Teologie mesianica

2,921 views

Published on

Published in: Spiritual
0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
2,921
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
24
Actions
Shares
0
Downloads
95
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Teologie mesianica

  1. 1. MESIANISMUL RESTAURATOR ŞI TEOLOGIA SA SISTEMATICĂ De Michael REINHARDT
  2. 2. CUPRINS:PRECUVÂNTAREPARTEA I: UNICITATEA MESIANISMULUIRESTAURATORPARTEA A II-A: SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE AMESIANISMULUI RESTAURATORSECŢIUNEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂCapitolul I: DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂCapitolul al II-lea: DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (KITVEY HA-QODEŞ;BIBLIOLOGIE)Capitolul al III-lea: DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURISECŢIUNEA A II-A: DESPRE DUMNEZEUCapitolul al IV-lea: DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YICHUD;TRIADOLOGIE)Capitolul al V-lea: DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE)Capitolul al VI-lea: DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEUCapitolul al VII-lea: DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYACH(HA-BEN; MESIANOLOGIE)Capitolul al VIII-lea: DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUACHHA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)Capitolul al IX-lea: DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ)SECŢIUNEA A III-A: DESPRE CREAŢIECapitolul al X-lea: DESPRE ACTUL CREAŢIEI (MAASEH BEREŞIT) ŞIDESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SACapitolul al XI-lea: DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)Capitolul al XII-lea: DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE)Capitolul al XIII-lea: DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ (HAŞGAHAH)Capitolul al XIV-lea: DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE)Capitolul al XV-lea: DESPRE VOINŢA LIBERĂCapitolul al XVI-lea: DESPRE PĂCAT (KHET; HAMARTOLOGIE) 2
  3. 3. SECŢIUNEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI(GEULAH)Capitolul al XVII-lea: DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞILEGISLAŢIA SACapitolul al XVIII-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH ŞIEVANGHELIA HARULUICapitolul al XIX-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞILEGĂMÂNTUL ÎNNOITCapitolul al XX-lea: DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)Capitolul al XXI-lea: DESPRE FAPTELE BUNECapitolul al XXII-lea: DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DECONŞTIINŢĂSECŢIUNEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWHCapitolul al XXIII-lea: DESPRE PARTEA LUI YHWH: „PUNERI DEOPARTE”,SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRECapitolul al XXIV-lea: DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESCCapitolul al XXV-lea: DESPRE SACRAMENTECapitolul al XXVI-lea: DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILEFĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM)SECŢIUNEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIECapitolul al XXVII-lea: DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNECapitolul al XXVIII-lea: DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂCapitolul al XXIX-lea: DESPRE VIAŢA DE FAMILIECapitolul al XXX-lea: DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILORMESIANICI (QEHILAH)Capitolul al XXXI-lea: DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTECOMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂCapitolul al XXXII-lea: DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)Capitolul al XXXIII-lea: DESPRE JURĂMINTECapitolul al XXXIV-lea: DESPRE RELAŢIA CU SFERA SOCIO-CULTURALĂCapitolul al XXXV-lea: DESPRE RELAŢIA CU STATULSECŢIUNEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALECapitolul al XXXVI-lea: DESPRE VREMURILE FINALE (HA-ACHARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE)VOCABULAR 3
  4. 4. PRECUVÂNTARE Odinioară, Joseph Mitsuo Kitagawa, citându-l pe Joachim Wach, a spus că acesta„a remarcat odată că experienţa religioasă are trei tipuri de expresie: teoretică, prinsimbol, concept, doctrină şi dogmă; practică, prin cult şi adorare; şi sociologică, pringrupări şi asociaţii de cult”1. Cartea de faţă exprimă tipul de exprimare teoretică a experienţei religioase,începând cu o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri de mesianism, conturând,apoi, unicitatea mesianismului restaurator şi elaborând o schiţă a teologiei salesistematice. Mai întâi, aşadar, vom arunca o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri demesianisme şi vom face câteva precizări preliminare.1 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, Bucureşti,1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. Pentru localizarea citatului, a se vedea Joachim Wach, Sociologiareligiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54. 4
  5. 5. PARTEA I UNICITATEA MESIANISMULUI RESTAURATOR SECŢIUNEA I PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA UNOR DIFERITE TIPURI DE MESIANISMI. MESIANISMUL CA ARHETIP Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe,cum ar fi trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul (transcendentul/mysteriumtremendum et fascinans-ul lui Rudolf Otto).2 Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi,care de obicei sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat,experimentând durerea şi nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit maides şi mai plenar decât liniştea, tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte unErou civilizator sau un Rege moral, aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe ceislabi de cei mai puternici.3 Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, areîntrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-lsfătuiască şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător,un duhovnic priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat denevoia omului de a fi consiliat. Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul(civilizator şi/sau Războinicul), fie el Înţeleptul/Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziunea acestora, i se poate da o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vomvedea mai târziu în ce fel şi pentru ce motiv. Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sauinconştient, sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingerimesianice şi acestea seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestăconvingerile, se declanș ează o miș care mesianică, un mesianism de masă care poate să2 Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune,de pildă, că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-aperpetuat în decursul veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşide la Hollywood), pe când Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decâtcu sabia, despica întunericul ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre...3 Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză. 5
  6. 6. aibă diferite forme de manifestare: ideologic-politică, teologic-religioasă, filosofică şiartistică. Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogatealocate cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologiise vor interesa de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionaleale personalităţii mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblulde concepte religioase şi modul în care această idee se integrează unei anumite teologiisau istoriei ideilor.4II. MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE A. Mesianismul ideologic-politic Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unorgânditori de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedongetc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat peurme. Sfera de cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională. Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediulîntemeierii de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şiantropologie, rezumă: ...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional- socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.5 Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveştedorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, înlaboratoarele puterii oculte, „trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul uneicrize mondiale, va apărea pe scenă... B. Mesianismul teologic-religios Mai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţiaeruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil cănu dispunem de un cuvânt mai precis…”6 pentru a comunica acest univers conceptual.Însă, neavând alt termen, momentan lucrăm cu noţiunile existente.4 Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.5 Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, p.18,19. Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152.6 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5. 6
  7. 7. Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat înapariţia unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc.),în operele lor, în raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler(imami, guru, călugări, preoţi etc.). Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale:budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit.Aceste religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitarăasupra lumii; ele consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturileomeneşti singulare nu pot s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om(eventual de obârşie divină), selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărătorşi un Mântuitor. Acest om, în budism este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşteKalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant, taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îldenumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar creştinismul – Hristos. 7 El varestaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai frumoasă. Aşadar,nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-un viitornedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, deprosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică. Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul căMesia nu are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, maifrumoasă şi mai pură, ci le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort.Întrucât Mesia are un nimb de sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, maifrumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi care, pe măsura străduinţelor lor de ametamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şimai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile lor concrete, vor săurgenteze instaurarea epocii mesianice. C. Mesianismul filosofic şi artistic Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat deMişcarea intelectuală şi culturală transumanistă.8 Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cuomenirea; aici nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el,s-au manifestat în planul artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea maireuşită materializare a sa, transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „RăzboiulStelelor” şi faimoasa trilogie „Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat înmod strălucit arhetipul mesianic, au elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actoricare au beneficiat de fonduri imense au atins plenitudinea vizualului şi au indusmesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la recensământul desfăşurat în lunanoiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au declarat că religia lor este ceaJedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”. Comentariile sunt deprisos... „Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit dinoameni „de succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti,actori, sportivi, cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni7 Art. “Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.8 A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism 7
  8. 8. care sunt capabili să identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească,lăsând impresia că îşi asumă misiuni eliberatoare. D. Mesianismul iudaic al Tanakh-ului În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise deMoşe 9 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor şi dinKetuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanakh-ul, termenprovenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim. Scrierea acestui corpus deopere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează unpersonaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca,în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedemcontextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor. Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbulmaşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cudouă excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sausacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre.Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un „uns”, un om uns cuuntdelemn 10 (simbol al Duhului Sfânt, Ruach ha-Qodeş din Isaia, 61:1), un om pusdeoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet11, fie ca Mare Preot12, fieca rege13. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om adouă dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fuseseprofet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodulpreoţesc (II Samuel, 6:14). Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cumultiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit deelevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşieregală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc,32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipulacestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege„uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11;26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13,David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în IISamuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expunefaptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel ș i faptul că urmau să aibă unregat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupramăreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe careYHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii,89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului(89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul9 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). VeziVocabularul de la finalul lucrării.10 În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanakh-ului făcută în Alexandria prin anii250 î.e.n. de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat princhristos, „unsul” (Strong G 5547).11 Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4.12 Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4.13 Melech (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9. 8
  9. 9. mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-aldoilea Templu. E. Mesianismul iudaic contemporan Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns săcreadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii dinSfintele Scripturi ale Tanakh-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliatniciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică,lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile.14 Această mişcare a fostiniţiată în vremurile moderne, dar a devenit vizibilă mai ales în perioada contemporană. Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a căreidefiniţie de lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al MessianicJewish Theological Institute, este următoarea15: Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua. Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.16 Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motiveobiective. În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebitde gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi înfiliaţia Sa dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţiaSa dumnezeiască, credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea lao etnie sau credinţa? Îl adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu laYeşua?... Şi cum să plasez într-un sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusivNoul Testament) cu moştenirea mea istorică, culturală şi teologică (inclusiv Talmud-ul)?”17 Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândireaevreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică„Toţi evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore,14 A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro15 Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY16 Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despredoctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modusvivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedealucrarea sa, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninthprinting, 2006, p. 20-21.17 În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este„Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenireontologică, pentru că în sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii. 9
  10. 10. precum şi a persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit înistorie împotriva lor, evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismullui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică,culturală, istorică, chiar a apostaziat. El va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se vaîntreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi,reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau homosexuali, dar îi resping pe ceicare au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii mei, confraţii mei?” În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, carevizează relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede înmesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez lacreştini, care afirmă că au o singură credinţă, cea în în mesianismul lui Iisus şi în filiaţiaSa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?...Avem o experienţă religioasă comună sau avem două « religii » diferite?... Observ că, cufoarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi buni faptul că un evreu care aajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască continuă să facăbrit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele evreieşti, să poarte talith şikipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au aşteptarea ca un evreucare crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu « mesianic », ci evreucreştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de presiuniasupra evreilor care cred în Yeşua.” În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns,comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenittot mai multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei careproveneau din medii foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiarnon-religioase, care aveau motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care ausolicitat să devină membri. Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evreicare au decis să trăiască „mesianic” nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea însinagoga mesianică şi, având o pondere de circa 90% dintre cei care se închină într-oasemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o „bisericagogă” şi au ajuns să seciorovăiească în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi circumcizie... Poţi lua ocioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal exotic: ea varămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi tufli okippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, uniievrei mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului„Dacă nu-i poţi învinge, uneşte-te cu ei!”... Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori preapuţin matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă. 10
  11. 11. SECŢIUNEA A II-A MESIANISMUL RESTAURATOR Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Cândspunem „unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fisuperior calitativ, conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus,dar nu este nici inferior. Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele,dar are şi trăsături comune cu ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sanu are loc într-un vid conceptual, „religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prinurmare, în cele ce urmează, prezentăm mesianismul restaurator. Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, cândDumnezeu, vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, arostit următoarele cuvinte în auzul perechii primordiale: Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.18 Genesa, 3:15. Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şiversetul 20: „Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”,or Eva, Chavah, înseamnă „viaţă”. ...Pe vremuri, Mircea Eliade zicea că „Sacrul este unelement în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”19; noi vrem săreliefăm acum faptul că nu numai că sacrul despre care amintea ilustrul savant nu ar fidoar un stadiu în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator,dar şi faptul că arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de unMesia, intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat înom de la apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane careaveau nevoie de un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie dealinare sufletească, ci a apărut imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie,conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al fiecărui om şi încă din acele vremuri. Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vomvedea mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracterobiectiv. Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstraîn lucrare), iar nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină dincauza greutăţilor vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie. Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică:Eclesiastul spunea că omul are veşnicia în inima sa 20 , adică el are trebuinţatranscendentală a închinării, omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine şi nu poate vieţui altfel decât închinându-se... În consecinţă, având înzidite în eisacrul şi intuiţia mesianică, oamenii le-au topit împreună, le-au modelat şi şi-au făurit18 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa319 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, ed. HUMANITAS, Bucureș ti, 1994, trad. C. Baltag.20 Eclesiastul, 3:10. 11
  12. 12. sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice, sisteme filosofice în care seidentifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale cu privire lamântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe bazaadevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului,şi islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat alSfintelor Scripturi. În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanakh-ului, lucrurile stau diferit:Tanakh-ul pare să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWHÎnsuşi. Tanakh-ul este, într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă;modul în care identitatea şi lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia,precum şi pasajele în care identitatea şi lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu celeale lui Mesia, aducând la lumină identitatea dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite încorpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile LegământuluiÎnnoit (gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah21). Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismulsecolului I e.n., inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea,învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil(latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi oprelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelorîntâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul important, de factură teologică, estecel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh.22 Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem caresunt relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaiccontemporan. După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care auajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prinprofeţii din Tanakh-ului, dar nu s-au afiliat niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şipăstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurileşi tradiţiile. Convingerea noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţiîn rugăciuni în dificila misiune care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vedereadecelării interogaţiilor semnificative şi asistaţi în elaborarea răspunsurilor conformeSfintelor Scripturi. În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghialor elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindăcandelele vineri seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumiteocazii specifice, şi să cânte melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai21 Ha-Beriyt ha-Chadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitateasa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care potfi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliachim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoireaacestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-Beriyt ha-Chadaşah/Legământul Înnoit/He KaineDiatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar decele mai multe ori vizează numai cele 27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei,Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor, împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici nereferim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic.22 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiule ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.” 12
  13. 13. rău, inventează) obiceiuri culturale (dansuri „davidice”23) sau amestecă în teologia lorrostiri cabalistice împreună cu cele scripturale. Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi culturaîn care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un subiect extrem de spinos, întrucâtvizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al credincioşilor, dar, cusiguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează asupra purităţiidoctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la conştientizareaîndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să dospească24,cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec. Spuneam că, intr-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuieele întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuieprocedat? Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie? Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ceScriptura nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exactinvers, fiind normativ pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ceScriptura nu prevede, înseamnă că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiilecare se pot stabili între Hristos şi cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosulculturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul Hristos şi cultură” şi, finalmente, arecomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum vede autorul acestei lucrărirăspunsul? Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare:mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinicmodern (în variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestantsau neo-protestant) dar, din câte vom vedea, îşi are individualitatea sa şi nu se confundăcu acestea. Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum oface teologia sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastreprivitoare la relaţiile dintre Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.I. SCHIŢA DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR VERSUS IUDAISMUL RABINIC ŞI CREŞTINISM A. Despre Sfânta Scriptură (Bibliologie): Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanakh-ului, adicăLegea, Profeţii şi Scrierile (Torah, Neviim, Ketuvim). Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el maiadaugă unul: „Noul Testament”. Mesianismul restaurator afirmă că Tanakh-ul este format din cărţile Legii, aleProfeţilor şi Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şinu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau23 Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul săuspontan aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţiiîntr-un soi de horă? Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (charedim),dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile,separate de bărbaţi printr-o cortină, dansează numai cu femeile.24 Epistola către galateni, 5:9. 13
  14. 14. jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianiciiacceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestăriiSale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoitLegământul din Ieremia, 31:31-34. B. Despre Dumnezeu: Pornind de la afirmaţia din Deuteronom, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH,Dumnezeul nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismulrabinic (ortodox) susţine monoteismul strict. (Credincioşii care se închină în acord cuaceastă convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.) Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în VechiulTestament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel,creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian. Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologicînchinarea se aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt. C. Despre Iisus/Yeşua (cristologie sau mesianologie): Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua,aşa cum se numea, ci Yeşu, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse,înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, uniicredincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreiireligioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveniom. „Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiullui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi esteanathema!”, mai adaugă unii, dar mai degrabă în ș oaptă. (De ce să deranjeze procesul deecumenizare numai din cauza acestui adevăr?...) Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit deprofeţii DOMNULUI din Tanakh (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), Eleste Fiul înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deaceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El. D. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie): Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are opersonalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei maiproblematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse deprocesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl. Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmentediferit de Acesta. 14
  15. 15. E. Hamartiologia, sau doctrina păcatului: Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şiuna rea (yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. Îndefinitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de astăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa,4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei înfiinţele umane. Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restauratorsesizează efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asuprasoteriologiei şi a escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri,omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale. F. Despre mântuire: Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omuleste păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezentapuţin mai detaliat. Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se laBiblie (exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din celistoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuirenaţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar aceastălibertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurareaunei legături personale. Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic,ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuieispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarealor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune,milostive, şi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moarăca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora. În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct laDumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu. Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilorsale, care trebuie exercitate. Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cumesianismul restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el arenevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-oînsuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe carecreştinismul evanghelic şi (neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restauratoreste următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele esteimperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin,şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/Yeşua. 15
  16. 16. Când Îl primeşti pe Iisus/Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şiMântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoieș te şi o naturănouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea luiDumnezeu.” Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spunecă pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, careregenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat. Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred cărugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor,Yeşua/Iisus. Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică uniicreştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai estevalabilă, deci pot trăi cam cum vor, ca antinomieni. Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanakh, spune:„Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează laEpistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică... G. Despre lucrurile viitoare (Eschatologie): Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar uniisperă într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prineforturi umane colective, conjugate. Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea caHristos să-i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, saupe vreo stea, planetă sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţiiApocalipsa (pe care, dacă nu este metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze). Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia peMuntele Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se vapogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiilemesianice neîmplinite încă. H. Israelologia: Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinismeste israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multefaţete, dar aici ne oprim doar la câteva. În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-iîmpiedică să fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitateaetnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşuaeste Mesia, israelologie deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp deveacuri „creştinii”, este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca 16
  17. 17. Mesia, nu mai este considerat evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familieşi mort. În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini aufost învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu numai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit peDomnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.” Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-naţionalizatoare pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacementtheology”. Mesianicii ne-evrei ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” înmăslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib oule adevăraţilor părinţi-păsări... Pr de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, non-religioşi, adepţi aiteologiilor rabinice sau mesianice este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim căam avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive,dintre care aici trebui precizat numai cele care ţine de identitatea etnică şi culturaedificată de aceaştia: noi credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnicexistent; fiecare dintre aceste grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată deSfintele Scripturi sau mai îndepărtată, dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm căevreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim Epistola către romani, 1:16, înţelegem căversetul vorbeşte despre anterioritatea chemării adresate evreilor din punct de vederetemporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât ne-evreii sau superioriontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în acelaşi fel: harullui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un lucru cutitlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul nostruşi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşiLui până la moarte. Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau akippei, nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, înconsumarea chaloturilor, a sofganioturilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şisimplu moştenirii culturale şi identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoarebiblică per se, ci prezintă pericolul de a-i călăuzi pe ne-evreii care le practică spreidolatrizarea acestei moşteniri.culturale şi identităţi etnice. Şi teama autorului acesteilucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de credinţă mesianică, chemareaeste mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt seduşi de aceste elepână acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste elemente şiajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan cultural,dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ulunguresc, iar sofganioturile de Chanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şipreparate fără carne de porc. 17
  18. 18. Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţămesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau sechinuie să-şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa,cuvintele şi acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şigreco-latine, ci şi în afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă unom înţelege toate acestea şi că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şiCreatorul său şi să restaureze toate lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o staresuperioară, atunci corolarul ar fi că el va începe să trăiască această înţelegere, s-o practiceîn viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice, făcând tot ce se poate pentru arestaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile mesianice şi pe MesiaÎnsuşi: 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, 12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.25 Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, seajunge messianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumiidecăzute a lui Dumnezeu. Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistemrădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul dar îşi are individualitatea sa şinu se confundă cu acestea.II. RESTAURAREA: O NOŢIUNE UITATĂ? În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului„restaurare” şi să vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-laplica în viaţă. După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţiainteresantă pentru noi a verbului a restaura este „A întoarce sau readuce dintr-o stare deruină, decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia saupoziţia sa originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau aîmpreuna ceea ce este rupt, spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouăsau energie nouă”26. Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă demesianism?25 Sublinierea noastră.26 http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore 18
  19. 19. …Distinse cititor, o dată ce aţi ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o avem este că această lucrare v-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că aveţi înţelepciunea dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care duce la identificarea şi clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul acestor pagini vă oferă doar câteva repere pe hartă a drumului, invitându-vă cu toată căldura să studiaţi pe baza Sfintelor Scripturi următoarele teme: I. Elohim – Dumnezeul Creator. II. Creatorul şi Creaţia Sa: A. Creaţia vizibilă; B. Creaţia invizibilă. III. Creatorul şi Providenţa Sa. IV. Scopurile creaţiei active. V. Distrugerea creaţiei pasive: A. Păcatul antecedent al lui Satan şi roul său în distrugerea creaţiei pasive; B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive. VI. Interludiu: criza mondială actuală.VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse: A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor: 1. Înomenirea27 şi naşterea lui Mesia; 2. Slujba lui Mesia; 3. Patimile şi crucificarea lui Mesia; 4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia; 5. Învierea slăvită a lui Mesia; 6. Înălţarea lui Mesia. IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale. X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta? A. Timpul. B. Creaţia pasivă: 1. Creaţia inanimată; 2. Creaţia animată. C. Fiinţa umană: individul: 1. Spiritul fiinţei umane; 2. Sufletul fiinţei umane; 3. Trupul fiinţei umane; 4. Masculinitatea bărbatului; 5. Feminitatea femeii; 6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane. D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea: 27 Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se vedea Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul că, in pofida înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola către romani, 8:3, Epistola către evrei, 4:15. 19
  20. 20. 1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare; 2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate; 3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire biblică; 4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului: a. Regatul lui Mesia; b. Constituţia Regatului Mesianic; c. Legislaţile Regatului Mesianic. E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi întoarcerea sa fizică în Ereţ Yisrael.XI. Restauratorul mesianic: A. Cine este restaurator mesianic? B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?XII. Păşirea în eternitate. Urăm „Călătorie placută” cititorilor dornici de a drumeţi şi a cunoaşte mesianismul restaurator urmând aceste repere. Pentru cei care, cu toate acestea, doresc să aibă nu doar reperele, ci şi harta concretă şi ghidul lângă ei, invizibil dar sesizabil, îi invit să privească o hartă mult mai detaliată a mesianismului restaurator. 20
  21. 21. PARTEA A II-A SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE A MESIANISMULUI RESTAURATOR Iniţial, această lucrare s-a dorit a fi o Mărturisire de credinţă, iar frazele saleinaugurale erau următoarele: „Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritatedogmele şi convingerile noastre, precum şi de la necesitatea de a ne delimita deconvingerile pe care nu le susţinem, înfăţişăm următoarea Mărturisire de credinţă...”, iarapoi introduceam fiecare capitol printr-o frază formulată oarecum stereotip: „Noi credemîn inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precumşi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10) următoarele dogme şiconvingeri...” Pe parcurs, însă, lucrarea a prins, parcă, o viaţă de sine stătătoare, apela ladescoperiri pe care Adonai, Stăpânul, le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţide credinţă decât cea mesianică restauratoare, perecepând că şi lor le-a fost datămanifestarea Duhului spre folosul altora (Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni,12:7), îi cita, recurgea la utilizarea destul de generoasă a unor termeni, sintagme,concepte provenite din teologie şi din religiologie, din ebraică, greacă, latină, germană,îşi însuşea multe, prea multe note de subsol, adnotări, comentarii, bibliografie şi renunţala aspectul strict, rece şi formal de Mărturisire de credinţă. Astfel încât, sub ochii noştri,respectiva Mărturisire s-a metamorfozat în schiţa teologiei sistematice a mesianismuluirestaurator. O punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi, repetând îndemnul apostolic:,,...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău”28. Încheiem cu doxologia din Epistola către romani, 11:36: Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amen.28 Întâia epistolă către tesaloniceni, 5:21,22. 21
  22. 22. SECŢIUNEA I DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ Capitolul I DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ Definiţia revelaţiei: Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică minţii un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale. Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate extinde pe o perioadă lungă de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său poate fi percepută de mintea umană în diferite grade de plinătate.29 Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele sunt distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor.I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei. A. Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Isaia 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Psalmul 8:1-3; 19:1,2; Fapte 14:15-17; Romani 1:18-21. Scopul acestei revelaţii este slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe Dumnezeu şi a accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia. B. Revelaţia prin istorie: Psalmul 75:6,7; Fapte 17:26,27; Romani 13:1. Vezi şi Exod 9:13-17; Deuteronom 7:1; 9:1; Iosua 6-12; II Regi 19:35,36 cu Isaia 10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ieremia 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ezechiel 31:1-14; Daniel 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum 3:1-7; Habacuc 1-2; Proverbe 14:34; Romani 9:17. C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om 30 : Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16. Prin analogie 31 , deşi mărginite şi păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale cunoaşterii naturii nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu. 29 Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8. 30 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 31 Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii sau similarităţii relaţiilor. 22
  23. 23. II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice, al profeţiilor, prin Sfintele Scripturi 32 , prin Yeşua ha-Maşiyach 33 , şi prin experierea personală directă. A. Revelaţia prin miracole: Exod 4:2-5; I Regi 18:24; Ioan 5:36; 20:30,31; Fapte 2:22. B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa 12:3, împlinit în Galateni 3:8; Genesa 49:10, împlinit în Evrei 7:14; Isaia 1:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ieremia 38:21; Ezechiel 2:2; 11:5; 24; Mica 3:8. C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exod 24:4; 31:18; Psalmul 19:7,8; 102:18; Habacuc 2:2; I Corinteni 12:6; II Timotei 3:16,17; II Petru 1:21; Apocalipsa 1:11. D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei 7:28,29; Ioan 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3; vezi şi mai jos. E. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au avut întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi nu au putut asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe Dumnezeu, ci L-au experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în esenţa Sa (Psalmul 145:3; 147:5; Romani 11:33). Numai Dumnezeu Îl poate înţelege şi asimila total pe Dumnezeu: „Finitum non capax infinitum.”34 Oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze (Iov 11:7. Vezi şi Genesa 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4; Iosua 1:1; Judecători 6:25; I Samuel 3:4; 23:9-12; I Regi 17:2-4; Isaia 6:8; Matei 3:16,17; Ioan 12:27,28; Marcu 9:7; Fapte 8:29; 9:4-6; 9:10; I Corinteni 2:7,10-13; II Corinteni 3:18; Romani 8:14-16; I Petru 1:8; II Petru 1:3,4,21). În experierea personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.35III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum urmează: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”36 32 Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanakh (acronim pentru Torah – Legea, Neviim – Profeţii, şi Ketuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-Beriyth Ha- Chadaşah – cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament. 33 Yeşua ha-Maşiyach sau Iesous ho Christos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul. 34 „Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 35 Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry. 36 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11. 23
  24. 24. Capitolul al II-lea DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ (BIBLIOLOGIE) Acest capitol tratează despre Sfintele Scripturi. În iudaism, ele sunt cunoscute sub sintagma de Kitvey ha-qodeş, iar discursul creştin despre ele se numeşte bibliologie şi conţine declaraţii despre insuflare, scrierea textului sacru, natura şi caracterul său, alcătuirea sa. I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel; el poate conştientiza existenţa Creatorului (Psalmul 19:1-6; Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16). Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa lui Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire (Psalmul 19:7-14; Romani 1:19-21; 2:14,15). Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se descopere în diferite timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui (Exod 31:18; Deuteronom 29:29; Evrei 1:1). Apoi, pentru a păstra şi propaga mai bine adevărul, şi pentru a-i înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi (Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire, întrucât acum Dumnezeu nu Se mai descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut (Proverbe 22:19-21; Romani 15:4; II Petru 1:19,20). II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate: Duhul Sfânt 37 i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei, folosindu-şi propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în scris şi au redactat mesajul lui Dumnezeu dat omului (II Petru 1:20,21), care nu are erori (Matei 5:18; II Timotei 3:16).III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi constă din cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”38. Ea este o revelaţie obiectivă, propoziţională (I Tesaloniceni 2:13; I Corinteni 2:13), insuflată de Dumnezeu în fiecare cuvânt (II Timotei 3:16), infailibilă (nu poate greşi), absolut inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe), Cuvântul scris al lui Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale (I Corinteni 2:7-14; II Petru 1:20,21). De asemenea, noi subscriem Declaraţiei de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.39 37 Duhul Sfânt: Ruach ha-Qodeş (ebr.). 38 He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-Beriyth Ha-Chadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci „Legământul Înnoit”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 39 Vezi http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sau http://www.bible-researcher.com/chicago1.html 24
  25. 25. IV. Sfânta Scriptură 40 este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi infailibilă a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare (Deuteronom 6:4-9; Isaia 8:20; 48:12-16; Proverbe 3:1-6; Psalmul 119:89,105; Matei 5:18; 24:35; Luca 16:29,31; Ioan 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Corinteni 2:13; Romani 8:14- 17; Efeseni 2:20; II Timotei 3:15-17; Evrei 4:12; II Petru 1:20,21).41 V. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi scrise de Moşe 42 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor (Profeţii mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi mici 43 ) şi din Ketuvim (Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim (Romani 3:2). Cu excepţia unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanakh-ul este scris în limba ebraică. A. O convingere nedogmatică44 personală este aceea că limba ebraică biblică este nu numai limba Revelaţiei, dar şi limba revelată. Ea este Laşon ha- qodeş, limba sfântă. VI. La aceste cărţi, Biserica creştină a mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate din Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa. Biserica a denumit cărţile Tanakh-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a denumit Noul Testament. A. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa, ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanakh-ului sau ale Vechiului Testament noi vom folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar pentru cărţile Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului Înnoit.”VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după cum urmează: A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom. Toate celelalte cărţi ale Tanakh-ului, Profeţii şi Scrierile, se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea; B. Iosua; C. Judecători; D. Rut; E. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel; F. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi); G. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici; H. Ezra; I. Neemia; 40 Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 41 Vezi Wayne Grudem, Teologie sistematică, pp. 47-144. 42 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 43 Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 44 Theologoumenon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 25
  26. 26. J. Estera; K. Cărţile profeţilor: 1. Obadia; 2. Ioel; 3. Iona; 4. Amos; 5. Osea; 6. Isaia; 7. Mica; 8. Ţefania; 9. Naum; 10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia; 11. Habacuc; 12. Daniel; 13. Ezechiel; 14. Hagai; 15. Zaharia; 16. Maleahi; L. Literatura sapienţială: 1. Iov; 2. Psalmii; 3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi Eclesiastul.IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de triumf” care are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, coloanele sunt construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne- evreilor. X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă, la mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie conţinut în mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie să se adauge nimic niciodată (Apocalipsa 22:18,19), nici în urma unei aşa-zise noi „revelaţii” din partea Duhului, nici provenind din tradiţiile omului (Galateni 1:8,9; II Timotei 3:15-17).XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la conduită şi bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate a credinciosului şi simţului realităţii45 (I Corinteni 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14).XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost păstrată intactă de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor oamenilor lui Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi privilegiul de a le cunoaşte şi au porunca de a le citi (Fapte 15:15) şi de a le cerceta (Ioan 5:39) în frică de Stăpânul. În consecinţă, ele au fost traduse în limbi vorbite (I Corinteni 14:6,9,11-12,24,28), pentru ca, o dată ce Cuvântul lui Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el devine os din oasele lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui 45 Vezi semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă. 26
  27. 27. şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde (Romani 15:4). În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice controverse privitoare la religie (Isaia 8:20).XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu să ne mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele Scripturi. Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului, consensul şi armonia în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne, scopul întregului (care este slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă, aceea a singurei căi prin care omul poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite, sunt argumente suficiente prin care Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, nu aceste mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne facă siguri despre adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei, Dumnezeu- Adevărul (Ioan 17:17). Ruach ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează înlăuntrul nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre (Ioan 16:13-15; I Ioan 2:20,27; I Corinteni 2:10-12). De aceea primim noi Scriptura: nu numai pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu (II Tesaloniceni 2:13; II Timotei 3:16; II Petru 1:19-21; I Ioan 5:9); ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat inimile în vederea primirii ei (I Corinteni 2:9-12).XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife” 46 nu sunt inspirate de Dumnezeu şi conţin erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de aceea, ele nu au autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de credinţă a lui Dumnezeu.47 La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai ca alte scrieri omeneşti (Luca 24:27,44; Romani 3:2), care aruncă lumină asupra contextului istoric sau descriu aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc. 46 Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 47 Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563. 27
  28. 28. Diagramă preluată de la Daniel Brânzei, din Biblia cu explicaţii, şi adaptată. ÎNTÂIA A DOUA EPISTOLĂ EPISTOLA EPISTOLA EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI CĂTRE TITUS CĂTRE CĂTRE FILIMON TIMOTEI Apocalipsa Epistola către filipeniA treia epistolă a Epistola către lui Ioan efeseniA doua epistolă a Epistola către lui Ioan coloseni Întâia epistolă Epistola cătresobornicească a romani lui IoanEpistola lui Iuda A doua epistolă către corinteni Epistola către Întâia epistolă evrei către corinteniA doua epistolă A doua epistolăsoborni-cească a către lui Petru tesaloniceni Întâia epistolă Întâia epistolăsoborni-cească a către lui Petru tesaloniceniEpistola soborni- Epistola către cească a lui galateni Iacov Epistolele Epistolele adresate adresate îndeosebi îndeosebi ne- evreilor evreilorEVANGHE- EVANGHELIA EVANGHE- EVANGHE- FAPTELELIA DUPĂ DUPĂ MARCU LIA DUPĂ LIA DUPĂ APOSTO- MATEI LUCA IOAN LILOR 28
  29. 29. Capitolul al III-lea DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI Sfintele Scripturi există pentru a fi citite, înţelese, crezute, trăite şi împărtăşite şi altora. Convingerile noastre dogmatice despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi sunt înfăţişate după cum urmează: I. Instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile care-I aduc slavă, cu privire la credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, sunt specificate în Sfânta Scriptură atât de clar şi de deschis, încât nu doar cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, cu mijloace aflate la îndemâna lor, pot ajunge la o înţelegere suficientă a lor (Psalmul 19:7; 119:130). II. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind Cuvântul lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o cunoaşte şi a trăi curat, o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi sfaturile comunităţii hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de sfătuire şi/sau predicare (Efeseni 4:11-15). Ca rezultat al acestor bunuri duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de către Duhul Sfânt (Romani 9:1), credincioşii vor avea parte de edificare personală (Iuda 20).III. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori, doctrinele omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu poate fi altul decât Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră este decisă finalmente pe baza Scripturii astfel descoperite (Matei 22:29,31,32; Fapte 28:23; Efeseni 2:20).IV. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi 48 , conform analogia fidei49. Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea Duhului Sfânt şi aplicând cu perseverenţă 50 , zel şi umilinţă, metoda de interpretare literală, istorico-gramaticală (Ioan 7:17; 16:12-15; I Corinteni 2:7-15; I Ioan 2:20. Vezi mai jos o imagine reprezentativă).V. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie şi semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie pentru toate generaţiile şi contextele culturale (II Petru 3:16).VI. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice. 48 Sacra Scriptura sui interpres, lat. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 49 Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în lumina întregii înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie înţelese în lumina pasajelor mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament. Acest principiu este supraordonat exegezei textelor controversate. 50 „Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud, B. Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007, p. 6. 29
  30. 30. Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi sunt necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară de Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem.VII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o doctrină sau chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege, Profeţi, Evanghelii şi Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii literare.VIII. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură (Ioan 5:39), interpretul public trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”, precum naşterea din nou (Matei 22:29; Ioan 3:3-8), o viaţă duhovnicească curată şi rugativă, să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea (Evrei 1:9), să fie smerit (Ioan 7:17), să fi studiat Scriptura îndelung, precum şi să cunoască cercetările biblice şi teologice curate şi semnificative cu privire la tema sau pasajul de interpretat. 30
  31. 31. DUMNEZEU A VORBIT Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit. Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar). Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico- geografic). Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic). Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar nu neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual). Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele treicontexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic.Contextul literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, DumnezeuS-a folosit de limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia51. Contextulistoric derivă din faptul că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadăistorică şi o zonă geografică dată. Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scripturăeste vorbirea Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contextecare determină înţelesul textului Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextulcititorului, în care cititorul-închinător aplică adevărurile înţelese din text. Întrucât Acelacare a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui rămâne relevantă şi normativă pentruoamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi aici.52 Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă:51 Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustatecapacităţilor umane limitate.52 Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, pp.178,179. 31
  32. 32. 32
  33. 33. SECŢIUNEA A II-A DESPRE DUMNEZEU Capitolul al IV-lea DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YICHUD – TRIADOLOGIE) Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice dinOccident îşi încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu,accentuând ontologia şi specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarearelaţiilor perihoretice53 care identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii. Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire54 şine începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despreDumnezeu-Triunul, sintagmă care, în ebraică, este Şiluş ha-yichud. Deşi vorbim despre Dumnezeu-Triunul, se va vedea mai târziu că nu suntemtriteişti, crezând în trei dumnezei, ci într-un Dumnezeu, care are o singură natură, esenţăsubstanţă. Da, Dumnezeul în care credem, în acord cu lumina revelată de SfinteleScripturi, fiinţează în trei Ipostasuri, dar chiar şi aşa, El nu este Trei-în-Unul, ci Unul înTrei. Aşadar, credem că un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, neface să păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine 55 caretranscend gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă: Sfânta Scriptură revelează treiRealităţi existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitelelimbajului, noi le vom denumi Ipostasuri: un Ipostas, înseamnă o „subzistenţă”, adicăadică „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, cum53 Perichoresis (gr.; circumincessio, lat.): compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele treiIpostasuri ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintreEle nu este izolată sau detaşată.54 Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultategrave pe plan filosofic, social, economic şi politic. Din punctul de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, îndefavoarea existenţei; din punctul de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, îndefavoarea comunităţii; pe plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economicefărâmiţate, şi nu firme care au forţă financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge laun liberalism nesupravegheat, uitându-se de principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiunide relaţie, trebuie ţinute în echilibru.55 Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fipunctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamentecomprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.” 33
  34. 34. ar zice Jaroslav Pelikan, sau o „existenţă necesară” (Charles Ryrie). Aceste Ipostasurisunt Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul Sfânt (Ruach ha-Qodeş). Există, deci, Un singurDumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri, fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, ocom-unitate perihoretică. Să vedem şi rostirile scripturale pentru această declaraţie dogmatică.I. Cărţile „Vechiul Legământ”: A. Genesa, 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar trebui tradus „(Dumne)zei”56. B. Aluzii la pluralitate: Genesa 1:26: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Genesa 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...” Genesa 11:7: „Haidem să ne pogorâm...” Isaia 6:8: „...Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?...” C. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronom 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad 57– „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”58. D. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmul 33:659; Prov. 30:4; vestirea triunitară a mântuirii (Trisaghion-ul din Isaia 6:3; în Isaia 42:1; 48:16; 61:1-3); benedicţia divină triună din Numeri 6:22-2760.II. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii:61 Matei 3:16,17; 17:5; 28:18-20; Marcu 1:10,11; Luca 3:21,22; Ioan 1:1-3,14; II Corinteni 13:14; Romani 8:14-17 etc. A. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma „Dumnezeu Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei Trei ca fiind implicat într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi, distinct, deşi nu separat de Ei (vezi mai jos), putem întrebuinţa termenul „Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul de Triunitate cât şi cu cel de Trinitate. Vezi Anexe.56 Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.57 Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.58 Echad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.59 Cuvântul: dabar (ebr.), logos (gr.). Împreună cu alţi mesianici şi cu creştinii, aici înţelegem că este vorbadespre Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (ruach, ebr.) din partea a doua a versetuluica fiind Duhul Sfânt.60 De meditat la Genesa, 19:24; Osea, 1:7; Zaharia, 2:8,9; Psalmii, 45:6,7.61 „Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; estedoar lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testamentpoate fi asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţănimic ce să nu fi fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fuseseperceput slab sau chiar deloc. Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii seafla la baza revelaţiei Vechiului Testament, şi pe alocuri aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero-testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doardesăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, înhttp://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 34

×