Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Curs psihoterapie

3,731 views

Published on

Published in: Spiritual
  • Be the first to comment

Curs psihoterapie

  1. 1. CURS DE INTRODUCERE IN PSIHOTERAPIE CURS 1.Psihoterapia şi specificul ei. Omul, ca entitate bio-psiho-socială, există, se afirmă în plan obiectiv şi subiectiv carealitate, se manifestă ca esenţă care este dată de specificul naturii sale plurideterminate în cadrulcăreia fiecare dimensiune – naturală, psihologică şi socială – există numai în interdependenţă cualta, ca integralitate individul uman este o totalitate inseparabilă, arăta V. Pavelcu (1982), este oentitate unitară pentru că la om tot ceea ce este biologic este şi psihologic şi social, după cum totce este social este şi biologic şi psihologic. Această calitate sistemică a omului priveşte şiaspectele de disconfort, de disfuncţionalitate, de patologie. Afectările somatice au efecte nedoriteşi asupra dimensiunilor psihice şi sociale după cum afectarea acestora este resimţită şi la nivelsomatic. Dar unitatea bio-psiho-socială a omului priveşte şi readucerea lui, în cazuri dediscomfort, în parametri funcţionali, în realizarea stării de bine a întregului sistem existenţial. Iarreadaptarea funcţională optimă a omului face apel la utilizarea terapiilor sau şi psihoterapiiloradecvate. Terapia îşi are izvorul în grecescul “therapeuo” cu semnificaţia de a face un serviciu, dea sluji, îngriji , ca şi de la substantivul “therapoon” ce semnifică slujitor, tovarăş, însoţitor (D.Gogleaza, 2002). Conceptul s-a generalizat în principal în medicină care se ocupă de tratamentulbolilor, a stărilor de disconfort somatic şi urmăreşte vindecarea bolilor prin intervenţii artificialeactive sau prin activizarea forţelor bolnavului. Având un conţinut atât de generos – combaterea, ameliorarea, vindecarea bolilorsomatice şi psihice ca şi a disfuncţiilor sociale – terapia se particularizează în raport cu naturaintervenţiei specialistului, medicală, psihologică sau socială, respectiv: terapia medicală, învarietatea sa multiplă, socio-terapia – înlăturarea disfuncţiilor prin utilizarea relaţiilor umane,psihoterapia – metoda de tratament psihologic aplicată tulburărilor de natură psihogenă (P.Popescu-Neveanu, 1978). 1.2. Elemente de psihoterapie. De ce psihoterapie? 1
  2. 2. Omul în întreaga lui devenire şi în primul rând în structurile lui existenţial primare, şiîndeosebi familia contemporană a suferit numeroase modificări şi transformări, au apărutnumeroase probleme noi care până nu demult nu existau iar de multe ori membrii familiei suntdepăşiţi de situaţiile prin care trec. În urmă cu ceva timp în orice comunitate existau persoane dereferinţă (de cele mai multe ori preotul, învaţătorul din comunitate sau o persoană în vârstăînvăţată şi respectată) care atunci când o persoanǎ sau o familie traversa o perioadă dificilă sau osituaţie de criză încerca şi de multe ori probabil că reuşea să sfătuiască familia, să o ajute sădepăşească problema, să înveţe membrii familiei ce au de făcut într-o situaţie sau alta, săaplaneze certuri, conflicte şi să exercite o presiune pentru ca familia să rămână unită. În prezentcomunităţile şi-au pierdut această funcţie, legăturile familiei cu societatea sunt stabilite pe alteprincipii şi nimeni nu mai are dreptul să se implice în treburile interne ale unei familii atâta timpcât familia nu încalcă legea statului. Sigur că mai pot fi puse în discuţie în prezent şi alte aspecte,cum ar fi schimbările sociale foarte mari de la o generaţie la alta (fapt neexistent până nudemult) astfel încât un reprezentant al unei generaţii mai vechi, fără o pregătire temeinică îndomeniul social şi psihologic, nu mai poate da nişte sfaturi competente pentru că el nu a trăitmulte din experienţele generaţiilor mai tinere. Înţeleptul unei comunitaţi din trecut se confruntade la o generaţie la alta cu probleme foarte asemănătoare şi transmitea noilor generaţii experienţaverificată de sute de ani pe care a primit-o şi el în aceeaşi formă de la înaintaşi. În prezent lumeaîn permanentă schimbare şi cu schimbări de ordin calitativ importante nu mai poate să-şi rezolveproblemele doar cu experienţa trecută, este nevoie de noi soluţii pentru noi provocări. Printre aceste noi soluţii se află şi psihoterapeutul şi procesul de psihoterapie pe careacesta îl pune în act. Dacă în cele expuse până acum am folosit cuvântul “sfat” şi “a sfătui” saualte expresii care indică această acţiune, încă de la început trebuie să facem precizarea unuiprincipiu fundamental în psihoterapie şi anume că se ajută clientul sau pacientul să caute şi săgăsească propriile sale soluţii la probleme şi nu i se oferǎ sfaturi. Psihoterapeutul nu sfătuieşteniciodată, ci însoţeşte persoana pe un drum anevoios de multe ori de găsire a propriilorrăspunsuri. Poate că din acest punct pleacă diferenţele pe care le are actul psihoterapeutic le arecu alte acţiuni ale altor persoane care îşi propun să ofere ajutor în anumite situaţii. Sigur căpentru a pune în evidenţă caracteristicile psihoterapiei vom fi nevoiţi să punem în discuţie ce estepsihoterapia şi cine sunt psihoterapeuţii. I.3. Psihoterapia de la concept la practică. 2
  3. 3. Termenul de psihoterapie, arată U. Şchiopu (1997), îşi are originea în engleză“psychotherapy”, franceză “psychoterapie” şi se referă la tehnici de tratare a tulburărilor psihiceorganizate în legătură cu diagnosticarea clară a caracteristicilor acestora. Psihotarapia priveştetulburările nevrotice, psiho-somatice, caracteriale şi psihotice. Psihoterapia ca sistem de vindecare a stărilor de suferinţă există de relativ puţin timp, dedoar aproximativ o sutǎ de ani, de când S.Freud a impus cura psihanalitică ca mijloc de tratamentpsihologic. În multe privinţe psihoterapia s-a inspirat din filozofie, din discursurile socratice, încare filozoful nu doar îşi expunea un punct de vedere, o concepţie, un sistem de credinţe ci acordaimportanţă şi partenerului de discuţie, încercând prin anumite întrebări să îl determine pe acestasă îşi exprime concepţii, credinţe, pe care până atunci nu le exprimase sau nici nu se gândise laele. În psihoterapie trebuie să luăm ca principiu faptul că pacientul (sau clientul) nu primeştesfaturi, soluţii, rezolvări, răspunsuri ci este îndrumat pe un drum la capătul căruia să găseascăsingur răspunsurile la întrebările sale, soluţii la problemele sale. Încercările de a da o definiţie psihoterapiei au fost numeroase şi nu s-a ajuns încă la odefiniţie unitară şi unanim acceptată asupra psihoterapiei pentru că în prezent funcţionează pestetrei sute de şcoli terapeutice (apud I.Dafinoiu,2000), fiecare cu propria sa concepţie asuprapersonalităţii, a patologiei personalităţii şi mai ales asupra schimbării terapeutice. Sigur că toateaceste şcoli de terapie se subsumează câtorva curente mai importante pe care le vom discuta şi noiîn cele ce urmează pentru a le vedea specificul şi modul în care privesc schimbarea terapeutică.Dar mai înainte vom privi începuturile psihoterapiei şi caracteristicile lor. Avându-şi izvorul în conceptul general de terapie, psihoterapia dezvăluie unelecaracteristici ale actului terapeutic, acelea de îngrijire, însoţire a semenului în suferinţă pe undrum al vindecării. Psihoterapia semnifică o vindecare a sufletului, un act curativ care se referă la problemelesufleteşti şi nu la cele fiziologice. Prima psihoterapie ştiinţifică este considerată a fi curapsihanalitică. De altfel, unele definiţii includ în sfera psihoterapiei doar psihanaliza care ar fisingura care poate determina restructurări profunde ale personalitaţii, care determină persoana lao reevaluare şi remodelare a întregului mod al său de a fi. Sunt definiţii mult mai largi, la extremacealaltă a celor care consideră psihanaliza ca fiind singura psihoterapie şi care consideră că oriceformă de influenţă interumană cu efecte benefice ar fi o psihoterapie (s-ar putea include aiciacţiunea preotului, a prietenului, a confidentului, a vecinului care dă un sfat etc.) (apudI.Dafinoiu,2000). Sigur că ambele tipuri de definiţii sunt eronate, una fiind mult prea exclusivistăiar cealaltă mult prea largă şi prea nespecifică. 3
  4. 4. Oricum numele lui S.Freud rămâne asociat cu începutul psihoterapiei, care se caracterizaîn special printr-o relaţie pacient-terapeut disproporţionată în care terapeutul era expert şipacientul trebuia să se supună regulilor psihoterapeutice impuse de acesta, în care terapeutulasculta atent pacientul, era binevoitor, neimplicat, nu se manifestă în nici un fel faţă de pacient,nu dădea sfaturi, nu stabilea planuri, nu întreprindea nimic concret în legătură cu pacientul său.(apud D.Gogleaza,2002). Dacă terapia nu dădea rezultate vinovat era pacientul pentru că esterezistent şi nu acceptă schimbarea. Deci trebuiau analizate rezistenţele pacientului până cândacesta renunţă la ele! Metoda prioritară a psihanalistului era interpretarea, iar tehnicile utilizateerau analiza viselor (calea regală spre inconştient), analiza actelor ratate şi asociaţia liberă. În psihanaliză terapeutul se doreşte o oglindă a pacientului său care nu distorsioneazăimaginea pe care i-o oferă pacientul, dimpotrivă o reflectă curat fără să introducă nici unelement nou. Pentru a realiza acest lucru terapeutul însuşi trebuie să urmeze o cură psihanaliticăpentru ca el să se cunoască, să se accepte, astfel încât să nu introducă în imaginea reflectatăpacientului său elemente ale propriei personalităţi, ale propriilor dorinţe, nemulţumiri, frustrărietc. De aceea relaţia terapeutică este total asimetrică, terapeutul ştie totul despre pacientul său(uneori ştie mai multe decât pacientul însuşi în mod conştient ştie despre sine!) iar pacientul nuştie nimic despre terapeutul său. Sigur că acest lucru presupune că între terapeut şi pacient să nuexiste nici o altă relaţie. Aceştia nu se întâlnesc în afara orelor de terapie, nu stabilesc relaţii deprietenie sau de alt tip, nu se implică în viaţa cotidiană a celuilalt. Sigur că asta presupune să nufacem terapie cu persoane cunoscute, rude, prieteni etc, iar aceste reguli sunt valabile şi astăzi întoate tipurile de psihoterapie. Deşi există o multitudine de accepţiuni asupra psihoterapiei care nu sunt unanimacceptate, se detaşează şi unele note, aspecte, care întrunesc un larg acord pentru că surprind înmod general şi totodată detaliat aspecte ale psihoterapiei valabile în marile curente dinpsihoterapie: “Psihoterapia este un proces interacţional conştient şi planificat care îşi propune săinfluenţeze tulburările de comportament şi stările de suferinţă care, printr-un consens întrepacienţi, terapeut şi grupul de referinţă, sunt considerate ca necesitând un tratament, prin metodepsihologice (prin comunicare cel mai adesea verbală dar şi neverbală) în sensul unui scop binedefinit, pe cât posibil elaborat în comun (minimalizarea simptomelor şi/sau schimbareastructurală a personalitaţii), cu ajutorul unor tehnici ce pot fi învăţate în baza unor teorii acomportamentului normal şi patologic. În general, aceasta implica o relaţie emoţională solidă.”(Strotzka,1978,cf.Huber,1994,pg.57). Desigur că în domeniul psihoterapiei se poate vorbi dediferite tipuri de curente, care conform definiţiei şi aprecierilor anterioare duc la minimalizarea 4
  5. 5. sau dispariţia simptomului, fiecare şcoală sau curent terapeutic venind cu propria sa concepţiedespre om, despre tulburare, despre maniera de intervenţie concretizată în tehnici specifice. Terapia de tip ericksonian de exemplu, consideră, spre deosebire de teoriile psihanalitice,că omul are un izvor imens de resurse care sunt la nivel inconştient. Inconştientul depoziteazătoate amintirile, experienţele, învăţările. Este sursa primară de resurse. Tot ce trebuie să facăterapeutul este să activeze acest potenţial, pentru rezolvarea problemei pacientului. Aceastăactivare se face de terapeutul ericksonian cu ajutorul metaforelor, a prescripţiilor paradoxale, ahipnozei, iar limbajul se situează tot la nivel inconştient de multe ori, pentru că nu este nevoie deo priză de conştiinţă pentru ca pacientul să-şi rezolve problema. Hipnoza de tip ericksonian este şiea non-directivă, utilizând de multe ori duble-legături care transformă rezistenţa pacientului înforţa schimbării lui. Nevoia de accepţiune generală privind înţelegerea psihoterapiei a determinat stabilireaunor criterii operaţionale care să ne ajute să decidem dacă o anumită intervenţie este sau nu opsihoterapie. Avem în vedere ca intervenţia specialistului:-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra personalitaţii şi tulburărilor sale,-să se bazeze pe o teorie ştiinţifică asupra modificării tulburărilor şi pe o tehnologie verificată înpractica de specialitate,-să prezinte evaluări empirice asupra efectelor sale, pozitive şi negative,-să ofere o intervenţie asupra tulburărilor de comportament şi a stărilor de suferinţă,-să fie practicată de persoane calificate şi competente. (Huber,1994,pg.57) În ce priveşte psihoterapeuţii, persoanele calificate şi competente să exercite activităţi depsihoterapie precizăm că acestea există peste tot în lume şi îndeplinesc anumite cerinţelegislative . De curând şi în Romania sunt stipulate foarte clar condiţiile pe care trebuie să leîndeplinească o persoană pentru a putea face psihoterapie. Trebuie să fie absolvent de învăţământsuperior a unei facultaţi socio-umane, cu licenţă şi să urmeze un curs de formare (cu o durată deaproximativ patru ani) din cadrul Asociaţiei de Psihoterapie, în cadrul căruia să înveţe săfolosească tehnici specifice şcolii din care face parte, să existe într-o formă sau alta o perioadă deautodezvoltare şi să se afle într-o perioadă de supervizare în care cazurile pe care le lucrează săbeneficieze de aprecierea supervizorului. CURS 2. Structuri psihoterapeutice şi paradigme în psihoterapie Structuri psihoterapeutice: puncte de vedere 5
  6. 6. Varietatea mare a accepţiunilor date psihoterapiei explică complicatul proces dedezvoltare din timpuri foarte îndepărtate şi sub diferite forme şi modalitaţi, cu varii proceduri,funcţie de gradul de dezvoltare culturală a omului, a civilizaţiei umane. Aceasta a şi făcut capsihoterapia să se dezvolte în raport cu obiectivele urmărite dar şi cu trăsăturile caracteristice alepersonalitaţii individului uman supus acestor tehnici. Prezentarea unor tipuri de psihoterapii şi acriteriilor utilizate în clasificare din literatura de speciallitete confirmă caracterul concret, obiectivşi subiectiv al apariţiei şi dezvoltării structurilor psihoterapeutice. Astfel, U. Şchiopu (1976) susţine că există opinii care clasifică psihoterapiile în trei maricategorii :-psihoterapii de influenţare, de persuadare, de tipul sugestiei, abordând cu precădere procedeedirective, folosind persuasiunea, dialogurile analitice,-psihoterapii de catharsis, respectiv producerea de catharsis ca eliberare de sentimente refulate:hipnoza, tratamente subnarcotice,-psihoterapii de analiză şi depăşirea conflictelor profunde care modifică personalitatea:psihanaliza – conturată ca modalitate psihoterapeutică între 1911 şi 1917, centrată pe diminuareatensiunilor, în cazuri de dezechilibru psihic. Profesor U. Şchiopu arata că psihoterapiile s-au extins după criterii de vârstă, dupănumărul componentelor şi după conţinutul grupului, respectiv:-psihoterapii aplicate copiilor,-psihoterapii de grup, respectiv familiale şi ocupaţional profesionale, care urmăresc eliminareaanxietaţii, agresivitaţii, reconsiderarea şi conturarea aspiraţiilor,-psihoterapii individuale, cu un conţinut psihanalitic, pentru tulburări de personalitate, ocupându-se de procese de refulare precum şi de complexele intrapsihice, sau cu un conţinut nondirectiv,pentru căutarea de sine, aflarea propriului univers (C. Rogers), sau revigorarea structurilorpsihice, pentru reducerea imaginarului fantezist (E. Bellak). De asemenea, aceste psihoterapiicuprind şi reducerea conflictelor intrapsihice determinte de stresul cotidian (A. Herbert), seadresează persoanelor cu emotivitate mare prin psihoterapii primare şi prin ţipăt (Cl. Allais). Totîn această categorie intră şi analiza tranzacţională (E. Berne), care vede personalitatea formată dintrei niveluri: substraturile copil, adult şi părinte . Trecerea prin aceste substraturi permitedepistarea dominantelor specifice fiecărui nivel şi urmăreşte modificarea dimensiunilorstructurilor interne. Psihoterapii de tipul psihodramei sunt şi ele folosite, utilizându-se fie rolurispontane, fie roluri tematice, fie roluri analizate şi comentate. Psihoterapiile behavioriste suntaplicate persoanelor cu diferite probleme comportamentale. 6
  7. 7. -psihoterapii pentru restabilirea balanţei energetice cu inspiraţie orientală: yoga, zen-terapia,meditaţia transcedentală, tehnici bio-energetice de relaxare (J. P. Schultz), ca şi hipnoza (J.B.Charcot, H. M, Bernheim). Oricum aceste clasificări nu sunt folosite în prezent, ele îmbină elemente care aparţin înrealitate unor curente diferite şi sunt interpretate adesea eronat.Dupa P. Popescu-Neveanu (1976), psihoterapiile se clasifică astfel:-individuale: psihanaliza, de scurtă durată, prin hipnoză, în semi-narcoză, de relaxare, non-directivă, directivă.-de grup: familială, ocupaţională, situaţională, ameliorarea comunicării în grup, educareaîncrederii în grup, deschiderea spre alţii, îmbunătaţirea relaţiilor sociale. I. Mitrofan (2001) acorda o mare atenţie psihoterapiilor de grup familial, pe care lestructurează astfel: comunicaţionale, multiple, experienţiale, structurale, tranzacţionale,strategice, sistemice, narative şi integrative. În viziunea lui P. Petroman (2003) psihoterapiile se structurează astfel:după modul de efectuare :-directivă- în care terapeutul se bazează pe anumite reguli, instrucţiuni pe care le dă pacientuluisău şi acesta trebuie să se conformeze acestora,-nondirectivă- în care psihoterapeutul nu obligă pacientul să se supună unor reguli, pacientul esteconsiderat ca fiind cel mai în măsură să vorbească despre problema sa, despre modul derezolvare, psihoterapeutul nu face altceva decât să definescă un cadru propice schimbării.Reprezentantul terapiei nondirective este considerat C.R.Rogers care prin terapia sa centrată peclient a impus un sistem filozofic cu privire la schimbare. Terapeutul acceptă necondiţionatclientul (nu pacientul, deci există o depatologizare), este empatic, îl ascultă activ, realizeazăreformulări şi resemnificări astfel încât clientul să se dezvolte, să se accepte emoţional şi săgăsească soluţiile la întrebările sale.după timpul în care se efectuează:-terapii de lungă durată-în special terapia psihanalitică care necesită ani pentru ca pacientul sărealizeze o schimbare profundă de personalitate, 7
  8. 8. -terapii scurte-cele mai multe din terapiile moderne sunt terapii scurte, care sunt centrate înspecial pe prezent şi pe soluţii ale problemei prezente, având un număr de aproximativ 12-20 deşedinţe, cu o frecvenţă de una pe săptămână.după modalitatea de realizare:-individuală-atunci când există un singur pacient care intră în relaţie cu un psihoterapeut ,-colectivă-atunci când mai mulţi pacienţi, în general cu aceeaşi categorie de probleme intră înrelaţie cu un terapeut.în funcţie de locaţie:-psihoterapia realizată într-un cabinet privat, în care pacientul solicită asistenţă psihoterapeutică şiachită contravaloarea prestaţiei de specialitate. Este forma cea mai întâlnită şi cu rezultatele celemai bune deoarece implică pacientul care îşi asumă responsabilitatea schimbării şi este motivat şide preţul pe care îl plăteşte,-psihoterapie instituţionalizată-se desfăşoară în special în unităţile de asistenţă medicală, înspitalele de psihiatrie şi eficienţa este în general scăzută datorită lipsei de implicare a pacientului.Paradigme în psihoterapie Diversitatea şi dinamica curentelor din psihoterapie ne determină să procedăm la oprezentare succintă a principalelor curente şi respectiv paradigme pe care acestea le propun.Aceasta din dorinţa de a putea înţelege multitudinea de tehnici pe care le vom prezenta încontinuare când vom arăta principalele modalităţi psihoterapeutice de acţiune în studiile de caz.Aşadar principalele paradigme în psihoterapia actuală se structurează astfel:-paradigma comportamentală,-paradigma cognitivă,-paradigma psihodinamică,-paradigma sistemică,-paradigma umanist-experienţială. H.Liddle (1982) propune mai multe aspecte pentru ca fiecare terapeut să îşi defineascăpoziţia în legătură cu ele şi pentru a exista o bună sistematizare a şcolilor terapeutice.(apudI.Dafinoiu,2000). Acestea sunt:-propria definiţie dată psihoterapiei, 8
  9. 9. -care comportament este considerat normal şi care este considerat disfuncţional,-cum sunt determinate şi stabilite scopurile terapiei,-cum se produce schimbarea în comportamentul clientului,-cum se evaluează terapia .(apud I.Dafinoiu,2000)Paradigma comportamentală Această paradigmă propune drept teorie a patologiei una conform căreia problemelepacientului se dezvoltă ca urmare a unor procese de învǎ țare neadaptative (apudI.Dafinoiu,2000). Pacientul învaţă pe parcursul vieţii maniere de a se comporta care par a fibenefice pe termen scurt dar pe termen lung acestea îi vor aduce dificultăţi de adaptare sausituaţia se schimbă şi pacientul păstrează aceleaşi comportamente care în situaţia nouă ele devinnepotrivite (de exemplu copilul mic plânge de câte ori doreşte ceva pentru că la o anumită vârstăeste singura modalitate de a comunica celorlalţi că ceva nu îi place. Dacă şi atunci când va creşteva păstra acelaşi comportament de a plânge de câte ori nu-i place ceva, pentru noua situaţie, decopil mare acest comportament nu mai este potrivit şi poate să cauzeze neadaptări). Rolulterapeutului este de a facilita un proces de reînvăţare activă de noi comportamente mai necesare şimai potrivite pentru situaţia prezentă. (în exemplul de mai sus putem învăţa copilul modalităţimai adaptate de a comunica ceea ce nu-i place, de exemplu, să-i îmbunătăţim tehnicile decomunicare). În această paradigmă obiectivele terapiei sunt stabilite în colaborare cu pacientul ,dar nu în mod necesar. Schimbarea se produce prin reînvăţare, iar metoda de evaluare aschimbării se realizează prin raportările făcute de pacient sau de ceilalţi din jurul pacientului.Relaţia terapeutică este una de tip şcolar, pacientul având teme pe care trebuie să le realizezeîntre şedinţele de terapie, terapeutul evaluează şi discută schimbarile pacientului său din perioadadintre şedinţe. În ce priveşte rolul inconştientului acesta este negat în terapia comportamentală,important este răspunsul condiţionat al pacientului şi posibilitatea lui de a învăţa noi răspunsuri,ambele tipuri fiind condiţionate de experienţele de mediu (şi relaţia terapeutică este tot o relaţiecu mediul înconjurător pacientului).Paradigma cognitivă Această paradigmă propune drept cauze ale simptomului schemele şi automatismelecognitive neadaptate. Rolul terapeutului este de a învăţa pacientul să exploreze sensulevenimentelor şi să corecteze automatismele greşite. Practic îl învaţă un nou mod de a gândi, 9
  10. 10. de a găsi alte răspunsuri şi soluţii cognitive. Obiectivele sunt stabilite într-o manieră colaborativă,iar terapeutul devine un supervizor al schimbării pacientului său. (apud I.Dafinoiu, 2000). Schimbarea se produce atunci când pacientul găseşte noi sensuri, noi înţelesuri, iaracestea la rândul lor vor produce noi stări afective care să determine noi comportamente. În cepriveşte modalitaţile cognitive au fost descrise (apud I.Dafinoiu,2001) trei niveluri cognitive:-nivelul gândurilor automate-care sunt gândurile pe care pacientul le are în mod spontan în minte,-nivelul proceselor cognitive-modalităţile de a ajunge la aceste gânduri automate, de exempluminimalizarea („Nu este important că am luat o notă mare , profesorul a fost îngăduitor saulucrarea a fost uşoară”), maximizarea („Este cel mai grav lucru care mi se putea întâmpla să nutrec un examen”), inferenţa arbitrară („Dacă nu mi-a zâmbit înseamnă că nu contez deloc pentruel”)etc.,-nivelul schemei bazale individuale-ca nivel cel mai profund a unui mod stabil de a gândi (întermeni de culpabilitate sau inutilitate sau altele) care determină tot restul procesului. Noile înţelesuri la care poate ajunge persoana ajutată de terapeut pot fi de genul: “am luato notă mare pentru că am învăţat şi am făcut impresie bună” sau “picarea unui examen trebuie sămă determine să învăţ mai mult” sau “dacă nu mi-a zâmbit poate că are o problemă azi, ar trebuisă întreb dacă-l pot ajuta” etc. Evaluarea se face prin observarea schimbării schemei bazale, adică a celui mai profundnivel. Inconştientul este negat şi experienţele conştiente sunt singurele importante. Paradigma psihodinamică În această paradigmă se pleacă în special de la teoria psihanalitică şi se consideră că sursaproblemelor se află în relaţie cu dezvoltarea timpurie şi în special cu fixarea la un anumit stadiu aldezvoltării datorită diferitelor traume emoţionale pe care pacientul le-a trăit în acele perioade şide care de cele mai multe ori nu mai este conştient. Deci rolul inconştientului în aceastăparadigmă este unul extrem de important, central, văzut ca înnăscut, animalic, negativ, sursă aenergiei libidinale, plin de impulsuri reprimate, generator de răspunsuri simptomatice. (apudI.Dafinoiu,2000). Rolul terapeutului este de a furniza securitatea necesară şi o imagine în oglindăastfel încât pacientul să-şi exploreze sentimentele şi felul de afectare a vieţii prezente.Obiectivele sunt stabilite de terapeutul ”expert”, schimbarea se produce prin dezvoltarea unorclarificări complexe ale aspectelor trăite, evaluarea se poate realiza prin studii de caz. Paradigma sistemică 10
  11. 11. Este una din cele mai noi paradigame, foarte utilizată în prezent, în care problemapacientului este văzută ca o parte a unui context social mai larg, cu multiple determinante şi rolulterapeutului este unul specific de implicare activă, de muncă susţinută în cadrul cuplului, familiei.Psihoterapeutul are strategii, planuri de acţiune, scopurile sunt stabilite într-o manierăcolaborativă, dar terapeutul foloseşte diferite strategii pentru ca să îndrepte pacienţii sprescopurile utile terapiei. Uneori foloseşte în mod subtil implicarea sa activă în stabilireascopurilor. Schimbarea se finalizează atunci când se schimbă aspectele importante îninteracţiunile din cadrul sistemului şi evaluarea schimbării se realizează prin supervizare în vivo,cu măsurări la niveluri diverse.(apud I.Dafinoiu,2000). Inconştientul este considerat ca fiindcentral dar cu un conţinut pozitiv, văzut ca un mare rezervor de resurse la care clientul nu maipoate avea acces datorită experienţelor conştiente care i-au îngrădit resursele inconştiente. Dacăproblema este la nivel inconştient şi rezolvarea se poate situa la acelaşi nivel, nu este nevoie deaccesul în conştient. Paradigama experienţială Considerată a fi o paradigamă umanistă aceasta vede sursa problemelor în neacceptareade către ceilalţi a persoanelor aşa cum sunt ele astfel încât pentru ca să fie acceptate acesteatrebuie să joace în permanenţă roluri sociale uneori în contradicţie cu ceea ce simt ele. Se ajungela un consum energetic foarte mare, la lipsa imaginii pozitive asupra propriei persoane.Terapeutul trebuie să faciliteze clientului cunoaşterea propriilor sentimente şi trăiri prin acceptarenecondiţionată, empatie, înţelegere. Obiectivele sunt stabilite de client care este respectat în toatedeciziile pe care le ia. Inconştientul este văzut ca fiind central cu aspecte pozitive de cele maimulte ori care facilitează schimbarea, oferǎ sensul primar al dezvoltării personale, a integrăriispirit-corp, schimbarea vine prin înlăturarea blocajelor mentale, emoţionale, astfel încâtpotenţialul persoanei să se poată manifesta. În prezent există o tendinţă tot mai accentuată spre o psihoterapie integrativă, care săfolosească tehnicile potrivite în momentele din terapie potrivite şi pe pacienţii potriviţi. Acestfapt nu înseamnă că terapeutul nu trebuie să se formeze într-o şcoală de terapie şi poate săamestece tehnici diferite necondiţionat, ci dimpotrivă, presupune formări în mai multe şcolipentru a putea discerne ce şi când trebuie folosit şi mai ales pentru o bună stăpânire a tehnicilorpe care doreşte să le folosească. S-au pus în evidenţă chiar factori comuni tuturor terapiilor,considerându-se că schimbarea terapeutică se datorează: 11
  12. 12. -40% factorilor extraterapeutici (forţa Eului, motivaţia şi voinţa schimbării, evenimenteexterioare întâmplătoare) care sunt independenţi de participarea la terapie,-15% aşteptări, efecte placebo, faptul de a şti că eşti tratat, că cineva se ocupă de problemele tale,-15% tehnici utilizate de terapeut,-30% factori comuni tuturor terapiilor-empatie, căldură, acceptare, încurajare etc. (apudI.Dafinoiu,2000). Acest lucru nu trebuie să ne ducă la concluzia că tehnicile utilizate sunt puţin importantepentru că de ele depind în mare parte şi obţinerea celorlalţi factori, precum încrederea, atitudineafaţă de client etc. Sperăm că acest numar mare de şcoli, curente, paradigme să ofere un spaţiu larg deînvăţare şi perfecţionare profesională şi să nu se constituie într-un impediment în rigurozitatea decare un terapeut trebuie să dea dovadă, pentru ca efectele practice asupra clienţilor să fie cât maibune. CURS 3.Terapia ericksoniană –o terapie sistemicăa. Caracteristicele terapiei ericksoniene Folosirea frecventă şi cu rezultate remarcabile a terapiei eriksoniene în terapiatulburărilor psihologice ne obligă să pătrundem în intimitatea caracteristicilor terapieiericksoniene cel puţin din dorinţa ca demersul practic prezentat în ultimul capitol, să fie susţinutde principiile teoretice de bază ale acestei terapii. Vom prezenta aşadar, încercând să surprindemesenţialul, principiile acestei terapii. Ca orice demers terapeutic care îşi propune să se adresezeproblemelor psihologice de orice tip, terapia ericksonianǎ se realizează prin participareasimbolică a tuturor membrilor familiei implicaţi în problemă. Dacă se constată că problema are o cauzalitate în relaţiile din familie se recurge la oterapie de familie. Precizăm că nu se poate face o terapie de familie fără participarea tuturormembrilor ei. Chiar şi atunci când este adus un singur membru din familie “desemnat” ca avândnevoie de terapie este necesar să nu ne lăsăm înşelaţi de cerinţa clientului şi să invităm în terapietoţi membrii care contribuie sau determină problema. 12
  13. 13. M.Erickson nu a avut o teorie unitară asupra personalităţii, el tratând fiecare pacient ca şicând ar fi un unicat (apud I.Dafinoiu,2000). Totuşi concepţiile sale generale asupra unor aspecteale psihicului uman pot fi extrase din abordările sale terapeutice. Astfel el vede inconştientul, spredeosebire de S.Freud, ca un imens rezervor de resurse, unde pacientul poate găsi de fiecare datăresursele necesare schimbării terapeutice şi rezolvării problemelor pe care le are (apudM.Erickson,1990). Atunci de ce ajunge pacientul la terapeut dacă are toate resursele de care arenevoie? Răspunsul la această întrebare este dat de Erickson în termenii diferenţei întreinconştient şi conştient şi rolului fiecăreia dintre instanţe, precum şi influenţelor lor reciproce(apud M.Erickson,1990). El exprima faptul că experienţele conştiente limitează foarte multresursele inconştiente. Anumite stereotipuri comportamentale, patternuri pe care indivizii leadoptă în rezolvarea problemelor lor zilnice şi care le aduc succes se cimentează ca moduriobişnuite de comportament. Insǎ odatǎ ajunşi într-o situaţie în care modul obişnuit decomportament nu le mai aduce succes persoanele încearcă să facă acelaşi şi acelaşi lucru, chiardacă ei dispun şi de alte resurse care în acea situaţie le-ar aduce succesul. Dar resursele lorinconştiente uneori pot fi puse în act şi relevate doar prin metode deosebite cum ar fi şi hipnoza.În consens cu aceasta, M. Erickson vede terapia ca o modalitate de a depăşi limitele conştiente, cape o extensie a ceea ce pacientul ştie deja. (J.Harley). El provoacă prin abordarea sa o disociereîntre conştientul şi inconştientul persoanei, adresându-se fiecăreia în maniere de comunicarespecifice. Aşadar pentru M.Erickson, (spre deosebire de S.Freud care considera conţinuturileinconştientului ca necesar de adus în conştient şi este obligatoriu acel moment de “insight” pentruca pacientul să se vindece), este la fel de bine dacă inconştientul ramâne inconştient (apudM.Erickson,1990). Dacă pacientul comunică în manieră inconştientă şi terapeutul poate comunicaîn aceeaşi manieră. Dacă problemele sunt la nivel inconştient şi răspunsurile pot fi tot la nivelinconştient. La Erickson, principalul aliat este inconştientul care este pus faţă în faţă cuconştientul şi astfel terapeutul evită să intre în contradicţie sau în competiţie cu clientul său.Terapeutul nu poate fi acuzat de manipulare din moment ce el nu dă nimic de la el, inconştientulşi conştientul clientului sunt cele puse faţă în faţă . Sesizăm aşadar că Erickson foloseşte o inducţie care presupune modalitaţi diferite deadresare pentru conştient şi inconştient, autorul punând la baza proceselor de natură inconştientăactivitatea emisferei cerebrale drepte (apud I.Dafinoiu,2000). 13
  14. 14. Emisfera stângă (stare de veghe) Emisfera dreaptă (stare transă)Nivel lingvistic PantomimicaNivel logico-matematic Nivel kinestezicNivel raţional Nivel muzicalNivel abstract Nivel vizuospaţialNivel direct Nivel intuitivFocalizarea atenţiei Nivel perceptiv-sinteticEfort voluntary Activitate spontană Activitate difuză Stare de confort În relaţia cu pacientul Erickson se adresa la fel de uşor conştientului cât şiinconştientului, utilizând pentru primul metafore, care sunt un mijloc de transmitere desemnificaţii şi sunt aproape nelipsite din abordările autorului.b. Trăsături caracteristice abordării ericksoniene O primă trăsătură specifică se referă la caracterul indirect al abordării ericksoniene-dacăîn hipnoza tradiţională caracterul era unul directiv, care considera omul mai degrabă un robot,terapia eriksoniană are un caracter indirect prin folosirea de metafore aşa cum a fost prezentatanterior, prin prescripţii paradoxale, duble legături etc. (apud I.Dafinoiu,2002). Disocierea dintre conştient şi inconştient este una din caracteristicile abordăriieriksoniene, presupunând comunicarea pe mai multe nivele şi diferenţele existente întreemisferele cerebrale, cum a fost de asemenea prezentat anterior (apud I.Dafinoiu,2002). O altă caracteristică este utilizarea, vobindu-se chiar de principiul utilizării, carepresupune acceptarea realităţii şi grilei clientului şi folosirea lor în beneficiul terapiei. Aceastapresupune că în construcţia transei hipnotice să fie înglobat orice comportament, orice reacţie asubiectului sau stimulii din jur (apud M.Erickson,1990). Toţi oamenii au anumite grile interioare,anumite sisteme de referinţă, de aceea primul pas în terapie trebuie să fie acela de a identifica şi atraduce sistemul de referinţă al clientului. Terapia eriksoniană propune ideea că oamenii fac înorice moment cea mai bună alegere pentru ei înşişi. Asta nu înseamnă că ei nu fac erori de logică,ci că în cadrul sistemului de referinţă al lor, chiar şi comportamentul problematic este cea maibună alegere făcută la un moment dat de subiect, dar care în timp îşi pierde scopul. De aceea, 14
  15. 15. trebuie descoperit care este beneficiul simptomului. Erickson a dezvoltat o atitudine empatică faţăde client şi respectul pentru orice mesaj care vine de la client. Asta înseamnă existenţa uneirezonanţe între terapeut şi clientul său pe toate palierele şi mai ales în mod inconştient: tonulvocii, gesturile, mimica, ritmul respirator etc. Acest aspect l-a determinat pe Erickson săfolosească foarte mult comunicarea ideodinamică, atât în timpul transei cât şi în afara ei, şi întoate momentele transei, aşa cum va fi prezentată ulterior (apud M.Erickson,1990). Resursele necesare schimbării se află în interiorul clientului, terapeutul nu face altcevadecât să însoţească clientul şi să -l ghideze în direcţia accesului la aceste resurse. Clientul trebuieîntâlnit pe teren propriu, nu trebuie să i se nege atitudinile, părerile, ideile, ci terapeutul să-şiînsuşească sistemul se referinţă al pacientului şi să modeleze comportamentul acestuia dininterior (apud M.Erickson,1990). Erickson condidera că o persoană nu poate să nu comunice. Chiar şi noncomunicareaeste o comunicare. Este o comunicare la nivel nonverbal, pe care terapeutul trebuie să orecepteze şi să o utilizeze. Nu este nevoie ca să existe o conştientizare a noilor comportamentesau a cauzelor, iar inconştienul poate rămâne inconştient (apud M.Erickson,1990). M. Erickson foloseşte comunicarea non-verbală şi inconştientă şi în toate fazele transeihipnotice una din modalităţile de comunicare este cea prin semnalizare ideodinamică. Este ocomunicare reală şi autentică şi permite folosirea tuturor principiilor prezentate anterior. Deasemenea, unul din fenomenele cele mai întâlnite în transa hipnotică şi după care pacienţii cred căau fost în transă sunt fenomenele ideomotorii (apud M.Erickson,1990). Vom prezenta încontinuare câteva elemente de hipnoză clinică ericksoniană şi de comunicare ideodinamică pentruo mai bună înţelegere a acestor fenomene specifice transei hipnotice. CURS 4 Hipnoza de tip ericksonianAspecte introductive Deşi termenul de hipnoza este un termen relativ nou,de doar o suta şi cincizeci de ani,conceptul vehiculează numeroase credinţe, aşteptări, dintre cele mai diverse. Pe de o parte, acestecredinţe au un conţinut pozitiv şi se concentrează în jurul unor imagini, aşteptări pozitive,asociind hipnoza cu stări transcedentale, indivizii considerând că prin hipnoză îşi pot depăşilimitele pe care ei le cunosc şi pot accede la noi informaţii, trăiri uitate sau trăite chiar în altevieţi şi aceste lucruri îi atrag, îi incită , iar pe de altă parte, există o serie de concepţii cu 15
  16. 16. încărcătură negativă, care asociază hipnoza cu manipularea, deposedarea de voinţă proprie şiintrarea sub influenţa şi puterea hipnotizatorului, fapt care creează frică şi neacceptare a uneiastfel de experienţe. Dar, aşa cum putem observa, oricare din aceste atitudini, fie de negare şiretragere, fie de supraaşteptări, a creeat un adevarat mit al hipnozei. Aceste atitudini au fostîntreţinute parţial şi de unii hipnotizatori, care îşi atribuiau puteri speciale, deosebite, magice,asigurând pacienţii că vor putea trăi experienţe din alte vieţi, că vor putea vedea cu parteaposterioară a capului şi multe altele. Unii din ei erau probabil vrăjiţi ei înşişi de posibilitatea de aposeda astfel de calităţi. În situaţiile de boală în care pacientului medicina şi adevărul ştiinţific îi oferă doarcertitudini de multe ori potrivnice, hipnoza ofera pacientului speranţe, mister şi antreneazăcredinţe pozitive legate de vindecare. Primele abordări ştiinţifice ale hipnozei au propus o teorie care vedea hipnoza ca staremodificată de constiinţă. Caracteristic acestei stări ar fi modificările mnezice şi senzoriale,creşterea sugestibilităţii, catalepsie, anestezie etc. Cealaltă teorie asupra hipnozei afirmǎ cǎ transa este o realitate psihologică construită.Această teorie are în vedere faptul că atitudinile, expectanţele pacientului creează un anumitcadru. Se iau în considerare conceptele de credinţă, expectanţă, atenţie, concentrare. Pacientul îşiînsuşeşte un anumit comportament şi un anumit rol, văzîndu-se pe sine ca hipnotizat şi atribuieterapeutului rolul de hipnotizator. De aceea, este foarte importantă câştigarea încrederii clientului,investiţia pe care clientul o face în hipnotizator, în puterea lui de a induce o transă, dar şi înputerea pacientului de a creea o transă şi a se comporta ca un subiect hipnotizat. Acest lucru nusemnifică faptul că trăirile din timpul transei nu sunt autentice şi veritabile ci că ele nu ar putea fitrăite în absenţa încrederii şi credinţei pacientului. Aceste lucruri îi fac pe anumiţi autori săconsidere că hipnoza nu ar exista de fapt, deoarece ceea ce trăieşte pacientul nu sunt lucruri totalstrăine de ceea ce trăieşte el şi în alte situaţii, ca de exemplu, atunci când citeşte o carte şi estefoarte concentrat sau atunci când este între somn şi veghe şi anumite lucruri pot fi distorsionate.Totuşi hipnoza este o relaţie specială care se creează între pacient şi terapeut, în care se exercităanumite roluri, se pun în act anumite credinţe, aşteptări, mituri şi care poate fi folosită în modsistematic şi voluntar în atingerea unor obiective terapeutice. M.Erickson este promotorul a ceea ce se numeşte noua hipnoză. El vede hipnoza canefiind altceva decât un cadru de referinţă ce permite realizarea unor atitudini, aşteptări, credinţe.Dacă hipnoza clasică, ortodoxă, este una de tip directiv, care impune pacientului anumite idei,comportamente, care foloseşte sugestii directe, noua hipnoză nu face altceva decât să creeze uncadru propice de manifestare a subiectului. Ea foloseşte în construcţia sa tot ceea ce oferă 16
  17. 17. pacientul, utilizează credinţele, aşteptările, mişcările şi reacţiile pacientului. În cadrul noiihipnoze nu se mai vorbeşte de subiecţi rezistenţi pe care terapeutul încearcă să-i modeleze ci toatereacţiile subiecţilor sunt văzute ca feed-back şi utilizate. Dar aceste principii vor fi prezentate încontinuare mai detaliat. Tehnici inovatoare în terapia ericksoniană privind rezistenţa Erickson dezvoltă pe de o parte tehnici de evitare a rezistenţei şi pe de altă parte ofoloseşte în demersurile sale terapeutice. Dublele legături sunt o manieră originală şi inedită de evitare a rezistenţei subiectului,care îl pun pe acesta în situaţia unei alegeri iluzorii. I se oferă de către terapeut două alternativecare conţin de fapt ambele ideea la care terapeutul doreşte să ajungă; de exemplu "Vrei să intri întransă şezând sau culcat?". Pacientul indiferent de alegerea sa răspunde sugestiei implicite aterapeutului, aceea de a intra în transă. În tehnica dublei legături se pot pune în conflict diferite paliere ale psihicului individului,conştient-inconştient şi sunt puse în antiteză dorinţe diferite ale lor. "În timp ce mintea taconştientă doreşte să asculte şi să vadă tot ceea ce se întâmplă în jur, mintea ta incoştientă are şiea dorinţa ei, aceea de a închide ochii şi a se odihni.". Pe de altă parte în terapia ericksoniană este folosită rezistenţa pacientului. Aceste tehniciinclud:-acceptarea şi valorificarea comportamentului manifest,-folosirea realităţii interne a pacientului,-folosirea afectelor negative şi a confuziei,-folosirea simptomului,-folosirea rezistenţei. Pacientului i se acceptă realitatea lui interioară, i se permite în transă să gândească ceeace gândeşte, să simtă ceea ce simte şi sugestiile iau forme speciale în funcţie de pacient. Folosireadezorientării şi confuziei, îndoielii, explorează ambivalenţa în care se află pacientul rezistent.Chiar prezenţa unui subiect rezistent într-un cabinet de terapie este un nonsens comportamental. Aceste comportamente de a folosi tot ceea ce oferă pacientul poate fi concis în principiulutilizării. Acesta presupune mai multe activităţi: ratificarea, care presupune responsabilizareapacientului cu privire la transa hipnotică, atribuirea prin care pacientului i se oferǎ înţelesuriadiţionale pentru unele comportamente mai generale. "Şi acum dai din cap în mod diferit, pentrucă inconştientul tău are propriul mod de a fi de acord". De asemenea, utilizarea presupune 17
  18. 18. încorporarea lucrurilor din situaţia existentă, de exemplu deschiderea întâmplătoare a unei uşipoate fi încorporată în transa hipnotică, "Poţi deschide în mod constructiv noi uşi capacităţiiminţii tale interioare de a se perfecţiona". De asemenea, terapeutul poate dezvolta orice comportament pe care pacientul îl are. Dacăpacientul se mişcă pe scaun terapeutul îi poate spune "Cu cât corpul tău se va mişca cu atât el îşiva găsi o poziţie comodă iar inconştientul tău va cunoaşte noi şi noi niveluri de relaxare". Între manifestările specifice hipnozei pot fi menţionate disocierea, fenomeneleideodinamice, modificările mnezice, distorsiunea timpului, regresia şi progresia de vârstă,halucinaţiile, catalepsia. Elementul esenţial al transei hipnotice îl reprezintă disocierea între diferite paliere alepsihicului, inconştientul fiind implicat într-o căutare transderivaţională. Asupra fenomenelorideodinamice ne-am oprit anterior şi am detaliat câteva aspecte. Între modificările mnezice,considerate ca fiind unele din fenomenele cele mai specifice transei, amnezia este fenomenul celmai frecvent şi care constă în uitarea cel puţin pentru o bucată de timp a experienţelor trăite.Pentru că pacienţii consideră că au trăit o transă profundă dacă uită unele lucruri terapeutulpoate provoca intenţionat amnezia fie prin confuzie fie prin dezorientare. În ce priveştedistorsiunea timpului acesta poate să se dilate pentru pacient sau să se contracte astfel încâttimpul să pară a fi fie mult mai lung, fie mult mai scurt. Este des utilizat acest lucru în terapiadurerii. Pentru mulţi autori ai secolului trecut transa era asociată cu regresia sau progresia devârstă. Aceste fenomene sunt utilizate pentru a modifica starea afectivă a pacientului asociatăunui eveniment din trecut sau pentru a construi un viitor în care simptomul să nu mai existe sausă fie modificat. De asemenea, pacientul poate fi regresat sau progresat în anumite momente încare a avut succes şi ancorat în resurse. În progresia de vârstă pot fi predicţii ce se autoîmplinesc.Ca tehnici pot fi folosite dezorientarea temporală, inducerea unui proces disociativ sau însuşiterapeutul poate să-şi însuşească un rol din trecutul pacientului. Este foarte utilizată aceastăregresie sau progresie în întărirea Eului, fie prin actualizarea unor trăiri benefice, în care pacientula avut succes, fie prin modificarea trăirilor negative asociate cu unele evenimente trăite atunci catraumatizante.Concluzii 18
  19. 19. Terapia şi hipnoza de tip ericksonian vin cu o imagine schimbatǎ şi inovatoare asuprademersului terapeutic, în care fiecare pacient este văzut ca un unicat care nu trebuie să fieîncadrat în unele etichete stricte şi limitative. Aceasta oferă libertate de manifestare individului şiîl consideră pe acesta principalul agent al schimbării. Se trece de la o hipnoză directivă la una nondirectivă şi creativă, care răstoarnă imaginea freudiană asupra inconştientului ca sursă deconflicte într-o imagine a inconştientului ca mare rezervor de resurse şi potenţialităţi care prinhipnoză pot fi folosite şi descoperite. Comunicarea idiodinamică în terapia ericksoniană a.Recunoaşterea semnalizării idiomotorii spontane În viaţa de toate zilele se observă o multitudine de comportamente nonverbale careacompaniază orice conversaţie. Vasta literatură din jurul conceptului de "limbaj corporal" a fostreactualizată de puţini ani deşi se poate spune că a început ştiinţific odată cu lucrarea lui Darwin"Expresiile emoţionale la om şi animale". Hipnoterapeuţii pot studia această literatură pentru aînvăţa mai multe despre diferitele sisteme de semnalizare importante în relaţionarea cu pacienţii.Comunicarea non verbală devine în terapie principala cale de comunicare cu pacientul. Toateformele de limbaj corporal pot fi înţelese prin sistemele de semnalizare ideomotorie, care sunt totatâtea surse de informaţii despre pacient. Unele din formele de comunicare idiomotorie din viaţacotidiană pot fi folosite cu succes în terapie. În viaţa de zi cu zi înclinările şi clătinările din cap sunt adesea prezente în comunicareaverbală. Ele susţin sau contrazic mesajul verbal în mod inconştient. De asemenea, ele pot fiprezente şi în lipsa comunicării verbale. De exemplu: soţia observă că soţul său clatină sauapleacă capul într-o conversaţie imaginară în aceeaşi manieră în care a făcut-o şi în conversaţialor de dimineaţă. Un vânzător, urmărind mişcările capului clientului poate să-şi dea seama deopiniile acestuia şi să-şi adapteze comportamentul, să continue în aceeaşi manieră, cu acelaşiprodus, atunci când clientul dă din cap uşor în semn de "da" sau să-i prezinte o alternativă laprodus când înclină capul în sens de "nu". La şcoală, în clasele mici, mişcările elevilor implicămişcări ale feţei şi corpului lor, în sens de "da" sau "nu" atunci când doresc să răspundă sau nusau când înţeleg sau nu. Mai târziu, înaintând în vârstă, mişcările devin din ce în ce mai discrete,uşoare, semn că ele se automatizează şi devin inconştiente.(apud I.Dafinoiu,2002) Atunci când sunt gata să vorbească, oamenii îşi ridică capul, îşi umezesc buzele, îşiînclină corpul în faţă, îşi focalizează privirea. În viaţă recunoaştem spontan, uneori inconştient, 19
  20. 20. semnalizările corporale şi ne modelăm răspunsurile în funcţie de ele. Pentru terapie însă trebuiesă învăţăm iniţial conştient să recunoaştem semnele inconştiente ale pacienţilor şi să letransmitem mesaje de acelaşi tip. (apud M.Erickson,1990) Trebuie observat că mişcările oamenilor sunt orientate în direcţia în care doresc să seîntâmple lucrurile, chiar dacă nu există nici o speranţă să se întâmple aşa. De exemplu, pasageruldin dreapta, şofer şi el, apasă cu piciorul în podea atunci când sesizează un pericol, încercând săfrâneze şi să oprească maşina, deşi ştie conştient că nu are cum să frâneze prin acţiunea sa . În terapie şi în mod special în hipnoză, pentru ca mişcările de răspuns să fie reale,inconştiente, pacientul trebuie să fie disociat prin transa hipnotică.(apud I.Dafinoiu,2002) Putem spune că în viaţa de zi cu zi mişcările corporale însoţesc obligatoriu şi în modspontan toate mesajele pe care dorim să le transmitem în mod convergent sau divergent, uneoritransmiţând şi lucruri pe care conştient nu am dori să le transmitem, nefiind conştienţi nici măcarcă le-am comunicat şi acest lucru este important de urmărit în timpul terapiei. b. Tipuri de răspunsuri idiodinamice În mod firesc, în viaţa zilnică toţi oamenii folosesc un mod de comunicare specific, diferitde cel verbal, pe care îl denumim "limbajul corporal". El pune în evidenţă foarte sugestivexistenţa a două nivele ale fiinţei umane: conştient-inconştient. În timp ce partea conştientămenţine aproape în permanenţă un control asupra faptelor exterioare care necesită un efortraţional de prelucrare, partea inconştientă exprimă prin manifestări motorii propriile idei.Exprimarea motorie inconştientă poate fi în acord sau nu cu ceea ce în mod conştient susţinemsau exprimăm. De aceea, spunem că pentru a afla adevăratele idei, sentimente, ale unei persoaneeste mai uşor să-i urmărim acest limbaj non verbal decât comunicarea logică, raţională, verbală.Şi acest lucru este atât mai valabil cu cât se urmăresc părţile corpului care sunt mai puţincontrolate: picioarele, mâinile, vis a vis de limbajul feţei care poate fi controlat într-o oarecaremăsură. Aceste manifestări motorii inconştiente au de obicei o intensitate slabă, abia sesizabilă.(apud M.Erickson,1981) Fenomenele idiodinamice pot fi clasificate în: (apud Dafinoiu,2002)-răspunsuri idiomotorii,-răspunsuri idiosenzoriale,-răspunsuri idioafective,-răspunsuri idiocognitive. 20
  21. 21. Aceste tipuri de răspunsuri pot fi folosite în raport cu hipnoza fie pentru a induce transa,fie ca aprofundare a transei, fie ca o mărire a sugestibilităţii sau ca o comunicare directă cuinconştientul persoanei hipnotizate. În raport cu creşterea sugestibilităţii este clasic "testul pendulului". Rezultatele acestui"test", explicate prin fenomenul idiomotricităţii, transformarea ideii în act, cresc pe de o partesugestibilitatea persoanei, iar pe de altă parte informează terapeutul cu privire la gradul desugestibilitate al pacientului. În inducerea transei poate fi folosit răspunsul idiodinamic fie al apropierii mâinilor subacţiunea ideii de câmp magnetic între palme, fie ca levitaţie a braţului etc.(apud I.Dafinoiu,2002) În aprofundarea transei pot fi folosite în special răspunsuri idiosenzoriale, cum ar fisenzaţiile de greutate, căldură sau răspunsuri idioafective: amintiri, speranţe, vise etc. (apudI.Dafinoiu,2002). Uneori hipnoterapeutul poate folosi tehnica chestionării cu răspunsuri idiomotorii pentruo comunicare directă cu inconştientul. Această comunicare directă poate fi prin răspunsuri de tip"da" sau "nu" care pot fi exprimate convenţional prin mişcări ale degetelor, capului sau chiar aunui pendul aflat între degete. Aceste semnalizări idiomotorii trebuie să fie cât se poate de simplepentru a nu avea nevoie de o prelucrare conştientă, raţională, care să facă pacientul să iasă dintransă. Pacientului i se poate spune să semnalizeze "da " cu degetul arătător de la mâna dreaptă şi"nu" cu degetul arătător de la mâna stângă. În acest caz este preferabil ca pacientul să fie atins pedegete pentru identificarea lor uşoară sau i se poate spune să semnalizeze doar "da" prin ridicareadegetului arătător, iar "nu" fiind arătat prin lipsa ridicării. Alteori, acest tip de răspunsuri idiodinamice sunt folosite şi ca manifestări post-hipnotice.Lui M.Erickson nu-i scăpau nici cele mai mici mişcări involuntare ale mimicii corporale alepacienţilor, nici indiciile minimale ale schimbărilor fiziologice (tonusul muscular, pulsul,frecvenţa respiraţiei sau ale mişcărilor idiomotrice ale capului, privirii, membre), informaţii pecare el nu le obţinea niciodată prin interviuri prelungite şi conştientizate de către pacient, dar pecare le folosea apoi în intervenţiile sale de comunicare directă cu inconştientul.(apudD.Gogleaza,2002) Cel mai frecvent el exprima verbal ceea ce pacientul exprima nonverbal aprofundândastfel transa sau oferindu-i aspectul de veridicitate. Terapeutul nu are cum să vină în dezacord cupacientul său când nu face altceva decât să exprime ceea ce pacientul tocmai a comunicat.De exemplu:"când suntem obosiţi ochii noştri încep să clipească lent şi uneori se închid fără canoi să ne dăm seama", în cazul în care pacientul tocmai a început să clipească privind un punct 21
  22. 22. fix. În acest mod , M.Erickson nu are pretenţia de la clientul său să înveţe vreun tip de limbajspecific terapiei pentru că M.Erickson se străduia să înveţe el limbajul pacientului său, urmărindexprimarea inconştientă.(apud I.Holdevici,1998) Un alt aspect al manifestărilor idiodinamice este acela că terapeutul le foloseşte şi elpentru a comunica cu pacientul. Dacă pacientul îi comunică terapeutului în acest mod şi la nivelinconştient şi terapeutul poate răspunde tot în acest nivel. Este aşa numita comunicare pe douăniveluri. Terapeutul poate comunica şi el prin diferite mişcări minimale ale corpului, capului,reducând astfel rezistenţa pacientului şi provocând schimbarea. Este ceea ce se numeştesincronizare şi desincronizare. Terapeutul "vorbeşte acelaşi limbaj cu pacientul său,sincronizându-se şi apoi desincronizându-se, aşteptând sincronizarea pacientului cu el."(apudI.Dafinoiu,2002) De asemenea, aspectele idiomotorii pot fi folosite şi pentru a produce duble legături. Deexemplu: "Dacă se va ridica mâna dreaptă înseamnă că inconştientul dumneavostră este pregătitsă intre în transă. Dacă însă se ridică mâna stângă atunci inconştientul nu este pregătit."(ambelealternative presupun aspecte de transă spontane, adică activităţi idiomotorii care preced oricefenomen hipnotic).(apud M.Erickson,1976) c. Comunicarea la nivele multiple Precizam că o comunicare poate fi pe mai multe niveluri, conştient-inconştient, folosindmanifestări idiodinamice. În terapia ericksoniană precum şi în hipnoza de acest tip, este folosităadesea confuzia. Ea poate fi provocată folosind şi mişcări motorii. De exemplu: poate fiprovocată confuzia cerând pacientului să răspundă idiomotor dând din cap în sens de "da" dacărăspunsul la sugestia terapeutului este negativă şi în sens de "nu" în caz contrar. Asfel se poateproduce o nonconcordanţă între idee şi exprimare, dezorientând pacientul, care va aprofundatransa. Pentru a fi în mod adevărat aceste manifestări inconştiente şi involuntare pacientul trebuiesă fie în transă sau distras în vreun fel pentru a nu avea posibilitatea să-şi observe propriilemişcări. Pacientul nici nu-şi aduce aminte uneori la ieşirea din transă de faptul că a făcut unelemişcări. Acest lucru demonstrează că pacientul nu a fost conştient când a facut acele mişcări şi cănu ştie de ele. M.Erickson prefera să observe înclinările sau clătinările din cap ale pacienţilor săi decâtsă le urmărească limbajul verbal. Este surprinzător cât de des pacienţii înclină sau clatină capulîn sens opus, contrazicând mesajul pe care îl transmit în mod verbal. Frecvent, înclinările sauclătinările din cap sunt atât de uşoare şi greu sesizabile, dar persistente, ceea ce arată un nivel 22
  23. 23. inconştient de comunicare. Atunci când mişcările devin largi şi rapide este evident că se află la unnivel conştient şi vor să fie în acord cu comunicarea verbală. Aceste răspunsuri idiomotorii pot apărea în diferite părţi ale corpului: mişcări ale capului,ale ochilor(clipit), ale mâinilor şi degetelor, schimbări ale poziţiei generale ale corpului, mişcăriale picioarelor, umezirea buzelor, mişcări ale muşchilor mimicii (încordări, cute, destinderi etc.).(apud M.Erickson,1981) d. Importanţa comunicării idiomotorii Desigur că se pune problema de ce este atât de importantă acest fel de comunicare înhipnoză. De ce nu poate terapeutul să comunice cu pacientul doar în mod verbal? În primul rând comunicarea inconştientă este mai autentică, mai reală, nefiind influenţatăde rezistenţele pacienţilor. De asemenea, este important să ştim în ce fază este pacientul înfiecare moment. Ritmul său respirator, semnalizările nonverbale ne informează despre starea derelaxare şi disociere a pacientului fără ca acesta să depună vreun efort să facă acest lucru, care l-ar scoate din această stare. De asemenea, mulţi pacienţi sunt reticienţi la a vorbi în transă, iar atunci când o fac au oschemă, un pattern după care se conduc. Subiecţii spun că este mult mai comod în transă sămişte un deget sau să încline capul decât să vorbească. Mulţi sunt surprinşi să constate că facmişcări în mod automat pe care nu şi le-au propus să le facă. Acest lucru le creşte încrederea înterapie. De asemenea, pacienţii experimentează în mod idiodinamic-ideosenzorial diferitesenzaţii. Ei simt căldură, greutate, plutire sau alte senzaţii în diferite segmente ale corpului carevor semnaliza. Acest lucru le creşte impresia de veridicitate a transei. Terapeutul va cunoaşteindicii după care un pacient "arată" că este în transă: imobilitatea corpului, relaxarea muşchilorfaciali, încetinirea respiraţiei, a reflexelor de clipire şi înghiţire. Este deci o comunicare autenticăpe care pacientul nu o poate controla şi care îi oferă terapeutului informaţii utile. Acestemanifestări idiosenzoriale pot apărea în orice parte a corpului, sub diferite forme, sunt trăitespecific, unic de fiecare persoană în parte. Ele sunt cel mai adesea primele semnale inconştiente.Totodată, persoana hipnotizată, care simte acele schimbări nu poate să spună, să nege că nu seîntâmplă ceva important din moment ce acele lucruri nu le-a mai simţit până atunci, înainte detransă. Ele dau credinţa pacientului că a fost în transă şi îl pregatesc pentru o transă viitoare.(apudM.Erickson, 1990). Vom oferi exemple de astfel de sugestii care exprimă manifestări ideosenzoriale: "Suntpersoane care trăiesc starea de relaxare ca o senzaţie de greutate..., altele ca o senzaţie de 23
  24. 24. amorţeală uşoară şi plutire..., altele ca şi cum sunt cuprinse de o senzaţie plăcută de căldură caredifuzează în tot corpul. Descoperă felul în care corpul tău trăieşte senzaţia de relaxare"(I.Dafinoiu, 2002 p.139). Tot în cadrul răspunsurilor ideodinamice se încadrează şi răspunsurile ideoafective. Elesunt foarte importante în transa hipnotică, schimbarea terapeutică fiind în special o schimbareafectivă. De aceea, ceea ce simte pacientul în transă va fi o bază pentru schimbare. În orice transă hipnotică pacientul realizează asociaţii de trăiri afective îmbinând amintiri,speranţe, emoţii negative sau pozitive (plăcere, bucurie sau teamă, culpabilitate etc.). În primulrând, aceste răspunsuri ideoafective reflectă experienţa internă a pacientului, acolo undeterapeutul trebuie să acţioneze pentru a produce schimbarea şi totodată experienţele din timpultransei hipnotice vor sta din punct de vedere afectiv la baza schimbării terapeutice viitoare,propuse de pacient. Dacă am precizat câteva noţiuni generale despre folosirea răspunsurilor ideomotorii îndiferite modalităţi în hipnoză, vom evalua, mai amănunţit în cele ce urmează folosirea acestora. e. Utilizarea semnalizării ideomotorii• Inducerea transei În inducerea transei este important ca psihoterapeutul să recunoască şi să valorificesemnalizările pacientului care indică dezvoltarea transei: corp imobil, relaxarea muşchilor feţei,fixarea atenţiei, reducerea pulsului şi a ritmului respirator, reducerea clipitului şi a înghiţitului.( apud M.Erickson,1976) Terapeutul poate verbaliza aceste mesaje pentru a induce convingerea pacientului că sepoartă ca un om hipnotizat, fapt care va facilita transa. Pentru a chestiona pacientul cu privire latrăirile sale i se poate cere să semnalizeze prin ridicarea unui deget. Se poate întâmpla ca în modinconştient şi curios mişcarea să apară într-un alt segment al corpului. În acest caz terapeutultrebuie să verbalizeze această semnalizare. Terapeutul trebuie să permită manifestarea automată,inconştientă, a pacientului său, permiţându-i acestuia orice manifestare, de orice tip. Subiecţii pot raporta apoi o multitudine de experienţe spontane, clasificate ca fenomeneale stării hipnotice: amnezia, anestezia, regresia, distorsiunea timpului, frânturi de vis, percepţiasenzorială modificată, având forme diferite de intensitate.• Adăncirea transei 24
  25. 25. Cu subiecţii care sunt receptivi şi pregătiţi potrivit pentu a explora transa cu toatemanifestările sale, este un pas scurt între semnalizarea ideomotorie şi adâncirea transei.Terapeutul întreabă simplu dacă subiectul ar dori să adâncească transa, trăind o stare confortabilăde relaxare sau absorbţie interioară. Dacă se obţine un răspuns pozitiv prin semnalizareideomotorie, terapeutul spune pacientului să continuie să adâncească transa până cândinconştientul său ajunge la o stare de confort satisfacătoare şi să semnalizeze acest lucru înaceeaşi manieră. Terapeutul poate utiliza orice modalitate de adâncire a transei, levitaţia braţului,închiderea ochilor, greutate sau căldură şi poate folosi semnalizarea ideomotrică pentru a urmăriefectele acţiunilor sale. Folosind "mişcarea mâinilor", inconştientul pacienţilor este pus să joaceun rol important în determinarea transei, semnalizând când trăieşte experienţa. Diferitele sugestii pe care terapeutul le poate folosi pot lua forma unor negaţii "Nu lăsaţidegetul arătător al mâinii drepte să se mişte încă", (apud I.Dafinoiu, 2002, pg.90) sau al unortruisme "Degetele noastre se mişcă ori de câte ori doresc să facă un lucru", (apud I.Dafinoiu,2002, pg.91) a unor duble legături "Nu ştiu dacă mişcarea degetului mâinii drepte va veni imediatdupă ce veţi închide ochii sau mai târziu", a unor sugestii directe "Degetul mâinii drepte vaîncepe să se mişte atunci când veţi atinge o stare confortabilă" etc. (apud I.Dafinoiu, 2002,pg,93). Orice răspuns al subiectului poate fi transformat într-un răspuns rezultat din transahipnotică. Dacă pacientul nu mişcă segmentul de corp indicat iniţial, nu apare nici o altă mişcareîntr-un alt segment al corpului indicat ulterior, atunci, non răspunsul său poate fi convertit înmanifestare a catalepsiei, care este specifică transei. "Sunt persoane care în transă nu mai pot să-şimişte deloc corpul. Cât timp puteţi menţine rigid corpul, fără să apară nici o mişcare? Străduiţi-vă să menţineţi corpul cât mai imobil şi rigid pentru că nu ştiu dacă ştiţi sau aţi observat, dar întransa hipnotică pot apărea uneori manifestări paradoxale, răspunsurile pot fi total opuse cu ceeace pacientului i se cere să facă şi corpul devine complet imobil, pentru o perioadă mai scurtă saumai lungă, sau o parte a corpului devine imobilă, în timp ce se poate mişca o alta, căreia nici nu-icerem să se mişte. Descoperiţi cum trăiţi dumneavoastră această transă." (apud M.Erickson,1990, pg.102). Terapeutul poate continua sugerând pacientului că inconştientul său continuă să lucrezepentru el, în problema pe care o are, în timp ce corpul său rămâne imobil, exact ca într-un somnsau într-o stare adâncă de concentrare. Prin folosirea fenomenelor ideomotrice se poate face diferenţa între antagonismul careexistă între conştient şi inconştient. "În timp ce mâinile tale vor continua să se mişte încet, uşor, 25
  26. 26. împreună, vor indica că inconştientul te va adânci mai mult, şi mai mult, într-o transă din ce în cemai profundă. Poate te vei întreba ce se întâmplă dacă vei încerca să te opui acestei mişcări? Esteposibil ca mintea ta conştientă să se opună forţei inconştientului tău? Cu cât vei încerca mai multacest lucru, este posibil ca mişcările să devină din ce în ce mai vizibile." (apud M.Erickson,1990, pg.98). Acest lucru poate oferi pacientului ocazia să observe existenţa a două părţi din el, unaconştientă şi una inconştientă, dar oferă şi terapeutului posibilitatea de a cunoaşte subiectul. Dacă subiectul nu întrerupe mişcările mâinilor, dar apare un zâmbet, o grimasă a feţei,înseamnă că este atât de posedat de mişcarea ideomotorie încât nu i se poate opune. Un astfel depacient este un pacient talentat care va răspunde bine la sugestiile hipnotice şi va trăi experienţeletransei. Dacă subiectul continuă mişcarea mâinilor, dar fără nici o expresie a feţei, înseamnă că nueste dispus să facă nici un efort, că este mai degrabă o persoană pasivă, căruia va trebui să i seadministreze sugestii mai directe, care să-l pună pe el în poziţia de pasivitate şi care nu îi cerefort. Este mai degrabă tipul de pacient care răspunde la o hipnoză mai clasică şi mai directivă.Dacă subiectul face eforturi să oprească mişcarea, care încetineşte, terapeutul trebuie săfolosească sugestii indirecte care să nu pună subiectul în situaţia de a răspunde prin opoziţie şirezistenţă. Folosirea adaptată a sugestiilor va garanta succesul transei, fiind determinată de tipul depacient, care poate fi cunoscut şi prin folosirea semnalizării ideomotorii.• Măsurarea adâncimii transei prin semnalizare ideomotorie. Conceptul de adâncime a transei este un concept controversat în istoria hipnozei. Teoriamodernă asupra hipnozei defineşte adâncimea transei ca o stare de concentrare sau absorbţie înasocierea relevantă a proceselor mentale pe care subiectul le poate experimenta. Adâncimeatrebuie înţeleasă ca o manieră particulară de răspuns şi nu ca o manieră generală de a experimentafenomenele transei. Fenomenul specific adâncimii transei nu constă în senzaţiile fizice, derelaxare, greutate, căldură, ci în special în disocierea conştient inconştient. S-a încercat realizarea şi folosirea unei scale de a "măsura" adâncimea transei, desemnalizare de către subiect a stării sale prin răspunsuri ideomotorii. Erickson a sugerat cădegetele mâinii pot semnaliza terapeutului starea de adâncime a transei la care se află pacientul,prin mişcări ale acestora. Ei au folosit termenul impersonal de "degete" pentru că folosireadenumirilor de "deget mic, inelar, mijlociu, arătător" ar presupune o prelucrare conştientă preamare. Pacienţii pot folosi orice mâna pentru a semnaliza ideomotor. 26
  27. 27. Concret, pentru a indica adâncimea transei pacienţii au următoarea schemă:- primul deget -exprimă adâncimea transei între 0-25% care implică relaxare, confort, fenomeneideosenzoriale şi semnalizarea ideomotrică este posibilă;- al doilea deget -între 25-50%-exprimă o stare de introspecţie interioară, sentimente, amintiri,dorinţe, vise, culori, imagini. Fenomenele transei sunt experimentate uşor, automat, fără efort,atunci când terapeutul sugerează, de exemplu , levitaţia braţului, căldură, greutate, percepţiesenzorială schimbată;- al treilea deget-între 50-75%-atunci când subiectul are toţi indicatorii unei transe hipnotice,trăiri care sunt capabile să exploreze transa, regresii, amnezii parţiale sau totale. Subiecţii sunt deobicei entuziasmaţi de trăirile pe care le-au avut, spunând că au trăit sentimente unice, spontane,că transa lor a fost mai adâncă decât până atunci. Ei acordă un sens adânc trăirilor de automatismşi disociere;- al patrulea deget -75-100%-atunci când pacientul raportează pierderea prizei de conştiinţă, atimpului, a orientării spaţiale. Specifică este deci disocierea, cu unele momente de vis, de aţipire,şi de revenire, adesea însoţite de amnezie. Ei raportează că nu-şi amintesc că au auzit cuvinteleterapeutului deşi au urmat sugestiile acestuia. Nu pot repovesti multe din trăirile lor. Uneoridurează până la 30 de minute până îşi recapată de tot orientarea. Acest model poate fi folosit şi pentru adâncirea transei considerându-se că primul deget ecel mai mic, care semnalizează o transă de 0-25% şi aşa mai departe până la degetul arătător, alpatrulea, ce exprimă o transă adâncă, de 75-100%, având în vedere faptul că degetul arătător estecel mai uşor de mişcat, accentuând prin mişcarea sa, impresia şi credinţa în adâncimea transei. f. Concluzii Utilizarea clinică a semnalizării ideomotorii presupune cunoaşterea amănunţită aaspectelor motorii ale omului, a automatismelor sale. Răspunsurile ideomotorii şi ideosenzoriale sunt automatisme care exprimă trăireadisocierii conştient-inconştient specifică transei hipnotice. Aceste manifestări exprimă în modspontan, natural şi real trăirile pacientului şi pot fi utilizate, sub diferite forme, în diferite etapeale transei, în inducerea ei, în adâncirea ei, în sugestii post hipnotice. Aceste manifestări trebuiecunoscute, iar terapeuţii cu experienţă se folosesc cu succes de ele, obţinând rezultate utile. 27
  28. 28. Comunicarea ideomotorie, folosită atât de pacient cât şi de terapeut, este o comunicarecare poate însoţi exprimarea şi comunicarea verbală sau poate fi folosită separat, în atingereascopurilor terapiei. CURS 6 Metafora terapeutică- un mod de intervenţie specific terapiei ericksonienea. Metafora în contextul social actual Metafora poate fi definită ca o figură de stil care presupune o comparaţie implicită întredouă elemente care nu sunt asemănătoare, cel puţin la prima vedere. Metafora sub diverse forme, poveşti, basme, parabole biblice, fabule, a fost folosită încădin cele mai vechi timpuri ca o modalitate de a transmite anumite înţelesuri, valori, atitudini, fărăa provoca la ascultător posibilitatea de a riposta prin rezistenţă sau afectându-i imaginea de sineîn vreun fel. În toate cărţile sfinte, fie cele creştine, budiste, musulmane, toate valorile, credinţele sunttransmise în formă metaforică, o formă care se adresează direct inconştientului şi care nu depindede factori de timp, spaţiu, contexte sociale. Ele transced toţi aceşti factori care se modifică,păstrând în interiorul lor aspectele permanente, valabile indiferent de evoluţia socială. Metafora are un caracter intuitiv şi iraţional care este în contrast cu modelele pe care lepropune şi le valorifică societatea actuală. Acestea din urmă sunt caracterizate mai degrabă de oraţionalitate externă, tehnologie avansată şi materialism sporit. Ne punem întrebarea dacă în acest context, în care omul este prins în aceste rigori logice,o terapie care foloseşte metafora ar fi potrivită, acceptată şi utilă pacientului. Mai sunt oamenidispuşi sã apeleze la fantezie şi să accepte sau ar considera că "poveştile sunt pentru copii, ei suntoameni serioşi, cu probleme serioase"? Noi tindem să considerăm poveştile, basmele, epopeile şi miturile ca fiind domeniulcopiilor. Există credinţe învechite legate de ele. Bunica, care spune poveşti înainte de a adormicopilul, pare să aparţină mai degrabă trecutului, de altfel ca şi povestitorul profesionist. Pare ca 28
  29. 29. filmele SF şi computerul să fi înlocuit poveştile. Copiii par a fi mult mai ancoraţi în problemeleexistenţiale, mult mai logici şi mai puţin sensibili la fantezie. Şi totusi, dacă privim mai atent, nu s-au schimbat poveştile, s-au schimbat mai degrabăpersonajele. Calculatorul este tot o evadare în fantezie, într-o lume unde sunt posibile alte lucruridecât în realitate, iar extratereştrii nu au făcut altceva decât să înlocuiască vechile personaje dinpoveşti. Astfel că, sarcina terapeutului devine acea de a modela povestirea în funcţie de credinţeleşi mediul pacientului. Gruparea capacităţilor omului în capacităţi secundare şi capacităţi primare(emoţii) a fost confirmată de către o serie de descoperiri neurofiziologice. Acestea auidentificat funcţii diferite ale emisferei stângi faţă de emisfera dreaptă. Emisfera stângă esteresponsabilă pentru concluziile logice, paşii analitici şi componentele verbale ale comunicării.Emisfera stângă contine aşadar capacităţi secundare şi este reprezentativă pentru înţelegere şiraţiune. Emisfera dreaptă, care de regulă nu este dominantă, furnizează pentru gândire înţelegereaunitară, imagini metaforice şi emoţionale, asociaţii mai puţin cenzurate. Ea conduce capacităţileprimare orientate emoţional şi astfel este sediul intuiţiei şi fanteziei. (N. Paseschkian,1998). Văzută în această lumină, metafora pare a fi universală şi niciodată depăşită. Există,aşadar, o aplecare naturală a omului, indiferent de timpul şi spaţiul geografic sau social în caretrăieşte spre fantezie, mister, intuiţie. Metafora vine să acţioneze pe un teren pe care conştientul şi raţiunea au dat greş sau numai găsesc soluţii viabile, care să ducă la rezultate. Trebuie să subliniem faptul că cel care vine la terapeut este în situaţia de a nu mai găsisoluţii logice la problemele pe care le are. Uneori, de fapt, cel mai adesea, el a încercat câteva dinastfel de soluţii dictate de raţiune dar acestea nu i-au oferit o soluţie. Astfel, metafora terapeuticǎare rolul de a-i oferi alternative, de a-l îndepărta de rigorile şi necazurile superlogice, de a-i oferisoluţii apelând la resursele inconştientului pacientului, acolo unde, conform concepţiei lui M.Erikson este un depozit inimaginabil de resurse. Tocmai acesta este motivul pentru care poveştile, miturile, fabulele au fost folositeconstant de-a lungul timpului. Au folosit în scop pedagogic, pentru educarea persoanei într-unmod în care să nu-i fie lezată imaginea. Ele au vehiculat valori morale şi modele comportamentale care au fost transmise şiancorate în conştiinţa omului. Ele au arătat că şi cea mai amară lecţie poate fi îndulcită fiind 29
  30. 30. transmisă într-un mod aluziv. Morala poveştilor este exprimată în diferite moduri, uneori apareimediat, uneori este deghizată, deci sugerată. Totodată, prin poveste se pot transmite unele învăţăminte mult mai uşor unor persoanecare în alt mod nu ar înţelege-o, copiilor, persoanelor rigide şi blocate emo țional sau celor maipuţin dotaţi intelectual. Ele transpun omul în situaţie, creşte astfel empatia şi posibilitatea de aînţelege. Este o modalitate de transmitere naturală. Erikson vorbeşte de "comunicare pe douăniveluri" - conştient, inconştient. Conştientul este pregătit pentru descifrarea logică raţională, în timp ce inconştientulprocesează sub aspect imagistic şi emoţional (I. Dafinoiu, 2000). Iată de ce metafora, ca modalitate de a interveni terapeutic nu este niciodată depăşită, eaare sfera ei de acţiune bine precizată şi care foloseşte alte modalitãţi în afara celor conştiente.b.Funcţiile metaforei terapeutice a) Funcţia de oglindă Pacientul "se vede" în poveste, el empatizează cu personajele sau cu relaţiile din poveşti.Pacientul se apropie mai mult de conţinuturile poveştii prin imaginile multiple pe care aceasta leproduce. El poate să proiecteze nevoile şi aşteptările sale, având libertate de mişcare, nefiindîncadrat în nişte limite rigide. Comprehensiunea şi receptivitatea la poveşti este mai uşoarăprin schiţarea fanteziilor şi amintirilor pacientului (N. Peseschkian,1998). De asemenea, prin poveste se pune o distanţă faţă de problemele pacientului. El vede ca şicum ar lua distanţă faţă de ele, ca şi cum ar privi din exterior şi ar fi un spectator. Este o distanţăafectivă necesară pentru a găsi alternative. Astfel, este mai accesibil ca problema să fie supusă unuiexamen raţional, când este reprezentată de personajele şi evenimentele poveştii (I. Dafinoiu,2000). Semnificaţiile pe care le acordă pacientul pot fi întruchipate în poveste de fiecare datădiferit. b) Funcţia de model Poveştile sunt prin ele însele un model. Ele au jucat dintotdeauna o funcţie depromovare de învăţăminte. Pildele existente în toate religiile au evident un astfel de rol. Elepromovează anumite conflicte, pun în balanţă binele cu răul, creează situaţii problematice şi 30
  31. 31. redau maniere surprinzătoare uneori de rezolvare a lor. Poveştile transmit soluţii într-o manierăindirectă, de obicei şi implicită. Dar acest lucru nu înseamnă că poveştile şi soluţiile promovate de ele sunt rigide.Dimpotrivă, fiecare persoană este liberă să interpreteze totul în manieră proprie, să facă conexiunidin cele mai variate. Povestea este un test în care pacientul poate încerca cele maineobişnuite soluţii, sentimente şi gânduri şi apoi le poate aplica la conflictele sale reale. El poateevada în fantezie, acolo unde riscurile încercărilor nu există. Acolo el poate încerca orice, oricâtde aventuros sau periculos poate părea. În mod normal, pacientul manifestă o opoziţie faţă de procesul terapeutic. Nu este uşor sărenunţe la propriile lui idei, fie bune sau rele şi să le înlocuiască cu unele venite din parteaterapeutului, pacientul nefiind sigur că ceea ce i-ar transmite terapeutul ar fi mai valoros şi mai utildecât ceea ce încercase sau ştie el. Povestea însă evită acest lucru, ea propune un model faţă decare pacientul nu poate manifesta o opoziţie directă şi agresivă, pe de o parte pentru că nu îlvizează în mod direct pe el, ci sunt descrise alte personaje care se confruntă cu probleme sauconflicte asemănătoare, pe de altă parte pentru că povestea nu se adresează spiritului conştientraţional, astfel ca pacientul să poată să se opună prin cunoştinţele sale conştiente, ci seadresează inconştientului, care se conduce după reguli diferite de cele ale conştientului. c) Funcţia de mediator Subliniam anterior că pacientul poate crea rezistenţe în relaţia terapeutică, care se potmanifesta în diferite forme: tăcere, întârziere, eşecul de a apărea la întâlnire, dubii în legătură cuvaloare terapiei, exprimat prin comentarii cu privire la timpul şedinţei, numărul de şedinţe,preţul terapiei. De asemenea, nu este prea plăcut pentru pacient ca să fie puse la îndoială valorile,credinţele şi ideile sale existente până atunci. Acest atac la valori ar putea avea ca răspuns din partea pacientului punerea în acţiune amecanismelor defensive, de diferite intensităţi, mergând uneori până la renunţarea laterapie. Această confruntare directă şi această contradicţie între lumea pacientului şi lumeaterapeutului poate fi evitată folosind metafora. Povestea se interpune între pacient şi terapeut, formând un teritoriu al nimănui sau mai binezis un teritoriu al ambelor părţi (I. Dafinoiu, 2000) în care atât pacientul cât şi terapeutul potconstrui. Se evită astfel un conflict, este ca intermediar între cele două fronturi. Este, de asemenea, şi 31
  32. 32. un semn de respect pentru pacient iar aceste poveşti vorbesc dorinţelor sale narcisiste (R. Bottegoy,1977) d) Funcţia de transmitere a tradiţiei Poveştile conţin în ele ceea ce timpul a filtrat şi a promovat: obiceiuri, reguli, modele care s-au dovedit utile şi care au rezistat de-a lungul timpului. În cuvântul tradiţie trebuie să închidem nu doar ceea ce ţine de o anumită societate, careeste un termen mult mai larg şi adaptat la mai multe niveluri: familie, cuplu, cultură, societate sautradiţie individuală. Dacă poveştile care se transmit de la generaţie la generaţie par a fi întotdeauna la fel,transmise de la o persoană la alta, judecând în acest cadru, ele capătă de fiecare dată o altă semnificaţieîn funcţie de cel ce ascultă. Conceptele psihoterapeutice clasice includ mitologii istorice comparabile cu poveştilenoastre. Un exemplu este complexul Oedip, unde povestea lui Oedip, schiţată din macheteletradiţionale este, în primul rând o metaforă pentru comportamentul faţă de autoritate. Aceastămetaforă a fost ulterior aplicată la teoria şi practica psihanalitică a complexului Oedip. (N.Peseschkian,1998) e) Funcţia de transmitere a valorilor transculturale Ca purtătoare ale tradiţiei, poveştile sunt reprezentantele unei culturi. Acestea poartă în elemodelele unei culturi, ale unui grup. Poveştile fiecărei culturi reflectă normele, regulile necesare şiutile într-o anumită cultură, dar care ar putea fi nepotrivite unei alte culturi. De aceea, terapeutultrebuie să fie informat cu privire la mediul cultural al pacientului său. Totuşi, pe de altă parte,dacă poveştile sunt atât de îndepărtate pentru a fi respinse, ele pot aduce noi reguli, noialternative care pot demonta vechile norme şi modele şi care pot deschide noi orizonturi şisă extindă repertoriul de concepte, valori şi soluţii. Acest proces este legat de demontarea barierelor emoţionale şi a acelora care opunrezistenţă căilor ciudate ale gândului şi comportamentului, provocând noi gânduri. (N. Peseschkian,1998). f) Funcţia de regresie 32
  33. 33. Poveştile şi atmosfera în care acestea sunt spuse duc imediat cu gândul la vârstacopilăriei. Acea vârstă este cea dominată de poveşti, de imaginaţie debordantă şi fantezie.Copilului i se transmit învăţături, cu intenţie sau nu, prin poveşti pentru că se consideră că el nupoate "înţelege" în alt mod. Asfel, copilul este obişnuit cu acest mod de comunicare. Adultul, îngeneral, "uită" această modalitate de comunicare, fiind constrâns de rigorile logice, raţionale,fiind prins între limite rigide. Atmosfera în care terapeutul spune povestea terapeutică este unacaldă, deschisă, prietenoasă, cooperativă, care duce pacientul cu gândul şi trăirile la perioadacopilăriei. Ceea ce i se propune pacientului este fantezie şi imaginaţie. Aceasta capătă semnificaţiaexpresiei, o întoarcere la perioada poveştii, când orice era posibil, când barierele logice nuîngrădeau spiritul persoanei. Astfel, povestea permite adultului să renunţe la mijloacele abişnuite de a acţiona şi de agăsi idei noi, amuzante, absurde chiar. Dar tocmai acest lucru face ca adultul să poată găsi noivariante, inaccesibile până atunci. Povestea este cea care lasă loc curajului: de a încerca noilucruri, deschide uşa spre fantezie, spre senzaţia de confort şi siguranţă. Această întoarcere cătrecopilărie este ghidată pe de o parte de conţinuturi, teme, pe de altă parte de personaje, dar şi demodul de a transmite povestea ; ton ,voce, intonaţie, structura frazei etc. g) Funcţia de acoperire a conceptelor contrare (opuse) Terapeutul oferă pacientului un concept, o idee care poate să nu stârnească în pacient osemnificaţie utilă. Poveştile pot acoperi întreaga realitate. Ca în exemplul "Contrariile se atrag" sau "Cine seaseamănă se adună", povestitorul promovează întreaga gamă de soluţii alternative. Ele, fărăa stârni contradicţii logice, prezintă pacientului sfera întreagă şi oferă pacientului posibilitatea dea alege. Pacientul are acum o perspectivă largă, el poate alege în cunoştinţă de cauză, ştiindambele variante sau toate variantele. Uneori apare o schimbare de perspectivă atât de interesantă,încât stârneşte surpriza şi suprinderea, reacţia pacientului fiind cea de "Aha!" h) Funcţia de resemnificare - (I. Dafinoiu, 2000) 33
  34. 34. Pentru a înţelege această funcţie a metaforei, trebuie făcută distincţia între lucrul în sine şilucrul pentru sine. Imaginea pe care cineva o are despre un lucru şi lucrul în sine nu este acelaşi lucru.Fiecare vede dintr-un anumit unghi şi acordă o anumită semnificaţie. Funcţia acestei metaforeeste cea de a schimba punctul de vedere, de a schimba unghiul astfel încât să-şi arate o altă faţetă.Terapeutul nu trebuie să schimbe neaparat lucrurile, este uneori de ajuns să schimbe imaginea pecare pacienţii o au despre unele lucruri. A resemnifica înseamnă ca pacientul să găsească o altăsemnificaţie care să nu-l mai deranjeze, care să nu se mai afle în conflict. i) Funcţia de căutare transderivaţională (I. Dafinoiu, 2000) Principala caracteristică a metaforei este cea de a fi izomorfă cu realitateapacientului. Pacientul trebuie să se regăsească la un anumit nivel, în poveste. Astfel, povestease transformă într-o punte, între realitatea obiectivă a pacientului şi lumea metaforei. Prin metaforă se propune o anumită soluţie pe care pacientul poate apoi să o transpunăla propriul său conflict. Din ceea ce am prezentat până acum se poate vedea că poveştile pot fi uşor reţinute şipuse în aplicare în diferite situaţii reale. Dar pacienţii nu-şi reamintesc neapărat povestea cares-ar potrivi cu o anumită situaţie reală pentru ca apoi să pună în aplicare rezolvarea poveştii. Acestlucru are mai degrabă loc într-un mod intuitiv şi de cele mai multe ori pacientul va interpretapovestea într-un mod diferit. El extinde semnificaţiile originale ale poveştii şi actualizează noiconcepte, care îl ajută să diferenţieze propria sa mitologie, în acest fel povestea funcţionează ca undepozit. Ea afectează pacientul o perioadă lungă de timp şi îl face independent de terapeutul său. Desigur că funcţiile pe care le îndeplineşte metafora au fost privite mai ales într-operspectivă în care se impunea o clasificare, care, desigur, poate fi extinsă sau condensată.Aceasta acţionează într-un mod unitar şi spontan, de aceea o parte din funcţii se ating în unelelocuri sau chiar se suprapun parţial.c. Sursele de inspiraţie pentru metaforele terapeutice Terapeutul care foloseşte metafore în demersul său terapeutic are fie posibilitatea de a-şicrea propriile metafore după anumite modele propuse de diferiţi autori, fie îşi pot inspirapoveştile din diferite surse. Sursele de inspiraţie predilecte pentru metafore terapeutice suntbasmele, fabulele, parabolele, poveştile orientale. 34

×