0perioada Adolescentei

13,428 views

Published on

Published in: Business
1 Comment
7 Likes
Statistics
Notes
No Downloads
Views
Total views
13,428
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
276
Comments
1
Likes
7
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

0perioada Adolescentei

  1. 1. PERIOADA ADOLESCENŢEI Caracteristici generale ale evoluţiei adolescentului Adolescenţa este subiectul privilegiat şi controversat al psihopedagogilor, generator de opinii şi discuţii contradictorii. Unii o consideră “vârstă ingrată”, alţii, dimpotrivă, “vârsta de aur”; pentru unii ea este “vârsta crizelor, anxietăţii, nesiguranţei, insatisfacţiei”, în timp ce pentru alţii este “vârsta marilor elanuri”; este “vârsta contestaţiei, marginalităţii şi subculturii”, dar şi “vârsta integrării sociale”; este “vârsta dramei, cu tot ce are ea ca strălucire, dar şi ca artificiu” – decretează unii, ba nu, ripostează alţii, este “vârsta participării la progresul social”; cei mai mulţi o consideră ca fiind în totalitate o “problemă moral-psihologică”, dar sunt şi unii care cred că este aproape în exclusivitate o “problemă socială”. Diversitatea opiniilor referitoare la adolescenţă derivă din complexitatea în sine a acestei etape din viaţa omului, cu o dinamică excepţională în timp, cu multideterminări şi multicondiţionări, dar şi din poziţia oarecum incertă pe care o ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieţii. Locul lui în sistemul relaţiilor sociale este mai bine conturat şi precizat decât cel al puberului. Totuşi adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între copilărie şi maturitate, fiind însă întors mai mult cu faţa spre adult. La ieşirea din copilărie şi începutul adolescenţei, ca şi în tot decursul acestei perioade, avem în faţa noastră dezvoltarea impetuoasă a unei personalităţi cu trăsături în plină formare. Adolescenţa este o perioadă importantă a dezvoltării umane, perioadă de numeroase şi profunde schimbări biologice, fizice, psihice, morale, etc, perioadă a dezvoltării, în care dispar trăsăturile copilăriei, cedând locul unor particularităţi complexe şi foarte bogate, unor manifestări psihice individuale specifice. Pe planul dezvoltării biologice, adolescentul tinde spre echilibru şi spre adoptarea unei conformaţii apropiată de cea a adultului; în schimb, în plan psihologic, transformările sunt extrem de rapide, spectaculoase şi de maximă complexitate cu salturi la nivelul unor funcţii, cu evoluţii mai lente la nivelul altora. Diversitatea dezvoltării psihice generează noi conduite şi noi modalităţi de relaţionare cu cei din jur, forme originale de înţelegere şi adaptare. Traversarea acestei perioade nu se face în mod lent, dimpotrivă, tensionat, adeseori cu existenţa unor conflicte şi trăiri dramatice, cu frământări interne pentru găsirea surselor de satisfacere a elanurilor, a aspiraţiilor şi cu tendinţa de a evita teama faţă de piedicile ce se pot ivi în realizarea proiectelor sale de viitor. Adolescentul este un nonconformist şi un luptător activ pentru îndeplinirea dorinţelor sale, un original în adaptarea soluţiilor urmărite, în modul de a privi şi de a se adapta la lumea înconjurătoare. 1
  2. 2. Adolescenţa cuprinde două faze: • una timpurie între 10-11/13-14 ani, perioadă a transformărilor profunde fizice şi fiziologice, a unor conturări complicate a intereselor, aptitudinilor şi concepţiei morale a copilului; această perioadă se numeşte preadolescenţa sau pubertate. • a doua perioadă 13-14/17-18 ani este cea a adolescenţei propriu-zise ce se caracterizează printr-o echilibrare puternică, intimă a concepţiei despre lume şi viaţă, prin clarificarea şi intensificarea elaborării idealurilor omului, printr-o mare dezvoltare a laturii cognitive, afective şi voliţionale a personalităţii. Preadolescenţa este etapa în care au loc profunde transformări. Aspectul exterior se caracterizează prin lipsa de armonie, mâinile fiind mai lungi decât trunchiul, nasul disproporţionat în raport cu faţa, întreaga conformaţie lăsând impresia unei fiinţe deşirate. Schimbări evidente se constată şi la nivelul vieţii psihice. Actele de autoritate ale părinţilor sunt cu greu suportate, fiind supuse unui acut discernământ critic dacă nu sunt întemeiate şi necesare. Se manifestă o schimbare şi în comportamentul copilului. Acesta venind în contact cu cunoştinţe variate şi profunde şi având o gândire dezvoltată la capacitatea realului, observă insuficienţele părinteşti care până acum treceau neobservate. La această vârstă se dezvoltă conştiinţa de sine, preadolescentul fiind animat de dorinţa de a-şi cunoaşte propriile sale posibilităţi, pentru a-şi da seama în ce măsură poate fi util celor din jur. Idealul preadolescentului este de a deveni un om util societăţii, cu o înaltă conştiinţă a datoriei. Adolescenţa este o etapă mai liniştită decât perioada anterioară, tânărul adoptând o poziţie mai conştientă faţă de mediul social. Copilul se orientează mai mult către lumea externă, dar îşi îndreaptă atenţia şi către propria-i viaţă psihică. Caracteristicile cele mai importante ale adolescenţei sunt: 1. dezvoltarea conştiinţei de sine; 2. afirmarea propriei personalităţi; 3. integrarea treptată în valorile vieţii. 1. Dezvoltarea conştiinţei de sine Adolescenţa se manifestă prin autoreflectare, prin conştiinţa că existenţa proprie se deosebeşte substanţial de a celorlalţi oameni, reprezentând o valoare care trebuie preţuită şi respectată. Adolescentul încearcă, cu înfrigurare, să se cunoască şi să se autoevalueze în raport cu realizările sale şi ale altora. El se întreabă adeseori, ‘cine sunt eu?’, iar răspunsurile ce şi le dă se bazează pe maturizarea intelectual-afectivă foarte evidentă pentru unii adolescenţi, chiar de la 16 ani, iar pentru alţii la 18 ani. 2
  3. 3. Conştiinţa de sine este un proces complex care include, pe de-o parte, raportarea subiectului la sine însuşi, la propriile trăiri, iar pe de altă parte, confruntarea acestora, compararea lor cu lumea în mijlocul căreia trăieşte. Cel mai înalt nivel al conştiinţei de sine este atins de elev atunci când el se poate privi ca subiect al activităţii sociale, ca membru al colectivului. Un factor de seamă al conştiinţei de sine îl constituie activitatea şcolară şi natura relaţiilor cu adulţii, aprecierile acestora faţă de calităţile şi munca adolescentului. O caracteristică a adolescenţei este şi proiectarea idealului în viitor; un aspect al acestei preocupări este interesul pentru profesia pe care o va îmbrăţişa, determinându-l la reflecţie asupra vieţii sale interioare. Capacitatea de a se preocupa de propria persoană nu înseamnă însă fuga de societate. Caracteristica principală a adolescentului este un puternic impuls către acţiune. Acum dispar dorinţele vagi şi apar ţelurile bine conturate, visarea ia forme conştiente. 2. Afirmarea propriei personalităţi Descrierea, oricât de schematică, a “portretului” adolescenţei nu poate ignora problema originalităţii ca atribut predilect al indivizilor care o traversează. Dorinţa de originalitate reprezintă, din punct de vedere psihologic, o caracteristică esenţială a adolescenţei, numită tendinţa afirmării de sine, tendinţa de afirmare a propriei personalităţi. Dorind să atragă atenţia asupra sa, adolescentul se consideră punctul central în jurul căruia trebuie să se petreacă toate evenimentele. Forţele proprii sunt considerate superioare faţă de ale celorlalţi oameni, opinie care decurge dintr-o insuficientă cunoaştere de sine. Acesta doreşte ca toate acţiunile sale să fie cunoscute şi apreciate de adult. Un mijloc curent de afirmare îl constituie aspectul exterior, adolescenţii căutând să se evidenţieze prin fizicul bine conformat, îmbrăcămintea care diferenţiază, care scoate în relief propria persoană. Vizibilă este şi o altă expresie a tentaţiei originalităţii în adolescenţă – limbajul “colorat”, presărat cu expresii “căutate”, cu neologisme şi arhaisme. Adolescentul îşi alege cu grijă cuvintele, utilizează din abundenţă citate şi expresii celebre, maxime şi cugetări savante despre care insinuează că i-ar aparţine. În privinţa limbajului, adolescenţei îi este proprie şi tendinţa de ermetizare a acestuia, de folosire a unei vorbiri “cifrate”, şi anume, a unei vorbiri populate de expresii argotice. De obicei, circulaţia acestui fel de limbaj are loc în cadre restrânse, în grupuri spontan constituite şi combaterea acestui fenomen necesită eforturi educative prelungite. În strânsă legătură cu limbajul, tentaţia originalităţii se exprimă şi în corespondenţa adolescenţilor, caracterizată prin aceeaşi “ploaie” de citate, prezentă în limbajul lor. Dominantă pentru tentaţia originalităţii la această vârstă este prezenţa spiritului de contradicţie. În special discuţiile dintre adulţi, la care iau parte şi adolescenţii, ajung repede să fie monopolizate de întrebările iscoditoare ale acestora din urmă, de afirmarea spiritului lor de contradicţie. Nu de puţine ori, adolescentul se contrapune în 3
  4. 4. discuţie chiar când e conştient de faptul că nu are dreptate. El e mobilizat atunci de aceeaşi statornică tentaţie de a atrage atenţia asupra sa, de a se afirma, de a fi luat în seamă. Adolescenţii manifestă tendinţa de a se afirma nu numai individual ci şi în grup: vor să activeze, să se distreze împreună. Ei sunt atraşi şi de viaţa politică; în politică adolescentul vede o înaltă activitate socială. 3.Integrarea socială Esenţa integrării sociale constă în ataşamentul din ce în ce mai conştient şi mai activ la grupul căruia îi aparţine (clasă, şcoală, marele organism social). Cu cât înaintează în vârstă, cu atât el este mai obiectiv în judecăţile sale, aprecierile efectuându-se în funcţie de criteriile sociale pe care şi le-a însuşit. Dorinţa de a cunoaşte valorile sociale şi culturale se manifestă riguros şi tenace. Integrarea adolescenţilor în aceste valori ale colectivităţii contribuie la formarea concepţiei despre lume şi viaţă. Datorită experienţei de viaţă limitată şi a lipsei unor criterii de autoapreciere corectă, adolescenţii au nevoie de consiliere şi îndrumare discretă, fiind sprijiniţi să-şi formeze idealul de viaţă, să-şi perfecţioneze judecăţile morale şi să-şi ridice nivelul conştiinţei şi al conduitei morale. • Dezvoltarea biologică În această etapă are loc procesul de trecere spre organismul adult. Unele măsurători pun în evidenţă faptul că între 14 şi 20 de ani creierul atinge aproximativ greutatea maximă şi se apropie de finalizare osificarea diferitelor părţi ale craniului. Procesul de osificare al scheletului se realizează însă progresiv, încheindu-se între 20 şi 25 de ani. Concomitent, se dezvoltă volumul muşchilor şi se măreşte forţa musculară. La începutul perioadei adolescenţei se înregistrează o dezvoltare mai intensă la nivelul muşchilor mari, iar apoi procesul se extinde şi la nivelul muşchilor mici, ceea ce influenţează perfecţionarea şi coordonarea mişcărilor fine. Pe la mijlocul perioadei, se constată şi o stabilizare relativă a creşterii adolescenţilor în înălţime şi greutate. Corpul câştigă în înălţime între 20 – 30cm, iar în greutate câte 4 – 5kg anual. Creşterea în talie şi greutate dă corpului proporţia, vigoarea, graţia şi frumuseţea care îl caracterizează pe adolescent. Maturizarea treptată a aparatului circulator asigură o funcţionare normală a inimii. Ca urmare a creşterii suprafeţei plămânilor, volumul de aer introdus prin inspiraţie este mai mare. Dintre factorii care influenţează procesele de creştere un rol deosebit îl au glandele cu secreţie internă. Astfel hipofiza secretă mai mulţi hormoni. Unii din aceştia influenţează creşterea, alţii stimulează şi reglează funcţia altor glande endocrine. Glanda tiroidă exercită, de asemenea, acţiune asupra sistemului nervos central, asupra funcţiilor organismului, precum şi asupra dezvoltării psihice. 4
  5. 5. Cercetările efectuate au demonstrat existenţa unor diferenţe, ce sunt specifice sexului. Adolescentele capătă o înfăţişare generală feminină, concretizată în proeminenţa bustului şi conformaţia bazinului, dezvoltarea şoldurilor etc. Aşadar, dezvoltarea biologică a întregului organism tinde la această vârstă, spre un anumit echilibru şi stabilizare, în timp ce evoluţia psihică se realizează prin tensiuni şi conflicte. Totuşi, se constată un anumit paralelism între dezvoltarea biologică (sexuală mai ales) şi cea psihică, cu o evoluţie pertinentă spre maturizarea socială, ce determină implicarea adolescenţilor în rezolvarea complicatelor probleme ale lumii contemporane. • Dezvoltarea psihică Sensibilitatea Activitatea senzorială creşte, ceea ce determină modificări ale pragurilor minimal, maximal şi diferenţial ale analizatorilor, făcându-se posibilă reflectarea mai fină şi mai analitică a obiectelor şi fenomenelor realităţii. Senzaţiile vizuale. În perioada pubertăţii acuitatea vizuală creşte simţitor, convergenţa ochilor are o mare capacitate de acomodare. Se constată o creştere a sensibilităţii şi fineţii cromatice. Se câştigă experienţa denumirii tuturor culorilor şi a nuanţelor acestora. Senzaţiile auditive. Se dezvoltă în direcţia capacităţii de diferenţiere şi reproducere a sunetelor muzicale, auzul tehnic, auzul fonematic – pe linia înţelegerii celor mai neînsemnate nuanţe şi semnificaţii din vorbire, ca şi pe linia identificării obiectelor, fiinţelor, după anumite însuşiri perceptive şi auditive. Senzaţiile gustative şi olfactive. Capacitatea de a diferenţia, clasifica şi denumi substanţele după miros creşte foarte mult. Datorită creşterii experienţei generale de viaţă, ca şi datorită maturizării, în adolescenţă are loc procesul de erotizare a sensibilităţii. Percepţiile şi spiritul de observaţie devin foarte vii, capătă o mare adâncime. Preadolescenţa şi adolescenţa sunt perioade ale observaţiei analitice. Percepţiile sunt incluse într-o problematică mai largă, sunt supuse sarcinilor gândirii. Preadolescenţii şi adolescenţii observă pentru a verifica, pentru a înţelege, pentru a surprinde ceea ce-i interesează. Atenţia. În această etapă se dezvoltă atenţia voluntară, iar cea involuntară şi cea postvoluntară devin mai eficiente. Funcţiile intensive ale atenţiei sunt deplin dezvoltate, creşte capacitatea de concentrare. Dezvoltarea cunoştinţelor diverse dezvoltă spiritul de observaţie şi a diferitelor interese gnosice, organizează noi particularităţi ale atenţiei: natura începe să fie privită cu ochi de “naturalist”, cu ochi de “fizician”etc. 5
  6. 6. Memoria. Conţinutul memorial la adolescent reflectă în mare măsură interesele lui. Astfel el reţine uşor şi cu plăcere acele date şi fapte care se leagă de orientarea sa generală îndreptată spre ştiinţele realiste sau cele umaniste, adesea această selecţie făcându-se în detrimentul celorlalte preocupări. Memoria ajunge la performanţe foarte mari în această perioadă; ea este una din laturile cele mai solicitate ale activităţii intelectuale. Dacă în pubertate memoria de scurtă durată este foarte activă, în adolescenţă memoria de lungă durată se organizează prin acumulări şi stocări de informaţii cu ajutorul algoritmilor de organizare ce contribuie la sistematizarea, codificarea şi decodificarea factorilor cu care se operează. Angajarea adolescenţilor în activitatea de învăţare şi în stocarea de informaţii se realizează în conformitate cu anumiţi paterni personali specifici. “Personalitatea, în întregime, îşi datorează liajul şi consistenţa sa formativă memoriei şi capitalurilor ei. Ea construieşte tezaurul cognitiv”. Dezvoltarea memoriei, a capacităţilor intelectuale facilitează desfăşurarea activităţii şcolare. Adolescentul descoperă faptul că învăţarea este de câteva ori mai eficientă decât până atunci. Totuşi, el simte nevoia de a restructura materialul de informaţie pe care trebuie să-l fixeze. Astfel, procesul învăţării şi al memorării capătă unele însuşiri noi. Condiţiile fixării, păstrării şi reproducerii devin de mare randament. Ele vădesc nu numai creşterea capacităţilor de stocaj, dar şi construirea, la adolescenţi, a clasificărilor spontane interne în cadrul stocurilor de cunoştinţe. Există o evidentă tensiune, un interes şi extensiune a activităţii intelectuale. Prelucrarea adâncă a informaţiei începe în însuşi momentul mnemic al fixării (învăţării). Adolescentul restructurează materialul de memorat, ca să-l facă mai sistematic şi mai inteligibil. Păstrarea se sistematizează mult în continuare, ceea ce reprezintă o altă prelucrare a materialului. Recunoaşterea reconstituie materialul în aspecte analitice detaliate prin coordonatele lui logice. Reproducerea cuprinde numeroase momente de originalitate, deoarece adolescentul include în relatările sale verbale numeroase elemente de explicaţie, sublinieri, asociaţii, comparaţii, ceea ce face ca în genere reproducerea să fie evident deosebită de materialul de memorat. De data aceasta, originalitatea se obţine prin mijloace personale, nu prin imitare, cum se întâmplă de obicei la puberi. Gândirea. În procesul dobândirii diverselor cunoştinţe are loc asimilarea bazelor ştiinţei. Elevul trebuie să înveţe să sistematizeze, să lege între ele diversele cunoştinţe, să-şi însuşească diverse procedee de activitate mintală. Aceasta înseamnă că se creează condiţiile de a proceda amplu, inductiv, apoi deductiv, adică de a raţiona logic. De aceea în procesul însuşirii noţiunilor se constituie şi se întăresc sisteme de a raţiona într-un mod interogativ mai larg, se dezvoltă deci capacităţi operative intelectuale generale, cu exigenţe faţă de exactitatea şi succesiunea logică în expunere; se dezvoltă, treptat, formele abstracte ale gândirii, gândirea propoziţională. 6
  7. 7. Specific pentru această perioadă este procesul de constituire a unor moduri mai complicate de a utiliza analogia, ca mijloc de comparaţie între fenomene din domenii relativ diferite, fapt ce atestă o simţitoare creştere a folosirii criteriilor logice analitice în scheme de sinteză. Sub influenţa solicitării şcolare, are loc dezvoltarea criteriilor logice ale clasificării. Dezvoltarea şi întărirea proceselor gândirii logice se exprimă în favoarea deprinderilor de a gândi cauzal, logic, dialectic. Pentru adolescenţi, o mare însemnătate capătă ideile şi discuţia de idei. Gândirea se străduieşte să desprindă adevărul, în condiţiile unei puternice plăceri pentru discuţii controversate şi pentru sofisme. Rolul teoriei creşte foarte mult. Adolescenţa se exprimă ca o fază a câştigării capacităţii de a filozofa, de a căuta răspunsuri explicite la diferite probleme. Astfel, în perioada adolescenţei, structura generală a solicitărilor intelectuale tot mai largi, mai complexe şi multilaterale duce la modificări profunde ale gândirii şi la dezvoltarea gândirii diferenţiate: gândire matematică, gândire gramaticală, gândire fizică etc. Studiul diferitelor obiecte de învăţământ îl apropie tot mai mult de însuşirea unei concepţii proprii despre lume şi viaţă, înţelege legăturile obiective ale dezvoltării naturii şi societăţii, stabileşte relaţia cauzală şi de finalitate a producerii diferitelor fenomene. În procesul însuşirii cunoştinţelor se constituie deprinderi specifice de a gândi, se întăresc sisteme de a observa, se dezvoltă, deci, capacităţi operative, intelectuale. Se generalizează algoritmi în cadrul aceleiaşi discipline, treptat apar transferări de operaţii între discipline. Pe această bază se dezvoltă formele operaţionale abstracte ale gândirii, se dezvoltă posibilităţile determinării logice a relaţiilor dintre fenomene în cadrul unui sistem deductiv şi inductiv, se dezvoltă posibilitatea urmăririi logice a trăsăturilor şi diferenţieri între clase şi fenomene, se determină criteriile logice ale clasificării. Se dezvoltă spiritul critic al gândirii- ca urmare a logicii şi adâncirii acesteia , a dezvoltării posibilităţii de a analiza determinarea inclusă în fenomene, precizia gândirii. Trecerea către formele extensive, verbale ale gândirii logice face necesară preluarea în termeni personali a cunoştinţelor. Stilul muncii intelectuale constituie o aderare conştientă, logică la cerinţele sistematizării, ca şi ale lărgirii intereselor teoretice şi practice şi este dictat de volumul şi calitatea cerinţelor activităţii şcolare. Pe măsură ce se dezvoltă sistemul informativ de cunoştinţe, se petrece o ierarhizare latentă a valorii celor cunoscute, dar se manifestă şi preferinţe, urgenţe etc, ceea ce oglindeşte aspectele caracteristice individuale ale felului cum conştiinţa umană primeşte ceea ce-i vine din afară. Reflectarea se petrece în mod activ şi selectiv. Astfel, adolescenţa este vârsta creşterii deosebite a posibilităţilor intelectuale şi a abstracţiei, vârsta în care se învaţă arta gândirii şi a discuţiei, dezvoltându-se strategiile euristice. Limbajul se deosebeşte la preadolescent şi adolescent de perioadele anterioare prin bogăţia şi varietatea lexicului, precum şi prin surprinderea sensurilor variate ale 7
  8. 8. cuvintelor. Vorbirea devine aleasă, literară. Adolescentul poate să susţină verbal o idee timp îndelungat, făcând asociaţii noi faţă de cele cuprinse în textul model sau în tezele expuse de interlocutorul său. Şi în privinţa debitului verbal scris există o evoluţie. Conţinutul celor scrise este relativ relaxat, dat fiind faptul că mişcările scrierii şi stereotipul de ansamblu al acestora s-au automatizat. Începând cu adolescenţa, creşte grija pentru exprimarea corectă a ideilor, precum şi interesul pentru utilizarea figurilor de stil în limbajul scris: epitete, comparaţii, personificări, metafore. Datorită lecturii diversificate, ei reuşesc să-şi formeze un stil propriu de vorbire orală şi scrisă, afirmându-se din ce în ce mai pregnant ca individualităţi distincte. Lexicul preadolescentului conţine numeroase cuvinte legate de factorul senzorial ,dar este sărac şi imprecis în analiza proceselor interioare. La sfârşitul adolescenţei, datorită unei experienţe de viaţă mai ample şi datorită îmbogăţirii vocabularului, încep să înţeleagă şi să redea mai adecvat şi cu mai multă siguranţă procese psihice complexe. Acordând credit teoriei lui N. Chomsky, ce consideră limbajul ca o structură generativă, înnăscută, adolescentul are capacitatea de a folosi combinaţii de flexionări în nenumărate situaţii a cuvintelor ce sunt învăţate. Referindu-se la varietatea formelor de învăţare specifice adolescenţilor, Gagné le menţionează pe următoarele: învăţarea prin ghidaj emoţional, învăţarea cu ajutorul stimulilor relevanţi, învăţare de algoritmi aplicativi, învăţarea cu algoritmi ce conţin paradigmele domeniului, învăţarea de cunoştinţe, prin intermediul potenţialului verbal evocator de experienţă, învăţarea prin discriminare multiplă, învăţarea sistemelor de rezolvare şi a determinanţelor incluse într-o astfel de activitate. Strategiile rafinate ale învăţării, întâlnite la adolescenţi, presupun aspiraţii şi interese variate, cu stimulări complexe ale potenţialului intelectual facilitate de întreaga dezvoltare psihică. Întregul proces este înlesnit de limbaj ca sistem hipercomplex de autoreglare şi autoperfecţionare a întregii activităţi psihice şi comportamentale. Imaginaţia. Concomitent cu capacităţile intelectuale, adolescentul se caracterizează şi prin dezvoltarea deosebită a imaginaţiei. Mai evident este progresul imaginaţiei reproductive, a cărei prezenţă se simte puternic în întreaga activitate a tânărului, acesta având importante însuşiri originale. În afară de imaginaţia reproductivă care ajută în însuşirea sistemului de cunoştinţe transmise în procesul instructiv, se dezvoltă tot mai sensibil imaginaţia creatoare, a cărei material ce o alimentează preadolescenţa şi adolescenţa îl găseşte în realitatea în care trăieşte, trecutul istoric, diverse amintiri în legătură cu propria persoană, anumite acţiuni umane, atitudini, defecte, perspectivele profesiei, sentimentul de dragoste care începe să se manifeste. Prin creaţiile lor, îşi exprimă propriile judecăţi şi atitudini în legătură cu problemele ce-i frământă. În repertoriul creaţiei artistice se exprimă exuberanţa, bucuria, dragostea de viaţă, sentimentul de iubire. 8
  9. 9. Imaginaţia se intercorelează complex în perioada adolescenţei cu gândirea, cu afectivitatea, dar şi cu alte planuri complexe ale personalităţii, în cadrul condiţiilor generale de armonizare a acesteia. În perioada adolescenţei cunoaşte o mare dezvoltare reveria, visul, se dezvoltă fantezia, uneori chiar la paroxism. Procesul acesta, are la bază dezvoltarea deosebită a aspiraţiilor şi dorinţa impetuoasă de a proiecta în viitor aceste manifestări debordante ale vieţii interioare. Afectivitatea. Maturizarea organismului se manifestă de obicei cu o evidentă maturizare intelectuală şi afectivă a copilului. Viaţa afectivă se complică şi se diversifică, preadolescentul şi mai ales adolescentul admiră, iubeşte, simte, aspiră, ştie să dorească, are idealuri afective, îi înţelege pe cei din jur cu intenţiile, reacţiile acestora. Intensitatea , amploarea şi valoarea emoţiilor sunt dependente de însemnătatea pe care o au pentru adolescent diverse fenomene, obiecte, persoane. În dezvoltarea generală a vieţii afective, trei direcţii apar mai importante. În primul rând, dezvoltarea sensibilităţii ,i a concepţiei sale morale. În al doilea rând, creşterea şi afirmarea conştiinţei de sine, ca mobil al dorinţei evidente de a deveni independent. Situaţia de tutelă, de tipul aceleia din copilărie, este mai greu suportată. În fine, a treia constă în erotizarea, în continuare, a vieţii afective. Se dezvoltă sentimente superioare- morale, estetice, intelectuale – baza lor reprezentând-o lărgirea cunoaşterii. Intensitatea trăirilor afective face ca perioada adolescenţei să se caracterizeze adesea ca perioadă a pasiunilor şi a furtunilor afective, o perioadă de romantism în viaţa omului şi de spontaneitate, de poezie. Totodată, ea este perioada autonomizării morale. E o etapă de mare sensibilitate morală, ce se caracterizează prin încercarea şi dorinţa de a se ajunge la un sistem moral explicit. Voinţa. Este perioada în care se modifică, devenind deosebit de bogat, momentul deliberativ al actului volitiv, când între motivele acţiunilor s-a ajuns la o ierarhizare care este în strânsă legătură cu experienţa în domeniul în care urmează să se acţioneze. În luarea hotărârii, preadolescentul este prompt dar la adolescent, timpul este mai îndelungat, deoarece el reflectă mai temeinic asupra mijloacelor realizării acţiunii precum şi a consecinţelor ce decurg din aceasta. În execuţia hotărârii preadolescentul nu trece totdeauna imediat la execuţia ei, ci adesea amână îndeplinirea celor propuse. Adolescentul dă dovadă de mai multă perseverenţă, scopurile acţiunilor sale având o motivaţie mai puternică. Pe această perseverenţă se dezvoltă calităţile voinţei: iniţiativa, perseverenţa, principialitatea scopului etc. Interesele. Sfera intereselor se lărgeşte ca urmare a creşterii orizontului cultural şi a îmbogăţirii experienţei de viaţă. În primul rând interesul pentru munca şcolară trebuie să atragă în mod deosebit atenţia cadrelor didactice şi a părinţilor. Uneori, interesul pentru munca şcolară poate scădea. Acest fenomen este provocat de cauze foarte diferite: dezvoltarea unei adevărate pasiuni pentru sport, lectură etc., 9
  10. 10. nedezvoltarea unui stil de muncă intelectual, conflictele elevilor cu profesorii, preocupările extraşcolare mai intense etc. Interesele adolescentului nu gravitează doar în jurul activităţii şcolare, ci se extind şi la alte domenii ale ştiinţei, tehnicii, artei. Interesele devin mai stabile, fiind legate de domenii mai cunoscute, sau spre care se manifestă aptitudini evidente. Interesele devin mai conştiente, ele fiind urmărite cu tenacitate în vederea unui scop anumit; capătă caracter selectiv şi de eficienţă, iar sub aspectul conţinutului este de remarcat marea diversitate: cognitive, pentru tehnică, pentru lectură, politico-sociale, pentru sport, pentru muncă etc. Aceste interese sunt, mai ales la vârsta adolescenţei, legate de idealul profesional, generând motivele care-i determină pe adolescenţi să se orienteze şi să-şi aleagă o anumită profesiune: aptitudinile pentru profesia respectivă, şansele de reuşită în învăţământul superior, posibilităţi de câştig, condiţii de muncă avantajoase, posibilităţi de afirmare, dorinţa de a fi util societăţii şi a răspunde unei comenzi sociale. Dezvoltarea psihică, a intelectului îl maturizează în deosebi sub raport social şi cultural, îl face să devină avid de cunoaştere şi de participare cu responsabilitate, în deplină cunoştinţă de cauză, la activităţi cu caracter social, se antrenează în elaborarea de lucrări originale în literatură, artă, ştiinţă, tehnică. 10

×