Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Isus

660 views

Published on

  • Login to see the comments

  • Be the first to like this

Isus

  1. 1. MIHAI (MICHAEL) BABELE16 ani necunoscuţi din viaţa lui Isus NUVELĂ
  2. 2. Cuvânt înainte. Această carte a fost gândită nu numai spre folosul celor pe care îi preocupăcurent problemele filozofiei şi istoriei universale, celor care au o pregătire specială îndomeniul teologiei, ci şi pentru spectrul larg al publicului fără pregătire specială. Din puţinul câte poate face un om, am încercat să împărtăşesc această carte şialtora. Despre Isus Hristos, în diferite ipostaze, s-a scris mult şi diverse. Eu am încercatsă-l văd, să-l gândesc ca om. E o perioadă de formare legată în special de cunoaştereaculturii şi civilizaţiei tibetane şi hinduse. Am imprimat cărţii un accentuat ton narativ, îmbinând artisticul şi realul, maiales când e vorba de descrierea ambianţei. Cele câteva subiecte colaterale introduse înţesătura lucrării cred că îşi au şi ele rostul lor: până la urmă întregesc într-un fel, înopinia mea, subiectul principal. Nu pretind că ofer noutăţi absolute, dar mi se pare căcititorul nostru cunoaşte foarte puţin de exemplu perioada de tinereţe, incipienta, deformare a lui Isus Hristos. Ce a rezultat? Cititorul, fireşte, să judece. Am scris cu sinceritate şi plăcere, pornind de la ideea că pentru o bunăînţelegere şi apropiere de cele sfinte ele trebuie cunoscute mai ales şi mai întâi îndimensiunea lor umană, reală. Cred că nimic din cele sfinte nu e mai durabil dacă nu ecunoscut mai întâi în aşezarea lor omenească, prin izvoarele lor terestre. Mai notăm că am inclus în carte şi o serie de fotografii. Sunt diverse persoanedin ţara noastră, în pelerinaj de suflet şi de cunoaştere, prin locurile sfinte dinPalestina. Au şi ele funcţia de a apropia textul de cititor. Am făcut această carte cu răceala absolută a omului care nu are în vedere altscop decât să descopere nuanţa cea mai fină şi cea mai justă a adevărului. Eu ca om, ca patriot, ar trebui să mă strădui să înfăţişez lumii un Isus care săaibă trăsăturile, culoarea naţiunii mele şi rasei la care aparţin. Însă ceea ce prezintpublicului este un Hristos în marmură albă, nepătată de nimeni şi de nimic, un Isussimplu şi pur, asemănător sentimentului pe care el l-a creat. Aşa apăru Isus poporului. Despre Isus sunt scrise multe cărţi de o valoare universală, tractate ştiinţifice,lucrări istorice şi filozofice. Însă nici o lucrare nu desfăşoară anii de tinereţe a lui Isus,anii de formare, anii de zbuciumă sufletească, anii de îmbogăţire spirituală, anii decăutare ce e a lui… Lectură plăcută.
  3. 3. Autorul. Isus Hristos s-a născut în localitatea Betleem. Copilăria însă şi-apetrecut-o în orăşelul Nazaret, în Galileea, care până la el nu era cunoscut decât de ceice locuiau prin împrejurimi. Întreaga lui viaţă a fost desemnat cu numele„Nazariteanu”. Anul lui de naştere a pus începutul unei ere noi. Isus a crescut şi a trăit într-un mediu exaltant. În copilărie, aproape în fiecare an, făcea de sărbători o călătorie la Ierusalim. Pentru iudeii provinciali, pelerinajul acesta era o solemnitate plină de bucurii. Aceste călătorii erau aproape întotdeauna focare de agitaţie, îl puneau pe Isus în contact cu sufletul poporului său, şi, fără îndoială, îi inspirau deja o antipatie puternică faţă de cusururile reprezentanţilor oficiali ai iudaismului. Dar Dumnezeul pe care îl afla el acolo nu era acela al lui. Mai degrabă era Dumnezeul lui Iov, sever şi teribil, care nu da dreptate nimănui. Ca cel mai mare copil în familie, începând de la şase-şapte ani, se scula în zori împreună cu părinţii. Pe mama o ajuta la gospodărie, iar apoi se ducea în atelier la taică-său ajutându-l şi pe el cu ce putea. Iosif îşi iubea feciorul, care i se născuse când el se afla la puşcărie. La puţin timp bătrânul dulgher Iosif a murit. Starea materială a familiei după moartea lui Iosif s-a înrăutăţit brusc. Mama lui, Maria, se străduia în fel şi chip să-şi hrănească familia. Muncea din zori şi până în noapte, dar tot n-o putea îndestula. Isus vedea cum se chinuieşte mama lui, încercând să-i hrănească cu ceva măcar odată pe zi. Când ea, din neputinţă să facă ceva, plângea, el se apropia şi o liniştea aşa cum poate linişti un copil de doisprezece ani. Acest gest al lui o bucura nespus de mult pe Maria, îi da forţe şi speranţa că totul va fi bine. x x x …Odată la marginea Nazaretului s-a oprit la popas o caravană de cămile şi măgari încărcaţi cu marfă, care făcea drum din Europa Occidentală spre India şi China. Vecinul lor, Ali Saad, se pregătea să plece şi el cu această caravană spre India şi China. Încărcase trei cămile cu marfă, şi acum căuta doi căpăstrari pentru a conduce cămilele. Isus îl cunoştea bine, căci Ali venea des pa la Iosif, care îi acorda diferite servicii. Se adresă cu rugămintea să-l ia ca căpăstrar. Ali ştia în ce sărăcie trăieşte Maria cu copii, dar totuşi l-a trimis să ceară voie de la mama. -Mamă, Ali mă ia de căpăstrar. Ne dă banii pe loc pe trei ani înainte. Ea se uită cu milă la el. Propunerea lui salva familia de nevoi. Banii primiţi pe trei ani înainte erau tocmai ce le trebuiau lor acum. Şi totodată scăpa şi de o gură în plus. Dar răspunse încet: -Trebuie să mai creşti. N-o să rezişti prin pustiuri. -Sunt puternic, mamă – spuse el şi apucă un pietroi mare şi vru să-l ridice. Însă îl scăpă jos. Dar nu se pierdu şi apucă unul mai mic şi îl aruncă destul de departe. -Vezi că nu sunt mic, spuse el bucuros că s-a isprăvit cu a doua piatră.
  4. 4. -Bine, fiule. Dumnezeu să te păzească. Peste trei zile caravana a plecat. Se ducea bucuros că a scăpat de fraţii,care nu-l prea iubeau, şi că ia fost de folos mamei sale. A fost angajat pe trei ani. Is-a repartizat locul de la coada caravanei, şi când bătea puţin vântul, tot praful seducea spre ei. Cu prima cămilă mergea însuşi Ali, pe a doua o ducea un bărbat învârstă, al treilea mergea Isus. Caravana se deplasa în astfel, ca popasul să fieacolo, unde era apă şi ceva hrană pentru cămile şi măgari. Era un drum decaravană, bine ştiut de cei care o conduceau. Trecuseră deja pustiurile Iordaniei, trecură râul Eufrat, de unde seîncepea Babilonul, locurile pe care el visa să le vadă, ascultând de mic copillegendele despre aceste meleaguri, de măreţia şi bogăţia celor ce au trăit mulţi aniîn urmă pe aici. Babilonul se menţiona des în predicile rabinilor iudei, şi el aveaimpresia că iudeii sunt originari de acolo. Însă caravana a trecut departe de Bagdad, oraşul principal şi capitalaBabilonului. Ei îşi continuau drumul prin pustiuri şi stepe cu ceva verdeaţă. Eragreu pentru cei maturi, căci mâncau o dată pe zi, iar caravana se deplasa ziuaîntreagă fără oprire. Cămilele puteau merge trei-patru zile fără hrană şi fără apă.Măgarii însă zbierau înfiorător, cerând mâncare şi apă. Isus suporta totul în tăcere, nu s-a adresat niciodată la Ali cu rugăminteade a fi cât de puţin cruţat, fiind copil. Se considera matur, promiseră acolo, laNazaret, că nu se va plânge de condiţiile în care se va afla. Însă Ali văzu în ce stareera acest copil, care strângând din dinţi, mergea împreună cu cei maturi. I-a măritporţia de mâncare, iar noaptea nu-l mai trezea să stea de veghe. Şi aceste micifacilităţi îl ajutau să învingă greutăţile suportate cu greu de cei maturi. Au trecut râul Tigru şi acum se deplasau pe teritoriul faimosului ImperiuPersan. Întâlneau tot mai des caravane încărcate cu mărfuri procurate înlegendarele ţări orientale-India, China şi din Persia , care se întindea cu hotarele eipeste multe ţări. Ziua era o căldură înăbuşitoare, iar noaptea se lăsa frig. Însă el,obosit, nu simţea nimic. Peste cam vre-un an şi jumătate au ajuns în sfârşit pe meleagurile Indiei,despre frumuseţea şi bogăţiile căreia se povesteau legende, iar mărfurile produseîn această ţară erau foarte apreciate în Occident. -Suntem în provincia Pakistan, spuse Ali, care mai fusese pe aici. -Oamenii de aici sunt mai întunecaţi la piele chiar ca cei din Persia, semiră Isus. -E o rasă aparte, cu o cultură foarte veche. India după teritoriu este camde trei ori mai mare ca Persia. -Dar ce religie au? -Induismul, adică religia poporului hindus. Numai că la ei se numeştealtfel. Se pare că budism. Dar pe parcurs vei afla tot ce te interesează. Avem multde mers pe acest teritoriu. Caravana s-a oprit într-un oraş, după părerea lui Isus, uriaşi. Numaipiaţa, unde Ali şi-a vândut marfa, părea mai mare decât Nazaretul său natal.Studia acest conglomerat de rase, de naţiuni, de triburi pitoreşti şi diverse, care înparte erau nomade şi care colindau diferite ţări şi meleaguri. Însă piaţa îi egala pe
  5. 5. toţi. Şi aici femeile erau mai active, ele făceau ce le mai multe şi mai scumpecumpărături. Văzu nişte bărbaţi cu ochii înguşti, pielea galbenă şi nasul puţin turtit.L-au interesat şi se adresă la Ali: -Ce fel de oameni sunt aceştea? -Sunt munteni. Trăiesc sus în munţi. Dar tot aceiaşi rasă o vei întâlnimai departe, în China şi în alte ţări orientale. E aşa zisa rasă galbenă. -Dar ce, nu ne întoarcem acasă? -Nu, am o comandă şi plecăm în China, unde trăiesc numai de aceşti cuochii înguşti. Încărcaţi, au pornit iarăşi la drum, care nu mai era pentru el un drumatât de greu ca până în India. Crescuse, se făcu mai înalt, adăugă în putere fizică. Chinezii s-au dovedit a fi o naţiune mai mică de statură decât oricarealta, din câte le văzuse el până acum. Şi galbeni, aşa cum i-a spus Ali. Însă eraunişte meşteşugari de invidiat şi foarte harnici. Nu văzu ca cineva din ei să steie şi sănu facă nimic. Au trecut mai mult de trei ani de la plecarea lor din Nazareth. Şi abiaacum Ali, încărcat iarăşi cu marfa, care trebuia vândută în India, porni înapoi.Termenul de angajare expirase şi Isus era liber. Însă el, la rugămintea lui Ali,continua să meargă cu caravana şi să ducă de căpăstru cămila. Dar nici o altăposibilitate de a ajunge acasă nu avea, decât să rămână cu Ali, sau… să se ducă cualtă caravană. Au mers iarăşi mult şi greu până au ajuns în oraşul indian unde fusesedoi ani în urmă, la acee aşi piaţă. Până ce Ali se ocupa de realizarea mărfii, Isus îşiceru voie, şi se plimba prin piaţă. Piaţa orientală este şi astăzi o enigmă pentruomul care nimereşte prima oară în vârtejul ei. E ceva greu de descris. Cum sespune, trebuie să vezi cu ochii tăi, să simţi atmosfera acestei lumi, puţin cunoscutăîn ţările civilizate. Plimbându-se, văzu o adevărată grămadă de oameni care strigau, apoi sevăicărau ca la comandă. Curios, se apropie şi el. Însă nu vedea nimic. Totîmpingând-ui pe cei care stăteau în cale, trecu la un loc de unde se vedea ce sepetrece pe piaţă. Un bărbat îmbrăcat în veşminte locale, cu un bastonaş în mână,ţinea în palmă o femeie, întinsă drept, şi nemişcată. A făcut aşa cu ea un cerc, spremirarea şi uimirea tuturor, apoi a aşezat-o pe o masă, o luă pe umăr şi aşa maifăcu un cerc. Femeia tot acest timp a stat întinsă şi ţeapănă, şi fără să deie semnede viaţă. Apoi o depuse iarăşi pe masă. Spuse ceva atingând uşor femeia cubastonul. Ea se ridică brusc sub strigătele şi aplauzele celor prezenţi. Se ridică şifăcu o închinăciune celor adunaţi, care se mirau şi aplaudau şi mai tare. Apoi luă ofarfurie şi trecu cu ea pe la cei prezenţi. Fiecare arunca în ea ce monede avea. Isusa aruncat şi el o monedă măruntă. Când se apropie, văzu că e o fetişcană cam devârsta lui. Bărbatul a spus ceva în dialectul local, suflecă mânecile, arătând că nuare nimic ascuns, după care începu să scoată din gură panglici de toate culorile.Au trecut cinci, zece minute, iar el tot mai scotea şi scotea. În sfârşit terminând, seînchină în faţa celor prezenţi.
  6. 6. Adolescentul Isus a rămas vrăjit de ceea ce văzuse. Dacă i-ar fi spuscineva, nu ar fi crezut! Însă totul s-a petrecut în faţa ochilor lui. Se făcu foartecurios. Voia să ştie şi el secretele acestei capacităţi extraomeneşti. Dar unde poateînvăţa? De la cine? Vru să întrebe, însă nu cunoştea limba locală. Revenind lacaravană, îl întreabă pe Ali: -Nu ştiţi unde se învaţă toată minunea această? şi îi povesti lui Ali cevăzuse. -Am auzit că la nord, sus în munţi este o ţară, unde sunt adunate duhuriale diferitor popoare şi oameni deştepţi. Călugării de acolo cunosc această ştiinţă.Dar drumul încolo e extrem de greu şi anevoios. Nu toţi dintre cei care s-au pornitîncolo, au şi ajuns. Asta e tot ce ştiu. Isus nu putu dormi. În ochi avea scena cu fetiţa care era dusă pe palmă cao frunză. De unde avea acel bărbat atâta putere fizică? Nu părea aşa voinic. Daroricât de voinic n-ar fi omul, nu poate duce o femeie pe palmă. Însă cum o duceaacel din cerc? Înţelegea că acolo era ascunsă o taină, cunoscută probabil doar deun cerc restrâns de oameni. O dorinţă mare, o dorinţă arzătoare i-a împlut inima,tot corpul – dorinţa de a cunoaşte şi el aceste taine ale naturii, sau putereanemărginită a omului, pus la diferite încercări. Oare ce fel de oameni or fi ei? Cumarată? Cui se roagă? Cum se roagă? Aceste întrebări îl frământau pe tânărul Isus. A doua zi plecă din nouacolo, unde văzuse minunile ce nu-i dădeau pace. S-a dus cât se poate mai aproapede făcătorii de minuni. La un moment i se păru că adoarme, nu putea gândi, oceaţă deasă parcă se lăsase asupra acestei mulţimi care nu se mişca, uitându-seţintă la cei care făceau „minuni”. Văzu cum zbură fetiţa cea de ieri, apoi maizbură şi un tânăr. Gloata se uita vrăjită la toate aceste minuni şi nimeni nu scoteaun sunet. Porni înapoi spre caravană. Mergea încet, să poată analiza ce văzuse.. Azivăzuse mai multe minuni ca ieri. Însă iarăşi n-a înţeles nimic. Şi dacă Ali aredreptate, ca să studieze aceste minuni, trebuie să plece în ţara ceea muntoasă, undese zice, era concentrată toată înţelepciunea lumii. Numai acolo, pe loc, va aveaposibilitate să studieze şi să însuşească secretele şi înţelepciunea universală. Luând ferm această decizie, se apropie de Ali -Vreau să plec în ţara cea muntoasă de care mi-aţi vorbit. Să învăţ cevanou. -Ce să-i spun mamei tale? De ce rămâi? -Nu cred că sunt prea mult aşteptat acasă. O gură în plus. Am lucrat un anmai mult la dumneata. Jumătate din bani mii daţi cu mine, iar cealaltă jumătate,mamei. -Când te întorci? -După ce însuşesc măcar ceva din toată înţelepciunea lumii, după ce o să fiugata să ajut oamenii simpli, atunci şi mă voi întoarce. Ali ia dat banii cuveniţi, ceva merinde, o torbă, şi îi dori drum bun. Alivorbise cu cineva care pleca cu o caravană de măgari în partea de nord, şi Isus aplecat cu ea. Tot Ali l-a aranjat ca căpăstrar în această caravană, ca el să poatăcâştiga ceva şi astfel să păstreze banii primiţi de la Ali. Isus începu să înveţe
  7. 7. limba hindi, vorbită nu numai în India, dar şi în ţările ce aveau hotar cu ea. Pestedouă luni se înţelegea destul de bine cu induşii. Caravana se porni din oraşul Dgiabalpur în drum spre oraşul Lakhnau. Nu trecu o lună de zile şi au ajuns la un râu mare, care se numea Gange. După un popas de două zile, până au fost angajaţi localnicii pentru a transporta caravana pe malul opus, Isus conversa cu căpăstrarii băştinaşi, aflând de la ei multe lucruri interesante. Iar seara se duceau în localitatea vecină şi ascultau cum cântau fetele, care se adunau pe malul râului. Erau melodii deosebit de duioase, iar cântecele în general erau triste, de dor, pline nostalgie după o viaţă mai bogată, mai frumoasă. Iar fetele, femeile, erau tot atât de frumoase, de duioase, ca şi cântecele ce le cântau. În context cu natura frumoasă, cu munţii împăduriţi, cu şoaptele apei ce se scurgea din munţii nu prea înalţi, se uita de toate nevoile, de viaţa grea. Totodată, din discuţiile cu localnicii a aflat, că ţara care îl interesează pe el se numeşte Tibet, şi se află departe, departe în munţi. Când le-a spus că scopul călătoriei lui este de a vedea şi studia această ţară, localnicii au dat numai, privindu-l doar cu un fel de compătimire. Înţelese că şi ei se temeau de această ţară cu atâtea secrete, cu atâtea fenomene neînţelese de ei, cu oameni care făceau minuni. Ajunşi la Lakhnau, caravana s-a împărţit în două. O parte, mai mare, pleca mai departe la vest, spre Pakistan, iar cealaltă trebuia să meargă în Tibet. Aici s-au început problemele pentru stăpânii de marfă. Nimeni din localnici nu vroia să se angajeze să plece cu caravana în Tibet. Se temeau de tot ce era legat de această ţară. Isus însă primi cu bucurie această veste. Era o şansă de a ajunge în sânul acestei ţări atât de misterioase! Văzând ce probleme au stăpânii, le-a propus ajutorul său, fapt care mai întâi i-a mirat. Acest tânăr nu numai că nu se teme, dar şi vrea să-i ajute. I-a sfătuit să-şi formeze echipa nu din băştinaşi, ci din contra, din oameni care nu ştiu ce e Tibetul. Ca pildă a propus să strângă echipa din arabi, care nu ştiau nici limba, nici obiceiurile locale. Această propunere le-a plăcut. L-au rugat să-i ajute în acest sens. Isus dă acordul şi se duse în piaţă unde văzuse că se adunau de obicei arabii. Care din arabi nu se pregăteau să se întoarcă acasă, s-au angajat. Isus, prin efortul căruia se rezolvase o problemă atât de grea, a fost numit mai marele peste căpăstrari, cu funcţii de control. I s-a mărit de două ori solda. Faptul care l-a bucurat mult, căci ştia că respectiva caravană nu mergea chiar până în inima Tibetului, unde voia el să ajungă. În drum spre tainele Tibetului va avea nevoie destul de mulţi bani. Din Lathnau caravana s-a îndreptat spre Katmandu, un oraş în provincia Nepal. Munţii deveneau tot mai înalţi şi mai înalţi. Măgarii urcau tot mai greu povârnişurile abrupte. Tot mai des şi mai des căpăstrarii trebuiau să pună şi ei umărul, ajutând măgarii. Caravana făcea tot mai des popasuri. Iar acestea deveneau tot mai lungi şi mai lungi. Isus ajuta peste tot, unde era nevoie. Muşchii de la picioare şi de la mâini îl dureau, însă el îşi impunea să meargă mai departe, suportând cu
  8. 8. dârzenie aceste dureri. Spre surprinderea lui însă, observă că pe zi ce trecea, mergea tot mai uşor: se obişnuise cu drumul, iar muşchii de la picioare, îi deveneau tot mai rezistenţi.. Jumătate de an au mers până la Katmandu. După un popas bun, făcut aici, au pornit spre punctul final, orăşelul Ngamring, din Tibetul de Sud, situat destul de departe de hotarele Indiei. Şi iarăşi urma un drum anevoios în munţi. Dar acest drum, care era tot la fel de lung ca şi precedent, îl parcurse mult mai uşor. Organismul lui tânăr rezista uşor la greutăţi, călindu-se el însuşi şi călindu-i spiritul şi voinţa lui Isus. Trecerea peste râul de munte Ţangpo, cu un curs furtunos, care maideparte se transformă în marele râu indian Brahmaputra, a fost şi ea extrem de grea. La Ngamring, un orăşel mic, situat nu departe de râu, primi banii câştigaţi.Începu să adune date despre această ţară, care acum îl interesa şi mai mult. Va facetotul ca să izbutească. Nu avea de ales. Era decizia lui fermă. x x x În ultimele câteva secole, regiunea asiatică a devenit obiectul unui interesnemaivăzut pentru savanţii din toată lumea, pentru călători şi tot felul de aventurieri.Şi în zilele noastre acest interes nu dispare. Ţările situate în această regiune - Tibet,India şi Nepal - se bucură de o atenţie deosebită. În multe state europene interesul faţăde aceste ţări avea caracterul unei adevărate „psihoze de masă”. Toţi vroiau să facăcunoştinţă cu o cultură străveche, păstrată aproape neschimbată până în zilele noastre,care a lăsat urme adânci în inima cercetătorilor, a oferit întregii lumi mii şi mii dedescoperiri uimitoare, dar şi au impus mii şi mii de oameni să privească viaţacotidiană cu alţi ochi, din alte puncte de vedere ale progresului uman. Tibetul este deseori numit „Acoperişul Lumii” şi este absolut adevărat.Platoul Tibetului este cel mai imens platou de munte în lume, aflat la 5000 m altitudinedeasupra nivelului mării. Suprafaţa – 2,5 milioane de kilometri pătraţi. Populaţia – 6 milioane de tibeţi şi 7,5 milioane de chinezi. În 1949, înainte de invazia chinezilor în Tibet, populaţia chineză costituiadoar circa 200 mii de persoane. După ce rezistenţa armatei Tibetului a fost înfrântă demilioanele de soldaţi chinezi, înarmaţi şi susţinuţi şi de sovietici, s-au începutrepresaliile. Se nimicea metodic populaţia autohtonă, iar în locul ei au fost aduşichinezi. Am trecut şi noi prin asta, numai că în loc de chinezi am avut „mare noroc deruşi” care s-au purtau de fapt şi mai urât, şi mai crud ca chinezii în Tibet. Conducereaîn exil a Tibetului s-a adresat în repetate rânduri în ONU, însă nu a fost adoptată nici orezoluţie. Apoi, după ce populaţia chineză a depăşit la număr populaţia autohtonă, afost formată Regiunea Autonomă Tibet, în componenţa Chinei. Acum nici unreferendum democrat, dacă aşa ceva se poate organiza în China, nu poate daindependenţă Tibetului, căci chinezii, care acum sunt în majoritate, vor câştiga oricealegeri, vor putea respinge orice decizie care nu le convine. Tibetul este împărţit în trei provincii: Centrală, Nord – Est şi Sud – Est.
  9. 9. Se vorbeşte în limba tibetană, care ţine de grupul lingvistic tibeto – burman. Ţările care înconjoară Tibetul sunt: India, Nepal, Butan, China şi Burma. Pe drapelul naţional al Tibetului, interzis de autorităţile chineze pe teritoriuluiTibetului, sunt înfăţişaţi lei din zăpadă pe fundalul de raze roşii şi albastre, şi soarele. Tibetul este bogat în zăcăminte minerale, care de fapt a şi fost motivulprincipal de cotropire a lui de către China, care nu este dispusă să accepte formareastatului independent, Tibet. Este vorba de uraniu, litiul, petrol, crom, cu valoarestrategică importantă. Ele s-au dovedit să fie acea funie, care a strangulat libertateaacestui stat, care a creat valori spirituale imense şi pe care continue să le păstreze şi înprezent. Alte bogăţii minerale sunt: ferul, aurul, bauxite, arama, cărbunele, sarea şi încăo mulţime de altele Fauna este reprezentată de: cerbi, oi, aşa - zisele oi albastre, iaci, o specie debizoni de munte, foarte apreciaţi de localnici, antilope şi gazele de munte, de măgarulsălbatic, raţa roşie şi alte specii de animale şi păsări necunoscute europenilor. Are cinci lacuri mari. Tot cinci dintre cele mai mari râuri din Asia, inclusivIndul, Mekongul şi Brahmaputra îşi au începutul în Tibet. Aşadar, jumătate dinpopulaţia globului pământesc trăieşte pe cursul inferior al acestor râuri. Tot ce este legat de proveninţa tibetanilor este învăluit de taină. Una dinlegende aparţine religiei Bon, alta budismului, care mai târziu a înlocuit religia Bon. Capitala Tibetului este oraşul Lhasa. În anul 1929, după ce conducătorul de atunci al Uniunii Sovietice, IosifVisarionovici Stalin, georgian de origine, împreună cu părtaşii săi au distrus grupareaadversă în frunte cu Lev Davâdovici Troţki(Bronştein), un alt evreu, Lazăr NaumoviciKaganovici, a rostit cuvintele, care au pus începutul epocii de teroare comuniste, caren-au avut şi nu mai au analogie în istoria lumii. La o conferenţă de partid l-a numit peStalin „tată al tuturor popoarelor lumii”, expresie care i-a plăcut foarte mult lui Stalin,şi care pentru aceasta l-a făcut pe Kaganovici un apropiat, egal într-un fel cuapropiatul lui Dumnezeu. Stalin l-a chemat la el pe Gleb Bokii, conducătorul cudrepturi nelimitate a unei din secţiile VCK( KGB), care nu i se supunea conducătoruluiatotputernicului VCK(KGB), ci doar lui Stalin… Anul 1922. Pe Lenin, conducătorul oficial al Rusiei Sovietice, care la acelmoment era paralizat, mai bine spus înebunise, Stalin, Secretarul General alpartidului bolişevic, l-a exilat la Gorki. Practic el rămase astfel stăpân în ţară.Ambiţios cum era, şi-a pus scopul să prea puterea deplină în mâinile sale. Însă avea oopoziţie puternică din partea lui Troţki şi adepţii lui. Troţki era un orator foarte bun. Lovitura de stat, dată de comunişti carevoluţie, a fost plănuită şi înfăptuită anume de Troţki. Tot el a câştigat războiul civil,fiind comandant suprem al forţelor revoluţionare bolşevice. Stalin era subalternul lui,pe care Troţki l-a înjurat în repetate rânduri că nu se isprăvea cu sarcinile puse. În persoana lui Troţki Stalin avea în faţa sa un adversar de temut, dar fiind şifaptul că Stalin era şi un orator prost, care, pe de asupra mai vorbea şi prost ruseşte.Şi atunci el hotărî să formeze o secţie specială în VCK, care să se ocupe cu fenomenele
  10. 10. paranormale, cu scopul de a găsi o soluţie de influenţă asupra maselor. Conducătorulacestei secţii a fost numit un bun cunoscut de al său, Gleb Bokii, care şi până larevoluţie se ocupa de această problemă. Stalin, ca fost elev la colegiul teologic, auzise de puterile şamanilor, care înRusia dominau mai la răsărit de râul Volga, unde populaţia nu aderase la creştinismulruşilor impus uneori cu baioneta. Îşi aveau religiile lor legate de ocultism, şamaniicărora făceau uneori minuni. O temă deosebită a activităţii lui Bokii era Tibetul, pe atunci ţarăindependentă, şi India. Bokii a organizat şi a condus două expediţii în India. Totodată,colaboratorii săi colaborau intens cu şamanii din Siberia. Însă nu toţi şamanii vroiau săcolaboreze cu ei. Şi atunci aceştia de regulă erau împuşcaţi. Şamanismul a furnizatmult material pentru cercetarea evenimentelor paranormale. …Spre anul 1929 secţia lui Bokii înregistrase succese vizibile în acest domeniu.Dar ceva lipsea. Acel ceva era nodul spre descoperirea mult râvnită de Stalin. Însănimic nu se mişca din loc. Se formase parcă un adevărat perete peste care nu se puteatrece. Pentru orice eventualitate, când va fi chemat de Stalin şi n-o să poată lămuriinsuccesul, avea pregătită o idee, în care el nu credea, dar Stalin, care mai era şisuperstiţios, putea să creadă. În asta vedea el, Bokii, o şansă de a nu fi împuşcat. Şiiatăl chemat şi stând în poziţie de drepţi în faţa lui Stalin. -Cum ne merg treburile, tovarăşe Bokii, Stalin îl privi atent, prietenos. Înschimb lui Bokii i se tăiase răsuflarea. Aştepta această întrebare, era gata de răspuns,însă privirea lui Stalin, la prima vedere prietenoasă, nu promitea nimic bun. -Suntem la ultima etapă, tovarăşe Stalin, spuse el abia auzit.. -Când avem rezultatul final? -Tovarăşe Stalin, ne trebuie o expediţie în Tibet. -De ce n-aţi trimis-o? -Problema a apărut acum, la ultima etapă. Detaşamentul colaboratorilor meifac ultimele pregătiri pentru expediţie. Cu ei vor merge şi colaboratori ai Academiei deŞtiinţe. -Care e scopul expediţiei? -Să ajungă în regiunea Şambala, unde până acum n-a călcat picior de străin. -Ce e cu Şambala asta? -Nu ştie nimeni precis. Se presupune că este o regiune în Tibet, în care se aflăconcentrată toată înţelepciunea universală, şi unde sunt adunate într-un loc duhurilecelor mai înţelepţi oameni. -Ce ne dă nouă asta? -Cine va ajunge la Şambala, şi va cunoaşte această învăţătură, îşi va puteasupune întreaga lume, întreg Universul. Însă încolo pot ajunge numai câţiva călugăridintre localnici. -De ce? -Sunt şapte trepte de trecut pentru a ajunge acolo. Şambala se traduce dindialectul local ca „tărâmul nevăzut”, şi este păzită de duhurile ce se găsesc acolo. -Şi cum o să ajungă expediţia noastră acolo? -Nici nu se pune problema de a ajunge acolo. E imposibil! Scopul expediţiei estede a ajunge cât mai aproape de ea.
  11. 11. -Iarăşi îmtreb cu ce ne alegem dacă nimerim în Şambala? -Începând cu a treia treaptă, fiecare treaptă-şi are înţelepciunea sa, tainele sale.Cred că ajungând la treapta a patra, rezolvăm problema pusă. Nu cred că cineva dinstrăini va ajunge cândva mai departe. -Spionii noştri din Germania au transmis că liderul Partidului Naţional –Socialist, care se bucură de o influenţă mare asupra nemţilor, un oarecare Şiklgruber,pregăteşte şi el o expediţie în Tibet. N-am acordat atenţie la această informaţie, dardupă ce mi-ai spus ce e acolo, cred că şi el vrea să facă ceea, ce vrem şi noi. -Sunt convins! Vrea să pună mâna pe putere în Germania. -Trebuie să-l întrecem. Ai înţeles? -Da, tovarăşe Stalin. -Cu ce se poate ajunge mai repede încolo? -Alt mijloc mai rapid decât avioanele nu ştiu. Ajungem până la hotarele ţăriinoastre cu China, iar de acolo pe jos, cu măgarii, nu e departe. -Avioanele pot lua numai un om. Luaţi câte avioane vă trebuie. -Ordonaţi vă rog ca organele locale să pregătească măgarii, merinde şi pe cinevadin localnici, care cunoaşte bine drumul spre Tibet. -Vei avea tot ce-ţi trebuie. -Ca expediţia să nu se reţină din diferite motive, am organizat trei detaşamente,care la un interval de o lună, vor merge pe urmele expediţiei precedente. Ultimaexpediţie o conduc eu. -De ce? -În caz de succes, trebuie lichidaţi toţi martorii. -Bravo, mi-ai ghicit gândurile. -Şi încă ceva. Trebuie reţinută cu orice preţ expediţia germană. -Structurile respective vor primi ordin. Expediţia nu a avut probleme. O adevărată armadă de avioane au dus membriiexpediţiei şi toate echipamentele necesare la destinaţie, aterizând de nouăsprezece oripentru a se alimenta cu combustibil. Organele locale făcuseră tot ce li se ordonase. Şiexpediţia, în frunte cu un localnic, a trecut hotarele Chinei, fără să se întrebe de cineva.Drumul în munţi era anevoios. După un timp, produsele de hrană se terminase. Sehrăneau din ceea ce puteau vâna. Peste două luni au dat de o localitate unde au pututprocura hrană. Încălţămintea se rupsese, dar localnicii nu aveau nici aşa. Au maicârpit ce au putut. Călăuza, care cunoştea dialectul tibetan, întreba de toţi unde se află Şambala.Nimeni nu ştia nimic. Totuşi s-a găsit cineva care a arătat unde trăia un călugăr budist,care ştia ceva de ea. Pentru o recompensă destul de mare, acesta a consimţit să ducă expediţia pânăce va depăşi treapta a doua. Mai departe a refuzat categoric să meargă. Însăconducătorul expediţiei, colaborator veci al VCK, care a trimis pe lumea cealaltă sutede oameni nevinovaţi, a râs în sinea sa, convins că dacă ajung la treapta a doua,călugărul va fi astfel „lucrat”, încât va fi bucuros să meargă, numai să scape dechinurile la care va fi supus. El era meşter la aşa ceva şi o făcea cu o plăcere greu deascuns.
  12. 12. Peste o jumătate de an, ajunşi la a doua treaptă, la un moment dat membriiexpediţiei şi-au dat seama că rămase fără călăuză. Parcă întrase în pământ, cu toate căera păzit de doi colaboratori cu experienţă. Primele două trepte nu dădeau nimic. Abia după a treia se deschidea ceva dinsecretele Şambalei. Ne ştiind încotro să meargă, au hotărât să meargă înainte, în munţi. Însă n-a trecut nici jumătate de oră când primul măgar s-a lăsat pe picioare,s-a întins şi a murit. Până s-au porăit cu primul măgar, să vadă ce a avut, a murit aldoilea. Ceilalţi măgari s-au încăpăţinat şi nu s-au mai mişcat din loc, cu toate că eraubătuţi fără milă. Conducătorul ordonă membrilor expediţiei să ia fiecare numai ce era mainecesar şi să meargă mai departe. După ce au înnoptat, dimineaţa trei oameni nu seputeau mişca. Nu li se mişcau picioarele. O parte s-au trezit cu dureri de cap. Unul dincei ce nu se puteau mişca era şi conducătorul. Ştiind ce-l aşteaptă dacă nu îndeplineşteordinul, el hotărî ca acei care se pot mişca, să plece mai departe. Aşa şi făcuse. Ceibolnavi, care cum a putut, s-au întors în vale, de unde porniseră fără călugărulautohton. Ajunşi acolo au observat că capul nu-i mai durea, iar cei ce nu se mişcau, s-au ridicat în picioare, de parcă nu se întâmplase nimic. Acest fapt ia mirat mult A douazi s-au întors şi cei care plecase mai departe. Verdictul facit era unic: duhurile nu lepermit acelor care nu cred în Dumnezeu, care şi-au bătut joc de biserici, de preoţime,să meargă mai departe, să ajungă şi să pângărească cu prezenţa lor lăcaşele sfinte. Au sosit şi celelalte detaşamente, conduse de acelaşi călugăr, care se făcuseinvizibil Bokii porni el însuşi cu un mic detaşament dintre cei mai puternici, cei mairezistenţi. Dar s-a întors cu acelaşi rezultat. A treia treaptă nu se lăsa cucerită. ÎnsăBokii cu disperare şi cu lozinca „Nu sunt aşa piedici, pe care să nu le poată trecebolşevicii”, se porni din nou. Însă acelaşi rezultat. Când a vrut să mai încerce odată, numai avea oameni sănătoşi. Toţi se văicărau, prefăcându-se că sunt bolnavi. La începutul anului 1931 expediţia a revenit la Moscova, fără să se apropie câtde puţin de scopul ei final. Ca să nu fie împuşcat, Bokii a pregătit urgent o dare deseamă folosind date obţinute din experimentele cu şamanii. Implicat serios în războiulcu troţkiştii, care au încercat să dea ultima luptă contra lui, Stalin uitase de Bokii şiexpediţia lui. Bokii nu stătea degeaba. Se apucă să pregătească a patra expediţie, înfruntea căreia l-a pus pe Iacob Bliumkin, renumitul terorist, care în 1918 a aruncat obombă şi l-a asasinat pe ambasadorul Germaniei în Moscova, von Meirbah. Mai apoil-a ucis şi pe poetul rus, Serghei Esenin. Acum era conducătorul unei secţii a OGPU,cum se numea atunci VCK. Bliumkin era o persoană de sigură. De orice se apuca ducea totul până la capăt.Nimeni nu putea să spună că nu se ţinuse de cuvânt. Ca orice aventurier, făcea totuluşor, cu plăcere vădită. Şi cu cât mai grea era sarcina pusă în faţa lui, cu atât maiuşor o îndeplinea. Însă de data asta a avut ghinion. Expediţia a organizat-o prin India, unde trebuia mai întâi să strângăinformaţia necesară despre Şambala. Procedase corect, şi a izbutit să adune suficientăinformaţie pentru a merge mai departe şi pentru a putea îndeplini cu succes misiunea.Toată informaţia o concentrase la el. Adevărat că ceva ştia şi adjunctul lui. Dar cevaneînsemnat. Cum spuneam, a avut însă ghinion… A fost recunoscut de un agent secretgerman şi dat pe mâinile poliţiei indiene. Izbuti totuşi să ordone ca expediţia să plece,
  13. 13. cu gândul că o va ajunge din urmă. Dar lucrurile s-au agravat. Germania a cerutextradiţia lui în Germania, unde îl aştepta judecata pentru asasinarea ambasadoruluivon Meirbah. India era gata să-l predea. Însă Bliumkin a ucis doi poliţişti care îlpăzeau şi a dispărut. Ajuns la Moscova, în1932, s-a apucat împreună cu Bokii de organizarea uneinoi expediţii, a cincea la număr, care, după opinia lui, urma să aducă succes. Bliumkindispunea de informaţii, pe care n-a vrut să le împartă cu Bokii. Cunoscând totuşi ceîmputerniciri avea acela, ia dat ceva informaţie şi ia astupat gura. Bliumkin, dacăexpediţia se încununa cu succes, nu avea de gând să se întoarcă în Rusia. Credea că cuceea ce va obţine din expediţie, toată lumea era la picioarele lui. Hotărî să între prin China, căci alte căi îi erau închise. Îmbrăcat în veşminte decălugăr budist, cu care şi trecuse hotarul. Se opri într-un hotel de pe margineadrumului, aşteptând să se apropie expediţia. Însă trecu o săptămână, două, trei, darexpediţia nu se mai arăta. Porni înapoi. Ulterior află ce se întâmplase. Autorităţilechineze n-au permis expediţiei să treacă pe teritoriul ei, fiindcă serviciile de informaţiichineze fusese informate că această expediţie este organizată de Komintern, şi că aveadrept scop propagandă anti-chineză. Se cunoştea mâna englezilor. Expediţia totuşi atrecut prin India, dar fără Iacob Bliumkin, S-a terminat, ca şi celelalte, fără succes.Peste un an Iacob Bliumkin a fost lichidat de OGPU, căci se pregătea să nu se maiîntoarcă în Rusia. A fost trădat de femeia pe care o iubea, căreia i-a mărturisit ceintenţiona să facă. A murit fără să afle că femeia iubită era agent OGPU, şi delegatăspecial lângă el. Astfel, informaţia de care dispunea el despre Şambala, a dispărutodată cu el. În 1937 la conducerea NKVD (fostului OGPU) Stalin l-a numit pe georgianulLavrentii Beria, căruia nu i-a fost pe plac că un oarecare Bokii, nu i se supune, şimerge direct la Stalin. A găsit o modalitate şi i-a insuflat lui Stalin că Bokii nu numaică nu-l ajută, ci din contra, îl încurcă să-şi îndeplinească marea misiune de „tătuc altuturor popoarelor”. Stalin n-a spus nimic, şi în trei zile Bokii a fost împuşcat. Secţiaînsă a rămas. Beria a mutat-o la Lubianka, şi-a pus în fruntea ei omul său, care, acum,înainte de a se duce la Stalin, intra la Beria şi îi spunea tot ce voia să-i spună lui Stalin.În acest fel Beria ştia ce urma să întreprindă Stalin, şi de multe ori propunea el primulmăsurile pe care voia să le întreprindă el, cucerind simpatia şi încrederea tot mai marea lui Stalin. Anul 1930, Germania. În fruntea Partidului Naţional – Socialist se aflaîntemeietorul acestui partid Adolf Şiklgruber, care-şi luă pseudonimul Adolf Hitler.Cu fiece an acest partid se bucura de un sprijin tot mai mare a populaţiei. Programullui, care prevedea reforme economice în folosul celor săraci, avea o mare popularitate.Dorinţa acestui partid de a se revedea şi anula rezultatele primului război mondial,care nu permiteau economiei naţionale să funcţioneze normal, fără să aibă armată şiflotă maritimă, era susţinută nu numai de păturile nevoiaşe, dar şi de aristocraţiagermană, umilită după acel război. Mâna dreaptă a lui Hitler era Rom, conducătorulunităţilor paramilitare ale partidului, care se numea „şturm”, de la scurtele de culoarecafenie cu glugă, pe care le purtau. Ruşii pe urmă i-au numit „şturmoviki”, de la
  14. 14. cuvântul rus „şturmovati”, adică atacatori, folosind metode de asalt, de luptă în forţădirectă. Aceşti tineri erau elita partidului, şi Hitler ţinea mult la ei. Pe la sfârşitul anului Hitler află că Stalin trimise în Himalai o expediţie ca săcaute Şambala, regiunea unde se considera că ar fi concentrată toată înţelepciuneauniversală. A fost format de urgenţă un detaşament din elita partidului, compus din ceimai experimentaţi membri al acestor unităţi paramilitare, conduşi de ofiţeriexperimentaţi din SD; întărit cu savanţi de specialitate. Acestui detaşament i-a mers, căci a ajuns până la treapta a cincia, de unde auadus un mic cavou ( o lădiţă de lemn, căptuşită cu fier). Se spunea că au avut norocfiindcă ar fi fost credincioşi şi cinstiţi. Expediţia s-a întors în 1933, după ce PartidulNaţional-Socialist în frunte cu Hitler câştigase alegerile democratice din Germania. Cutoate că Kominternul condus de comunişti în frunte cu Stalin, au organizat provocări şiacte teroriste, ca incendierea Reieistagului de către bulgarul comunist GheorgheDimitrov, fapt care propaganda sovietică l-a dat drept acţiune a partidului lui Hitler,nimic n-a înpiedicat poporul german să-şi expună alegerea. Hitler a anulat condiţiile depace impuse de Antanta în 1918, a început să formeze forţele militare, a terminat cuşomajul. Criza economică mondială n-a atins şi Germania, formal datorită politiciieconomice corecte promovatede Hitler. Germania a reînviat. Avea cel mai înalt nivelde trai din Europa. S-a restabilit industria grea, pentru a se crea astfel posibilităţi deînarmare a forţele militare. Astfel în scurt timp, flota militară maritimă a primit navede luptă de prima clasă. Noile avioane germane militare n-aveau concurenţă în lume.În 1936, la Berlin au fost organizate jocurile olimpice de vară, care s-au desfăşurat cumare alai şi la cel mai înalt nivel. Germania a arătat lumii întregi ce se poate obţine înscurt timp, dacă în fruntea statului se află un patriot şi un om deştept. Se spune că în acel cavou, adus din Tibet, şi se aflau sfaturile pe care l-ea urmatHitler în procesul restabilirii în scurt timp a economiei naţionale, pentru prosperăreapoporului german. Prin aceasta a uimit lumea civilizată, cucerind simpatia şi dragosteanaţiunii germane. x x x Populaţia Tibetului după cum putu să observe Isus, era de rasă galbenă, şioamenii de aclo semănau cu chinezii, avându-şi totuşi propria limbă, propria religie,numită Bon. În drum spre oraşul Lhasa, capitala Tibetului, Isus a auzit de la condrumeţii săidespre această religie, care îşi avea începutul din acele timpuri când oamenii, caretrăiau în condiţii de turmă, au început să formeze mici asocieri, asemănătoare cuviitoarea familie. Părul încă nu le căzuse complet. Câte un mascul îşi lua femeia pe careo vroia, şi trăia cu ea deoparte de turmă, de comunitate, deşi în cadrul acesteia. Nuîmpărţea cu turma ce vâna ori pescuia, şi nici femeia nu şi-o împărţea cu alţi bărbaţi. Dar viaţa omului de atunci era plină de primejdii nu numai din cauza fiarelorsălbatice, dar şi din teama duhurilor, care stăpâneau Tibetul, din teama cataclismelornaturale.
  15. 15. Anume atunci şi a luat naştere religia Bon. Se spune că primul învăţător şimisionar al acestei religii Tonpa Şenrab a coborât din cer ca să înveţe oamenii cum săse apere de aceste forţe ale naturii, cum să le stăpânească, să le orienteze.. „Svastica”, ori crucea ariană, cum i se mai spune, simbolul Partidului Naţional-Socialist din Germania, a fost luată de germani de la religia Bon, care era simbolulacestei religii, considerat simbolul înţelepciunii Universale. Numai că în religia Bonsvastica se rotea de la dreapta la stânga, fapt care simboliza dârzenia în lupta cuputerile naturii, rezistenţa opusă acestor cataclisme naturale, voinţa de fer a celor ceopuneau rezistenţă. Tocmai după ce oamenii au învăţat să ţină piept puterilor naturii,svastica a fost întoarsă, şi astfel se rotea de la stânga la dreapta, simbolizând mişcareaveşnică pe calea cea dreaptă, păstrând simbolul înţelepciunii Universale. Până şi înprezent în Tibet există localităţi, unde se păstrează religia Bon şi svastica. Pentru a dirija cu puterile naturii, sacerdotul (preotul păgân) al acestei religii seconsidera Dumnezeu şi folosind ritualuri care băgau în transe, în timpul cărora omulobţinea o experienţă mistică, care îi permitea să înţeleagă şi, aparent să-şi supunălumea cel înconjura, şi în primul rând pe sine însăşi. Pentru asta se cere o energiecolosală, care se manifestă prin aducerea de jertfe şi practicarea de ritualurisângeroase. Multe din aceste ritualuri sunt asemănătoare cu ritualele folosite deşamanii din toată lumea şi de vudu african. Din aceste considerente, religia Bon estesocotită de unii ca „magie neagră”, iar de alţii „magie albă”. Religia Bon a opus o rezistenţă dârză răspândirii budismului în Tibet, şi, caurmare, aceste două religii s-au contopit, îmbogăţindu-se reciproc. Isus, ascultând istoria acestei religii, înţelese, că cel ce va izbuti să înţeleagăsecretul, ca să aplice metodele de influenţă asupra maselor, asupra fenomenelornaturii, aşa cum fac sacerdoţii acestei religii, acela va conduce lumea, Universul. Acumscopul lui era să însuşească aceste metode, să afle aceste secrete. Dar, principalul, ştiacum să înceapă. Mai bine zis de unde să înceapă. Dar pentru asta trebuia să înveţelimba tibetană, să-şi găsească un loc de servitor într-o casă de rugăciune. Ori o altăocazie de a se apropia de slujitorii acestei religii. La Lhasa condrumeţii s-au împrăştiat care şi unde. A rămas singur, fărăadăpost, şi doar cu ceva bani în buzunar, neştiind limba. A umblat toată ziua prin oraş,căutând vre-un adăpost pe noapte şi studiind oraşul. Însă nu găsi nimic. Îşi amintise deun bordei ciobănesc pe care îl văzuse pe drum spre Lhasa. Şi se porni întracolo cusperanţa că va fi primit. Nu ajunsese la bordei când doi câni se repeziră la el. Ajunşi însă aproape de Isusaceştea, s-au oprit şi au început să deie îngăduitor din coadă. Ieşi ciobanul, un bătrânde o vârstă greu de apreciat. Spuse ceva, însă Isus nu înţelese nimic. A arătat că nucunoaşte limba. Ciobanul tot nu ştia alta. Dar în bordei a fost primit. Au stat mult lataifas, lămurindu-se prin semne, prin mişcări, prin sunete. Isus hotărî să rămână la stână, să ajute ciobanul şi concomitent să înveţe limba.Avea astfel adăpost, hrană. Dar cum să-i lămurească ciobanului? Până la urmă a ieşitdin încurcătură, şi cei doi s-au înţeles. Fiind capabil şi perseverent în ceea ce voia să facă, a învăţat repede limba. -Stăpâne, se adresă el odată ciobanului, aveţi pe aproape vreo casă de rugăciune?
  16. 16. -Da, răspunse ciobanul, păstorul ia de la noi brânză şi lapte. -Eu l-am văzut? -Şi nu odată v-aţi salutat. E un om cinstit şi onest, nu se deosebeşte de alţi oameni. -El e sacerdotul vostru?. -Nu. Sacerdotul vine numai atunci când este chemat, când se întâmplă ceva ieşitdin comun. Şi vine fireşte, la predicile pe care le ţine de două ori pe lună. -Dar unde locuieşte ? -Numai preotul ştie. -L-aţi văzut vreo dată fără mască? -Nu, şi nu ştiu cum arată. Poate că în fiecare zi mă întâlnesc cu el. Nu ştiu… -Pot să merg să văd casa de rugăciune? -Tu ai religia ta. -Da. Însă ea nu prea îmi place. -De ce? -Este prea dură cu oamenii şi-i laudă pe cei bogaţi. -Dacă vrei să vezi cum e a noastră, data viitoare te iau cu mine. Va veni un nepotsă păzească turma. Casa de rugăciune nu se deosebea prin nimic de casele de rugăciune evreieşti.Nimic nou… -Ţi-a plăcut? întrebă la sfârşit stăpânul. -Nimic nou. Ca şi la noi. Pe mine mă interesează sacerdotul. -Nu te temi? Ai noştri majoritatea se tem. -De ce? -Poate să te prefacă în măgar, în cioară. În ce vrea el. -Interesant! Când vine la predică? -Îţi spun şi te duci dacă vrei atât de mult. La predică, deşi veniseră puţină lume, sacerdotul îşi făcea datoria. La început luiIsus îi veni să râdă de mişcările convulsive pe care le făcea sacerdotul. Însă încetul cuîncetul începu să simte că i se face parcă mai uşor, că se rupe parcă de la podea, că egata să zboare. Parcă se desprindea de ceva, parcă se elibera de o anumită greutate dininterior. Nu se putea gândi la nimic, nu auzea nimic în afară de vocea sacerdotului, şiera gata să îndeplinească orice dorinţă a acestuia. Se simţea extraordinar de bine! Revenit la stână, nu se putu linişti. -Ţi-a plăcut predica? întrebă stăpânul. -Mult. Mă aflu încă sub influenţa ei. Aştepta cu nerăbdare următoarea predică. Şi primise aceeaşi plăcere de neuitat.Dar nu se apropie nici cu un pas de scopul său: să stăpânească aceste secrete, să lefolosească în folosul oamenilor. Numai cunoştinţa cu sacerdotul şi consimţământulacestuia de a-l învăţa, îl apropia de scopul său final. Sacerdotul rămânea pentru elpersoana necunoscută, care nu întra în contact cu nimeni, şi secretele acestei „meserii”se transmiteau din tată în fiu. Înţelegea, nu are nici o şansă, dar nu se dădu bătut. Casă ajungă la scopul final, după părerea lui, trebuia să facă următoarele lucruri: săajungă în anturajul sacerdotului, şi să-i cucerească încrederea. Dacă n-o să poatăcuceri încrederea, va trebui să încerce să înţeleagă singur aceste secrete. Planul i s-apărut realizabil, şi se apucă să-l promoveze cu toată ardoarea în viaţă.
  17. 17. Ca să ajungă la sacerdot hotărî să-l folosească pe preot. În timp de jumătate dean a mers regulat la toate predicile preotului, se aşeza în primul rând ca să fie văzut.La stână îl ajuta să aleagă cea mai bună brânză şi i-o ducea acasă. S-au împrietenit.Nu trecu mult timp şi preotul l-a luat ca slujitor la casa de rugăciune. Nu, Isus nu-şischimbase credinţa, rămase acelaşi iudeu, însă începu să aleagă ce era mai bun dupăopinia lui din această religie, cu gândul ulterior de a schimba ceva spre bine şi îniudaism. Executa cu plăcere tot ce i se poruncea. Plăcere şi mai mare avea din muncă,când pe aproape se afla şi fiica preotului, care se uita pe furişi la el. O chema Milarenaşi avea şaptesprezece ani. Era o amestecătură de tibetan şi indiancă. De fapt avea oînfăţişare mai mult indiană: smoliţică, cu nişte ochi mari şi negri. Toată ziua se porăiaprin gospodărie. Privirile ei îl făceau să roşească, inima începea să-i bată atunci maitare. Voia să facă ceva ca s-o uimească. Însă viaţa se scurgea monoton. Împlinise deja douăzeci de ani. Era un tânăr înalt. Se evidenţia din orice mulţime,mai ales între tibetani ori chinezi. Munca fizică grea, pe care o făcuse de la şase ani,când o ajuta pe mama să aducă apă de la izvor, iar apoi îl ajuta pe tatăl său ladulgherie, drumul greu prin nisipurile Peninsulei Arabe, Irakului, Persiei şiAfganistanului, prin munţii şi junglele Indiei şi Chinei, prin munţii Nepalului şiTibetului, i-au călit organismul, i-au întărit musculatura. Acum era un flăcău frumos,inteligent, cărturar, pe atunci o raritate. Avea o faţă pur europeană şi era bine educat. Aceste calităţi îl evidenţiau dintre toţi tinerii care se uitau la frumoasa Milarena,care era ca un fruct pârguit, gata de rupt. Gândul la ea nu-i dădea pace nici ziua, nicinoaptea. Pentru o perioadă uită de scopul său principal. Era numai cu gândul la ea, lacea pe care el voia s-o vadă. Şi numai pe ea! La casa de rugăciuni veneau multe fete şi femei tinere şi frumoase. Rar care dinele nu se uita la acest tânăr şi frumos slujitor. Simţea asupra sa privirile fetelor, i-ar pefurişi şi a femeilor tinere. Însă pentru el nu exista alta decât Milarena. Numai pe ea ocăuta privirea lui, numai pe ea voia mereu s-o vadă. La una din predicile sacerdotului s-au pomenit alături. În aceste momente, Isusuita de tot ce era împrejur. Era numai sacerdotul şi mişcările lui, cuvintele lui spuse cuun ritm rupt, dar bine calculat. Isus a atras atenţia că pauzele şi ritmurile aveauaproape aceeaşi lungime de vreme. Verificat printr-o metodă simplă: număra de la unupână la un număr la care se oprea sacerdotul, şi începea altă fază. Perioadelecoincideau. Când constată acest lucru, mai nu sări în sus de bucurie: primul pas spredezvăluirea secretelor era făcut! Însă repede şi-a dat seama că era abia primul pas.Câţi paşi îl aşteaptă înainte, nu ştia. Dar începutul era. Atunci fără să-şi dea seama ceface, o îmbrăţişă pe Milarena, care sta alături. Tot aşa o putea îmbrăţişa pe oricarealtă fată care în acel moment ar fi stat lângă el. Ea însă înţelese asta cu totul altfel. Şise lipise strâns de el. Se simţea bine la pieptul lui. Toată lumea întrase în transă şinimeni nu observă nimic. Când sacerdotul i-a scos pe toţi din starea în care se aflau,privirile lor se întâlniră. Isus a citit pe faţa ei bucuria, pe care o simţea şi el. Voia s-oţină în braţe cât mai mult, să-i simte mirosul părului, căldura sufletească, blândeţea cei-o transmitea ea, însă în jur erau oameni. S-au dezlipit cu regret unul de altul. Şi pânăla sfârşitul predicii s-au uitat numai la sacerdot.. În drum spre casă Isus întreabă:
  18. 18. -V-a plăcut predica? -A fost cea mai interesantă din câte am auzit aici, răspunse ea, şi roşi. -M-ă stărui să înţeleg cum face sacerdotul toate minunile aceste. Dar nu pot.. Nuînţeleg mai nimic. -Chiar vă interesează acest lucru? -Foarte mult. În ţara mea, în părţile noastre nu se fac astfel de minuni. Aşi vreasă le stăpânesc. Ştiu că e imposibil. Această ştiinţă se transmite doar de la tată la fiu. -Aşa e. Însă eu pot face câte ceva din cele ce face sacerdotul. Isus o privi surprins. -Nu mă credeţi? îl întrebă ea amuzată. Dacă sunt femeie asta nu înseamnă că nuştiu nimic. Pur şi simplu femeile n-au dreptul să se ocupa cu aşa ceva. -De unde aţi învăţat? -Chiar de la sacerdot -Cum s-a întâmplat? Sacerdotul şi-a destăinuit secretele faţă de o femeie? -Nu. După cum ştiţi, tata este prieten bun cu el. Fiind mică, deseori rămâneam sădorm la el. Mă jucam cu fiul lui, care e mai mare ca mine. Şi fără să vreau asistam lalecţiile pe care sacerdotul le da feciorului său. Am însuşit mai repede ca el. Sigur, nutot. Numai ceea ce-i arăta când eram acolo. Apoi învăţam cu feciorul lui. neantrenam.. -Ce puteţi face? -Pot să stopez gândirea omului şi să-l fac să facă tot ce spun, să creadă în tot cespun eu. Acest lucru îl interesa mult mai mult decât metodele de intrare în transă, greu derealizat prin taina ritualurilor, şi prin multe alte metode şi taine, despre care Isusputea numai să presupună. -Puteţi face asta numai cu un om, ori cu mai mulţi odată? întrebă el. -Numărul nu contează. -Aş dori să însuşesc şi eu cât de puţin din ceea ce ştiţi, spuse el şi o privi direct înochi.. -Mi-a face o mare plăcere să împart cu dumneata tot ce ştiu, şi la rândul ei, îlprivi cu multă căldură, făcându-l să roşească. Îi trebui timp ca să-şi revină, apoiîntrebă: -Când începem? -Vă spun când va fi momentul potrivit. Nu sunt sacerdot, şi nu mă pot concentracând doresc. Când va veni timpul şi… inspiraţia, atunci începem. Timpul trecea, însă ea nu spunea nimic. Dar nici el nu întrebă nimic. Ştia, că ea ,ca şi el, dorea să fie împreună, şi dacă i-ar fi apărut inspiraţia, venea imediat la el. Deaceea aşteptă cu răbdare acest moment. Continuau să meargă la predicilesacerdotului, tot acolo s-au mai îmbrăţişat involuntar de câteva ori, primind o plăcerenemaivăzută. Odată, când el lucra în curtea casei de rugăciune, veni în fugă Milarena, şi îlcheamă la ea în casă. Alerga după ea crezând că se întâmplase ceva. Ajungând în casă, după ce îşi reveni, trăgându-şi aerul, ea îl apucă de mână şi îispuse: -Acum sunt gata de prima lecţie.
  19. 19. Această veste îl bucură nespus de mult, luă în braţe şi o roti prin casă. Ea se lipistrâns de el, şi astfel se simţi fericită. După ce o lăsă jos ea spuse: -Vino în faţa mea. Vreau să văd dacă ai capacităţile necesare pentru a influienţaşi stăpâni oameni necunoscuţi. Să ştii că nu toţi au aceste calităţi. De fapt, mai bine zisfoarte puţini au acest dar de la Dumnezeu. Începu testarea pe care el o trecu cu succes. -Acum concentrează-ţi privirea într-un punct. Depune-ţi tot efortul, toatăenergia. După ce îndeplini ce-i spuse, ea începu să vorbească cu o voce lină, duioasă. Îipăru că vocea vine de sus, din ceruri, şi întra adânc în conştiinţa lui. La un moment datpierdu controlul asupra situaţiei şi se scufundă într-o stare greu de explicat princuvinte. Cât a fost în această stare nu ştia, dar se trezi ca şi cum nu se întâmplasenimic. Avea conştiinţa clară, mişcările precise. -Ce s-a întâmplat? întrebă el după un scurt timp. -Nimic. Ai fost în starea când poţi face tot ce vrei cu omul, când omul îndeplineştetot ce i se porunceşte, şi vede ceea ce i se spune. -Nu ţin minte nimic. Am făcut ceva? -Nu, nu ţi-am ordonat nimic să faci. -Vreau să încerc şi eu. -Ţi-am arătat cum se simte cel ce este hipnotizat. Această procedură se numeştehipnoză. -Cu ce începem? -Cu concentrarea energiei proprii într-un punct. Alegi orice obiect ce teînconjoară. De regulă se ia omul pe care vreai să-l hipnotizezi. Dacă sunt mai mulţioameni, îl alegi pe cei mai puternic. Şi te concentrezi asupra lui. -Cum apreciezi cine e mai puternic? -Când concentrezi propria energie treci cu privirea pe fiecare din cei adunaţi. Celmai puternic îţi dă de ştire prin nivelul de concentrare lăuntrică a individului. Atunciîncepe să te doară tâmplele. -E nevoie de mult timp ca să depistezi subiectul. Şi cum poţi trece cu privireapeste două-trei mii de oameni. -Fugitiv, vorbind ceva. În timpul acestei comunicări izbuteşti să faci tot ce-ţitrebuie. Cei care au o energie puternică te deranjează şi îi depistezi uşor. -Hai să încercăm. -Cu cine? -Cu tine! -Cu mine nu poţi. Sunt mai puternică ca tine. Şi te supun eu. Dacă o să ajungi lanivelul cuvenit, îl supui pe oricare. -Păi… ce fac eu? -Te antrenezi cu alţi oameni. La piaţă, pe drum. Oriunde unde sunt oameni. Începu activ să se antreneze. Dar nu observă la nimeni nici o schimbare. Şi erasigur că făcea totul bine, cum trebuia să facă. Procedura îi făcea plăcere. Peste douăzile se apropie de Milarena. -Gata. Am însuşit bine lecţia. Ea se iută la el mirată
  20. 20. -Ca să spui că poţi ceva trebuie să te antrenezi activ timp de cel puţin două luni.Două luni minimal, Isuse. Dar tu ai doar două zile. -Probabil că am capacităţi deosebite, spuse el fără să zâmbească.. -Vorbeşti serios? întrebă ea, privindu-l în ochi. Nu credea, însă văzându-iexpresia hotărâtă, l-a pus la încercare. Nu voia să-l jignească prin neglijenţă. -Bun. Uite-ţi stau în faţă. Acţionează! Cu ea era într-adevăr greu. La un moment credzu că nu va izbuti. Totuşi până laurmă a reuşit şi a supus-o. Fapt care a mirat-o mult. Feciorul sacerdotului nu putea săfacă asta vreo cinci luni, dar Isus a izbutit chiar a doua zi. Înţelese brusc că în faţa einu era un om obişnuit, ci o personalitate de rang mai superior ca toţi ceilalţi. Şi atuncise închină în faţa lui, determinându-l să roşească. -De ce faci asta?, întrebă el. Nu mai glumi aşa. Nu-mi place! -Nu glumesc. Simt în faţa mea o personalitate a Cerului, a Universului. Eşti ununicum! -Sunt ca toţi ceilalţi. -Nu, nu eşti. O să vorbesc cu tata să-ţi deschidă ceva din secretele Şambolei. -Ce e asta? -Este o învăţătură despre idealul Înţelepciunii. Ca să ajungi la ea, trebuie săparcurgi şapte trepte. Pe care nu le-a parcurs încă nimeni. -Chiar nimeni? -Nimeni. Însă tu cu capacităţile tale extraordinare poţi să încerci. Dar mai întâiterminăm ce am început, poate ţi-a fi de folos pe viitor. În două săptămâni a însuşit secretele hipnozei. După care Milarena l-a adus înfaţa tatălui său. -Ce vrea fiica mea?, întrebă el zâmbind.. -Să-i povesteşti lui Isus de Şambala. Şi dacă poţi, dă-i te rog câteva sfaturi cumsă ajungă la ea. -Aşezaţi-vă, copii, spuse în sfârşit preotul. Am mult de vorbit. Şi le povesti tot ce ştia despre Şambala, despre această ţară ascunsă în vârfulmunţilor. -Şambala nu e numai o ţară, ci şi o învăţătură care conţine toată înţelepciuneauniversală. Eu cred că Şambala este numai o învăţătură. -Dar ce e cu treptele? -Trepte sunt şi în înţelepciunea universală, nu numai în munţi. Cine însuşeştetreptele înţelepciunii, nu mai trebuie să se urce în munţi. Şi totuşi cred că aceste douănoţiuni sunt legate între ele. Numai acolo în munţi, trecând treaptă cu treaptă, poţiînţelege şi simţi această înţelepciune. După această convorbire Isus s-a pus pe gânduri. La ce-i putea fi de folosînţelepciunea universală? Ca să trăiască pe acest pământ cu ceea ce ştia el, era preadestul. Poate că acea înţelepciune l-ar îndruma cum să facă ca şi cei săraci să trăiascămai bine? Să creadă şi ei în viitorul fericit şi chiar să se pregătească pentru el... Mai trecuse un an. În acest răstimp a aflat multe despre Şambala. Ştia deja căaceastă învăţătura se baza pe un criteriu simplu: există înţelepciunea omeneascăfundamentală, care este în stare să rezolve toate problemele mondiale şi să înfiinţeze osocietate cu o cultură şi civilizaţie pe măsură.
  21. 21. Isus, cu cât mai mult studia această învăţătură, cu atât mai mult vedea că însocietate sunt necesare schimbări radicale, schimbări spre binele omului. Atunci, la douăzeci şi unu de ani de la naştere, îi veni ideea de a schimba aceastălume. Şi Şambala îi arăta drumul cum ar putea fi înfăptuită această idee. Se apucă serios de învăţătură, pentru a parcurge toate cele şapte trepte. Văzându-i râvna de a învăţa, de a cunoaşte tot ce era nou, preotul îl eliberă de orice lucru.Milarena, care îi refuzase pe mai mulţi flăcăi s-o ia de nevastă, se afla întotdeaunalângă el. Multe tractate, despre care el nu avea idee, căci erau legate direct de viaţaacestui popor, istoria căruia n-o cunoştea bine, acum le studiau împreună. Atingereaunul de altul îi făcea fericiţi. Însă nu treceau bariera.. La un moment dat s-au oprit. Mai departe învăţătura nu mergea. Cum nuîncercau ei, nu izbuteau nimic. S-au adresat preotului, care a presupus că au ajuns latreapta a cincea. Ultimele două urmau să le parcurgă în munţi, unde îl aşteptauîncercări mari. Şi Isus hotărî să urce în munţi, în pofida protestele preotului, pentru care Isusdevenise ca un fecior. Şi mai ales ale Milarenei. Însă hotărârea fusese luată deja… S-au început pregătirile. Milarena, cu acordul preotului, hotărî să-l însoţească şiacolo. Nu se puteau despărţi. Preotul înţelegea, vedea relaţia lor. Şi îi compătimea. Căcinu aveau viitor comun: Isus nu-şi ascundea dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, labaştină. Iar religia Bon nu permitea unei femeii să-şi părăsească baştina. Un an-doi vormai fi împreună, căci drumul spre Şambala era o enigmă, care cerea timp pentrucunoaştere. Nu se ştia când se vor întoarce, şi dacă în general se vor mai întoarce. Drumul spre Şambala îl aflau întrebând localnicii. Cu mult efort, dar au ajuns latreapta a cincea. Pe drum Milarena se îmbolnăvi, cu toate că se trata singură, folosinddiferite ierburi, Isus o sprijinea, iar de multe ori o ducea în braţe. Vedea însă că şiputerile lui scad. Şi hotărî să-l aştepte la o casă de rugăciune, unde să se vindece pânăse întoarce. Isus plecă, iar ea începu să pregătească tot felul de mixturi. Nu numai pentru a sevindeca ea, dar şi pentru ai restabili puterile lui Isus, când se va întoarce. Cunoşteabine metodele strămoşeşti de a pregăti leacuri, învăţându-l câte ceva şi pe preotul local,care se arătă mirat de cunoştinţele ei. Trecuse trei luni, iar Isus nu se întorcea. Milarena începu să se neliniştească. Ştiadin spusele localnicilor că nimeni din cei care au urcat în sus, nu s-a mai întors. Şi aşa oapucase un dor, căci nu-şi găsea locul. În fiecare zi ieşea la drumul îngust, care duceaîn munţi. Isus nu se arăta. Peste jumătate de an, ieşind la drum, cum o făcea în fiecare zi, văzu pe cinevacoborând la vale. Se duse spre drumeţ, fără să ştie cine e. Era Isus. Simţise că era el.Barba mare îi astupa faţa, ochii, gura. După mers, după miros l-a cunoscut. S-auîmbrăţişat. N-au scos nici o vorbă. Au stat mult aşa, până ea nu-şi dădu seama că el numai pleacă nicăieri. La casa de rugăciuni a găsit tot ce era necesar pentru bărbierit. Ea nu întrebănimic, iar el nu spunea nimic. -Te odihneşti şi pornim la drum, spuse ea în sfârşit fericită. Tata cred că neaşteaptă cu nerăbdare şi demult. Am pregătit aici o mixtură pentru reface puterile. Beapuţin şi dormi. Te vei scula odihnit.
  22. 22. -Când plecăm? -Cum te scoli, pornim la drum. Dormi însă mai mult de o zi şi o noapte. Cu puteri proaspete porniră la drum.Unde puteau se îmbrăţişau şi mergeau aşa. Vorbeau însă puţin. Milarena, cu tăria ei decaracter nu rezistă şi îl întrebă: -Ai ajuns la Şambala? şi se uită atentă la el. Şi cum arată ea? -Ca şi toate treptele pe care le-am parcurs. -Şi totuşi este vreo diferenţă, căci nimeni n-a ajuns la ea? -Diferenţa e în lupta pe care o duci cu sine însăşi şi cu duhurile ce te încearcă lafiecare pas. Însă duhurile, punându-te la încercare, şi primind un răspuns adecvat, teajută să înţelegi această înţelepciune universală. Aşa mi s-a întâmplat şi mie. Amînţeles că viaţa de pe pământ e făcută de Dumnezeu numai parţial, iar partea cealaltă efăcută de Satana. De aceea lumea e împărţită în bogaţi şi săraci, în buni şi răi, înprieteni şi duşmani. Asta e se pare adevărul, ne place nouă ori nu. -Se poate schimbat ceva? -Da. Toată lumea e păcătoasă, şi pentru a scăpa de păcate, pentru ca să fiedreptate pe pământ, trebuie nimicit tot, şi creată o lume nouă, fără păcătoşi, fărăadepţii lui Satana, fără bogaţi şi săraci. Să fie toţi egali şi să se roage numai luiDumnezeu. Şi Dumnezeu îi va păzi. -Se va întâmpla asta cândva? întrebă Milarena. Şi lumea să nu se mai împartă înreligii diferite, să existe doar o religie universală. Ca doi oameni fericiţi să poată fiîmpreună, să nu-i despartă dogmele religioase, rosti ea încet şi începu să plângă. Isus o linişti cu greu. Ceea ce spunea acum Milarena, aceste idei, îl preocupaudemult şi pe Isus, care hotărâse acolo, la Şambala, că va lupta pentru aceste idei, că leva promova în viaţă. Era conştient că-l aşteaptă o luptă grea, o luptă pe viaţă şi pemoarte, că la început va fi singur, că n-o să aibă nici o susţinere de la nimeni, însăaceste idei vor cuceri lumea. La fiecare treaptă se odihneau. La ce-a de a doua au văzut un dezastru cumplit.Cadavre de oameni morţi, iar alţii de abia mai răspirau. Milarena înţelese ce e asta. -E o epidemie greu de tratat. -Ce se poate face? întrebă Isus, văzând cum mor oameni nevinovaţi. -Trebuie să încercăm. Ştiu să pregătesc leacuri care ar putea să ajute. Mă mirăfaptul că nimeni nu încearcă să se lecuiască. -Poate că nu ştiu cum? -Aici e nevoie nu numai de leacuri, pe care noi le vom pregăti repede, căci vădîmprejur multe ierburi care sunt folosite în astfel cazuri, dar şi de voinţa acestoroameni, de un efort şi din partea lor. Au organizat două echipe - o parte adunau ierburi, iar alţii făceau focul şiaduceau apă. Milarena îi explica lui Isus simptomele acestei boli, modul de tratare.Cum se pregătesc leacurile, văzu singur. Pentru el cel mai interesant erau metodelefolosite de Milarena pentru a sugera omului că organismul lui poate lupta cu boala.Asculta atent tot ce spunea ea. Şi se mira tot mai mult de cunoştinţele pe care le avea. -De unde le ştii pe atâtea, întrebă el vizibil încântat de minunile pe care le făcea. -Nu uita că sunt fiică de preot. Tata ştie mult mai mult ca mine. Şi mă învaţă. Iatăde la cine va trebui să înveţi ceva şi tu, legat de lecuirea oamenilor.
  23. 23. O lună, zi şi noapte, au luptat pentru a îndepărta şi a nimici focarul acestei boli. Se aflau împreună şi erau fericiţi. Serile, după ce isprăveau ce aveau de făcut, se luau de mână şi se plimbau ceva departe de acel loc îngrozitor. Isus se tot mira de rezistenţa ei. Doar era o fiinţă firavă, un copil încă.În timp ce el, un bărbat puternic, trecut prin multe, care suportase nenumărate lipsuri în viaţă, seara, după o zi de muncă, se simţea extrem de obosit. Iar ea nu arăta nici un fel de semne de oboseală. Doar în timpul acestor plimbări se sprijinea de el, obosită. Nu s-a văicărat însă niciodată. -Ce am făcut noi acum, spuse ea la un moment dat, este prima mea faptă mai importantă în folosul oamenilor. Şi mă bucură foarte mult acest lucru, tăcu, şi îl privi, după care continue, mai ales că l-am făcut împreună, şi se lipi şi mai strâns de el. -N-am nici un merit în asta. Nu mă pricep la nimic. -Dacă nu erai tu, nu rezistam. Prezenţa ta mă făcea puternică, mă făcea să nu simt oboseala. Tu eşti acela care mi-a dat puteri şi voinţă şi tărie de caracter. Dar principalul e că ai însuşit la perfecţie tot ce făceam. Aşa că altă dată vei putea să te descurci, să lecuieşti şi singur. Poate că asta te va ajuta acolo, la ţara ta, şi lacrimile îi împlură ochii. Nu ştia cum s-o liniştească. Atunci o luă în braţe şi mergeau aşa. Nu-i simţea greutatea. Ea se ţinea strâns de gâtul lui, şi treptat se liniştea. După ce s-au încredinţat că focarul acestei epidemii este stins, au pornit sprecasă. La vale, pe drumul cunoscut era mai uşor să mergi. Noţiunea de drum avea sensulmai mult ca direcţie, căci mergeau prin văi frumoase, pe coline, pe cărări înguste, întremunţi şi prăpăstii. Aproape un an au fost împreună, un an de încercări fizice, un an de lipsuri, un ande frământări, un an de trecere peste greutăţi enorme. A fost însă cel mai fericit an! Isus a ajuns la Şambala, unde nu mai fusese picior de om, unde Dumnezeu părea că i-a destăinuit secretele înţelepciunii universale, cu toate că el nu era încă conştient de asta. A învăţat anumite secrete ale medicinii tibetane, cea mai dezvoltată medicină de pe vremuri. Sigur, însuşise doar o mică parte. Era însă tânăr, iar alături o avea pe Milarena, fiinţa pe care se putea baza, care îi destăinuise multe din secretele acestui pământ, ale acestei ţări, atât de interesantă şi de miraculoasă, şi cu care se simţea cel mai fericit om. Mergeau ţinându-se de mână, admirând frumuseţea acestor munţi unici, a acestor platouri întinse şi verzi. Trecuse pe o cărare îngustă, care după câte ţineau minte era destul de lungă. Pe de o parte se întindea o prăpastie adâncă, iar de cealaltă se înşirau munţi înalţi. Mai aveau de parcurs cam jumătate de cale, când de după o stâncă ieşi în întâmpinare un iac sălbatic, care urca în pantă.. Cărarea permitea trecerea, însă şi iacul şi ei se lipise de munte. Nu vroia nimeni să rişte, să treacă pe marginea prăpastiei. Iacul cu instinctul său de animal sălbatic, simţea primejdia. Milarena se sperie, văzând cum s-a încordat iacul, gata de atac, şi instinctiv s-a dat la spatele lui Isus, care înţelegând situaţia, nu se mişca din loc, privindu-l pe animal ţintă în ochi, parcă hipnotizându-l. Iacul se uita furios la el, treptat îşi coborî privirea, după care se întoarse şi porni la vale, evitând totuşi riscul de a trece pe marginea prăpastiei. Iacul e un animal de munte. După mărime e între berbec şi bizon. Laptele şi produsele din lapte de iac sunt extrem de folositoare, lecuiesc o sumedenie de boli. Părul lung îl protejează pe el şi pe drumeţul care îi portă blana de cele mai mari geruri şi viscole, care bântuie des în munţi. Iacul domestic e un animal blând, însă cei sălbatici sunt agresivi. În
  24. 24. afară de lapte, lână şi carne, pe care le o dă iacul, se mai foloseşte şi ca mijloc de transportîn munţi. Este deosebit de rezistent, ducând încărcătură de trei ori mai mare ca măgarul. -Mă bucur că poţi face ce ţi-am arătat mai bine ca mine, spuse fata fericită, uitându-secu dragoste la el. -Fără tine nu ştiam nimic. Îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat. -Acum, după ce ai ajuns la Şambala, după ce ai învăţat să lecuieşti oamenii, vei fi ommare în ţara ta. -Încă am mult de învăţat, Milarena, de studiat posibilităţile omului, ale mediciniivoastre unice. -Faptul că eşti primul care a ajuns la Şambala, care a însuşit înţelepciunea ei, te vaajuta să înfăptuieşti lucruri pe care nu le-a înfăptuit nimeni. Eşti alesul. Să ştii asta! Mergeau încet, căci călătopria lor se apropia de sfârşit. Lhasa nu era departe. La unmoment dat,, aruncându-şi o privire în urmă, zări că iacul, care mai nu-i aruncase înprăpastie, mergea în urma lor cu capul plecat. -Uite că ai supus prima fiinţă, fără să fi avut acest scop, spuse Milarena. Va veni timpulşi vei supune foarte, foarte mulţi oameni, care te vor urma supuşi ca şi acest iac. Preotul îi întâmpină cu lacrimi la ochi. -A trecut mai mult de un. Credeam că nu vă mai întoarceţi, că n-o să am cui sătransmit tot ce ştiu, le spuse el după ce au întrat în casă. Iar acum povestiţi-mi pe unde aţifost, ce aţi văzut. De altfel vă văd veseli, bucuroşi. -Întradevăr tată, suntem fericiţi că te vedem, că suntem acasă. Şi au povestit tot ce li s-a întâmplat, ce au cunoscut. Preotul rămase încântat de cele auzite. Se mândrea în sinea sa că a crescut o fată atâtde deşteaptă. -Tată, dar ce facem cu iacul care aşteaptă la poartă? -Păi, îl dăm la stână. -Aşi vrea să cunosc bine medicina tibetană, spuse Isus, adresându-se preotului.. Cinemi-ar putea ajuta?? -Te învăţ eu. Însă se cere mare răbdare şi un termen mai îndelungat. De fapt, dupăcum o spune şi Milarena, deja ştii multe şi însuşeşti repede tot ce ţi se spune. Continua să îndeplinească îndatoririle de servitor la casa de rugăciune, ajutându-l pepreot să lecuiască oamenii veniţi din diferite colţuri ale Tibetului. Milarena era întotdeaunaalături, învăţau împreună tot ce le spunea preotul. Continuau să se ţină de mână, să seîmbrăţişeze, când lumea nu-i vedea. Erau fericiţi. Preotul vedea ce e între ei, însă nudezaproba.. Fiica îi era fericită, şi asta era principalul. Ştia de fapt ce va urma, şi-i permiteafiicei să facă ce credea ea că e mai bine, ca Isus să rămână în viaţa ei ca ceva curat, sfânt. La rugămintea lui Isus, împreună cu Milarena frecventau şi predicile sacerdotului.Voia să însuşească metodele de a cufunda mulţimea în transă. Însă aşa şi n-a putut aflaacest secret. Sacerdotul păstra tăcere şi se pare că nu voia să se împartă cu secreteleacumulate de strămoşii lui. În afară de pregătirea mixturilor din diferite ierburi, medicina tibetană se baza pestarea sufletească a omului, pe posibilităţile lui psihologice de a rezista la boală, pecapacitatea de a impune omul să creadă că se poate vindeca. E se pare baza fundamentală amedicinii tibetane, atât de răspândită astăzi în toată lumea. Şi pe care foarte puţini din ceice încearcă o pot adapta la psihologia occidentală.
  25. 25. Încercările de a însuşi metodele de cufundare a mulţimii în transă a eşuat. Studiasedestul medicina tibetană, a fost la Şambala, însuşind câte ceva din înţelepciunea universală,cunoscând hipnoza, influenţa ei asupra maselor de oameni. Era destul şi acum tot mai desse gândea la ţara sa, la poporul său pe care voia să-l scoată din anumite dogme aleiudaismului. Tot mai des şi mai des se gândea că lumii i-ar trebui o religie nouă, o religiepură, care să-i apere la fel pe cei bogaţi şi pe cei săraci. Şi în religia Bon, pe care el oconsidera mult mai avansată ca iudaismul, cel mai mult şi mai des se rugau oamenii săraci.Dar tot săraci rămâneau. Cei bogaţi se rugau cu mult mai rar, iar bogăţiile lor nu scădeau.Ca şi în iudaism. Avea adesea în faţa ochilor fachirul, care purta pe palmă fetiţa, care dădea din bastonşi omul se ridica în spaţiu fără să se sprijine de ceva. Secretele levitaţiunii,incombustibilităţii, invizibilităţii, morţii aparente, îngropării de viu – iată ce-l interesauacum. Îl întrebă din nou pe preot cine putea să-l ajute. -Nu ştiu pe nimeni care să te poată ajuta la noi, îi spuse acesta. Aceste lucruri se facînsă şi se cunosc în India. Budismul, religia lor,ioga practicată în această ţară sunt acolopractici curente. -Aşi vrea să învăţ ceva din toate aceste ştiinţe, spuse oricum visător Isus. -Dacă eşti hotărât s-o faci, îţi spun la cine să te duci în oraşul Calcuta. Însă nu suntconvins că vei reuşi să însuşeşti aceste ştiinţe, căci se învaţă în zeci de ani. Poţi chiar să-ţipierzi toată viaţa şi la urmă să nu te alegi cu nimic. Trebuie să fii pregătit şi pentru asta. -Sunt gata de orice, exclamă el bucuros, că avea şansa să studieze aceste învăţături şipractici. Despărţirea de oamenii care l-au adăpostit, care l-au primit în casa lor, care l-auînvăţat atâtea lucruri bune, care l-au îndruma o bucată de viaţă, a fost foarte grea. Cea maigrea a fost fireşte despărţirea cu Milarena. În ajunul plecării s-au plimbat până dimineaţa,ţinându-se de mână, şi amintindu-şi de tot ce au făcut împreună, ce a învăţat de la ea,călătoria spre Şambala, de toate îmbrăţişările lor, de dorinţa de a fi împreună, conştienţi căpoate nu se vor maivedea vreodată. Ea înţelegea că Isus îşi avea calea lui, prescrisă de Celde Sus. Şi nimeni şi nimic nu trebuia să-l împiedice. x x x Pleca cu durere în suflet, fiind însă convins că face ceea ce trebuia să facă, ceea ce îi eraprescris de soartă.. Îl aştepta din nou un drum necunoscut, oameni necunoscuţi. Aniipetrecuţi în Tibet îi vor rămâne pe toată viaţa ca o amintire plăcută, căci acolo trăiauoameni iubiţi, cei care îl iubeau cu adevărat. Cu desaga în spate şi o măciucă în mână porni spre India. Merse mult singur pânăajunse din urmă o ceată de tineri care ca şi el, plecau în India. La primul popas îşi împărţiegal la toţi toate merindele pe care i le puse în desagă Milarena. Era mai uşor de mers, darla următorul popas a rămas flămând, căci nimeni din cei prezenţi nu i-au oferit ceva. Maiavea însă bani, dar n-avea de unde să cumpere. Popasul era în munţi. A doua zi tot flămândse porni la drum. Spre seară ajunse la un cătun, de unde putu să procure ceva. Şi iarăşiîmpărţi la toţi. Şi la următorul popas iarăşi rămase flămând. Nu se supără însă pe nimeni. Îl
  26. 26. mira doar faptul că oamenii pot proceda în acest fel, că nu-l compătimesc pe cel rămas flămând, suferind, de indiferenţa lor faţă de alt om, de necazurile şi suferinţele altora. Faptul îl la întărit în gândul că în lume trebuie schimbat ceva, ca oamenii să se ajute reciproc la nevoi, să împartă ultima fărâmătură de pâine cu cel de alături, cu cel care nu are, cu cel ce suferă… Aceste gânduri nu-i dau pace acestui tânăr de douăzeci şi cinci de ani, care păşea alături de condrumeţii săi, care nici nu bănuiau ce se petrece în sufletul acestui tânăr atât de ingenios. În Nepal câţiva din condrumeţi au rămas cu treburile lor, iar ceilalţi au pornit mai departe. Însă aproape de hotarele Indiei au fost arestaţi şi duşi la o puşcărie, aflată într-o peşteră. Nimeni nu a înţeles de ce. Tocmai a treia zi veni cineva, care i-a învinuit că au violat o femeie. Conform legilor acestei ţări, această infracţiune era pedepsită cu moartea. Şi toţi au fost condamnaţi la moarte. Încercările lor de a lămuri ceva, de a protesta, nu schimbă nimic. Tipul venit le-a citit doar sentinţa. Peste o zi urmau să fie decapitaţi. Isus era convins că nimeni din condrumeţii săi, ce se aflau cu el în închisoare, nu făcuse ce li se incrimina. Au fost tot timpul lângă el, nimeni nu s-a dus nicăieri. Era mare probabilitatea că cineva din foştii lor condrumeţi să fi făcut ceva, şi cineva să-i fi văzut împreună. Acum dintr-o greşeală, viaţa lui, tot ce gândea el, toate visurile de a schimba această lume, erau în pericol. Hotărî să fugă din închisoare. Însă la uşă se aflau zi şi noapte doi străjeri tăcuţi. Caută o altă ieşire din peşteră, însă nu găsi. Puşcăria, peştera se aflau în munţi de piatră. Cel mai vulnerabil loc era uşa, legată cu un fel de funie. Însă acolo stăteau străjeri înarmaţi. A doua zi trebuiau să fie executaţi, însă nu găsi nici cale de a scăpa. Tocmai spre seară lui Isus îi veni ideea de a încerca să folosească ce îl învăţase Milarena. Dar străjerii nu vroiau să se apropie şi să converseze cu el. Se sfătui cu condrumeţii săi. Unul dintre ei avea un inel foarte frumos. Cu acest inel au hotărât să-i atragă pe străjeri mai aproape de uşă, să se târguiască cu ei, iar Isus să încerce ce-şi puse în gând. Văzând inelul, străjerii s-au apropiat de uşă. Le-au cerut ca pentru inel să le aducă apă şi mâncare. Au fost de acord. Peste câtva timp unul din ei s-a întors cu apă şi mâncare. Şi tot vorbind au adormit. Deţinuţii au tăiat funia de la uşă, au luat mâncarea, şi la propunerea lui Isus s-au împrăştiat câte unul, cu direcţia spre India. De străjerii adormiţi se va da tocmai abia dimineaţa. Aşa că aveau la dispoziţie o noapte ca să treacă hotarele Nepalului. Dimineaţa l-a găsit pe Isus departe de hotar, în drum spre Calcuta. Religia principală din India era budismul, şi după cum ştia Isus, care cutreerase cu caravana toată ţara, era o religie blândă, înţeleaptă orientată spre om, în folosul omului. Cu multe peripeţii şi dificultăţi ajunse la Calcuta. Isus nu mai văzuse până atunci un oraş mai mare. Oamenii forfoteau ca furnicile în toate direcţiile. Pe bătrânul Capur l-a găsit cu greu printre puzderia de cocioabe mizerabile. S-a prezentat şi a fost poftit să ia loc pe o rogojină aşternută pe podea. -Cum se simte prietenul meu? începu lent stăpânul. Ce mai face frumoasa Milarena ? -Se simte bine, şi vă doreşte de asemenea multă sănătate şi prosperare. Milarenaeste o fată foarte deşteaptă şi foarte frumoasă. Mai frumoasă ca ea nu mai sunt prinîmprejurimi. Şi nici mai deşteaptă. -Cum ai ajuns acolo, şi ce ai căutat le el ?
  27. 27. -Călătorind prin India şi China am auzit de multe minuni care se întâmplă în Tibet.Multe minuni am văzut cu ochii mei. Şi am plecat încolo să le învăţ. -Multe ai învăţat ? -Multe, însă nu tot. De aceea şi sunt aici. Vreau să-mi continui studiile. -Ştii tot ce ştie prietenul meu ? -După spusele dumnealui, da. -Ştii cât timp îţi trebuie ca să înveţi tot? -Aproximativ. Şi sunt gata de orice greutate. -Eşti primul pe care prietenul meu l-a trimis la mine. Înseamnă că ai capacităţideosebite. Îmi place să lucrezi cu oameni deosebiţi. Atunci parcă întineresc, simt necesitateade a trăi. Odihneşte-te, căci începem chiar de mâine. Ceru învoire să meargă în oraş, să facă cunoştinţă cu acest oraş uriaşi. Peste totfete, femei frumoase… Însă el vedea numai chipul Milarenei, chipul celei mai frumoasefete de pe pământ. Se gândise la ea tot timpul. Şi acum păşind pe aceste străziaglomerate, îi părea că o avea alături pe Milarena, fiinţa care era gata să jertfească totpentru el. Cum şi el pentru ea. Însă ea era departe… A doua zi se trezi înaintea stăpânului. Era nerăbdător să înceapă lecţiile. Darstăpânul l-a trimis mai întâi după apă, lămurind unde e izvorul şi spunându-i cu ce săaducă. Era un ulcior mare din lut ars. L-a pus pe umăr, cum văzuse că se ducasemenea vase. Imediat îi simţi greutatea. Mergând spre izvor avu grijă să ţină mintecalea înapoi. Cu greu găsi izvorul, la care era un rând destul de mare. Pornit spre casă cu ulciorul plin, care se făcuse acum extrem de greu, şiorientându-se după semnele memorate, ajunse acasă spre amiază. Se simţea obosit caatunci, când urcase spre Şambala. Eri, când de abia sosi, ceru să se spele după drum.Vărsă multă apă. A prins privirea stranie a stăpânului, însă nu înţelese nimic. Acum îiera clar. Apa se aducea cu un efort enorm, şi trebuia consumată cu socoteală.. Nu ca înTibet, unde erau râuleţe la fiecare pas. -De azi uită de carne, brânză, ceai şi de tot felul de băuturi cu alcool. Iar azi numănânci îndeobşte nimic. Seara mai aduci un urcior cu apă, şi-i arată care urcior urmasă-l ia. Era unul şi mai mare. Când seara se întoarse cu ulciorul plin, mai nu căzu de oboseală. Cu toate că aveaun corp puternic, bine antrenat, rezistent la greutăţi. Acţiona şi foamea. Voia să iamăcar o fărâmătură în gură, însă stăpânul îl preîntâmpinase că dacă încalcă ce i sespune, va fi gonit imediat. Spre dimineaţă părea că n-o să reziste, că nu mai are puteri să rabde foamea. Şi-aadunat toată voinţa şi ca să nu se gândească la mâncare, luă alt ulcior şi porni din nouspre izvor. Apa rece pe care o bău, îi păru că îi mai uşură foamea. Şi ulciorul îl dusemai uşor, lucru, care îl miră. -Ca să vedeţi, se adresă el stăpânului, ulciorul care l-am adus azi, mi s-a părutmai uşor. -Mă bucură ce spui, îi răspunse acesta Iar acum mergi şi ajută pe vecinul nostrusă-şi ducă căruciorul cu marfă la piaţă. Căruciorul era mare şi bine încărcat, iar vecinul de-abia îşi târa picioarele. Acasăse întoarse la amiază. Şi îndată fu trimis de stăpân la izvor după apă, de la care se
  28. 28. întoarse tocmai seara. Stăpânul îl chemă la el şi îi dădu două linguri de boabe de orezfiert. -Mănâncă încet câte unul. Strict câte unul. Nu te grăbi. Abia după aceea să bei ogură de apă. Dacă văd că te grăbeşti, sau că mănânci câte două-trei boabe de-odată, nuvei mânca trei, apoi cinci zile la rând. Ai înţeles ? -Da stăpâne. În acest ritm au trecut două săptămâni: apă de la izvor de două ori pe zi, iardimineaţa şi seara căruciorul vecinului. O dată la două zile urmau două linguri deorez, mâncate fără grabă. Însă organismul în loc să-i slăbească, se călea tot mai tare, se făcea tot mairezistent. -Ce ai făcut tu până acum a fost o mică introducere în practica ioga. Noi însă vomstudia, vom cunoaşte amănuntul filozofia ascetică şi mistică indiană. Trecu o zi, apoi o săptămână, însă stăpânul, ori învăţătorul, cum îi mai spunea el,nu zicea nimic. Isus continua să-şi îndeplinească obligaţiile de fiecare zi. Şi aştepta curăbdare când învăţătorul îl chemă să continue învăţătura mai departe. Într-o bună zi învăţătorul îl chemă -De azi începem antrenamentele pentru o probă simplă: continuarea păstrăriiconştiinţei clar în somn. Însă şi ea cere eforturi maxime şi aproximativ şase – şapteluni. Apoi vom trece la ceva mai complicat. Îţi vei alege singur ce vrei, în dependenţăde cât timp vei dispuine. Începură antrenamentele pentru însuşirea metodelor de ritmare a respiraţiei. -La prima vedere pare o metodă simplă. Vei vedea şi vei simţi pe pielea ta însă, cănu e atât de simplă şi de uşoară. Însă ea se va folosi şi la alte antrenamente, pentru aatinge şi alte secrete. Dacă nu însuşeşti metodele de ritmare a respiraţiei, terminăînvăţătura. Ai înţeles? -Da stăpâne. Îmi voi depune toată silinţa.. -În filosofia ascetică şi în mistica indiană se foloseşte cifra şapte ca bază. Ea poatefi înmulţită de câteva ori, însă nu se împarte la nici un număr. Noi vom lucra la începutcu cifra paisprezece. Dar dacă va fi nevoie, vom folosi şi cifra douăzeci şi unu. Totuldepinde de capacităţile tale, făcu o pauză, apoi adaugă, nimeni nu te scuteşte însă deobligaţiile tale de până acum. Isus dădu afirmativ din cap. Ardea de nerăbdare să înceapă ceea, pentru caretimp de două săptămâni a muncit din greu, şi a tras foame. -Primul exerciţiu: învaţă să respiri aerul în paisprezece secunde. Fix paiprezece.Nici o sutime de secundă mai mult ori mai puţin. -Cum să ştiu câte secunde ? -Deocamdată număr eu. Caută să însuşeşti strict ritmul număratului meu. Apoiîţi vei număra singur. Ai înţeles ? Principalul, e ritmul meu. Fii foarte atent ! Timp de o oră Învăţătorul număra, iar el învăţa să perceapă ritmul număratuluişi căuta să inspire aer după ritmul dat. Veni ora prânzului. Primi aceiaşi cană cuboabe de orez, pe care o mânca în fiecare zi după ce trecuse cu bine prima testare. Erarata cu care trăia douăzeci şi patru de ore. Însă niciodată nu spuse nimic. Încercareacu foamea continua, şi el se deprinsese să suporte. După ce luă masa, puse, ca întotdeauna, ulciorul pe umăr şi la izvor.
  29. 29. -Cu cât revii mai curând, cu atât vom putea învăţa mai mult, spuse Învăţătorul. ŞiIsus o luă fuga spre izvor. Dar acolo rândul era mare de tot. Înapoi, cu ulciorul plin cuapă, era greu să fugi. Însă câştigă ceva timp şi era bucuros. Lucră un timp cu Învăţătorul, după care acesta îi spuse: -Isuse, acum încearcă să-ţi numeri singur, păstrând ritmul pe care cred eu, defapt l-ai însuşit. Fii atent. Eu doar voi vedea cum faci, vei supraveghea doar şi se dădula o parte, lăsându-l să se concentreze. Dar cu tot efortul depus, nu se putea adapta la ritmul cerut. Atunci Învăţătorulopri antrenamentele şi îl trimise la culcare. Dar nu înainte de ai spune următoarele: -Mâine te scoli mai dimineaţă şi pleci după apă, iar până vecinul îşi împlecăruciorul, ne antrenăm. Sper ca totul să fie bine. Aşa şi au făcut. După ce duse căruciorul vecinului, au continuatantrenamentele. Spre amiază începu încetul cu încetul să între în ritm. Lucru care îlbucură extrem de mult. După masă au continuat. Învăţătorul rămase mulţumit derezultate. -Trei zile te antrenezi singur, apoi te verific şi fac concluzii. Învăţătorul era binedispus. Totuşi după trei lucrurile nu arătau prea bine. Învăţătorul începu să numere dinnou. În final au izbutit parcă. Dar abia peste o lună şi jumătate începu să fie totul bine.Elementul principal, ritmul, era însuşit la perfecţie. Fapt ce îl bucură mult peÎnvăţător. -N-am mai avut un elev ca tine, mărturisi la un moment dat Învăţătorul. Acumîncepem a doua etapă, care constă în capacitatea de a reţine respiraţia exactpaisprezece secunde. Şi iarăşi au urmat antrenamente legate de ritm. Acum însă îşi număra singur.Învăţătorul a rămas mulţumit. Antrenamentele au durat o lună. -Acum în curs de o lună – două ritmează inspiraţia şi reţinerea, ori pauza cum omai numim noi. Lucrează atent, căci dacă încalci regulile, începem din nou. Totuşi a făcut greşeli. Însă Învăţătorul surprins de capacităţile lui, nu l-a întorsde la început. Îl controla însă mai des. Până la urmă s-a descurcat aşa cum cereaÎnvăţătorul. Au urmat iarăşi zile şi săptămâni fără a însuşi ceva nou. Se ocupa cu munca detoate zilele, pentru care era hrănit şi avea adăpost. Totuşi practica de sine-stătător,antrenând inspiraţia şi reţinerea. Să nu uite, să nu piardă ce însuşise. Se pricepu ceprocedură urma. Era ceva firesc că ce ai inspirat, trebuie expirat, scos afară. Şi tot cuaceleaşi condiţii. -Cred că ai priceput ce vom face mai departe. -Da stăpâne. Exspiraţia. -Corect. Ştii ce trebuie să faci. Începe. -Pot să vă întreb: de ce nu s-a putut să începem mai înainte ? Mi se pare că ampierdut am pierdut destul timp. -Isuse, era necesar un răgaz fizic. Şi astfel ţi-am probat şi starea psihică. Eştidestul de răbdător. O calitate care te face mai puternic şi fizic, şi spiritual.

×