Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

1930 pr iosif trifa - fiul cel pierdut - sibiu 2006

146 views

Published on

1930 pr iosif trifa - fiul cel pierdut - sibiu 2006

Published in: Spiritual
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

1930 pr iosif trifa - fiul cel pierdut - sibiu 2006

  1. 1. Fiul cel pierdut 1 Preot IOSIF TRIFA Fiul cel pierdut
  2. 2. 2 Preot IOSIF TRIFA © Toate drepturile rezervate Editurii «Oastea Domnului» – Sibiu str. Ch. Darwin, nr. 11 tel. 0269 216677; fax 0269 216914 ISBN 13 937-710-068-9 ISBN 978-973-710-068-9
  3. 3. Fiul cel pierdut 3 Preot Iosif TRIFA FIUL CEL PIERDUT Edi ia a V-a Apare cu binecuvântarea IPS Sale Dr. Lauren iu Streza, Mitropolitul Ardealului Editura «Oastea Domnului» Sibiu, 2006
  4. 4. 4 Preot IOSIF TRIFA
  5. 5. Fiul cel pierdut 5 Cuvânt înainte – la edi ia a II-a – În vestirea Evangheliei, Iisus Mântuitorul n-a predicat oamenilor în glas de filozofie grea şi neîn eleasă. Iisus Mântuitorul a fost şi aici un învă ător neîntrecut. El a folosit pilde şi asemănări luate din via a şi priceperea oamenilor. El a folosit învă ături atât de sim- ple, încât şi pruncii le pot pricepe – şi totuşi atât de adânci, încât în ele încape tot adâncul în elepciunii. Minunate sunt, în special, pildele Mân- tuitorului. Pentru trezirea păcătoşilor şi în- toarcerea lor la Dumnezeu, nimic nu lucrează cu atâta putere ca pildele Mântuitorului. Minunată şi neîntrecută este îndeosebi pilda cu fiul cel pierdut. Preo i din toate tim- purile au predicat această pildă; poe ii au cântat-o, pictorii au zugrăvit-o... Ea va rămâ- ne până la sfârşitul veacurilor una dintre cele mai mişcătoare chemări ale Dumnezeirii, va rămâne ca un cântec dulce al iubirii cereşti, ca o chemare dulce a Tatălui ceresc. Milioane şi milioane de suflete a scos a-
  6. 6. 6 Preot IOSIF TRIFA ceastă pildă din căile pierzării. Milioane şi milioane de suflete au plâns cu fiul cel pier- dut, s-au întors cu el „acasă” şi au căzut cu el în bra ele Tatălui ceresc... Cu ajutor de la Domnul de sus, în cartea de fa ă am tâlcuit pe larg această pildă şi o slobozim în lume – tipărită a doua oară – ca pe un strigăt de întoarcere la Dumnezeu. Domnul să binecuvânteze cu folos de mântuire sufletească pe cei ce o vor citi şi răspândi. Sibiu, 15 martie 1937 Preot Iosif Trifa, redactorul foii «Isus Biruitorul»
  7. 7. Fiul cel pierdut 7 Pilda Evangheliei cu fiul cel pierdut Zis-a Domnul pilda aceasta: „Un om avea doi fe- ciori. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avu ie». Şi le-a împăr it lor avu ia. Şi, nu după multe zile, adunând toate, feciorul cel mai tânăr s-a dus într-o ară departe, şi acolo a risipit toată avu ia sa, vie uind întru dezmierdări. Şi, cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare în- tr-acea ară şi el a început a se lipsi. Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ării aceleia şi l-a trimis pe el la arinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele său din roşcovele ce mâncau porcii; şi nimeni nu-i da lui. Iar venindu-şi întru sine, a zis: «Câ i arga i ai ta- tălui meu sunt îndestula i de pâine, iar eu pier de foame! Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi voi zi- ce lui: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău: fă-mă ca pe unul din arga ii tăi». Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar el, încă de- parte fiind, l-a văzut pe dânsul tatăl lui şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat pe el.
  8. 8. 8 Preot IOSIF TRIFA Şi a zis lui feciorul: «Tată, greşit-am la cer şi îna- intea ta şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău». Şi a zis tatăl către slugile sale: «Aduce i haina cea dintâi şi-l îmbrăca i pe el; şi da i inelul în mâna lui şi în- căl ăminte în picioarele lui. Şi aducând vi elul cel hrănit, îl înjunghia i; şi mâncând, să ne veselim. Căci fiul meu acesta mort era şi a înviat; şi pierdut era şi s-a aflat». Şi au început a se veseli. Iar feciorul lui cel mai mare era la arină; şi, dacă a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri. Şi chemând pe una dintre slugi, a întrebat-o: «Ce sunt acestea?» Iar el a zis: «Fratele tău a venit; şi a junghiat tatăl tău vi elul cel hrănit, pentru că sănătos pe el l-a primit». Şi s-a mâniat şi nu vroia să intre; iar tatăl lui, ie- şind, îl ruga pe el. Iar el, răspunzând, a zis tatălui său: «Iată, de a- tâ ia ani slujesc ie şi niciodată porunca ta n-am căl- cat: şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când veni fiul tău acesta, care a mâncat avu ia ta cu desfrânatele, junghiaşi lui vi elul cel hrănit». Iar el a zis lui: «Fiule, tu în toată vremea eşti cu mine şi toate ale mele – ale tale sunt. Ci se cădea a ne veseli şi a ne bucura; căci fratele tău acesta mort era şi a înviat; şi pierdut era şi s-a aflat»”. (Evanghelia de la Luca 15, 11-32)
  9. 9. Fiul cel pierdut 9 Fiul pleacă de acasă şi rupe legătura cu tatăl său Ruperea legăturii noastre cu Tatăl Ceresc Să cercetăm cu de-amănuntul pilda cu fi- ul cel pierdut. Evanghelia începe prin a ne spune că: „Un om avea doi feciori. Şi a zis cel mai tâ- năr dintre ei tatălui său: «Tată, dă-mi partea ce mi se cade de avu ie». Şi le-a împăr it lor ave- rea. Şi, nu după multe zile, adunând toate, fe- ciorul cel tânăr s-a dus într-o ară departe”. Ce i-a venit feciorului cel mai tânăr să fa- că acest lucru? De bună seamă, ceva îndem- nuri slabe. Nu-i mai plăcea lucrul... Apucase cu prieteni răi... Apucase cu petreceri şi chefuri de noapte. Tatăl poate că începuse să-l cam mustre. El voia acum să scape de controlul tatălui său... Voia să fie liber... Voia să facă ce vrea şi să trăiască cum vrea. Îşi în- chipuia el cât de frumoasă trebuie să fie o astfel de via ă. Iată-l plecat la drum. De bunăvoie o ru- pe cu casa părintească, o rupe cu tatăl său
  10. 10. 10 Preot IOSIF TRIFA şi pleacă într-o ară depărtată. Duioasă este această despăr ire. Tatăl se uită cu jale du- pă fiul plecat. Îl petrece cu ochii în zare, suspinând: «Oare se va mai întoarce scum- pul meu copil?» Chipul de mai jos arată plecarea fiului pierdut, arată ruperea legă- turii dintre un tată şi un fiu. Grozavă este această rupere!
  11. 11. Fiul cel pierdut 11 O astfel de grozavă rupere se petrece şi în via a noastră cea sufletească, pentru că pilda cu fiul cel pierdut este o oglindă în ca- re, uitându-ne, ne vedem pe noi înşine şi via- a noastră cea sufletească. Tatăl din pilda Evangheliei este Dumnezeu, este Tatăl ce- resc, iar fiul suntem noi, cei care – prin pă- catele noastre – rupem legătura dintre noi şi El. Păcatul rupe legătura dintre noi şi Tatăl ceresc. Ah, ce grozavă este această rupere! Sunt multe nenorociri în lumea asta. Eu însă zic că nu este decât o singură nenorocire adevă- rată: ruperea legăturii cu Tatăl Ceresc! Peste mine au dat multe nenorociri: am pierdut pe mama, am pierdut so ia, trei copii; dar eu nu mă tem decât de o singură nenoro- cire: să nu pierd legătura cu Tatăl ceresc, să nu-mi rupă păcatul legătura cu El. Omul e făcut să trăiască în legătură ne- curmată de ascultare şi iubire cu Dumnezeu, Făcătorul său. De la începutul până la găta- tul Scripturilor răsună neîncetat chemarea şi strigarea Dumnezeirii să nu rupă omul a- ceastă legătură. De la început până la gătat se vede şi aplecarea omului de a rupe această legătură şi se vede şi silin a satanei de a stri- ca această legătură.
  12. 12. 12 Preot IOSIF TRIFA Ah, ce lucru grozav este ruperea legăturii dintre om şi Dumnezeu! Ah, ce lucru grozav este un om ce trăieşte fără Dumnezeu în lu- me! Şi, vai, este lumea plină de astfel de oa- meni! În trei clase s-ar putea împăr i oamenii, în ceea ce priveşte legătura lor cu Dumnezeu: 1. În clasa întâi stă mul imea necredincio- şilor, mul imea celor mul i, mul i, care n-au nici o legătură cu Dumnezeu. Singura lor în- tâlnire cu Dumnezeu a fost Taina Sfântului Botez; singura mărturie despre legătura lor cu Dumnezeu este matricola boteza ilor (dar la ce poate folosi această mărturie?). Aceştia trăiesc în „slobozenia” diavolului. Sărmanii! Aceştia nu cunosc „casa părintească” a Ta- tălui ceresc, pentru că n-au gustat niciodată din ea. Ei râd când le spui despre dulcea a unei vie i trăite cu Domnul. 2. În clasa a doua este mul imea celor ce-şi închipuie că legătura cu Tatăl ceresc se poate ine cu fel de fel de minciuni şi forme goale. Sunt atâ ia şi atâ ia oameni care se roagă – aşa, în graba mare – seara şi dimi- nea a, lui Dumnezeu, dar toată ziua o trăiesc fără Dumnezeu. Eu mă gândesc cu câtă uşu- rin ă rostesc oamenii rugăciunea „Tatăl nos- tru”. Îl numesc pe Dumnezeu Tată, dar n-as-
  13. 13. Fiul cel pierdut 13 cultă de El. Îl agrăiesc Tată, dar nu sunt „acasă” la El şi nici nu umblă să se întoarcă, stăruind în păcate. Toată ziua fac unii oa- meni voia diavolului, iar seara rostesc în ga- lopul gurii „Tatăl nostru”. Aici încap asprele cuvinte ale Mântuitorului: „Ce-Mi zice i Mie: «Doamne, Doamne» şi nu face i voia Mea?” (Lc 6, 46). Am amintit aceste lucruri să nu creadă cineva că fiii pierdu i sunt numai cei ce-şi to- pesc averea sufletească şi trupească în che- furi, be ii, desfrânări şi alte păcate răsună- toare. O, nu! Fiu pierdut este tot omul cel ca- re nu are o legătură vie şi lucrătoare cu Tatăl ceresc. A avea o legătură adevărată cu Dumne- zeu, a fi un adevărat copil al lui Dumnezeu înseamnă să trăieşti o via ă legată clipă de clipă cu El, cu cerul, cu veşnicia... Înseamnă să trăieşti o via ă de copil al lui Dumnezeu răscumpărat prin Jertfa cea scumpă a Fiului Său. O, ce via ă dulce şi scumpă este aceas- ta! Câ i însă o trăiesc? Fiul cel pierdut a rupt legătura cu tatăl său pentru că îi trebuia „libertate”... Voia să fie liber... Voia să trăiască de capul său. Tatăl său putea să-l ină cu puterea acasă, putea să nu-i dea nici partea de avere, căci, după legea
  14. 14. 14 Preot IOSIF TRIFA lui Moise, feciorul avea drept la partea sa de avere numai în cazul când se căsătorea. Dar – în iubirea lui de tată – i-a dat şi libertate şi i-a dat şi partea sa de avere. Nu voia să-l ină cu puterea acasă, ca într-un arest. Tatăl ceresc ne-ar putea ine şi pe noi cu puterea în „casa” Lui; în ascultare de El. Ne-ar putea opri de la păcat. Dar, în acest caz, am avea o mântuire silită; o mântuire fără nici un pre . Ni s-ar lua şi libertatea voin ei. Dumnezeu nu se atinge de libertatea voin ei. Numai cât această libertate trebuie folosită bine. „Toate îmi sunt slobode – zice Apostolul Pavel – dar nu toate de folos” (I Cor 10, 23). Un dar mare şi scump este libertatea, dar şi foarte gingaş. Chiar şi libertatea cea lu- mească este un dar foarte gingaş. Vorbeşte despre libertate unor oameni mai neprice- pu i, şi ei se vor duce să jefuiască, să fure, să taie pădurile. Pentru ei libertatea este un fel de „sloboadă”, un fel de slobozire a apelor. O libertate e bună numai în cadrele legilor şi ordinii publice. Aşa e şi cu libertatea cea su- fletească. Ea este bună numai în cadrele le- gilor cereşti; e bună numai până când rămâ- ne sub controlul şi ascultarea Tatăl ceresc. Fiul cel pierdut dorea o libertate afară de casa tatălui său, afară de ochii lui şi contro-
  15. 15. Fiul cel pierdut 15 lul lui. O aşa „libertate” sufletească le place şi oamenilor de azi. Le trebuie „libertate” să se îmbete, să înjure şi să facă toate păcatele. Un pictor l-a desenat pe fiul cel pierdut părăsind casa tatălui său călare pe un cal zburdalnic. Potrivită icoană, căci aşa este şi „libertatea” păcătoşilor: un „cal fără frâu” (Iac 3, 3). Cei păcătoşi aleargă în galop pe căile pierzării „ca şi calul şi catârul la care nu este pricepere” (Ps 31, 10). Ce lucru gingaş este libertatea cea sufle- tească! Un mare învă at creştin zice: „La drept vorbind, omul nici n-are slobozenie, cum îşi închipuie el. Dacă nu-l cârmuieşte Dumne- zeu, fără doar şi poate, îl cârmuieşte satana. Omul e cârmuit ori de Domnul, ori de diavo- lul, aşa după cum face voia unuia sau a ce- luilalt…” Învă atul se pare că are toată dreptatea. Eu citesc mult în Scriptură şi am observat un lucru. De câte ori omul s-a ridicat şi şi-a bătut pieptul, strigând: „Eu sunt liber, fac ce vreau...”, de atâtea ori, îndată l-a înhă at satana în cursa păcatului. N-a pă it oare şi Adam aşa? Voia să fie complet „liber” şi a că- zut în cea mai ruşinoasă robie a lui satana.
  16. 16. 16 Preot IOSIF TRIFA Lauda omului: „fac ce vreau...”, tradusă în româneşte, înseamnă că face diavolul ce vrea el. Libertate adevărată este numai în casa Tatălui ceresc: în ascultare de El şi de porun- cile Lui. Libertatea, aşa cum o în elege lumea de azi, este o ruşinoasă robie la diavolul.
  17. 17. Fiul cel pierdut 17 Libertatea cea adevărată este aceea pe care ne-a câştigat-o scumpul nostru Mân- tuitor cu Jertfa Lui cea Sfântă. Iisus ne-a eliberat din jugul cel ruşinos al robiei lui satana. „Hristos ne-a izbăvit, ca să fim slo- bozi… Să rămânem dar tari în această li- bertate; să nu ne plecăm iarăşi sub jugul robiei” (Gal 5, 1). Însă, vai, cei mai mul i creştini „au căzut din această libertate” (II Ptr 2, 20), rupând le- gătura cu Tatăl ceresc. Ce lucru grozav este ruperea legăturii cu Tatăl ceresc! Această rupere este începutul pierzării sufleteşti. Dar să luăm aminte că tot aici este şi începutul mântuirii sufleteşti. Primul pas al mântuirii sufleteşti tocmai acesta este: să- i dai seama ce fel de legătură ai tu cu Dumnezeu, cu Tatăl ceresc. Să te retragi în cămara sufletului tău şi să te în- trebi: „Oare cum stau eu fa ă de Dumnezeu? Oare mă pot înfă işa înaintea Lui ca un copil ascultător al Lui?”... Începutul mântuirii nu stă în ocoşeli de acestea: „Fac ce pot şi pentru suflet, mă si- lesc să-mi fac şi datoria de creştin...”, ci stă în întrebarea categorică, precisă: Eşti tu într-o legătură vie şi necurmată cu Tatăl ce- resc, ori eşti într-o legătură stricată? Eşti
  18. 18. 18 Preot IOSIF TRIFA tu „acasă”, ori eşti dus de „acasă”?... Tră- ieşti în ascultare de Tatăl ceresc, ca un co- pil ascultător al Lui, ori ai ieşit din această ascultare? Fratele meu! Eu pun în fa a ta întreba- rea: Eşti tu „acasă” ori eşti dus de „acasă”? Fă- i tu singur socoata!
  19. 19. Fiul cel pierdut 19 „Şi şi-a risipit toată averea sa în dezmierdări...” Despre risipa şi risipirea averii celei sufleteşti Pilda Evangheliei ne spune că fiul a ce- rut, iar tatăl său i-a dat „partea lui de avere”. Dar răul şi pierzarea fiului încă nu stăteau aici. El putea să apuce pe un drum bun, du- pă ce şi-a luat partea sa de avere. Putea să-şi întocmească o gospodărie, să-şi facă o căsni- cie şi să trăiască fericit. Dar el n-a făcut aşa. El a ales calea cea rea. „Şi s-a dus feciorul cel tânăr într-o ară de- parte şi acolo a risipit toată averea sa, vie uind întru dezmierdări (destrăbălări).” O, ce în eles adânc este şi pentru noi în această istorie! Fiul din pilda Evangheliei a plecat în lume cu „partea lui de avere”. În- tocmai aşa suntem şi noi. Tatăl ceresc ne-a trimis în lume, dându-ne „partea noastră de avere”, dându-ne o zestre sufletească cu care să putem trăi în această „ ară străină”, până ne vom întoarce iarăşi la El. Ştii tu, dragă ci-
  20. 20. 20 Preot IOSIF TRIFA titorule, care este „partea noastră de avere” pe care o avem de la Tatăl ceresc? Este ave- rea noastră cea trupească şi sufletească: este mintea, priceperea, cunoştin a, sănătatea şi alte multe daruri, – aici pomenind şi darurile mântuirii sufleteşti. Ah, ce „avere” scumpă avem noi de la Ta- tăl ceresc! Pentru „averea” aceasta noi ar tre- bui să stăm neîncetat în genunchi cu rugă- ciuni de mul umire lui Dumnezeu. Dar, vai, noi nu ştim pre ui această avere! Suntem, şi cu lucrul acesta, în chipul fiului celui pierdut. Ca şi el, risipim şi noi şi prădăm „partea de avere” ce ni s-a dat de la Tatăl ceresc. O prăpă-
  21. 21. Fiul cel pierdut 21 dim în fel de fel de păcate şi lucruri slabe. E plină lumea de cei ce-şi risipesc averea ce o au de la Tatăl ceresc. În multe chipuri şi feluri îşi risipesc oa- menii averea ce o au de la Tatăl ceresc. Iată-l pe be iv cum îşi pradă averea tru- pească şi sufletească. Iată-l pe învă atul ne- credincios. Are o avere întreagă de minte şi în elepciune. Ce lucruri frumoase ar putea face cu această avere! Cum i-ar putea deştepta pe oameni... cum le-ar putea citi din Biblie... cum i-ar putea învă a şi lumina… Dar, vai, el foloseşte „averea” ce o are pentru a-i înşela pe cei nepricepu i. Ba unii folosesc mintea şi învă ătura chiar pentru a tăgădui pe bunul Dumnezeu, Care le-a dat aceste daruri. Iată-l pe înşelător, pe zavistuitor şi pe to i ceilal i păcătoşi care îşi pradă averea tru- pească şi sufletească. O, cum îşi pradă oa- menii „averea” ce o au de la Tatăl ceresc! Ce dar mare sunt mâinile, dar păcătosul le folo- seşte să fure, să bată, ba chiar şi să omoare. Ce dar mare sunt picioarele, dar păcătosul aleargă cu ele la birt şi în căile pierzării. Ce dar mare sunt gura şi graiul, dar omul le fo- loseşte să mintă, să blesteme, să batjoco- rească, ba chiar şi să înjure pe Făcătorul său, pe Cel ce i-a dat aceste daruri.
  22. 22. 22 Preot IOSIF TRIFA La Taina Sfântului Botez, când primim legătura cu Dumnezeu, ni se pecetluiesc cu Darul Sfântului Duh ochii, mâinile, picioare- le, fruntea, pieptul, capul, în semn că ele sunt o avere a Tatălui ceresc şi trebuie să le punem în slujba Lui. Ni se dă şi haină nouă şi curată, în semn că avem o zestre sufleteas- că deplină. Taina Sfântului Botez ne dă par- tea noastră de avere; ne dă o zestre cerească şi sufletească completă. Dar cei mai mul i oameni parcă nimic nu fac altceva decât rup, murdăresc şi zdren uiesc haina botezului; ri- sipesc „zestrea” ce li s-a dat. La cei mai mul i oameni ce a mai rămas din această zestre? (Matricola boteza ilor!) Ah, ce risipă grozavă de avere trupească şi sufletească este azi în lume! Ori încotro te ui i, vezi această pradă. E plină lumea de oameni care şi-au pierdut cea mai scumpă avere. În multe chipuri şi feluri îşi poate prăda omul „partea de avere” ce o are de la Tatăl ce- resc. Pilda Evangheliei ni-l arată pe fiul cel pierdut prădându-şi averea în chefuri şi des- fătări. Prin aceasta, Evanghelia pune în fa a noastră be iile, chefurile, desfătările şi des- trăbălările ca pe cea mai grăitoare pildă des- pre prădarea averii trupeşti şi sufleteşti. Nici-
  23. 23. Fiul cel pierdut 23 un alt păcat nu arată aşa de bine prădarea acestei averi ca be iile, chefurile şi desfătările. La alte păcate (zgârcenia, trufia, înşelă- ciunea etc.), omul îşi cru ă măcar averea cea trupească, sănătatea, dar la be ie şi destră- bălare, omul îşi pradă, văzând cu ochii, atât averea cea trupească, cât şi pe cea sufleteas- că. Alte păcate sunt singure şi rămân singu- re, dar be iile şi desfătările atrag după ele un şirag întreg de alte păcate (desfrânări, bătăi, certuri, înjurături, omoruri etc.). Fiul cel pierdut şi-a mâncat averea cu prietenii şi prietenele. Ajutători la pradă a aflat destui. Aşa e şi azi: oriunde se pradă averi lumeşti şi sufleteşti, mâncători se află destui. Păcatele şi oamenii cei răi se strâng acolo ca şi corbii şi câinii la mortăciune. Cele mai multe averi trupeşti şi sufleteşti se pradă şi azi prin be ii, chefuri şi destră- bălări. Ăsta-i parcă păcatul vremilor noastre. Diavolul a slobozit în lume parola: „Mânca i, be i şi chefui i!... Trăi i-vă via a!...” Be ia şi desfătările sunt o sfidare, o bat- jocorire a Darurilor ce le are omul de la Dumnezeu. În urletele de pe la birturi, be i- vul parcă astfel grăieşte: „Uită-Te, Doamne, din cer şi vezi cum îmi bat eu joc de averea trupească şi sufletească ce mi-ai dat-o... Ui-
  24. 24. 24 Preot IOSIF TRIFA tă-Te, Doamne, şi vezi cum batjocoresc eu dragostea Ta şi bunătatea Ta... Uită-Te cum calc în picioare şi în noroi darurile ce mi le-ai dat: mintea, sănătatea, cură ia sufletească şi celelalte...” Fratele meu! Tatăl ceresc ne-a trimis în lume dându-ne „partea noastră de avere” su- fletească şi trupească. Tot ce avem noi este averea Tatălui ceresc. Noi suntem răspunză- tori pentru păstrarea şi buna chivernisire a acestei averi. În Ziua cea mare a Judecă ii va trebui să dăm seama de ea până la „cel din urmă ban”. Fiul cel pierdut a început cu risipa şi prada averii după ce a rupt legătura cu tatăl său. Să ştii, fratele meu, că aşa se întâmplă şi cu noi. Risipa şi prada averii noastre su- fleteşti şi trupeşti începe îndată ce rupem le- gătura cu Tatăl ceresc şi apucăm cu păcatele şi desfătările. Fratele meu! Eu te întreb: cum stai tu cu „partea de avere” ce o ai de la Tatăl ceresc? Nu cumva eşti şi tu alături de fiul cel pier- dut? Nu cumva prădezi şi risipeşti şi tu această „avere”?
  25. 25. Fiul cel pierdut 25 „Şi cheltuind el toate, a început a se lipsi” De la desfătare, a ajuns la întristare – o întristare fără Dumnezeu Până au inut averea şi banii fiului, lu- crurile au mers bine. Petrecerile şi desfătările se ineau lan . „Asta-i o dată via ă!” – îşi va fi zis fiul cel pierdut. Însă averea se topea zi de zi. Când s-a to- pit de tot, petrecerile şi desfătările deodată au încetat, prietenii s-au depărtat şi fiul a rămas singur. „Şi cheltuind el toate, s-a făcut foamete mare într-acea ară şi el a început a se lipsi” (şi s-a băgat slugă la porci). Lipsa şi răul l-au pus la gânduri. Iată-l cum stă necăjit şi gânditor la masa chefu- rilor unde şi-a prădat averea. De la dezmier- dare, a ajuns la întristare; de la îmbuibare, la lipsă. De la masa de chefuri, a ajuns slu- gă la porci. Aşa pă esc şi azi to i cei apuca i în căile pierzării. Desfătările in numai până ce ine
  26. 26. 26 Preot IOSIF TRIFA prada şi risipa averii sufleteşti, trupeşti şi băneşti a omului. Când se gată această ave- re, cel desfătat deodată rămâne singur în drum, lipsit şi părăsit de to i şi de toate. Un Ion oarecare, apucat la chef, striga şi poruncea: „Cârciumare! Mai adă o litră!... Şi încă una... Şi încă două... Patru... Şase...” Cârciumarul, gândindu-se la câştig, îl servea alergând şi răspunzând: „Aduc, dom- nule Ion, aduc!...” Însă, mai târziu, în elegând că „domnul Ion” n-are nici un ban, deschise larg uşa bir-
  27. 27. Fiul cel pierdut 27 tului şi îl azvârli afară, strigându-i: „Afară, porcule!” Aşa a pă it şi fiul cel pierdut din Evan- ghelie după ce i s-au gătat banii. Din „dom- nule fiu”, a ajuns „marş, slugă, la porci!” Aşa îi cumpăneşte şi-i răsplăteşte diavo- lul pe to i cei ce apucă în căile pierzării. Calea ce duce la pierzare are în fa ă o poartă mândră, strălucitoare, de marmură. Cel amăgit de diavolul pe poarta aceasta, la intrare, îşi zice: „Aicea-i de trăit!...”, „Asta-i o dată via ă...”; dar, vai, în dosul acestei intrări este o porti ă mică, iar această poartă îl scoate mai târziu – pe cel intrat – în livada cu porci. To i cei intra i pe poarta de marmoră a desfătărilor şi dezmierdărilor ajung pe urmă să pască porcii, ajung slugi la porcii diavo- lului. Aşa a pă it şi fiul cel pierdut. A fost scos afară pe poarta cea din dosul intrării şi deo- dată s-a trezit singur, lipsit şi părăsit. Şi acum să vedem, mai departe, ce a făcut fiul cel pierdut. Iată-l ajuns la o răspântie. Lipsa, necazul l-au oprit în loc din căile pierzării. El se întrea- bă acum ce este de făcut? Lucrul cel mai cu- minte ar fi fost să se întoarcă îndată acasă, la
  28. 28. 28 Preot IOSIF TRIFA tatăl său. El putea face acest lucru, dar nu l-a făcut. El a mers mai departe în calea cea rea. „Şi, mergând, s-a lipit de unul din locuitorii ării aceleia şi l-a trimis pe el la arinile sale să pască porcii. Şi dorea să-şi sature pântecele de roşcovele ce mâncau porcii.” În loc să se întoarcă acasă la tatăl său, se bagă slugă la porci, se face porcar. Întristarea fiului era o întristare ce nu-i aducea încă aminte de tatăl său. Era un necaz ce nu-l pleca înapoi spre casă.
  29. 29. Fiul cel pierdut 29 Cât a stat fiul în lipsa şi în necazul acesta, cât a stat slugă la porci, anume nu se ştie. Evanghelia nu ne spune acest lu- cru. Probabil jumătate din întristarea lui a fost o întristare fără Dumnezeu, fără aduce- re-aminte de tatăl său. Va fi suduit pe ne- cazuri, va fi plănuit cum să scape de ele, va fi şi plâns de necaz, dar la întoarcere încă nu se gândea. Întristarea lui era o întristare fără Dumnezeu. O, ce învă ătură minunată este aceasta şi pentru noi şi vremile noastre! Întocmai aşa se întâmplă şi cu noi. Când apucăm a ne prăda averea ce o avem de la Tatăl ceresc, ne du- cem ca pe ghea ă. Alergăm în galop pe calea pierzării. Uităm de bunul Dumnezeu. Şi atunci iese şi în calea noastră atare beteşug, atare pagubă, atare încercare. Întristările şi încercările vin din depărtarea lui Dumne- zeu... Vin să ne oprească din calea pierzării... Vin ca o chemare a Tatălui ceresc, să ne în- toarcem „acasă” la El. Aceasta este şcoala cea mare a suferin- elor şi încercărilor. O carte întreagă aş putea scrie despre şcoala aceasta minunată, prin care Domnul m-a trecut şi pe mine. Însă, vai, oamenii nu în eleg această şcoală. Plină este şi lumea de azi de necazuri şi întristări, dar
  30. 30. 30 Preot IOSIF TRIFA întristarea oamenilor este o întristare fără Dumnezeu, o întristare ce nu caută pe Dum- nezeu şi întoarcerea la El. Ajuns-am şi noi ca fiul cel pierdut. E plină lumea de întristări şi necazuri. Însă, vai, oa- menii aleargă înainte în căile pierzării şi slujesc la porcii diavolului, la patimile cele rele. Mie îmi vine să plâng când mă uit în lume şi văd atâtea şi atâtea necazuri, atâ ia şi atâ ia oameni necăji i. Dar nu de necazul lor îmi vine să plâng, ci de nepriceperea lor că nu văd mâ- na ce-i loveşte şi n-ascultă chemarea ei. O, cum nu se uită oamenii în sus, să va- dă şi să în eleagă că toate necazurile şi încer- cările sunt legate cu o a ă lungă, lungă, al cărei capăt este în mâna lui Dumnezeu. Cu această a ă Domnul vrea să-l atragă pe om la El, dar omul sare să rupă această a ă. Necazurile, greută ile şi lipsurile vremilor noastre sunt strigarea şi chemarea Tatălui ceresc să ne oprim din calea răută ilor şi să ne întoarcem „acasă” la El. Însă lumea şi oamenii de azi aleargă înainte în căile pierză- rii. Vremile noastre sunt un mare fiu rătăcit ce a ajuns să mănânce „roşcovele”; să îndure cumplite lipsuri şi necazuri, dar nu vrea să se întoarcă „acasă”... Chefuieşte, rabdă şi stă slugă la diavoleştile patimi, dar nu vrea să se
  31. 31. Fiul cel pierdut 31 întoarcă „acasă”. Lumea de azi e plină de fii rătăci i şi nepăsători, de aceea nu mai sosesc binele şi uşurarea. Zilele trecute am auzit în târg un om ce suduia necazurile şi greută ile. Înjura scum- petea şi lipsurile. Vai, ce nebunie! Văzut-a i ce face câinele cel furios când îl loveşti cu bă ul sau arunci după el cu pietre?
  32. 32. 32 Preot IOSIF TRIFA În furia şi mânia sa, el sare să muşte bă ul sau piatra. El se războieşte mai mult cu bă ul şi pietrele, decât cu omul care-l loveşte. El umblă să scape mai mult de bă , decât de om... Vede mai mult bă ul şi piatra, decât pe cel ce dă cu ele. Aşa e şi omul. Necazurile, întristările, încercările sunt bă ul, sunt nuiaua cu care Domnul îi loveşte pe fiii săi, pentru a-i opri din calea pierzării şi a-i întoarce „acasă” la El. Însă omul vede numai nuiaua, dar nu-L vede – nu vrea să-L vadă – pe Domnul Care ine nuiaua. Vede necazul, dar nu-L vede pe Domnul îndărătul necazului. Ca şi câinele, sare şi omul să muşte „bă ul” – suduie ne- cazurile – dar n-ascultă chemarea Celui ce-l loveşte. Suduie oamenii necazurile, dar de răută i nu se lasă. Medicii, când operează pe cineva, îl adoarme cu cloroform (cu un fel de materie tare, adormitoare). Omul cloroformizat nu simte cu itul doctorului, nu simte sângele ce-l pierde. Numai pe urmă, când se trezeşte, simte durerile. Diavolul a aflat şi el un fel de „cloroform” cu care îi adoarme pe cei păcătoşi: alcoolul şi patimile cele lumeşti. Când Domnul – Docto-
  33. 33. Fiul cel pierdut 33 rul Cel sufletesc – s-apucă şi taie cu cu itul suferin elor în via a omului, ca să cure e ră- ul, diavolul sare cu „cloroformul” lui şi-l ame- eşte pe cel păcătos, să nu simtă cu itul mân- tuitor. Ame it de patimile cele rele, păcătosul îşi vede înainte de patimi şi fărădelegi. Nu simte cu itul încercărilor. Abia pe urmă – pe patul mor ii – se trezeşte în dureri grozave, dar atunci e prea târziu, e prea târziu... Cu itul Domnului taie în toate păr ile cu suferin e şi necazuri ce n-au fost de la înce- putul lumii (Mc 13, 19). Însă oamenii îşi văd înainte de păcate şi fărădelegi, pentru că i-a amor it diavolul cu „cloroformul”, cu duhul acestei lumi. Sângele curge şiroaie din rănile necazurilor, dar oamenii nu simt cu itul Dom- nului, pentru că i-a amor it înşelătorul cel mare cu „cloroformul” lui. Fratele meu! Să ştii că orice necaz şi orice încercare î i vin din depărtarea bunătă ii lui Dumnezeu, î i vin ca un leac amar pentru în- dreptarea ta şi mântuirea ta, î i vin ca o chemare să te întorci „acasă”. Preabunule Doamne şi Tată ceresc! Şi eu eram între cei care adormisem, amor it de
  34. 34. 34 Preot IOSIF TRIFA patimi şi fărădelegi. Î i mul umesc, preabu- nule Doamne, că nu m-ai lăsat să mă sting în acest somn de pieire sufletească. Sărut nu- iaua cu care m-ai lovit; sărut cu itul suferin- elor cu care m-ai trezit. Ajută-mă, Doamne, să pot rămâne în această trezire şi să-i pot trezi şi eu pe al ii!
  35. 35. Fiul cel pierdut 35 „Scula-mă-voi şi mă voi duce la Tatăl meu” Vai, ce alunecoasă a fost calea fiului pierdut, după ce a rupt legătura cu Tatăl său! A mers din rău în mai rău, până ce a ajuns slugă la porci. Aşa e şi cu noi. Îndată ce rupem legătura cu Tatăl ceresc, apucăm în galop pe calea pierzării. Când apuci pe calea cea rea a pă- catelor, te duci pe ea ca pe ghea ă. Haina cu- ră eniei sufleteşti i se rupe zi de zi, până ce, pe urmă, ajungi un biet suflet chinuit şi zdren ăros, ajungi slugă la „porcii” diavolului, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte. Pe această cale mersese şi fiul pierdut. Ajunsese la ultima treaptă a căderii… Ajun- sese la marginea prăpăstiei. Un pas numai îi mai trebuia şi ar fi fost pierdut. Putea să facă şi acest pas. Putea să suduie până la capăt necazurile… Putea să moară în ticăloşie… Pu- tea, eventual, să-şi pună capăt zilelor. Dar fiul cel pierdut n-a făcut acest pas al mor ii. În cele din urmă, suferin a l-a trezit şi l-a oprit în loc. „Şi şi-a venit fiul întru sine” (în fire) – ne
  36. 36. 36 Preot IOSIF TRIFA spune Evanghelia – şi a zis: «Câ i arga i ai ta- tălui meu sunt îndestula i de pâine, iar eu pier de foame!»” Iată-l pe fiul cel pierdut trezindu-se. Se trezeşte ca dintr-un somn lung şi greu. Se trezeşte ca dintr-o be ie. L-a i văzut pe omul cel beat? Numai după ce se trezeşte din somnul be iei îşi dă seama despre ce a făcut. Ba se şi miră de ce a fost în stare să facă. Se miră cum a putut ajunge în şan şi în noroi. Aşa e şi cu fiul cel pierdut. Trezit din somnul pierzării, el se uită cu groa-
  37. 37. Fiul cel pierdut 37 ză în ce stare jalnică a ajuns. Se pipăie parcă şi se întreabă: „Oare eu sunt, eu sunt oare fiul cel drag al tatălui meu?… Am ajuns eu într-un hal ca acesta?… Aşa de tare m-am putut eu ticăloşi?…” Mântuirea lui se începe cu această trezi- re. Multă vreme l-au scuturat suferin a şi lip- sa, până s-a trezit din somnul pierzării. Sufe- rin a i-a fost spre mântuire. I-a deschis ochii, să afle starea grozavă în care ajunsese. Aşa se întâmplă şi cu noi. Suferin ele şi încercările ne vin din îndepărtarea lui Dum- nezeu, ca un strigăt de trezire, de deşteptare sufletească. Ele ne strigă pe noi aşa cum l-ai striga pe un om ce doarme dus, în vreme ce casa lui a luat foc. Mul i se trezesc prin stri- gătul încercărilor. Ca şi fiul cel pierdut, se trezesc şi se îngrozesc de starea grozavă şi nenorocită în care se află. Ferice de ei, căci începutul mântuirii su- fleteşti este tocmai acesta: cunoaşterea stării tale păcătoase, cunoaşterea deplină a stării grozave în care te-a adus păcatul. Dar, vai, sunt atât de pu ini acei care se trezesc la strigătul suferin elor. Pe cei greu bolnavi medicul îi împunge cu un ac. Dacă simte bolnavul acul, mai e nă- dejde de via ă. Dar, de nu-l simte, toată nă-
  38. 38. 38 Preot IOSIF TRIFA dejdea e pierdută. Cei mai mul i păcătoşi (bolnavi) nu simt acul suferin elor. Aceştia sunt pierdu i. Pe fiul cel pierdut suferin a l-a trezit din somnul pierzării. Dar această trezire încă nu însemna mântuirea lui. El se putea prăpădi tot aşa de bine şi cu această trezire, ca şi fără ea. Se putea prăpădi la fel plângându-şi ti- căloşia ori suduind necazurile. El n-a rămas numai la trezirea şi tresărirea din somnul pierzării, ci a purces mai departe pe calea mântuirii. După trezire, a luat o hotărâre. A luat hotărârea de a se întoarce înapoi la casa tatălui său. „Şi a zis: «Scula-mă-voi şi mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta. Şi nu sunt vrednic a mă chema fiul tău; fă-mă ca pe unul din arga ii tăi»...” Ce rugăciune dulce şi scumpă este a- ceasta!... Cu ea învie un mort şi se pune un hotar. Ea răsună – şi va răsuna neîncetat – ca un cântec minunat şi neîntrecut... Este doar cel mai minunat cântec pământesc din cele ce-I plac Tatălui ceresc. Cu câte lacrimi fierbin i va fi stropit fiul cel pierdut această hotărâre!
  39. 39. Fiul cel pierdut 39 Aceasta este taina cea minunată a căin- ei: recunoaşterea păcatului, mărturisirea lui şi stropirea lui cu lacrimile cele fierbin i de căin ă. Căin a fiului pierdut este chipul că- in ei adevărate. El nu pune vina pe nimeni, ci numai pe sineşi. El nu se gândeşte şi nu plă- nuieşte cum să-şi scuze rătăcirea când va ajunge în fa a tatălui, ci îşi depune toată gre-
  40. 40. 40 Preot IOSIF TRIFA şeala lui şi toate lacrimile lui în rugăciunea: „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta”. De când eram duhovnic la ară, îmi aduc şi acum aminte, cu groază, de cei care ve- neau la spovedanie făcând pe avoca ii (sau, mai bine-zis, diavolul făcea pe avocatul lor). Îşi apărau păcatele cu fel de fel de ocoşeli, în loc să le stropească cu lacrimi de căin ă. Mărturisirea sinceră a păcatelor şi stropirea lor cu lacrimi fierbin i, aceasta este căin a cea adevărată. Fiul cel pierdut ne arată calea mântuirii. După trezirea noastră din păcate, trebuie să urmeze şi întoarcerea noastră la Dumnezeu. Trezirea fără întoarcere n-ajută la nimic. Fratele meu! Fiul cel pierdut s-a oprit în loc când ajunsese la marginea prăpăstiei. Ia seama, poate şi tu eşti în calea lui! Poate şi tu eşti undeva, departe, departe în calea pier- zării. Ai ajuns şi tu slugă la „porcii” diavolu- lui, la dobitoceştile patimi şi năravuri urâte. Domnul strigă după tine, încercările strigă după tine, cerul strigă după tine... Trezeş- te-te, fratele meu, trezeşte-te, până nu-i prea târziu! Fiul cel pierdut, când a ajuns la marginea prăpăstiei, şi-a aplecat ochii în palme şi zicea plângând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns
  41. 41. Fiul cel pierdut 41 eu, fiul cel drag al tatălui... Ah, în ce casă caldă şi bogată am crescut eu, şi acum mă chinuiesc aici!... Nu mai pot de rău... Sunt flămând... Sunt gol... Sunt bolnav!... Scu- la-mă-voi din ticăloşia asta şi mă voi duce la tatăl meu. Poate mă va respinge, dar eu îl voi înmuia cu lacrimile mele şi cu suferin ele mele...” Fă şi tu aşa, fratele meu! Plânge- i şi tu păcatele cu lacrimi de foc, zicând: „Vai, în ce stare grozavă am ajuns eu, fiul Tatălui ce- resc!... Vai, cum mi-am prădat darurile su- fleteşti ce le-am avut de la EI!... Vai, în ce ti- căloşie trupească şi sufletească am ajuns!... Nu pot să mai stau în starea asta grozavă!... Sunt gol, sunt flămând, sunt bolnav. Scula- mă-voi din ticăloşie şi mă voi întoarce la Ta- tăl ceresc. Poate că mă va respinge, dar eu voi stărui cu lacrimile mele şi suferin ele mele...” Nu te teme, scumpul meu frate, nu te te- me!... Tatăl ceresc te aşteaptă cu bra ele des- chise. Te aşteaptă cu haină nouă şi inel nou. Pleacă îndată „acasă” la El! Pleacă chiar azi! Pleacă „acasă” îndată... pleacă!
  42. 42. 42 Preot IOSIF TRIFA Fiul se întoarce acasă Întoarcerea noastră la Dumnezeu După trezirea din pierzare, fiul cel pierdut a luat hotărârea de a se întoarce acasă. Putea însă foarte bine să moară în ticăloşie şi cu această hotărâre. El n-a rămas însă numai cu hotărârea, ci a şi inut hotărârea: s-a scu- lat şi a plecat spre casă. Căin a şi hotărârea noastră contra pă- catelor trebuie să fie înso ite şi de întoarce- rea la Dumnezeu; altcum mântuirea sufle- tului nu câştigă nimic. Atâ ia şi atâ ia oa- meni îşi plâng păcatele, dar nu se lasă de ele. Atâ ia şi atâ ia oameni „îşi pun în gând” să se lase de răută i, dar nu se lasă. Atâ ia şi atâ ia cititori ai căr ilor noastre îşi vor fi pus în gând să intre în Oastea Domnului, numai cât nu intră. Mântuirea sufletului este asemenea unei case cu mai multe încăperi. Când apuci a deschide prima uşă, căin a, apoi celelalte se deschid – şi trebuie să se deschidă – una din alta. Intri printr-o uşă într-alta, dintr-o casă
  43. 43. Fiul cel pierdut 43 într-alta, până când ajungi, pe urmă, în fa a Tatălui ceresc. Iată-l pe fiul cel pierdut în drum spre ca- să. A lăsat porcii şi se întoarce acasă. El merge apăsat şi îngândurat. Îl apasă nu nu- mai foamea şi suferin a, ci şi gândul şi între- barea: Oare îl va ierta tatăl său, ori nu? El merge tânguindu-se şi întrebându-se: „Vai, cum mi-am prăpădit averea! Mă va ierta tatăl meu?...
  44. 44. 44 Preot IOSIF TRIFA Vai, în ce stare grozavă am ajuns, oare ce va zice tata, când mă va vedea?.... Oare mă va ierta, ori mă va alunga, fiindu-i scârbă şi ruşine de mine ticălosul? Oare ce va fi cu mi- ne?... Oare ce va fi cu mine?...” Nu te teme, fiule dragă, nu te teme: tatăl suspină mereu după tine, tatăl întreabă în fi- ecare zi după tine. Tatăl te aşteaptă cu bra- ele deschise... Întoarcerea fiului pierdut este pusă în fa a noastră ca un strigăt al Domnului, să ne întoarcem şi noi din căile pierzării. Întoarce- rea fiului pierdut ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu. Toate Scripturile ne strigă să ne întoarcem la Dumnezeu, căci El stă gata să ne ierte şi să ne primească. „Nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul, ci să se întoarcă şi să fie viu... şi cel fărădelege, de se va întoarce de la fărădelegile sale, va trăi şi nu va muri” (Iezec 18, 23). „Întoarce i-vă către Mine şi Eu mă voi întoar- ce către voi, zice Domnul Atot iitorul” (Mal 3, 7). „Aşa zice Domnul: «Întoarce i-vă la Mine din toată inima voastră, cu post, cu plângere şi cu tânguire. Rupe i-vă inimile voastre, şi nu hainele voastre; şi vă întoarce i la Domnul Dumnezeul vostru, că îndurat este, îndelung răbdător şi mult-milostiv»” (Ioil 2, 12-13).
  45. 45. Fiul cel pierdut 45 Trebuie să ştim însă cum să facem o ade- vărată întoarcere la Dumnezeu. Întoarcerea la Dumnezeu îşi are şi ea regulile ei şi rân- duielile ei. Ni le arată şi pe acestea fiul cel pierdut. 1. Întâi, îl vedem pe fiul cel pierdut că a plecat spre casă aşa cum era: zdren ăros, flămând, prăpădit. N-a aşteptat până să-şi facă ceva haine şi până se mai îngraşă la fa- ă. În acest caz, desigur, ar fi pierit. El a ple- cat aşa cum era: n-a luat cu el decât lacri- mile şi rugăciunea pe care plănuise să o spună în fa a tatălui său. Fă şi tu aşa, fratele meu! Pleacă din căile pierzării aşa cum eşti! Întoarce-te „acasă” aşa cum eşti. Întoarce-te la Dumnezeu aşa cum eşti. Dacă vei aştepta să te faci mai întâi bun şi apoi să te întorci la Dumnezeu, înseamnă a înjuga boii înapoia carului. Cu o astfel de în- cercare şi aşteptare, carul mântuirii stă pe loc. Pe drumul întoarcerii la Dumnezeu, noi n-avem ce lua cu noi decât lacrimile noastre, înfrângerea şi căin a noastră. Despre un pictor vestit se spune că, voind să zugrăvească o icoană cu fiul cel pierdut, a căutat, spre acest scop, un tip de om prăpă- dit, decăzut, zdren ăros. L-a căutat mult prin temni e, cârciumi, spitale – prin locurile pe
  46. 46. 46 Preot IOSIF TRIFA unde sunt oamenii cei căzu i şi decăzu i. În sfârşit, a aflat pe stradă un vagabond ce i se părea lui mai potrivit spre acest scop. – Să vii mâine la mine, i-a zis pictorul, în strada cutare şi cutare; vreau să- i fac chipul şi vei primi de la mine un dar. În cealaltă zi, pictorul se pomeneşte cu un om bine îmbrăcat. – Cine eşti dumneata şi ce doreşti? – Eu sunt cerşetorul pe care l-ai chemat ieri să vină aici. M-am pus şi eu pu in la rând şi de aceea nu mă mai cunoşti. – O, dragul meu, i-a răspuns pictorul, da- că e aşa, nu mai am nevoie de dumneata. Eu te aşteptam să vii aşa cum erai; numai aşa îmi puteai fi de folos. Aşa e şi cu tine, dragă suflet căzut şi ră- tăcit în păcate. Tatăl te aşteaptă aşa cum eşti. Întoarce-te acasă aşa cum eşti! 2. A doua oară, vedem că fiul cel pierdut, pe drumul întoarcerii, n-a luat cu el năravu- rile lui cele rele. N-a luat nici căr ile de joc, nici sticlele de băutură, nici femeile cele stri- cate cu care îşi prădase averea. El a făcut un stânga-împrejur. Le-a părăsit pe toate şi a plecat acasă fără ele. Ar fi avut oare îndrăz- neală să se întoarcă acasă cu căr ile de joc în buzunar şi cu femeile pe după cap? Fireşte că
  47. 47. Fiul cel pierdut 47 nu! Căci, desigur, şi tatăl ar fi luat bâta la el, văzându-l în starea aceasta. Aşa e şi cu întoarcerea noastră. Să ne întoarcem la Dumnezeu aşa cum suntem; dar asta nu înseamnă că ne putem întoarce cu sticla de băutură în buzunar, cu igara în gură, cu patimile şi năravurile cele rele ce le avem. Mul i s-ar întoarce la Dumnezeu, cu condi ia să-şi păstreze unele năravuri urâte. În „Oastea Domnului” ar intra atâ ia şi atâ ia oameni dacă unora le-am lăsa băuturile, al- tora femeile; unora înşelăciunile, altora za- vistiile etc. O întoarcere adevărată la Dumne- zeu se face cu o „stânga-mprejur”: cu ruperea de lume şi de patimile cele rele. 3. A treia oară, fiul cel pierdut s-a întors acasă fără prea multă zăbovire. Era încă tâ- năr, dar n-a aşteptat să îmbătrânească. În cazul acesta, desigur, ar fi pierit în ticăloşie. Aşa trebuie să facem şi noi. – Cât timp îmi trebuie să mă întorc la Dumnezeu, l-a întrebat odată un om pe un vestitor al Evangheliei? – i-i destul o singură zi pentru acest lu- cru, răspunse vestitorul. – Şi care-i ziua aceea? – Ziua cea dinaintea mor ii tale. – Ei bine, cu asta tot nu ştiu nimic, pen- tru că nu ştiu când va fi ziua aceea.
  48. 48. 48 Preot IOSIF TRIFA – Tocmai pentru asta, răspunse vestito- rul, întoarce-te la Dumnezeu azi, căci ca mâine po i fi în mormânt. Întoarce-te acasă, suflet pierdut! Întoar- ce-te îndată, fără zăbavă, întoarce-te azi, căci mâine poate fi prea târziu. Oricât ai fi de bă- trân – azi încă nu e prea târziu. Oricât ai fi de păcătos – azi încă nu e prea târziu. Însemna i-vă bine un lucru: diavolul vrea să-i piardă pe fiii cei rătăci i cu două vorbe de înşelăciune: cu „mâine” şi cu „prea”. „Întoar- ce-te mâine!” – şopteşte ispititorul. Iar mâine î i zice: „Eşti prea păcătos, omule, pentru a fi iertat!” Înşelăciunea lui „mâine” o putem birui cu „azi”, iar înşelăciunea cu „prea”, o biruie dra- gostea şi bunătatea Tatălui ceresc. Sunt apoi al ii, pe care diavolul îi sperie că ar fi prea păcătoşi pentru a se întoarce la Dumnezeu. De când eram preot la ară, îmi aduc aminte de o femeie pe care nicicum n-o puteam scoate din gândul că ea-i prea păcă- toasă pentru a fi iertată. Odată veni iar la mine, plângând şi tânguindu-se: – Sunt pierdută, sunt pierdută… – Şi ce va fi cu tine, o întrebai eu? – În iad o să intru, părinte, în fundul ia- dului…
  49. 49. Fiul cel pierdut 49 – Ei bine, acum stai să- i spun şi eu una! De vei merge la iad plângând şi tânguindu-te, apoi să ştii că to i diavolii vor fugi de acolo, pentru că unde s-a mai pomenit să meargă cineva la iad plângând şi tânguindu-se pen- tru păcate? Femeia se lumină ca de o lumină căzută pe neaşteptate asupra ei şi, din clipa aceea, n-am mai auzit-o tânguindu-se că n-are iertare. Sunt apoi al ii, în care diavolul trezeşte un fel de ruşine pentru întoarcerea la Dum- nezeu. Tot de pe când eram preot la ară îmi aduc aminte că am tot stăruit de un pătimaş be iv să se lase de cârciumi şi să vie la biseri- că, să asculte predica. „Viu, părinte, viu” – îmi tot făgăduia, dar nu mai venea. Pe urmă însă mi-a spus-o lămurit: „Aş veni, dar mi-i ruşine de oameni...” Ah, ce mişel mare-i diavolul! El trezeşte în cel păcătos ruşine pentru întoarcerea la Dumnezeu, iar nesocotitul de om primeşte această ispită. Îi e ruşine omului să se în- toarcă la Dumnezeu, îi e ruşine să se roage, să citească în Biblie, să cerceteze biserica, dar nu îi e ruşine să se îmbete, să suduie şi să scoată câte spurcăciuni toate din gura lui. Ah, cât de mult a săpat diavolul şi aici!
  50. 50. 50 Preot IOSIF TRIFA Când un om îşi pune în gând să se în- toarcă la Dumnezeu, diavolul sare cu toate armele lui să-l oprească. Când stăpânul fiu- lui pierdut va fi aflat de hotărârea fiului de a se întoarce acasă, acela îi va fi zis: – Ce, eşti nebun? Rămâi aici! Cine o să-mi mai pască porcii? – Stăpâne, eu plec. Mă duc la tata! – Stai, măi băiete. Acum, e adevărat, vre- murile sunt grele. Dar o să vină şi vremuri bune. Fii pe pace! – Stăpâne, nu mai stau! Plec! Fiul pierdut n-a inut seamă de nimic. Când şi-a văzut starea ticăloasă, a plecat. Fratele meu! Fă şi tu aşa cum a făcut fiul cel pierdut! Opreşte-te din căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Lasă răută ile şi te întoarce la Dumnezeu! Diavolul şi lumea vor fi contra ta, dar ie de nimic să nu- i pese. Sufletul tău e mai scump decât toată lumea. Pentru mântuirea lui, lasă căile pierzării şi te întoarce la Dumnezeu! Întoarce-te îndată la Dumnezeu! Întoar- ce-te chiar azi!…
  51. 51. Fiul cel pierdut 51 În bra ele tatălui... „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos ce se pocăieşte” (Lc 15, 10) Despre ce a făcut tatăl în timpul când fiul său era prin lume, evanghelia nu ne spune nimic. Desigur însă, nici tatăl n-a mai avut zile bune. Va fi suspinat de atâtea şi atâtea ori. Fără voia lui şi peste voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era fiul lui. Îi va fi prădat averea, dar era fiul lui. De se va reîn- toarce cândva, îl va reprimi, căci e fiul lui, e sânge din sângele lui. Sărmanul tată! Au trecut atâ ia şi atâ ia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întorcân- du-se; îl are neîncetat în gândul lui. Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă. O, fratele meu, aşa e Tatăl ceresc fa ă de noi păcătoşii. Oricât de păcătoşi am fi, oricât de departe am fi în căile pierzării, Tatăl ce- resc ne urmăreşte cu dragostea Lui. Ne ur- măreşte cu bunătatea Lui, ne urmăreşte cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ce-
  52. 52. 52 Preot IOSIF TRIFA resc, dar El nu se leapădă de tine, pentru că, oricum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui. Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te urmăreşte cu dragostea Lui şi aşteaptă întoarcerea ta. „Iar dragostea lui Dumnezeu fa ă de noi nu stă în aceea că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în aceea că El ne-a iubit mai întâi pe noi” (I In 4, 10) „Şi văzându-l pe el, încă departe fiind, a alergat în calea lui.” Încă departe fiind fiul lui, tatăl l-a văzut şi a alergat în calea lui. L-a văzut înainte de a-l vedea pe el fiul.
  53. 53. Fiul cel pierdut 53 De departe vede Tatăl ceresc căin a şi în- toarcerea noastră. Ochii bunătă ii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii căin ei. O, scumpul meu frate, să ştii că, îndată ce apuci pe calea întoarcerii din răută i, Tatăl ceresc aleargă în calea ta. Tatăl ceresc alear- gă să- i scurteze calea. Să ştii, fratele meu, că, din calea întoarcerii tale, Tatăl ceresc face mai mult decât tine. Căin a ta merge cu paşi domoli, dragostea Tatălui ceresc aleargă. Tu faci un metru, Ta- tăl ceresc, un kilometru. Drumul ce-l faci tu într-un an, Tatăl îl face într-un ceas. Tu mergi încet, Tatăl aleargă. Fratele meu, din zările cerului de sus, Tatăl te vede, Tatăl aş- teaptă plecarea ta, aşteaptă întoarcerea ta, ca să alerge în calea ta. Şi tu nu vrei să pleci? Iată-l pe fiul cel pierdut apropiindu-se de casa părintească. Iată valea pe unde se juca în copilărie, iată livada, pomii, iată măslinul de lângă casă. Ah, ce bucurie!... Dar în a- ceastă bucurie cade ca o etul în apă trecutul lui şi starea lui cea grozavă. Ce va zice oare tatăl său?... Iată, cineva s-a ivit în poarta casei. E ta- ta! Inima îi bate cu putere. Luându-şi îmbăr- bătare, păşeşte înainte. Fiul se apropie, tatăl
  54. 54. 54 Preot IOSIF TRIFA se apropie. Urmează clipa cea mare şi mă- rea ă: întâlnirea. „Şi văzându-l pe el tatăl, i s-a făcut milă de el şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat”. După atâ ia şi atâ ia ani, tatăl îşi vede iar fiul pierdut. Îl vede într-o stare grozavă şi fio- roasă. În inima lui suspină: „Vai, copilul meu cel drag, în ce stare grozavă ai ajuns!” O dra- goste şi milă ne ărmurite clocoteau în sufle- tul tatălui. Îşi îmbră işează copilul, îl sărută cu foc, îl acopere cu dragoste şi iertare. Fiul se pregătise să-şi spună rugăciunea de căin ă, dar tatăl a luat-o înainte; l-a aco- perit cu dragoste şi iertare înainte de a-şi spu- ne rugăciunea. Nici tatăl, nici fiul n-aveau cuvinte. Li se oprise graiul. Vorbeau lacrimi- le. Dragostea şi iertarea tatălui grăiau şi se revărsau prin sărut. Aşa e şi clipa cea sfântă în care omul se întoarce din căile pierzării şi se întâlneşte cu Tatăl ceresc. Tatăl o ia şi aici înainte. Îl aco- peră pe cel întors cu dragostea şi iertarea Lui cea sfântă. O, ce dulce şi sfântă este întâlnirea cu Tatăl ceresc! Când am fost în călătorie la Ierusalim, am luat cu mine şi toate păcatele mele. Le du-
  55. 55. Fiul cel pierdut 55 ceam să le depun cu lacrimi de căin ă lângă Mormântul Mântuitorului. Făcusem, în gân- dul meu, şi o rugăciune frumoasă pe care să o rostesc. Dar când am ajuns acolo n-am putut grăi. Clipe întregi n-am putut vorbi de- cât prin lacrimile mele. Am sim it însă bra ele Tatălui ceresc, am sim it îmbră işarea şi ier- tarea Lui cea dulce şi sfântă. Ce dulce-i îm- bră işarea Tatălui ceresc! Ai gustat tu, fratele meu, din ea? „Tată, greşit-am la cer şi înaintea ta...” Drept răspuns, tatăl îl sărută din nou cu foc şi iubire. Sărutul era semnul iertării. „Şi nu mai sunt vrednic a mă chema fiul tău...” Drept răspuns, tatăl îi strigă pe servitori: „Aduce i haina cea dintâi şi-l îmbrăca i pe el, şi da i-i inel în mâna lui şi încăl ăminte în pi- cioarele lui. Şi junghia i vi elul cel mai gras şi, mâncând, să ne veselim; căci fiul meu acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Haina, inelul şi încăl ămintea erau sem- nul că fiul este nu numai iertat, ci şi aşezat iarăşi în starea în care fusese înainte de a pleca în calea cea rea. Vede i cu câtă putere se revarsă dragos- tea şi iertarea tatălui? De la sărut, la haină… De la haină, la încăl ăminte... De la încăl ă-
  56. 56. 56 Preot IOSIF TRIFA minte, la inel... De la inel, la vi el şi la ospă de bucurie. Tatăl putea să o lase mai cu do- molul. Putea să zică: „Aduce i azi haina, mâi- ne inelul, poimâine încăl ămintea... Cât des- pre ospă , să vedem mai întâi cum se va purta cel întors...” Dar tatăl n-a făcut aşa, ci el şi-a revărsat dintr-o dată toată dragostea sa şi toată bu- nătatea sa asupra celui întors. Aşa face şi Tatăl ceresc. Când ne întoar- cem din căile pierzării, El ne acopere îndată cu bunătatea Lui, cu dragostea Lui şi cu ier- tarea Lui cea dulce şi sfântă. Iertarea Tatălui ceresc merge mai repede decât căin a omului. O, ce îndurat şi iertător este Tatăl ceresc! O, cum îşi revarsă valurile bunătă ii şi iertării Lui peste cei ce se întorc cu lacrimi de căin ă la El! Uita i-vă la fiul pierdut din evanghelie. Tatăl a pus în mişcare toată casa şi toată curtea pentru el. Unul aduce haina, altul ine- lul, altul încăl ămintea; unii taie vi elul, al ii pregătesc focul, al ii pleacă după muzican i, al ii cheamă vecinii. Toată casa, toată curtea şi toată vecină- tatea e în mişcare şi pregătire de ospă . Pen- tru cine? Pentru un fiu ce şi-a prădat toată averea; pentru un risipitor ce s-a întors aca- să. Unii dintre oameni, poate, vor fi şoptit
  57. 57. Fiul cel pierdut 57 acest lucru, dar tatăl nu vrea să ştie nimic. El strigă mereu: „Alerga i şi pregăti i degrabă ospă ul şi să ne bucurăm, căci fiul meu a- cesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat…” Aşa lucrează şi Tatăl ceresc când ne în- toarcem la El cu credin ă şi căin ă. Toate da- rurile şi binecuvântările Sale se revarsă asu- pra noastră. Într-o carte am citit despre cum se pregă- tesc diamantele cele scumpe. Diamantul, du- pă ce e scos din adâncul pământului, încă nu e gata. E numai o bucată de cărbune negru. El trebuie tăiat şi şlefuit, altcum n-are valoa- re. O mul ime de oameni lucrează pe el. Unii îl taie, al ii îl şlefuiesc, al ii pregătesc materia în care să-l cure e, al ii cuptorul în care să-l ar- dă. O fabrică întreagă cu toate maşinăriile ei lucrează la un cărbune negru, iar din acest cărbune iese pe urmă diamantul cel străluci- tor care împodobeşte coroanele regilor. Aşa-i şi cu un suflet pierdut care se în- toarce la Tatăl ceresc. Dumnezeirea lucrează cu toate darurile ei la cură irea lui. Îndura- rea lui Dumnezeu aleargă în calea lui, ierta- rea îl îmbră işează, iubirea îl sărută, mila îl îmbracă, bunătatea îi dă inelul, „Mielul” îi face ospă .
  58. 58. 58 Preot IOSIF TRIFA Ah, ce lucru mare şi măre este un păcă- tos care se întoarce la Dumnezeu! Dintr-un „cărbune”, el devine un diamant ce străluce în coroana Mirelui (Apocalipsa). Ah, ce lucru măre este un păcătos care se întoarce la Dumnezeu! Cerul şi pământul se bucură când un păcătos se întoarce la Dum- nezeu. „Se bucură şi îngerii din cer pentru un păcătos care se pocăieşte” (Lc 15, 10). Cerule şi pământule, privi i şi vă minu- na i: un păcătos se întoarce din calea răută- ilor şi, iată, Tatăl ceresc – Făcătorul şi Stă- pânul tuturor lumilor văzute şi nevăzute – Se ridică de pe Tronul său; Se apleacă spre el, îl îmbră işează şi îl sărută. Domnul cerului şi al pământului Se apleacă să îmbră işeze… pe cine? Pe un păcătos, pe un ticălos care-şi plânge păcatele. Ah, ce lucru mare este acesta! Nu pentru păcate vor fi judeca i oamenii, ci pentru că Tatăl i-a aşteptat cu bra ele deschise, i-a aş- teptat cu sărutul iertării, cu haină nouă şi inel nou, dar ei n-au primit acest dar.
  59. 59. Fiul cel pierdut 59 Tatăl te iartă!… Vino acasă, suflet pierdut!… Miezul pildei cu fiul cel pierdut este dra- gostea şi iertarea tatălui. Pe fiul cel pierdut nu l-au mântuit numai lacrimile lui şi întoar- cerea lui, ci l-au mântuit mai ales dragostea şi iertarea tatălui. El n-avea nici un merit şi nici un drept să mai fie primit acasă... El n-avea nici măcar dreptul de slugă... El pier- duse totul. Dar tatăl l-a iertat şi i-a redat sta- rea ce o avusese mai înainte. O, ce veste scumpă şi dulce ne aduce această pildă! Tatăl ceresc stă gata să ne ierte şi pe noi şi să ne primească, oricât de păcătoşi am fi. Oricât de păcătos ai fi, dragă cititorule, află că Tatăl ceresc întreabă de ti- ne, te doreşte şi te aşteaptă cu bra ele des- chise. Pilda cu fiul cel pierdut pune în fa a noastră dragostea de tată, ca să vedem prin ea dragostea Tatălui ceresc. Dragostea pă- rintească este icoana dragostei Tatălui ce-
  60. 60. 60 Preot IOSIF TRIFA resc. Cât de mare este dragostea de părinte! Ce nu face dragostea de părinte!... Voi spune aici două pilde care ajută şi ele pilda cu fiul cel pierdut şi în elesul ei. Mai anii trecu i, ziarul «America» din Cle- veland a publicat un anun interesant. Un tată de prin păr ile Banatului îşi chema fiul să se întoarcă acasă în ară. Pesemne, fiul apucase în căile cele rele şi părăsise casa pă- rintească, peste voia tatălui său. Plecase în lume din vina lui şi cu voia lui. Dar tatăl ră- mâne tot tată. Iubirea de tată este mai mare decât greşeala fiilor. Un dor mare l-a cuprins după fiul său. Voia cu orice pre să-l aducă iarăşi acasă, dar nu-i putea da de urmă. Atunci s-a gândit să publice un anun , în- tr-un ziar românesc din America. În iubirea sa, tatăl s-a gândit astfel: „Fiul meu va fi în cutare oraş din America. Prin gazeta românească îi trimit o înştiin a- re că-l iert şi îl chem acasă. Voi scrie fru- mos şi duios, ca să-i mişc inima. Şi să mai fac încă ceva. Să-mi fac o fotografie, aşa cum sunt, amărât şi îngândurat; să publice gazeta şi chipul meu lângă scrisoare. Prin asta cred că se va mişca şi mai mult inima pruncului meu”.
  61. 61. Fiul cel pierdut 61 Şi tatăl a făcut întocmai. Ce nu face un tată pentru copilul său! Ziarul din America a publicat fotografia, înso ită de următoarea scrisoare: Ioni ă dragă! Sunt doi ani de când te-ai dus. Ştii bine cum te- ai dus şi de ce te-ai dus. Dar tata a uitat totul. Tata a tras dun- gă peste toate. Ioni ă dragă! Tata te iartă, vino acasă! Ioni ă dragă, vino acasă, că nu mai pu- tem de dorul tău! De când te-ai dus tu, gân- deşti că a murit cineva în casă la noi. N-am mai avut nici o zi bună. Mamă-ta plânge mereu, şi eu tot aşa. Ioni ă dragă, ne topim de dorul tău şi tu poate te topeşti de rău prin cele ări străine. Ioni ă dragă, vino acasă! Al tău tată îndurerat Despre ce s-a ales din această publica ie, n-am mai putut afla. Tatăl scria că va trimite şi bani de vapor. De bună seamă însă, această chemare – mişcătoare până la lacrimi Ioni ă dragă! Tata te iartă, vino acasă!
  62. 62. 62 Preot IOSIF TRIFA – n-a răsunat în pustiu. De-l va fi aflat pe fiul cel pierdut, desigur, l-a adus acasă. O altă pildă: Mai anii trecu i, am citit despre o mamă ce-şi căuta fiica apucată în căile dezmierdări- lor. Din vina ei şi cu voia ei plecase în lume şi în căile pierzării. Dar mama, tot mamă! Inima ei nu putea suferi pierderea fiicei. Începu să o caute în toate păr ile, dar fără rezultat. Un poli ist îi spuse că a văzut-o odată într-un lo- cal de pierzare (unde femeile se vând pentru bani). O caută şi pe acolo, dar n-o află. Atunci mama, în iubirea şi durerea ei, făcu un plan nou. Făcu o mul i- me de fotografii cu chipul ei îndurerat şi scrise pe ele, de- desubt: Ani ă dragă! Mama te iartă, vino acasă! Trimise apoi a- ceste fotografii pe la toate localurile de pierzare şi pe tot lo- cul pe unde se pierd sufletele, cu rugămintea să fie lipite prin Ani ă dragă! Mama te iartă, vino acasă!
  63. 63. Fiul cel pierdut 63 acele localuri. „Fiica mea – îşi va fi zis mama – de bună seamă a căzut într-o astfel de pier- zare. Ea va citi înştiin area şi va vedea chipul meu îndurerat şi se va întoarce acasă...” Aşa s-a şi întâmplat. Într-un local de pierzare se topea o tânără femeie. Venise ca un trandafir frumos, şi acum era o floare ofi- lită. În ochii ei, în fa a şi înfă işarea ei se putea citi durerea şi suferin a. Plângea în fie- care zi. Vai, în ce stare grozavă ajunsese! Zdrobită trupeşte şi sufleteşte, ajunsese în marginea prăpăstiei, ca şi fiul cel pierdut. Dar într-o zi, iată, cineva bate o fotografie pe poarta localului. Se apropie, o vede şi în- dată izbucneşte într-un strigăt de plângere şi bucurie: „E mama!... Mamă dragă!... Ah, scumpa mea mamă!... Mama mă iartă!... Ma- mă dragă!” Cuprinsă ca de un fel de be ie, striga în toate păr ile: „Mama mă iartă... Mă duc aca- să... Mama mă iartă!...” Iată două pilde mişcătoare despre dra- gostea părintească. Ele storc lacrimi. Ele ne arată cât de mare şi cât de tare este dragos- tea de părinte. Dragostea părintească este icoana dra-
  64. 64. 64 Preot IOSIF TRIFA gostei Tatălui ceresc. Este însă numai o icoană slabă şi palidă. Tatăl ceresc ne iu- beşte cu o dragoste nemărginită, ce întrece toată dragostea omului. De s-ar putea strân- ge la un loc dragostea tuturor părin ilor din lume, dragostea lor e încă numai un picur, fa ă de oceanul cel nemărginit al dragostei lui Dumnezeu. „Dumnezeu este dragoste” (I In 4, 8). Tatăl ceresc ne iubeşte cu o dragoste ne- mărginită. Bunătatea Lui şi dragostea Lui ne urmăresc neîncetat şi ne cheamă acasă. Scumpul meu frate! Poate şi tu te ofileşti şi te prăpădeşti prin „străinătatea” cea nea- gră a păcatelor. Vai, în ce stare grozavă ai ajuns! Eu însă î i aduc o veste dulce şi scum- pă: Tatăl te iartă! Aşa cum îşi cheamă cei doi părin i, din pildele de mai sus, copiii acasă – vestindu-i că-i iartă – aşa te cheamă şi pe tine Tatăl ce- resc, vestind că te iartă. Tatăl te iartă, fratele meu! Ce veste scum- pă şi dulce este aceasta! Cu lacrimi în ochi, eu î i spun: Tatăl te iartă. Plângând, eu te chem: Vino acasă! Cu credin ă, eu te chem: Vino acasă, Ta-
  65. 65. Fiul cel pierdut 65 tăl te iartă. Eu nu- i spun din carte aceste cuvinte. Eu i le spun din via a mea, din su- fletul meu. Eu am trecut prin pilda fiului pierdut. Eu am trăit pilda aceasta. Ajunse- sem şi eu la marginea prăpăstiei. Dar m-am întors „acasă”, şi Tatăl îndată m-a iertat.
  66. 66. 66 Preot IOSIF TRIFA Tatăl „m-a îmbră işat” şi „m-a sărutat” cu iertarea, când eu eram mai prăpădit şi ti- călos. Tatăl te iartă şi pe tine. Oricât de păcătos ai fi, oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află că Tatăl te iubeşte. Tatăl te iartă şi te cheamă acasă. Nu mai zăbovi, fratele meu! Cerul şi pământul se înfioară şi suspină pentru sta- rea ta. Plânge cerul şi pământul, văzându-te mergând înainte pe calea pierzării. Opreş- te-te, frate dragă, opreşte-te îndată din calea mor ii şi te întoarce „acasă”! Vino „acasă”, suflet rătăcit, vino acasă din grozava pieire în care rătăceşti! Vino „acasă”, căci ai stat destul slugă la diavolul şi ai pe- trecut împreună cu porcii lui, adică cu dobi- toceştile patimi şi plăceri păcătoase. Vino, dragă suflet rătăcit, şi, căzând îna- intea Tatălui ceresc, zi şi tu această Rugăciune Tată şi Doamne, greşit-am la cer şi înaintea Ta. Eu sunt fiul cel pierdut din evanghelie. Eu sunt fiul cel nesocotit care am ieşit din asculta- rea Ta şi am umblat în căile pierzării. Mul i ani sunt de când trăiesc fără Tine. Am risipit de mult averea sufletească ce mi-ai dat-o. Am
  67. 67. Fiul cel pierdut 67 cheltuit-o în desfătări şi fărădelegi. Am mers din rău în mai rău, din ticăloşie în ticăloşie. Multe chemări mi-ai trimis, să mă opreşti din calea pierzării. Însă eu nu le-am ascultat. Am alergat înainte pe calea pierzării. Abia acum vin la Tine, preabunule Doamne şi Tată ceresc. Ah, în ce stare nenorocită mă aflu! Sunt bolnav şi n-are cine mă vindeca... Sunt flă- mând şi n-are cine mă sătura... Sunt gol, şi n-are cine mă îmbrăca... Sunt istovit şi chinuit şi nimeni nu mă primeşte. Chipul cel frumos, ce-l aveam când trăiam în casa Ta mi s-a schi- monosit. Păcatul şi suferin a au săpat urme adânci în fa a mea şi în sufletul meu. Din hai- na cea strălucitoare a Botezului, n-a mai rămas nimic. Totul am zdren uit... totul am risipit... totul am prădat.
  68. 68. 68 Preot IOSIF TRIFA Preabunule Părinte şi Tată ceresc, gre- şit-am la cer şi înaintea Ta! Eu nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău... N-am nici un drept să port acest nume... Sunt vrednic de alungare. Te rog însă, Preabunule Tată ceresc, iartă-mă şi pe mine ca pe fiul cel pierdut din evanghelie. Fie- i milă de mine şi de starea grozavă în care am ajuns. Primeşte-mă iarăşi în dragostea şi odihna Ta. Îmbracă sufletul meu cu haină nouă şi mă leagă iarăşi de Tine cu inel nou, să pot începe o via ă nouă, ca unul ce mort am fost şi-am înviat, pierdut am fost şi m-am aflat.
  69. 69. Fiul cel pierdut 69 Tatăl te aşteaptă... Vino acasă, suflet pierdut!... De câte ori va fi suspinat tatăl din pilda evangheliei, gândindu-se la fiul său şi în- trebându-se: „Oare se va mai întoarce scum- pul meu copil acasă?… Oare îl voi mai vedea vreodată?” Fără voia lui plecase fiul în lume, dar cel plecat era copilul lui, era sânge din sângele lui. Sărmanul tată! Au trecut atâ ia şi atâ ia ani de când nu şi-a văzut fiul. În fiecare zi se uită lung în zare, nu cumva îl vede întor- cându-se? Îl doreşte neîncetat şi îl aşteaptă neîncetat. Aşa e şi Tatăl ceresc fa ă de noi. Oricât de păcătoşi am fi, Tatăl ceresc ne urmăreşte cu dragostea Lui şi cu durerea Lui. Ticăloşia ta Îl doare pe Tatăl ceresc, dar El nu Se leapădă de tine, pentru că, ori cum ai fi, eşti fiul Lui, eşti făptura Lui. Oricât de păcătos ai fi, Tatăl te aşteaptă, Tatăl ceresc aşteaptă întoarcerea ta. Undeva am citit duioasa istorie a unui fiu care a părăsit pe tatăl său şi casa părinteas-
  70. 70. 70 Preot IOSIF TRIFA că. După 20 de ani şi după ce şi-a risipit ave- rea trupească şi sufletească, s-a întors acasă bolnav şi prăpădit. A ajuns noaptea târziu. „Poarta va fi în- cuiată” – şi-a zis fiul, apropiindu-se; şi a în- cercat să deschidă. Dar, o minune, poarta era descuiată. A intrat şi s-a apropiat cu sfială de uşa casei. „Uşa, desigur, va fi încuiată” – şi-a zis în sine fiul; şi a dat să deschidă. Dar, o mi- nune, şi uşa era descuiată. Şi-a luat îndrăz- neala şi a intrat. – Cine-i? întrebă un glas stins şi abătut. – Eu sunt, tată dragă, copilul tău cel rău şi blestemat! Am intrat, căci am aflat toate uşile descuiate... Altcum n-aş fi cute- zat să intru. Desigur, a i uitat în noaptea asta uşile descuiate. Tată dragă, te rog, iartă-mă, tată dragă, sunt flămând şi bol- nav; te rog... iartă-mă... – Ah, scumpul meu copil! Vino în bra ele mele... Tata te iartă!… Tata te-a aşteptat me- reu... Tata se topeşte de dorul tău... Noi n-am uitat uşile descuiate, scumpul nostru. Din ziua în care ai plecat, uşile le-am inut mereu descuiate, ca să te po i întoarce oricând... Uşile au fost descuiate pentru tine, scumpul meu copil.
  71. 71. Fiul cel pierdut 71 Fratele meu! Poate şi tu eşti undeva, de- parte, în calea pierzării. Află, dragul meu, că Tatăl te aşteaptă... Află că Tatăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta.
  72. 72. 72 Preot IOSIF TRIFA Află, fratele meu, că Tatăl ceresc n-a în- cuiat uşa în urma ta. De când ai plecat în calea pierzării, să ştii, fratele meu, că uşa iertării stă mereu descuiată. Tatăl te aşteaptă cu toate uşile descuiate. Istoria păstrează numele unui tată îndu- rerat din Fran a, care, timp de 10 ani şi-a aşteptat fiul plecat în lume, ieşind în fiecare zi de trei ori la gară, în nădejdea că îl va ve- dea reîntorcându-se. Dacă dragostea unui tată pământesc a făcut acest lucru – cât de mare trebuie să fie dragostea Tatălui ceresc! De când ai plecat în căile pierzării, să ştii, fratele meu, că Tatăl ceresc se uită în fiecare zi să te vadă întorcându-te, te aşteaptă în fie- care zi, în fiecare clipă... O, nu mai zăbovi, fratele meu! Destul ai stat slugă la diavolul şi porcii lui; la diavoleş- tile patimi şi păcate. Întoarce-te îndată acasă. Întoarce-te, până uşile sunt deschise, pentru că pe urmă (la moarte) uşile se vor închide şi atunci va fi prea târziu, prea târziu... O, nu mai zăbovi, fratele meu! Tatăl te aşteaptă. Dragostea Lui te aşteaptă, iertarea Lui te aşteaptă. Vino acasă, suflet pierdut! Tatăl te aşteaptă. Vino acasă! Vino!
  73. 73. Fiul cel pierdut 73 Tatăl te cheamă... Vino acasă, suflet pierdut!... Tatăl ceresc ne cheamă neîncetat să ne întoarcem „acasă”. Şi în câte chipuri şi feluri ne cheamă! În ziare am citit o ştire despre cum s-a prăpădit, la Bucureşti, un tânăr apucat cu patima be iei. A fost aflat diminea a mort în fa a unei cârciumi. Perchezi ia poli iei a aflat la el cincizeci de scrisori pe care i le scria ta- tăl lui de la ară. Tatăl în elesese despre că- derea lui şi îl ruga să se întoarcă acasă. Dar tânărul n-a ascultat chemarea. S-a prăpădit, purtând scrisorile în buzunar. În chipul acesta sunt to i cei care trăiesc şi mor în păcate şi în nepăsare de cele sufle- teşti. Ei trăiesc şi mor, purtând sute de „scrisori” de la Tatăl ceresc. Ei mor, purtând cu ei scrisorile cele dulci prin care Tatăl ce- resc îi cheamă acasă. Vai, ce lucru grozav este acesta! În ziua Judecă ii, tocmai aceste scrisori vor mărturisi contra lor. „Scrisorile” se vor deschide atunci şi vor începe a grăi.
  74. 74. 74 Preot IOSIF TRIFA Una va zice: „Adu- i aminte, omule, de neca- zul cela şi cela, de boala ceea şi ceea; ele erau chemările Tatălui ceresc, dar nu le-ai ascul- tat... Predica ce te-a fulgerat la inimă atunci şi atunci era chemarea Tatălui ceresc, dar tu n-ai ascultat-o... Biblia ce i-a îmbiat-o un ostaş al Domnului atunci şi atunci era scri- soarea Tatălui ceresc, dar tu ai aruncat-o în foc şi ai batjocorit pe cel ce i-a adus-o... De atâtea şi atâtea ori te-am chemat acasă, dar tu n-ai ascultat chemările Tatălui ceresc...” Răspuns nu vei avea în fa a Judecă ii. Oricât de căzut şi de decăzut ai fi tu, dra- gă suflete, află că Tatăl ceresc te iubeşte, te iartă şi te aşteaptă cu bra ele deschise. Copilul unui tată căzuse într-o fântână. Tatăl alerga să-l scape, strigând disperat:
  75. 75. Fiul cel pierdut 75 – Oh, dragul meu copil, oare mai trăieşti tu? – Tată, eu am murit, răspunse copilul din fântână. Oare îl durea pe tatăl acest răspuns? Nu, ci, dimpotrivă, îl bucura. Tocmai aceste vor- be, „eu sunt mort”, îi dădea tatălui nădejdea că fiul său trăieşte. Aşa e şi cu cel păcătos. Tocmai strigătul păcătosului: „Eu sunt pierdut... Vai mie, pă- cătosului, căci sunt pierdut...”, este un semn de via ă sufletească. Tocmai strigătul acesta îi place mai mult şi-i face mai multă bucurie Tatălui ceresc. Lua i aminte şi griji i: încercările ce ni le trimite Tatăl ceresc, prin care ne cheamă să ne întoarcem acasă, diavolul umblă să le atragă în apele lui, în apele deznădejdii. O legendă spune: Cică odată diavolul şi-a scos la vânzare lucrurile sale. A inut cu ele licita ie. Între obiectele scoase la vânzare erau: ura, minciuna, pizma, înşelătoria şi alte răută i. La fiecare, diavolul îi pusese un pre . Pre ul cel mai mare îl avea deznădejdea. – Cum se poate, diavole, întrebau cumpă- rătorii, de ai pus deznădejdii pre ul cel mai mare? – Pentru că ea îmi aduce cele mai multe suflete în iad, răspunse diavolul râzând.
  76. 76. 76 Preot IOSIF TRIFA O legendă cu mult adevăr în ea. Gazetele sunt pline de ştiri despre cei ce se sinucid din disperare. Cei mai mul i pă- cătoşi mor în bra ele deznădejdii, în bra ele diavolului. Dragă cititorule! Încercările şi necazurile nu vin asupra ta ca să te arunce în bra ele deznădejdii, ci vin din depărtarea şi din dra- gostea Tatălui ceresc... Ele vin să te atragă în bra ele Sale. Fratele meu! Tatăl te cheamă „acasă”. Oricât de căzut şi de decăzut ai fi, află că Ta- tăl te iubeşte şi aşteaptă întoarcerea ta. O, nu mai zăbovi, fratele meu. Tatăl te cheamă, dragostea Lui te cheamă, iertarea Lui te cheamă, ospă ul Lui te cheamă. Vino acasă, suflet pierdut, vino acasă... Vino! Şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea fiilor pierdu i Aici vom spune că şi rugăciunile noastre ajută întoarcerea păcătoşilor. O minunată pildă în privin a asta aflăm în via a Fericitului Augustin. În tinere ile sale, Fericitul Augustin era
  77. 77. Fiul cel pierdut 77 un tânăr copleşit de duhul cel rău al lumii. Era şi el un fiu pierdut. Mama lui, Monica, o femeie credincioa- să, se ruga neîncetat, cu lacrimi fierbin i, pentru îndreptarea lui. Dar anii treceau şi rugăciunile ei păreau zadarnice. Monica şi-a vărsat necazul în fa a episcopului Am- brosie din Milano. „Femeie, nu te teme, i-a răspuns episco- pul, copilul atâtor lacrimi şi rugăciuni nu se poate pierde... Un copil pentru care s-au fă- cut atâtea rugăciuni şi s-au vărsat atâtea la- crimi nu se poate pierde...” Şi aşa a şi fost. Din tânărul cel stricat şi pierdut s-a ales un om mare, un sfânt. Din- tr-un vas necurat, Domnul a făcut un vas ales, un sfânt. To i cei întorşi la Domnul să ne rugăm pentru întoarcerea celor pierdu i!
  78. 78. 78 Preot IOSIF TRIFA Siguran a iertării şi statornicia întoarcerii Fiul cel întors a fost primit cu toată dra- gostea şi iertarea tatălui său. A fost primit cu zgomot mare de ospă şi bucurie. Dar, după această primire zgomotoasă, fiul putea cu tot dreptul să se întrebe îngândurat: „Oare nu cumva această bucurie este numai un foc trecător?... Oare ce va zice tata după ce i se va potoli bucuria?... Poate mă va mustra... Ba, poate mă va şi pedepsi...” – Tată dragă, spune-mi ce va fi cu mi- ne?... Ce va fi cu trecutul meu?... Ce va fi cu viitorul meu?... – Scumpul meu copil, va fi răspuns tatăl, ce a fost cu tine, tata a uitat... Tata a tras dungă peste toate... Tu eşti iarăşi copilul meu cel scump, tu ai dragostea şi iertarea mea statornică... Tata te-a îmbrăcat cu haina ui- tării trecutului tău, i-a dat în picioare în- căl ăminte de fiu, iar în deget i-a dat inel ce întăreşte din nou legătura dintre mine şi tine. Fiul cel întors avea, aşadar, o siguran ă deplină despre iertarea şi înfierea sa.
  79. 79. Fiul cel pierdut 79 În Orient, slugile nu purtau nici încăl- ăminte, nici inel. Le purtau numai stăpânii şi fiii lor. Inelul şi încăl ămintea erau o măr- turie despre iertarea şi înfierea celui întors. Din partea tatălui, fiul primise tot ce putea primi un fiu: dragoste, iertare, sărut, îmbră- işare, înfiere etc. Urmează acum să vedem cum stă fiul fa ă de dragostea şi iertarea tatălui său. Evanghelia nu ne spune ce s-a întâmplat mai departe cu fiul cel întors. Ea îl lasă în
  80. 80. 80 Preot IOSIF TRIFA bra ele tatălui său; evanghelia îşi curmă isto- risirea în sunetele ospă ului de bucurie pen- tru cel ce mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Dar tocmai din felul cum se gată evanghelia se poate vedea că fiul cel întors a rămas până la sfârşitul vie ii sale în bra ele tatălui său; în dragostea lui şi iertarea lui. Fiul cel întors s-a făcut vrednic de dra- gostea şi iertarea tatălui. S-a purtat mai de- parte cu adevărat ca unul ce mort fusese şi a înviat la o via ă nouă. Nu mai era zburdalni- cul şi uşuraticul care plecase în lume. El a început o via ă nouă... N-avea altă bucurie decât să petreacă în dragostea tatălui său şi în ascultare de el. Vecinii vor fi şoptit (mai bine-zis, batjoco- rit): „Auzit-a i măi, pruncul vecinului nostru s-a întors acasă «pocăit»; nu mai bea, nu mai fumează, nu-i mai trebuie petreceri şi jo- curi... Săracul, rău s-a mai scrântit de cap pe acolo pe unde va fi umblat!...” Dar fiului nu-i păsa de aceste batjocuri. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Înainte de plecare în calea pierzării, fiul îşi avea prietenii lui de chefuri şi petreceri. De bună seamă, nu va fi trecut mult şi foştii lui prieteni de pahar se vor fi apropiat de el
  81. 81. Fiul cel pierdut 81 cu şoapta şi ispita: „Bine c-ai scăpat... Vino cu noi să ne mai petrecem... Adu- i aminte ce bine ne mai petreceam noi înainte de a te du- ce în lume... i-ai făcut canonul, hai să mai uităm de necazuri...”. Dar fiul va fi răspuns aşa: „O, dragii mei prieteni, eu nu mai sunt cel ce petreceam cu voi nop ile. Acela care chefuia şi petrecea cu voi nu mai trăieşte... A murit prin cele ări străine... Eu sunt un altul... N-a i auzit că şi tata a zis despre mine că mort am fost şi am înviat?... Eu nu vă mai pot asculta, dragii mei, eu văd acum lumea şi via a într-o lumi- nă nouă. Chefurile şi petrecerile sunt acum pentru mine o scârbă şi o nebunie... „Cu «pocăitul» ăsta nu-i de vorbit”, îşi vor fi zis prietenii; „rău s-a zăpăcit, săracul, pe acolo pe unde a umblat.” Vor fi râs prietenii de el, vor fi râs veci- nii; vor fi râs oamenii, dar lui nu-i păsa de râsul lor. El sorbea dragostea şi iertarea cea dulce a tatălui său. Nici o ispită, nici o plă- cere şi nici o hulă nu-l mai puteau scoate afară din casa tatălui său, din dragostea lui şi iertarea lui. Aşa trebuie să fie şi căin a şi întoarce- rea noastră la Dumnezeu. Fiul cel pierdut este pus în fa a noastră ca o pildă despre
  82. 82. 82 Preot IOSIF TRIFA adevărata întoarcere la Dumnezeu. Căin a şi întoarcerea noastră din calea răută ilor primeşte iertarea şi dragostea Tatălui ce- resc. Primeşte sărutul şi îmbră işarea Ta- tălui ceresc, dar la această revărsare de dragoste şi bunătate noi trebuie să răspun- dem cu o întoarcere statornică, cu o schim- bare din temelie a vie ii noastre. După pri- mirea cerescului sărut, trebuie să începem o via ă nouă. Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou (In cap. 3). Prin această taină a trecut fi- ul cel pierdut şi trebuie să treacă to i cei care se întorc cu adevărat la Domnul. O întoarcere la Dumnezeu fără această renaştere sufle- tească n-are nici o putere. „Mul i se întorc, dar nu la Cel Preaînalt” (Osea 7,16). O astfel de întoarcere n-are nici o putere. Într-un sat s-a întâmplat că un ostaş din Oastea Domnului a dezertat de sub steagul Mântuitorului şi, bag-seamă, de bucurie că a „scăpat” de această „cătănie”, s-a îmbătat tun. Oamenii râdeau de el şi de ceilal i ostaşi din comună, zicând: „Iată, şi ăsta-i de-al vostru... Şi ăsta-i dintre cei de-ai lui Trifa din Sibiu...”
  83. 83. Fiul cel pierdut 83 La asta, un ostaş mai bătrân a răspuns, foarte cuminte, aşa: „Dreptate ave i, dragii mei, că acesta-i de-al nostru, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... Ave i dreptate că-i de-al lui Trifa, căci, dacă ar fi fost de-al Domnului, el n-ar fi căzut... El s-a întors numai către Sibiu, dar nu către Dom- nul... Dacă s-ar fi întors cu adevărat la Dom- nul, el n-ar fi căzut”. Cuminte şi bun răspuns! Numai o întoar- cere adevărată la Domnul ne dă putere şi bi- ruin ă contra păcatelor. Să ne gândim apoi că pe fiul cel întors îl inea în casă şi aducerea-aminte de trecutul lui şi de suferin ele lui. De câte ori prietenii şi ispitele îl vor fi chemat iar în lume, îşi va fi adus aminte de porci şi de roşcove. Aşa şi noi, de câte ori ne cheamă în lume ispitele, să ne aducem aminte că, vai, amare mai sunt urmările! Eu, de câte ori simt şoapta ispitelor, mă gândesc la cu itul doctorului şi la anii pe care i-am petrecut în boli şi suferin e. La şoapta ispititorului, eu îi răspund: „Ce-i dia- vole, atâta de prost şi de dobitoc mă crezi tu pe mine, să mă las din nou târât ca slu- gă la porcii tăi?... Să m-apuc din nou de roşcove?...”
  84. 84. 84 Preot IOSIF TRIFA De regulă, to i cei întorşi la Domnul am gustat din „roşcove”. De câte ori sim im şoapta ispitelor, să ne gândim la ele. Vom spune deci că întoarcerea noastră la Dumnezeu trebuie să fie statornică, trebuie să ne treacă prin taina cea mare a naşterii din nou.
  85. 85. Fiul cel pierdut 85 Fratele „s-a mâniat şi nu voia să intre” Oriunde se face o întoarcere la Dum- nezeu, acolo se supără cineva Pilda cu fiul cel pierdut spune că feciorul cel mai mare era la câmp când a sosit acasă fratele său. „Şi, când a venit şi s-a apropiat de casă, a auzit cântece şi jocuri”; şi în elegând despre ce este vorba, „s-a mâniat şi nu voia să intre, iar Tatăl lui, ieşind, îl ruga pe el...” Plină de un adânc în eles este şi partea aceasta din pildă. Întâi să luăm ospă ul ce se făcuse: „Iar feciorul cel mai mare, când s-a a- propiat de casă, a auzit cântece şi jocuri”. Foarte bine – va zice la asta atare necredin- cios – iată, evanghelia însăşi spune că s-a făcut o petrecere mare, cu cântece şi jo- curi... Evanghelia nu poate fi, aşadar, con- tra petrecerilor… Evanghelia ne lasă să ju- căm şi să ne petrecem. Ce judecată greşită! Ce judecată de om
  86. 86. 86 Preot IOSIF TRIFA lumesc! Trebuie să ştim că evanghelia ne grăieşte nouă oamenilor în pilde şi asemănări omeneşti, pentru ca să în elegem mai bine lucrurile cele duhovniceşti. Ospă ul din pilda cu fiul cel pierdut închipuie dragostea şi bu- curia cea duhovnicească pentru cel întors la Dumnezeu. Cerul şi pământul cântă şi se bucură când un păcătos se întoarce la Dum- nezeu. Despre o astfel de bucurie şi „petre- cere” duhovnicească este vorba în pilda evan- gheliei. Nişte ostaşi din Oastea Domnului, dintr-o comună din jude ul Bihor, ne scriu că o noapte întreagă au petrecut în cântări şi ru- găciuni de bucuria unui frate nou care a in- trat în rândurile lor. Iată, şi acesta era un fel de „ospă ” ca şi cel din pilda evangheliei. Este o mare deosebire, este o prăpastie întreagă între petrecerile cele lumeşti şi cele duhovniceşti. Şi aleşii Domnului au jucat, dar jocurile lor erau duhovniceşti. Despre Maria, prooroci a, ne spune Biblia că a luat în mână un timpan şi toate femeile au venit după ea cu timpane, cântând şi jucând: „Cânta i Domnului…” (Iş 15, 20-21). Era şi aici un joc, dar jocul acesta era aprins de fo- cul Duhului Sfânt. Şi David prorocul a jucat „în fa a Domnului”, în fa a chivotului sfânt,
  87. 87. Fiul cel pierdut 87 dar era şi jocul acesta o aprindere sufletească pentru slava lui Dumnezeu (II Sam 6, 14). Jocurile acestea erau o be ie sfântă, aprinsă de focul Duhului Sfânt. La astfel de „jocuri” şi petreceri, desigur că m-aş duce bucuros şi eu; ne-am duce tot alergând şi noi, ostaşii Domnului. Un astfel de „ospă ” a fost şi cel din pilda evangheliei. Oh, cât de mult a lucrat şi aici diavolul, mişelul! Petrecerea cea sufletească a atras-o diavolul cu totul în partea lui. Orice bucurie dintre creştinii de azi, dracul o duce la câr- ciumă, o duce la alcool, la petrecere cu chef şi lăutari. Şi acum să vedem supărarea feciorului celui mai mare. Îşi are locul ei şi tâlcul ei această supărare. Tâlcuitorii Scripturilor spun că acest fiu a închipuit poporul evreu care era în „casa Tatălui”, dar îi lipsea teme- lia mântuirii: dragostea şi iertarea. Închipuia acest fiu, în special, pe fariseii care Îl mus- trau pe Iisus că stă de vorbă cu vameşii şi păcătoşii. Ei se ineau aleşii Domnului şi se mâniau pentru păcătoşii şi pierdu ii pe care Iisus îi aducea în bra ele Tatălui ceresc. Fratele cel mai mare era şi chipul legii din Vechiul Testament. Pilda cu fiul cel pierdut era şi un hotar de întâlnire şi de despăr ire
  88. 88. 88 Preot IOSIF TRIFA între Vechiul şi Noul Testament, între lege şi har, între fiul care trebuia omorât pentru gre- şeli (Deut 21, 18-23), şi cel primit cu ospă de bucurie.
  89. 89. Fiul cel pierdut 89 Dar feciorul cel mai mare, ce s-a supărat de întoarcerea fratelui său, mai închipuie pe cineva. Îi închipuie pe cei pe care şi azi îi su- pără întoarcerea păcătoşilor. Alături de un suflet care se întoarce la Dumnezeu, pilda a pus pe unul care se supără pentru această întoarcere. O, binecuvântată Evanghelie a lui Hris- tos! Cum se împlinesc toate cuvintele tale! Pe cel care se supără îl avem şi azi. Ori unde se întorc oamenii la Dumnezeu, oriunde se face cu adevărat o întoarcere la Dumnezeu, acolo se supără cineva. Şi anume cine? Întâi şi întâi se supără diavolul. Se supără şi plânge că i s-a furat un credincios. În al do- ilea rând se supără to i cei care-l ascultă pe diavolul şi fac voile lui. Necredincioşii nu pot suferi pe cei care se întorc la Dumnezeu... Îi urăsc şi-i batjocoresc pe cei întorşi la Domnul. Când un pătimaş intră în Oastea Dom- nului şi se retrage din lume şi răută i, oare nu strigă tot satul după el că „s-a pocăit” şi îl batjocoreşte? „Da’ ce-o mai fi şi aia Oastea Domnului?”, întreba odată un necredincios, „că îi strânge pe to i prăpădi ii şi strica ii... Şi ăştia s-apu- că să cânte şi să-i înve e şi pe al ii!”
  90. 90. 90 Preot IOSIF TRIFA Oare astfel de glasuri nu sunt şi ele ale feciorului mai mare din evanghelie? Sunt şi azi oameni cari nu cunosc dragostea şi bucu- ria pentru cei întorşi la Dumnezeu. Când un păcătos se îmbracă în haină no- uă şi Tatăl ceresc pune în degetul lui inel nou, ca să înceapă o via ă nouă, îndată se aude şi azi glasul fratelui celui supărat. Ori- unde se face „veselie mare” pentru întoarce- rea unui suflet pierdut, acolo se aude îndată şi mustrarea. O, binecuvântată Evanghelie a lui Hris- tos, cum ne ară i tu tot anume ce trebuie să ni se întâmple şi ce trebuie să suferim, ca să dobândim mântuirea! Dar fiul cel întristat îi închipuie nu numai pe cei necredincioşi, ci îi închipuie şi pe al ii. În felul său, feciorul cel mai mare era un om foarte de treabă. Era un om foarte harnic şi cru ător. Îi lipsea însă ceva; îi lipsea partea cea bună, îi lipsea dragostea şi iubirea de frate. Îi lipsea în elegerea pentru cele sufle- teşti. La el numărau numai averile şi vitele. Pentru el era mai de pre vi elul care se tăiase decât întoarcerea fratelui său. Sunt şi azi atâ ia şi atâ ia oameni harnici şi buni gospodari. Le lipseşte însă în elegerea pentru cele sufleteşti. Ei văd toate cele numai
  91. 91. Fiul cel pierdut 91 prin ochelarii pământului. Ei se mişcă îndată când e vorba să se atingă ceva de averea lor şi de interesele lor materiale, dar pentru ave- rea cea sufletească şi lucrurile cele sufleteşti n-au nici un interes şi nu le dau nici un pre . Când e vorba de un car de gunoi, pentru ei e ceva mai de interes şi mai de pre decât trezi- rea unui păcătos. Nici aceştia n-au în elegere pentru întoarcerea păcătoşilor. Nici aceştia nu vor să intre la „ospă ”, ci stau afară supăra i şi critică. Iubi ii mei fra i ostaşi din Oastea Dom- nului! Să luăm aminte că feciorul cel supărat din pilda cu fiul cel pierdut este pus special pentru învă ătura noastră. Şi noi eram nişte pierdu i care ne-am întors acasă. Tatăl ceresc ne-a iertat; ne-a îmbrăcat cu haină nouă şi ne-a ajutat să începem o via ă nouă. Ce bucurie pe noi, ce dar, ce binecu- vântare! Dar lumea nu în elege bucuria noastră. „Fra ii” noştri din lume, în loc să se bucure de întoarcerea noastră, se supără şi ne batjocoresc. Ei nu în eleg bucuria noastră; ei nu vor să intre la „ospă ul” nostru. O, nu vă descuraja i pentru acest lucru, scumpii mei fra i ostaşi. Pilda trebuie să se împlinească şi azi deplin. Oriunde se întoarce cu adevărat un păcătos la Dumnezeu, trebuie
  92. 92. 92 Preot IOSIF TRIFA să se ivească neapărat şi fratele cel supărat. Asta-i o regulă atât de adevărată, încât se poate pune şi întors: oriunde nu se supără nimeni pentru întoarcerea unui păcătos, aco- lo nu s-a făcut o întoarcere adevărată. Supă- rările, hulele, batjocorile şi prigoanele ce le întâmpinăm sunt dovada cea mai bună că ne-am întors din căile pierzării.
  93. 93. Fiul cel pierdut 93 „Nimeni nu poate veni la Tatăl fără numai prin Mine” (In 14, 6) „Împăca i-vă cu Dumnezeu, în numele lui Iisus Hristos” (II Cor 5, 20) În tâlcuirile noastre de mai înainte, am arătat că Tatăl ceresc ne aşteaptă cu bra ele deschise... El ne iubeşte cu o dragoste ne- mărginită. Vom spune însă acum că Tatăl ce- resc ne iubeşte şi ne iartă numai prin Jertfa cea mare a Fiului Său. Istoria mântuirii neamului omenesc ne arată foarte lămurit acest lucru. Înainte de venirea Mântuitorului, omenirea era un mare fiu rătăcit. Chiar şi poporul cel ales era un mare fiu rătăcit ce orbecăia în căile pierzării. În Vechiul Testament vedem vrăjmăşia dintre Dumnezeu şi om, vedem pedeapsa pentru păcat, pentru că nu venise încă Mijlo- citorul şi Împăciuitorul cel mare dintre om şi Dumnezeu. Iisus Mântuitorul a venit în lume ca un împăciuitor între Dumnezeu şi om. Tatăl ce-
  94. 94. 94 Preot IOSIF TRIFA resc nu era numai dragoste, ci El era şi dreptate, iar dreptatea Lui cerea pedeapsa păcatelor. Iisus Hristos a luat asupra Lui această pedeapsă şi, prin Jertfa Crucii Sale, „ne-a împăcat cu Tatăl ceresc” (Rom 5, 11). „Dumnezeu a voit să împace totul cu Sine prin El (Iisus), atât ce este în cer, cât şi ce este pe pământ, făcând pace prin sângele Crucii Lui” (Col l, 20). Omenirea s-a împăcat cu Tatăl ceresc prin mijlocirea şi prin Jertfa cea mare a Fiu- lui Său. Iisus Mântuitorul a făcut „ospă ul cel ma- re”. El S-a junghiat pe Sineşi şi S-a făcut „ospă ” de împăcare cerească şi de bucurie sufletească pentru cei mântui i. Iisus Mân- tuitorul este şi azi – şi va fi până la sfârşitul veacurilor – marele mijlocitor dintre noi şi Dumnezeu. „Iar de va fi păcătuit cineva, a- vem un Mijlocitor la Tatăl, pe Iisus Hristos, Care S-a dat pe Sine pentru păcatele noastre” (I In 2, 1). El sângerează şi azi şi va sângera până la sfârşitul veacurilor pentru păcatele noastre. El a venit în lume anume să ne îm- pace cu Tatăl ceresc. Numai prin El ne putem întoarce „acasă” la Tatăl ceresc... Numai prin El ne putem îm- păca cu Tatăl ceresc, prin Iisus Hristos, prin
  95. 95. Fiul cel pierdut 95 Jertfa cea scumpă a scump Fiului Său. Din căile pierzării şi ale păcatelor, noi ne putem întoarce „acasă” la Tatăl ceresc numai cu ajutorul Mântuitorului. În acest în eles zicea Mântuitorul: „Ni- meni nu poate veni la Tatăl fără numai prin Mine” (In 14, 6). Vechiul Testament trimitea oamenilor în- ştiin ări şi chemări să se întoarcă la Dumne- zeu. Dar aceste chemări se gătau cu bleste- mul legii, pentru că nu era cine să ajute în- toarcerea şi să mijlocească iertarea. Legea lui Moise îl ducea pe cel greşit numai până la uşă şi apoi îl lăsa în fa a judecătorului, care îi măsura pedeapsa. Este şi în Vechiul Testament o pildă cu un fiu rătăcit. Dar, vai, ce groaznică este a- ceastă pildă! Citi i-o în cartea a V-a a lui Moise: „Dacă un om – spunea legea lui Moise – are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui său, nici de glasul mamei sale, tatăl şi mama să-l ducă la bătrânii cetă ii şi to i oamenii din cetate să-l ucidă cu pietre şi să moară” (Deut 21, 18-21). Iisus Mântuitorul a venit să ne scape din această grozavă osândă a legii (în care ad- ventiştii îşi bagă capul din nou). Legea lui Moise îl ducea pe fiul cel rătăcit în fa a mor-
  96. 96. 96 Preot IOSIF TRIFA ii, în fa a pedepsei pentru păcat. Iisus Mân- tuitorul ne duce pe noi, cei sărmani şi rătă- ci i, în fa a iertării... Nu ne duce în fa a Ju- decătorului, ci ne duce în fa a Tatălui ceresc cu Care ne-a împăcat prin Jertfa Sa cea scumpă. O, ce Mijlocitor bun şi scump avem noi în Iisus Hristos! El nu ne arată numai calea în- toarcerii... El nu strigă numai: „Întoarce i-vă la Tatăl ceresc!”, ci El vine la noi şi ne ia de mână, ne ajută să ne întoarcem acasă... Se înfă işează cu noi şi pentru noi în fa a Tatălui ceresc şi ne mijloceşte iertarea. Iisus Mântuitorul ne aduce vestea cea scumpă şi dulce că Tatăl ceresc ne iubeşte, ne iartă şi ne aşteaptă cu bra ele deschise. Iisus Mântuitorul ne aduce şi „haine” şi tot ce ne trebuie să ne putem întoarce acasă. O, preascumpul nostru Mântuitor! Cât de dulce este vestea Ta şi cât de scump este ajutorul Tău! Vino, preadulcele nostru Mân- tuitor, şi ne ajută să ne întoarcem „acasă”! Ce Mijlocitor bun şi scump ne este nouă Iisus Mântuitorul! El mijloceşte pentru noi în toată clipa. „Dumnezeu a voit – şi voieşte – să împace totul cu Sine, prin Iisus Hristos, fă- când pace cu noi prin sângele Crucii Sale” (Col l, 20).
  97. 97. Fiul cel pierdut 97 Fă şi tu, dragă cititorule, această împă- care, de cumva n-ai făcut-o încă! Fă-o în- dată, căci nu ştii ziua şi ceasul când moar- tea te va chema în fa a Dreptului Judecă- tor. „Dumnezeu ne-a împăcat cu El prin Iisus Hristos şi ne-a încredin at şi nouă – zice Apostolul Pavel – propovăduirea acestei împăcări. Vă rugăm fierbinte – ca şi când Dumnezeu v-ar îndemna prin noi – în nu- mele lui Iisus Hristos, împăca i-vă cu Dumnezeu!” (II Cor 5, 18-20). Această împăcare o propovăduim şi noi. În numele Iui Iisus Hristos, vă rugăm, împă- ca i-vă cu Dumnezeu! De când eram preot la ară, îmi aduc aminte de o întâmplare ce a rămas adânc să- pată în sufletul meu. Între un tată şi fiul său se iscase o mare vrăjmăşie. Dar pe mamă o durea această vrăjmăşie. Multe încercări de pace a făcut mama, dar toate erau zadarnice. M-a chemat şi pe mine să-i împac, dar nici eu n-am putut. S-a întâmplat însă că mama s-a îmbolnă- vit greu. De pe patul mor ii, a cerut – cu ul- tima dorin ă – să-şi vadă fiul. Eram şi eu acolo; o împărtăşisem. Când fiul a intrat în casă, tatăl stătea lângă patul bolnavei cu ca- pul aplecat. Din sufletul său nu se topise în-
  98. 98. 98 Preot IOSIF TRIFA că supărarea. Mama şi-a sărutat fiul cu foc şi apoi i-a zis: – Fiule dragă, acum vorbeşte cu tatăl tău! – Aş vorbi, mamă dragă, dar tatăl e su- părat. Atunci mama – parcă o văd – făcu o ulti- mă sfor are, se ridică pu in şi, luând cu o mână mâna fiului, iar cu cealaltă mâna ta- tălui, le împreună laolaltă, zicând cu glas stins, de parcă venea dintr-un adânc de mor- mânt: – Dragul meu so şi scumpul meu copil, cu limbă de moarte vă rog: împăca i-vă!... Inimile celor doi învrăjbi i căzură rănite; tatăl îşi îmbră işă fiul, dându-i sărutul ier- tării. În aceste clipe, mama adormi în Domnul. Tatăl şi fiul se împăcaseră peste moartea ei şi prin moartea ei. Un adânc în eles văd eu azi în această mişcătoare întâmplare. Aşa se face şi împă- carea noastră cu Tatăl ceresc. Păcatul face vrăjmăşie între noi şi Tatăl cel ceresc, iar îm- păcarea o poate face numai Iisus Hristos şi sângele Crucii Sale (Col l, 20). Ai păcătuit, dragă suflete?... Eşti în vrăj- măşie cu Tatăl ceresc?... Eşti un fiu pierdut, apucat în căile pierzării?... Lasă-L şi roagă-L
  99. 99. Fiul cel pierdut 99 pe scumpul nostru Mântuitor să te împace cu Tatăl ceresc. Dorin a Celui Răstignit pe Cruce este să te împace cu Tatăl ceresc. El moare pentru Tine şi împăcarea ta cu Tatăl ceresc. El î i ce- re mâna ca să te împace – prin moartea Lui – cu Tatăl de Sus. Suflet pierdut! Eu te rog fierbinte – ca şi când Dumnezeu te-ar îndemna prin mine – împacă-te cu Dumnezeu, în numele lui Iisus Hristos şi al sângelui Crucii Sale (II Cor 5, l8). Rugăciune Iisuse, preadulcele meu Mântuitor! Tu sin- gur ştii că şi eu am fost un fiu pierdut. Tu sin- gur ştii câ i ani de zile am trăit în starea aceas- ta grozavă... Tu singur ştii câ i ani am trăit cu roşcovele... Tu singur ştii câte am suferit şi câte am pătimit în ara cea străină a păcatului... Tu singur ştii câte lacrimi am vărsat şi cât m-am zbătut să scap din această pierzare... Tu sin- gur ştii că toate sfor ările mele au fost zadarni- ce, până ce nu Te-am aflat pe Tine... Binecuvântată să fie clipa în care Te-am aflat pe Tine, preadulcele meu Mântuitor. Când totul mi se părea pierdut, Tu ai sosit să mă

×