Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Blaise Pascal Cugetari (1998)

8,652 views

Published on

Blaise Pascal Cugetari (1998)

Published in: Education
  • Sex in your area is here: ❤❤❤ http://bit.ly/2u6xbL5 ❤❤❤
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here
  • Follow the link, new dating source: ♥♥♥ http://bit.ly/2u6xbL5 ♥♥♥
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here

Blaise Pascal Cugetari (1998)

  1. 1. PascalCugetări
  2. 2. Pascal Cugetări Text integral Editia BrunschvicgTraducere de Maria şi Cezar Ivănescu EDITURA AlON
  3. 3. ISBN 973-97662-5-0© Toate drepturile prezentei ediţii aparţin editurii AlON. Texte etabili par Leon Brunschvicg, Edition Hachette, 1897, Paris.Tiparul executat sub comanda nr. 422/1 998,la Imprimeria de Vest R.A., Oradea,str. Mareşal Ion Antonescu nr. 105,ROMÂNIA(!)
  4. 4. Studiu introductiv Istoria textului Cugetări/or este destul de com­plicată. De fapt, nici nu există vreo lucrare cu acesttitlu semnată de Pascal . Ceea ce cititorul are acum înfaţă este o reconstrucţie operată de editori, pe bazaunei serii de fragmente manuscrise. Aşa stând lucru­rile, este absolut necesar ca înainte de cercetareaconţinutului cărţii, să vedem în ce măsură aceastaeste o reflectare fidelă a intenţiilor lui Pascal . Născut la 19 iunie 1623 la Clermont, B laisePascal va fi atras foarte repede către studiul matema­ticilor. La numai 12 ani, el redescoperă una dintreteoremele lui Euclid, iar la 19 ani inventează o maşinăaritmetică. Matematica şi ştiinţele exacte vor rămânemult timp, pentru Pascal, domenii în care el va lăsaurma geniului său. Dar în 1646, el devine din ce înce mai preocupat de chestiuni religioase. Apogeulconvertirii sale va fi noaptea de 23 noiembrie 1654,când Pascal are o viziune mistică de o intensitateextraordinară, care îi dezvăluie o "bucurie eternă".Anul următor el se va retrage la mânăstirea de laPort-Royal. Perioada care urmează este însă foartetulbure , pensi onarii de la Port-Royal fiind ţintapersecuţiilor motivate de lupta împotriva jansenismu- 5
  5. 5. PASCAL - CUGETARIlui. Destul de curând, Pascal se stinge, bolnav, la19 august 1662 . Problema credinţei este aceea care va acaparagânduril e lui Pascal în ultimii săi ani de vi aţă. Pen­tru a-şi apăra convingerile teolo gice şi pentru a com­bate indiferenţa filosofilor şi libertinilor, el concepeproiectul unei Apologii a rel igiei c re ş tine. Nucunoaştem cu precizie data exactă la care el s-ahotărât să scrie această operă şi nici când a începutefectiv lucrul la ea. Este probabil că în 1658 Pascaldispunea deja de maj oritatea materialelor, dar stareasănătăţii sale şi apoi moartea sa prematură l-au îm­piedicat să treacă dincolo de o ordonare preliminarăa notelor sale. Prima ediţie a acestor documente reunite apareprin grija unui comitet de simpatizanţi ai şcolii de laPort-Royal, în 1670. În 1844 apare o ediţie careurmăreşte mai exact manuscrisul lui Pascal decâtediţia princeps. Ac elaşi manuscris, aflat la Biblio­teca Naţională a Franţei, este acela utilizat de LeonBrunschvicg, pentru ediţia sa din 189 7. Aceasta esteurmată adesea şi astăzi. Textul pe care îl prezentămacum cititorului român este o traducere a celui sta­bilit de această editi e. , Ediţia Brunschvicg are meritul incontestabil de aprezenta însemnările lui Pascal Într-o fonnă emina­mente lizibilă. Confruntat cu dezordinea inexpl ica­bilă a notelor pascaliene, Leon Brun schvicg a aban­donat ideea de a reproduce fidel intrările i11 ordinea 6
  6. 6. STUDIU INTRODUCTIVdin manuscris. Rezultatul este o excelentă gruparetematică a fragme ntelor lui Pascal . Numai că ceea ce ediţia Brunschvicg câştigă înclaritate, pierde în fidelitate. Asamblând capitoleledin fragmentele ri sipite în manuscris, editorul arenunţat să le mai prezinte în ordinea în care Pascalînsuşi le -a clasat. Mai mult, manuscrisul are nume­roase corecturi şi pasaj e care nu su nt scrise de mânalui Pascal. În s fărşit, ediţia Brunschvicg este exce sivde generoasă, pentru că ea reţine nu doar fragmen­tele clasate (singurele care erau destinate Apologiei)ci şi pe cele neclasate , care au un statut incert. Ediţialui Louis Lafuma, din 19 51, ţine seama de acesteobiecţi i . Dar aceasta nu a reuşit să înlocuiască com­plet ediţia Brunschvi cg , care răm âne în continuare ocale privilegiată de acces spre ansamblul gândiriipascaliene . Iată că textul pe care îl avem acum în faţă, rezul­tat dintr-un travaliu de reconstructie, ne reclamă o ,lectură activ ă şi atentă pentru a-şi dezvălui înţele­surile. Aceasta nu este o întrep rindere delo c uşoară.Unele dintre fragmentele pascal iene au evident doarrolul unor notiţe destinate un ei munci de prelucrarecare nu a mai avut loc niciodată. Un ex emplu bun ,în ediţia de faţă , este capitolul Il, care reuneştea proape exclu siv pasaje din Scripturi ce trateazăproblema profe ţi i lor. Scopul cel mai general al lucrării e ste, a şa cumspuneam, apologia creştinismului , o apol ogie " unui 7
  7. 7. PASCAL - CUG ETĂRIcreştinism centrat în jurul problemei revelaţiei şi acărei necesitate este dată în plan psihologic de inten­sitatea cu care Pascal trăieşte experienţa religioasădupă convertirea şi retragerea sa la Port-Royal. Dinacest moment, valorile credinţei vor avea pent ru elo prioritate absolută în raport cu valorile seculare.Stricteţea dedicaţiei religioase, pe care Pascal oîmpinge până la marginea mortificării, este legiti­mată de un discurs care proclamă fără încetare va­nitatea lumii şi a omului însuşi . Apologia înseamnă pentru Pascal, printre altele,afirmarea superiorităţii creştinismului în raport cucelelalte religii, şi în special în raport cu mahome­danismul şi cu iudaismul. Islamul, ca dealtfel toatereligiile păgâne, este "lipsit de fundament", după cumaflăm din capitolul I X, dedicat contrastului dintrecreştinism şi păgânism. Ceea ce pare să conteze înprimul rând, în respingerea islamismului , este carac­te rul întemeieto rului său, Mahomed. Comparat cuIisus Christos, Mahomed a fost un fals profet, nu afăcut miracole, iar apariţia sa nu a fost prezisă denimeni . Dacă diagnosticul islamismului este facil,nu acelaşi lucru se poate spune despre iudaism.Vec hiul Testamen t este "cea mai veche" carte dinlume şi "cea mai autentică". Evreii şi creştinii auc unoscut pe acelaşi Dumnezeu. A existat întotdeaunape pământ o religie care susţinea că omul a ieşit dinstarea sa de glorie şi a căzut în păcat, îndepărtându -sede Dumnezeu, şi care afirma că va veni un Mesia.Acesta va salva sufletele oamenilor. Evreii, cel mai 8
  8. 8. STUDIU INTRODUCTIVvechi popor din lume , au păstrat credinţa în Mesia,dar nu într-o formă perfectă ci, conform profeţiilorbiblice, precum o "carte închisă" . Este acum rândulreligiei creştine să vestească învăţătura corectă des­pre Mântuitor. Este limpede că reconsiderarea iudais­mului din perspectiva acordării unui rol privilegiatMântuirii şi Mântuitorului serveşte ca introducere lareconstruirea mesaj ului creştin din aceeaşi perspec­tivă. Acum se dovedeşte şi vulnerabilitatea filoso­filor, crede Pascal, care l -au reţinut pe Dumnezeu,dar fără Iisus Christos. Figura lui Christos este pusăîn evidenţă şi în seria de fragmente grupate încapitolul XII, care tratează despre dovezile în favoa­rea existenţei lui Iisus. O afirmaţie importantă a luiPascal pare să fie aceea că tăcerea vechilor istoricicu privire la persoana lui Christos ţine chiar de na­tura religiei creştine, care este aceea de a fi un adevărascuns prin multitudinea opiniilor comune. Pentru Pascal, acest caracter al adevăratei credinţese sprij ină pe o ontologie care stipulează că divi­nitatea nu este nici exclusă din lume, dar nu este,în acelaşi timp , nici "prezenţă manifestă" . Capito­lul VIII, dedicat "fundamentelor" religiei creştine,ne oferă imaginea unei divinităţi care "se ascunde".Natura, la rândul său, are "pe rfecţiuni", pen tru a arătacă este imaginea lui Dumnezeu , şi defecte pentru aarăta că ea nu este decât o imagine. Acest caracterparadoxal al prezenţei divinităţii şi al operei saleimpune o reconsiderare a manierei de a cunoaştecare este proprie religiei. Deşi la un moment dat 9
  9. 9. PASCAL CUGET ĂRIPascal arată că există trei m ijloace ale credinţei(raţiunea, ob iceiul şi insp iraţia), este limpede , dinmai multe fragmente, că el este preocupat să înte­meieze sistemat ic şi convingător credinţa într-o di­vinitate care s capă puterilor ordinare de cunoaştereale spiritului omenesc. Această dificilă întreprinderepare să se bazeze pe distincţia pe care Pascal ooperează între ordinea spiritului , care presupunedemonstraţie raţională, şi ordinea inimii, care estemaniera în care un ii oameni sesizează, pri ntr-unfel de persuasiune interioară, "princ ipi ile prime".Cunoaşterea adevărurilor religiei poate fi dobândităpe . ambele căi, a sp iritului şi a inimii , însă caleademonstraţiei şi argumentului este inferioară şi provi­zorie , pentm că nu poate asigura decât o credinţă"omen ească", insuficientă pentm mântuire. Mai multe consecinţe decurg evident din acestc aracter al rel igiei p ascalie ne . Mai întâi, el ne ex­plică de ce lmele texte scripturale sunt atât de aluzive,dacă nu chiar obscure. Dumnezeu a făcut în aşa fel,pentm a-l face pe Mesia cognoscibil numai pentrucei bun i ş i de ne recunoscut pentru cei răi , încâtacesta a fost prezis într-o manieră indirectă. Pentrucei buni, a căror cunoaştere depinde de "inimă",aceasta este de aju ns . În al doilea rân d, religia luiPascal fiind una a contrastului marcat dintre divin şiuman, ea lasă l o c i rup ţiei divinului în sfera lucru­ri lor omeneşti şi nat urale, o inlpţie cu neputinţă decupri ns şi de explicat în limitele inte le ctului ome­nesc. De ai ci dec urge in sistenţa lu i Pascal asupra 10
  10. 10. STUDIU INTRODUCTIVtemei miracolelor. Al ături de adevăr, miraco lu l estenecesar pentru a- l convinge pe om în între gul său ,trup şi suflet. Religia este opusă, în mod constant, în Cugetări,concluziilor discursului filosofic. Fi losofia nu tre­buie să suplinească credinţa şi nici să o submineze .Cât priveşte fi losofii combătuţi de Pascal, să obser­văm că el menţione ază foatte multe nume, dintrecare s-ar părea că sc epticii, c lasici şi mod emi , suntcei dintâi vizaţi de argumentele sale. Atitudinea luiPascal faţă de "phyrronieni" este însă destul de am­bivalentă: pe de -o parte el asimilează unele teze cuprivire la imposibilitatea unei cunoaşteri adevărate,iar pe de altă parte, el extrage tocmai de aici, dinconfuzia inevitabilă a s imţuri lor şi intelectului,posib ilitatea unei cunoaşteri superioare . La ori zonteste idealul unei "ignoranţe savante", caracteristică"marilor suflete". Să insistăm un moment asupra criticii filoso fiei.O parte din temeiurile sale ţin de domeniul analizeidiscursului şi reprezentări i . Imagi naţia, "il!a micaraţiunii", este o sursă fundamentală de ero ri. Intr-unal doilea timp, sceptici smul intră pe teritoriu l reto­ricii : ·cuvintele şi combinaţiile acestora au un potenţialconsiderabil de a ne îndepărta de la adevăr. Filosofii şi oratorii, prin urmare, nu au un accesprivilegiat la adevărurile ultime. Dimpotrivă, omul ,fie e l filosof ori doar e xponentul opiniei com une,este expus rătăci ri lo r de tot felul, mai ales atuncic ând este vorba de guve rnarea prop nel sale vieţi . Il
  11. 11. PASCAL - CUGETĂRI Altfel spus, falsele pretenţii de cunoaştere ale filoso­ filor implică o rânduială greşită a lucrurilor omeneşti . Filosofia (şi aici Pascal are în vedere mai ales scep­ ticismul, stoicismul şi epicureismul) caută fericirea acolo unde ea nu este de găsit: fie pur şi simplu în afara noastră, fie în noi înşine. Ceea ce filosofia nu ne învaţă însă este că regatul lui Dumnezeu este în noi . Pentru a-l dobândi, omul trebuie să se urască pe sine şi să îl iubească doar pe Dumnezeu, lucru posibil doar în cadrele religiei, aşa cum o vede Pascal. Numai că omul, confonn lui Pascal , vede lucru­ ri l e dintr- o perspectivă destul de diferită. Fiinţa omenească, aşa cum este ea prezentată în textul Cugetări/or, este dominată de pasiuni puternice. În războiul dintre raţiune şi pasiuni, cea din urmă do­ mină. Una dintre pasiuni ocupă un loc aparte în ana­ l iza lui Pascal : amorul -propriu. Oamen ii se iubesc pe sine, iar această înclinaţie către sine este începutul oricărei dezordini, atât interioare cât şi sociale. Am­bele forme ale dezordinii sunt întreţinute de dorinţeleomeneşti, care converg spre acest amor-propriu. Pentru a-şi grati fica egoismul , fiecare om caută, cuvanitate, aprobarea şi stima celorlalţi . Scepticismul lui Pascal lasă loc ocazional chiar pesimismului, depildă atunci când îl descrie pe omul pasional cafiind caracterizat de nebunie. Oamenii sunt într-atâtde nebun i, încât ar fi o nebunie să nu fim şi noinebuni, la rându-ne. Chiar şi cele mai măreţe lucruridin lumea omului, cum ar fi puterea regilor, se spri­j ină tot pe aceste pasiuni adânci, contrare raţiunii. 12
  12. 12. STUDIU INTRODUCTIVEste evident că teologia lui Pascal lasă loc şi uneicritici politice. Pascal este, e adevărat, destul deobedient în raport cu absolutismul regal, pe care paresă îl socotească drept un fel de remediu al pasiuni loranarhice care îl animă pe om. Î n aceasta, gândirea saî şi dezvăluie o sursă neaşteptată de inspiraţie. Cutoate că nu se referă direct la acesta, este foarteprobabil că filosoful francez cunoştea destul de bineteoriile lui Hobbes, care s-a refugiat în Paris între1642 şi 1652 . Inspirat probabil de Hobbes, Pascalproclamă dezordinea implicată de războaiele reli­gioase drept cel mai mare rău cu putinţă. Dar niciautoritatea stabilită nu este scutită de critica sa, oricâtde oblic ar fi aceasta formulată. Î n raport cu răulprodus de conflictul intestin ce cuprinde corpul poli­tic, este de preferat răul produs de un "prost" caredomneşte în virtutea dreptului său de naştere doarpentru că acesta din urmă nu este nici la fel de mareşi nici la fel de sigur ca primul . Incriminările subtileale lui Pascal la adresa ordinii politice a timpului cucare el de altfel era dej a în conflict se exprimă şi cao critică a "tiraniei", despre care el afirmă că este odorinţă de dominaţie "universală" . Opiniile lui Pas­cal asupra regalităţii franceze cât şi asupra autorităţiipolitice în general formează un adevărat sistem alpesimismului politic, care se exprimă cel mai adeseaca o evidenţiere a dezordinii pasiunilor pe scenapublică. Aj unş i în acest punct, devine evident că argu­mentaţia lui Pascal , în Cugetări, are ca element cen- 13
  13. 13. PASCAL CUGETĂRI traI o serie de teze cu privire la statutul ontologic al omului . Faptul că omul este o fiinţă s upusă erori i, rătăcirii, neferi ciri i, vanităţi i şi nebuniei nu este o întâmplare ; el decurge cu necesitate din natura ome­ nesc ului . Omul este, înainte de orice, o fii nţă finită. Ca atare, el este o problemă pentru cunoaştere, pentru că nu se poate cunoaşte finitul fără a se cunoaşte totu l, crede Pascal . Cunoaşterea finitului este parţială prin faptul că obiectul său este un obi ect parţial, limitat. Infinitul: iată ce stă în contrast cu condiţia limi tată a omului. El , omul, îşi poate cunoaşte înfelu l său propria natură finită, dar despre naturainfin itului şi a lui Dumnezeu el nu poate însă spunenimic temeinic în afara credinţei. Iar fini tul devineun pur neant în prezenţa infinitului , de unde rezultădirect tragedia condi ţiei omeneşti, aceea de a fi unnimic, o minusculă exi stenţă contingentă, pe fondulimensităţii spaţii lor eterne. Această condiţie dramatică poate fi surprinsă princunoaştere de fiinţa omenească. Î nsă procesul princare omul îşi sesizează limitele propriei sale existenţeeste susceptibil, la Pascal, de o descri ere profundduală. Pe de-o parte, omul, această "trestie gândi­toare", îşi regăseşte prin ideea finitudinii proprii odemnitate care îl ridică deasupra tuturor celorlaltefiinţe şi lucruri din natură, pentru că el este singurulcare ştie că moare, care are conştiinţa propri ei dis­pariţii. Prin gândire este restaurată valoarea condiţiei 14
  14. 14. STUDIU INTRODUCT_IV ___omeneşti : măreaţă, pentru că se ştie pe sine mize­rabilă în raport cu divinul. Pe de altă parte, tot reflecţia asupra finitudiniieste aceea care amp l i fică dezordinea exi stenţeiomeneşti, îi sporeşte mizeria. Pasaj ele în care Pascalexplică acest proces sunt printre cel e mai profundedin întreaga lucrare. La originea sa este revenireagândului către sine, altfel spus, chiar tentativa omu­lui de a face lumină asupra propriei sale naturi . Dinunele pasaj e, se deduce că această reflecţie asuprasinelui poate fi chiar şi acci dentală, de pildă în situaţiaîn care omul rămâne subit tară un obiect care să îiacapareze gândirea sa eratică. Oricum ar fi, ceea cedescoperă omul în adâncul său este o absenţă ftm­damentală: se descoperă pe sine ca absent potenţialdin ordinea lucrurilor. Pe scurt, omul se descoperăpe sine ca muritor. Această descoperire este însoţită de o tulburare aspiritului. Cum omul este prin natura sa o fiinţămuritoare, această tulburare produsă de contactul cuvidul din propria fiinţă este o marcă esenţială a vieţiiomeneşti, în general . Omul este aşadar o fiinţă cu­prinsă de "nelinişte" ( inqu ietude). Această teoriedespre "nelinişte" este însă relativ comună în seco­lul XVII, în contextul, mai larg, al concepţiei despreviata mentală a omului ca fiind caracterizată demi şcarea anarhică a pasiuni lor. Î n unele cazuri (Hob­bes, Locke) avem de-a face cu o reformulare în ter­meni fizici a acestei dinamici i nterioare. Pascal însănu ne oferă o asemenea reconstrucţi e, ci se opreşte 15
  15. 15. PASCAL .� CUGETĂRI la un gen de psihologie ab isală a reacţiei omului în faţa neîmplinirii sale ontologice. Iar această reacţie este în primul rând una de eschivare în faţa abisului său interior. Eschivarea de care vorbeam se manifestă ca o fugă, o tentativă de îndepărtare de finitudinea fiinţei omeneşti . Mi şcarea aceasta de îndepărtare are nunumai o componentă fizică, ci şi una mentală, expri ­mată ca dorinţă de uitare a prezenţei neliniştitoare amorţii . Ceea ce rezultă este o agitaţie comportamen­tală a cărei formulă principală este căutarea "diver­tismentului". Obiectul urmărit în diverti sment nu estecăutat, în primul rând, pentru valoarea sa intrinsecă,o valoare care, în treacăt fie spus, este adesea tri­vială, ci pentru cal itatea sa de a ne ţine departe , prinfaptul urmăririi sale, de adăstarea gândului la sine,dec i la perspectiva propriei morţi . Dincolo de ferici­rea, superficială, a divertismentului, se ascunde mi­zeri a şi nefericirea omului înspăimântat de limitelefiinţei sale . Astfel, condiţia umană se deschide, în mod obiş­nuit, spre o experienţă aparte a temporalităţii . Aparte,în sensul că ea presupune tocmai o evadare, men­tală, din cadrul timpului trăit, în favoarea celui ima­ginat. Prezentul ne răneşte, pentru că este momentulîn care trebuie să fim noi înşine, să ne confruntămcu angoasa finitudinii. Iată de ce omul preferă sătrăiască în vi itor, adică în domeniul imaginaţiei şidorinţei, al aparenţei. Prin nelinişte, omul este împinsspre nefi inţa pe care, zadarnic, încearcă să o evite . 16
  16. 16. STUDIU INTRODUCTIV Chestiunea morţi i apare acum ca fiind fundamen­tală în arhitectura de idei a Cugetări/ar. Ea trimite înmod direct la problema destinului : dacă este în na­tura omului de a trăi marcat de prezenţa misterioasăa morţii, atunci cum poate fi evitată disperarea? Există însă speranţă în sistemul de idei al luiPascal. Această speranţă este constmită în parte totpe baza opoziţiei între tezele credinţei şi cele alefi losofi e i . Filosofia nu poate da un răspuns l aredutabila întrebare c u privire la soarta sufletului .Filosofii care nu discută chestiunea nemuririi sufle­tului au elaborat doctrine false. Aceste doctrine au şiefecte devastatoare asupra guvernării morale a vieţii,crede Pascal, pentru că un răspuns pozitiv ori ne­gativ la întrebarea cu privire la nemurirea sufletuluiinduce o diferenţă fundamentală în morală. Cuge­tările sunt cu siguranţă destinate lămuririi temeiurilorcredinţei în nemurirea sufletului şi a soartei sale dupămoarte, conform dogmelor religiei creştine. Argumentul decisiv în favoarea afirrnării adevăru­lui învăţăturii creştine cu privire la suflet şi la des­tinul său pare să fie unul speculativ. Avem de-a facecu faimosul "pariu al lui Pascal", prin care probabi­litatea - o temă în legătură cu care Pascal are, înmatematică, contribuţii de pionierat - este discutatăîn perspectivă metafizică. Dumnezeu şi lumea deapoi pot exista, ori nu. Noi putem decide să ne con­ducem viaţa în funcţie de una sau de alta dintreaceste două ipoteze, şi să credem că una, sau cea­laltă, ne poate aduce fericirea. Totul se petrece ca şi 17
  17. 17. PASCAL . CUGETĂRIcum noi am pune rămăşag pe una sau pe cealaltădintre aceste două posibilităţi. Dar o evaluare atentăa consecinţelor l-ar învăţa pe jucător, crede Pascal,că cele două variante sunt departe de a fi echivalente. Î n primul caz, al existenţei lui Dumnezeu şi alunei lumi de apoi în care sufletul îşi primeşte răs­plata ori pedeapsa, avem totul de câştigat şi nimicde pierdut, în cazul în care am mizat pe aceastăposibilitate. Cei care au mizat pe varianta opusă, auînsă totul de pierdut în acest caz. I nvers, dacăDumnezeu sau lumea de apoi nu există, cei care aumizat pe ideea existenţei lor, nu au nimic de câştigat,dar nici nu pierd ceva, după moarte, la fel ca şi aceiacare au optat pentru această ipoteză. Rezultă de aicică este mai raţional să admitem că Dumnezeu şinemurirea sufletului există, pentru că astfel avem o"infinitate" de vieţi fericite de câştigat şi nimic depierdut. Cei care se opun acestei idei, riscă o infini­tate a pedepselor, contra unui câştig nul. Trei menţiuni cu privire la acest raţionament. Maiîntâi, statutul său final este departe de a fi extrem declar în sistemul de idei al lui Pascal. Deşi el faceobiectul unor fragmente extinse, de unde putemdeduce importanţa sa, trebuie să nu uităm că existăşi un fragment ( 9 08) în care este dezvăluită naturaparadoxală şi deci incompletă a certitudinii bazatepe probabilitate : este probabil, se întreabă Pascal, căprobabilitatea asigură? Î n al doilea rând, argumentul lui Pascal, deşiredactat magistral de acesta, este departe de a fi, în 18
  18. 18. STUDIU INTRODUCTIVlogica sa, original . Î n perioada în care sunt scrise Cugetările, ideea pariului este folosită deja de Wil­liam Chillingworth, în The Religion of Protestants aSafe Way to Salvation (lucrare scrisă între 1628 şi 1638). Răspunzând obiecţiei oponentului iezuit dupăcare omul nu are dreptul de a-şi supune sufletul unuifel de pariu, Chillingworth susţine că acesta este undemers legitim în condiţiile incertitudinii implicatede natura chestiunii considerate. Este rational să ne ,lăsăm ghidaţi de probabilitate şi în probleme reli­gioase, cu toate că concluziile la care ajungem nusunt de o certitudine perfectă. Oamenii procedeazăde altfel în acelaşi mod şi în cursul afacerilor coti­diene, de unde rezultă că acesta este un mod validde derivare a concluziilor practice . Nu mult dupăaceea, schema cântăririi consecinţelor este folosităde lohn Tillotson, în The Rule of Faith (1666), careremarcă şi el că deşi existenţa lui Dumnezeu nu esteimediat deductibilă din simţuri şi nici nu este "mate­matic demonstrabiIă", ateii totuşi greşesc atunci cândreclamă asemeneC. dovezi . O asemenea certitudinenici nu este cerută de natura lucrului în discutie, arată Tillotson. Î n context britanic, problema e steri di c ată mai a l e s de c ontroverse l e purtate depolemiştii protestanţi cu privire la infailibilitateaşefului bisericii (catolice, de obicei), şi mai ales cuîntrebarea dacă există cumva o cale de salvare înafara bisericii oficiale, al cărei conducător reclama ocunoaştere exclusivă a doctrinei mântuirii. Până lasfâl-şitul secolului XVII , ideea pariului va mai apare 19
  19. 19. PASCAL · CUGETĂ RIla Leibniz, La Bruyree (Caracterele, capitolul Desespr its forts, cugetarea 35) şi la John Locke (Eseulasupra intelectulu i ome nesc din 1691; aceeaşischemă argumentati vă apare însă şi mai devremeîn opera sa, într-un manuscris despre ateism, din29 iulie 1676, compus în perioada în care Locketraducea Eseur ile de morală ale unei cunoştinţe a luiPascal, Pierre Nicole). Cum Locke este probabil celmai influent gânditor invocat de iluminismul secolu­lui XVIII, să notăm că acesta prezintă ideea pariuluiîntr-o manieră foarte apropiată de cea a lui Pascal : " . . . atunci când fericirea infinită este pusă pe untalger (al balanţei) iar nefericirea infinită pe celălalt,şi dacă cel mai rău lucru care i se poate întâmplaomului pios, dacă greşeşte, este cel mai bun lucrucare i se poate întâmpla omului rău, dacă acesta aredreptate, cine ar fi atunci nebun să îndrăznească săţină partea acestuia? Cine cu capul pe umeri ar alegesă ri şte o posibilitate a nefericirii infinite, dacăgreşeşte, de vreme ce nu este nimic de câştigat înacel pariu? Î n acest timp, pe partea cealaltă, omul lalocul lui nu riscă nimic împotriva infinitei nefericiricare poate fi câştigată, dacă se împlineşte alegereasa. Dacă omul bun are dreptate, el va fi fericit îneternitate; dacă greşeşte, el nu este nefericit, pentrucă nu ar simţi nimic. Pe de altă parte, dacă cel răuare dreptate, el nu e fericit, iar dacă greşeşte, el esteinfinit de nefericit." • 20
  20. 20. STUDIU INTRODUCTIV Sursa din care este posibil să se fi inspirat Pascals-ar putea să fi fost scrierile unui autor creştin tim­puriu, Amobius din Sicca. Acesta a prezentat un ar­gument similar în Adversus nationes, lucrare scrisăprobabil în j urul anului 30 0 şi tipărită pentru primadată la Roma, în . 1543: "Pentru că este în natura lucrurilor care urmeazăsă vină să nu le putem sesiza şi înţelege decât prinanticipaţie, nu înseamnă oare că cel mai bun raţio­nament este acela că, dintre două posibilităţi la felde incerte şi suspendate în îndoială şi aşteptare, noisă credem pe aceea care mai oferă �eva speranţă,decât în aceea care nu oferă deloc? In primul caz,nici un adevăr nu ar rezulta din faptul că ceea ce sepresupune ca adevărat se dovedeşte van şi iluzoriu;dar al doilea implică cea mai mare pierdere, adicăpierderea mântuirii dacă, atunci când va fi timpul, seva dovedi că nu era nici o înşelăciune (cu privire laJudecata de Apoi)." Al treilea lucru care trebuie menţionat cu privirela ideea pariului este acela că Pascal ridică problemacunoaşterii probabile în legătură cu o serie de între­bări fundamentale ale teologiei şi ale filosofiei: careeste soarta omului? Are el un suflet? Există o lumede apoi? Există Judecata de Apoi? Care este motivulpentru care un om trebuie să asculte de dictatelemoralităţii şi ale religiei? Nu toţi autorii secoluluiXVII au menţinut însă discuţia pe teritoriul uneI 21
  21. 21. PA SCAL - CUGETĂRImetafizici rel igioas e . Dimpotrivă, discursul de spreprobabi l i tate este "secul arizat" aproape imediat dupăapariţia sa. Primul pas este extinderea raţionamentuluiprobab i l i stic asupra propoziţ i ilor morale în general,lucru vizibil la John Wilkins, episcop de Chester.Idei le lui Wilkins au precedat o abordare destul deaprop iată, aceea a lui David Hume. S ecolul XVIIIva îndepărta şi mai mult tratamentul probabilităţii deorizontul metafizic în care gândeşte Pascal . Mai întâi,raţi onamentul probabil istic va fi scos din domeniulrezervat al pronunţărilor morale ş i va fi ap licat cureferire la chestiuni l e cunoaşterii în general, şi alcunoaşterii obiective în speci a l . A c e s t lucru estevizibi l , de pi ldă, în modul în c are Hume trateazărelaţia cauzală, l a j umătatea secolului XVIII . Maiapo i , discuţi ile despre prob abil itate vor fi dezvoltateîn cadrul noii aritmeti ci morale a secolului XVIII.L a orizontul ace steia, stau scopuri l e reformări i mo­rale a societăţi i , dar accentul este pus acum pe ches­tiunea promov ării metodelor ştiinţelor exacte în stu­diul proceselor sociale. Condorcet este, la sfârş ituls e c olu l u i XVIII, prin c i p a l u l exponent al acest e itendinţe prin care probab ilitatea este acum fo los ităîn şti inţele sociale tocmai pentru că permite inserţiametodelor studiului exact al unor entităţi altminterirebele la noua obiectivitate c are a devenit idealulcunoaşteri i . Raţionamentul probabi l i stic va revenidomeniului statisti c i i , adică al unei şti inţe c are valua ca sub iect al său marile entităti ale vietii statului : , ,inst ituţiile soc i ale şi marile mase de popu laţie care 22
  22. 22. STUDIU INTROD UCTIV le dau vi aţă . Probabil itatea va ieşi din cercul strâmtal întrebărilor s ecrete cu pri vire la soartă pentru a sei n stala de atunc i între l ucruri l e lumii . * Moti vată teologi c , fi l osofi a criti c ă a fil oso fieicuprinsă în Cugetări este dedicată cercetări i naturiisufletului omenesc şi destinului acestu ia. Acesta estemarel e scop în j u rul căruia se construi eşte anatomiaapologiei creştinismului la Pascal . C ititorul va sesiza,pe bună dreptate, c ă gândirea modernă nu a urmat,în această pri vinţă, în general, i ntu iţii le acestu ia. Eaa i zgonit adesea sufletul dintre obiectele interogaţi ilormetafizi ce. Este necesar deci , pentru a evalua naturaşi profunzimea fragmentelor pascaliene, să le pro i ec­tăm, în fina l , pe fondul posterităţii filo sofice care s-aedific at din a doua j umătate a secolului XVII şi aicărei moştenitori suntem şi noi, în parte . Abandonarea întrebării privitoare l a suflet esteprecedată de o discuţi e înverşunată cu privire lanatura sa. Acest lucru este extrem de evident în i lu­mini sm, când dezbateri le as upra materi al ităţii sufle­tului sunt l a ap ogeu. D ar acest proces mai are şi op rei storie , care nu e s t e întotde a u n a s e s i zată însemnificaţia sa filosofică generală, ca o etapă pe caleare formulării radi cale a limbaj ului interogaţiei mo­rale. Epi cureismu l , l ibert inismul, scepti c i smul , mate­ri ali smul, în cele din urmă, au triumfat asupra v iziu­nii spec ulative a lui Pascal. Aproape simultan cu el, 23
  23. 23. PASCAL CUGET ĂRItot la Paris, Thomas Hobbes, va pune una dintrepietrele de temelie ale noii ştiinţe morale, atunci când,bazându-se pe ideea mortalităţii sufletului, va arătaîn secţiunile teologice ale Leviathan-ului, că sancţiu­nile puterii omeneşti pot fi considerate drept abso­lute. Acesta va fi unul dintre cele mai dramaticegesturi prin care o lume nouă îşi va extrage valoriledin materialul pe care imaginaţia lumii vechi î-l vafi prezentat. Universul moral al omului se va puteaapropia de aici înainte de universul său natural .Ambele vor face obiectul aceluiaşi gen de cunoaştere,modelat după contururile lucrurilor. Iar moralistulepocilor care vor veni va putea să se aplece asupracalculului utilităţii obiectelor, tocmai pentru că din­colo de ele nu va fi rămas foarte mult din lumea pecare Pascal a întrevăzut-o în intensitatea trăirilor sale. MARIAN-C ĂT ĂLIN AV RĂMESCU
  24. 24. Introducere la editia franceză, 1 Pascal a scris P rovi ncialel e între anii 1656- 1657.Dar, încă din anul 1654, din epoca celei de-a douaconvertiri, el medita la o Apolog ie a religiei creştine.Într-adevăr, cu doi ani înainte, în perioada "mon­denă" a vieţii lui, el frecventa împreună cu ducelede Roannez şi cavalerul de Mere, o societate de"libertinaj al spiritului", foarte la modă în acea vreme.Profund creştin şi cu o opţiune fennă pentru j anse­nism, Pascal constatase cu surpriză, apoi cu durere,că un mare număr din aceste "cinstite feţe", care seinteresau cu înflăcărare de chestiunile ştiinţifice şipe lângă care se bucura de un mare credit ca savant,erau pline de prejudecăţi şi de o indiferenţă absolutăfaţă de sentimentul religios. Cartea lor de căpătâi eraMontaigne, devenit, pe drept sau pe nedrept, unmodel de scepticism. Argumentul cel mai puternicpe care-l aduceau împotriva credinţei era că aceastan-ar putea fi "demonstrată". Dacă plasăm în anul 1655 Co nversaţia lui Pas­cal cu domnul de Saci despre Epictet şi Mo ntaig ne,vom vedea că, înainte chiar de a se stabili la Port- 25
  25. 25. PASCAL -- CUG ETĂR I Royal, înainte chiar de a fi scris prima Provi ncială,Pascal se gândise temeinic la o dezbatere cu "liber­tinii"; delimitase clar terenul pe care avea intenţia să se aşeze pentru a-i combate, ca să spunem aşa, încâmp închis. Din această epocă datează probabilanumite note foarte concise pe care ni le-a lăsatdespre ordine, despre raţiunile inimii pe care raţiuneanu le cunoaşte, despre spiritul de fineţe opus spiri­tului geometric şi poate chiar despre pariu. Dar, fără îndoială că el s-a dedicat în întregimepregătirii acestei mari opere abia după încheiereaProvinciale/or. Din nefericire, starea sănătăţii nu i-apermis să lucreze decât cu intermitenţă şi pe apu­cate; se ştie că ultimii ani ai vietii sale nu au fost decât o lentă agonie. Î n scurtele clip e de răgaz pecare i le lăsa suferinţa, Pascal scria câteva rânduri îngrabă pe prima bucăţică de hârtie care-i cădea submână, uneori neputând decât să dicteze. Totuşi, într-o conferinţă "ţinută în prezenţa şi larugămintea mai multor personalităţi de înaltă ţinutădintre prietenii lui", el a expus planul general alApologiei sale (cf. Prifaţa lui Etienne Perier şiCugetările 416 şi 430, precedate de indicaţia A . P. R.[la Port-Royal]. Conferinţa a fost ţinută aproximativîntre anii 1657 şi 1659 . Astfel, când moştenitorii lui Pascal se treziră înanul 1662 în faţa notelor lăsate de cel care muri se,n-au ezitat să recunoască în ele manuscrisul Apolo­giei, după care au făcut mai întâi nişte copii princineva de la Port-Royal, obişnuit cu această scriitură 26
  26. 26. INTRODUCERE LA EDITIA FRANCEZĂ , aproape indescifrabilă. Apoi s-au întrebat ce profit ar putea să le aducă aceste preţioase fragmente. În anul 1666, ei obţinură dreptul de a publica aceste materiale : şi totuşi lucrarea nu a apărut până în anul 1669 ; piedici de tot felul îi opriseră s-o facă. Trebuia oare să se mulţumească să imprime totul cu scrupu­ lozitate, fără să elimine şi fără să schimbe nimic? Sau ar fi fost mai bine, după cum spunea domnul de Roannez, să fi reconstituit planul expus de Pascal în conferinţa sa, umplând golurile de argumentaţie şi de redactare? Sau să adopte o a treia cale neprezen­tând publicului decât pasaj ele dej a definitivate de Pascal, printr-o alegere discretă şi printr-o corecţieprudentă a unor cugetări nedesăvârşite? Un comitet din care făceau parte Amauld, Nicole, domnul deTreville, domnul de Bois, domnul Filleau de la Chaise şi domnul de Brienne, urma să se pronunţe asupraacestor diverse proiecte: şi comitetul se arătă favorabilreconstituirii visate de domnul de Roannez. Dar sora lui Pascal, Gilberte Perier, s-a opus cu toată hotărârea:dacă n-a putut obţine imprimarea exactă a întreguluimanuscris, cu siguranţă că ei îi datorăm ediţia pu­blicată în 1670 care se mai numeşte şi astăzi "ediţiade la Port-Royal". Fiul ei, Etienne Perier, a scris oprefaţă în care a expus destul de exact planul Apo­logiei. Dar acest plan n-a fost respectat nici măcar îndispunerea cărţii pe care o intitulară Cugetările dom­nului Pascal despre religie şi alte subiecte. Doamna Perier a scris acea Viaţă a lui Pascalcare trebuia să deschidă ediţia. Dar ea n-avea să fie 27
  27. 27. PA SCAL -- CUGETĂRIpublicată decât în anul 1684 în Olanda şi adăugatăediţiilor franceze începând cu cea de a cincea (1687) .Intr-adevăr, trebuia evitată cu grij ă reaprinderea unordispute teologice cărora Pacea Bisericii le pusesecapăt în 1668. Această operă a lui Pascal, autorulProvi nciale/ar, nu trebuia să mai păstreze nici o urmăde jansenism. Viaţa, care relata legăturile lui Pascalcu Port-Royal, putea să compromită în anul 1670succesul Cugetări/ar. Pe această poziţie, foarte abilă,se plasară deci primii editori, atenuând, corectând,suprimând . . . Cu atâta grijă încât Cugetări/e furăconsiderate, în acest prim stadiu, ca o operă de orto­doxie perfect catolică, iar Amauld n-a fost împie­dicat în nici un fel să adauge omagiile multor epis­copi şi doctori în teologie. "Prietenii lui Pascal, sptmedomnul Brunschvicg, credeau cu sinceritate că facun lucru bun pentru memoria domnului Pascaladaptând Cugetările noii situaţii de la Port-Royal,transformând o carte scrisă în înf1ăcărarea bătălieiîmpotriva iezuiţilor într-o operă constructivă, inspi­ratoare de calm şi reculegere, demnă să foloseascădrept model de credinţă şi carte de căpătâi pentru oBiserică reconciliată şi unificată. " Pe de altă parte, ei au crezut nu numai că audreptul, ci chiar datoria de a aduce stilului câtevaretuşuri, de a atenua câteva lumini prea puternice,de a completa unele fraze prea eliptice etc . . Să nu-ijudecăm după respectul nostru actual pentru texteleoriginale, nici după gustul nostru. Ei s-au gândit laceea ce putea tulbura sau deruta pe contemporanii 28
  28. 28. INTRODUCERE LA EDIŢIA FRANCEZĂlor, fiind convinşi că însuşi Pascal TI-ar fi păstrat,într-o redactare definitivă, îndrăznelile de expresiesau de sintaxă în care nouă ne place astăzi să regăsim ,spontaneitatea geniului său. Ediţia din 1670 cuprinde treizeci şi două de Ti­tluri. Ea începe prin pasajul împotriva ateilor, dupăcare unnează semnele adevăratei religii, păcatul ori­ginar; regul a pariului ; ticăloşia omului ; pasajele des­pre evrei, despre Moise şi Iisus Christos . . . Începândru Titlul XXI până la Titlul XXVI se face analizamăreţiei şi decăderii omului , unnată de cugetări ledespre minuni, iar sub titlul de Cugetări creştine,Cugetări morale, Cugetări diverse se inserează oparte din ceea ce editorii n-au putut introduce subtitlurile precedente. După cum se vede, nu exista unplan. Era mai mult o clasificare a cugetărilor ana­loage, înlănţuite la întâmplare. II Aşa s-a întocmit editia care avea să fie oferită lectorilor lui Pascal între anii 1670 şi 1776. Î n acestdin unnă an, Condorcet publică o nouă ediţie încare, tăcând caz de respectul lui pentru Pascal, al­terează la rândul lui spiritul Cugetări/or. Dacă ediţiaPort-Royal extirpase sau mascase j ansenismul , Con­dorcet scoate bine în evidenţă argumentele despreneputinţa raţiunii, despre incertitudinea necesară re­ligiei, despre dificultăţile de interpretare a profeţii lorşi minunilor. . . Pe scurt, această ediţie marchează 29
  29. 29. PASCAL -- CUGETĂRI apariţia, datorată unei abilităţi de manevrare filoso­ fică, a unui Pascal sceptic, imagine care s-a impus aproape o sută de ani, mai întâi imaginaţiei debor­ dante a romanticilor, apoi raţionalismului şcolii pozi­ tiviste. Condorcet a adăugat la ediţia lui un capitolRemarques sur les Pe nsees, conţinând observaţiilepe care Voltaire le plubicase în anul 1734, dupăLettres a nglaises. Şi acelaşi Voltaire va tipări l a Geneva o ediţie Condorcet căreia î i v a mai adăuganoi observatii (1778) . Î n anul 1779 a apărut ediţia abate lui Bossuet.Acesta, preocupat mai ales să dea publicului întreagaoperă a lui Pascal, smulgând uitării anumite lucrăriştiinţifice, n-a încercat să aranjeze Cugetări/e înordinea sugerată de Prefata lui Etienne Perier. Elstabileşte doar două secţiuni: Cugetări care se referăla .filosofie, la morală şi artă şi Cugetări directereferitoare la religie, conţinând capitole de Cugetăridiverse. Această ordine se va impune editori lor,consemnând totuşi câteva excepţii (ediţia Frantin,Dij on, 1835). Remaniind mereu şi comentând, nimeni de faptnu s-a mai oprit asupra textului propriu-zis al Cuge­tări/or lui Pascal . Nici unul dintre editori nu s-amai gândit la manuscrisul originar care somnola laBiblioteca Naţională. Abia în anul 1842, VictorCousin, într-un raport citit la Academia Franceză,semnala cu un fel de indignare această vinovatăindiferenţă, dând exemple atât de evidente de alte­rare a textului pascalian şi de necesitatea de a re- 30
  30. 30. INTRODUCERE LA EDIŢIA FRANCEZĂcurge la manuscris că, după numai doi ani, publiculputu să citească, în sfârşit, în editia Prosper Faugere,textul autentic al Cugetări/ar. Î�cepând cu aceastădată (184 4), i se aduc textului ameli orări de deta­liu, datorate unei lecturi mai atente şi mai inteli­gente a manuscrisului şi a copiilor. Contribuţiile deo­sebite aparţin domnilor E. Ravet (1851), Molinier(1877-1879) şi G. Michaut (189 6) . Pe de altă parte,se încearcă şi dispunerea Cugetări/ar unnând me­toda apologetică a lui Pascal : ediţia de Rocher (1873)este, în acest sens, încercarea cea mai interesantă carea precedat-o pe cea a domnului L. Brunschvicg. Acesta din unnă - publicând reproducerea înfototipie a manuscrisului lui Blaise Pascal, apoi ediţiasa clasică de Cugetări şi apuscule, urmată de ediţiaîn trei volume a Cugetări/ar, tipărită la Hachette, încolecţia Grands Ecrivains de la France - pune cuadevărat la punct şi pentru multă vreme, atât pro­blemele de text cât şi cele de plan şi comentariu;datorită acestor opere suntem acum siguri că putemciti, împlinind dorinţa domnului Cousin, "pe Pascalintegral şi numai pe el". III Două dificultăţi s-au ivit în reconstituirea planu­lui schiţat de Etienne Perier în Prefaţa din 1670. Dinaceste două dificultăti cea mai serioasă nu era stabi- ,lirea etapelor succesive ale demonstraţiei apologe­ �tice. Intr-adevăr, Perier şi Filleau de la Chaise ne-au 31
  31. 31. PASCAL - CUGETĂRIlăsat direcţiile generale ale Apologiei; ştim foartebine cărui gen de public se adresează Pascal, cumpunea problema destinului uman, pe ce argumentese bizuia pentru a-i obliga pe cei mai indiferenţi lacercetarea şi soluţionarea acestei probleme; ce dovezimorale istorice şi teologice ar fi vrut să folosească . . .Adevărata dificultate începe în clipa în care trebuiesă introducem în fiecare dintre secţiunile stabilitecutare sau cutare fragment. Ne temem, fără îndoială,nu pentru cea mai mare parte din cugetări, dar pen­tru o bună parte din ele, că nu le-am desluşit loculexact. Şi de altfel, în starea în care Pascal însuşi alăsat Apologia, nici el nu ştia încă atât de exact cumva folosi toate aceste cugetări, din care unele ar fitrebuit eleminate, iar altele schimbate, atât forma câtşi locul . Şi dacă Pascal ar fi putut să-şi vadă ediţiileCugetări/or sale, nu s-ar fi mirat să descopere multepasaj e pe care el le credea mai degrabă nişte notaţiialgebrice ale unor idei, obiecţii sau replici cărora elînsuşi să nu le fi cunoscut valoarea şi locul? N-arfi considerat el inutilă sau stânga ce publicarea anu­mitor fragmente neterminate sau în aparenţă contra­dictorii, n-ar fi protestat oare împotriva acestei"prezentări integrale" a mâzgăliturilor scăpate dinmâna lui înfierbântată? Dar cred că mai degrabă s-arfi arătat teribil de emoţionat de pioasa grij ă cu careatâţia critici au adunat, descifrat, clasat şi comentatnotele lui . Dacă a murit regretând că nu şi-a pututdesăvârşi Apologia la care meditase mai mult dezece ani (supus atâtor suferinţe), această carte de o 32
  32. 32. INTRODUCERE LA EDIŢI A FRANCEZĂmare bunătate creştinească, în care el, asemenea lui Iisus, se gândea la noi în agonia lui şi prin carespera să-i convingă pe atâţia increduli să caute şi sădescopere credinţa, văzând-o acum, ar considera, fărăîndoială, că efortul său n-a fost inutil dacă, de pestedouă sute de ani, oamenii îşi manifestă respectul şiadmiraţia faţă de acest manuscris aproape ilizibil,luând de fiecare dată de la capăt, cu o perseverenţăpe care nimic nu o putea descuraj a, descifrarea scrii­turii şi a sensului. Ar putea oare el să vadă o intenţiea Providenţei în faptul că moartea l-a împiedicat să-şiîncheie cartea? O Apologie a religiei creştine, prezen­tată cu acest titlu, ca o operă dogmatică şi edifica­toare, i-ar fi emoţionat mai puţin pe cititorii săi. Ceicărora Pascal le-a dedicat cartea, libertini, liberi-cuge­tători , ar fi ezitat s-o deschidă sau l-ar fi ignorat cubună ştiinţă. Pe de altă parte, spiritul j ansenist ar fifost atât de accentuat încât Apologia ar fi fost con­siderată de catolici ca o operă polemică, legitimsuspectă ortodoxiei. Cugetările, dimpotrivă, nu potfi suspecte pentru nici un gen de cititor; pentru uniieste o carte a credinţei, pentru alţii o carte în caresufletul unui om se dezvăluie cu mai mult firesc şiadevăr decât oriunde în altă parte; pentru toţi este ocapodoperă unică a limbii noastre. Să fim deci recunoscători, cum ar fi fost Pascalînsuşi tuturor celor care, cu şanse diverse, au încer­cat să reconstituie o operă întreruptă de moarte. Şimărturisind că nu vom avea niciodată o clasificaredefinitivă a Cugetărilor, să spunem că ni se pare că 33
  33. 33. PASCAL · CUGETĂRIdomnul Brunschvicg a realizat cu adevărat ediţiaîndelung aşteptată; iată că va trebui , pentru mulţi anide acum încolo, dacă nu suntem supuşi unui spiritpărtinitor şi adversativ, să ne hotărâm să adoptămacest text, şi să urmăm acestă ordine. Pentru a stabili cele paisprezece secţiuni în carereuşeşte să aranj eze toate fragmentele lăsate dePascal, domnul Bnmschvicg s-a bazat pe următoarel eprmclpu: "Trebuie să ţinem seama de faptul că Apologialui Pascal trebuia să cuprindă trei momente pe carefără îndoială el le-a topit şi reunit: mai întâi, urmândmetoda pe care o denumea Arta de a plăcea şi carese aplica perversiunii voinţei, el se adresa interesu­lui omului, dorind să-I convingă că religia este oplăcere ; se va adresa apoi inteligenţei lui şi, con­fruntând explicaţiile parţiale ale filosofului cu ade­vărul total pe care numai creştinismul îl putea deţine,demonstrează că religia este una raţională; apoi,pentru a pătrunde întreaga fiinţă de adevărul creş­tinismului, el i-a revelat realitatea manife stându-sede la începuturile lumii prin legea evreilor, prinprofeţi, prin întrupare, prin minuni, realitate perpetuă,permanentă, actuală prin urmare şi pe care o atestădin nou minunea de la Sainte-Epine, "fulgerul caredesluşeşte pe loc prezenţa foarte apropiată a unuiDumnezeu ascuns" . Î ntr-un plan astfel reconstituit, fiecare cugetareîşi găseşte locul ei logic; şi cutare fragment obscursau chiar enigmatic, la prima vedere, poate primi un 34
  34. 34. INTRODUC ER E LA EDIŢIA FRANCEZĂsens relativ: el poate fi explicat prin tot ceea ce sea fl ă în preajma lui. Şi dacă trebuie mereu să ne rea­mintim de epigraful pe care editorii de la Port-Royall-au pla s at pe prima pagină a volumului din 1670,Pendent opera interrupta, acestă operă nu mai este,aşa cum se poate vedea pe gravura care explică sin­tagma latină, o movilă de pietre . . . Avem acum oconstrucţie netenninată, fără îndoială, dar reconsti­tuită cu atâta artă că pare făcută de mâna unui in­teligent "arhitect". CH. - M des Granges N.B. Cu autorizaţia domnului Brunschvicg şi aediturii Hachette am reprodus acest text şi aceastăordine devenite clasice . Fiecare cugetare poartă cifraediţiei din Grands Ecrivains: când cifra este prece:­dată de un asterisc, înseamnă că fragmentul nu estescris de mâna lui Pascal. Cuvintele sau frazele pla­sate între croşete sunt cuvinte sau fraze pe care Pascalle-a şters . Notele volumului nu sunt un comentariu filo­sofic sau teologic : ele nu fac decât să precizezeanumite puncte privind bibliografia, biografia sauistoria precum şi traducerea celor mai importantecitate latine. 35
  35. 35. Viata domnului Pascal ,scrisă de sora lui, doamna Perier1 Fratele meu s-a născut la Clermont, pe 19 iunie16232 . Tatăl meu se numea Etienne Pascal, şi erapreşedinte al Curţii de Apel, iar mama mea se nu­mea Antoinette Begon. De î ndată c e fratele meuatinse vârsta la care i se putea vorbi, apărură sem­nele unei inteligenţe cu totul ieşite din comun, prinobservaţiile pe care le făcea mereu în legătură cuorice, dar mai ales prin întrebările pe care le puneadespre natura lucrurilor, întrebări care surprinde aupe toată lumea. Acest început, atât de plin de promi­siuni, nu se va dezminţi niciodată, căci, pe măsurăce creştea, forţa raţionamentelor lui sporea, în aşafel încât îşi depăşea mereu vârsta. Mama a murit în anul 1626, pe când fratele meunu avea decât trei ani. Tatăl meu, rămânând singur,fu obligat să se aplece cu şi mai multă grij ă asuprafamiliei ; şi cum nu avea decât un singur fiu, cali­tatea lui de fiu unic şi semnele unui mare spirit pecare le desluşea în acest copil îi treziră o atât demare afecţiune pentru el încât nu s-a putut niciodatădecide să lase pe seama altcuiva educaţia fiului său,hotărând să se ocupe singur de instrucţia lui, cum a 36
  36. 36. VIAŢA DOMNULUI PASCALşi făcut de altfel, fratele meu neavând niciodată altprofesor în afară de tatăl meu. Î n anul 1631, tatăl meu se retrase la Paris, undene aduse pe toţi şi unde-şi stabili reşedinţa. Fratelemeu, care nu avea pe atunci decât opt ani, profită celmai mult de pe urma acestei retrageri, privitor laproiectul tatălui meu de a se ocupa de educaţia lui;căci, fără îndoială, grij a lui n-ar fi putut fi atât demare în provincie, unde funcţia şi lumea care-lfrecventa în permanenţă l-ar fi împiedicat s-o facă.Dar cum la Paris trăia într-o libertate deplină, el i sededică în întregime şi se bucură de toate succeselede care se poate bucura un tată atât de inteligent şiatât de iubitor pe cât era tatăl meu. Principala samaximă în această educaţie era să ţină copilulmereu aplecat asupra unui lucru potrivit cu vârstalui . Din acest motiv n-a vrut deloc să-I înveţe latinapână la doi sprezece ani, pentru ca să-i vină mai uşors-o facă. Î ntre timp , n.l-l lăsa niciodată fără ocup aţie,vorbind cu el despre tot ceea ce putea înţelege. I-aexplicat mai întâi ce erau limbile; i-a arătat cum aufost acestea sistematizate în gramatici, conţinândanumite reguli, cum şi aceste reguli aveau excepţiide care trebuia să se ţină seamă: aşa s-a găsit mijlo­cul de a face toate limbile comunicabile de la o ţarăla alta. Această idee generală i-a limpezit mintea şil-a făcut să vadă temeiul regulilor gramaticii, în aşafel încât în clipa în care a trebuit să le înveţe, le ştia 37
  37. 37. PASCAL CUG ET ĂRIdej a rostul aplecându- se cu precizie asupra acelorlucruri care-i solicitau o mai mare străduintă. , După aceste cunoştinţe, tatăl meu îi mai oferi şialtele; îi vorbea adesea despre efectele extraordinareale naturii, despre praful de puşcă şi despre altelucruri surprinzătoare când le cercetezi . Fratelui meuîi plăceau foarte mult aceste conversaţii, dar voia săştie raţiunea tuturor lucrurilor şi, cum ele nu sunttoate cunoscute, când tata nu i le dezvăluia sau îispunea ceea ce se spune de obicei, lucruri fărăimportanţă, constituind simple expediente, era foartenemulţumit, căci avea întotdeauna o extraordinarălimpezime de spirit, discernând falsul, încât se poatespune că dintotdeauna şi în toate lucrurile adevărulera unicul scop al minţii sale; nimic nu l-a pututmulţumi niciodată, decât cunoaşterea adevărului .Astfel, încă din copilărie, nu se supunea decât unuiadevăr evident, aşa încât de câte ori nu i se prezen­tau temeiurile reale, le căuta singur şi când se ocupade un lucru nu-l părăsea până când nu găsea acelceva care-i putea satisface curiozitatea. Odată, aftându-ne în jurul mesei, cineva a lovitfără să vrea o farfurie de faiantă cu un cutit; fratele , ,meu observă imediat că se auzea un sunet puternic,dar dacă se acoperea farfuria cu mâna, sunetul nu semai auzea. Vru să ştie imediat cauza şi aceastăexperienţă l-a ajutat să descopere şi alte lucruri cuprivire la sunet, consernn ând o mulţime de observaţiiîntr-o lucrare care fu considerată, pentru vârsta luide doisprezece ani, ca fiind foarte bine gândită. 38
  38. 38. VI AŢA DOMN U L U I PA S C A L Geniul său în geometrie 3 se manifestă pe cândîncă nu împlinise doi sprezece ani, printr-o întâm­plare atât de neobi şnui tă că merită să ne reţină atenţiaîn mod special . Tatăl meu era un savant în matematici şi întreţinealegături cu toate personalităţile abilitate în aceastăştiinţă, care-l vizitau adesea; dar cum el intenţionasă-I instruiască pe fratele meu în limbi şi cum ştia cămatematica este un lucru care dă satisfacţii deplinespiritului, nu dorea ca fratele meu să dobândeascăasemenea cunoştinţe, de teamă că ar putea neglijalatina şi celelalte limbi în care ar fi vrut să-I per­fectioneze . De aceea ascunsese toate cărtile care se , ,ocupau de această ştiinţă şi se abţinea să vorbeascădespre ea cu prietenii lui în prezenţa fratelui meu. Dar această precauţie n-a împiedicat în nici unfel trezirea curiozităţii fratelui meu, care-l ruga adeseape tata să-I înveţe matematica. Acesta îl refuza promi­ţându-i, ca pe o recompensă, că-I va învăţa imediatce va cunoaşte foarte bine greaca şi latina. Fratele meu, văzând această opoziţie, îl întrebăîntr-o zi ce era această ştiinţă şi cu ce se ocupa ea.Tata i-a spus că, în general, ea îţi pune la dispoziţiemij loacele de a desena exact anumite figuri şi de aafla proporţiile existente între ele, interzicându-i înacelaşi timp să mai vorbească despre acest lucru şisă se mai gândească vreodată la el. Dar spiritul luicare nu putea fi în nici un fel mărginit, imediat ce ise descoperi acest mic orizont că matematica i-aroferi mij loacele de a desena figuri infailibil e:,�acte, 39
  39. 39. PASCAL CU GET ĂRIîncepu să viseze la ele şi, în orele lui de odihnă,fiind singur într-un salon, unde avea obiceiul să sejoace, se apucă să deseneze cu cărbune asemeneafiguri pe pardoseam. Î ncercă să obţină un cerc per­fect, un triunghi cu unghiurile şi laturile egale şi altelucruri asemănătoare; făcând toate acestea, căutaproporţiile figurilor; dar cum grij a tatălui meu de a-iascunde aceste lucruri fusese atât de mare, el nu ştianici măcar numele figurilor, fiind constrâns să-şigăsească singur definiţii; boteză cercul rotund, liniabară şi aşa mai departe. După aceste definiţii îşiconstrui ni şte axiome şi p ână la urmă c âtevademonstraţii perfecte. Trecând de la una la alta, elîmpinse căutările atât de departe că ajunse să for­muleze a treizeci şi doua teoremă a lui Euc1id4 • Până când, într-o zi, tata, care nu bănuia nimic,intră în salon fără ca fratele meu să-I audă, fiind atâtde preocupat de jocul lui ; văzându-l, se sperie dincauza interdicţiei care i se impuse de a se gândi laaceste lucruri. Dar surpriza tatălui meu fu şi maimare; văzându-1 înconjurat de toate acele figuri , îlîntrebă ce face acolo şi fratele meu îi răspunse căstudia cutare lucru care nu era decât a treizeci şidoua teoremă a lui Euclid. La întrebarea tatălui meucum ajunsese la ea, fratele meu îi răspunse că desco­perise ceva care-l adusese aici şi-i mai formulă oteoremă, iar la următoarea întrebare răspunsul lui futot o teoremă; şi aşa, mergând pe firul apei înapoi şitot expl icând, numindu-Ie bare şi rotunduri, aj unsela primele definiţii şi axiome de la care plecase 5 . 40
  40. 40. VIA Ţ A DOMNULUI PA SCAL Tata se înspăimântă de întinderea şi puterea aces­tui geniu şi rară să-i spună nimic se duse la domnulLe Pailleur6 , prietenul lui foarte apr<;>piat, un maresavant şi el. Când aj unse la el, intră şi rămasenemişcat ca un om care-şi pierduse firea, încât dom­nul Le Pailleur, văzându-l şi zărind chiar lacrimi înochii lui, se sperie şi-l rugă să nu-i mai ascundăcauza necazului său. Tata îi zise : "Nu plâng de ne­caz, ci de bucurie. Ştiţi grij a cu care l-am ferit pefiul meu de cunoaşterea geometriei, de teama de anu-l îndepărta de la alte studii şi uitaţi ce a racut."Şi-i arătă tot ce găsise, putându-se spune într-un felcă era vorba de cineva care reinventase matematica. Domnul Le Pailleur nu fu mai puţin surprinsdecât tatăl meu şi-i spuse că nu i se părea drept săîmpiedice în continuare acest spirit, ascunzându-iasemenea cunoştinţe, că trebuia lăsat să vadă cărţi lerară să-I oprească mai mult. Tatăl meu, gândindu-se că vorbele lui erau po­trivite, îi dădu fratelui meu elementele lui Euc lid săle citescă în orele sale de odihnă. El le citi şi leînţele � e singur rară să aibă nevoie de vreo explicaţieşi, în timp ce le studia, inventa altele, progresând şiajungând atât de departe în studiul său încât puteaparticipa cu regularitate la conferinţele săptămânaleîn care oamenii abilitaţi din Paris se adunau pentrua-şi prezenta operele şi pentru a le examina pe alealtora 7 • Fratele meu era egalul tuturor, atât în examinarealucrărilor cât şi în elaborarea lor, fiind unul din cei 41
  41. 41. PASCAL - CUGETĂRI -------care aduceau mereu lucmri noi. Se studiau adesea înaceste adunări teoreme trimise din Gennania sau dinalte ţări şi i se cerea părerea asupra tuturor mai multdecât celorlalţi, căci lumina minţii lui era atât de viecă i se întâmpla uneori să descopere greşeli pe carenimeni nu le-ar fi sesizat. Şi totuşi el nu-şi dedica acestui studiu decât orelesale de repaus, pentm că învăţa latina, după aceleaşireguli impuse de tatăl meu. Dar cum în această ştiinţăel găsea acel adevăr pe care-l căutase atât de mult şiera atât de deplin satisfăcut, mintea lui nu era decâtla studiul ei, în aşa fel încât chiar dacă s-a ocupatpuţin de ea, la vârsta de şaisprezece ani va scrie untratat despre conice care fu socotit un efort atât demare al minţii lui încât se spunea că de la Arhimedeîncoace nu s-a mai văzut un spirit de o asemeneaforţă. Toţi aceşti savanţi fură de părere ca studiul să fieimediat tipărit, susţinând că, în afară de faptul călucrarea este admirabilă, apariţia ei în vremea în careautoml nu avea încă şaisprezece ani i-ar spori multfmmuseţea; dar, cum fratele meu nu era delot inte­resat de faima lui, nu se ocupă s-o tipărescă, earămânând nepublicată. Î n tot acest timp continua să înveţe latina şi greacaşi, pe deasupra, în timpul prânzului sau după prânz,tata conversa cu el despre logică, despre fizică saudespre alte părţi ale filosofiei, acestea constituindsingura lui învăţătură, el neurmând vreodată vreun 42
  42. 42. VIAŢA DOMNULUI PASCALcolegiu şi neavând niciodată un alt profesor laaceste materii cum n-a avut nici pentru celelalte . Vă puteţi imagina plăcerea pe care o încerca tatafaţă de progresele fratelui meu în toate acestecunoştinţe, fără să-şi dea seama însă că marile şipelmanentele eforturi ale spiritului la o vârstă atâtde fragedă i-ar putea şubrezi sănătatea; şi, într-adevăr,ea începu să se altereze de îndată ce împlini vârstade optsprezece ani . Dar cmn durerile pe care le simţeaatunci nu-l incomodau foarte tare, ele nu-l împiedi­cară să-şi continue ocupaţiile sale obişnuite, în aşafel încât în vremea aceea, la vârsta de nouăsprezeceani, inventa acea maşină aritmetică de calculat cuaj utorul căreia nu numai că se puteau face tot felulde calcule fără condei sau jetoane, dar se puteauface chiar dacă nu ştiai nici o regulă aritmetică,exactitatea calculelor fiind infailibilă8 • Această lucrare a fost considerată o noutate îngenul ei, prin faptul că reducea la o maşină o ştiinţăsocotită a fi pe de-a-ntregul spirituală, descoperindmodalitatea de a face tot felul de operaţii cu marecertitudine, fără să fie nevoie de raţionamente. Această muncă îl obosi mult, nu prin gândiresau mişcare, pe care le făcea cu mare uşurinţă, ci dinpricina efortului depus pentru a-i face pe muncitorisă înţeleagă aceste lucnrri , trebuindu-i doi ani ca săatingă perfecţiunea la care ea se află astăzi. Dar oboseala şi fragila lui sănătate i-au provocatdureri c are nu-l mai p ărăs iră de la vârsta deoptsprezece ani, după cum ne spunea chiar el, că de 43
  43. 43. PASCAL -- CUG ETĂRIla această vârstă practic n-a mai trăit o zi rară dureri .Dar acestea nefiind de o violenţă egală, imediat ce-idădeau răgaz, spiritul lui era mereu preocupat săgăsească ceva nou. Î n vremea aceea, pe când avea douăzeci şi treide ani, văzând experienţa lui Toricelli, inventă şiexecută la rândul lui alte experienţe pe care le-anumit experienţele vidului, care dovedeau limpedecă toate efectele care fuseseră atribuite ororii de viderau cauzate de greutatea aerului . Această ocupaţie a fost ultima în domeniul ştiin­ţelor umane : şi cu toate că avea să inventeze ruletamai târziu, faptul nu vine în contradicţie cu ceea cespun eu acum, căci o va descoperi rară să se gân­dească la ea şi într-o manieră care dovedeşte că nufusese în vreun fel preocupat de ea, aşa cum voiarăta la locul cuvenit. Imediat după aceste experienţe 9 şi pe când nuîmplinise încă douăzeci şi patru de ani , providenţadumnezeiască prilejuindu-i o ocazie care-l obligă săcitească anumite lucrări religioase, Dumnezeu îl lu­mină prin aceste lecturi, racându-l să înţeleagă per­fect că religia creştină ne obligă să nu trăim decâtpentru Dumnezeu şi să nu avem alt scop decât pe el;şi acest adevăr i se păru atât de evident, atât denecesar şi atât de util încât încheie aici absolut toatecercetările, renunţând la toate celelalte cunoştinţe,pentru a se dedica numai şi numai acelui lucru pecare Iisus Christos îl crede necesar. 44
  44. 44. VIAŢA DOMNU LUI PASCAL Fusese ferit până atunci, printr-o protecţie deo­sebită a lui Dumnezeu, de toate viciile tinereţii şi,ceea ce este mai ciudat la un spirit de o asemeneacalitate şi forţă, nu s-a dedat niciodată libertinajuluiîn privinţa religiei, mărginindu-şi curi ozitatea lalucrurile naturale; mi-a mărturisit de multe ori căaceasta era încă una dintre datoriile pe care le aveafaţă de tatăl nostru care, având el însuşi un marerespect pentru religie, îi inspirase acest respect dincopilărie, oferindu-i drept precept că obiectul cre­dinţei nu poate fi şi obiectul raţiunii şi cu atât maipuţin nu i se supune acesteia. Spiritul fratelui meu era atât de marcat de acestemaxime, repetate adesea de tatăl meu, pentru careavea o mare stimă şi în care vedea o mare ştiinţăînsoţită de o puternică şi limpede raţiune, încât oricediscurs al libertinilor ar fi auzit nu-i trezea nici uninteres; şi cu toate că era foarte tânăr, îi considera cape ni şte oameni care trăiau Într-un principiu fals,anume că raţiunea umană se află deasupra tuturorlucrurilor, necunoscând natura credinţei: astfel, acestspirit atât de mare, atât de cuprinzător şi plin decuriozitate, care căuta cu atâta grijă raţiunea şi cauzalucrurilor, se supunea în acelaşi timp religiei ca uncopil. Această simpatie i-a însoţit toată viaţa, în aşafel încât din clipa în care a hotărât să nu se maiocupe de altceva decât de religie, el nu s-a gânditniciodată la acele probleme ciudate ale teologiei, cişi-a pus toată forţa spiritului în cunoaşterea şiperfecţionarea moralei creştine căreia i-a consacrat 45
  45. 45. PA SCAL - CUGETĂRI -------tot talentul pe care i-l dăduse Dumnezeu; nemai­făcând altceva toată viaţa decât să mediteze zi şinoapte la legea lui Dumnezeu. Şi cu toate că n-a făcut studii speciale de scolas­tică, ştia hotărârile Bisericii împotriva erezii lor inven­tate de rafinamente le spiritului şi împotriva acestorcăutări a luptat el cel mai mult; Dumnezeu i-a oferitîncă din vremea aceea prilejul de a-şi arăta zelul pecare-l avea pentru religie. El locuia pe atunci la Rouen, unde tatăl meu seafla în serviciul regelui şi unde a întâlnit un om carepreda un fel de nouă filosofie c are-i atrăgea pecurioşi 1 0 . Fratele meu, fiind îndemnat de doi prietenitineri să-i însoţească, se duse cu ei, dar fură foartesurprinşi de conversaţia pe care o întreţinură cu acelom care le debită principiile lui de filosofie, din caretrăgea concluzii asupra credinţei contrare hotărâri lorBisericii. El voia să dovedească prin raţionamentele lui cătrupul lui Iisus Christos nu se crease din sângeleSfintei Fecioare, ci dintr-o materie creată într-adins .Ş i multe alte lucruri d e acest gen. Ei încercară să-Icontrazică, dar acesta nu cedă deloc în ideile sale. Înaşa fel încât, judecând între ei pericolul de a fi lăsatunui asemenea om libertatea de a-i instrui pe tinericu astfel de idei eronate, se hotărâră mai întâi să-Iavertizeze şi, dacă se împotrivea, să-I denunţe. Se întâmplă aşa că acest om nu ţinu cont depărerea lor şi atunci ei crezură că e de datoria lorsă-I denunţe domnului du Bellay, care îndeplinea pe 46
  46. 46. ____________ VIATA DOMNULUI PASCAL ����� z � ____ _____________atunci funcţia episcopală din dioceza Rouen din în­sărcinarea arhiepiscopului . Domnul du Bellay l l tri­mise să se facă cercetări cu privire la acest om şi săfie interogat; epi scopul se lăsă înşelat de confesiu­nea echivocă pe care acesta i-o scrisese şi pe care osemnase cu mâna lui, tăcând puţin caz de un aver­tisment de o asemenea gravitate cum e ra cel dat decei trei tineri . Totuşi, imediat ce văzură confesiunea, îşi dădurăseama de greşeală; ceea ce-i obligă să-I caute laGaillon pe arhiepiscopul de Rouen care, examinândtoate aceste lucruri, le consideră foarte importante şiscri se o patentă consiliului său prin care ordonadomnului du Bellay să-I oblige pe acest domn săretracteze asupra tuturor punctelor de care era acuzatşi să nu primească nimic de la el decât prin inter­mediul celor care-l denunţaseră. Şi lucrurile se des­făşurară întocmai : acesta apăru în faţa consiliuluiarhiepiscopului şi se lepădă de toate ideile sale şi amputea spune că a tăcut-o sincer, căci nu s-a arătatniciodată supărat pe cei care provocaseră acest scan­dal, ceea ce ne face să credem că era posibil ca elînsuşi să-şi fi dat seama că s-a înşelat în falseleconcluzii pe care le trăgea din false le sale principii.Fireşte, tinerii nu dori seră să-i facă prin aceasta niciun rău şi nici alt scop n-au avut decât să-I aducăsă-şi dea singur seama şi să-I împiedice să mai se­ducă alţi tineri care n-ar fi fost capabili să discearnăadevărul de fals în ni şte probleme atât de subtile. 47
  47. 47. PASCAL - CUGETĂRI Astfel · că acest scandal se încheie cu bine, iarfratele meu continuă să caute din ce în ce mai multmij loacele de a se face plăcut lui Dumnezeu, iariubirea pentru perfecţiunea creştină spori atât de tareîn el, pe când nu avea decât douăzeci şi patru deani, încât ea cuprinse întreaga noastră casă: tatăl meuchiar, nefiiI1du-i ruşine să se supună învăţăturilorfiului său, se dedică unei vieţi mai sobre pe care ova perfecţiona prin practicarea continuă a virtuţilor,până la moartea lui, care s-a petrecut creştineşte . Iarsora mea, ale cărei calităţi spirituale extraordinare îiaduseseră încă din copilărie o reputaţie de care nu seprea bucurau fetele de vârsta ei, fu atât de emoţionatăde discursul fratelui ei că se hotărî să renunţe latoate avantajele de care se buc urase până atuncipentru a se consacra în întregime lui Dumnezeu. Cum era plină de mult spirit, de îndată c eDumnezeu îi cuceri inima, e a s e lumină, înţel e gând,la fel de bine ca şi fratele meu, toate lucrurile pecare el i le spunea despre sfinţenia religiei creştine ;ş i nemaiputând suporta imperfecţiunea în care trăiaîn mij locul lumii, se călugări intrând în mănăstireafoarte austeră de la Port-Royal des Champs, unde amurit la vârsta de treizeci şi şase de ani, după ceîndeplinise funcţii foarte grele, stingându-se astfel lapuţină vreme, înconjurată de o glorie pe care ceilalţin-o dobândesc decât după mulţi ani 1 2 . Fratele meu avea p e atunci douăzeci ş i patru deani, durerile sporeau continuu şi aj unsese că nu maiputea înghiţi nici un fel de lichid dacă nu era încăI- 48
  48. 48. VI AŢA DOMNULUI PASCALzit, şi pe acesta picătură cu picătură; dar cum aveape deasupra şi îngrozitoare dureri de cap, o fierbin­ţeală a măruntaielor şi multe alte dureri , doctorii îlsfătuiră să-şi golească de tot stomacul, o dată la douăzile, timp de trei luni, încât fu obligat să ia toatemedicamentele, aşa cum putea el, adică să le încăl­zească şi să le înghită picătură cu picătură. Era unadevărat supliciu, iar cei din preajma lui se îngrozeaunumai privindu-l; fratele meu nu se plângea însă, petoate le privea ca pe un câştig pentru el. Necunos­când altă ştiinţă decât pe aceea a virtuţii, ştiind căaceasta nu se perfecţionează decât prin suferinţă,aducea cu bucurie toate chinurile sale j ertfă căinţeisale; remarcând în toate lucrurile avantajele creşti­nismului, zicea că altădată durerile îl îndepărtau destudiile sale şi că îi era foarte greu să le îndure; darun creştin găseşte un rost în toate şi mai ales însuferinţă; pentru că ştia că Patimile lui Iisus Chris­tos trebuie să alcătuiască toată ştiinţa creştinului şiunica glorie a vieţii sale. Continuând să ia medicamentele prescrise cărorali se adăugară şi altele, durerile îi mai scăzură, fărăsă se înşănătoşească de tot; aşa încât medicii fură depărere că trebuie să renunţe la orice ocupaţie inte­lectuală care ar fi putut avea urmări asupra sănătăţiilui şi să caute cât mai multe ocazii de a se distra,ocupându-se de ceva care să-i facă plăcere : într-uncuvânt, să-şi petreacă timpul în conversaţiile obişnuitecu lumea: alte distracţii n-ar fi fost pe placul frateluimeu; dar cât de greu îi venea unui om sfânt ca el să 49
  49. 49. PASCAL - CUGETĂRIse hotărască să facă acest lucru ! Î ntr-adevăr făcueforturi mari la început, dar era atât de constrâns dintoate părţile, că se lăsă convins de ideea că aveasă-şi recapete astfel sănătatea: îl făcură să înţeleagăcă acesta era un capital pe care Dumnezeu ni l-a datşi trebuie să-I păzim. A fost partea din viaţa lui cea mai fără rost; dacăe adevărat că prin slava lui Dumnezeu el fu ferit devicii, la fel de adevărat e că aerul lumii nu se po­triveşte cu aerul Evangheliei. Dumnezeu, care cereade la el perfecţiunea, nu vru să-I lase prea mult timpşi se folosi de sora mea ca să-I aducă înapoi, tot aşacum se folosise de el pentru a o retrage pe sora meadin angajamentele ei lumeşti . De când se călugări se, fervoarea ei creştea mereuşi toate sentimentele ei erau pline de o sfinţenie fărărezerve; iată de ce, . ea nu putea suporta ca acelacăruia ea îi era datoare, după Dumnezeu, harul decare se bucura să nu se afle în posesia aceluiaşi har;şi cum fratele meu o vizita adesea, ea îi vorbi despreacest lucru şi-l convinse să părăsească lumea şi toatelegăturile cu lumea, din care chiar cele mai inocentenu sunt decât nişte zădămicii fără leac, nedemne desfinţenia creştinismului spre care suntem chemaţi şicăruia îi este exemplu Iisus Christos. Motivul sănătăţii sale, care-l convinsese maiînainte, i se păru atât de j alnic, că i se făcu lui însuşiruşine. Lumina adevăratei înţelepciuni îl făcu sădescopere că Mântuirea trebuie preferată oricăruilucru şi că însemna să raţionezi fals mulţumindu-te 50
  50. 50. VI AŢA DOMNULUI PASCALcu un bine trecător al trupului când e vorba de câştigatveşnicia sufletului . Avea treizeci de ani când se hotărî să părăseascăaceste noi legături pe care le făcuse cu lumea; îşischimbă locul şi, pentru a rupe definitiv cu toateobiceiurile de până atunci, se mută la ţară, de unde,întorcându-se după ce stătuse o vreme mai retras,mărturisi atât de ferm că vrea să părăsească lumea,că până la urmă lumea îl părăsi . Î n sfârşit, e l acţiona întotdeauna prin principi i întoate lucrurile, spiritul şi inima lui fiind făcute aşacum erau, nu putea să se poarte altfel . Retrăgân­du-se îşi propuse două maxime, două maxime te­meinice ale adevăratei pietăţi; una privea renunţareala toate plăcerile, iar cealaltă renunţarea la toatedeşertăciunile. A început, pentru a-şi pune în practică primamaximă, renunţând la slugi pe cât îi stătea în putinţă;îşi făcea singur patul şi lua prânzul în bucătărie, îşiducea vesela şi nu se folosea de cei din jurul săudecât în lucrurile pe care în mod absolut nu le puteaface singur. Nu-i era în putinţă să nu se folosească de simţurilesale: dar când era obligat, din necesitate, să-şi satis­facă anumite plăceri, avea o îndemânare miraculoasăde a-şi muta gândul de la ele, pentru a nu se în­frupta. Nu l-am auzit niciodată să laude vreo bucatăde carne şi, când aveam grij ă să-i oferim bucate mairafinate, dacă-I întrebam cum îi plăcuseră, răspun­dea simplu: "Trebuia să-mi atrageţi luarea aminte, 51
  51. 51. PASCAL .. CUGETĂRIcăci acum le-am uitat şi vă mărturisesc că nici n-ambăgat de seamă". Şi când cineva, după obiceiul lu­mesc, lăuda vreo bucată de came, lui nu-i plăceadeloc; numea acest lucru a fi senzual , cu toate că nuerau decât remarci obişnuite, dar, zicea el, era unsemn că mănânci pentru a-ţi împlini pofta, ceea ceera Întotdeauna rău, sau că se folosea de un limbajsenzual, ceea ce nu se cuvenea unui creştin, care nutrebuia să rostească niciodată nimic lipsit de sfinţenie.Nu permitea să i se servească nici un fel de sos sautocană, să i se dea portocală sau aguridă, nimic dinceea ce i-ar fi putut stârni pofta de mâncare, cu toatecă-i plăceau, fireşte, aceste lucruri. Pusese la punctla începutul retragerii sale, cantitatea de hrană care-itrebuia pentru nevoile stomacului său şi nu Întreceaniciodată această măsură; şi chiar dacă nu-i plăceadeloc, mânca ceea ce i se prescria. Când era întrebatde ce procedează aşa, spunea că el satisIacea nevoilestomacului şi nu poftele. Dar mortificarea simţurilor nu se rezuma doar larenunţarea la tot ceea ce i-ar fi fost agreabil, fie înprivinţa mâncării, fie a leacurilor. Patru ani la rânda mâncat supe, fără să manifeste nici cel mai micsemn de dezgust. Era de aj uns să i se impună un leac şi-l luafără greutate, iar când mă miram că nu-i e greaţă deanumite medicamente cu un gust foarte rău, râdeade mine, zicându-mi că el însuşi nu pricepe cumpoţi să te îngreţoşezi de un medicament când îl ieicu bună ştiinţă şi după ce ai fost avertizat că era rău. 52
  52. 52. VI AŢA DOMNULUI PA S C A LN umai constrângerea şi surpriza puteau avea aseme­nea efecte . Va fi uşor de remarcat mai departestrăduinţa pe care avea s-o depună în renunţarea latot fe lul de plăceri provocate în p arte şi de amomlpropnu . Nu punea mai puţină stăru inţă în practicareacelei lalte maxime p e care şi-o propuse se, de a renunţala deşertăciune şi care e urmarea celei dintâ i . Renunţăîncetul cu încetul la tapi seri i l e d i n c amera sa pentrucă n u c redea că sunt nece sare ; ş i , de altfel, nefiindob l i gat nici de o cuviinţă, p entru c ă nu veneau să-Ivadă decât oameni cărora el însuşi l e propovăduiaren unţarea şi care , pri n urmare , nu erau surprinşi săvadă că e l trăieşte în ace l aşi fel după cum îi sfătuieştepe cei lalţi . Am văzut că ev ita vizitel e zadarnice şichiar nu voia să mai vadă pe nimen i . D ar cum ocomoară e căutată pretutindeni şi cum D umnezeu nuîngăduie c a o lumi nă aprinsă întru înţe lepciune săfie p u s ă sub obro c , un mare număr de oame n i defo arte bună cal itate, persoane de mare spirit pe carel e cunoscuse mai înainte , veneau să-I viziteze înodă iţa lui şi să-i ceară sfatu l ; şi tot la el ap elau ceicare aveau îndoie l i c u pri vire l a cre dinţă ş i c areş tiau că el era un mare i luminat în acest domeniu; şiu n i i şi alţii se desp ărţeau de el fo arte mulţum iţi,mu lţi mai sunt încă în viaţă şi pot mărturi s i şi astăzică, în toate ocaziile în c are îi cemseră sfat şi l ămu­riri , îi datorează binele pe care-l cunosc astăzi şi pecare-l fac . 53
  53. 53. PASCAL - CUGETĂRI Cu toate că se angaj a în conversaţii numai dinmotive creştineşti şi veghea mult pentru a nu pierdenimic din ceea ce se străduia să obţină în odăiţa lui,era întotdeauna foarte grij uliu şi temător ca nucumva amorul propriu să facă din aceste conversaţiio plăcere. Regula era să nu se lase prins de plăcereaunor conversaţii, provocată de amorul propriu. Pede altă parte, nu credea că ar fi putut refuza acestorpersoane ajutorul de care aveau nevoie. Iată decilupta care se dădea în el. Dar spiritul de mortificarecare este însăşi spiritul creştinesc, cel care armo­nizează toate lucrurile, îi veni în ajutor şi-i inspirăideea de a-şi pune o centură de fier plină de cuie şis-o încingă direct pe piele de fiecare dată când eraanunţată vizita anumitor domni . Aşa făcea şi, dacăsimţea trezindu-se în el o anumită vanitate sau că selăsase prins de plăcerea conversaţiei, se lovea cucoatele pentru a-şi accentua durerea înţepături lor şia-şi aduce aminte de datoria lui. Această practică ise părea atât de folositoare că apela la ea chiar pen­tru a se feri de inactivitatea la care fusese constrânsîn ultimii ani ai vieţii. Cum nu putea în această starenici să scrie, nici să citească, ci doar să stea degeabasau să se plimbe, fără să se gândească la nimic carear fi putut avea urmări asupra sănătăţii lui, se temea,pe bună dreptate, ca nu cumva această lipsă deocupaţie care era rădăcina răului să-I îndepărteze deprincipiile sale. De aceea stătea mereu de veghe, deparcă-şi făcuse de bună-voie trupul una cu acestduşman care, înţepându-i trupul, îi ţinea treaz spiri- 54
  54. 54. VIAŢA DOMNULUI PA SCALtul în fervoarea credinţei, dăndu-i astfel siguranţa că va ieşi biruitor. Dar totul a fost atât de tainic că n-amştiut nimic şi n-am aflat decât după moartea sa de lao persoană de mare virtute pe care el o iubea şicăreia fusese obligat să-i spună, din motive care-o . .pnvesc numaI pe ea. Tot timpul pe care nu- l fol o s e a în faptelecreştineşti pe care le-am relatat, îl dedica rugăciuniişi lecturilor Scripturii. Acestea erau parcă centrulinimii lui, în care-şi găsea bucuria şi odihna retrageriisale. E adevărat că avea un har deosebit în a sebucura de plăcerea acestor două ocupaţii, atât depreţioase şi atât de sfinte . Am putea spune că ele nuerau despărţite în lăuntrul său. Căci medita la Scrip­tură în timp ce se ruga. Spunea adesea că Scripturasfântă nu era o ştiinţă a spiritului, ci a inimii şi că eanu poate fi înţeleasă decât de cei care au o inimădreaptă; ceilalţi nu găseau în ea decât lucruri încâl­cite, vălul care acoperea Scriptura pentru ochiievreilor şi pentru creştinii cei răi ; caritatea nu eranumai obiectul Scripturii, ea îi era şi poarta. Mergeachiar mai departe şi spunea că eşti foarte di spussă asculţi Scriptura când te urăşti pe tine însuţi şiiubeşti viaţa plină de mortificări a lui Iisus Christos.Î n această dispoziţie citea el Scriptura şi-şi dădeaatâta osteneală că o ştia practic pe de rost, în aşa felîncât nu puteai să dai un citat greşit pentru că-ţispunea imediat: "N u e din Scriptură" sau "e deacolo", precizând locul ei şi, în general, tot ceea ce 55
  55. 55. PASCAL . CUGET A R Iputea să ofere o înţelegere perfectă a tuturor adevăru­rilor. Atât de credinţă cât şi de morală. Avea un har stilistic atât de mare că înfrumuseţatot ceea ce spunea: deşi învăţase unele lucruri dincărţi, le trecea prin propriul său spirit şi ele apăreaucu totul altfel, de parcă ar fi ştiut să le rostească înaşa fel încât să poată pătrunde în mintea omului . Extraordinarul său har stilistic era un dar natu­ral ; dar îşi stabilise reguli speciale de elocinţă care-isporeau talentul. Nu era deloc vorba de acele cugetărifrumoase, luminate de false străluciri şi care nuînseamnă nimic; niciodată cuvinte mari, puţine meta­fore, nimic neclar, nimic aspru, nimic fără sfială,nimic uitat, nimic inutil . El concepea elocinţa ca peun mij loc de a spune lucrurile în aşa fel încât toţi ceicare-l ascultau să înţeleagă fără greutate , cu plăcere,şi credea că această artă constă în anumite dispoziţiicare trebuie să se afle între spiritul şi inima celorcărora le vorbeşti pe de o parte şi gândurile şi ex­presiile folosite, pe de altă parte, dar ale cărorproporţii nu se organizează decât prin forma pe carele-o dai . Iată de ce studiase mult inima şi spiritulomului . Le cunoştea perfect toate resorturile. Cândse gândea la ceva, se punea în locul celui care tre­buia să-I înţeleagă; şi cerceta dacă toate proporţiilesunt bune, gândind la forma pe care trebuia să le-odea şi nu era mulţumit decât dacă vedea că există unacord perfect Între aceste proporţii şi formă, pentrucă ceea ce gândise pentru spiritul celui pe care tre­buia să-I vadă să se potrivească cu ceea ce acesta 56
  56. 56. V IA Ţ A DOMNULUI PASCALurma să facă, în aşa fel încât sa fie imposibil spiritu­lui acelui om să nu-şi împlinească datoria cu pl ăcere .Nu mărea ceea ce era mic şi nu micşora ceea ce eramare. Nu era sufici ent pentru el ca un lucru să parăfrumos, el trebuia să fie propriu subiectului, să nu� onţină nimic inutil, dar nici să nu-i lipsească ceva.In sfârşit, era atât de stăpân pe stilul lui că puteaspune tot ceea ce dorea, iar discursul său avea întot­deauna efectul pe care şi-l propunea. Şi acest fel allui de a scrie naiv, precis, agreabil, puternic, firesc,îi era atât de caracteristic ş i de specific că imediat ceau apărut Scrisor ile unui Prov incial, toată lumea şi-adat seama că sunt ale lui, cu toate că încercase săţină secretul chiar faţă de ai săi . Era chiar în vremea în care Dumnezeu a vrutsă-mi vindece fetiţa de o fistulă lacrimală de caresuferea de trei ani şi jumătate . Fistula era atât degravă că cei mai faimoşi chirurgi din Paris o credeauincurabilă. Dar Dumnezeu s-a gândit s-o vindeceprin atingerea de Sfântul Spin care se află la Port­Royal ; minunea a fost atestată de mai mulţi chirurgişi medici şi autorizată chiar prin decizia solemnă aBisericii. Fiica mea era şi fina fratelui meu; dar a fost maiemoţionat din motivul că Dumnezeu era slăvit prinacestă minune care se întâmpla într-o vreme în carecredinţa scăzuse pretutindeni în lume. Bucuria lui afost atât de mare că fu pătruns cu totul de ea; şi cumspiritul lui nu era preocupat de un lucru la care să numediteze îndelung, cu ocaZIa acestei minuni spe- 57
  57. 57. PASCAL -- CUGETĂRIciale îi veniră în minte multe cugetări foarte impor­tante cu privire la minuni în general, atât la cele dinVechiul cât şi din Noul Testament. Dacă există minuniînseamnă că există ceva deasupra a ceea ce numimnatură; concluzia este una de bun simţ. Nu trebuiedecât să asigurăm certitudinea şi adevărul unei mi­nuni ; or, există reguli pentru acest lucru care ţin totde bunul simţ şi regulile se află în Vechiul Testament.Aceste minuni sunt deci adevărate. Deci există cevadeasupra naturii. Dar aceste minuni au semne că principiul loreste Dumnezeu; iar cele din Noul Testament, maiales, erau semnul că acela care le facea era chiaracel Mesia pe care-l aşteptau oamenii . Deci aşa cumminunile, atât din Vechiul cât şi din Noul Testament,mărturisesc că există un Dumnezeu, cele din NoulTestament dovedesc că Iisus Christos este adevăra­htl Mesia. El desluşea toate aceste lucruri cu o admirabilăclaritate şi, când îl auzeam vorbind şi desfăşurândîmprejurările din Vechiul şi Noul Testament undeerau consemnate aceste minuni, nouă ni se păreatotul foarte limpede . Nu se putea nega adevărulacestor minuni, nici concluziile pe care el le trăgeapentru a mărturisi prin ele despre Dumnezeu şi Mesia,fără să se clatine chiar cele mai comune principii pecare se bazează toate acele lucruri care trec dreptindubitabile. Am adunat câte ceva din aceste cugetări,dar ele sunt puţine şi m-aş fi văzut obligată să insistasupra lor pentru a le lumina mai bine, conform cu 58
  58. 58. VIA T A DOMNULUI PASCALtot ceea ce l-am auzit spunând, dacă unul dintreprieteni nu ne-ar fi oferit o dizertaţie despre faptelelui Moise, unde totul este foarte bine explicat Într-omanieră demnă de fratele meu. Trimit deci la această lucrare, adăugând doar căeste important să remarcăm aici că toate diverselecugetări pe care fratele meu le-a făcut despre minunii-au adus multe clarificări privitoare la religie. Cumtoate adevărurile se nasc unul din altul, era destul săse aplece asupra unuia, că celelalte veneau bulucsă-i lumineze spiritul încât el însuşi se simţea depăşit,după cum ne spunea adesea. Şi tot cu această ocazies-a simţit el atât de înflăcărat împotriva atei lor că,văzând în luminile date de Dumnezeu mij loacele cucare avea să-i convingă fără putinţă de tăgadă, seaplecă asupra acestei lucrări ale cărei părţi adunateacum ne fac să regretăm atât de mult că nu le-aputut aduna el însuşi şi, cu tot ce-ar mai fi pututadăuga, să alcătuiască o compoziţie de o frumuseţedesăvârşită. Cu siguranţă că ar fi fost capabil s-ofacă. Dar Dumnezeu care i-a dat tot spiritul necesarpentru un asemenea proiect nu i-a dat destulă sănătatepentru a-l desăvârşi . E l ar fi dorit s ă n e demonstreze c ă religia creştinăavea tot atâtea semne de certitudine ca şi lucrurilesocotite în lume ca neîndoielnice . El nu ne ofereadovezi metafizice şi nu pentru că le-ar fi dispreţuitcând erau bine puse în evidenţă, dar spunea că aces­tea erau prea departe de raţionamentul comun aloamenilor; că nu toată lumea era capabilă să le 59
  59. 59. PASCAL CUG ETĂRIînţe leagă şi celor care ar fi putut să le înţeleagă nule erau de folos decât pe moment pentru că peste ooră nu mai ştiau ce să spună şi se temeau că seînşelau. Mai spunea, de asemenea, că acest fel dedovezi nu ne pot conduce decât l a o cunoaşterespeculativă a lui Dumnezeu şi că a-l cunoaşte peDumnezeu în acest fel înseamnă a nu-l cunoaşte de­loc. Nu se folosea însă nici de raţionamentele co­mlme luate din lucrările naturii; el le respecta totuşipentru că erau consfinţite de Sfânta Scriptură şiconforme cu raţiunea, dar cre a ea că nu erau destulde proporţionale cu spiritul şi cu dispoziţia inimiicelor pe care trebuia să-i convingă. Remarcase dinexperienţă că, departe de a-i convinge, nimic nu-iîndepărta mai mult, luându-Ie speranţa de a maidescoperi adevărul, decât acest gen de raţionamenteîmpotriva cărora se înverşunează atât de mult că-şiînăspresc inima, devenind surzi la vocea naturii, şică, în sfârşit, aceştia se aflau într-o orbire din carenu puteau ieşi decât prin Iisus Christos, în afara căruiaorice comunicare cu Dumnezeu ne este interzisăpentru că aşa stă scris, că nimeni nu-l va cunoaştepe Tatăl decât Fiul său şi cel căruia Fiului său îi vaface plăcere să-I dezvăluie . Divinitatea creştini lor nu constă numai într-unDumnezeu, simplu autor al unor adevăruri geome­trice şi al ordinii elementelor - aceasta este parteapăgânilor. Ea constă într-un Dumnezeu care-şi exer­cită Providenţa asupra vieţii şi bunuri lor omuluipentru a-i oferi o fericită înşiruire de ani - aceasta 60
  60. 60. VIAŢA DOMNULUI PASCALeste partea evreilor. Dumnezeul lui Avraam, al luiIacob, Dumnezeul creştini lor este un Dumnezeu aliubirii şi al consolării, este un Dumnezeu care umplesufletul şi inima celor care-l au în ei. Este unDumnezeu care-i face să-şi simtă ticăloşia lor lăun­trică şi infinita lui bunătate, unite în adâncul sufle­tului lor; care-i umple de umilinţă, de credinţă, deîncredere şi de iubire; el îi face incapabili pentm altscop . decât el însuşi . Dumnezeul creştinilor este unDumnezeu care face sufletul să simtă că el este uniculsău bine; că orice tihnă se află în el şi nu este altăbucurie decât să-I iubim; şi tot el îl face în acelaşitimp să urască obstacolele care-l împiedică şi-l oprescsă-I iubescă cu toată forţa lui . Amoml propriu şidesfrânare a care-l opresc şi pe care Dumnezeu nu lepoate îndura şi Dumnezeu îl face să simtă că deacest amor propriu numai el îl poate vindeca. Iată ce trebuie să ştie creştinii despre Dumnezeu .Dar pentm a-l cunoaşte în acest fel, trebuie să-şicunoască în acelaşi timp şi propria lor ticăloşie,căderea şi nevoia pe care o au de un Mediator pen­tru a se apropia de Dumnezeu şi pentru a se uni cuel. Aceste cunoştinţe nu pot fi despărţite pentru cădespărţite sunt nu numai nefolositoare , ci chiarvătămăto are . Cuno aşterea lui Dumnezeu fărăcunoaşterea ticăloşiei noastre ne face trufaşi . Ticăloşianoastră fără cunoaşterea lui Iisus Christos ne duce ladisperare; dar cunoaşterea lui I i sus Christos nescuteşte de trufie şi ne vindecă de disperare; pentrucă în el îl găsim pe Dumnezeu singurul răscum- 61

×