să susţină o situaţie dată: • un corp aflat în repaus rămâne în repaus datorită inerţiei de imobilitate; • un corp aflat în mişcare continuă deplasarea datorită inerţiei (legea vitezei câştigate). Astfel, forţele interne trebuie să învingă inerţia de imobilitate la începutul mişcării şi trebuie să învingă inerţia de mişcare câştigată la terminarea mişcării. Presiunea atmosferică este o forţă de acţiune a forţei gravitaţionale, care apasă asupra corpului uman cu o intensitate variabilă în raport cu viteza de deplasare, având rol în menţinerea în contact a suprafeţelor articulare, iar acţiunea ei este compensată de presiunea internă a marilor cavităţi, fiind egale. Rezistenţa mediului – mişcările pot fi executate în aer liber sau în apă; astfel, segmentele corpului sau corpul trebuie să învingă rezistenţa opusă de acestea, rezistenţă ce poate fi determinată prin micşorarea suprafeţei de secţiune şi a unghiului de atac. Forţa de reacţie a suprafeţei de sprijin – apare când corpul se află susţinut pe o suprafaţă oarecare de sprijin şi este egală şi de sens contrar forţei gravitaţionale. Ea este de două feluri: 47 Universitatea SPIRU HARET
  48. 48. • forţa de reacţie statică a suprafeţei de sprijin (RS) şi apare când corpul este imobil şi este egală cu greutatea statică a corpului (GS) RS = GS; • forţa de reacţie dinamică a suprafeţei de sprijin RS apare când corpul este în mişcare, iar la greutatea lui se adaugă şi forţa de inerţie. Atunci când gimnastul se împinge în sus spre verticală (la sărituri), reacţia dinamică (Rd) este egală cu greutatea statică a corpului (Gs), plus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs+Fi, iar când se lasă în jos (genuflexiune), reacţia dinamică Rd este egală cu greutatea statică a corpului (Gs), minus forţa de inerţie (Fi)Rd = Gs – Fi; Forţa de reacţie specifică ia naştere prin frânarea unor segmente, frânare ce provoacă o mişcare a altor segmente în sens contrar (îndreptare în sprijin la paralele). Forţa de frecare apare, în mod deosebit, cândcorpul alunecă pe suprafaţa de sprijin (schi, patinaj) şi este proporţională cu greutatea corpului (G) şi coeficientul de frecare (K)F = G x K. În concluzie, toate forţele externe care intervin în executarea mişcărilor sunt învinse de forţele interne care trebuie să fie egale sau superioare ca intensitate şi să acţioneze în direcţia identică, dar în sens invers cu forţele exterioare respective (legea repartizării forţelor). 4.3. Caracteristicile mişcării Mişcarea constituie acţiunea de deplasare a corpului sau segmentelor sale în spaţiu faţă de un punct de referinţă şi este sinonimă cu actul motric, element (tehnic), exerciţiu (fizic), fiind un act reflex ce apare ca răspuns la semnalele ce vin pe căile senzitive şi prezintă: Caracteristicile spaţiale sunt reprezentate de: • traiectoria mişcării – drumul parcurs de corp sau segmentele sale între poziţia iniţială şi cea finală, se exprimă prin: • amplitudine – este mărimea deplasării corpului sau segmentelor sale între două repere, exprimate în grade şi unităţi de măsură lineare; • forma traiectoriei – care poate fi rectilinie sau curbilinie; • direcţia – reprezintă sensul de deplasare al corpului sau al segmentelor sale în timpul mişcării. 48 Universitatea SPIRU HARET
  49. 49. Caracteristicile temporale sunt reprezentate de: • ritm – constă în alternarea părţilor sau fazelor mişcării; • tempou – ne indică numărul sau cantitatea de mişcări realizate în unitatea de timp; Raportul dintre caracteristicile temporare şi spaţiale ne dă: • viteza mişcării – şi reprezintă raportul dintre spaţiul parcurs în unitatea de timp. 4.4. Planurile şi axele de mişcare ale corpului Planurile în care se execută mişcările segmentelor corpului corespund planurilor anatomice şi sunt următoarele (Fig. 1): • frontal (A) – dispus B vertical, paralel cu fruntea, împarte A corpul într-o parte anterioară şi una posterioară. Planul frontal care împarte corpul într-o jumătate posterioară şi una anterioară se numeşte medio-frontal; • sagital (B) – dispus tot vertical, perpendicular pe planul C frontal, împarte corpul în două jumătăţi – stânga şi dreapta. Planul sagital care împarte corpul într-o jumătate dreaptă şi una stângă se numeşte medio-sagital; • transversal (C) – este perpendicular pe cele două planuri (frontal şi sagital) şi împarte corpul într-o parte superioară şi alta inferioară. Planul transversal care împarte corpul într-o jumătate Fig. 1 superioară şi una inferioară se numeşte medio-transversal. Toate planurile medii ale corpului sunt planuri principale. 49 Universitatea SPIRU HARET
  50. 50. Toate mişcările se produc în articulaţii şi se efectuează în jurul unor axe. Axa de mişcare reprezintă linia situată într-un anumit plan, în jurul căruia unul din segmentele osoase se deplasează faţă de celălalt segment. Ea nu este fixă, ci se poate deplasa odată cu segmentul. Acestea sunt: • axul vertical – la intersecţia planului frontal cu cel sagital şieste linia imaginară ce traversează corpul din creştet în interiorul poligonului de susţinere şi permite executarea mişcărilor în plan orizontal; • axul sagital ( anteroposterioar) – la intersecţia planului sagital cu cel transversal şi traversează imaginar corpul din înainte-înapoi şi permite executarea mişcărilor în plan frontal (lateral); • axul transversal (frontal) – la intersecţia planului frontal cu cel transversal şi străbate imaginar corpul de la stânga la dreapta şi permite executarea mişcărilor în plan sagital. Din punct de vedere biomecanic mişcările în kinetoterapie se produc astfel: − în plan sagital şi ax frontal (transversal): flexie şi extensie (îndoiri înainte şi extensie) − în plan frontal şi ax sagital: abducţie şi adducţie − în plan transversal şi ax vertical: rotaţie internă şi externă. 4.5. Tehnica poziţiilor Partea mecanicii care se ocupă cu studiul poziţiei corpurilor în spaţiu şi al interacţiunii forţelor în menţinerea condiţiilor de echilibrueste statica. În asigurarea poziţiilor corpului acţionează atât forţele interne, cât şi forţele externe, care se echilibrează reciproc şi se concentrează într-un punct numit centru general de greutate (C.G.G.). Poziţia C.G.G. este necesară în studiul condiţiilor de echilibru al corpului şi segmentelor sale. Corpul se află în spaţiu în trei situaţii (poziţii) de echilibru: • poziţia de echilibru stabil – C.G.G. se găseşte sub punctul de sprijin şi amândouă se găsesc pe aceeaşi verticală (atârnat), proiecţia C.G.G. rămâne în interiorul bazei de susţinere; • poziţia de echilibru nestabil – C.G.G. este situat deasupra punctului de sprijin şi se găsesc pe aceeaşi verticală (poziţia stând şi 50 Universitatea SPIRU HARET
  51. 51. derivate din ea). La cea mai mică abatere faţă de poziţia de echilibru, greutatea corpului nu mai trece prin punctul de sprijin, el se dezechilibrează şi cade; • poziţia de echilibru indiferent – C.G.G. coincide cu punctul de sprijin. La om, această poziţie nu se întâlneşte. Corpurile se află în echilibru atunci când verticala centrului de greutate cade, obligatoriu, în perimetrul bazei de susţinere, iar gradul de stabilitate este mai mare cu cât suprafaţa de susţinere este mai mare şi C.G.G. se află mai aproape de ea. Cu cât stabilitatea corpului este mai mică, cu atât efortul muscular depus va fi mai mare pentru menţinerea poziţiei. Gradul de stabilitate este dat de înălţimea C.G.G., situat deasupra bazei de susţinere, mărimea bazei şi unghiul de stabilitate, care este format de verticala C.G.G. cu dreapta ce uneşte C.G.G. cu marginea bazei de susţinere. Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât creşte gradul de stabilitate (fandare) (Fig. 2). G α Fig. 2 4.5.1. Noţiuni legate de „poziţie" Poziţia reprezintă situaţia statică a corpului sau a segmentelor acestuia în desfăşurarea mişcării şi este o stare de moment. Poziţia corpului faţă de sol poate fi: − verticală (ortostatică) − orizontală (clinostatică) − înclinată 51 Universitatea SPIRU HARET
  52. 52. În gimnastică cât şi în kinetoterapie, precizarea poziţiilor are o importanţă tehnico-metodică deosebită, deoarece pot determina chiar gradul de dificultate al unui element tehnic. Poziţiile se împart în: • poziţie iniţială - poziţia din care începe orice mişcare; • poziţie finală - poziţia corpului la terminarea mişcării. Amândouă necesită un grad mare de stabilitate. Ca structură, ele pot fi: simplă, compusă, complexă • poziţie fundamentală - este o poziţie a corpului stabilită în mod convenţional, după natura reazemului faţă de sol sau aparate: stând, pe genunchi, aşezat, culcat, sprijinit, atârnat. • poziţia derivată se obţine din poziţiile fundamentale prin modificarea (Cordun M.,1999): − bazei de susţinere ( suprafeţei de sprijin); − poziţiei trunchiului şi/sau a capului; − poziţiei membrelor superioare; − poziţiei membrelor inferioare; − combinaţii parţiale sau totale ale posibilităţilor anterioare realizând modificări complexe. • poziţie specifică - poziţie cu structură complexă, cu caracter de forţă, echilibru sau mobilitate cu un anumit grad de dificultate în execuţie, fiind considerată element tehnic (stând pe mâini, cumpănă, pod, sfoară). Rolul poziţiei iniţiale (de plecare, de start) depinde de scopul, structura şi conţinutul exerciţiului şi trebuie: − să asigure condiţii optime de execuţie (stabilă şi comodă); − să uşureze mişcarea; − să îngreuneze mişcarea; − să asigure execuţia corectă a mişcării şi continuarea mişcărilor următoare. 4.6. Prescurtări terminologice Pentru a descrie rapid exerciţiile la aparate, cât şi exerciţiile de dezvoltare fizică se utilizează prescurtările de termeni, care se fac după anumite reguli. 52 Universitatea SPIRU HARET
  53. 53. Poziţiile fundamentale, părţile corpului, denumirea mişcării şi aparatele din gimnastică se scriu cu litere mari; direcţia mişcării şi alţi termeni se scriu prescurtat, cu literă mică. După fiecare prescurtare, se pune punct. Poziţiile fundamentale Stând = St. Pe genunchi= Pe G. Aşezat= Aşez. Atârnat= At. Sprijin= Spr. Culcat= Cul. Părţile corpului Abdomen= Abd. Antebraţ= Ab. Braţ= B. Cap= C. Călcâi= Cc. Ceafă= Cf. Coapsă= Cps. Corp= Cp. Cot= Ct. Creştet= Crt. Deget= Dg. Faţă= F. Frunte= Fr. Gambă= Gb. Genunchi= G. Gât= Gt. Gleznă= Gl. Mână= M. Palmă= Pl. Picior= P. Piept= Pt. Pumn= Pm. Spate= Sp. Şezută= Sz. Şold= Ş. Talpă= Tp. Trunchi= T. Umăr= U. Vârf= V. Denumirea mişcării Alergare= Alerg. Arcuire= Arc. Aplecare= Aplec. Apropiere= Aprop. Aruncare= Arunc. Îndreptare= Îndrept. Înclinare= Înclin. Întindere= Întind. Întoarcere= Întoarc. Legănare= Legăn. 53 Universitatea SPIRU HARET
  54. 54. Balans= Bal. Cădere= Căd. Căţărare= Căţ. Coborâre= Cob. Depărtare= Dep. Deplasare= Deplas. Ducere= Duc. Echilibru= Echil. Fandare= Fand. Îndoire= Îndoi. Răsturnare= Răsturn. Răsucire= Răsuc. Revenire= Rev. Ridicare= Ridic. Rostogolire= Rostog. Rotare= Rot. Săritură= Sărit. Subbalansare = Subbal. Urcare= Urc. Aparate de gimnastică Inele= In. Ladă= Ld. Paralele= Prl. Paralele inegale= Prl.inl. Scară fixă= Sc.f. Trambulină = Tramb. Bancă= Bnc. Bară= Br. Bârnă= Brn. Cadru= Cdr. Cal= Cl. Capră= Cpr. Frânghie= Frg. Direcţia mişcării Lateral= lat. Oblic= obl. Orizontal= oriz. Stânga= stg. Sus= sus Înainte= înai. Înapoi= înap. Diagonal= diag. Dreapta= drp. Jos= jos Alţi termeni Alternativ= alt. Aplecat= apl. Apropiat= apr. Apucat= ap. Călare= căl. Depărtat= dep. Încrucişat= încr. Îndoit= înd. Întins= înt. Răsturnat= răst. Răsucit= răs. Sprijinit= spr. 54 Universitatea SPIRU HARET
  55. 55. 4.7. Reguli privind descrierea exerciţiilor în gimnastică Pentru descrierea exerciţiilor în gimnastică, trebuie respectată următoarea ordine: 1. Poziţia iniţială (plecare, start) este poziţia din care începe mişcarea şi poate fi fundamentală sau derivată, iar la aparate se specifică şi poziţia faţă de aparat. Exemplu: stând depărtat, cu mâinile pe şolduri. St.Dep.cu M.pe Ş. 2. Denumirea mişcării ce urmează a fi executată. Exemplu: îndoire (Îndoi.), ridicare (Ridic.), aplecare (Aplec.), ducere (Duc.). 3. Segmentul care execută mişcarea. Exemplu: braţ (B), trunchi (T), picior (P). 4. Direcţia pe care segmentul execută mişcarea. Exemplu: înainte (înai.), lateral (lat.), înainte sus (înai.sus). 5. Poziţia finală poate fi una din poziţiile fundamentale sau derivate. În legări, poziţia iniţială se descrie doar la început, deoarece poziţia finală a mişcării anterioare poate fi identică cu poziţia iniţială a mişcării următoare. După poziţia iniţială, se pun două puncte „:”, iar în cazul mişcărilor compuse, între elementele componente, se foloseşte„cu”, „şi” sau „ ,” (virgulă). Exemplu: îndoirea braţelor la ceafă, cu aplecarea trunchiului înainte şi răsucirea capului spre dreapta (Îndoi. B. la Cf. cu Aplec.T. înai. şi Răsuc. C. drp.). În descrierea exerciţiilor, timpii sunt puşi înaintea mişcărilor, iar când o mişcare durează mai mulţi timp, sunt legaţi cu linioară (-). Exemplu: 1-2. Toate exerciţiile sunt împărţite totdeauna în timpi pari (2, 4, 8, 16 timpi etc.), deoarece, când se lucrează pe muzică, numărătoarea trebuie să corespundă frazei muzicale. 55 Universitatea SPIRU HARET
  56. 56. Exemple:Prescurtat: P.I. - Stând depărtat cu mâinile pe şolduri:St.dep.M.pe Ş. 1. Aplecarea trunchiului înainteAplec.T.înai. 2. RevenireRev. 3. Îndoirea trunchiului spre dreaptaÎndoi.T.spre drp. 4. RevenireRev. 5. Îndoirea trunchiului spre stângaÎndoi.T.spre stg. 6. RevenireRev. 7. Extensia trunchiuluiExten.T. 8. Revenire în poziţia iniţială.Rev. P.I. Stând depărtat cu mâinile pe şolduriSt.dep.cu M.pe Ş. 1-2. Îndoirea trunchiului spre dreapta, 1-2 Îndoi.T.spre drp.cu cu arcuireArc. 3-4 Îndoirea trunchiului spre stânga,3-4 Îndoi.T.spre stg. cu arcuirecu Arc. 4.8. Structura exerciţiului terapeutic Exerciţiul fizic terapeutic prezintă următoarea structură (Cordun M.,1999): 1. Poziţia de start– poate fi o poziţie fundamentală sau derivată, alegerea ei depinde de starea funcţională a pacientului şi de mişcările care urmează să le efectueze. Ea trebuie să fie stabilă, astfel: • suprafaţa bazei de susţinere a corpului să fie cât mai mare; • perpendiculara din centrul principal de greutate să se proiecteze cât mai în centrul suprafeţei de sprijin; • distanţa dintre centrul principal de greutate al corpului şi suprafaţa de susţinere să fie cât mai mică; • unghiul de stabilitate să fie cât mai mare; • greutatea corpului să fie suportată de un număr cât mai mare de articulaţii. Poziţia de start va ţine cont şi de tipul contracţiei musculare solicitate; • pentru contracţii izometrice se aleg poziţii care încalcă articulaţia prin greutatea corpului sau permit kinetoterapeutului compresia în ax a segmentelor; 56 Universitatea SPIRU HARET
  57. 57. • pentru contracţii izotonice se utilizează poziţii care lasă articulaţiile libere şi permit chiar tracţiuni uşoare, în ax, ale segmentelor. Excepţie de la respectarea condiţiei stabilităţii fac exerciţiile de coordonare neuromusculară, în care poziţia de start aleasă trebuie să creeze dificultăţi în menţinerea echilibrului, deoarece prin dezechilibrări şi reechilibrări succesive, se va obţine în final coordonarea. 2. Execuţia mişcării este influenţată de: • numărul articulaţiilor care intră în schema de mişcare; • lungimea braţului pârghiei utilizată pentru amplificarea forţei care rezultă dintre forţa de rezistenţă ( R ) şi forţa activă a muşchiului ( F ); • modificările de tonus muscular pe care le induce reflex mişcarea respectivă. Astfel, în funcţie de scopul urmărit, pot fi stimulate sau inhibate următoarele reflexe: miotatic, de tendon, reflexele statice posturale generale sau de echilibru. 3. Menţinerea poziţiei obţinute este realizată prin contracţia statică, izometrică, a grupelor musculare care acţionează împotriva gravitaţiei sau a unei rezistenţe opuse mişcării. Contracţia izometrică se execută la diferite nivele de lungime ale muşchilor în zona scurtă, medie sau lungă, astfel: • pentru muşchii tonici, posturali, antigravitaţionali, care se contractă lent, se utilizează în mod normal poziţionarea în zona medie spre scurtă; • pentru muşchii fazici, flexori care se contractă rapid şi obosesc greu, se preferă poziţionarea în zona lungă spre medie, deoarece influenţele reflexului miotatic la acest nivel facilitează contracţia. Când forţa musculară este scăzută rezistenţa se aplică în zona scurtă, deoarece reflexul de întindere este facilitat la acest nivel. Aplicarea rezistenţei când muşchiul se găseşte în zona lungă va scade şi mai multforţa musculară, reflexul de întindere fiind inhibat. 4. Revenirea în poziţia de start se realizează prin contracţia excentrică a agoniştilor, concentrică a antagoniştilor şi statică a fixatorilor. 57 Universitatea SPIRU HARET
  58. 58. După cum extremitatea distală a segmentului mobil este liberă sau fixată pe un punct imobil, activitatea musculară se desfăşoară în lanţ cinematic deschis sau închis. 4.9. Reprezentarea grafică a exerciţiilor de gimnastică Un rol important în gimnastică îl are crearea imaginii mişcării, obţinută cu ajutorul desenului liniar. Pentru realizarea desenului liniar, vor fi respectate anumite reguli: – reprezentarea solului se face printr-o linie orizontală continuă. – reprezentarea aparatelor se realizează din lateral scară fixă. – corpul se desenează din lateral, din faţă sau din spate; lungimea picioarelor trebuie să fie jumătate din înălţime. lateral faţă spate – capul este reprezentat de un cerc gol, văzut din faţă , cu un cerc plin , văzut din spate şi cu o linie din dreptul nasului, din profil, şi de sus , şi reprezentă a 7-a parte din înălţime. – segmentul aflat în plan apropiat se desenează cu o linie continuă, iar cel aflat în plan îndepărtat, cu o linie întreruptă. 58 Universitatea SPIRU HARET
  59. 59. Pentru înţelegerea desenului (citirea), se folosesc semne ajutătoare: – direcţia de deplasare a segmentului se realizează cu ajutorul săgeţilor; – întoarcerile se realizează printr-o săgeată arcuită şi numărul de grade corespunzător întoarcerilor; 1800, 3600 – arcuirea se realizează printr-o linie frântă, iar numărul de arcuiri este reprezentat de o cifră care se scrie deasupra liniei; 2x – o mişcare cu revenire se realizează printr-o săgeată cu două capete; – mişcarea executată în sens opus (simetric) se marchează cu semnul plus (+); – cifra scrisă înaintea mişcării reprezintă numărul de repetări ( 3 X). Putem spune, în concluzie, că desenele reprezintă succesiunea mişcărilor într-un exerciţiu. 4.10. Poziţiile fundamentale şi derivate în gimnastică şi kinetoterapie Stând Poziţie ortostatică bipedă şi plantigradă, cu călcâiele apropiate, vârfurile uşor depărtate, trunchiul drept, genunchii întinşi, braţele întinse pe lângă corp, cu degetele apropiate şi întinse, palmele orientate spre coapse, capul drept, privirea înainte. 59 Universitatea SPIRU HARET

×