Ac 3 averescu5

1,121 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,121
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
19
Actions
Shares
0
Downloads
5
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Ac 3 averescu5

  1. 1. MIHAI BABELE 1
  2. 2. 2
  3. 3. MIHAI BABELE MAREŞALALEXANDRU AVERESCU Anii de tinereţe Biografie romanţată 3
  4. 4. Cuvânt înainte “ Patria mea, dragostea mea…” Aceste cuvinte au fost călăuza de-o viaţă a marelui om de stat, eminentului comandant de oşti, Alexandru Averescu. Sigur, din cauza vârstei autorul cărţii nu l-a cunoscut nemijlocit pe Mareşalul Averescu. În sensul primar al cuvântului. L-a cunoscut însă în sensul spiritual al acestuia. Notăm că Mihai Babele, sau Mihai Niceainicu (adevăratul său nume) e originar din comuna de naştere al mareşalului – Babele, Ismail. L-a cunoscut prin ce a auzit şi şi-a imaginat despre el din copulărie, din spusele părinţilor, buneilor, consătenilor. De altfel, tot din acest sat, sau din apropiere provin o serie de alţi militari de elită – mareşalul Timoşenco, ministrul Apărării al URSS, generalii Arthur şi Alexandru Văitoianu, eroii bătăliei de la Mărăşti, generalul Zaharia Husarescu, generalul Ioan Răşcanu, unii din întemeietorii Armatei bulgare generalii Stoianov şi Kolev, prietenul din copilărie şi adolescenţă al mareşalului Averescu. E un sat mare care cu tot efortul constant al autorităţilor sovietice, iniţial, apoi şi ucrainene ulterior, de a-i modifica memoria istorică, îşi păstrează identitatea. Şi, evident, la cunoscut prin enormul material documentar aflat în substanţa cărţii de faţă. Primul compartiment al cărţii îl constituie o serie de referinţe la personalitatea mareşalului Averescu datorate unor personalităţi de prim rang al epocii – Nicolae Titulescu, Constantin Argetoianu, dar şi recente – George Ciorănescu, Neagu Djuvara, istorici. Textul cărţii este însoţit de o serie de fotografii de epocă, iar altele recente, legate de satul de baştină Babele. Al doilea compartiment îl constituie o biografie romanţată (dar strict documentară) care se opreşte în prima ei parte la 1906, şi care cuprinde perioada de la naştere şi până când “fostul” Sandu Averescu ajunge general celebru al Armatei române – o perioadă în principiu de formare, apoi va urma perioadă cea mai importantă şi, totodată, cea mai controversată şi care, obiectiv vorbind, este extrem de complicată pentru a fi redată prin instrumentarul strict al unei biografii romanţate, fără riscul de a omite, de a simplifica, de a fi prea subiectiv. Sunt sigur că cititorii nu vor regreta clipele petrecute în compania acestei cărţi scrisă şi adunată cu un efort şi cu o dăruire demne de, cel puţin toată admiraţia. Ţin să mai notez un aspect, mai puţin cunoscut cititorului. Mihai Babele e un pseudonim. Sub alt pseudonim, Maikl Babele, el semnează romanul – trilogie “Dnevnik KGB-ista”( Jurnalul unui KGB-ist) devenit în scurt timp o raritate bibliografică, romanul« VOR » ( Hoţul ), o culegere de nuvele « Prinţesa de Mangop », nuvela « 16 ani necunoscuţi din viaţa lui Isus », romanele « Glorie şi umilinţă » şi “Malurile morţii”, dedicate celor ce au căzut în luptă apărând Patria, şi celor ce au supraveţuit în aceste măceluri. Mihai Babele e de fapt un scriitor de limbă rusă, pe care avizaţii o consideră la el una aproape perfectă. Cartea de faţă însă a ţinut s-o facă în română, în limba lui maternă. Gestul şi la dorit şi ca o încercare de revenire la origini. Mi-a mărturisit că nu putea scrie, despre mareşalul Averescu, despre “Tătuca Averescu”, cum îi spuneau soldaţii, într-o altă limbă. Evident, mu e un gest de excludere ci doar de compensare. De necesară compensare, derecuperare a ceva simţit ca indisperabil. Fie şi cu întârziere. General de brigadă Nicolae Petrică, consăteanul autorului şi a mareşalului 4
  5. 5. Averescu. Din partea autorului. Mareşalul Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în vechea comuna româneascaBabele, ( din 1920 – comuna General Averescu, din 1936 – Mareşal Averescu) judeţul Ismail, aşezatape malul pitorescului lac Ialpug, în familia slugerului domnesc Constantin Averescu. Creştea voinic, nu ocolea munca fizică. Mama lui, Casuca Averescu, era o femeie foartereligioasă, aşa la educat şi pe micuţul Alexandru. În stepele nesfârşite ale Bugeacului, împreuna cu prietenul său, Nikola Kolev, au primit primelelecţii de călărie. Nikola Kolev, viitorul comandant al armatei Bulgare, era feciorul unui moşier bulgar dinpreajma Ismailului. Constantin Averescu era un om de o vastă cultură, fiind considerat cel mai mare cărturar dinîmprejurimi. Era stimat nu numai de ţărani, dar şi de nobilii din împrejurime. În încăperile care-iaparţineau, a deschis o şcoală primară, la care împreuna cu soţia sa, lucra şi ca învăţător. Soţia maiera şi moaşă în comunele din împrejurimi, având studiile medicale necesare. * * * În timpul Războiului de Independenţă din 1877-1878, plutonierul Alexandru Averescu, a aplicato nouă tactică de luptă la cucerirea redutei Griviţa I. Această tactică reducea pierderile infanteriei,care ataca, aproximativ de cinci-şase ori. Dar din păcate, această tactică, care va salva de la moartezeci de mii de soldaţi şi ofiţeri, n-a fost introdusă în armată ca un element de comportament pecâmpul de luptă. În schimb, peste câţiva ani, această tactică de luptă, elaborată şi aplicată deAlexandru Averescu, a fost folosită de armata germană, fiind însă deja numită “tactică germană”,utilizată şi astăzi în toate armatele din lume. Pentru curaj şi iscusinţa militară, demonstrată în luptele cu turcii, Alexandru Averescu a fostdecorat cu o medalie rusească şi cu altele două româneşti. De notat că în prezent mareşalul Alexandru Averescu este la mod obiectiv mai bine cunoscutîn Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, decât în România, fiind practic un anonim în RepublicaMoldova. Presupun, regimul komunist, care s-a menţinut la putere aproape cincizeci de ani, a datspecial uitării acest nume. În timpul vieţii şi activităţii sale politice, Averescu a dispus de câteva oriarestarea membrilor acestui partid marionetă, care se supuneau şi executau comenzile Moscovei şi“kominternului”. Remarcabil gânditor militar de largă deschidere doctrinară, ilustru comandant de oşti,mareşalul Alexandru Averescu, este fără îndoială, una dintre cele mai prestigioase personalităţimilitare, pe care le-a dat neamul românesc după Mihai Viteazul. Descrierea biografică romanţată, cu care se deschide cartea pe care o punem la dispoziţiacititorilor cuprinde anii 1876 – 1906, o perioadă practic necunoscută, ne studiată din biografiaacestui mare fecior al neamului românesc, perioadă, în care Alexandru Averescu a participat larăzboiul de Independenţă, care s-a finalizat cu formarea statului român independent, îşi face studiilela diverse scoli militare din ţară şi din străinătate. Urmează căsătoria cu primadona Operei dinMilano, Clotilda Caligaris. Istoricii italieni şi români aşa şi n-au stabilit, ce calităţi de cavaler aveaAverescu, cu ce cucerea femeile, încât chiar primadona Operei din Milano, a părăsit Opera, Patria, şil-a urmat pe un sublocotenent, într-o tara în acea perioadă puţin cunoscuta în Europa. Este şi aceastao parte cel puţin curioasă. 5
  6. 6. Tot în aceşti ani, Alexandru Averescu desfăşoară o bogată activitate militară şi diplomatică . Afost trimis de Rege ca atasat militar în mai multe tări din Europa. Vorbea cinci limbi europene. Ascris câteva volume de tactică militară, în limbile română, franceză şi germană, nuvele. Ca scriitoreste mai puţin cunoscut, căci scria sub pseudonimul XXX. În 1906 este avansat la gradul de general. Anii 1907 – 1920, ani de mari frământări şi încercări morale, de remuşcări, după înăbusirearăscoalelor ţărăneşti. Crescut în sânul tărănimii, el cunoştea condiţia ţăranului, ştia cât de mult suntexploataţi ţăranii, şi nu numai nemijlocit de boierime, dar şi de reprezentanţii lor, majoritatea înacea perioadă evrei. De altfel, răscoala tărănească, care a izbucnit în nordul Moldovei, avea laînceput un accentuat caracter antisemit. La ordinul Regelui, în 1907, a tras în tărani. A tras, fiind conştient că această operaţiune n-o să-iaducă glorie... Era însă militar…Ordinele trebuiau executate. Argumentul de îndreptăţire la care aapelat a fost că ” Primejdia nestăvilită acum, mâine poate fi fatală pentru ţară “. Şi a avut dreptate… Războaiele balcanice din 1912-1913 au scos în evidenţă calităţile extraordinare a generaluluiAverescu. El nu numai a respins atacurile trupelor bulgare, conduse, de altfel, de prietenul său decopilărie, generalul Nikola (Ivan) Kolev, dar printr-o manevră militară strălucită, a ajuns cu armataromâna pacificătoare la porţile capitalei Bulgariei, oraşul Sofia. Regele Bulgariei a cerut urgent pace.România a alipit la Dobrogia ţinuturile sudice. In 1916 România a intrat în război de partea Antantei. Averescu era împotriva acestei decizii,dovedind că ţara nu este gata de un război cu Puterilor Centrale. Tragedia ce a urmat, a demonstratcine avea dreptate. România a pierdut două treimi teritoriul său, inclusiv capitala Bucureşti. Nordulşi Vestul României era atacat de armata germană şi austro- ungară, iar la sud de armata germano-bulgaro-turcă. Averescu, numit de Rege comandant al Armatei de Vest, a oprit înaintarea trupelorPuterilor Centrale. Totodată, în sud s-a format o situaţie catastrofală, ca urmare a înaintării forţelorunite germano- turco- bulgare în frunte cu mareşalul von Mackensen. Regele l-a trimis urgent peAverescu să stabilizeze Frontul de sud. Averescu nu numai că a oprit înaintarea trupelor lui vonMackensen, dar a pregătit o strălucită manevră militară, cunoscută în istorie ca” Manevra de laFlămânda “. Acţiunea prevedea încercuirea trupelor lui von Mackensen şi nimicirea lor. Ulterioraceastă manevră a fost folosită de generalii sovietici la încercuirea şi nimicirea trupelor germane subStalingrad. După stabilirea Frontului de sud a fost chemat urgent la Rege, la Iaşi, şi numitComandantul Armatei a II-a, care se retrăgea în Moldova. Averescu a oprit înaintarea trupelorPuterilor Centrale pe linia de apărare Mărăşti- Mărăşeşti- Oituz. Totodată Regele a pus subcomanda lui Averescu Armata de Nord, care, distrusă, se retrăgea. Această Armată era condusă deŞeful Marelui Stat Major, favoritul Regelui, generalul Prezan. Din acest moment Averescu a devenitse pare cel mai mare rival al lui Prezan. Regele Ferdinand s-a adăpostit la Iaşi şi se pregătea să se avacuieze la Odesa, urmând de fapt să-şi părăsească ţara şi armata. Armatele română şi rusă, care se retrăgeau în panică, odată cu numirea lui Averescu comandant al frontului din Sud-Est, au fost oprite din retragerea lor în dezordine, şi se pregăteau de ripostă. Averescu a reorganizat trupele. Iar atunci când forţele unite ale Puterilor Centrale au fost sleite de apărarea bine organizată de Averescu, acesta a comandat trecerea în ofensivă, care s-a desfăşurat victorios pentru armata română. Mai târziu Regele, care nu-l apropia pe Averescu, a spus cuvintele, pe care apoi le ştia fiecare român “ Pe care front situaţia era catastrofală, acolo îl trimite-am pe generalul Averescu. Ştiam, duşmanul va fi învins. Dacă nu era Averescu, nu era nici România”. În toiul ofensivei, generalul Prezan a comandat oprirea ei. Averescu a fost categoric contra. Deaceeaşi părere erau şi aliaţii, generalii ruşi. Era, în viziunea lor, o crimă să opreşti trupele în plinăofensivă. Una cu sorţi cerţi de victorie. Trupele germano-austro-ungare se retrăgeau în panică.Biruinţa definitivă în acest război era aproape. Orice dovadă a lui Averescu, s-a lovit însă derecalcitranta lui Prezan. Generalul Prezan va argumenta oprirea ofensivei nu cu vreun fel de atitudine ostilă faţă deAverescu, ci că Vladimir Lenin, care după lovitura de stat komunistă a devenit conducătorul Rusiei,a dispus ca armata rusă să-şi înceteze luptele contra germanilor. Acest Vladimir Lenin, căruiaKaizerul German i-a dat patru sute milioane de mărci-aur ca să destabilizeze situaţia din Rusia, şi 6
  7. 7. astfel s-o scoată din război, n-avea nici o autoritate la generalii ruşi, care l-au încredinţat pe Averescucă vor lupta până la biruinţa deplină. Totuşi ofensiva a fost oprită. În favoarea Puterilor Centrale. Bătălia de la Mărăşti, dupa tactica aplicată de generalul Averescu, nu-şi are asemănare întactica militară mondială şi este studiată în instituţiile de profil din toată lumea. După bătălia de la Mărăşti, tratativele de pace cu Puterile Centrale au fost purtate de generalulAverescu. Kaizerul Germaniei i-a propus lui Averescu să-l detroneze pe rege şi să preia conducereastatului. Contemporanii şi istoricii sunt unanimi în opinia, că generalul Averescu era cea mai bunăcandidatură ca şef de stat, el având susţinerea armatei şi experienţă ca om de stat. Credincios jurământului şi Coroanei Regale, el a respins propunerea Kaizerului, cucerind pânăla urmă, simpatia acestuia. După puţin timp regele Ferdinand l-a trădat însă pe Averescu,înlocuindul la tratativele de pace cu Puterile Centrale cu politicianul filogerman Al. Marghiloman,care rămăsese sub ocupaţie şi colaborase cu ocupanţii. Anume faptul colaborării cu ocupanţii a luiMarghiloman, pe care regele l-a primit dinnou la curte, în loc să fie judecat, l-a jignit profund peAverescu ca patriot, ca cetăţean, determinându-l să-şi prezinte imediat demisia. Ca om politic a încercat de nenumărate ori să împarte pământ tăranilor. Dar opozitia din parteaboierimii mari şi a unor partide politice, care o serveau, nu i-au permis sa facă acest lucru în măsura,în care trebuia să fie satisfăcut ţăranul român. A împarţit ţăranilor pământul care-i aparţinea, în speranţa că v-a fi urmat şi de alţii. Dar agresit… Generalul Averescu a contribuit nemijlocit la formarea un nou stat, luat în consideraţie înEuropa – România Mare.. Carol al II-lea ia acordat în anul 1930 cel mai înalt grad militar al României – Mareşal alRomâniei, grad care a fost meritat de Averescu pe câmpul de luptă, prin activitatea sa ca organizatoral Armatei. De fapt Averescu ar fi meritat să primească acest grad de la Regele Ferdinand. Darintrigile politice ale fostului său rival, Constantin Prezan, care avea o mare influienţă asupra RegeluiFerdinand, au îndepărtat acest moment. Alexandru Averescu a fost distins cu ordinele “ Steaua României” şi “Coroana României”, celemai înalte ordine din România de atunci, cu alte peste o sută douăzeci de decoraţii române şi străine. Nici un român până la Averescu, şi nici după, nu avuse această onoare. Cine a fost Alexandru Averescu? Prin această carte am încercat să înţeleg eu şi respectiv cei careo vor citi. Vă asigur fără falsă modestie că parcurgerea ei în întregime, cu toate compartimentelecomponente e un efort care se merită: ca orice act de cunoaştere şi mai ales de cunoaştere a unorpersonalităţi care au făcut istorie. Care ne-au făcut istoria. UN CAP DE GENIU ( Referinţe ) 1. „ A fost un cap de geniu” Neagu DJUVARA, într-o emisiune TVR. 2. „Consider de datoria mea să aduc un omagiu respectuos preşedintelui meu de consiliu de pe vremuri domnului Mareşal Averescu, care m-a lăsat să lucrez în plină libertate în această direcţiune şi să sacrific din popularitatea lui şi a partidului 7
  8. 8. lui prin măsurile pe care le luam ca ministru…. Nicolae TITULESCU, Discursuri, ( p. 537), Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967. 3, „….El nu era un pregătitor de istorie, ci însăşi garanţia ei.” Nicolae IORGA. 4. La făurirea României Mari,…se impune fără îndoială figura de proră a unui fiu al Ismailului care s-a înălţat până la rangul de Mareşal al României şi a dat dovadă,atât în lucrările sale teoretice de tactică şi strategie militară, cât şi pe câmpul de luptă, de o mare ingeniozitate şi simţ strategic ce-l situează la nivelul celor mai mari căpitani de oaste din istoria neamului nostru. Este vorba de mareşalul Alexandru Averescu, una din cele mai populare figuri militare şi politice din primele decade ale veacului nostru, apreciat de prieteni şi temut de duşmani. Averescu, ofiţer format la Şcoala Superioară de război din Torino, a avut prilejul de a se evidenţia în două războaie: în campania balcanică din 1913 şi în cursul Primului Război Mondial. Într-adevăr, în calitatea sa de ministru de război în cabinetul conservator a lui P.P. Carp, Averescu a condus operaaţiunile din 1913,comandând un efectiv total de 10600 de ofiţeri şi 460000 de oameni de trupă. Campaniaa fost scurtă şi, în ciuda slabei echipări şi a numeroase deficienţe organizatorice, a fosttotuşiun succes din punctul de vedere al concepţiei militare şi a comandamentului. Ca rezultatal intervenţieilui Averescu, România îşi întinde frontierele spre sud, Conferinţa de pace de la Bucureştiacordându-i judeţele Durostor şi Caliacra, cu alte cuvinte Cadrilaterul dobrogean.Soldaţiiromâni care participaseră la această campanie îşi dăduseră instinctiv seama că se aflau înprezenţa unui mare comandant, şi atunci când îi zăreau figura aschetică, supravegând de pildă trecereaDunăriila întoarcerea oştirii în ţară, îl aclamau cu o însufleţire delirantă, strigând: „Acum să neduci în Ardeal, domnule general!” Drumul pentru cucerirea Ardealului era însă mai anevoios, cu atât mai mult cu câtcomanda supremă a armatei nu-i fusese încredinţată în 1916, aşa cum s-ar fi cuvenit, şiplanulsău de acţiune care prevedea – ca şi planul francez de altfel – ca atacul principal să se deaîn sud, pe frontul balcanic, nu fusese reţinut din motive extra – militare. Într-adevăr,Ionel Brătianu a preferato acţiune ofensivă pe frontul Ardealului, pentru dezrobirea românilor de peste munţi,deoarece trecerea Carpaţilor avea un ecou naţional mult mai puternic decât trecereaDunării, dictată doar de necesităţi militare. Dar, după dezastrul Armatei a III-a şi căderea Turtucaiei, cel chemat să redresezesituaţia a fost tot Averescu. El a fost deci transferat de la Braşov, unde comanda Armata aII-a, pe frontul sudic,unde execută cu abilitate o debarcare prin surprindere pe malul drept al Dunării, înregiunea Flămânda, căzâmd în spatele trupelor lui von Mackensen. Deşi operaţia reuşise,s-a ordonat totuşi retragerea trupelor, deoarece acum ceda frontul din nord, din regiuneaBraşovului, unde Averescu e trimis din nou în fruntea Armatei a II-a, pentru a opriofensiva generalului Falkenheim. Dar marea victorie a lui Averescu a fost acea din 11iulie 1917, când trupele de sub comanda lui au efectuat o străpungere a frontului de sub 8
  9. 9. comanda germană, adâncă de 20 km şi largă de 30, în regiunea Oneşti – Adjud, în zonalocalităţii Mărăşti. Şi de data aceasta Averescu, care căpătase renumele de „semănător deofensive”, primeşte ordinul telegrafic de a-şi opri înaintarea, deoarece trupele ruseşti dinGaliţia şi nordul Bucovinei se retrăgeau în plină descompunere, impunând o replierecorespunzătoare şi trupelor româneşti. Trecând peste ordinul Marelui Cartier General,Averescu nu-şi opreşte imediat înaintarea, dar în cele din urmă trebuie să renunţe laexploatarea integrală a succesului iniţial. Cu toate acestea, Mărăştii rămân una dinmarele victorii ale românilor, în care Averescu, acest fiu isteţ al neamului, a izbutit săînfrângă armata disciplinată, tehnicizată şi condusă cu dibăcie a mareşalului Mackensen,supranumit „spărgătorul de fronturi”. Prin Mărăşti România şi-a sporit prestigiul înochii aliaţilor ei, care au ţinut seama de sacrificiile de sânge şi de eroismul soldaţilor –ţărani ai ţării noastre, recunoscând unirea Transilvaniei cu România. Se întâmplă însă câteodată că judecata finală a istoriei să fie justă. În aceastăprivinţă Averescunu a avut a se plânge, într – adevăr, ţărănimea a făcut din el, după Primul RăzboiMondial, un idol, care a beneficiat de o popularitate nemaiîntâlnită până atunci înRomânia. „Tăticul” Averescu, cum i se spunea, devenise simbolul unei înnoiri politice şimorale. I. G. Duca, bărbatul politic liberal, care nu avea motive deosebite să-lsimpatizeze, spunea că nu era vorba numai de o simplă popularitate, ci de oadevărată mistică, ţăranii ajungând până la aşi spune în loc de buna ziua, „ Trăiască tataAverescu”. Deşi Averescu nu a fost autorul împroprietăririi ţăranilor, aşa cum era socotit decătre masele rurale, totuşi a lucrat pentru aplicarea reformei. Dând dovadă de simţ civicdeosebit eln-a încercat să folosească valul de popularitate de care beneficia, şi nici deţinerea în treirânduria funcţiei de prim – ministru, pentru instaurarea unui regim de dictatură personală. George CIORĂNESCU, „Basarabia pământ românesc”, volumul 2,Editura Fundaţiei Culturale Române,2002. 5. După dezastrul de la Turtucaia, se luase comanda generalului Aslan şi sechemase în fruntea Armatei de Sud generalul Averescu, care până atunci comandase cusucces Armata a II-a. Generalul Averescu întocmise un plan isteţ de înconjurare ainamicului la sud de Dunăre, înspre Dobrogea. Trebuia să treacă cu trupele sale laFlămânda, mai la vale de Giurgiu şisă cadă în spatele armatei lui Mackensen. O bunăparte a trupelor lui Averescu trecuse deja Dunărea, partea cea mai grea a operaţiuniireuşise, când deodată mişcarea fu oprită de Marele Cartier, trupele rechemate dincoacede Dunăre, iar generalul Averescu numit din nou la comanda Armatei a II-aîn locul incapabilului Crăiniceanu. Îmi aduc aminte că la prima mea ducere la Buftea, în februarie 1918, mareşalulMackensen s-a mirat de întreruperea mişcării lui Averescu la sudul Dunării şi a cerutacestuia explicaţii asupra înapoierii sale pe malul stâng al Dunării. Generalul Averescu, singurul nostru conducăror care de la începutuloperaţiunilor dovedise reale calităţi de comandant, pusese puţină ordine în Armata deSud, găsită într-o tristă stare de dezorganizare după dezastrul de la Turtucaia. Refăcuseunităţile, stabilise legături serioase cu corpul rusesc din Dobrogea Veche şi era pe cale săschimbe faţa lucrurilor, când fu din nou trimis pe frontul de nord. Avea de altminteri ca 9
  10. 10. şef de stat-major pe generalul Christescu, o mână de fer şi un cap priceput. Nu era uşor săimpună muscalului directivele unui general român. Averescu izbutise să o facă. Era cuatât mai greu, cu cât trupele române erau comandate în Dobrogea de generali mediocri,ca faimosul Socec. Mi s-a povestit că acesta înaintase lui Averescu un raport prin carecerea voie să arunce în aer podul de peste Dunăre de la Cernavoda, raport pe careAverscu pusese rezoluţia: „Sunt de părere să sară generalul, dar podul nu.” Trimis din nou la Armata a II-a, generalul Averescu a început prin a drege cestricase Crăiniceanu: disciplina trupelor şi încrederea în şef. Apoi s-a înfipt în pământ, cutrupele lui. Şi toată lumea cunoaşte îndărătnica rezistenţă pe care a opus-o treceriiinamicului, atâta vreme, la Dragoslavele, la Predeal şi pe valea Buzăului. Sus, în guvern, la comandament, în cercurile diriguitoare ale conservatorilor,atmosfera era foarte deprimată. Aeroplanele bombardau zilnic Bucureştii, făcândnumeroase victime, deşi generalul Averescu telegrafiase prin fir mareşalului vonMackensen – pe când era încă în fruntea Armatei de Sud – cerându-i să încetezebombardamentul unui oraş deschis ca Bucureştii, bombardament contrar dreptuluiinternaţional şi convenţiei Crucii Roşii. Telegrama lui Averescu nu a avut nici un efectasupra bombardamentului, dar a fost reproşată mai târziu de către politicieni generaluluica un început de tratative de pace neautorizate cu nemţii. Nemaiştiind ce să credem pentru ceasul pe care-l trăiam (căci pentru viitor ne camdam noi seama de ce ne aşteaptă), cei câţiva prieteni care ne adunam aproape zilnic laTake Ionescu acasă am hotărât să trimitem o delegaţie la generalul Averescu, la cartierulsău de la Floreşti(Prahova), pentru a şti cum vedea situaţia singurul om care nu-şipierduse capul. Delegaţia s-a format din Take Ionescu, Mişu Cantacuzino şi IonaşGrădişteanu. Cei trei prieteni s-au întors de la Floreşti întrucâtvareconfortaţi (era cu 20 zile înainte de bătălia de pe Argeş) prin liniştea şi seninitateageneralului. „Parcă comanda la manevre”, îmi spunea Take Ionescu. Prietenii noştri luaserăsângele rece cu care Averescu examina situaţia drept seninătate şi încredere în viitor.Stăpânirea de sine a fost şi a rămas principala calitate morală a generalului Averescu, eanu l-a părăsit niciodată în tot cursul războiului (îmi amintesc calmul în care l-am găsit laBacău în ajunul Mărăştilor şi Mărăşeştilor) şi mai târziu în întreaga sa carieră politică. Constantin ARGETOIANU, Din volunul „Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri,” Editura „HUMANITAS”, Bucureşti, 1992.6. Cele mai importante posturi în guvernul D. A. Sturdza la acel moment erau la Interneşi la Război. Şi ele sunt ocupate de doi oameni de viitor: I.I.C. Brătianu şi generalulAverescu. Acesta din urmă, pentru prima oară ministru, venea aureolat de studii militarestrălucite în Italia şi de faima de energic şi foarte capabil, calităţi pentru care de curândfusese ridicat la rangul de general. El înlocuieşte în postul de ministru pe generalul Manu,care habar nu avea ce se petrece în armată. Serviciile de informaţii ale armatei anunţau concentrări de trupe austro-ungare lagraniţa de vest şi nord a ţării. La Ministerul de Externe se primesc veşti, pe canalediplomatice, despre intenţiile austro- ungare de a ajuta pe regele Carol în reprimarearăscoalei prin trimiterea de trupe în România. Ce ar fi ajuns ţara într-o astfel de situaţie? De neînchipuit în ce poziţie s-ar fi pus şicât de mult ar fi avut de suferit conştiinţa naţională românească. Guvernul conservator,slab, uzat şi mai ales total dezbinat prin rivalitatea Take Ionescu – familia Cantacuzino,nu se simţea să facă faţă situaţiei. 10
  11. 11. Generalul Averescu, împreună cu I.I.C. Brătianu, întocmeşte un plan detaliat al reprimării. Ţara e împărţită în 12 zone de operaţii, iar judeţele în mai multe sectoare. Generalii celor opt divizii, însărcinaţi cu reprimarea răscoalei, îşi ocupă posturile lor. Ion BULEI, „Atunci când veacul se năştea”… Editura Eminescu, Bucureşti, 1990 7. „Cred că generaţia tânără aproape că nu cunoaşte deloc cine a fost Averescu, care a fost rolul lui în destinul Basarabiei (anul 1918) şi al întregii Românii. O lecţie pur umană, patriotică, civică a acestui basarabean legendar se cere absolut imperios conştiintizată, reacţualizată… Mai ales acum, când e nevoie de repere demne de urmat… A fost, înainte de orice un dăruit fără rezerve slujirii idealurilor de statornicire şi prosperare a Patriei sale, România. Şi mai cred că la durut infinit destinul baştinei sale, ruptă prin jocurile urâte ale „ făcătorilor de istorie” de fiinţa ţării sale… Din moşi – strămoşi, cei de la margine, pe lângă activitatea de dobândire a celor necesare pentru viaţa cotidiană, mai aveau în grija lor şi paza hotarelor. Astfel de-a lungul anilor, din generaţie în generaţie, locuitorii de la margine au acumulat o bogată experienţă economică şi militară. În acest sens, sudul Basaraniei poate fi privit ca un adevărat laborator social. Pe acest pământ, într-o ambianţă socio- politică şi culturală specifică, numai pe parcursul ultimelor două veacuri, s-au născut mari personalităţi care s-au manifestat plenar în diverse domenii de activitate. Domeniul militar a fost perfect ilustrat de personalităţile lui Alexandru Averescu, Mareşal al României şi Semion Timoşenco, Mareşal al Uniunii Sovietice, de numele generalilor Arthur şi Alexandru Văitoianu, Zaharia Husarescu, Ioan Răşcanu – toţi originari din acest colţ de ţară. Şirul acestori mari personalităţi militare îl continuă generalul Nicolae Petrică, participant la războiul din Afganistan şi comandantul frontului de la Cocieri în timpul războiului de pe Nistru din 1991 – 1992. Dacă am adăuga aici şi numele a şase generali de origine bulgară, născuţi în această zonă, vom putea afirma cu toată certitudinea că sudul Basarabiei a dat cel mai mare număr de cadre militare superioare la metru pătrat. Ion NEGREI, Vice-preşedinte al Asociaţiei Istoricilor din Republica Moldova, redactor – şef al revistei „ Cugetul”, vice-prim-ministru al Republicii Mioldova. P ARTEA 1 Anul 1876. Şcoala de călărie din Bucureşti. Aici, Alexandru Averescu, un tânăr bine făcut, de-a dreptul simpatic, împreună cu prietenul său Nikola Kolev, făceau o dată pe săptămână exerciţii de călărie.Fiind din copilărie călăreţi iscusiţi, executau orice exerciţiu cu o măiestrie de invidiat. Dar, înzestrat cutalent deosebit în tot ce făcea, Alexandru, sau Sandu, cum îi ziceau prietenii şi părinţii, era primul nu numaila călărie, ci şi la învăţătură - la Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, unde îşi făcea studiile. Odată, pe când îşi pregăteau caii să iasă în teren, au auzit un strigăt disperat. Tot atunci au văzut uncal, care, speriat de cineva, a luat-o brusc la fugă, căutând să-şi arunce din şa călăreaţa. Toată lumea era 11
  12. 12. şocată. Sandu a avut nevoie de doua-trei secunde ca să salte în şa, şi peste câteva clipe să ajungă lângăcalul, ce părea înnebunit. În aplauzele celor prezenţi, a coborat de pe cal cu domnişoara ghinionistă în braţe, care se ţinea strânsde gâtul lui. Mai era speriată. La ieşire din şcoală erau aşteptaţi. -Mersi, spuse ea şi îl privi . -N-am făcut nimic deosebit. O făcea oricine. -Dar n-a făcut-o! Nici chiar prietenul dumneavoastră, care pare un călăreţ iscusit. -Nimeni nu s-a aşteptat la asa ceva, îi luă apărarea lui Nikola a doua domnişoară. -Îmi permiteţi să mă prezint: Alexandru, el e Nikola, prietenul meu. -După maniera de a călări am înţeles că sunteţi prieteni vechi. Aşa călăresc doar călăreţii crescuţi pecâmpuri largi, în stepă. E o plăcere să priveşti. Sunt Margaret, se prezintă domnişoara pe care o salvase: peprietena mea o cheamă Luminiţa. S-au îndreptat spre centrul urbei. -Cu ce vă ocupaţi? Sandu o privi cu interes. -Suntem liceiene. Dar dumneavoastră? -Suntem absolvenţii şcolii de Arte şi Meserii. Am câstigat concursul pentru dreptul de a ne continuastudiile în străinătate. - Unde plecaţi? -La Liege, la Şcoala Superioară de Inginerie Mecanică. -Sunteţi pasionaţi de legile fizicii? Margaret îi privi îndelung, cu vădită curiozitate. Aceşti tineri auceva deosebit în ei. - Sunt legile de dezvoltare a lumii ce ne inconjoară. - Nu prea suntem pasionate de fizică. -Fiecare este sau nu pasionat de ceva! Asta e filosofia vieţii! Au ajuns la o răscruce. -Aici ne despărţim, Margaret îl privi pe Sandu. -Dacă-mi permiteţi, vă conduc, Sandu se închină puţin. -Cu plăcere. Când au rămas singuri, ea întrebă: -De unde sunteţi? A spus. -Acum mi-e clar de unde aveţi măiestria la călărie! Îmi mai spuneţi ceva despre meleaguriledumneavoastră? -E mult de povestit. -Vă grăbiţi undeva? -M-am născut în 1859 în comuna Babele, judeţul Ismail, Basarabia. -Basarabia e ocupată de ruşi. -Da, în 1812 turcii au cedat-o ruşilor. Dar judeţele de pe malul Dunării şi Prutului, Ismail, Bolgrad şiCahul, au fost întoarse în 1856 Moldovei. Tatăl meu e sluger domnesc. Mama e moaşă. Suntem neam decurteni. Comuna Babele este aşezată pe malul Ialpugului, cel mai mare lac natural din România… De cezâmbiţi? Nu credeţi? Se vede că nici geografia nu prea vă interesează. -Nu vă supăraţi! Continuaţi vă rog. Puţin ofensat, dar totuşi a continuat: Din lac spre Dunăre curge râuleţul Repedea. Alături mai este un lăcuşor, caruia îi zicem gheolcic,care se uneşte cu lacul Ialpug printr-o gârlă. La capătul gheolcicului era aşezat un chişlac populat de tătarinohai. Se numea Babeli-gheol, care se traducea ca „localitate aşezată pe malul unui lac”. Gheol în tătăreşteînseamnă lac. Când primele opt familii de români, veniţi din Banat, s-au aşezat la începutul gârlei, aupreluat aceeaşi denumire, care era deja cunoscută în localităţile din împrejurimi. Românii făceauagricultură, pescuiau, creşteau animale. Dar nu erau în stare să concureze cu tătarii, care erau crescători devite înnăscuţi. Făceau schimb de mărfuri. Trăiau în pace. Când trupele ruseşti au dat peste meleagurilenoastre, tătarii s-au retras în Dobrogea, în Bulgaria. Prima menţiune despre satul Babele se conţine în 12
  13. 13. recesământul făcut de ruşi în 1774, unde era arătat cine şi câţi cai are, câte căruţe, boi. Ruşilor le trebuiaumijloace de transport. Şi ţăranii, care nu păstrau caii, ori boii, erau pedepsiţi aspru. Ruşii considerau că totce au ţăranii, şi chiar ei însuşi, ca persoane, aparţin ruşilor. -Tătarii au lăsat casele şi au plecat? se miră Margaret. -Da. Iar în locul lor ruşii au adus din Bulgaria, care era şi este paşalâc turcesc, bulgari şi o minoritatenaţională, căreia i se zice găgăuzi. Ei şi au ocupat localităţile părăsite de tătarii nohai. Nikola, prietenulmeu, este din bulgarii aduşi. Şi bulgarii, şi găgăuzii, ca şi românii de acolo, sunt un popor muncitori. Seînţeleg de minune. Mulţi s-au înrudit. Nu vă plictisesc? -E foarte interesant! Partea de lângă Dunăre a lacului Ialpug se numeşte Cugurlui, unde creşte cât vezi cu ochii stufărişi,plin cu raţe şi gâşte sălbatice. Şi numai la noi pe Ialpug îşi face cuibul o specie aparte de vulturi,necunoscută în alte părţi cu lungimea aripilor aproape de doi metri. Ciobanii din împrejurimi nu se tem aşade lupi, care erau şi ei o mulţime primprejur, cât de aceşti vulturi, numiţi de localnici găi, sau gaiţe, careînhăţau cârlanii din zbor fără să se oprească. Găile vânau nu numai cârlani, raţe, gâşte, găini, dar şi iepuri,vulpi. Au fost cazuri când prada găilor au fost şi puii de lupi. Nemijlocit în Ialpug, pe lîngă o sumedenie despecii de peşte, mai cresc şi aşa numiţii raci albaştri. Un loc cu adevărat unic! -Ce interesant! Şi ce frumos povestiţi despre meleagurile dumneavoastră! Se vede că vă iubiţibaştina. -Se pare că sunt nostalgic… Au ajuns la casa unde locuia Margaret. -Aici locuiesc. La revedere. Ne vedem la şcoală. -Noi frecventăm o dată în săptămână. -Noi de trei ori -Atunci trecem şi noi de trei ori, spuse Sandu zâmbind. Peste o săptămână plecau la Liege. -Unde au fost domnişoarele pană acum , rosti cu regret Sandu. -Unde au fost ochii noştri?* * * Primele săptămâni de studii la Liege s-au dovedit a fi grele. Nu se putea concentra la lecţii, a primitmustrări de la profesori. Nu era în stare să se sustragă din mirajul amintirilor frumoase. Nikola trăia aceeaşistare. Profesorii, neştiind despre ce este vorba, începuse să creadă că au cumpărat pur şi simplu dreptul deaşi face studiile la Şcoala Superioară de Inginierie Mecanică, una dintre cele mai prestigioase din Europa. S-a pus chiar problema unei eventuale excluderi din Şcoală… -Sandu, îţi închipui ce o să spună domnul Constantin! -Dar tatăl tău? -Întotdeauna învăţam mai prost ca tine. Părinţii mei ştiu de asta. Dar tu ai fost eminent, eşti mândriatatâlui tău, n-ai dreptul să-l dezamăgeşti. Aceste cuvinte simple, rostite de prietenul său, l-au readus la realitate. -Gata! S-a terminat cu prostiile! Din acest moment ne apucăm de carte. Nikola s-a bucurat. Ştia, că din acest moment, nimeni şi nimic n-o să-l devieze pe Sandu de la hotărârealuată. Sandu, când mergea spre scopul propus, arunca tot ce-l împiedica. Anul de studii l-a terminat ca eminent. La Margaret se gândea numai în timpul liber. Tot atunci îi scriaşi scrisori, dar nu prea lungi. Despre Liege, despre natura de aici, despre Şcoală şi obiceiurile acestei ţări. Între altele, la scoală se studiau amănunţit legile fizicii. Sandu manifestă imediat un interes specialpentru energia electrică, slab studiată pe atunci. În ea, mintea lui ageră, a văzut posibilităţi colosale pentrudezvoltarea industriei, pentru iluminarea străzilor, caselor de locuit. Frecventa câteva cercuri unde se 13
  14. 14. studiau diferite aspecte ale acestui fenomen. A răscolit tot ce fusese publicat în acest domeniu. Şi-a propuschiar ca, după absolvirea Şcolii, să înfiinţeze la Bucureşti un laborator de studiere a energiei electrice. În ajunul ultimului examen, Nikola a intrat în cameră agitat. -Ştii ultimele noutăţi? -Nu. -Rusia a declarat război Turciei. Iar turcii bombardează localitaţile românesti, asezate pe malulDunării. Armata rusă trece Dunărea. -Şi România ce face? N-a declarat război Turciei? -Încă nu. -Independenţa proclamată în 1859 n- are valoare, dacă nu-i consfinţită pe câmpul de luptă. -Aşa crezi? -Sunt sigur. E un lucru pe care, se pare îl înţeleg toţi. Şi cei de la guvernare, şi nemijlocit principele.Războiul cu turcii este inevitabil. -Noi ce facem? -Ce propui? -România este Patria mea. Chiar dacă sunt român de origine bulgară. Dacă România intra în razboicontra turcilor, eu sunt obligat să fiu în armata română. Sandu îl îmbrăţişă. -Să ştii că mă mândresc cu tine. Trecem ultimul examen şi mergem în România. La Bucureşti, de la punctul de înscriere a voluntarilor, au fost îndreptaţi spre Regimentul de CavalerieIsmail, unde se aflau la evidentă ca rezervişti. S-au dus la comandantul de escadron, capitanul Dumitru Negel. -Domnule capitan! Voluntarii Averescu şi Kolev s-au prezentat pentru a fi înrolaţi în escadronuldumneavoastră, raportă pentru amândoi Averescu. -Ştiţi să călăriţi? Căpitanul îi privi cu suspiciune. Prea spilcuiţi arătau. -Poftiţi actele noastre. Capitanul le studie. -În Regiment e nevoie de sergenţi. Văd că aveţi studiile necesare. De mâine veţi frecventa şcoala desergenţi. Studiile s-au început deja, dar cred că vă descurcaţi. Acum mergeţi şi să primiţi echipamentulnecesar. Seara, dupa ce le-au făcut pe toate, Nikola propuse: -Mergem la fete? Mă gândeam la Luminiţa. -Şi eu la Margaret. Totuşi nu mergem nicăieri. O facem după terminarea cursurilor. -De acord. Fiind călăreţi iscusiţi, au cucerit imediat simpatia comandanţilor de instruire. Şi-au perfecţionat artamânuirii sabiei. Înţelegeau că e vital pentru un cavalerist. Lui Nikola nu-i prea plăcea acest lucru, dar nuzicea nimic. Sandu se străduia să-i explice, căci se gătesc să lupte cu cavaleria turcească, una dintre celemai puternice cavalerii din lume. Nu numai să lupte, dar şi sa birue! -Ce o să zică Luminiţa? -Suntem militari, n-ai uitat sper. Şi îşi continuau exerciţiile cu sabia. După absolvirea Şcolii s-au prezentat la capitanul Negel. Averescu a fost numit comandantul grupeiunu, iar Kolev al grupei doi. -Comandantul plutonului este plutonierul Tudorescu, le spuse căpitanul. De plutonierul Tudorescu auzise numai vorbe bune. Era aspru, dar îşi respecta subordonaţii. Nupedepsise pe nimeni neîntemeiat. Provenea dintr-un neam de militari de carieră. Tudorescu le examină documentele. -Am auzit ca sunteti călăreţi de ispravă. Am rugat sa fiţi trimişi în plutonul unu, pe care am onoareasa-l comand. Astazi aveţi zi liberă. Măine vă preluaţi grupele. -‘Inţeles, domnule plutonier. Erau bucuroşi că sunt liberi, şi că pot pleca la domnişoarele lor. -La cine ne ducem mai întâi? 14
  15. 15. -Mergem la Margaret, propuse Sandu Au bătut la poartă. Veni un servitor. -Pardon, vă rugăm să transmiteţi domnişoarei Margaret că este aşteptată. -Imediat Peste puţin timp apăru domnişoara Margaret. Sandu se apropie de ea, o luă de mână. -Când aţi sosit la Bucureşti? Ce e cu uniforma asta? Au ezitat. După un timp Sandu rosti: -Suntem de-o lună aici. Ne-am înrolat voluntari. -Şi…. n-aţi dat de ştire? -Suntem militari. Azi ni s-a dat zi liberă. Crede-mă, dacă aveam posibilitate, zburam la tine, spuseSandu, şi privi vinovat. -Atât de mult te-am aşteptat! -Regret. -Margaret, dădu glas Nikola, mergem la Luminiţa. -Împreună v-am aşteptat. -Încă o dată scuze! N-au observat cum s-a lăsat noaptea. O noapte cu lună plină, o noapte de vară. Spre casă au mers pejos. Sandu a fost iertat. Avea o dispozitie bună. -Veţi sta mult la Bucureşti? -Nu ştim. Mâine aflăm. S-a apropiat de ea, a îmbrăţişat-o. Ea se lipi strâns de el. Sărutul, aşteptat mai mult de un an deamândoi, s-a dovedit a fi lung şi dulce. Apoi, fireşte, au mai urmat şi altele. -Mi s-au îmflat buzele, spuse ea fericită într-un târziu. -Şi mie, confirmă râzând şi spus Sandu, mâine seară ne vedem? -Dacă doreste domnul..?? De altfel… grad ai? -Sergent, domnişoară, şi domnul sergent doreşte! -Atunci până mâine! A plecat fericită. A doua zi, regimentul, în marş forţat, a fost trimis pe front. Sub Plevna ruşii purtau lupte grele şiaveau pierderi importante. Acolo era şi destinaţia spre care se îndrepta Regimentul de Cavalerie Ismail. * * * Spre primăvara anului 1877 Rusia a concentrat în Basarabia, ocupată de ei în 1812, şi în restulMoldovei, o armată cât se poate de puternică. Din Asia Mijlocie au fost transferate unităţile eliberate deacţiunile militare, ca urmare a încheierii păcii pe acest teatru de război. Încă din secolele X-X1 ruşii vroiau să jefuiască Bizanţul, să cucerească Constantinopolul. UlteriorRusia a organizat mai multe expediţii militare, însă spre fericirea populaţiei locale, respectivele expediţiiau eşuat. Dar aceste intenţii n-au dispărut din mintea ţarilor ruşi. Îndemnat de anturaj, şi profitând de slăbirea puterii militare a Imperiului Turc, ţarul Rusiei Alexandrual 11-lea, a hotărât să cucerească Constantinopolul. Ca Puterile Centrale să nu ştie scopul adevărat al acesteicampanii, şi să nu-l oprească, ţarul a hotărât să-şi mascheze acţiunile sub lozinca eliberării fraţilor bulgari.Bulgarii, care nu ştiau încă cine sunt ruşii, i-au susţinut. Ţarul şi-a convocat la sfat o serie de demnitari. -Domnule Ministru, întrebă el, când începem campania Balcanică? -Aşteptăm să sosească trei divizii din Turkestan. Dar şi drumurile pe care urmează să înainteze armatanoastră, sunt anevoioase. -Mobilizaţii pe bulgari. Să lucreze zi şi noapte. Am auzit că e un popor muncitor. -Da Înălţimea Voastră. -Rusia are nevoie de popoare care să muncească. După ce ocupăm Bulgaria şi Constantinopolul,bulgarii vor munci pentru noi. 15
  16. 16. -Aşa va fi, Înălţimea Voastră! Propaganda lucrează bine, şi bulgarii sunt gata să lupte până la sacrificiucu turcii. E şi interesul lor direct. -Cum e aprivizionată armata? -Achiziţionăm tot ce e necesar de la populaţia locală din Basarabia şi Moldova. Localnicii cam mor defoame, în schimb armata are tot ce-i trebuie. -Pregătiţi ce e necesar pentru înrolarea în armata noastră a cât mai mulţi bulgari. Unităţile formate dinbulgari să fie trimise pe cele mai expuse sectoare. Cu cât vor muri mai mulţi bulgari, cu atât mai uşor îivom stăpâni ulterior… Nu-i aşa…? Să creadă că-i eliberăm. -Găsim şi aliaţi? -La ce ne trebuie domnule ministru? Ca după război să împărţim cu ei teritoriile ocupate? De altfel, ladrept vorbind, în afară de români, care au o armată bine organizată, nici nu prea avem din cine alege. -Pe români şi i-am avut în vedere. -Ne discurcăm şi singuri. Comandant suprem al armatei în campania din Balcani este numit fratelemeu, Marele Duce Nikolai. La începutul războiului ruşii n-au acceptat ca armata româna să participe la război. Erau foarte siguri decapacitatea lor de atac, mai ales că bulgarii, care treceau Dunărea, spuneau că turcii nu mai sunt capabili saopună o rezistenţa prea mare. Ruşii nu doreau să împartă cu nimeni victoria şi, respectiv, teritoriile,eliberate de turci. La Plevna însă, la un moment dat au înţeles că singuri nu numai nu-i vor putea bate pe turci, dar riscausă fie învinşi ei însuşi şi chiar să-şi piardă toată armata. Atunci Marele duce Nikolai, comandantul supremal armatei ruse din Balcani, adresă principelui Carol 1, o scrisoare în care îi solicită să ajute armata rusă,care, după cum scria el riscă să,fie nimicită de turci. După câteva solicitări de acest fel, România îşi trimiseîn Balcani diviziile trei si patru. * * * Regimentul de Cavalerie Ismail, era istovit de marşul forţat spre Plevna. Situaţia ruşilor devenise întretimp de-a dreptul catastrofală şi Regimentul a fost aruncat imediat în luptă contra cavaleriei turceşti, carefăcea adevărate ravagii în rândul aliaţilor. Cavaleria turcească se afla şi ea după lupte grele. Când s-a ordonat atacul, Averescu se repezi fără ezitare înainte. Grupa sa l-a urmat, întrecându-l peplutonierul Tudorescu. Şi primii s-au ciocnit cu turcii. La un moment dat asupra lui Averescu se năpusti un turc masiv, cu faţa schimonosită de ură. Se ridicăîn şa, sabia îi sclipi în soare, şi se pregătea să lovească cu toată forţa. Dar nu degeaba Averescu era uncălăreţ iscusit. Îşi struni puţin calul şi turcul rată. Urmă lovitura de sabie a lui Averescu. Capul turcului sedispărţiră de corp şi căzu la pământ. Încăierarea cu turcul dură câteva secunde. Privi apoi spre câmpul de luptă. Se repezi în ajutor. Unostaşi rănit se apăra cu greu de un turc. Doar câteva clipe, şi ostaşul ar fi căzut răpus. Averescu lovi, şiturcul alunecă uşor din şa. -Treci în spatele meu, îi ordonă el ostaşului. Turcii n-au rezistat şi s-au retras. Curând Regimentul a fost scos în rezervă. Să-şi completeze plutoanelecu oameni, să-şi vindece ostaşii usor răniţi, caii. Au fost trimişi într-un orăşel bulgăresc. Grupa lui Averescu se instală într-o gospodărie bine pusă lapunct. Pierdse trei ostaşi, şi avea doi răniţi uşor. Caii au fost adăpostiţi în grajd. Ostaşii s-au culcat şi auadormit pe loc, iar el a controlat să fie hrăniţi caii. Stăpânul avea trei feciori, care luptau în armata rusă.Trăia cu nurorile, cu trei femei tinere şi frumoase, care, dacă nu era stăpânul pe aproape, se uitau pe furiş laostaşi. Cea mai mare nu avea treizeci de ani. A doua zi sosi rezerva. A făcut cunoştinţa cu fiecare militar nou. -Mâine plecăm în câmp la instruire şi fiecare v-a arăta ce poate. Acum odihniţi-vă. Seara, după ce ostaşii, obosiţi de instruire, se culcau, Sandu, împreuna cu stăpânul, se aseza pe prispă,şi conversau. I-a vorbit despre locul său de naştere, despre prietenul său Nikola. S-au împrietenit. Cu ei se 16
  17. 17. aşeza şi nora cea mare. La întrebarea stăpânului ce caută cu ei, a răspuns că vrea să ştie totul desprerăzboiul, la care participă soţul ei. N-a scos nici un cuvânt. Numai asculta. Când stăpânul se întorcea într-oparte, se uita ţintă la Sandu. Sub privirea ei acesta roşea, i-ar inima începea să bată mai tare. Se străduia sănu se uite la ea. Dar această privire a ei îl însoţea peste tot - la masă, la instruire în câmp, iar de la un timpşi în somn. De regulă după ce stateau la taifas, Sandu mergea la grajd să vadă cum au fost hrăniţi caii. Apoi plecala culcare. În a patra seară stăpânul a stat doar putin, şi a plecat. Se simţea cam bolnav. A plecat cu el şi nora.Sandu s-a dus la grajd. Totul era în regulă. Se porrni spre uşă, dar ea se deschise, şi în grajd intră nora ceamare a gospodarului. A închis bine uşa, se apropie de el. La un moment simţi că buzele ei îl ard. Doamnaavea experienţă, şi săruturile ei îl aprindeau tot mai mult. La un timp ea spuse: -Mă duc în sarai. Tu vii peste două minute. În sarai pe niste scânduri, erau aşternute două rogojini, iar peste ele nişte ţoale. Lumânarea abea ardea.El se oprit şi nu ştia ce să facă. Ea râse uşor şi îi şopti: -E simplu de tot, doar scoateţi hainele. El însă continua să stea ca înţepenit. Nu-şi putea permite să se dezbrace în faţa unei femei. Ea se parecă pricepu despre ce e vorba. -Mă întorc. Văzând cum el tremură de nerăbdare, ea a stins lumânarea, s-a apropiat de el şi l-a îmbrăţişat. Că el n-a mai avut legături sexuale niciodată, ea a simţit din prima dată.-Puişorul meu, se luminează. Eu plec. Vezi să nu adormi aici. Dacă află cineva, mai mult nu ne maiîntâlnim. Dacă totul v-a fi în ordine, ne vedem seara tot aici. L-a sărutat şi a plecat. Toată ziua nu şi-a putut afla locul. Senzaţiile trăite noaptea trecută continuau să-l copleşască. Nu-şiimaginase vreodată că relaţia cu o femeie, fie şi întâmplătoare, poate avea atâta putere asupra unui om.Ostaşii băgară de seamă deja că sergentul nu prea are poftă să facă exerciţii. Unul din cei vechi, însurat şicu copii glumi: -Se pare că sergentul nostru a dat de miere. Într-una din zile se pomeni convocat la comandantul Regimentului. Se adunase toţi ofiţerii. -Domnilor, începu colonelul, am astazi onoarea să înmânez ordine şi medalii ofiţerilor şi ostaşilor cares-au evidenţiat în luptă. Sunt distincţii ruseşti, prin care comandamentul rus v-a apreciat efortul şi jertfireade sine. Lui Averescu i s-a dat “Medalia comemorativă de campanie “, pentru că se avântase primul în luptă.Aceeaşi medalie a primit şi plutonierul Tudorescu. Tudorescu a liniat plutonul, în faţa cărui i-a mulţumit sergentului Averescu pentru vitejie în luptă. Seara Anea îl îmbrăţişă strâns. -Nu ştiiam că baieţelul meu cel dulce este de fapt un viteaz. -Asta-i luptă pe viaţă şi pe moarte. Cine pe cine A doua zi Regimentul a fost trimis la Plevna, unde armata rusă nu izbutea să spargă apărărea bineorganizată a turcilor. Marele duce al Rusiei, Nicolai, a organizat în luna august 1877 o întalnire între ţarul rus şi principeleRomaniei Carol 1. La această întrevedere s-a decis întrarea definitivă a Romaniei în război cu drepturidepline. Armatele rusă şi cea română de la Plevna au fost puse sub comanda lui Carol 1. Din partea Rusieiasista generalul Zotov. Regimentul şi-a ocupat sectorul, conform dispoziţiei de luptă. Comandantul Regimentului a hotătât săformeze un detaşament de recunoaştere, compus din 30 de militari. Comandant a fost numit plutonierulTudorescu. Grupa lui Averescu a fost inclusă în componenţa acestui detaşament. Regimentul a devenit subunitatede infanterie şi caii au fost duşi la adăpost. Plutonierul Tudorescu şi-a împărţit detaşamentul în două grupe. Una sub comanda sa, iar pe cealaltă apus-o sub comanda lui Averescu. Au început antrenamentele. Începuse cu târâitul. Să impui cavaleriştii, 17
  18. 18. care se considerau, şi de fapt erau, elita forţelor armate, să se târâie, era o problemă. Dar Averescu arezolvat-o simplu: prin exemplu personal. Au învăţat comenzile care se dădeau în tăcere, prin semneconvenţionale. După o săptămână de antrenamente, pe la ora unu noaptea, au pornit în prima misiune de recunoaştere.Trebuiau să cerceteze flancul drept al sectorului, unde ataca Regimentul. Totul s-a făcut fără probleme. Auurmat şi alte incursiuni. Ziua dormeau, noaptea porneau în recunoaştere. Într-una din seri se întorceau din misiune. Se târâiau fără zgomot. Averescu, ca întotdeauna, se deplasaprimul. La un moment auzi un foşnet. Semnala să nu se mişte nimeni. Au stat destul timp nemişcaţi.Foşnetul nu s-a mai repetat. Totuşi Sandu nu se grăbia să dea semnalul de continuare a deplăsării. Simţea căîn faţă este ceva, probabil o ambuscadă. De fapt un grup de cercetaşi turci se întorceau spre poziţiile lor.Averescu îi văzu. Când turcii s-au apropiat, dădu semnalul de atac. Şi primul l-a atacat pe turcul, care sedeplasa în fruntea şirului. Îl lovi cu latul sabiei, şi turcul se prabuşit. Ceilalti au fost ucişi. Prizonierul turc a spus tot ce ştia. Averescu primi mulţumire de la comandantul Regimentului. La 30 august, de ziua naşterii ţarului rus, a avut loc un asalt general asupra Plevnei. Atacul în coloană,în plină figură, a provocat pierderi colosale în rândul atacatorilor. Turcii au respins uşor atacul. Regimentula avut şi el pierderi mari. Şi grupa lui Averescu, cea mai bine pregătită, a pierdut trei ostaşi morţi şi trei uşorrăniţi. A fost grav rănit şi comandantul de pluton Tudorescu. După luptă Averescu a fost chemat la comandantul Regimentului. -Domnule Averescu! Până vi se va trimite un nou comandant de pluton, preluaţi comanda plutonuluidumneavoastră. Ordinul este semnat deja. Căpitanul Negel îl va citi în faţa plutonului. -‘Inţeles, domnule colonel! A luat în primire plutonul. A făcut cunoştinţă cu fiecare ostaş. Li s-a acordat un răgaz de cinci zilepentru completarea Regimentului cu oameni pentru atacul decisiv asupra redutei Grivita 1. Din momentul transformării Regimentulti de Cavalerie Ismail în unitate de infanterie, după pierderelemari de oameni, Averescu încercă să găsească o soluţie mai bună de atac. “Nu se poate să nu existe vreometodă de a se evita pierderi atât de grele. Sunt sigur că nimeni nici nu se gândeşte la aşa ceva. Viaţaostaşului de rând se pare că nu costă nimic. Iar conducerea Armatei române copie orbeşte tactica altora.” Şi chiar în aceeaşi seară, pe neprins de veste, Dumnezeu l-a îndrumat. Aşa spunea el mai târziu.Dimineaţa, înainte de instruire, a aliniat plutonul. Le-a lămurit ostaşilor ce trebuiau să facă. Nu păru să leplacă ideea. Dar Averescu era convins că are dreptate. Avea un test personal: dacă în timpul unor instruiriostaşilor nu le place ceva nou, anume aceasta şi trebuie făcut. A fost şi el ostaş de rând şi a avut aceeaş starede spirit. Seara s-a mai adăugat o problemă. Ostaşii din alte unităţi, au început să-i ia peste picior. “ Ce fel deostaşi sunteţi voi , dacă alergaţi ca iepurii. Vă tupilaţi la fiecare împuscătură. Vă târâiţi ca nişte adevăraţiopincari.” Ostaşii lui erau nemulţumiţi. Cereau să fie amânate aceste antrenamente. Averescu însă acontinuat . Tactica pe care se pregătea s-o aplice era pe cât de simplă, pe atât de eficientă. Plutonul trebuia să atacenu în coloană, în plină figură şi în linie dreaptă cum se proceda curent, ci cât mai aplecat la pământ, înzigzag, cu culcări la pământ şi cu adăpostirea în spatele oricărui dâmb, copac, groapă, în spatele oricăruiloc potrivit din teren. Astfel încât trăgătorii turci să nu aiba timp pentru a ţânti bine. La adunarea ofiţerilor, convocată înainte de atacul decisiv, mulţi din ei au continuat să glumească peseama lui Averescu, spunând că el, fiind subofiţer, n-are nici măcar idée de tactica militară adevărată, căfoloseşte o tactică ruşinoasă pentru Armata română. Averescu n-a ripostat. Avea gândire de inginer.Cuvântul “inginer” înseamnă om care gândeşte aplicat, care are creeri în cap. Majoritatea ofiţerilor însă nuprea gândeau. Îndeplineau orbeşte ordinul comandantului superior. Averescu era sigur că lupta vademonstra clar cine are dreptate. Numai căpitanul Negel l-a susţinut: -Degeaba glumiţi, domnilor ofiţeri! Personal am impresia că tactica pe care vrea s-o introducă sergentulAverescu, este tactica cea mai potrivită pentru atacul infanteriei în front. Regret că celelalte plutoane nu s-au antrenat -Eu n-o să-mi antrenez niciodată subordonaţii pentru aşa ceva, spuse supărat cineva dintre ofiţeri. -Dacă va fi rezultat, eu voi antrena ostaşii, spuse altul. 18
  19. 19. -Toţi sunt liberi. La încheierea întrunirii căpitanul se apropie de sergent: -Domnule sergent, rămâne să demonstraţi în luptă că aveţi dreptate. Personal cred că tacticadumneavoastră reprezintă viitorul tacticii de asalt al infanteriei. Ba chiar sunt absolut convins că este aşa. -Vă mulţumesc pentru susţinere, domnule căpitan. -Şi dacă nu vă susţineam, vă schimbaţi tactica?. -Niciodata! Înainte de atac şi-a mai instruit o data subordonaţii şi la semnalul atacului, s-au repezit cu toţii înainte,lăsând în urmă celelalte plutoane. Când a răsunat prima salvă, întreg plutonul s-a întins imediat la pământ.Gloanţele au şuierat pe deasupra capetelor, neatingând însă pe nimeni. Celelalte plutoane au avut pierderimari. Când împuşcăturile au încetat, Averescu dădu comanda şi plutonul se avântă în atac. Turcii, care nu seaşteptau la un atac atât de rapid, au cedat. Cea mai întărită redută turcească, Grivita 1, a fost în final cucerită. Plutonul lui Averescu n-a pierdut nici un ostaş, având doar doi răniţi. Celelalte plutoane au avut însăpierderi grele. Sergentul Averescu a deveni eroul zilei. Ofiţerii, care glumiseră pe seama lui, şi-au cerutscuze, felicitându-l. Căpitanul Negel era bucuros că unitatea lui a pătruns prima în redută.Adresându-se ofiţerilor convocaţi la şedinţă, căpitanul Negel a spus: -Ţineţi minte, nu vreau să fiu prea patetic, dar pe acest Averescu îl aşteaptă o mare carieră militară.A doua zi căpitanul Negel a fost chemat la comandantul Regimentului. -Domnule căpitan! Ce pluton a ocupat primul reduta.? -Plutonul unu, domnule colonel! -Cine e comandantul? -Sergent Averescu ! -Se pare că Tudorescu a lăsat un bun urmaş. -Sergentul Averescu a folosit o tactică noua de atac. Ca urmare n-are nici o pierdere. -Adică? Căpitanul îi vorbi despre sensul tacticii aplicate de Averescu. -Da, rosti în final comandantul, acest sergent pare să aibă în primul rând o bună gândire analitică şi amînteles că este şi curajos. -Întocmai! -Nu e timpul să primească gradul de plutonier? -Întocmai! Dar…, vă rog să rămână comandantul plutonului unu – se grabi să spună căpitanul, de teamăca nu cumva colonelul să i-l ia pe Averescu. Ştia slăbiciunea colonelului pentru oamenii de calitate. -Veţi primi ordinul. Regimentul a fost felicitat de principele Carol 1. Din păcate, au foat luate doartrei redute din paisprezece. -Când atacăm din nou? -Nu mai atacăm. S-a decis ca Plevna să fie încercuită, şi luată prin înfometare. După lupte înverşunate, alte unitati ale armatei române au pus stăpânire şi pe reduta Rahova. La 28 noiembrie Osman Paşa a încercat să spargă încercuirea, dar, fiind înfrânt şi rănit s-a predatcolonelului român Cerchez. Au fost capturaţi 45000 de soldaţi turci, dintre care 2500 de ofiţeri. După capitularea Plevnei, armata română a operat în nord-vestul Peninsulei Balcanice, iar ruşii, după ceau trecut munţii Balcani, au înaintat pe directia Sofia – Filipopol – Adrianopole, ajungând aproape deConstantinopol, adică aproape de obiectivul final al acestei companii. Dar nu s-au hotărât să-l atace. Regimentul de Cavalerie Ismail a fost dislocat în zona Vidin – Belogradcik, prin care se ţineau subcontrol caile de acces spre Serbia şi Sofia. Averescu a primit gradul de plutonier şi medalia “Apărătorii Independenţei”. Această medalie a primit-o şi capitanul Negel, şi toţi soldaţii plutonului unu. Regimentul a fost întors în rândurile cavaleriei. Iar tactica folosită de Averescu a fost uitată. Ofiţeriiinfanterişti ori nu ştiiau de ea, ori nu voiau s-o aplice. Mai târziu această tactică a fost folosită de un generalgerman, fiind considerată ulterior ca tactică germană… 19
  20. 20. În decembrie s-au lăsat nişte geruri cumplite. Luptele, mai bine zis, ciocnirile sporadice dintre cavaleriaturcească şi cea română, au încetat complet. Cavaleriştii au fost repartizaţi pe la case. În ianuarie au fost mobilizaţi şi introduşi în lupta pentru încercuirea Vidinului. Într-o puternică încleştarecu cavaleria turcească, calul lui Averescu a lunecat, prinzându-l sub el pe călăreţ. S-a ales din aceastăcoliziune cu faptul că piciorul şi mâna stângă nu-i functionau, şi că avea mari dureri la coloană. Regimentulplecă înainte, urmărindu-i pe turci. Calul, cu picioarele frânte, se uita la el, parcă cerându-şi iertare pentrucele întâmplate. În jur nu era nimeni, nu avea de la cine primi ajutor pentru a-şi scoate piciorul prins subcal. Începu să îngheţe, şi se hotărâ să strige după ajutor. Făcu un efort, dar nu-şi auzi vocea. Mai încercă odata - acelaşi efect. Se lăsă noaptea. Piciorul şi mâina stângă nu funcţionau şi toate încercările lui de a seelibera singur, n-au dat nici un rezultat. Frigul i-a cuprins întreg corpul. Îşi simţea îngheţate mânile şipicioarele. Într-un târziu calul îşi coborâ încet capul, se întinse şi încremeni în această poziţie. Averescurămase singur pe câmpul de luptă. Gerul l-a paralizat. Îşi vazu ca prin vis mama, cum îl duce de mână labiserică, cum se încăieră la bătae cu copiii de ţărani, din care nu întotdeauna ieşea învingător. Ţăraniicomunei Babele erau ţărani liberi şi nu aparţineau nimănui. Se supuneau doar domnitorului ţării, şi, laprima lui chemare, îşi încălecau caii şi se prezentau la curte. Erau ţărani - răzeşi, din categoria celora careaveau ca menire principală apărarea frontierii ţării, şi care se întrau primii în luptă cu nenumăratele triburitătărăşti, ce atacau şi jefuiau ţara. Pentru ei nimeni nu era autoritate, dacă nu era dovedită la bătaie,călărime, înnot, luptă. Îşi reveni într-o încăpere frumoasă, într-un pat mare şi plăcut. Iar alături se afla o fetiţă, care avea grijăde el. Era cald şi bine. Îşi aminti de tot ce i se întâmplase. -Unde mă aflu? întrebă el. Copila îl privi, dar nu spuse nimic. Repetă întrebarea, dar domnişoara numai zâmbi. -Nu înţeleg, spuse ea în sfârşit în bulgară. El îşi repetă întrebarea în bulgară. -Vă aflaţi în casa boierului Vasil Ghendov. Dar de unde ştiţi bulgăreste? se arată ea mirată. -Vorbim mai târziu. Mă pot ridica? -Numai cu permisiunea doamnei. -Unde e doamna? -Daca trebuie, o chem. -Cheam-o. Domnişoara plecă, şi reveni însoţită de o doamnă între doua vârste. -Cine m-a adus aici? -Soldaţii dumneavoastră. Vă trebuie ceva? întrebă doamna cu voce caldă. Se aşeză, îl privi, şi îiîndreptă perna. -Vreau să mă ridic. Se poate? -Poftim. Dacă vă doare, spuneţi şi vă ajut. Nu acceptă ajutorul. Se ridică încet, şi tot încet începe să păşească. Simţea durere în picior, dar îşiîncleştă dinţii şi continua să se mişte. O durere acută în spate îl facu să se aşeze pe primul scaun de lângă el. -Mergem la pat, domnule plutonier! Şi vă rog nu vă mai sculaţi fără voia mea. Aţi înţeles? -Da, doamnă. Dar de ce nu sunt la spitalul militar? -Domnul colonel, comandantul Regimentului dumneavoastră, este prieten vechi cu soţul meu. Şi eurăspund în faţa colonelului de sănătatea dumneavoastră. N-o să mă suparaţi? -Nu, doamnă. Vă promit! glumi el. -Bine. Domnişoara-i de la spitalul militar. Va fi de gardă. Organismul tânăr şi puternic al lui Averescu a învins repede starea de imobilizare. Peste trei zile seridică şi întreprinse câţiva paşi siguri. Piciorul şi mâina erau în regulă, spatele în schimb continua să-lsupere rău. Doamnei îi spuse că totul e în regulă. Ea s-a uitat lung la el, dar n-a spus nimic. -Doamnă ! Trebuie să plec la Regiment. Mă aşteaptă camarazii de luptă. -E bine că vă aşteaptă numai că războiul s-a terminat, iar Regimentul nu mai este în Bulgaria. -Unde e? -Nu ştiu exact. Din vorbele colonelului am înţeles că s-a întors acasă. -Şi eu ce fac însă? -Domnul colonel v-a lăsat pe mânile mele, glumi ea 20
  21. 21. -Adică? -Eu decid mai întâi în ce stare sunteţi. Şi când puteţi pleca. -Sunt totalmente în mânile dumneavoastră? -Cam aşa….. Doamna îl privi lung şi cu interes. Acest tânăr începuse s-o preocupe din ce în ce mai mult. Dar eaalungă gândurile care putea aduce la păcat. Era o doamna stimată în societate, religioasă şi credincioasăsoţului. Pe stăpânul casei Sandu aşa şi nu-l văzu. Doamna spunea ca e ocupat cu formarea noii administraţiilocale. A venit primăvara. O primăvara sudică, cu cer senin, cu căldură blândă, proprie anotimpului. Se simţearefăcut. Spatele însă continuie să-l doară. Când îndrăzni prima oară să-l mângâie pe cap şi văzu cum tremura el, s-a simţit fericită. Fericită căcineva aşteaptă mângâierile ei, mângâieri care, în ultimul timp, nu-i trebuiau nimenui. Era dornică să fie şiea mângăiată, îmbraţişată. Dar soţul uitase de ea, preocupat de politică. Şi aştepta cu nerăbdare să se facăziuă, să se ducă la “baieţelul” ei, cum îl numea ea cu gingăşie. Să rămână peste noapte cu el nu se hotăra. Setemea de Dumnezeu. Numai el, cel de sus, i se părea ei o reţinea să-l îmbraţişeze strâns, să î-l sărute dulcepe cel, care îi împluse viata cu un sens, unul neştiut de ea până acum. Era sănătos demult, dar ea găsea tot noi şi noi boli la el, ca să-l mai reţină. Măcar puţin, dar să se maisimtă fericită fie şi doar prin simpla lui prezenţă Ziua au petrecut-o ca întotdeauna. Seara, înainte de plecare, ea l-a mângâiat pe cap, şi a vrut să plece.Dar el a apucat şi ia sărutat mâna. Şi-a revenit, încetişor îşi retrase mâna, şi plecă fără să se uite înapoi, cum o făcea întotdeauna. Nu se aşteptase la aşa ceva. Credea că o să accepte acţiunile lui. Dar ea a plecat. De ce, nu ştia. Şi nuştia ce să facă mai departe. Doar hotărârea a fost luată, şi nu era deprins să nu ducă la bun sfârşit ce ahotărât. S-a culcat, dar nu era în stare s-ă adoarmă. Stăpânul aşa şi nu s-a întors. Somnul nu-l prindea. S-a sculat, şi hotărât s-a îndreptat spre camera ei. Adormea, când a auzit paşii ce veneau spre cameră. Uşa se deschise încet, şi a întrat el, acela, pentrucare şi lăsa uşa deschisă. S-a repezit în întâmpinarea lui, uitând că este o doamna respectabilă. Acum conta numai el. Spre dimineaţă l-a trezit. Se uita cum doarme, ii era milă de el, nu vroia să-l trezeasca, dar se lumina. * * * La Bucureşti s-a prezentat direct la Regiment. A fost întâmpinat de ostaşii săi, care s-au bucurat sincerde revenirea lui. Comandantul Regimentului era în concediu, iar adjunctul acestuia l-a trimis să treacăcomisia medicală, obligătorie pentru toţi. S-a prezentat în faţa comisiei. A parcurs toate testările şi acun aştepta rezultatul. Se simţea sănătos tun. Decizia comisiei l-a şocat. A fost găsit bolnav la plămâni, ca urmare a îngheţului de la Vidin. Aîncercat să explice membrilor comisiei că e sănătos, că, la o adică este într-un fel erou al războiului pentruIndependenţă. N-a ajutat. Nu i-a fost de ajutor nici raportul maiorului Negel, fostul comandant de escadron,căruia se adresase. -Domnule maior! Dar domnul colonel poate să mă ajute? -Nu. Este numit ataşat militar. La Regiment va fi numit un alt comandant. A primit a treia medalie” Trecerea Dunării” care îl astepta. Dar faptul îl lasă rece. Nu ştia ce să facă. Nikola Kolev căuta să-l liniştească. Sandu hotărâ să plece acasă la părinţi. Să-i vadă, să se scalde în ghiol, cum îi spuneau localnicii laculuiIalpug. Dar în primul rând să încerce să se vindece. Nu-şi dorea o altă viaţă decât cea de militar de carieră.Era ferm convins că va reuşi. 21
  22. 22. Vestea despre vitejia lui în luptă la devansat. Soldaţii Regimentului de Cavalerie Ismail, care seîntorseră acasă mai înainte, au răspândit faima. A fost întâmpinat ca un erou. Medaliile de pe piept spuneautotul. Părinţii se mândreau cu el ca militar, aşa cum se mândreau cu Sandu şi ca student. Judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail se mai aflau înca în componenţa statului român. Peste catva timp,însă, locuitorii acestor meleaguri vor încerca pe spatele lor, ce înseamnă ocupaţie rusească. Se scăldanestingherit zile întregi, mergea la pescuit, şi călărea, călărea… Mama, ajutată de două femei în vârstă, s-a apucat să-l vindece. Mixturile din ierburi erau amare, unamai amară decât alta, dar el răbda. Mânca în special carne de miel, pregătită într-un fel aparte de bătrâne, cunişte amărăciuni adăugate în carne. Bătrânele se mirau de răbdarea lui. Nu prea mulţi în situaţia lui au răbdat. Făceau totul ca să-l vindece.Era, într-un fel pusă la încercare şi orgoliul lor de vindecătoare vestite. La începutul lui septembrie a primit vestea că este trecut în rezervă. Imediat şi-a luat rămas bun de lapărinţi, de la prieteni şi a plecat la Bucureşti. S-a dus să se “bată”. Nu era deprins să piardă. Cariera de militar era scopul vieţii lui, şi nu avea degând să cedeze. Înaintă mai întâi cerere către Ministerul de Război, rugând insistent să fie încadrat în armata activă.Aştepta răspunsul. Trăia la “hotel”, cum începuseră să se numească în manieră franceză, “mai civilizat”,hanurile. Se duse la Kolev. -Cum e acasă? -E bine. Am trecut şi pe la ai tăi. Le este dor de tine. -Plec şi eu la baştină. -Pleacă acum, cât ruşii n-au ocupat încă şi judeţele noastre. Atunci ca militar n-o să mai poţi pleca.-Da, fraţii ruşi se poarta de a dreptul porceste. Am auzit şi am văzut multe, dar nu credeam. Uite acum ce aufăcut cu Bulgaria, pe care chipurile doreau s-o elibereze. Au împărţit-o în două. O parte şi-au luat-o lor, iaro parte au dat-o Turciei. De parcă ar fi fost un bun moştenit. Interesant, noi pentru ce am vărsat sânge pecâmpurile de luptă? Ruşii ne fac uitaţi, poartă tratative privind teritoriile româneşti cu turcii, şi nu cu noi.Trebuia atunci, la Plevna, sa-i lăsăm să-i nimicească, să ştie bine ce înseamnă aliaţi. Dar, iarăşi uite cum auprocedat cu bulgarii? Pentru ce au murit sute de mii de bulgari? Regret, că principele Carol n-a înţeles cinesunt ruşii, şi că s-a grăbit să le vină în ajutor. -Mă miră să aud asta de la un bulgar. Voi mai că nu-i sărutaţi într-un loc pe ruşi! - Credeam în tot ce spuneau. Nu ştiam cine sunt de fapt. Dar ai să vezi, bulgarii n-o să-i mai primeascăvreodată aşa, ca acum . Ruşii şi-au arătat adevărata lor faţă. -Minunat! Dar altceva nu vrei să auzi? De exemplu că întreabă de tine mereu. -Găseşte-i un cavaler. Unul mai bun ca mine. -Eroi ca tine nu mai sunt! - Erou, care a fost trimis în rezervă! -Zice că-i o confuzie la mijloc. Nu se poate ca un militar ca tine, să nu trebuiască ţarii! -Aşa credeam şi eu. Dar vezi realitatea! Timpul trecea, iar răspunsul autorităţilor solicitate întârzia. În ajunul de Anul Nou a primit înştiinţare să treacă comisia medicală. Retrăia. A fost recunoscut sănătos. După Anul Nou este în sfârşit înrolat oficial în armată. A reluat conducerea plutonului unu. Kolev afost numit comandantul plutonului doi. -Uite acum, dacă domnişoara Margaret este liberă, mergem la ea, Sandu bucuros s-a adresat catreNikola. -Ai întârziat. Margaret se pregăteste de nuntă. Vestea îi cam şterge bucuria de pe faţă. Nu fiindcă se mărita, asta o fac toate domnişoarele maidevreme sau mai târziu, ci pentru că pierdea, i se părea lui altfel, un prieten care atunci, când avea nevoie,îl ajuta numaidecât. A întrat în ritmul obişnuit pentru viaţa unei unităţi militare. Aplicaţii, instruire, reuniuni ofiţereşti. 22
  23. 23. În martie s-au început aplicaţii tactice de divizie. Asista şi Comandantul Armatei 1, care inspectadivizia. Regimentele diviziei au fost împărţite în doua tabere, care urmau “să se lupte” între ele. Tabăra încare a nimerit Regimentul de Cavalerie Ismail, a fost numită convenţionat, “ roşiori”, iar cealaltă - “roşi”. Aplicaţia s-a început de la situaţia, că toţi comandanţii de regiment, batalioane şi escadroane erau răniţişi nu - şi pot comanda unităţile lor. Maiorul Negel, comandantul escadronului, l-a numit pe plutonierul Averescu în locul său, iar el apreluat comandamentul batalionului. “Adversarii” s-au aliniat, fiind gata de luptă: cavalerie contra cavalerie, infanterie contra infanterie. Averescu lămuri în faţa escadronului în ce constau obiectivele manevrei. Urma, ca prin folosireatuturor mijloacelor de luptă, inamicul să fie înconjurat, şi silit să capituleze. -Ordon: plutonul unu şi doi atacă frontal. Plutonul trei execută o manevră de învăluire pe dreapta şiîntră primul în luptă. Celelalte plutoane rămân în rezervă. La semnalul dat pentru atac, plutonul trei iureş porni înainte. O parte din escadronul inamicului serepezi în întâmpinare. Dar plutonul trei, conform dispoziţiei dată de Averescu, se deplasa din ce în ce maiîn dreapta, desprinzându-l pe inamicul ce îl ataca de grosul escadronului. Era tocmai ce voia Averescu. -Plutonul unu şi doi, înainte! comanda el. Dinspre inamic asupra plutonului unu şi doi s-au năpustitplutoanele rămase. Averescu lasă inamicul să se apropie la distanţa de la care o unitate de cavalerie nu maipoate face cale întoarsă. Şi atunci, plasat în fruntea plutoanelor în rezervă, execută o manevră de învăluiredin stânga. Inamicul se pomeni încercuit. După aplicaţie au fost chemaţi la comandantul Armatei toţi ofiţerii participanţi. Şeful Statului Major alArmatei 1, făcu o analiză amănuntă a acţiunilor fiecarei unitaţi, participantă la aplicaţie. -Vreau să vă atrag în mod deosebit atenţia la acţiunile bine gândite ale plutonierului Averescu. Prinmanevra de învaluire pe care a executat-o cu escadronul său, inamicul a fost pur şi simplu încercuit. Înnumele Comandamentului Armatei 1, exprim plutonierului Averescu mulţumiri. O mulţumire, exprimată de un comandant de Armată, era echivalentă cu decorarea cu o medalie. După adunare maiorul Negel fu chemat la şeful Statului Major. -Domnule maior! Ce prezintă acest Averescu? -Are un talent militar deosebit. -Prin ce? -Înainte de toate permiteţi-mi să raportez, ştie să gândească. Vede lucrurile cu ochi de militar înăscut. Afost participant activ la războiul pentru Independenţă şi acolo a demonstrat foarte bine tot ce poate. Searunca primul în luptă. Iar unitatea lui, pe care a instruit-o după o metodologie personală, a înregistrat celemai puţine pierderi. -Spuneaţi ceva de talentul lui deosebit. -Plutonul aflat sub comanda lui Averescu i-a scos primul pe turci de pe poziţii din reduta Griviţa 1. Şifără pierderi. -Adică? -Averescu a folosit o tactică nouă pe atunci. Acum Statul Major al Armatei Germane foloseşte pe largaceastă tactică, aplicată de Averescu la cucerirea redutei Griviţa 1. Dar o dă drept ca tactică germană. Nuvor să recunoască faptul că un simplu plutonier român a fost mai destept ca întreg Stat Major German. -De ce n-a fost folosită această tactică la noi? -Regimentul nostru de cavalerie lupta ca regiment de infanterie. Mulţi ofiţeri erau contra folosiriitacticii lui Averescu, considerând-o nedemnă. Am fost nevoit să intervin. După luptă , ofiţerii şi-au cerutscuze de la Averescu. Efectele tacticii aplicate de Averescu au fost la vedere. -Dar de ce n-a fost răspândit în armată? -Regimentul a revenit la statutul de unitate de cavalerie. Ofiţerii infanterişti, care s-au convins deefectul bun al acestei tactici, au rămas însă fără nici o reacţie. Au ignorat-o. Nu trebuia nimănui! -Păcat. -De acord. Rămâne să regretăm. -Ce ziceţi, dacă plutonierul Averescu va fi trimis la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu.? 23
  24. 24. -Sincer vorbind, în calitatea mea de comandant de escadron, aşi dori să rămână la escadron, dar caofiţer român, ca patriot, consider că Averescu are calităţi extraordinare de comandant şi ar fi păcat să nu i lecultivăm. Patria are nevoie de militari ca el, cu o pregătire cât mai bună. -Mulţumesc domnule locotenent-colonel. Mă bucur. De astăzi sunteţi comandantul Regimentului deCavalerie Ismail. Felicitările mele! -Eu, comandant de Regiment? -Da, domnule. Astăzi veţi primi ordinul -De ce eu? -Regimentul este rămas de mult timp fără comandant. O ştiţi. Permiteţi-mi să fiu deschis cudumneavoastră: decizia am luat-o chiar acum, aici pe loc. Sinceritatea şi buna credinţă pe care le-aţimanifestat au încheiat balanţa în favoarea dumneavoastră. -N-o să regretaţi! -Sunt sincer convins de asta. În luna mai Averescu trebuia să plece la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu. În Bucureşti îirămâneau prietenii, domnişoara Margaret, care peste o săptămână va fi soţia altuia. O tristeţe adâncă îipătrunse în suflet. La nuntă îşi impuse să-şi ferească privirea de la Margaret, de la domnişoara cu care s-a sărutat primaoară, prima oară a simţit atingerea sânului ei, sânul unei domnişoare, pe care întâia oară a îmbrăţişat-o. Eragreu la suflet. Se învinuia numai pe el, pe ambiţiile lui de a ajunge militar cu orice preţ. Da, şi-a atinsscopul, dar a pierdut-o pe ea, care era vrednică să-i fie soţie. Pe parcursul nunţii, împreuna cu Nikola şi Luminiţa, s-a apropiat de el. -De ce nu te veseleşti? -Nă tem că nu prea am motiv. Uite că acum domnişoara pe care o iubesc este soţia altuia. -Nu-i ea de vină! Ai fost aşteptat destul! -Ştiu… A plecat. Îl mustra conştiinţa. Dar era ferm convins, dacă se întoarce totul înapoi, va proceda tot aşa.Asta e destinul lui. La sfârşitul lunii mai, Averescu a plecat la Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu. Locotenent-colonelul Negel a aliniat regimentul şi a rostit o cuvântare, apreciind meritele lui Averescu în luptele la carea participat Regimentul. În încheiere îi ură multă baftă. Numele lui Averescu a fost introdus în cartea deonoare a celor mai bravi ofiţeri şi soldaţi. Şcoala Divizionară de la Mănăstirea Dealu pregătea ofiţeri inferiori. Regimul intern era destul de dur. Dar Averescu era deprins cu disciplina. La una din lecţiile de tactică, lectorul, un colonel în rezervă, anunţă că va vorbi despre tactica unuigeneral german, pe care o consideră ca fiind una nouă şi cu bune rezultate, aplicată, de altfel, maiprecizează lectorul, de majoritatea armatelor europene. Când profesorul îşi încheie prezentarea, dori să aflece crede audienţa. Averescu se ridică: -Domnule colonel, tactica despre care aţi vorbit numai ce, nu este tactică germană, ci una română. -Vorbiţi serios, domnule plutonier? -Da. -Cine şi când a folosit-o? Eu n-am auzit. -Este, cu permisiunea dumneavoastră, tactica folosită de mine la asaltul redutei Griviţa 1, la Plevna. -Vorbiţi serios? -După această luptă, am primit gradul de plutonier. Dar cu excepţia locotenent-colonelului Negel,nimeni n-a dorit s-o folosească. -De ce? -La Plevna, fiind cavalerişti am luptat ca infanterişti. Era de înţeles, că ofiţerii de cavalerie vedeau cu odoză de scepticism, să-i zicem aşa, tot ce ţine de tactici specifice infanteriei. Cu atât mai mult de una atârâtului şi a deplăsării “ca iepurii,” cum se spunea. Apoi am revenit la statutul de cavalerişti. Tactica a fostdată uitării. Nu toţi infanteriştii ştiau de ea. -Cine poate confirma ceea ce mi-aţi spus? 24
  25. 25. -Comandantul actual al Regimentului de Cavalerie Ismail, locotenent-colonelul Negel, şi fostulcomandant al regimentului, colonelul Bolboceanu. -Pe colonelul Bolboceanu îl cunosc personal.O să vorbesc cu el. Viaţa se scurgea monoton. Împrejur erau numai militari. Începu să uite ce înseamnă o domnişoară, ofemeie. Vacanţa din vara anului 1880 şi-a petrecut-o cu Nikola, la părinţi. Ruşii încă nu se instalase definitiv înjudeţele de sud, rupte deja de la Patria-mamă. Au hotărât să plece la Ismail, şi considerând că poate eraultima lor ocazie să-şi vadă baştina. Au fost întâmpinaţi iarăşi ca nişte eroi. Doi tineri frumoşi, bine făcuţi,ofiţeri, erau ţinta privirilor tuturor fetelor de aici. Mergeau la vânătoare, la pescuit, se scăldau, înotânddeparte de mal. Şi numaidecât călăreau. Peste două săptămâni au plecat. Au plecat cu inimile strânse, fiind conştienţi că în curând ar putea să seîntâmple să nu-şi mai poată vedea plaiul natal, părinţii, prietenii. Le-au promis consătenilor ca-i vor ajuta petinerii care nu doreau să facă armata la ruşi, să se înroleze în armata română. La Bucureşti s-a cazat în hotel. Peste trei zile de la sosire se afla la Nikola. Cineva bătu la usă. Nikola a deschis. Intră un bărbat devreo patruzeci de ani. -Sunt colonelul Stoianov. Am luptat în rândurile armatei române contra turcilor. -Dacă aţi venit aici, înseamnă că aţi ştiut la cine. -Mai mult. Suntem pământeni. -!!?? -Sunt din Cubei, judeţul Bolgrad. Vă ştiu şi pe dumneavoastră. Sunteţi plutonierul Averescu. -Atunci, bucuroşi de pământeni. Câte un păhar de vin? Să ne amintim de baştină. Vinul e de-al nostru,de acolo. -Cu plăcere. Ştiu că aţi fost acasă. Au cinstit. Aveau câţiva cunoscuţi comuni. Şi-au amintit de copilărie. -Acum ne spuneţi cu ce vă suntem de folos? -Mă adresez plutonierului Kolev. Bulgaria, Patria noastră, începe să-şi revină şi să-şi formezestructurile de stat. În primul rând armata. -Mă iertaţi domnule colonel, dar Patria mea este România. -Am avut în vedere Patria noastră istorică. E mare nevoie de ofiţeri, de buni specialişti militari. Fărăarmată ţara nu poate supraveţui.Ce spuneţi? -Păi….să mă gândesc. -Trei zile e suficient? -Cred că da. -Aveţi în vedere şi faptul că înrolându-vă în armata bulgară primiţi imediat un grad mai mare de ofiţer.Dumneata ai experientă de luptă şi noi avem nevoie de astfel de ofiţeri. A plecat. Prietenii s-au uitat unul la altul. -Ce spui? rupse tăcerea Nikola. -Dar tu? zimbi Sandu. -Nu cred că am mari perspective în armata română. -De ce? -Ştiu cu siguranţă ce pot. N-am cum să concurez cu tine. Şi nici cu locotenent-colonelul Negel. Darde fapt nici cu alţii. Voi aveţi calităţi de militari în sânge.Toată viaţa aţi luptat cu cineva. Bulgarii au plecatîntotdeauna capul. -Făimos argument, nimic de spus! Eşti plutonier ca şi mine. Ai autoritate, eşti stimat. -Aşa e, dar sincer vorbind, cred că în armata bulgară o să am mai multe perspective. -Poate că ai dreptate. Este adevărat că o să poti avansa uşor în grade. Eşti un militar bine pregătit. Unbun militar. -Ştiam, dar nu voiam s-o spun, încercă Kolev să glumească, de fapt simt nevoia să schimb ceva înviaţă. La o adică sper să mă primeşti înapoi , în regimentul pe care o să-l conduci, râse el. -Păi…am să mă gândesc. Şi numaidecât cu o condiţie? -Care? 25
  26. 26. -Rămâne să ajung comandant de regiment! -O să ajungi chiar comandant de armată. Îţi văd calitaţile deosebite. -Dacă îmi prezici tu, prietenul meu cel mai bun, aşa va fi, râse Sandu. Peste trei zile Kolev a răspuns “da”. S-a eliberat din armata română A fost petrecut de Sandu, deLuminiţa, care a plâns, şi de Margaret. Şi să-l vadă pe el, pe acel, care ia rănit inima, pe care nu-l poateuita. -Văd cum mă aranjez acolo, vin înapoi, şi imediat îmi ofer mâna şi inima celei mai frumoasedomnişoare din Bucureşti. O privi pe Luminiţa, care îşi ştergea lacrimile. Nikola a plecat. În inima lui parcă se rupse ceva. Plecase unicul său prieten. A rămas singur în acestoraş mare şi uşor bizar. Au mers toţi trei spre casa unde locuia Margaret. Tăceau. Ajunşi la Margaret, le-a propus să între. Să vadă cel puţin casa. Sandu refuză politicos. Au întrat totuşi. Era o casă frumoasă, bine pusă la punct. Eliberă servitoarea. -Voi servi eu. -Margaret, de unde le ştii pe toate? întrebă Luminiţa într-un târziu, impresionată de ce a văzut -Am învăţat de la servitoarele noastre. -De ce? -Mă pregăteam să fiu soţia unui ofiţer român, care ar fi avut o leafă obişnuită, adică nu prea mare, şiastfel fără să poată să ţină servitoare, zise ea, şi privi la Sandu. -Trebuie să învăţ şi eu. De fapt nu ştiu să fac nimic. Nikola într-adevăr are o leafă mică. -Rămâi la mine. Te învăţ. Apoi a condus-o pe Luminiţa. Se săturase de camera lui de hotel. Hotărâ să facă o primblare. Era onoapte de vară frumoasă, cântau chiriecii, pe cer strălucea o lună plină. Mergea încet. La un moment însăauzi ţăcănit des de copite, fluieratul vizitiului, care îşi îndemna vârtos caii, şi ţipăt de femei. De după colţ se arată o trăsură care se deplasa cu o viteză nebună. Nu dovedi să termine curba, cătrăsura se aplecă pe o parte, mai merse aşa puţin, după care se răstoarnă violent. Averescu se duse în fugă la trăsură. Vizitiul zăcea aruncat la vreo zece metri de trăsură, şi nu se mişca.Lângă trăsură , întinse pe pământ, se aflau două doamne, care nu dădeau nici ele semne de viaţă. Se aplecă asupra uneia din ele. Avea pulsul abea simţit. La a doua la fel. Pe stradă nu se vedea nimeni.A început să strige după ajutor, dar nu iesi nimeni din casă. Se repezi la una din uşile mari, ce dădeau în stradă. Bătu cu pumnul, dar nu-i răspunse nimeni. Aînceput să bată cu piciorul. În sfărşit uşa se deschise şi apărură doi vlăjgani tineri. -Domnilor, li se adresă el, trebuie chemat un doctor. Acolo două doamne pot să moară. E nevoie deajutor medical urgent.-Nu suntem doctori. Şi dacă mai baţi o dată în uşă, îţi rupem picioarele, şi au închis uşa. Averescu începu să bată din nou. A început să bată dinnou. Uşa se deschise şi cei doi indivizi senăpustiră asupra lui. Dar nu izbutiră să facă nici doi paşi că deja se tăvăleau la pământ. Priveau buimaci la el. -Sculaţi şi fuga la cele două femei. Duceţi-le în casă. N-au aşteptat să li se repete. Au dus femeile în casă. S-au trezit stăpânii. -Daţi-mi voie să mă prezint. Plutonierul Averescu! Am fost martorul acestui accident Trebuie chematurgent un doctor. -Ioane! strigă stăpâna, fugi iute după doctor! Doctorul acordă primul ajutor. Erau mami şi fiică. Amândouă frumoase, şi dintr-o familie bogată.Auzise de această familie. -Dar ce s-a întâmplat? întrebă Sandu, am auzit cum ţipa vizitiul la cai. -El unde-i? -E mort. -Cum e mort? Nu se poate? -Da, doamnă. A murit pe loc. -Tată, tată, ce-ai făcut! începu să plângă domnişoara. Au lasat-o să se liniştească. -Soţului îi plăcea viteza. Vru să ne arate, cu ce viteză se poate deplasa trăsura. 26
  27. 27. -Regret, doamnă, spuse Averescu, dacă-mi permiteţi vă conduc, sunt la dispoziţia dumneavoastră -Vă v-oi fi recunoscătoare -Mă duc să văd ce-i cu trăsura. -Mersi, domnule … -Averescu , doamnă! Caii erau pe loc. Nu paţise nimic.Trăsura în schimb era avariată, dar se putea deplasa. -Doamnă, plecăm. Deşi încet, trăsura se poate deplasa. Veţi trimite apoi slugile să aducă trupulstăpânului. Încet au ajuns acasă. Domnişoara continua să plângă. -L-a iubit mult pe taică-său. A fost pildă pentru ea. Ambilor le plăcea să călărească iute. Acum cred căn-o să mai călărească aşa. Domnule Averescu, ne-aţi salvat viaţa mea şi a fiicei mele. Cu ce vă putemajuta? -Cum se poate doamnă! Sunt ofiţer! - Vă rog să rămâneţi la noi. Nici eu, nici fiica mea, nu ne pricepem la nimic. Totul hotăra soţul. Aveţiapartamentele la dispoziţia dumneavoastră. Sunteţi liber să aduceţi pe cine doriţi, şi să faceţi ce doriţi. S-a gândit un pic. La hotel era într-adevăr cam costisitor. -Numai în perioada concediului. -Bine, vă mulţumesc, răspunse bucuroasă stăpâna. După înmormântare doamna îl chemă pe Averescu la ea. -Domnule Averescu, soţul meu, după cum aţi înţeles, era de origine germană. Avem trei fabrici pentruconfecţionarea îmbrăcămintei două de încălţăminte.Două din ele lucrează pentru Ministerul de Război.Îmbrăcăm şi încălţăm armata. Soţul meu are multe rude, gata să pună mâna pe fabrici. Vor să dovedească,că pe mine, ca pe orice româncă, zic ei, nu mă duce capul la nimic.Mulţi din ei lucrează aici, în fabrici, şicunosc bine situaţia. Ne vor lua fabricile, iar noi vom rămâne în drum. Vă rog, vedeţi ce se face cunoştinţăcu situaţia, şi luaţi-o sub control. Vă dau înputerniciri depline. Aveţi dreptul să concediaţi pe cine socotiţide cuviinţă. -Am înţeles. -Ordinul e gata şi toţi lucrătorii fac acum cunoştinţă cu el. Ştiam că n-o să refuzaţi, şi mi-am permispregătesc ordinul din timp. Îndrăznesc să vă rog să începeţi chiar acum. Nu e momentul să pierdem timpul. Acasă, împreuna cu tatăl său,care credea că Sandu îi va fi moştenitorul, perfecta toate actele necesarepentru plata impozitelor, pentru primărie. La Şcoala Superioară de Inginerie Mecanică din Liege, a studiatsistemul financiar, economic, bancar şi de creditare a economiei de piaţă. Primul pas a fost să facă cunoştinţă cu contabilii de la fabrici. Nu i-a chemat în cabinet, ci s-a dus elacolo, inspectând fiecare fabrică în parte. Trecu astfel pe la toate cele cinci fabrici, vorbind cu fiecarecontabil în parte, avea deja tabloul general clar. Fabricile funcţionau ca un mecanizm bine reglat. Soţuldoamnei Fişer fusese într-adevăr un administrator exemplar. Al doilea pas pe care l-a întreprins a fost să stea de vorbă cu şefii de producţie. A întocmit o listă deîntrebări care-l interesau, şi în câteva zile avea clară situaţia. Dar situaţia era în stare să se schimbe în oricemoment, căci tot procesul de conducere era în mânile rudelor soţului. Pe parcursul convorbirilor, purtate cudiferiţi şefi, a văzut fisura în relaţiile dintre şefi. A hotărât să se folosească de ea. La trei fabrici din cinci , aschimbat şefii de producţie prin adjuncţii lor, care îi erau loiali. Tot aşa a procedat şi cu contabilii şefi.Acum a început să primească informaţia obiectivă de care avea nevoie. Peste o săptămână a eliberat alţifuncţionari. Ceilalţi nemţi au încercat să organizeze o ripostă, dar momentul era pierdut. Doamna Raluca Fişer, aşa o chema pe stăpână, nu se amestecă absolut în nimic. Toate întrebarile leadresa doar lui Sandu. Fiica stăpânei, Rodica, o domnişoară de şaptesprezece ani, îl privi chiar din prima zi cu ochiîndrăgostiţi. La fabrici se duceau împreună, se străduia să înveţe tot ce învăţa şi înfăptuia el. Eraperseverentă în tot ce făcea, îl copia în toate. Fabricile erau moştenirea ei. La întrebarea mamei, de cemanifestă atâta interes ea îi răspunse: -Trebuie să-l înlocuiesc pe tati, spuse ea ferm, şi domnul Alexandru mă învaţă. 27

×