Brigada cu destinaţie specială

2,172 views

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
2,172
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
35
Actions
Shares
0
Downloads
14
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Brigada cu destinaţie specială

  1. 1. MIHAI BABELEBRIGADA cu DESTINAŢIE SPECIALĂ 1
  2. 2. PREFAŢĂ S-au scurs 20 de ani din perioada evenimentelor care au zguduitnu numai lumea, ci şi mica noastră republică. S-a destrămat faimosul imperiu sovietic, ca un castel de nisip.Ceea ce părea de nezdruncinat şi veşnic s-a prefăcut în praf şipulbere. Ideologia comunistă, pusă la baza politicii multor ţări curegim dictatorial, şi-a pierdut valoarea. Acest lucru se referă şi la Moldova. S-au început schimbările... Distrugerea stereotipurilor vechi, respingerea a tot ce e nou,barierele ideologice şi lingvistice, au lipsit de siguranţă majoritateafuncţionarilor sovietici. E cazul să amintim că anume în această perioadă separatismul,criminalul, împărţirea averii statului au atins apogeul şi influenţauevenimentele. În această carte evenimentele, toate procesele sunt redate prinfaptele oamenilor care au participat la război. De la ţărani simpli,care au început reformele la ei acasă, apoi cu arma în mână s-auridicat la apărarea Patriei contra cotropitorilor ruşi, care voiau să neîntoarcă în trecut, până la persoane ce ocupau posturi înalte înconducerea ţării. Vedem faptele eroice ale unora, ticăloşia şi laşitatea altora, pecei ce nu şi-au făcut datoria civică şi de serviciu... Problemele nerezolvate la începutul anilor 90 se resimt şi acum.Nu s-a beneficiat de independenţa ţării, nu au fost create organelenecesare de ocrotire a dreptului, nu s-au consolidat structurile destat pe întreg teritoriu, nu a fost trecută armata sub jurisdicţia ţării,dând posibilitate separatiştilor, sprijiniţi de structurile de stat şovineale Rusiei, să se pună mâna pe putere în autorităţile locale şi să rupăo bucată din ţară, bătându-şi joc de populaţia băştinaşă, a căreimajoritate este alcătuită din moldoveni. În plan politic, această ruptură îngrijorează întreaga Europă. Sunt bucuros că autorul a ridicat aceste probleme, că nu eindiferent de tot ce s-a făcut, ori mai bine zis nu s-a făcut în aceşti anide independenţă, amintindu-le istoricilor că despre trecutulpoporului nostru şi ale ţării, despre eroii ce şi-au sacrificat vieţile lor 2
  3. 3. tinere în războiul ruso-moldav din 1992, trebuie să afle generaţiiletinere. Dacă s-ar fi dat dovadă de tărie de caracter, îndrăzneală, de riscpersonal de a-şi asuma răspunderea pentru a rezolva problemestringente care apăreau în fiecare zi, fiecare oră, fiecare minută, dars-ar fi selectate cadre, capabile să rezolve aceste probleme, suntconvins că foarte multe greşeli puteau fi evitate, iar ţara nu era să fiefărâmiţată şi furată. Anton Gamurar, general-maior de poliţie, primul comandant al Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. REFERINŢE Cu problemele de toate zilele, mulţi dintre noi încep să uiteevenimentele amare din primăvara – vara lui 1992. Doar acel războin-a fost altceva decât un război pentru apărarea Patriei, contracotropitorilor ruşi. Această carte se deosebeşte din mulţimea de cărţi scrise peaceastă temă prin faptul că autorul nu este numai un bun cunoscătoral artei militare, ci şi un talentat maestru al cuvântului. Citindaceastă carte, înţelegi cauza adevărată a acestui război, dar şi de ceacest conflict continuă şi până acum. Prin munca sa cinstită, autorul parcă a înălţat un monumenteroilor noştri căzuţi pentru apărarea Patriei şi celor ce au vărsatsânge pentru apărarea acestui pământ. Vladimir Beşleagă Maestru Emerit în Literatură, scriitor Cine şi orice ar vorbi despre războiul ruso-moldav din 1992, nupoate să nu spună despre meritele Brigăzii de Poliţie cu DestinaţieSpecială. În prima fază a războiului ea a fost unica unitate capabilă 3
  4. 4. să opună rezistenţă, care ştia a lupta. În ultimul timp însă se încearcăsă se reducă din meritul ei... Scrisă de un autor talentat, această carte te fascinează de laînceput... şi nu te poţi rupe de ea până la sfârşit. Se citeşte uşor,frazele sunt construite astfel încât să fie clare atât pentru militari, câtşi pentru femei, tineret. Cel mai preţios este faptul că autorul a pătruns adânc înpsihologia şi caracterele eroilor săi, atât de clar descrie operaţiuniledesfăşurate de părţile beligerante, de parcă a participat la ele. Când am citit manuscrisul (cartea nu era încă editată), aveamimpresia că mă aflu în tranşee, că de la mine miroase a praf de puşcă,că alături sunt prietenii mei de luptă... Extraordinar de bine vorbeşte despre luptătorii de rând, despresubofiţerii şi ofiţerii părţilor beligerante, care se aflau nemijlocit întranşee, despre cei care de fapt au suportat consecinţele acestuirăzboi pe pielea lor, care uneori stau flămânzi, nu dormeau, pe careîi mâncau păduchii în tranşee, dar care visau la un viitor fericit... Nu prea bine caracterizează comandamentul suprem şicercurile politice ale părţilor beligerante, lipsa capacităţilor de aconduce operaţiunile militare manifestate de comandamentelesupreme, corupţia şi interesele nemijlocite manifestate de cercurilepolitice pentru spălarea banilor prin intermediul acestui război... Valeriu Troenco, general – maior de justiţie, participant activ la război pe prima linie. Prin hotărârea Camerei Superioare a Curţii Europene a Drepturilor Omului 4
  5. 5. de la Strasbourg № 349 din 08. 07. 2004, Rusia a fost recunoscută ca agresor în războiul ruso-moldav din 1992 şi ocupanta părţii de est a Republicii Moldova. Din partea autorului Comuniştii ortodocşi în frunte cu al doilea om în ierarhiaputerii de stat din URSS, dar care visa să fie primul, AnatoliiLukianov, pentru a păstra imperiul sovietic, deja putred, au formatrepublici separatiste în Azerbaidjan, Georgia, Moldova. S-a încercatşi în ţările baltice, şi în Ucraina. Însă tentativele au eşuat. În Moldova Lukianov trebuia să formeze cinci republiciseparatiste, însă au rezultat doar două. Găgăuzia, cu o populaţie curădăcini turcice, şi Transnistria, populată majoritar demoldoveni(42%) şi de alte naţionalităţi. Conflictul din Transnistria, care a degenerat treptat într-unrăzboi ruso-moldav, a fost descris de reprezentanţii părţilorbeligerante, fiecare din punctul său de vedere. Au scris generalulNicolae Petrică, colonelul Anatolie Munteanu, jurnalista ValentinaUrsu, scriitorul Iurie Colesnic, Trofim Ştefan şi alţii. O carte de 800 de pagini a scris colonelul M.M. Bergman, unevreu născut în Transnistria, comendantul militar al Tiraspolului. Înea îl laudă mai mult pe generalul rus Aleksandr Lebedi, şi camajoritatea evreilor, îi denigrează pe moldoveni. Ca să nu mai vorbim de cartea Galinei Andreeva! În toate aceste cărţi scrise de separatişti, se pronunţă uraseculară a lepădăturilor venite pe pământul moldovenesc faţă demoldoveni, care nu mai voiau să se închine în faţa ruşilor, care n-aumai vrut să fie conduşi de venetici de tot soiul. Asta este principala cauză a conflictului transnistrean. Războiul a fost o urmare a acesteia... 5
  6. 6. Dintr-o telegramă secretă cifrată expediată pe data de 22 iunie 1992 de către generalul Netkaciov, comandantul Armatei a 14-a ruseşti dislocată în Transnistria, ministrului Apărării al Federaţiei Ruse Pavel Graciov: „ … Raportez că un prim bilanţ al primelor patru zile de război este faptul că datorită implicării nemijlocite a Armatei a 14-a, formaţiunile armate separatiste au putut evita nimicirea în totalitate şi şi-au recăpătat moralul de luptă...” Anul 1988. Tiraspol, RSSM, pe al cărei teritoriu au fost dislocateArmata a 14-a sovietică şi întreg arsenal militar retras din Europăcentrală. Era în toi „perestroika” (încercarea de restructurare şi renovarea sistemului sovietic, pe cale de prăbuşire). Comandamentul acesteiarmate, inclusiv comandantul ei, Anatolie Sergheev, au simţit că„şuruburile” au slăbit şi că îşi pot permite anumite activităţi… pecont propriu. Nimeni nu-i mai controla atât de strict conformprevederilor statutului. Cei care veneau totuşi în control mergeaumai mult la pescuit sau… în saune cu domnişoare… Aceeaşi stare de relaxare au început s-o simtă şi ofiţerii inferioride care în orice armată în lume depinde disciplina. Ca urmare, aînceput să crească numărul a tot felul de încălcări de statut, de 6
  7. 7. dezertare, de sustrageri de muniţie, de mutilări prin împuşcare decătre proaspeţii recruţi, inclusiv din motive de dragosteneîmpărtăşită. Dar principala cauză a acestor automutilări pentru ascăpa de armată era faptul că „înflorea” aşa-numita „dedovşcina”, unfel de banditism sau feudalism primar promovat de militarii cu unanumit stagiu în raport cu proaspeţii lor camarazi abia încorporaţi.Era fenomenul ce a caracterizat dintotdeauna armata rusă ţaristă şimai ales sovietică. S-au activizat brusc tot felul de elemente criminale şi şovine,velicoruse. * * * „Harababura” din stânga Nistrului s-a intensificat în specialdupă 31 august 1989, când o parte din deputaţii din stânga Nistrului,la comanda directă a unor forţe de la Moscova, prin intermediulserviciilor secrete din KGB, au refuzat să accepte noile legi şiautorităţi de la Chişinău. Frica Moscovei de a pierde controlul asuprapărţii din dreapta a RSSM şi unificarea ei cu România de la care afost ruptă prin agresiune în 1940 o făcea să apeleze la orice mijloc. Ulterior, o recunoaşte însuşi Ghenadi Selezniov, preşedinteleDumei de Stat din Federaţia Rusă într-un discurs rostit chiar înParlamentul Republicii Moldova: „…am creat o autonomie înTransnistria pentru a împiedica Moldova să se unească cu Româniaşi, astfel, să iasă de sub influenţa noastră…” Adevărul gol-goluţ rostitîntr-un moment necontrolat de securitate. Atunci, în spiritul unor tradiţii imperiale seculare, înTransnistria a început persecutarea moldovenilor băştinaşi,determinându-i „să plece” sau „să ne accepte”. S-a început de lanivelul copiilor, părinţilor, profesorilor. Chiar dacă statisticmoldovenii constituiau 42%. S-a început cu închiderea grădiniţelor,apoi a şcolilor. Mulţi moldoveni erau concediaţi nemotivat. Înserviciu rămâneau doar cei care acceptau să colaboreze cu noilestructuri promoscovite. Au apărut primii refugiaţi. Mass-media rusă a început să transmită non-stop tot felul dereportaje, informaţii, filme şi „filmuleţe” despre moldoveni. A apărutşi fenomenul solicitanţilor de azil la Moscova pe motiv că moldoveniii-ar persecuta pe bază de limbă şi identitate, pentru a obţine astfel 7
  8. 8. locuinţe şi tot felul de beneficii la Moscova. Şi, în scop depropagandă, autorităţile ruse îi ajutau. Îşi continua vechiul rol imperial ca instrument de stăpânire şibiserica ortodoxă rusă. Banii enoriaşilor moldoveni continuau săcurgă spre metropolă. Cinismul depăşea orice imaginaţie „creştină”. Armata a 14-a sovietică era dislocată nu numai pe teritoriulMoldovei sovietice, ci şi pe o bună parte din Ucraina de Sud.Contingentul ei de trupe aflat în Republica Moldova şi mai exact înTransnistria număra la începutul anului 1990 un efectiv de circa3000 de ofiţeri şi specialişti militari, peste 12 000 de soldaţi dinserviciul activ şi angajaţi prin contract. Armata avea în dotare 9 fabrici-brutării, 410 bucătării decampanie, 3 spitale militare bine dotate, peste 2000 de unităţi detransport, în special de tip „Ural” şi „KamAz”-uri militare, 87vagoane cu proiectile pentru instalaţiile reactive „Grad” şi „Uragan”,56 de vagoane cu proiectile pentru artilerie de toate tipurile decalibrul 152 mm, 31 vagoane pentru tunurile de 203 mm, 30 000 demine pentru aruncătoarele de mine, peste 250 de tancuri T-62 B şi T-72, 220 instalaţii reactive, 14 000 de proiectile teleghidate antitanc,peste 300 de BTR-uri şi BMP (respectiv – transportoare blindate şiTAB-uri uşoare), 1280 de tone de echipament pentru 200 000 demilitari şi multe altele. În această listă nu sunt introduse componentele din depozitelede la Colbasna, considerate unele dintre cele mai mari în Europa. Analizând situaţia criminogenă din ţară, tot mai gravă, “fierberile” din mediile intelectuale din republicile unionale, cerându-se tot mai categoric separarea de USSR, Vadim Bakatin, ministrul de interne, absolut admirabil în raport cu predecesorii săi a început să formeze în toate republicile unionale şi în marele oraşe unităţi spreciale de reacţie – detaşamente de miliţie cu destinaţie specială OMON (otread miliţii osobogo naznacenia), Prima unitate de acest fel a fost formată la Riga, capitala Letoniei, oraş în care manifestările anticomuniste, antiruseşti erau mai evident pronunţate. Luptătorii din aceste unităţi erau aleşi cu maximă atenţie: fideli regimului comunist, cu predispoziţii şovine, cu o excelentă pregătire fizică. Erau selectaţi din toate colţurile URSS, dar nu dintre letoni. Sarcinile de bază care trebuia să le execute OMONul: 8
  9. 9. a) Operaţiuni speciale de lichidare sau neutralizare a unori infractori înarmaţi.b) Asigurarea ordinii în locurile publice în timpul unei manifestări de masă.c) Participarea la tot felul de acţiuni speciale elaborate de MAI. În aprilie 1989 s-a decis crearea unui detaşament special şi în cadrul MAIal Moldovei. S-a început recrutarea efectivului. Erau selectaţi în specialsportivi. Şi anume cei mai buni. Au fost selectaţi 83 de personae.Comandantul acestui grup a fost numit maiorul de miliţie Alexei Zalişciuc, iarlocţiitor Igor Iaskevici. Locotenentul major Vladimir Preguza era un ofiţer cu perspectivă. I sepropuse un post înalt, cu o funcţie care corespundea gradului de locotenent-colonel. Însă el a depus un raport de a fi transferat în detaşamentul special,nou format. Nu voia să roadă fundul pantalonilor în birouri! Într-o primă etapă detaşamentul s-a preocupat de pregătirea fizică şi deînsuşirea tacticii şi tehnicii de împrăştiere a demonstraţiilor, de reţinere şiînsoţire a persoanelor arestate. În curând au trebuit să demonstreze de ce erau capabili. La 22 iunie1989, trei deţinuţi din puşcăria de la Bender au luat ca ostatici trei surorimedicale din unitatea sanitară a penitenciarului, înaintând cerinţe standartobişnuite pentru timpurile noastre, dar care atunci a pus conducerea MAI însituaţie destul de complicată: să li se pună la dispoziţie droguri, un automobil,arme şi să li se asigure ieşirea fără probleme din închisoare. La faţa locului îşi făcu apariţia ministrul MAI Voronin. Deveniconducătorul operaţiunii de eliberare a ostaticilor, iar comandantul grupuluide capturare a fost numit căpitanul Igor Iaskevici. În acest scop, căpitanulIaskevici a selectat 11 luptători, inclusiv pe căpitanul Vladimir Panfilov. Erauînsă puţini. Mai era nevoie de vre-o 7 oameni. Însă nu-I avea la îndemână.Atunci a propus ofiţerilor care lucrau în penitenciar. Aceştea însă, din diferitemotive, au refuzat. Iaskevici nu avea încotro, trebuia să opereze cu ce avea. Unicii înarmaşi(cu pistoale) erau Iaskevici şi Panfilov. Ceilalţi în afară de echipamentdispuneau doar de scuturi şi bastoane În acea perioadă experienţă de eliberare a unor ostatici aveau doarmembrii grupului în subordinea KGB – “Alfa”. Cineva dintre membrii stafului 9
  10. 10. de eliberare a ostaticilor ţinea permanentă legătură cu puşcăriaşii. La unmoment dat s-a decis să nu li se dea droguri. S-au mai Calmat şi au devenitmai toleranţi cu femeile ostatice. Au fost propuse mai multe variante de eliberare. Nu se potriveau niciuna. Cei vizaţi aveau căte două-trei condamnări pentru jafuri şi omucidere, cumultă experienţă şi extreme de prudenţi. Au respins toate ofertele propuse.Timpul trecea, dar nu se întrevedea nici o rezolvare de situaţie. Condamnaţiiau început să manifesteze semne de nervozitate. Acum fiind şi drogaţi puteausă ucidă ostaticele cu sule ascuţite prinse cu elastic. Dacă dau drumul laelastic, sulele străpungeau mortal gâtul jertfei. Moscova a trimis la Bender grupul special “Nabat”al KGB-ului, care făceaparte din “Alfa”. Avionul urma să-i aducă în câteva ore la Chişinău. Faptulacesta însemna o notă proastă pentru Voronin sau chiar sfârşitul carierei luide ministru şi politician… Ca militar Igor Iaskevici avea pregătire de genist. Propuse să fie aruncatăîn aer uşa din camera în care se baricadaseră condamnaţii. Un lunetist urmasă vegheze, şi numai careva dintre condamnaţi s-ar fi aăpropiat de fereastră,să-l lichideze. Va fi şi un semnal pentru capturarea celor doi condamnaţi. Se întâmplă aşa că condamnaţii singuri au uşurat sarcina grupului. Ei aucerut hăleală, în acest fel îndepărtându-se de ostatice. Totul mergea bine, fără probleme. Însă una din femei se apropieinvoluntar de fereastră. Fără să se uite mai atent, lunetistul trase. Noroculfemeei că lunetistul nimeri într-o zăbrea de metal, care i-a salvat viaţa. Grupul de capturare aruncă în aer uşa, şi pătrunde în interior.Condamnaţii au fost capturaţi, iar ostaticele eliberate. Capturarea au realizat-o 11 persoane, iar decoraţi au fost … 68. Voronini-a mulţumit în chip deosebit lui Vladimir Panfilov, deşi operaţia fusesecomandată de Iaskevici. Pe atunci nimeni n-a înţeles de ce… Iaskevici eraleton… Voronin şi-a păstrat postul. În Moldova detaşamentul OMON a fost înfiinţat în octombrie 1989, al24-lea la număr, şi ultimul în USSR. Pe data de 30 octombrie şeful statuluimajor al detaşamentului maiorul Anton Gamurar pentru prima oară a liniatdetaşamentul, iar la 1 noiembrie la prezentat pe comandantul detaşamentului 10
  11. 11. căpitanul Vladimir Panfilov, numit de acelaşi Voronin. Locţiitor a fost numitcăpitanul Igor Iaskevici. Luptătorii erau selecţionaţi de maiorul Gamurar. Detaşamentul avea laînceput 100 de luptători, care prezentau toate grupurile entice şi minorităţilenaţionale ce locuiau pe terotoriul RSS Moldova. Anul 1989 a fost extraordinar de greu pentru miliţie. Criminalii trecuseorice măsură posibilă. În faţă, fără a se teme, îi batjocoreau pe miliţioneri,care erau neputincioşi în faţa crimei organizată şi bine înarmată. Pe bandiţi îistimulau şi legile sovietice nesăvârşite… Mulţi din ofiţerii superiori ai MAI, care posedau informaţie, colaborau cubandiţii. Din această cauză toate măsurile luate pentru combatereacriminalităţii, întreprinse de miliţia criminală, eşuau. Bandiţii eraupreîntâmpinaţi. Colaboratorii MAI ştiau de asta, numai Voronin nu ştia. Ofiţerii cinstiţi, cuexperienţă, au început să plece din miliţie. Lângă cinematograful “Iskra”, la Botanica, se afla un cuibuşor de veselie,care se numea “Şaiba”. Se bucura de atenţia bandiţilor… şi numai ce noiapăruţii bissnesmani. La începutul lunii iunie 1990 colonelul KGB-ului din Moscova Soltan, sosiîn “concediu” la Chişinău, unde locuia familia sa. Aici trebuia să se întâlneascăcu un agent super-secret, care era colaboratorul Direcţiei KGB în Moldova.Moscova era îngrijorată de faptul că Frontul Popular din Moldova, care, ca şicelelalte Fronturi Populare din celelalte republici unionale, înfiinţate şi dirijatede agenţii KGB-ului, se închega greu “Edinstvo” a fost formată repede, iar cu formaţiunea contra-opusă ei,ceva nu se primea. Rapoartele trimise din teritoriu de cei care trebuiau săpreia puterea totală în Front erau bune, însă alţi agenţi secreţi raportaucontrariul. Colonelul trebuia să verifice care din părţi are dreptate, şi să raportezeMoscovei. 11
  12. 12. Încă la Moscova şeful i-a recomandat să folosească acest lăcaş “Şaiba”pentru întâlnirea cu super-agentul. Impresia era că şeful locuia la Chişinău, darnu el. Să-l întrebe de unde ştie de acest lăcaş era bizar. În acest lăcaş Soltan era prima oară. Publica era cu mult maidestrăbălată, decât ştia Moscova. Făceau ce vroiau. Şi nici un fel de miliţie. Era aproape de ora 23. Peste câteva minute trebuia să se prezinteagentul. Şi pe neaşteptate în lăcaş au intrat vre-o 15 oameni înarmaţi şi cufeţele astupate. -Toţi la podea – a comandat cineva cu un glas, care nu permitea nici oabatere de la ordin – orice rezistenţă va fi contracarată aspru. LucreazăOMON!. Colonelul ştia ce e OMON, ştia de forţa lor. Alţii se vede că nu ştiau, audeschis gura, şi momental au primit lovituri bine antrenate la ficat. S-au liniştitîn aşa fel, căci se auzea numai răsuflarea celor ce stau culcaţi la podea. Soltan s-a culcat astfel, ca să vadă cum acţionează această nouăstructură a MAI-ului. N-o văzuse niciodată la treabă. Se vedea că luptătoriisunt tineri, fără experienţă. Însă acţionau ferm, fără nicio şovăire. Pe doibandiţi, tatuaţi din cap până la picioare, care începuse să-i sparie că se vorplânge lui Voronin şi acela îi va pedepsi, i-au bătut aşa, că Soltan credea că nuse vor mai ridica. Bandiţii plângeau ca copiii. Ceva mai departe unul dintre cei tatuaţi, văzând ce s-a întâmplat cu ceidoi, s-a aşezat pe fund, dând din picioare, învârtindu-se, apărându-se cupicioarele şi strigând: -Să-mi zacă oasele prin puşcării, dacă mă dau binevol! Nu mă luaţi viu deaici! Unul din luptători se apropie de el, a scos bâta de cauciuc de la brâu, şicu o expresie şi sinceritate de ţăran, a spus: -Singur te vei scula, scumpule – şi i-a tras cu bâta de a lungul spinării. Banditul a sărit în sus ca la vre-un metru de la pământ, de parcă o prujinăputernică l-a aruncat în sus, şi încă aflat într-o poziţie semi-aplecată a întinsmâinile pentru cătuşe. 12
  13. 13. Până a veni OMON-ul, peste o masă de el, stau doi bărbaţi bine chitiţi. Eivorbeau despre ceva serios, căci unele fraze ajungeau şi la Soltan. Unul din eispunea că a fost înşelat la împărţirea banilor. Când a intrat OMON-ul, ei nu s-au culcat, numai s-au ridicat în picioare.De ei se apropie un luptător. -La podea – comandă el. Însă nici unul din ei nu s-au clintit din loc. -Sunt maior de miliţie – strigă brutal acel, pe care l-au înşelat. Drept răspuns a primit o lovitură puternică la ficat, şi începu încet să selase la pământ. Al doilea momental s-a culcat la podea. -Tu tot eşti maior de miliţie – întreabă luptătorul. -Nu – răspunse acel repede şi speriat. Luptătorul a luat documentele de la maior. -Ce cauţi printre bandiţi, maiorule – acela tăcea, îndoit în două – mergi cunoi şi ne lămurim – şi i-a pus cătuşele. Tot acest luptător s-a apropiat de colonelul Soltan, care l-a chemat,făcându-I cu degetul. Acela curios s-a aplecat. -Documentele mele le citeşti aici, jos, lângă mine - spuse colonelul şi cuprivirea a arătat unde sunt ele. Luptătorul făcea tot ce-i spunea colonelul, de parcă era hipnotizat.Văzând cine e în faţa lui la podea, vru să se scoale să ia la cozoroc. -Stai liniştit şi ascultă-mă. Mă ridici, îmi dai vre-o două sub coaste şi măscoţi de aici. -Cum se poate, tovarăşe colonel! -Îndeplineşte ce ţi-am spus – ridică vocea colonelul. Luptătorul l-a ridicat şi imitând două lovituri sub coaste, l-a împins spreieşire. -De ce mă baţi, afurisitule – ţipa colonelul. -Închide-i gura – ordonă cineva 13
  14. 14. -Acum comandante – răspunse luptătorul şi îl împinse afară. În coridor ia poziţia de drepţi. -Nu mai văzut niciodată. Ai înţeles? -Întocmai! -Dute şi ocupăte de treburile tale. Colonelul se bucura că n-a fost depistat agentul. Dacă OMON-ul intrapuţin mai târziu... Operaţia înfăptuită de tinerii luptători din trupele cu destinaţie specială adat rezultate ne aşteptate. Au fost reţinuţi mulţi recidivişti, ucigaşi, şi multealte persoane care se ascundeau de lege. În vara anului 1990 era primejdios să călătoreşti pe rutele: Chişinău-Ismail, Chişinău-Bolgrad, Chişinău-Vulcăneşti. Undeva între oraşul Bolgrad şiorăşelul Svetlâi, patru militari cu cagule pe faţă, opreau autobusele şi jefuiaupasagerii. Câţeva persoane care au depus rezistenţă au fost ucise pe loc.Bandiţii acţionau ca nişte brute, încrezuţi că nu vor fi pedepsiţi. Miliţia criminală a stabilit locul unde acţionează această bandă. Însă să-ineutralizeze deschis, era primejdios. Atunci în operaţie a fost întrodus OMON. Şi iată câte patru luptători din trupele speciale, îmbrăcaţi în civil, făceauîn fiecare zi rutele susnumite. Însă nimic. Numai ei nu se deplasau, bandiţii iarjefuiau. Era clar că bandiţii primeau informaţie de la colaboratorii miliţiei.Atunci conducerea operaţiei a hotărât să nu mai pună la curent cu toatedetaliile MAI-ul. Şi chiar a doua zi banda a fost lichidată. Pe ruta Chişinău – Ismail, acolo unde şi presupuse conducerea operaţiei,autobusul a fost oprit de patru militari în cagule negre pe faţă. Patru militaribine clădiţi. Unul din ei intră în autobus. -Toţi pregătiţi banii şi bijuteriile şi ieşiţi câte unul. Care va încerca săascundă ceva, vor fi aspru pedepsiţi. 14
  15. 15. Situaţia în care pasagerii trebuiau să iasă din autobus, uşura realizarea operaţiei. De reţinut pe toţi patru în trecerea îngustă din autobus era imposibil. Ei puteau deschide foc din pistoale, să ia ostatici. Pasagerii încep să iasă câte unul. Femeile au început să strige, să înjure când au început să fie pipăite peste tot în căutarea bijuteriilor. Câteva au primit câte un picior la fund de la apărătorii patriei sovietice, care ignorau protestele femeilor şi continuau să le percheziţioneze. Luptătorii s-au grupat unul după altul. Bandiţii, ocupaţi de percheziţie, n- au observat manevrele lor. Primul luptător s-a apropiat strâns de banditul care aduna ce-i dau pasagerii de bună voie. Această manevră a permis celorlalţi luptători să iasă fulgerător din autobus şi să-i atace pe ceilalţi trei, care puţin mai într-o parte îi percheziţionau pe toţi, dar mai dur. Atacul fulgerător, prin surprindere, a adus rezultatul dorit. Trei bandiţi au fost momental încătuşaţi. Însă cel care intrase în autobus şi a propus ca pasagerii să predăie tot ce au, a opus o rezistenţă dură. Însă şi el s-a alăturat de cei trei. Bandiţii erau militari din trupele aeropurtate, din Bolgrad, doi căpitani şi doi plutonieri. I-au pus la pământ. Femeile au început să-i scuipe, să-i bată cu picioarele. Bărbaţii au mai adăugat şi ei. Luptătorii cu greu au liniştit pasagerii. -Mâne vom fi eliberaţi. Noi suntem ofiţeri ai Armatei sovietice şi nimeni n-are dreptul să ne aresteze. -Sunteţi ucigaşi şi bandiţi de drumuri mari. -Cine a văzut asta? Ei? – a spus cu dispreţ unul dintre ei – ei sunt nişte fricoşi, nişte laşi. Mâine vor spune că n-a fost nimic, şi n-au văzut nimic. Cel mai neplăcut moment a fost când luptătorii au început să întoarcă obiectele şi banii. Hăpsânismul omenesc nu mai are margini. Cum arătau vre- un obiect preţios, la el se găseau câte 4-5 persoane. Se batjocoreau unul pe altul, dovedind că acest obiect este anume a lui. Obiectele pe care nu le-au putut împărţi au fost înregistrate şi luate la Chişinău. Bandiţii râdeau... Abia după proclamarea, la 2 septembrie 1990, a separării(„independenţei”) de către structurile din Transnistria, comandatedirect de serviciile speciale de la Moscova (Igor Smirnov, fiind 15
  16. 16. persoana trimisă direct în acest scop) şi formarea RSSMN, guvernulMoldovei a început să se preocupe de aceste manifestări orientateîmpotriva Republicii Moldova. Pe la sfârşitul lunii septembrie 1990, separatiştii găgăuzi,instigaţi de Moscova şi de conducerea Transnistriei, au hotărât săformeze şi ei un stat şi să iasă din componenţa RSSM. Emisari din Moscova şi Tiraspol au început să-i asmuţe pegăgăuzi contra moldovenilor cu care au trăit împreună aproape douăsecole. Găgăuzii şi bulgarii au fost aduşi pe pământul basarabean decătre autorităţile Rusiei ţariste conform înţelegerilor cu Turcia:Ruşii dau acces liberi tătarilor nohaici să plece în Turcia, iar turciigăgăuzilor şi bulgarilor. Găgăuzii şi bulgarii au ocupat locuinţeletătarilor, iar tătarii a găgăuzilor şi bulgarilor în Bulgaria. Găgăuzii au ucis patru moldoveni, locuitori din satele vecine cugăgăuzii. Aceasta a indignat opinia publică. Din toate colţurileMoldovei au început să vină oameni, pentru ai apăra pe moldoveni.Răsunau chemări de a merge şi de a se răfui cu găgăuzii. Încă puţin şisituaţia ieşea de sub control. Zeci de mii de oameni cereau de la guvern să întreprindă cevapentru a apăra conaţionalii. Guvernul a fost nevoit să organizeze oacţie de solidaritate. Zeci de autobuse, încărcate cu oameni au luatcalea spre Comrat. De la toţi se cerea o disciplină de fier. Orice fel dearme au fost strict interzise. Poliţia controla acest proces. În ajutorul găgăuzilor Moscova a trimis din oraşul Bolgradtrupe de paraşutişti, din divizia de paraşutişti dislocată acolo. Conducerea naivă şi tot atât de naiv parlamentul RSSM au cerutajutor de la Moscova. Pe scurt, au rugat să dea oile în paza lupului. Moscova a trimis în RSSM o unitate de interne sub comandageneral-colonelului Şatalov, comandantul acestor unităţi din URSS. Mare a fost dezamăgirea deputaţilor moldoveni, când Şatalov adoua zi după sosirea la Comrat a organizat paza adunării, unde a fostproclamată Republica Găgăuză. Guvernul şi Parlamentul Moldovei au cerut Moscovei ca acestetrupe să fie retrase de pe teritoriul ţării. A fost glasul celui care strigăîn pustiu! Nu ştiau, ori nu-şi închipuiau că aşa ceva se poate întâmplape teritoriul unei republici unionale (Moldova era parte componentă 16
  17. 17. a URSS) . Dacă ruşii intră pe un teritoriu străin, este imposibil orifoarte greu să-i alungi. Aşa s-a întâmplat şi de data asta. Dacă nu erau revolteleîmpotriva ruşilor în Caucaz, Tatarstan, Başkiria, Ţările Baltice, undeera nevoie de aceste trupe speciale, ei nu mai plecau. *În 1998-1999, când NATO bombarda Iugoslavia, ruşii i-aupropus preşedintelui Slobodan Miloşevici să introducă trupele lor.El însă a refuzat, spunând: „Dacă pe teritoriul Iugoslaviei vor intratrupele NATO, acestea, atingându-şi scopul, vor pleca. Dacă intrăruşii, aceştia nu vor pleca niciodată.” Locotenent-colonelul Anton Gamurar a depus câteva rapoarteministrului de Interne Ion Costaş, dovedind necesitatea creării a încăunui batalion cu destinaţie specială. Micul detaşament de poliţie cudestinaţie specială nu putea hotărî problemele care apăreau tot maides şi mai acut. Evenimentele din Găgăuzia au confirmat că Gamurar aveadreptate. Dacă Moldova ar fi avut măcar un batalion cu efectivulcompletat şi bine dotat, nu ar fi fost nevoie de a chema trupeleruseşti duşmănoase, nu eram să fim atât de umiliţi în rezolvareaproblemelor Găgăuziei. La sfârşitul lunii octombrie hotărârea a fost luată şi Gamurar s-a apucat energic de formarea acestui batalion. Oamenii erau aleşi pesprânceană în urma unor testări serioase. Gamurari verifica nunumai starea fizică, ci şi capacităţile de a gândi, de a lua hotărârimomentane corecte. Din douăzeci de doritori alegea unul. Moscova aînceput să dea semne de nelinişte: de ce le trebuie moldovenilor douăbatalioane cu destinaţie specială? Pentru a evita orice confuzie,batalionul a fost numit batalion de patrulă şi santinelă nr. 1 al MAI. * * * Din amintirile colonelului M.M. Bergman, originar dinTransnistria, un separatist înflăcărat, şeful comenduirii militare dinTransnistria şi Tiraspol: „…După 2 septembrie 1990, cu excepţia unei anumite retoriciverbale, Chişinăul oficial nu a întreprins nimic pentru a opriseparatismul. Peste tot era linişte şi pace. Trecerea de pe un mal alNistrului pe celălalt era liberă. Nu existau nici un fel de posturi desupraveghere. 17
  18. 18. Era o situaţie care nu convenea nici administraţiei separatistede la Tiraspol şi nici stăpânilor ei de la Moscova. De aceştia se uitase,nimeni nu le acorda nici un fel de atenţie. Pentru a se vedea luaţi înseamă aveau nevoie de un conflict, de haos, de sânge. Şi atunci auorganizat o provocare: la 1 noiembrie trei angajaţi ai OMON-ului dela Riga (adăpostit aici după crimele comise la Riga), purtând hainecivile, au trecut câte unul Nistrul, pe podul de lângă Dubăsari. Pemalul drept care predomină ca înălţime peste cel din stânga auorganizat un punct de tragere pentru lunetişti. Concomitent, prin oraş s-a răspândit zvonul că la 2 noiembriepoliţia va pătrunde în oraş şi „îşi va introduce orânduielile eiromâneşti”. Populaţia era chemată să vină de dimineaţă la pod şi săîmpiedice poliţia să pătrundă în oraş. La rândul său, conducerea dinoraş, dirijată de la Tiraspol, a pregătit un grup masiv de instigatori şiprovocatori şi mijloace de tehnică grea pentru a apăra, chipurile,podul. Evenimentele ulterioare s-au desfăşurat strict după plan: la 2noiembrie un număr mare de persoane, convocate la comandă, aubarat cea mai circulată magistrală automobilistică din sudul URSS,Poltava. Sute de automobile de tot felul nu-şi mai puteau continuadrumul. Multe tiruri transportau produse perisabile din Bulgaria,Grecia, Turcia. De la Moscova s-a telefonat şi s-a cerut deblocareatraseului…” La locul cu pricina a fost trimis un mic detaşament de trupespeciale (OMON) moldoveneşti şi unitatea nr. 1 de RRS. Acţiunea dedeblocare a fost încredinţată colonelului Vârlan, şef de direcţie MAI. …Victor Grosu se afla în prima linie. Erau dotaţi doar cuscuturi, bastoane şi baloane cu gaze lacrimogene „Ceriomuha”.Armele au fost lăsate în autobuz. Aveau, conform instrucţiei, deînfruntat o mulţime agresivă. Falanga cu lovituri de bastoane înscuturile de protecţie au produs un anumit efect asupra mulţimii.Persoanele din primele rânduri au început să dea înapoi. Cei dinspate presau. La un moment dat, s-a produs busculada. Brusc, din mulţime au avansat tineri cu alură atletică şi cu bâtedin lemn de stejar care i-au atacat pe omonişti. Se vedea limpede căerau de profesie. Au atacat fără şovăire, cu mişcări de tipi antrenaţi,mizând vizibil pe surpriză pentru a sparge apărarea poliţiştilor. Însăaceştia au rezistat presiunii. Se vedea că intuiau cu cine au de-a face.Se luptau cu „colegi”, dar aflaţi acum de altă parte a baricadei. Deşi,lungi, bâtele îşi atingeau ţinta, nu şi-au dovedit eficienţa: aveau de-aface cu alţi profesionişti nu mai puţin experimentaţi. 18
  19. 19. Printr-o mişcare abilă, Victor pară o lovitură şi imediat lovi el. Olovitură care, i se păru, îl imobiliză pe atacant. Acesta însă, scăpândbâta, nu cedă şi atacă din nou din răsputeri. Flăcăul scăpă din mânibâta dar rezistă la lovitură fără să cadă. Evident, era un cadru deelită. Măsurându-şi puterile, Victor lovi cu o forţă dublă. Acumflăcăul căzu fără să dea semne de viaţă. După o scurtă şovăială,mulţimea trecu peste corpul acestuia. Victor se convinse definitiv că de astă dată nu era vorba de osimplă gloată fără vreo coordonare din interior. Puteau fi şi niştepersoane din fostele structuri de forţe speciale. Brusc, ca la comandă, mulţimea se dădu la o parte şi din spateîşi făcu apariţia un buldozer pe şenile cu lamă enormă care ocupămai mult de jumătate de drum. Arăta hidos şi ameninţător. Rândul omoniştilor a început să cedeze. În spatele acestuimonstru de metal „mulţimea” a prins brusc la curaj şi înaintă. Îi aveaîn primele rânduri pe aceiaşi flăcăi cu bâte. Poliţiştii au folosit gazlacrimogen care pentru scurt timp îşi produse efectul: mulţimeaşovăi. Ca un făcut, vântul începu să sufle dinspre râu şi mână curepeziciune gazul în altă parte. Buldozerul înaintă acum cu şi maimare viteză, fiind vădit pornit să strivească sub şenile pe oricine i s-ar fi opus. Nu mai putea fi oprit cu nimic. Flăcăii din OMON nudispuneau de nici un fel de grenade, mai ales antitanc, unicelepotrivite în momentul respectiv. Să fi fost perfect informaţiprovocatorii cu ce armament erau înzestrate persoanele dindetaşamentul cu destinaţie specială? Se pare că răspunsul era clar:da! Omoniştii de la Riga, pitiţi pe celălalt mal, vedeau perfect ce seîntâmplă pe malul stâng. Puştile cu lunetă tip Kalaşnikov eraupregătite de tragere. Dar nu puteau să o facă. Ar fi putut fi auziţi şiatunci o păţeau cu siguranţă. Decizia urma să o ia comandantul grupei care nu dorea sămoară. Nu dorea să moară pentru că vecinul său de casă din dreapta,un businessman începător dintre foştii lucrători din aparatulorăşenesc de partid, îi va prelua nevasta… Nu, nu trebuia să moară! Buldozerul continua să înainteze ameninţător spre combatanţiimoldoveni din trupele speciale, antrenând după el mulţimea. Caluptător cu experienţă, îşi dădu seama că colegii săi se pomeniserăîntr-o situaţia fără ieşire. Singura scăpare ar fi fost să recurgă laarme. Parcă ghicindu-i gândurile ultimul rând de luptători moldoveni,înarmaţi cu pistoale-mitralieră, au deschis focul. Împuşcau în aer. 19
  20. 20. Mulţimea însă se opri brusc. Nimeni nu prevăzuse o astfel deîntorsătură a lucrurilor. Contravenea clar scenariului elaborat decineva. Şeful echipei omoniştilor-diversionişti de la Riga, faimoşipentru crimele din oraşul respectiv la comanda autorităţilorsuperioare de la Moscova (evident, nu au acţionat niciodată pe contpropriu şi de aceea nici nu pot fi judecaţi cu uşurinţă ca vinovaţi detot ce făceau. Executau ordine. Erau subordonaţi cuiva. Nu însă chiarca simple piese dintr-un angrenaj) trase şi cu primul glonț îl ucise pe buldozerist. Ceilalţi doi camarazi traseră asupra mulţimii. Fireştecă, trase de profesionişti, gloanţele îşi atinseră ţinta, nimerind pecineva din mulţimea agitată şi inconştientă. Şeful ordonă retragerea imediată: „Dispariţia, flăcăi!”. Între timp, buldozerul, rămas fără stăpân, continuă săînainteze, până nu se opri dând peste o bordură. Mulţimea de„voluntari” dispăru ca prin farmec, dând bir cu fugiţii. Spiritul deturmă se vădi şi de astă dată. Oricum, magistrala a fost „curăţată” şiredată circuitului. Tirurile îşi continuară nestingherite calea. Despre faptul că în rândul „protestatarilor” existau victime s-aanunţat seara posturile TV ruse, care, orchestrat, ca la comandă auatribuit vina de „victime în rândul populaţiei civile”, fireşte,conducerii Moldovei. Fără probe şi dovezi… De la Moscova s-a sunatşi s-a cerut imperativ demiterea colonelului Vârlan. Deşi toţi ofiţeriidin unitatea trimisă au declarat că nimeni dintre subordonaţi nu atras în mulţime, colonelul a fost demis… Obedienţă, prostie, nepăsare pentru destinul unor oameni fărăvreo vină? Sau simpla funcţionare a unui mecanism mintal: cineva„de sus” ordonă şi noi executăm din oficiu, fără a replica, crâcni… Canişte imbecili cărora li se pot aplica orice tratamente de umilire.Standarde duble. În primul rând, în plan moral. Din amintirile edificatoare în acest sens ale colonelului M. M.Bergman: „…Acţiunea provocatoare a conducerii de la Tiraspol şi aserviciilor speciale ale URSS şi din regiunea transnistreană şi-a avutefectul scontat. Mass-media URSS a dat vina pe autorităţile de laChişinău care, depăşind orice limite, au masacrat o demonstraţiepaşnică. „Poporul” Pridnestroviei nu mai doreşte să convieţuiască cuMoldova! 20
  21. 21. Moscova îşi exprimă clar sprijinul pentru separatişti. Toţi ceitrei militari din OMON-ul de la Riga, refugiat (retras) la Tiraspol, aufost premiaţi cu bani. Dar se pare că nu au izbutit să-i cheltuiascăpentru că peste o săptămână au dispărut fără urmă. Camarazii deunitate au crezut că au plecat, pur şi simplu, în concediu. Inclusiv peundeva peste hotare. Peste o jumătate de an au apărut la suprafaţă în Nistru. Funiilede care erau legate pietrele între timp putreziseră...” Ion Fulga, un tânăr de 21 ani, înalt de aproape doi metri, clăditextraordinar de bine fizic, frumos, născut în oraşul Hânceşti, lucrazugrav la fabrica de tricotaje din Chişinău „Steaua Roşie”, undemuncea şi soţia sa Galina. Ea l-a aranjat la această fabrică, în 1989,când s-a demobilizat din armata sovietică şi îşi căuta un loc demuncă. Cu Galina făcu cunoştinţă întâmplător, în toamna lui 1986, cândveni în ospeţie la sora sa Maria, care locuia cu fiica într-unapartament închiriat. Soţul ei era la lucru în Rusia. Galina şi Mariaerau prietene vechi. După absolvirea şcolii, Ion hotărî să lucreze ca să ajute părinţii,care mai creşteau pe lângă el încă cinci copii. Se angajă ca lăcătuş lafabrica avicolă din satul Bujor. Salariul era bun. Acolo organizăprimul său ansamblu vocal instrumental din tineri obsedaţi ca şi elde muzică. Cântau în căminul cultural, uneori erau invitaţi să cântela nunţi, petreceri. S-au ivit bani în plus. Era bucuros că îşi poate ajuta părinţii. Vedea cum curgeau peobrajii mamei lacrimile când el îi înmâna tot salariul. Ea voia să-iîntoarcă jumătate pentru cheltuieli de buzunar, însă el refuza. Îiajungeau banii pe care îi câştiga cu ansamblul. Întotdeauna era sufletul oricărei companii. Fetele îl plăceaufoarte mult. Se întâlnea cu diferite fete. Însă văzând-o pe Galina aînţeles: asta e soarta lui. Însă nu a spus nimănui nimic. Odată Galina era în ospeţie la Maria când cineva a sunat la uşă.Intră fratele Mariei, a cărui fotografie atârna pe perete. Se uită la elşi simţi că inima începu să-i bată mai tare. El începu imediat să-şijoace rolul, şi peste puţin timp Galina râdea cu lacrimi. Tot atunci oinvită la petrecerea în armată. Galina nu-l luă în serios, căci era cu cinci ani mai în vârstă. Când Maria îi aminti că a promis să meargă la petrecerea înarmată, ea răspunse: – N-am vrut să-l obijduiesc pe băieţaş. Mai ales că e fratele tău. 21
  22. 22. – El aşteaptă. Întreabă mereu de tine. – De ce? Mie nu-mi trebuie asta! Totuşi Maria a convins-o. La masă Galina şedea alături de membrii familiei lui. Era vesel.Când Ion se ridică, toţi tăcură. – Mamă, tată, faceţi cunoştinţă mai îndeaproape cu Galina. Eava fi soţia mea. Toţi luară această declaraţie drept glumă. Ea roşi. Începură săglumească pe această temă. – Nu glumesc. Aşa va fi! Ea începu să-l urmărească mai atent. Nu, nu glumea! Însă ce săfacă ea? Ce să facă cu cinci ani diferenţă? Gândurile nu-i dădeaupace. Mai ales că începuse să-l placă. La despărţire a plâns. Aşa, ca orice femeie. Îi era milă. El pleacăpe doi ani, iar ea nu i-a răspuns la întrebare. În doi ani se potîntâmpla multe... I-a promis că-i va răspunde la scrisori. Însă nu erasigură de asta... El îi scria în fiecare zi. Făcea şcoala de sergenţi în regiuneaTambov, unde însuşea meseria de cercetaş-radist. Scria nişte scrisorigingaşe şi vesele. Şi ea începu încet-încet să se gândească numai lael... La 4 noiembrie Mircea Snegur a solicitat Moscovei implicarepentru pedepsirea separatiştilor. „Renunţaţi şi voi la separatismulfaţă de URSS şi nu veţi mai avea alte republici”, a urmat răspunsulclar al Moscovei. Ziua de 7 noiembrie în Pridnestrovie a fost declarată zi de doliu.Iar la 8 au fost îngropaţi cu tot fastul „cei trei oameni paşnici care auavut neşansa de a fi ucişi la 2 noiembrie”. Printr-un ordin al ministrului de Interne al Republicii Moldova,Ion Costaş, din 18 decembrie 1990, detaşamentul de poliţie cudestinaţie specială (OMON) a fost reorganizat într-un batalionseparat cu destinaţie specială. * * * Lucrând zugrav la fabrică, Ion Fulga află că tinerii care au făcutserviciul militar în armata sovietică sunt primiţi prin concurs înbatalionul de poliţie în curs de formare. Dar din 20 de doritori eraales numai unul. Voia foarte mult ca şi el să fie printre cei aleşi. 22
  23. 23. Natura l-a înzestrat cu multe calităţi bune şi era păcat să le foloseascăla maximum. Seara a încercat de câteva ori să vorbească cu Galina despreintenţia sa de a deveni poliţist. Însă ea era ocupată cu copilul. Nu amai apucat să vorbească cu ea. A doua zi se ceru de la serviciu şi plecă pe adresa dată. Acolo eraîn toi testarea. O mulţime de tineri îşi aştepta rândul. Văzu o bucurieimensă pe faţa celor ce au trecut testarea, mâhnire şi dezamăgire pefaţa altora. Mulţi plângeau. Neîncrederea în propriile forţe se citea pe faţa lui. „Bine că nu i-am spus soţiei. Mă făceam de râs!” se gândi el. Testarea o făcea personal comandantul batalionului. Cupregătirea sa excelentă, Ion trecu uşor testarea şi a fost încadrat înbatalion. Se întorcea la serviciu nespus de bucuros. Preîntâmpină colegiide lucru că seara face cinste şi plecă la ospătărie, unde lucra Galina.Radios, se apropie de ea, o luă în braţe şi începu să o învârte. Ea îlprivea nedumerită. Şi nu numai ea. Femeile ce lucrau cu ea îlconsiderau un tânăr foarte cumpătat. Şi naţi-o bună! – Ce s-a întâmplat? întrebă ea, ţinându-se bine de gâtul lui. Îiplăcea că o cuprinse faţă de toată lumea, avea mare satisfacţie, căcimulte femei trăncăneau, ştiind diferenţa mare de vârstă dintre ei, căel nu o iubeşte, dar s-a căsătorit cu ea doar fiindcă rămase gravidă. – De mâine sunt sergent-major la batalionul de patrulă şisantinelă al MAI. S-a îndeplinit visul meu! Nu găsea ce să spună. Că el visează să devină poliţist auzi primadată, fapt care o ofensă întru câtva. Însă ea îl iubea pe acest flăcău, pesoţul său, şi trebuie să se bucure împreună cu el! Ea ştia: avea dezvoltat simţul dreptăţii. Pentru dreptate era gatala orice. Visa la vremurile când tot universul va fi bazat pe dreptate.Asta şi l-a făcut să devină poliţist, ca să dovedească prin pilda sa acestprincipiu. În şcoala sovietică de sergenţi erau instruiţi după programatrupelor speciale şi erau pregătiţi ca în componenţa grupului decercetaşi sau diversionişti să fie aruncaţi în spatele frontului. Însă înbatalion nu era nevoie de specialişti de profilul lui, astfel încât el aînsuşit aruncătorul de grenade, unde imediat s-a evidenţiat. * * * 23
  24. 24. Sfârşitul primăverii anului 1991. Călduri improprii pentruaceastă perioadă a anului. Absolventul facultăţii de cultură fizică şi sport ValentinMereniuc se pregătea pentru examenele de absolvire. Era un flăcăubine pregătit fizic. Îi plăcea sportul şi spera să se facă miliţian. Părinţii săi au fost cadre didactice. Toţi bărbaţii din neamul lorerau robuşti, buni pentru efort fizic. Aşa i-a fost tatăl, fratele său celmic care a studiat la aceeaşi facultate. Acest flăcău, bine făcut şi admirat de fete, era însă o fire timidă.Pe tot parcursul perioadei de studii nu a fost în stare să se apropiesingur de vreo fată. La cursul întâi se îndrăgosti de o fată de la filologie. Îşi dorea săo vadă permanent. Era însă conştient că nu se vor potrivi niciodată.Ea pur şi simplu îl ignora. Era mereu însoţită de un flăcău conducândun automobil de marcă occidentală, lucru care pe atunci constituiaun semn de bunăstare materială şi sugera apartenenţaproprietarului la aşa-zisa „societate înaltă”. După ce absolvi institutul, nu o mai văzu. Treptat, începu să-iuite trăsăturile feţei. Acum, stând pe nisipul plajei de la barieraSculeni, unde se pregătea pentru examenele de absolvire, făcueforturi să-şi amintească faţa ei dar nu izbuti. Înseamnă că nu maiconta, îi trecuse pasiunea pentru ea. Faptul, paradoxal, îl bucură. Nuvorbise cu nimeni despre pasiunea lui şi de acum nici nu va aveamotiv să o facă. În ajunul ultimului examen fu chemat brusc la decanat. Îninterior pe lângă decan văzu un maior de poliţie. Uniforma îl arăta cafăcând parte din Detaşamentul de Poliţie cu Destinaţie Specială(DPDS). Intră, dădu bineţe. I se răspunse. – E Valentin Mereniuc, îl prezentă decanul. – Luaţi loc, îl semiinvită, îi semiordonă maiorul. Faptul îl făcu să ezite şi astfel rămase în picioare. – Bine, stai în picioare. Vei fi mai sănătos, glumi maiorul. Trecimediat la subiect: sunteţi invitat să serviţi în DPDS. Ştiţi ce e? – Sigur, urmă un răspuns aproape entuziast. I se împlinea, cadin senin visul. – De cât timp aveţi nevoie pentru a decide? – De nici un pic. Accept. Răspunsul prompt îl puse într-o uşoară încurcătură pe maior.În cabinet se lăsă liniştea. „De ce a acceptat atât de rapid? Nu cumvafuncţionează deja pentru KGB-ul moldovenesc? Dar poate chiar şi 24
  25. 25. mai rău: pentru serviciile ruseşti sau cele de la Tiraspol? Căci lista decandidaţi făcută de noi a trecut prin mâinile mai multor şefi dintrecare mulţi, şi faptul îl ştia, lucrau pentru Moscova. Întrebă ca printre altele: – Şi nu vreţi să vă sfătuiţi cu părinţii? – Îmi cunosc dorinţa din copilărie de a lucra în miliţie. – Domnule Mereniuc…, rosti şi se opri, nu era încă obişnuit săfolosească noua formulă de adresare şi încă în raport cusubordonaţii sau proaspeţii angajaţi. De fapt, băiatul putea fi şisincer. Avusese aceeaşi motivaţie când s-a angajat în miliţie.Continuă: – Da, sunteţi angajat. Maiorul îi strânse mâna. Terminaţi-vă examenele, vă odihniţi o săptămână şi vă prezentaţi la bazanoastră. După ce termină examenele de absolvire, se duse acasă, lapărinţi. Le spuse cu o anume bucurie vestea. Reacţia lor îl răci uşor.Dar totul reveni repede „la normal”. Deşi şi l-au dorit învăţător, aşacum erau şi ei, văzând că hotărâse, îi spuseră: „Într-un ceas bun.” Mircea Druc, fostul prim-ministru, schimbă în „poliţie” numelefostei structuri, dorind probabil să modifice şi atitudinea populaţieifaţă de ea. Suplimentar, îmbrăcă poliţia într-o uniformă nouă,elegantă, frumoasă chiar. Dar şi mai frumoasă era cea a angajaţilor BPDS. Numai câtfăceau beretele negre! Pentru serviciul în BPDS persoanele candidate erau selectate cumaximă rigoare. Erau respinşi zeci de tineri care visau să poarteuniformă specială şi berete negre. Erau acceptaţi doar cei mai buni! Nu era prea simplu să poţi însuşi toate procedeele de luptă corpla corp din nomenclatorul impus de Regulament. Pe majoritateaînsă le cunoştea de mult. Dar oricum lecţiile i se păreau interesante. Treptat, antrenorii le-au sporit gradul de dificultate. „Creştea”de la o zi la alta. În aceste condiţii zilele i se păreau mai lungi. Totmai lungi… Şi tot mai grele. Avea uneori impresia că trăieşte unadevărat coşmar. Că nu mai rezistă elementar fizic. Spre final aveaîntotdeauna uniforma udă de transpiraţie. Conform regulamentului,la final de zi, înainte de a cădea buştean în patul de militar, eraobligat să-şi spele minuţios uniforma, să o pună la uscat, să facă elînsuşi un duş şi abia după… Se putea culca… Scularea devreme, la început uşor de suportat, devenea tot maigrea… 25
  26. 26. Exerciţiile cu armele i-au oferit, în schimb, un bun răgaz pentrua se odihni din cauza eforturilor fizice greu de suportat. Lui Valentin îi plăceau aproape copilăreşte armele. Poate şi deaceea învăţă în scurt timp să mânuiască la perfecţie toate tipurileaccesibile. …Sigur, dincolo de mânuirea la perfecţie a armelor se avea grijăşi de pregătirea psihologică a „cursanţilor”. Îşi dădea toată lumeaseama că nu există „speţnaz” (expresie consacrată în rusă pentru totfelul de trupe „cu destinaţie specială”, adică diferite de celeobişnuite, de front. Erau, de regulă, operaţii de diversiune sau…terorism (în cazuri speciale). Toată lumea era conştientă că nici celmai bun militar din punct de vedere tehnic nu putea prezenta toategaranţiile că, într-un moment critic, nu ar fi cedat în momente demaximă tensiune, punându-şi astfel în primejdie, involuntar,camarazii. Condamnându-se pe sine şi condamnându-i pe ei lamoarte sigură. Inevitabilă… Într-o seară şi-a vizitat, la invitaţia lor, nişte prieteni de laTelecentru. Timpul trecu repede, pe neobservate. Peste miezulnopţii. Nu mai circula nici un fel de transport public. Putea să chemeun taxi dar, deoarece încerca să facă economie, hotărî să meargă pejos. Nu vru să profite nici de invitaţia gazdelor de a rămâne pestenoapte. Coborî spre Lacul comsomolist (în prezent incertul Lac ValeaMorilor). O noapte superbă, cu lună şi arome de flori nocturne. Sedeplasa încet, respirând cu toată plăcerea. Trecu pe lângă cazărmile regimentului de desant. Aproape căajunse la capătul străzii Belinski când practic era cât pe ce să selovească de un „UAZ”-ic de poliţie. Ceva mai departe doi sergenţi dinserviciul extern îl „prelucrau” pe un bărbat doborât deja la pământcu bastoanele „din dotare”. În timp ce pe capota unui automobil demarcă străină un al treilea, în grad de plutonier încerca să violeze ofemeie având gura imobilizată cu un scotch dar care se împotriveadin răsputeri. – Încetaţi imediat! le ceru Valentin. Şi pentru o clipă toatălumea încremeni, dar instinctul de „şef” format de mai mulţi ani înmiliţie îl făcu pe plutonier să-şi revină rapid. – Cine latră? întrebă el aproape calm. Valentin nu ştiu ce să răspundă. Ezită. Între timp plutonierul îşireveni complet. – Flăcăi, ia vedeţi ce-i cu tipul, ordonă el. 26
  27. 27. Cei doi sergenţi îl abandonară pe bărbat şi veniră spre Valentin.La câţiva paşi însă s-au oprit. – Ce e, măi? întrebă plutonierul. Vă e frică, nu? – E, pardon, de-al nostru. – Aha, uite-o. Atunci, plutonierul îl privi ţintă, frăţică, vezi-ţi dedrum. Nu te ştim, nu ne cunoşti. Salam alecum. Auzi răspunsul: – Lăsaţi-i să plece şi faceţi curat. – Ce-ai spus, paţan (puşti – n.red.)? Vrei să ne dai lecţii?Plutonierul aproape că hârâi. Păi, dacă omul nu înţelege… aplicaţi-icâteva văioage… să-i vină mintea la cap. Nu vedeţi că e abia înţărcat? Amuzat la început, acum Valentin se văzu nevoit să se apere. De„a-i săi”. Atacat de sergenţi, le pară loviturile culcându-i la pământ.Plutonierul îşi primi şi el „porţia” printr-o lovitură fulgerătoare. Femeia se apropie plângând. – Cine e bărbatul? – Soţul. I-am spus să nu mergem pe străzi lăturalnice. Venim dela o nuntă. – Unde locuiţi? – În casa galbenă de lângă lac. Ştia ce fel de casă era. Nomenclatură de partid. Acolo îşigăsiseră „cuib” o bună parte din nomenclatura de partid comunist.Entuziasmul îi pieri imediat. „Merita să mă bag?” Între timp îi auzi vocea: – Zic să-l punem în maşină. Deja nu mai plângea. Între timpdesluşi ceva cunoscut în vocea ei. După ce o ajută să urce bărbatul, o întrebă din politeţe: – Vă descurcaţi? – Nu cred. Vă rog să conduceţi. Eu nu mă pricep. Porni rapid din loc. Casa se dovedi a fi cea pe care o bănuise.Etajul trei. Un apartament de lux de trei camere. Nu mai văzuseatâta bogăţie. În raport cu apartamentele de o cameră în care îşiduceau existenţa şi şase-şapte persoane era un adevărat palat regesc.Intrând, auzi vocea unei fete. Fata viselor lui. Ea însă nu-l recunoscu. Chemă o ambulanţă care sosi în scurttimp. De parcă ar fi ştiut de nevoia de a fi acolo. Au acordat primul ajutor, constatând că nu era nimic grav, apoi,cerându-şi nu se ştie de ce scuze, au plecat. – E timpul să plec şi eu. – Şi cum plecaţi la ora asta? întrebă stăpâna casei. Cred că ebine să rămâneţi la noi. Avem loc destul. Vă aştern în altă cameră. 27
  28. 28. – Şi cum îi explicaţi mâine soţului dumneavoastră prezenţamea? – În nici un fel. Doctorul i-a introdus injecţii somnifere. Şi apoiel trebuie să vă mulţumească că l-aţi scăpat poate de la moarte, iar pemine de la o ruşine. Mă cheamă Svetlana, ori Lana. Cum vă cheamă? El îşi declină numele spuse unde îşi face serviciul. – Iată de ce v-aţi descurcat atât de uşor cu cei trei menţi (sticleţi– n. trad.). Vreau să mă uit mai aproape la dumneavoastră. N-amvăzut niciodată atât de aproape un angajat al BPDS, omonist, desprecare se vorbeşte atât de mult în societate. El roşi, se fâstâci. Se uită mai atent la el. „E încă un băieţaşi, daratât de curajos. Nu s-a temut unul de trei. Mai ales de colegi.Înseamnă că flăcăul are ceva sfânt în el. Acel ceva pe care miliţienii îlpierd foarte repede.” – Vă cunosc, spuse el. Aţi absolvit filologia doi ani în urmă.Eram îndrăgostit de dumneavoastră. – N-am ştiut că cineva mai e îndrăgostit de mine. De ce nu v-aţiapropiat? – Nu făceam asta niciodată....– şi roşi. – Clar, eşti ruşinos. Mergem să vă arăt unde o să dormiţi. Hai sătrecem la persoana a doua. Cearşafurile răspândeau un miros fin de parfum. Adormi pe loc.Visă părinţii... apoi pe Lana, toată în alb. Se apropie de patul lui,aruncă ce mai era pe ea... şi se culcă alături de el. Începu să-l sărute,vru să răspundă, dar înţelese că nu ştie s-o facă. Iar ea îi săruta totcorpul... Apoi i se făcu extraordinar de bine, bine... Când se trezi dimineaţa, ceasul arăta ora opt. Vru să se ridice,căci întârzia la serviciu, însă două braţe gingaşe îl cuprinseră de gât. – Azi e duminică, Lana se întinse cu plăcere, mai dormi. Înseamnă că nu a fost un vis? Alături doarme femeia desprecare el visa atâta timp! Ca să se încredinţeze că nu e un vis, o atinge.Ea se lipi şi mai strâns de el şi continua să doarmă. Se întâlneau la ea. Unde era soţul când ei făceau dragoste el nuştia, şi nici nu o întreba. Nu demult i-a spus că e gravidă. Nu a luat în seamă cuvintele ei.Credea că e ceva normal pentru o femeie căsătorită... * * * Pe 19 august s-a sunat alarma. BPDS a blocat toate drumurile deacces în Chişinău. Compania lor a ocupat poziţie camuflată în jurul 28
  29. 29. cazărmilor regimentului de desant de lângă lac. Pe anumite case aufost plasaţi lunetişti. De fapt, regimentul era regiment doar cu numele, căci efectivullui nu depăşea la timpul respectiv 300 de militari. Adevărat că eravorba în fond de ofiţeri şi praporgici (plutonieri) care, prin definiţie,ştiau să lupte. Regimentul era comandat de colonelul AleksandrLebed (devenit ulterior o mare figură pe arena politică şi militară aFederaţiei Ruse). De fapt… nici compania nu era decât o sumă minimă de efectiv.Cel mult un pluton. Însă deţinând poziţii avantajoase şi dată fiindpregătirea militară se putea descurca lejer şi cu un batalion. De ce au fost mobilizaţi – nu putea să explice nimeni. Abia spreorele nouă se făcu puţină lumină: la Moscova se produsese o loviturăde stat. Preşedintele Gorbaciov fusese anunţat ca incapabil săconducă din motive de boală şi izolat la una din vilele sale – cea de laForos. Viaţa unei ţări întregi fusese paralizată. Lumea cu o minimăluciditate îşi dădea seama că enorma URSS se afla la un pas deprăpastie. În fond, putea fi vorba, în circumstanţe speciale, dedestinul întregii planete. Comandantul batalionului nr. 1 de patrulă şi santinelă,locotenent-colonelul Anton Gamurari, a alarmat batalionul. Eradimineaţa zilei de 19 august 1991. Batalionul primi misiunea de aapăra Telecentrul până la ultimul cartuş, în caz de necesitate.Locotenent-colonelul instală posturile şi organiză puncte derezistenţă. Nu se ştia de ce se sunase alarma. Ceru de la toţicomandanţii să fie foarte vigilenţi. Sergentul-major Ion Fulga a fost numit superior pe un punct derezistenţă, făcut de el însuşi cu subalternii. Nu era cine ştie ce, însăde gloanţe te putea apăra. Tocmai seara au aflat de puciul de la Moscova. Toată ţara ceamare nu dormi în seara aceea. Dinozaurii din conducerea partiduluicomunist au vrut să întoarcă iar ţara în Evul Mediu. Ziua Fulga le permitea subalternilor să doarmă pe rând. Cândveni rândul lui, somnul nu venea. Îl năpădiră amintirile... Serviciul militar îl făcu în Ungaria. În scrisori îi propuse Galineisă devină soţia lui. Ea îi aminti de diferenţa de vârstă, însă el insistă. În ianuarie 1988 muri tatăl. I se dădu permis. Atunci petrecurăprima noapte împreună. Nopţi atât de furtunoase nu rămân fărăurmă. În octombrie se născu fiul Victor. 29
  30. 30. La 20 august preşedintele Moldovei Mircea Snegur semneazădecretul „Cu privire la Consiliul de Securitate”. În decret însă lipseavreo sugestie cu privire la o eventuală formare a unei forţe militarenaţionale şi la intrarea în posesia arsenalului militar aparţinândtrupelor militare dislocate pe teritoriul RSSM. Acest lucru le-apermis ofiţerilor ruşi să evacueze de pe teritoriul Moldovei practicîntregul arsenal militar care conform prevederilor de departajaredintre statele membre CSI reveneau perfect legal şi motivatChişinăului. Era vorba de 900 de camioane tip „KamAaz”, peste 15 000 tonede benzină şi motorină, 31 000 de puşti-mitralieră Kalaşnikov, 6500de aruncătoare de grenade, 200 de transportoare blindate şi TAB-uri, 1200 camioane militare „Ural”, ZiZ, KRAZ, 850 mitraliere etc.,precum şi tot felul de echipamente şi produse alimentare. * * * După eşecul puciului de la Moscova din august 1991 a începutprocesul de decretare a suveranităţii (independenţei) de către fostelerepublici unionale sovietice. La 27 august 1991, într-o atmosferă de adevărată freneziepopulară, a fost decretată independenţa de fosta metropolă sovieticăa Republicii Moldova. La 3 septembrie 1991, preşedintele Mircea Snegur a semnatdecretul nr. 194 cu privire la formarea Armatei Naţionale. Darnimeni nu se grăbea să o doteze. Armata a rămas „pe hârtie” până înaprilie 1992. Consiliul Europei, în conformitate cu o serie de înţelegeri dintreNATO şi încă existenta URSS, i-a permis Republicii Moldova să aibăîn dotare: 210 tancuri, 130 de unităţi de transport blindat, 250 deinstalaţii de artilerie, 210 de unităţi blindate de luptă, 50 de avioane,50 de elicoptere. Se interzicea posedarea de armament de nimicire înmasă. General-locotenentul Ghenadi Iakovlev, comandantul Armatei a14-a rusă, a început să formeze structuri armate separatiste,proiectate de serviciile secrete ruse din zona de peste Nistru aRepublicii Mold0va, agresând grav suveranitatea acesteia. 30
  31. 31. Iakovlev primi de la şeful marelui stat-major al forţelor militareale URSS, generalul de armată M.A. Moiseev, un mesaj codificat princare i se cerea implicarea în formarea şi dotarea unor structurimilitare pentru regimul de la Tiraspol. Iakovlev o făcu cu zel şi… plăcere. În plus, îi transmise luiSmirnov întreg arsenalul MAI şi DKGB din Moldova, sechestrat deKGB în 1990 şi care se păstra în depozitele Armatei a 14-a. O cantitateenormă de armament, neînregistrată, fără evidenţă şi apartenenţă.KGB ştia să prevadă. Sau ştia să-şi urmeze cu stricteţe realizareaunor scenarii de viitor. Ulterior acest armament va fi utilizat la Odesa, va împuşca laMoscova în timpul evenimentelor din octombrie 1993, în reglările deconturi dintre diverse structuri mafiote, în Abhazia, în Cecenia. Pentru a-l scoate pe Iakovlev de sub orice răspundere (se rulaubani enormi), regimul instalat de Rusia KGB-istă de la Tiraspol s-adecis să monteze un fel de spectacol. Aşa-numitul comandant al formaţiunilor militare dinTransnistria, proaspătul general Ştefan Chiţac, s-a prezentat lateleviziunea locală anunţând cu o mină (actoricească) cât se poate degravă „capturarea” unei mari partide de armament în încercarea dea fi a dusă de pe teritoriul Transnistriei. Au fost prezentate imaginicu lăzi de armament. S-a mai spus că „până la elucidareacircumstanţelor” întreg arsenalul este transmis spre păstrare MAI alRMN. Spectacol pentru imbecili… KGB-ul Moldovei era constituit la acea oră în proporţie de 80%din rusofoni, astfel încât şi Moscova şi Tiraspolul aveau accesnestingherit în orice clipă la orice informaţie. …Abia după 21 august 1991 s-au produs anumite schimbăricalitative. Datorită puciului. Căci în timpul puciului a dispărut, s-aascuns undeva preşedintele KGB-lui din Moldova Tudor Botnaru. La 19 august 1991 în Chişinău, ca şi pe întregul teritoriu alMoldovei nu puteai găsi nici un cinovnic-comunist. Toţi au fugit săplătească cotezaţiile de membru al PCUS. Credeau că puciştii vorbirui. Mircea Suegur era la odihnă la mare. Petru Lucinschi, care asusţinut puciştii, se pregătea să ocupe postul de Prim-secretar alComitetului Central al PCRM. Mircea Snegur, întors în ţară, l-a numit pe Anatol Plugarupreşedintele KCB-lui din Moldova, care apoi a fost transformat înMinisterul Securităţii naţionale (MSN). 31
  32. 32. Plugaru începu să facă regulă în această structură. Mulţi dincolaboratori, comuniştii, au părăsit de binevol structura. Pe mulţi i-aeliberat. Şi primea oameni, cu o mentalitate nouă. Noua conducere a KGB al Moldovei (MSN) a decis să-lpedepsească pe generalul Iakovlev şi concomitent să-i elibereze pepoliţiştii arestaţi la Dubăsari din închisorile de la Tiraspol care aurefuzat să colaboreze cu Smirnov, fiind supuşi la tot felul de torturiumilitoare. De exemplu, li se îmbrăcau veste antiglonţ şi se trăgea înei din pistoale şi puşti-mitraliere testându-li-se chipurile gradul desiguranţă. Districtul Militar Odesa încă nu fusese desfiinţat. Şi generalul,însoţit de pază înarmată, mergea într-acolo pentru a prezentarapoarte de dare de seamă. Anume în drum spre Odesa„speţnazul”(trupe speciale) moldovenesc i-a dezarmat numeroasagardă de corp şi l-a făcut prizonier. Ulterior va fi schimbat cupoliţiştii de la Dubăsari. Cariera general-locotenentului Iakovlev în Moldova a luatsfârşit. Liderul aşa-zisei RMN Igor Smirnov, care după eşuarealoviturii de stat de la Moscova din august 1991, al cărui adept activ afost, a decis să se adăpostească la Kiev, în hotelul KGB-uluiucrainean, pentru a scăpa astfel de pedepse din partea lui Elţin sauGorbaciov. Smirnov voia să se întâlnească cu preşedintele Ucrainei LeonidTkaciuk, ca să ceară azil politic pentru el şi anturajul său. Conducerea Moldovei hotărî să-l aresteze pe Smirnov, pentru afi dat pe mâna justiţiei. fie judecat. Operaţia de acaparare a lui Smirnov a fost practic condusă deşeful-adjunct al secţiei 7 din MAI maiorul Apostol. Îndeplinireamisiunii se agrava prin faptul, că Smirnov mai avea încă doi sosii,care tot cu pază au fost cazaţi în alte hoteluri. Era greu de apreciatcine este Smirnov. Maiorul Apostol avea cunoştinţe în secţia 7 din MAI a Ucrainei,care l-a rugămintea lui au depistat precis unde anume se ascundeaSmirnov. Maiorul Apostol prin colegii săi ucraineni a aflat vremea cândSmirnov trebuia să se întâlnească cu Tkaciuk. Grupurile care luauparte la operaţie câteva zile se aflau în stare de aşteptare, în stare dealertă maximă. 32
  33. 33. Întâlnirea a fost programată la ora 11. Pentru a evita ciocnirilecu colaboratorii KGB-lui din Ucraina, care trebuiau să sosească laora 10, ca să-l escorteze pe Smirnov la Tkaciuk, Apostol hotărî săschimbe ora. Un colaborator de la secţia 7, un ucrainean, a sunat luiSmirnov şi l-a înştiinţat că audienţa va fi nu la ora 11 ci la 10. La 9.40va fi aşteptat la intrare în hotel. În ajunul zilei de audienţă, nu se ştie cum, însă Apostol l-aconvins pe directorul hotelului să înceapă o mică reparaţie în holulhotelului. Grupul de pregătire a operaţiei a instalat mesele şicăpriorii pentru muncitori în aşa fel, ca din hotel să poată ieşi numaicâte unu. Afară, la intrarea în hotel, Smirnov era aşteptat de grupul deintervenţie, format din luptători din batalionul cu destinaţiespecială. Primul din hotel a ieşit unul din paza lui Smirnov. Andrei Izbaşcu o lovitură la culcat la pământ. Zelinschi l-a înhăţat pe Smirnov.Izbaş a îndreptat puşca automat spre bodigarzii lui Smirnov, care seîngrămădise lângă uşă. -Fără prostii, băieţi. Împuşc fără nici o şovăire. Mâinuţeleridicaţi! În acest răstimp Smirnov era în cătuşe. -Tu cine eşti moşnege? îl întreabă aspreu Zelinschi. -Sunt Igor Smirnov – răspunse acel cu glasul tremurând. -Paşaport ai? -Da, în buzunarul de la piept. Paşaportul era a lui. Un paşaport vechi, sovietic. -Tu nouă şi ne trebuieşti!-exclamă cu bucurie Zelinschi. Andrei Izbaş a blocat intrarea în hotel. Smirnov a fost aruncat pe podea, în urmă, în maşina „Niva”.Trei luptători nu puteau să-i îndoaie picioarele lui Smirnov, careînţepenise de frică. Smirnov era un bărbat mare, lung. După ce l-auîndoit, s-au pus cu picioarele pe el, şi „Niva”a rupt-o din loc. Odată cu aseastă maşină, de la intrarea hotelului s-a pornit oaltă maşină, care nu se deosebea cu nimic de cealaltă. Peste câtevastrăzi, la maşina cu Smirnov au schimbat numerele de înmatriculare.A doua s-a îndreptat spre ieşirea din oraş. Pe ea şi au depistat-oagenţii KGB-lui ucrainean, care au oprit-o la ieşirea din oraş. Înţelegând că au fost înşelaţi, ei au închis toate drumurile.Radiotelefoanele toate erau de producţie sovietică şi lugrau laeceeaşi undă. Luptătorii auziau cum înjură securiştii ucraineni, carespuneau că dacă îi prind, îi împuşcă pe toţi. Izbaş de câteva ori voia 33
  34. 34. să le spună unde o să le presoare sare... însă puteau fi pelengaţi şidepistaţi. KGB-ul avea tehnică mai modernă. „Niva” cu Smirnov, pe drumuri de ţară, a ajuns cu bine laDubăsari. La mijloc de pod peste Nistru au oprit maşina. Apostol l-a scospe Smirnov şi l-a dus la parapetă., peste care l-a îndoit şi îl ţinea deasupra apei- -Ce, te duci să hrăneşti peştii? Smirnov s-a agăţat cu mâinile tremirinde de parapetă. -Degeaba te ţii. Nimic nu te poate scăpa! – Apostol l-a îndoit şimai tare peste parapetă. -Daţi-mi drumul – începu să scâncească Smirnov – daucuvântul, că mâine eu şi familia mea nu vom mai fi în Transnistria.Voi pleca la patria mea, în Rusia. -Cum ai ajuns pe la noi? Doar nu eşti demult? Smirnov tăcu. După primi vre-o două lovituri la ficat, el spuse: -Am fost trimis personal de Anatolii Lukeanov pentruorganizarea mişcării separatiste în Moldova. Trebuia să formămcinci republici separatiste. -În aşa o ţară mică? -Da. -Dacă nu aveam ordin să te aduc viu, demult te împuşcam,puşlama afurisită... A fost o operaţie de mare profesionalism. Smirnov a fost închisîntr-un izolator pentru delincvenţi din Chişinău. Şi din nou Smirnov este salvat de „muieri” cu „bucile mari”, cucare, la comanda regizorului-şef de la Moscova, s-au aşezat pe şinelede cale ferată de la Tiraspol oprind circulaţia. Nici până în prezent nu există o motivaţie clară a eliberării luiSmirnov din SIZO-ul de la Chişinău. Că faimoasele „baborniţe”puteau să-şi răcească fundul? Sau Snegur se îngrijea de propriulfund, ori de fundul celor ce îl înconjurau, care lucrau pentruMoscova, acelor ce le era convinabilă harababura din Transnistria. La 1 septembrie 1991 la ordinul şefului marelui stat-major al FAale URSS, când despre Belovejskaia Puşcea ştiau doar persoanenumărate şi destrămarea URSS n-o putea prevedea nimeni, de peteritoriul Moldovei au fost scoase o bună parte din armament şimuniţii din Ungheni (patru coloane comandate de colonelul V. N.Cernobrivâi), iar din Floreşti şase coloane comandate de coloneiiAkifiev, Popov, Nefedev, Frankin. 34
  35. 35. Această cantitate de-a dreptul enormă a fost transferată peteritoriul Ucrainei la Pervomaisk şi satul Zagnidkovo. Peste un timpa dispărut fără urmă. Şi nici o persoană responsabilă nu a dat deînţeles că ar avea habar ce şi cum… …Ulterior s-a regăsit în Transnistria… Iată ce scrie în acest sens M.M. Bergman, şeful comenduiri dinTransnistria şi Tiraspol: „Anturajului lui Elţin îi convenea tensiuneadin Transnistria, căci favoriza tot felul de sustrageri, business-ulsubteran, ilegal şi acapararea proprietăţilor publice. O sursă de înavuţire extrem de tentantă! Lucru generalcunoscut: aici, în Transnistria, aplicând o strategie de dependenţă,URSS a construit cele mai importante întreprinderi industriale, aconcentrat cele mai bune unităţi ale Armatei a 14-a recunoscută despecialiştii militari ca una dintre cele mai bine dotate, a organizatstructuri militare din cadrul Tratatului de la Varşovia. Era o forţămilitară formidabilă! Enormul patrimoniu al acestei armate era prea atractiv pentrutot felul de indivizi puşi pe căpătuială. Depozite enorme de armament, echipamente, clădiri, dotări. Şio mulţime de militari prost plătiţi, semiflămânzi. Aceştia au începuttreptat să vândă, iniţial timid, apoi cu toată energia armament,echipamente etc. …” După ce Snegur l-a eliberat din puşcărie pe Smirnov,separatiştii au înţeles că conducerea fricoasă, impotentă a Moldoveinu este bună de nimic, odată ce l-a eliberat pe cel mai înverşunatduşman al său; ei au prins curaj. S-a început formarea unităţilormilitarizate de tipul „gărzilor muncitoreşti.” Cazacii au devenit mula mai impertinenţi. Intrau noaptea însatele moldoveneşti şi ucrainene din stânga Nistrului şi jefuiauţăranii. Poliţiştii de sector, înarmaţi numai cu pistoale Makarov, nuputeau opune rezistenţă cazacilor înarmaţi până în dinţi şi seascundeau prin beciuri. La secţia de poliţie Criuleni a fost format staf pentru a controlasituaţia din Transnistria, unde soseau în vizită diferiţi demnitari dela guvern, parlament, şefii de la MAI. Conducea statul-majorcomisarul secţiei de poliţie Criuleni locotenent-colonelul MihailCtitor, originar din satul Doroţcaia. 35
  36. 36. Era un mare patriot al satului său, suferea pentru sătenii săi pecare nu-i apăra nimeni şi care trebuiau să îndure fărădelegilecazacilor. Informaţiile din Transnistria erau contradictorii. Ctitor hotărîsă formeze un grup pentru a culege informaţie corectă. În frunteaacestui grup a fost numit locotenentul-major Ion Ţurcanu, şefulmiliţiei judiciare a raionului. O parte din grup Ţurcanu a trimis-o la Dubăsari, iar cu ceilalţi s-a deplasat în satele Doroţcaia, Pârâta, Pohrebea, Coşniţa.Informaţiile erau diferite, ca şi atitudinile faţă de evenimentele ce sedesfăşurau în Transnistria. Toate informaţiile se acumulau la Ctitor, care împreună cu IonŢurcanu analizau situaţia şi raportau la MAI. La Dubăsari se formau gărzi muncitoreşti înarmate cu armeneînregistrate. Miliţienii la postul rutier din satul Lunga erauînarmaţi cu puşti-mitralieră Kalaşnikov. Sus era instalată omitralieră Kalaşnikov. O altă mitralieră era instalată la etajul doi alpostului. Postul vamal lângă orăşelul Vulcăneşti a fost atacat la 11 noiembrie 1991 de un grup de persoane neidentificate. Poliţiştii au respins atacul şi bandiţii s- au retras. Tot în aceeaşi zi o mulţine de persoane „ne identificate” de poliţiştii gagauzi, în frunte cu liderul gărzii populare găgăuze din localitate Pantelei Sorbinov au atacat comisariatul de poliţie Vulcăneşti. După ce mulţimea a aruncat cu sticle cu benzină, şi clădirea a luat foc, poliţiştii au tras cu cartuşe oarbe. La ora 18.00 comisariatul de poliţie a fost din nou înconjurat de o mulţime mai numeroasă care cereau ca şi în Dubăsari, Grigoriopol, Bender, Comrat, Râbniţa: de retras poliţia din Vulcăneşti şi de lichidat posturile vamale cu Ucraina. Spre orele 19.30 mulţimea a crescut considerabil. Iarăşi au zburat sticle cu lichid inflamabil. Au apărut oameni înarmaţi cu puşti automate Kalaşnikov, puşti de vânătoare, care trăgeau în poliţişti. Patru poliţişti au fost răniţi. 36
  37. 37. Situaţia s-a agravat. Poliţiştii au deschis foc din armele din dotare. Cinciatacanţi au fost răniţi. Nu trebuia să fii mare specialist ca să vezi căevenimentele erau bine dirijate, căci aveau loc la aceeaşi vreme în Transnistriaşi la găgăuzi. La 13 noiembrie locotenent-colonelul Camurar primi ordinul de a sedeplasa la Vulcăneşti pentru a susţine comisariatul de acolo, atacat de bandiţi.Sub comanda lui a fost transmis şi batalionul separat de poliţie specială.Această deplasare nu mai semăna cu una de rutină, de antrenament, căci seştia că au fost răniţi patru poliţişti. Batalioanele au pornit spre Vulcăneşti. Cercetaşii au raportat că lamarginea orăşelului sunt aşteptaţi de o mulţime înarmată. Gamurar a transmis prin radiotelefon: toţi mă urmează. La intersecţia delângă Vulcăneşti, a luat-o la stânga şi a ajunst prin alte străzi la comisariat. Însă o maşină, sub comanda locotenentului de poliţie Valeriu Micuşa, orin-a auzit, ori din încăpăţinare, căci cum trupele speciale să fugă de niştebandiţi, a mers direct spre bandiţi. La intrare în oraş drumul a fost barat de un KAMAZ şi un tractor „Kiroveţ”pline cu oameni înarmaţi. Locotenentul a coborât din maşină şi a rugat să sedeblocheze drumul. Linişte. El a mai repetat rugămintea. Nervii bandiţilor n-au rezistat şi ei au deschis focul din arme... Sergentul de poliţie Ion Panţa primul a sărit din maşină şi a alergat înajutorul locotenentului. Bandiţii împuşcau nu numai de după tracror şimaşină, dar şi părţi, din câmp. Locotenentul a ordonat să se folosească gazlacrimogen şi cartuşe oarbe. A fost o greşală flagrantă a locotenentului, carenu s-a discurcat în situaţie, n-a luat o hotărâre conform situaşiei în care se aflagrupul. Dacă ordona să se deschidă focul cu cartuşe de luptă, cum prevedestatutul poliţiei, bandiţii se împrăştiau. Şi sergentul de poliţie Ion Panţa nuprimea în piept o rafală din puşca automat...Vesta antiglonţ nu l-a salvat... 37
  38. 38. Gamurar a trimis ajutor li bandiţii s-au împrăştiat. Ion Panţa a fost prima jertfă a trupelor speciale. Împreună cu referendumul petrecut de structurile locale din Transnistria pentru proclamarea independenţei provinciei, a fost ales şi preşedintele. El a devenit Igor Smirnov. Autorităţile de la Chişinău au declarat alegerile ne valabile. Şi gata... La 1 decembrie 1991 locuitorii oraşului Dubăsari, asmuţaţi de propaganda smirnovistă, au înconjurat comisarietul de poliţie, cerţnd ca poliţia să treacă sub jurisdicţia RMN. După ce poliţia a refuzat, comisariatul a fost înconjurat de cazaci şi gardişti, care ameninţau cu răfuiala. Cercetaşii au adus informaţie că din Râbniţa spre Dubăsari se mişcă o coloană de voluntari, cam la trei batalioane, înarmată cu tot felul de armament uşor, cu tehnică blindată. Mai erau şi opt maşini „KAMAZ”, cu o mitralieră şi 15-20 de oameni în fiecare. Print hotărârea de Guvern nr. 677-4 din 5 decembrie 1991, a fostcreată Brigada de Poliţie cu Destinaţie Specială, prin unireabatalionului separat cu destinaţie specială cu batalionul nr. 1 depatrulă şi santinelă al MAI, o unitate de elită a Republicii Moldovaaşa-numitele „berete negre” care prin simpla lor prezenţă băgaugroaza în inamic. Comandant a fost numit locotenent-colonelulAnton Gamurari. La 10 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurari a fostconvocat la ministrul MAI Costaş. – La vama din Leuşeni grănicerii au arestat cinci tiruri de-alenoastre cu echipament şi armament sosite din România. – Suntem o ţară independentă, nu-i aşa? – Ţara e independentă, dar grănicerii sunt sovietici. URSS încănu s-a destrămat oficial. Şi ei fac ce vor. – Unde e KGB-ul nostru? 38
  39. 39. – Acolo se află un colonel din KGB-ul nostru, Petru Tabuica.Însă poziţia lui nu e clară. Cred că e cu dânşii. În orice caz, nu aîntreprins nimic pentru a elibera tirurile. – Snegur e la curent? – ??. Ia oamenii tăi şi peste trei ore raportezi că tirurile s-aupornit spre Chişinău. – Varianta forţată se exclude? Costaş tăcu, căzu pe gânduri, apoi răspunse hotărât. – Nu. Cu 50 de luptători şi cu două autobuze special amenajate pentrutrupele speciale, Gamurari era peste două ore la Leuşeni. Toţi erauechipaţi în civil, să nu dea de bănuit. A lăsat un grup lângă tiruri, iarceilalţi trebuiau să-i supravegheze pe grăniceri. În biroul şefului vamei se aflau comandantul pichetului degrăniceri în grad de maior şi maiorul Tabuica. – Comandantul brigăzii de poliţie cu destinaţie specialălocotenent-colonelul Gamurari, se prezintă acesta. – Ce vânt te aduce? îl întrebă cu dispreţ grănicerul, deşi ştiaprea bine de ce venise acolo . Comportamentul maiorului sovietic nu i-a plăcut lui Gamurari,însă s-a reţinut. – Am primit ordin să duc tirurile la Chişinău. – N-o să iasă nimic, răspunse la fel de dispreţuitor, am sunatadineauri la Odesa şi la Kiev. Aşteptăm răspuns. – Auzi rău, maiorule. Eu am primit ordin şi îl voi executa. – Ascultă, locotenent-colonele. Cautăţi de treaba ta! Asta a fost culmea. – Ridică-ţi fundul când vorbeşti cu un superior – tonul agresival lui Gamurari nu prevestea nimic bun pentru maior. Drepţi! Maiorul luă poziţia de drepţi. – Acum ascultă. Imediat ordonezi să fie eliberate tirurile. – Şi dacă nu ordon? Nu-mi faci nimic! Gamurar îl apucă de guler şi îl strânse zdravăn. – Nemernicule, n-ai înţeles cu cine ai de-a face? – Maiorule, interveni cam speriat Tabuica,uită-te pe fereastră.Vezi aceşti tineri în civil, bine clădiţi?Priveşte mai atent ce au ei lasubsuoară. Acolo sunt pistoalele-mitralieră Kalaşnikov. În câtevaminute din grănicerii tăi nu rămâne nimic. Aşa că pune mâna pereceptor. Maiorul cu mâinile tremurânde ridică receptorul şi ordonă. 39
  40. 40. – Vezi cât e totul de simplu, spuse împăciuitor Gamurari, cautăsă nu mai apari în ochii mei. Tirurile însoţite de luptători au ajuns cu bine la Chişinău. Ministrul MAI Ion Costaş cheamă la el pe comandantul Brigăzii de Poliţie cu Destinaţie Specială. -Ia 70 de luptători şi dute în ajutorul comisariatului de poliţie din Dubăsari. -Nistru se mitraliază de pe malul stâng. -Nu mă interesează. Mâine la ora 6.00, 70 de luptători trebuie să fie acolo. În Brigadă erau numai două aparate de supraveghere nocturnă. Locotenent-colonelul Gamurar şi şeful cercetaşilor cu aceste aparate au supravegheat partea opusă. Peste tot se vedeau trupe, mitraliere. La trimis în recunoaştere pe Victor Chilinciuc, care, în civil, nu se deosebea cu nimic de ceilalţi. Când era întrebat, răspundea că pleacă la rude. De cinci ori a trecut Victor peste pod, aducând informaţie preţioasă pentru comandament, dar locul pentru a trece neobservat pe malul celălalt, n- a găsit. Acelaşi rezultat îl aveau Gamurar şi şeful cercetaşilor. Timpul trecea, dar nu s-a gîsit nici o hotărâre. Şi Gamurar a hotărât să treacă pe la Gura Bâcului, unde erau mai puţine unităţi militare, iar de acolo să se strecoare în Dubăsari. Era un drum lung, însă altă soluţie nu era. În ajunul desantării a primit informaţie că separatiştii au aruncat în această direcţie forţe suplimentare. Trebuia de găsit altă soluţie! Rezolvarea a venit pe neprins de veste. Întâlnirea cu locţiitorul comandantului batalionului nr.1 al Direcţiei generale de poliţie al municipiului Chişinău Mihai Tomacinschi, care era şeful pazei la hidroelectrocentrala de la Dubăsari. La hidrocentrală schimbul era dus de un aurobus mare LAZ. 40
  41. 41. Gamurar a culcat luptătorii săi pe podeaua autobusului, să nu fie văzuţide muncitorii, care locuiau în Dubăsari şi puteau da informaţie. Şi atuncigata... Tomacinschi a adunat toţi lucrătorii staţie în staţie. Lui Gamurar i-a trebuit câteva minute, ca detaşamentul să se dizolve înîntuneric. Au pornit pe malul stâng al Nistrului spre comisariat. Cercetaşiitrimişi înainte nu se întorceau. Se lumina de zi. Oamenii începuse să meargă laserviciu. Şi Gamurar a hotărât să meargă înainte. Au luat-o la fugă. Nu era clarcine sunt. Acelaşi camuflaj ca şi la separatişti. Cei pe care îi întâlneau aşa şi aucrezut, căci nimeni n-a ridicat alarma. Au ajuns cu bine la comisariat, care era încercuit de cazaci şi gardişti.Gamurar ştia bine clădirea comisariatului şi hotărî să intre în clădire pe uşa dindos. Trimise cercetaşi ca să lichideze santinelele separatiste, dacă erau să fiela uşă. Însă santinele nu erau nici din partea separatiştilor, nici din parteapoliţiştilor. Detaşamentul a intrat liber în clădire. Ofiţerul de serviciu şi poliţiştii ce segăseau în preajmă au ridicat mâinile, crezând că sunt separatişti. Gamurar s-a ridicat la etajul doi unde se găsea cabinetul comisarului.Deschide uşa, însă nu vede pe numeni, cu toate că poliţiştii i-au spus că şeful eîn cabinet. La găsit pe comisar după uşă, tremurând de frică. Comisarul şi poliţiştii au fost mustraţi de Gamurar pentru neglijenţă înserviciu, pentru organizarea proastă a securităţii. Era 11 decembrie 1991. La ora 14.00 a sunat Costaş şi a ordonat caGamurar să fie la ora 15 la şedinţă în minister. La lăsat pe căpitanul Valeriu Motângă în locul său, cu care au discutat şiau aprobat cuvintele-parolă în caz de situaţii extraordinare. RadiotelefoaneleBrigăzii erau de provienenţă sovietică, de care se foloseau şi separatiştii. Seascultau reciproc. 41
  42. 42. Cu maşina comisarului VAZ-2108, pe drumul de sus pe care îl cunoştea mai bine şoferul, au ieşit la traseul Dubăsari-Grigoriopol, încă ne controlată de separatişti, ajungând la podul de la Vadul lui Vodă, păzit de cazaci. Primul post se situa la vre-o 15 metri de al doilea post, care se afla la intrarea pe pod, apărat de un DOT metalic cu două mitraliere. La primul post, un cazac, beat, târând puşca automată pe pământ, controla transportul care se deplasa spre Chişinău. Ceilalţi cazaci se încălzeau la un rug. Cazacul confisca numai băutura şi mâncarea, ne mai controlând altceva. Înaintea maşinii lui Gamurar se mişca un automobil mare, care transporta panouri pentru case, iar înaintea lui o maşină ZIL – 130 cu remorcă, care transporta cărbuni. Au depăşit maşina cu panouri. -La comanda mea depăşeşti maşina cu cărbuni. E unica noastră scăpare – spuse şoferului, pregăting puşca automat de luptă şi punând-o pe genunchi. ZIL-ul, peste o minută de control, se porni spre pod. -Rupe-o din loc şi depăşeşte ZIL-ul. Cazacul încearcă să oprească maşina, dar a fost zvârlit în cuvetă. ZIL-ul de abia călca pe pod. Numai au depăşit ZIL-ul, trecând sub acoperirea lui, căci cazacii de la postui doi au deschis foc din mitraliere. Cărbunele din maşina în care trăgeau cazacii beţi, era aruncat în toate părţile. O privelişte unicală...şi primejdioasă. La ora 15.00 era în cabinet la Costaş. La 12 decembrie 1991 locotenent-colonelul Gamurar a fostconvocat la ministrul de Interne Ion Costaş. – La Dubăsari situaţia a ieşit de sub control. Din informaţiilenoastre, separatiştii se pregătesc să aducă cisterne cu benzină şi săle explodeze în faţa sediului comisariatului. Este limpede că oamenii 42

×