1. Capitolul 1: ASPECTE INTRODUCTIVE
1. Autoritatea pentru acest studiu:
a. Negativ: nu tradiţia, nu filosofia, nu lucrările teologice, nu raţiunea umană, etc.
i. Charles Haddon Spurgeon a spus că toţi oamenii se nasc, prin natura lor,
Arminieni. Experienţa noastră ne învaţă că Spurgeon a avut dreptate. Nu
trebuie să lăsăm ca această prejudecată să întunece înţelegerea doctrinelor
pe care le studiem.
b. Pozitiv: Cuvântul lui Dumnezeu – cele 66 de cărţi ale Bibliei despre care credem
că sunt inspirate verbal şi scrise de oameni mânaţi de Duhul Sfânt.
i. 2 Timotei 3:16, 17 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de
folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în
neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul
destoinic pentru orice lucrare bună.”
2 Petru 1:20, 21 „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o proorocie
din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o proorocie n-a fost
adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi
de Duhul Sfânt.”
ii. Aceste 66 de cărţi vor fi autoritatea finală în determinarea a ceea ce este
adevărat în acest studiu.
c. Observaţii:
i. Evident că nu avem textele originale şi probabil nu le-am putea citi nici
dacă le-am avea.
ii. Dumnezeu a găsit cu cale să permită ca aproximativ 5,200 de copii şi
fragmente ale Cuvântului Său să existe astăzi, făcându-se multe traduceri
ale Cuvântului – unele din cele mai bune texte, altele sin texte clar
inferioare – iar astăzi există unele traduceri excelente, iar altele de o
valoare inferioară.
iii. Versiunea românească folosită de obicei: Cornilescu, prima ediţie, este
traducerea pe care o vom folosi în acest studiu.
iv. Dezavantaje ale acestei traduceri:
1. Este o traducere efectuată de un singur om în comparaţie cu alte
traduceri care au folosit un sistem de comitete care se întâlneau şi
comparau traducerile, criticând şi corectând lucrarea tuturor.
1

2. 2. Dumitru Cornilescu a fost un preot ortodox şi lucrarea lui a fost
sancţionată de Biserica Ortodoxă Română – aceasta îi dă în mod
natural o prejudecată şi o înclinaţie denominaţională.
3. Abia când Cornilescu a progresat cu traducerea până undeva în
Noul Testament, a ajuns el la credinţa în Cristos şi după aceea a
devenit Baptist.
4. Cornilescu a fost nemulţumit de prima sa traducere şi a făcut o alta,
mai literală, în efortul de a face clar înţelesul Bibliei – din
nefericire această a doua ediţie nu este disponibilă pe scară largă
astăzi – aşa că avem la dispoziţie doar prima sa traducere, mai
puţin literală.
v. De aceea vom găsi ca necesar ca pentru a face un studiu detaliat, din când
în când, să comparăm traducerea lui cu alte traduceri şi cu definiţii ale
cuvintelor originale.
vi. Dar trebuie observat căci chiar fără astfel de comparaţii şi studii ale
limbilor originale, aceste doctrine ale harului pot fi văzute de cel care
studiază atent Cuvântul.
vii. Deci, dacă nu poţi citi decât limba română şi nu ai decât Cornilescu prima
ediţie, încă poţi găsi aceste măreţe doctrine ale harului învăţate în Biblia ta.
viii. Problema acceptării acestor doctrine ale harului nu stă în Scripturi, ci
deseori stă în prejudecata plină de frică produsă de minţile unor oameni
care urăsc şi se opun acestor învăţături.
2. Vocabularul acestui studiu:
a. Negativ: nu este scopul nostru acela de a încerca o pseudo-intelectualitate folosind
termeni teologici pentru a impresiona pe cineva.
b. Pozitiv: vom include unii termeni teologici pentru a familiariza studentul cu astfel
de termeni.
i. Ca predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie cel puţin să poţi
recunoaşte termeni teologici şi să înţelegi ce se spune sau ce este scris de
cei care folosesc astfel de termeni teologici, oricare ar fi motivul lor.
3. Scopul acestui studiu:
a. Negativ: nu pentru a ridiculiza alte opinii, nu pentru a ne apropia de Scripturi cu
prejudecăţi ale minţii noastre.
2

3. b. Pozitiv: pentru a examina Scripturile – mai ales unele pasaje care sunt omise a se
lua în considerare sau cărora li se acordă puţină atenţie de către mulţi oameni sau
chiar o interpretare distorsionată datorită prejudecăţilor lor.
c. În încercarea noastră de a înţelege modul în care Dumnezeu mântuieşte păcătoşii
trebuie să privim la întreaga Scriptură, iar în predicarea noastră trebuie să o
predicăm toată: „De aceea vă mărturisesc astăzi, că sunt curat de sângele
tuturor. Căci nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu.” (Fapte
20:26, 27)
4. Metoda interpretării biblice pe care o vom urma:
a. Negativ: nu metoda alegorică sau „spiritualizată”; nu metoda liberală; noi credem
că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu
b. Pozitiv: vom folosi metoda de interpretare gramatico-istorică. Această metodă de
interpretare a Bibliei pretinde ca studentul Cuvântului să fie foarte atent nu doar la
ce este scris, ci şi la cine a scris, cui a fost scris, când a fost scris şi în ce
circumstanţe. Contextul imediat, dar şi cel larg al întregii Biblii trebuie luat în
considerare, iar o atenţie specială trebuie acordată cuvintelor originale şi
înţelesurilor lor obişnuite cât şi înţelesurilor lor speciale sau tehnice date de autor,
dacă acestea există.
i. Trebuie să luăm în considerare ce este scris;
ii. Cine a scris;
iii. Cui i-a fost scris;
iv. Când a fost scris;
v. În ce circumstanţe a fost scris;
vi. Şi trebuie să luăm în considerare atât contextul imediat, cât şi cel mai larg;
vii. Acordând o atenţie specială cuvintelor originale folosite, incluzând atât
înţelesurile lor obişnuite cât şi înţelesuri speciale date de autor.
c. Trebuie de asemenea să recunoaştem că Biblia este o revelaţie progresivă. Unele
lucruri sunt doar parţial revelate în Vechiul Testament fiind mai clar revelate în
Noul. De aceea, ne vom aştepta să descoperim explicaţii mai complete, o utilizare
a unor termeni mai specifici şi o învăţătură mai clară în Noul Testament, în
comparaţie cu Vechiul.
5. Sesiunile:
a. Pretindem ca fiecare persoană să respecte dreptul celorlalţi la opinii proprii chiar
dacă acestea nu sunt în acord cu propriile sale păreri.
3

4. b. Pretindem ca fiecare persoană să citească referinţele versetelor date – să citească
versetele biblice.
c. Pretindem ca sesiunile să fie conduse în rânduială, şi ca fiecare participant să caute
rugativ adevărul.
d. Pretindem ca fiecărei persoane să i se acorde dreptul de a pune întrebări ce ţin de
subiectul de discuţie în rânduială şi la timpul cuvenit.
e. La sfârşitul fiecărui capitol vom prezenta câteva întrebări şi subiecte pentru un
studiu ulterior. Acestea pot fi discutate în cadrul sesiunilor, dacă se doreşte.
6. Scopul acestei serii de studiu:
a. Negativ: Nu este scopul nostru acela de a ne ocupa în detaliu cu alte ramuri ale
teologiei.
b. Pozitiv: Va fi necesar să ne ocupăm într-o anumită măsură de alte ramuri ale
teologiei atât cât acestea privesc subiectul nostru, doctrina harului lui Dumnezeu.
c. Pentru avantajul vostru, mai jos sunt listate unele ramuri ale teologiei. Fiecare
predicator trebuie să cunoască aceşti termeni şi înţelesul lor:
i. Bibliologia – studiul Bibliei, inspiraţia, păstrarea, canonicitatea,
autenticitatea, etc.
ii. Antropologia – studiul omului, originea sa, natura, personalitatea, etc.
iii. Hamartiologia – studiul păcatului, natura sa, efectele şi consecinţele, etc.
iv. Soteriologia – studiul mântuirii, natura sa, originea, cauza, efectele,
mijloacele, etc.
v. Ecclesiologia – studiul bisericii, originea sa, natura, scopul, rânduielile,
trimiterea, etc.
vi. Escatologia – studiul ultimelor lucruri, profeţia, evenimentele timpului de
sfârşit, etc.
vii. Cristologia – studiul despre Cristos – eternitatea Sa, dumnezeirea,
persoana, etc.
viii. Teologia propriu-zisă – studiul despre Dumnezeu, existenţa Sa,
suveranitatea, atributele, etc.
ix. Pneumatologia – studiul despre Duhul Sfânt, dumnezeirea Sa,
personalitatea, lucrarea, veşnicia, etc.
d. Planul acestui studiu: Vom trata acest studiu în următoarele capitole:
i. Capitolul 1. Aspecte introductive
ii. Capitolul 2. Nevoia de har: condiţia pierdută a omului
iii. Capitolul 3. Sursa harului: Dumnezeu, caracterul şi suveranitatea Sa
4

5. iv. Capitolul 4. Cauza harului: Dumnezeu singur
v. Capitolul 5. Planul harului lui Dumnezeu: scopul lui Dumnezeu
vi. Capitolul 6. Efectele harului lui Dumnezeu. Experienţa celor mântuiţi
vii. Capitolul 7. Hotărârile (dispoziţiile) harului. Efectele harului în relaţia
dintre om şi Dumnezeu
viii. Capitolul 8. Implicaţiile practice ale harului: Schimbări ale acţiunilor
noastre datorită harului.
ix. Capitolul 9. Obiecţii aduse doctrinelor harului: o examinare a versetelor
folosite împotriva acestor doctrine.
e. Harul nu trebuie confundat cu bunătatea lui Dumnezeu faţă de întreaga sa creaţie.
Matei 5:45 „ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să
răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi
peste cei nedrepţi.”
f. Harul nu este o ofertă, ci mai degrabă este calea prin care Dumnezeu acţionează
sau operează în relaţiile cu poporul Său. Nu putem sublinia aceasta suficient!
Dumnezeu nu doar face ca harul să fie disponibil oamenilor, El operează conform
principiilor harului Său şi dă harul Său (favorul nemeritat) aleşilor Săi fără a ţine
cont de ce sunt ei, ce au făcut sau vor face în viitor.
Harul nu este reacţia lui Dumnezeu la păcatul lui Adam – adică Dumnezeu nu a
venit cu ideea de har ca un fel de „plan B” după ce a fost surprins de căderea lui
Adam. Harul lui Dumnezeu către poporul Lui nu începe cu mântuirea lor, sau în
primul moment al credinţei lor, ci acesta a fost planul Său veşnic pentru aleşii Lui.
Efeseni 1:4 „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim
sfinţi şi fără prihană înaintea Lui…”
ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 1:
1. În ce fel ne putem aştepta să ajungem la adevăr în privinţa lucrurilor spirituale?
2. Utilizarea metodei de studiu biblic gramatico-istorică scuteşte pe cineva de multă
rugăciune şi meditaţie?
5
Definiţia harului: „favorul nemeritat arătat de Dumnezeu oamenilor”
Natura harului pretinde că acesta nu poate fi meritat – aceasta înseamnă că nu se
poate face nimic pentru a obţine har, a menţine harul sau a rămâne într-o stare
de har – Romani 11:6 „Şi dacă este prin har, atunci nu mai este prin fapte;
altmintrelea, harul n-ar mai fi har. Şi dacă este prin fapte, nu mai este prin
har; altmintrelea, fapta n-ar mai fi faptă.”

6. 3. Sunt conceptele de abominaţie [urâciune] şi ură antonimele [opuse] harului?
4. Învaţă Biblia că Dumnezeu urăşte anumiţi oameni? Îi urăşte Dumnezeu înainte sau după
ce aceştia se nasc? (Vezi Romani 9:10-13 “ Ba mai mult; tot aşa a fost cu Rebeca. Ea a
zămislit doi gemeni numai de la părintele nostru Isaac. Căci, cu toate că cei doi
gemeni nu se născuseră încă, şi nu făcuseră nici bine nici rău, ca să rămână în
picioare Hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu
prin fapte, ci prin Cel ce cheamă, s-a zis Rebecii: „Cel mai mare va fi rob celui mai
mic” după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” )
5. Un exemplu de verset trecut cu vederea care are legătură cu versetul: ,,Cuvântul
Domnului mi-a vorbit astfel: ,Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale,
te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte,
şi te făcusem prooroc al neamurilor.” (Ier. 1:4, 5)
Ordinea lui Dumnezeu: o analiză a acestui verset ne arată ordinea evenimentelor
prin care Dumnezeu mântuieşte şi cheamă slujitorii Săi – compară cu Pavel în Fapte 9:15
” Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele
Meu înaintea Nemurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”
1)Cunoscut – acest cuvânt nu înseamnă „a şti despre”, ci a cunoaşte
personal – a avea o relaţie apropiată cu cineva
Ex. 33:17; ” Domnul i-a zis lui Moise: „Voi face şi ceea ce-mi ceri
acum, căci ai căpătat trecere înaintea Mea şi te cunosc pe nume!”
Dumnezeu a cunoscut numele lui Miriam, al lui Aaron, etc., fiindcă El
cunoaşte toate lucrurile, dar El l-a cunoscut în mod particular pe Moise
pe „nume”
Amos 3:2; “ Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile
pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile
voastre.” Aici este evident că acest verset vorbeşte despre o relaţie
specială între Dumnezeu şi Israel (Cuvântul evreiesc tradus de
Cornilescu prin „ales” înseamnă întotdeauna a cunoaşte)
Mat. 7:21-23; “Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în
Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am
proorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău?
Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi
spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine,
voi toţi care lucraţi fărădelege.” Domnul Isus Cristos a cunoscut totul
6

7. despre aceşti oameni şi ne-a spus despre ei acum aproape 2,000 de ani –
dar a spus că nu i-a cunoscut niciodată
2 Tim. 2:19; “ Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită,
având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui”; şi:
„Oricine rosteşte Numele Domnului, să se depărteze de fărădelege!”
Dumnezeu îi cunoaşte pe ai Săi – bineînţeles că ştie despre ei, dar
aceasta înseamnă mai mult
Ps. 138:6; “ Domnul este înălţat: totuşi vede pe cei smeriţi, şi
cunoaşte de departe pe cei îngîmfaţi.” Există unii oameni despre care
Dumnezeu ştie totul, dar îi cunoaşte doar „de departe”
2) sfinţit sau pus deoparte
3) rânduit
4) născut – numai după ce Dumnezeu a făcut toate cele de mai sus s-a
născut Ieremia
Ordinea prezentată aici ne arată că Dumnezeu acţionează independent de om (suveran).
Dumnezeu care l-a creat pe om este „olarul stăpân” care poate şi face ceea ce doreşte cu
frământătura ruinată de lut, care este umanitatea. (Romani 9:19-21 “ Dar îmi vei zice: „Atunci
de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voiei Lui?” Dar, mai de grabă, cine eşti
tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-
a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi
frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o
întrebuinţare de ocară?)
7

8. Capitolul 2: CONDIŢIA OMULUI. NEVOIA DE HAR
1. NEVOIA DE HAR SE VEDE ÎN PĂCATUL OMULUI – deci trebuie să vorbim
despre hamartiologie, adică despre doctrina despre păcat
2. Trebuie să tratăm şi NATURA OMULUI, aşa că trebuie să vorbim despre doctrina
antropologiei – doctrina despre om
a. Există trei opinii despre om aşa cum a fost el creat de Dumnezeu:
i. Numai materie: omul este doar un animal, nimic mai mult
ii. Dihotomism: omul are un trup material şi un spirit sau suflet imaterial
iii. Trihotomism: omul este (1) trup (2) suflet (3) spirit (1 Tes. 5:23
„ Dumnezeul păcii să vă sfinţească El însuşi pe deplin; şi: duhul
vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără
prihană la venirea Domnului nostru Isus Hristos.”, Evr. 4:12 „ Căci
Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice
sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi
duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”).
În vreme ce Biblia foloseşte termenii „suflet” şi „duh” într-un mod aparent
suprapus şi interschimbabil, în Noul Testament pare clar că omul este
compus din trei „părţi” – nu că aceste trei „părţi” pot fi împărţite.
1. Evident, trupul omului este partea fizică.
2. Sufletul omului este partea prin care el se cunoaşte pe sine şi
lucrurile care îl înconjoară. Acesta este compus din:
a. Intelect – facultatea de percepţie şi gândire. Este puterea
omului de a cunoaşte şi de a primi cunoaştere. Fără aceasta,
omul nu ar fi o fiinţă morală (Ioan 9:41 „ „Dacă aţi fi
orbi” le-a răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum
ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea, păcatul vostru
rămâne.”)
b. Sentiment sau emoţie – capacitatea de a iubi, a urî, etc.
c. Voinţă – „puterea de a alege între motive şi de a direcţiona
activitatea ulterioară conform motivelor alese”, în alte
cuvinte, „puterea de a alege o finalitate şi mijloacele de a o
atinge”.
8

9. d. Conştiinţa este puterea minţii de a cunoaşte binele şi răul şi
de a simţi obligaţia de a alege binele. Raţiunea este
implicată în conştiinţă. Aceasta acţionează conform
standardelor acceptate de intelect. Aşadar, conştiinţa ne
ghidează corect direct proporţional cu standardul pe care l-
am acceptat ca ghid.
3. Spiritul omului este partea prin care omul Îl poate cunoaşte pe
Dumnezeu şi poate avea comuniune cu El (Rom. 8:16 “ Însuş
Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că Suntem copii ai
lui Dumnezeu.” ; 1 Cor. 6:17, 20 “ Dar cine se lipeşte de
Domnul, este un singur duh cu El.” , “ Căci aţi fost cumpăraţi
cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul
vostru, care Sunt ale lui Dumnezeu.”)
3. OMUL A FOST CREAT DUPĂ CHIPUL LUI DUMNEZEU (Gen. 1:26, 27 „ Apoi
Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să
stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi
peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Dumnezeu l-a făcut pe om după
chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte
femeiască i-a făcut.”)
a. Nu în partea sa materială – Dumnezeu este Spirit (Ioan 4:24 „ Dumnezeu este
Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr.”) în
vreme ce omul este mai mult decât duh şi este clar limitat în timp şi spaţiu de
trupul său.
b. Imaginea lui Dumnezeu se reflecta în Adam astfel:
i. Prin sfinţenie. Sfinţenia este principalul atribut al lui Dumnezeu şi se
regăsea şi în omul creat de El. Această sfinţenie nu era identică cu cea a lui
Dumnezeu, ci era una netestată, neîncercată (Ecl. 7:29 “ Numai, iată ce
am găsit: că Dumnezeu i-a făcut pe oameni fără prihană, dar ei umblă
cu multe şiretenii.”). La regenerare, chipul lui Dumnezeu este înnoit, iar
despre acesta se spune că este neprihănit şi sfânt (Ef. 4:24 “ şi să vă
îmbrăcaţi în omul cel nou, făcut după chipul lui Dumnezeu, de o
neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul.”).
ii. Prin personalitate, adică prin natura sa morală, intelect, sentiment, voinţă.
1. Atât Dumnezeu cât şi omul au intelect
9

10. 2. Atât Dumnezeu cât şi omul au emoţii
3. Atât Dumnezeu cât şi omul au voinţă
Omul nu avea nici un gând rău, nici un sentiment care să fie neplăcut
Domnului, iar toate acţiunile alese şi urmărite de el (voinţa) erau după
voia lui Dumnezeu. Conştiinţa sa nu îl condamnase niciodată.
Notă: Asemănarea cu Dumnezeu nu este egalitate cu Dumnezeu! În
capacităţile sale morale, omul nu a fost creat egalul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu a învăţat niciodată nimic, El fiind Atotştiutor. Omul a fost
creat cu capacitatea de a dobândi cunoştinţă. Dumnezeu nu Îşi schimbă
sentimentele, pe când omul da. Dumnezeu nu are o voinţă schimbătoare,
nu se răzgândeşte. Omul se răzgândeşte. Astăzi poate vrea ceva, iar mâine
altceva. Omul este schimbător. Dumnezeu nu se schimbă.
Scriptura ni-L descoperă pe Dumnezeu ca răzgândindu-se sau căindu-se
uneori (Iona 3:10 „ Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau
de la calea lor cea rea. Atunci Dumnezeu S-a căit de răul pe care se
Hotărâse să li-l facă, şi nu l-a făcut.”). În astfel de pasaje, Dumnezeu ne
vorbeşte în termeni umani, pentru ca noi să putem înţelege mai bine (alte
exemple: Ochiul, braţul Domnului, etc.).
4. CĂDEREA
a. Aceasta a avut loc atunci când Adam a călcat intenţionat porunca lui Dumnezeu
de a nu mânca din pomul cunoştinţei, alegând astfel să nu asculte de Dumnezeu
(Rom. 5:15 ” Dar cu darul fără plată nu este ca şi cu greşala; căci, dacă prin
greşeala unuia singur, cei mulţi au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai
mult harul lui Dumnezeu şi darul pe care ni l-a făcut harul acesta într-un
singur om, adică în Isus Hristos, s-au dat din belşug celor mulţi.” ; 1 Cor.
15:22 “Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; ”).
Dumnezeu nu socoteşte femeia ca fiind responsabilă de cădere. Ea a fost înşelată,
dar Adam a păcătuit în mod voit, deliberat.
5. EFECTELE CĂDERII
a. Asupra lui Adam şi a Evei:
10

11. i. Adam şi Eva au început să moară fizic în ziua în care au păcătuit (Gen.
3:19 „ În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce
în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei
întoarce.”)
ii. Ambii au fost pedepsiţi în trupul lor pentru păcat (Gen. 3:16, 17 „ Femeii
i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere
vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va
stăpâni peste tine.” Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul
nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să
nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta.
Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; ”)
iii. Au fost alungaţi din Eden, pentru a nu avea acces la pomul vieţii (Gen.
3:22, 23 „ Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din
Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, deci, acum ca nu
cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el
şi să trăiască în veci.” De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din
grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. ”).
iv. Sufletul lor a ajuns corupt la toate nivelurile sale
v. Duhul lor a murit, ei încetând să mai aibă o relaţie cu Dumnezeu (Gen.
2:17 „ Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai
mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc
din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă
să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; ”)
b. Asupra naturii:
i. Pământul a fost blestemat (Gen. 3:17, 18 „ Omului i-a zis: „Fiindcă ai
ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi
poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum
pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în
toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba
de pe câmp. ”)
ii. Animalele s-au întors împotriva omului şi unele împotriva altora. A
început în natură lupta pentru supravieţuire.
c. Asupra întregii omeniri, a urmaşilor lor. Adam a fost reprezentantul întregii
omeniri, atât federal (înaintea lui Dumnezeu, întreaga omenire era văzută în el,
11

12. Adam fiind reprezentantul omenirii în legământul dintre el şi Dumnezeu) cât şi
natural (întreaga omenire era din punct de vedere fizic în Adam, el fiind părintele
tuturor oamenilor). El a fost cel mai bun reprezentant pe care l-am fi putut avea în
acea situaţie (Rom. 5:12-19 „ De aceea, după cum printr-un singur om a intrat
păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut
asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit... (Căci înainte de
Lege păcatul era în lume. Dar păcatul nu este ţinut în seamă câtă vreme nu
este o lege. Totuşi moartea a domnit, de la Adam până la Moise, chiar peste
cei ce nu păcătuiseră printr-o călcare de lege asemănătoare cu a lui Adam,
care este o icoană preînchipuitoare a Celui ce avea să vină. Dar cu darul fără
plată nu este ca şi cu greşeala; căci, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi
au fost loviţi cu moartea, apoi cu mult mai mult harul lui Dumnezeu şi darul
pe care ni l-a făcut harul acesta într-un singur om, adică în Isus Hristos, s-au
dat din belşug celor mulţi. Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul care
a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osînda; dar darul fără plată
venit în urma multor greşeli a adus o Hotărâre de iertare. Dacă deci, prin
greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei
ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă
prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) ...Astfel, deci, după cum printr-
o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-
o singură Hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de
neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om,
cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei
mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.)
i. Prin Adam, întreaga omenire este condamnată la moarte. Atunci când el a
păcătuit, fiecare om a păcătuit în el (Rom. 5:12 „ De aceea, după cum
printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat
moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din
pricină că toţi au păcătuit...”), suportând aceleaşi consecinţe ale
păcatului. Fiecare om ar fi făcut la fel în situaţia lui. Efectele păcatului său
au fost imputate (socotite) întregii omeniri, la fel cum neprihănirea lui
Cristos este imputată celor ce sunt ai Lui (Rom. 5:18-19 „...Astfel, deci,
după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi
oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre de iertare a venit pentru
toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum
prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot
12

13. aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi
neprihăniţi.”). Această judecată a lui Adam a adus asupra tuturor
oamenilor condamnarea juridică la moarte, ei găsindu-se acum sub această
sentinţă (Rom. 5:16, 18 „Şi darul fără plată nu vine ca printr-acel unul
care a păcătuit; căci judecata venită de la unul, a adus osînda; dar
darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o Hotărâre de
iertare.” , „ ...Astfel, deci, după cum printr-o singură greşală, a venit o
osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre
de iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care
dă viaţa. ”). Omul are nevoie de o hotărâre care dă viaţa (Rom. 5:18
„ ...Astfel, deci, după cum printr-o singură greşală, a venit o osîndă,
care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură Hotărâre de
iertare a venit pentru toţi oamenii o Hotărâre de neprihănire care dă
viaţa. ”)
ii. Întreaga omenire este supusă morţii fizice (1 Cor. 15:21, 22 „ Căci dacă
moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi
după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; ”). Omul
are nevoie de o înviere a trupului (1 Cor. 15:42-44 „ Aşa este şi învierea
morţilor. Trupul este semănat în putrezire, şi înviază în
neputrezire; este semănat în ocară, şi înviază în slavă; este semănat în
neputinţă, şi înviază în putere. Este semănat trup firesc, şi înviază trup
duhovnicesc. Dacă este un trup firesc, este şi un trup duhovnicesc. ”)
iii. Păcatul a avut ca rezultat moartea duhului lui Adam şi al Evei şi în moartea
spirituală a întregii lor posterităţi (Ef. 2:1, 5 „ Voi eraţi morţi în greşelile
şi în păcatele voastre ”, „ cu toate că eram morţi în greşelile noastre,
ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). ” ;
Col. 2:13 „ Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea
voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă
împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. ” ; 1 Ioan 3:14 ”
Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi.
Cine nu iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte. ” )
1. Capacitatea sa de a-l cunoaşte pe Dumnezeu, de a avea o legătură
cu El a dispărut în totalitate. Omul nu poate avea discernământ
spiritual (vedere sau auz spiritual) (Prov. 21:2 “ Omul socoteşte că
toate căile lui sunt fără prihană, dar Cel ce cercetează inimile
este Domnul. “ ; Mat. 13:13-15 “ De aceea le vorbesc în pilde,
13

14. pentru că ei, cu toate că văd, nu văd, şi cu toate că aud, nu aud,
nici nu înţeleg. Şi cu privire la ei se împlineşte proorocia lui
Isaia, care zice: „Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi
înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci inima
acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis
ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să
înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” ;
Ioan 3:3 “ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” ; 8:43 “Pentru ce nu înţelegeţi
vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta Cuvântul Meu.” ;
14:17 “şi anume, Duhul adevărului pe care lumea nu-l poate
primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl
cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi.” ; 1 Cor. 2:14
“Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu,
căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege,
pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” ; 2 Cor. 4:3-4 “Şi
dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru
cei ce Sunt pe calea pierzării, a căror minte necredincioasă a
orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind
lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui
Dumnezeu.” ; Ef. 5:8 “ Odinioară eraţi întuneric; dar acum
Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai
luminii.” ; Tit 3:3 “Căci şi noi eram altă dată fără minte,
neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri,
trăind în răutate şi în pizmă, vrednici să fim urîţi şi urându-ne
unii pe alţii.”)
2. Iubirea omului pentru Dumnezeu a încetat, el devenind duşman
(Rom. 8:7-8 “Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti
este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune
Legii lui Dumnezeu, şi nici nu poate să se supună. Deci, cei ce
sunt pământeşti, nu pot să placă lui Dumnezeu.” ; Ioan 15:18 ”
Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea
voastră.” ; Rom. 1:30 “ bîrfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători
de părinţi”)
14

15. 3. Omul a ajuns total incapabil de a veni la Dumnezeu, de a lua
iniţiativa în mântuire sau chiar de a răspunde iniţiativei lui
Dumnezeu (Ioan 6:44 “ Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l
atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.”
; Rom. 5:6 “Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la
vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi.”). Omul nu vrea
să Îl aleagă pe Dumnezeu (Ioan 5:40 “Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţa!” ; Ier. 6:16 “ Aşa vorbeşte Domnul:
„Staţi în drumuri, uitaţi-vă, şi întrebaţi care Sunt cărările cele
vechi, care este calea cea bună: umblaţi pe ea, şi veţi găsi
odihnă pentru sufletele voastre!” Dar ei răspund: „Nu vrem să
umblăm pe ele!” , 7:26 “ Dar ei nu M-au ascultat, n-au luat
aminte; şi-au înţepenit gâtul, şi au făcut mai rău decât părinţii
lor.” , 8:6 “ „Căci Eu Sunt cu luare aminte, şi aud că ei nu
vorbesc cum ar trebui; nici unul nu se căieşte de răutatea lui, şi
nu zice: „Ce am făcut?” Ci toţi îşi încep din nou alergarea, ca
un cal care se aruncă la luptă.”).
Omul are nevoie de o naştere din nou sau regenerare pentru a fi făcut viu
din nou (Ioan 3:3, 5 „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi
spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui
Dumnezeu.” , ” Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă
nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui
Dumnezeu.”)
iv. Păcatul a corupt întreg sufletul omului: Isa. 1:5-6 „Ce pedepse noi să vă
mai dea, când voi vă răzvrătiţi din ce în ce mai rău? Tot capul este
bolnav, şi toată inima sufere de moarte! Din tălpi până-n creştet, nimic
nu-i sănătos: ci numai răni, vânătăi şi carne vie, ne stoarse, ne legate,
şi ne alinate cu untdelemn:” ; 64:6 „ Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi
toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toţi suntem ofiliţi
ca o frunză, şi nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.” ; Rom. 3:9-18 „Ce
urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă
am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, sunt sub păcat, după cum este
scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici
unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici.
Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este
15

16. un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au
venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au
picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe
drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea
ochilor lor.”
1. Intelectul (gândirea) a fost afectat de păcat: Gen. 6:5 “ Domnul a
văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate
întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare
zi numai spre rău.” ; 8:21 “ Domnul a mirosit un miros plăcut;
şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul,
din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima
omului sunt rele din tinereţea lui; şi nu voi mai lovi tot ce este
viu, cum am făcut.” ; Rom. 8:7 “ Fiindcă umblarea după
lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui
Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu
poate să se supună.” ; Ef. 4:17-18 “Iată, deci, ce vă spun şi
mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii,
în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind
străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se
află în urma împietririi inimii lor.” , Tit 1:15 “ Totul este curat
pentru cei curaţi; dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi,
nimic nu este curat: până şi mintea şi cugetul le sunt spurcate.”
2. Sentimentul a fost afectat: Ecl. 9:3 “ Iată cel mai mare rău în tot
ce se face sub soare: anume că aceeaşi soartă au toţi. De aceea
şi este plină inima oamenilor de răutate, şi de aceea este atâta
nebunie în inima lor tot timpul cât trăiesc. Şi după aceea? Se
duc la cei morţi.” ; Ier. 17:9 “„Inima este nespus de înşelătoare
şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” ; Ioan
3:19-20 “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită
Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât
lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul,
urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească
faptele.” ; Mat. 15:19 “ Căci din inimă ies gândurile rele,
uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile
mincinoase, hulele.” ; Ef. 4:17-18 “ Iată, deci, ce vă spun şi
mărturisesc eu în Domnul: să nu mai trăiţi cum trăiesc păgînii,
16

17. în deşertăciunea gândurilor lor, având mintea întunecată, fiind
străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se
află în urma împietririi inimii lor.”
3. Voinţa a fost şi ea afectată: Ioan 5:40 “ Şi nu vreţi să veniţi la
Mine, ca să aveţi viaţa!” ; Rom. 2:5 “ Dar, cu împietrirea inimii
tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie
pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu”
4. Conştiinţa: Tit 1:15 “ Totul este curat pentru cei curaţi; dar
pentru cei necuraţi şi necredincioşi, nimic nu este curat: până şi
mintea şi cugetul le sunt spurcate.”
5. Natura sa: Iov 14:4 “ Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă
necurată un om curat? Nu poate să iasă nici unul.” ; Ps. 51:5
“ Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit
mama mea.” ; Ps. 58:3 “ Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele
mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele
mamei lor.” ; Ef. 2:3 „ Între ei eram şi noi toţi odinioară, când
trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile
firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii
ai mâniei, ca şi ceilalţi.”
Omul are nevoie de convertire sau sfinţire. Convertirea este o întoarcere de
la păcat la Dumnezeu. Este un proces care durează toată viaţa (Fapte 3:19
„ Pocăiţi-vă, deci, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, ca să vi se şteargă
păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare,” ; Luc. 22:32
„Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi după
ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.” ; Rom. 6:19, 22
„Vorbesc omeneşte, din pricina neputinţei firii voastre pământeşti:
dupăcum odinioară v-aţi făcut mădulările voastre roabe ale necurăţiei şi
fărădelegii, aşa că săvârşeaţi fărădelegea, tot aşa, acum trebuie să vă
faceţi mădulările voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la
sfinţirea voastră!” , „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi
făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit: viaţa
veşnică.”)
6. DIFERENŢA DINTRE PĂCAT ŞI PĂCATE ÎN BIBLIE
17

18. a. Păcatul (singular) se referă la natura păcătoasă (Rom. 7:23, 25 „dar văd în
mădularele mele o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea
mea, şi mă ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.” ,
„ Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru!...
Astfel, deci, cu mintea, eu slujesc legii lui Dumnezeu; dar cu firea
pământească, slujesc legii păcatului.”)
b. Păcatele (plural) se referă la actele păcătoase (1 Ioan 1:9 „ Dacă ne mărturisim
păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească
de orice nelegiuire.” ; 2:12 „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt
iertate pentru Numele Lui.”)
7. RESPONSABILITATEA UMANĂ. Omenirea, după cădere, deşi depravată, este
responsabilă să facă ceea ce este bine, să asculte de Dumnezeu, dând socoteală înaintea
Lui. Prin responsabilitate umană se înţelege faptul că omul va răspunde înaintea lui
Dumnezeu pentru toate acţiunile sale. Aceasta este o învăţătură generală a Scripturii.
a. Cum poate omul să fie responsabil pentru neascultarea Legii şi respingerea
Evangheliei, când acesta este incapabil prin natura sa să le asculte şi accepte?
Omul poate fi responsabil pentru ceea ce nu poate să facă doar dacă vina pentru
propria-i incapacitate îi aparţine. Vezi Rom. 5:12 „ De aceea, după cum printr-
un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel
moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit...”
– întreaga omenire era fizic, organic, în Adam când acesta a păcătuit. Dumnezeu îl
socoteşte pe om responsabil să acţioneze în conformitate cu felul în care El l-a
creat, nu în felul în care omul a ajuns după căderea lui Adam. Păcatul omului şi
consecinţele lui nu sunt motive pentru care Dumnezeu să scuze comportamentul
său. Omenirea, după cădere, are o natură depravată, dar existenţa acestei naturi
păcătoase nu este lucrarea lui Dumnezeu şi nu scade responsabilitatea de a trăi aşa
cum Dumnezeu a poruncit.
18
Ilustraţie: Şoferii de automobile sunt responsabili să le conducă după legile
de circulaţie. Cineva se poate îmbăta şi poate fi incapabil fizic să respecte aceste
legi fiindcă nu îşi poate controla mişcările trupului şi deci direcţia maşinii. Beţia sa
nu îl scuteşte de responsabilitatea pe care o are de a conduce conform legilor. Nu
autorităţile sunt de vină pentru beţia lui şi el poate fi acuzat şi găsit vinovat de mai
multe infracţiuni, chiar dacă era incapabil să conducă corect.
Aşadar, omul, după cădere, este incapabil să îl asculte pe Dumnezeu, dar el
este responsabil să o facă. Lipsa abilităţii, atunci când este din vina omului, nu îi
anulează responsabilitatea de acţiona corect.

19. b. Responsabilitatea umană depinde de gradul de cunoaştere. Omul este responsabil
doar pentru ceea ce cunoaşte sau poate cunoaşte despre ceea ce este drept. Nu
există responsabilitate fără intelect, raţiune (Ioan 9:41 ” „Dacă aţi fi orbi” le-a
răspuns Isus „n-aţi avea păcat; dar acum ziceţi: „Vedem.” Tocmai de aceea,
păcatul vostru rămâne.”)
i. Păgânii sunt responsabili să Îl recunoască pe Dumnezeu atât cât s-a
descoperit El în creaţie (Rom. 1:19-20 „ Fiindcă ce se poate cunoaşte
despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de
Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică
şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu
băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot
desvinovăţi;”)
ii. În privinţa faptelor lor, păgânii sunt responsabili doar pentru călcarea
acelor principii ale neprihănirii recunoscute de conştiinţa lor (Rom. 2:12-
15 „ Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce
au păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege. Pentru că nu cei ce
aud Legea, sunt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc
legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi. Când Neamurile, cu toate că
n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege,
îşi sunt singuri lege; şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în
inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi
gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele.”)
iii. Cei care au Cuvântul scris, vor fi judecaţi pentru călcarea Lui (Rom. 2:12
„ Toţi cei ce au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi cei ce au
păcătuit având lege, vor fi judecaţi după lege.”)
iv. Trebuie menţionat că luminile lăsate de Dumnezeu în creaţie şi în
conştiinţă nu sunt suficiente pentru mântuire, ci doar pentru condamnare.
Singur Cuvântul scris, Biblia este descoperirea lui Dumnezeu pentru
mântuire (Rom. 1:16 „Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui
Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea
fiecăruia care crede: întâi a Iudeului, apoi a Grecului;” ; 1 Cor. 1:18
„Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe
calea pierzării: dar pentru noi, care suntem pe calea mântuirii, este
19

20. puterea lui Dumnezeu.”; Fapte 4:12 „ În nimeni altul nu este
mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi.”  Rom. 10:13-17 „ Fiindcă „oricine va
chema Numele Domnului, va fi mântuit.” Dar cum vor chema pe
Acela în care n-au crezut? Şi cum vor crede în Acela, despre care n-au
auzit? Şi cum vor auzi despre El fără propovăduitor? Şi cum vor
propovădui, dacă nu Sunt trimeşi? După cum este scris: „Cît de
frumoase Sunt picioarele celor ce vestesc pacea, ale celor ce vestesc
Evanghelia!” Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Căci Isaia zice:
„Doamne, cine a crezut propovăduirea noastră?” Astfel, credinţa vine
în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.”). Cei care
nu au auzit de Cristos, nu vor fi judecaţi de respingere a Evangheliei şi
necredinţă, dar vor fi condamnaţi la judecată pentru faptele lor. Dumnezeu
judecă după dreptate (Ps. 45:6 „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule,
este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de
dreptate.” , Fapte 17:31 „ pentru că a rânduit o zi, în care va judeca
lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi
despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul
că L-a înviat din morţi...”)!
8. Întrebarea crucială: POATE UN OM PIERDUT SĂ FACĂ CEVA PENTRU A-ŞI
CAUZA PROPRIA MÂNTUIRE?
a. Aici intervine marea diviziune între cei care studiază Biblia. Umanismul, filosofia,
sentimentele omului despre propria persoană, ideea sa că el este stăpânul
propriului său destin – toate acestea contribuie la ideea că omul are capacitatea de
a face lucruri care îi sunt plăcute lui Dumnezeu şi deci că omul îşi poate iniţia
propria salvare.
b. Doar prin studiul personal al Bibliei pe care trebuie să îl faci, poţi determina
răspunsul la această mare întrebare. Nu este nici ştiinţific, nici onest să faci
referire la propriile observaţii pentru a dovedi o opinie. „L-am văzut pe Ion
plângând şi rugându-se şi Dumnezeu l-a mântuit”, poate spui. Totuşi, nu ştii dacă
plânsul şi rugăciunea lui Ion au fost cauza sau efectul mântuirii lui. De fapt, nu
poţi ştii sigur dacă Ion este mântuit! Nu poţi privi decât înfăţişarea exterioară.
Doar Dumnezeu cunoaşte inimile (1 Sam. 16:7 „ Şi Domnul i-a zis lui Samuel:
„Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul
20

21. nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul
se uită la inimă.”).
c. Deseori se predică: „Dacă faci un pas către Dumnezeu, El va face doi către tine.”
Răspunzând acestei idei, Spurgeon a amintit legenda cruciatului care a fost
decapitat în războiul împotriva turcilor. Acesta şi-a ridicat capul de jos, l-a pus sub
braţ şi s-a întors pe jos până la Roma. Spurgeon a spus cam aşa: Aş crede asta
dacă el ar fi putut face primul pas. Este adevărat. Dacă un om decapitat ar putea
face primul pas, ar putea face şi restul de paşi. De ce mai are nevoie omul de har
dacă el poate face paşi către Dumnezeu?
d. Ce spune Biblia despre condiţia pierdută a omului? Este el total depravat, sau doar
parţial? Depravarea totală nu înseamnă că fiecare om este cât poate fi el de rău, ci
aceasta înseamnă că fiecare parte a omului a fost afectată în mod negativ de păcat.
El are gânduri rele, de aceea intelectul său este afectat în rău. El iubeşte sau
doreşte lucruri greşite, de aceea, şi emoţiile lui au fost afectate în rău. El face
alegeri şi ia decizii greşite văzându-se în aceasta că voinţa sa a fost afectată în rău.
Fiecare parte a omului a fost afectată de căderea lui Adam!
e. Haideţi să aruncăm o privire asupra omului şi să încercăm să vedem cât de grav a
fost el afectat de căderea lui Adam.
i. El este mort spiritual, deşi fizic este viu (Ef. 2:1, 5 “ Voi eraţi morţi în
greşelile şi în păcatele voastre” , “ cu toate că eram morţi în greşelile
noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi
mântuiţi”).; Col. 2:13 “Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în
firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la
viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile.”). La fel cum
un om mort fizic nu poate face nimic , tot aşa un om mort spiritual nu
poate face nimic. Aceasta este esenţa: el este mort!
ii. El nu se poate supune legii lui Dumnezeu şi nu îi poate fi plăcut lui
Dumnezeu (Rom. 8:5-9 “ Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că
dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul
Sfânt, care ne-a fost dat. Căci, pe când eram noi încă fără putere,
Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. Pentru un
om neprihănit cu greu ar muri cineva; dar pentru binefăcătorul lui,
poate că s-ar găsi cineva să moară. Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea
faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a
murit pentru noi. Deci, cu atât mai mult acum, când Suntem socotiţi
neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui
21

22. Dumnezeu.”). Dacă un om nemântuit nu poate fi plăcut lui Dumnezeu,
cum poate face el ceva pentru a-l determina pe Dumnezeu să îl mântuiască
– să îl privească favorabil?
iii. El nu vrea şi nu poate să primească lucrurile Duhului – Cuvântul,
Evanghelia, adevărul – într-un mod profitabil pentru duhul său (1 Cor.
2:11-14 „ În adevăr, cine dintre oameni cunoaşte lucrurile omului, în
afară de duhul omului, care este în el? Tot aşa: nimeni nu cunoaşte
lucrurile lui Dumnezeu în afară de Duhul lui Dumnezeu. Şi noi n-am
primit duhul lumii, ci Duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem
cunoaşte lucrurile pe care ni le-a dat Dumnezeu prin harul Său. Şi
vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea
omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt, întrebuinţînd o
vorbire duhovnicească pentru lucrurile duhovniceşti. Dar omul firesc
nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o
nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate
duhovniceşte.). El poate cunoaşte multe în mintea sa, dar aceasta nu îl
ajută în vederea mântuirii sale. Voinţa sa este contrară lucrurilor lui
Dumnezeu.
iv. El nu Îl caută pe Dumnezeu (Romani 3:9-18, mai ales vs. 11 ” Ce
urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă
am dovedit că toţi, fie Iudei, fie Greci, Sunt sub păcat, după cum este
scris: „Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici
unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot
dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici.
Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar. Gâtlejul lor este
un mormânt deschis; se slujesc de limbile lor ca să înşele; sub buze au
venin de aspidă; gura le este plină de blestem şi de amărăciune; au
picioarele grabnice să verse sânge; prăpădul şi pustiirea sunt pe
drumul lor; nu cunosc calea păcii; frica de Dumnezeu nu este înaintea
ochilor lor.”) Omul este deseori religios, dacă religia îi este plăcută, dar el
nu îl caută pe Dumnezeu prin sine însuşi.
v. El este pierdut şi nu poate găsi calea (2 Cor. 4:3, 4 „Şi dacă Evanghelia
noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce Sunt pe calea
pierzării, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului
acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
22

23. Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”). El este aşa de pierdut (rătăcit)
încât Evanghelia este ascunsă de el!
1. Isus a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10
“ Pentru că Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era
pierdut.”)
2. Păstorul este cel care caută şi găseşte oaia pierdută (Luca 15:4
„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi, şi pierde pe una din
ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi nouă pe islaz, şi se duce
după cea pierdută, până când o găseşte?”). Oile rătăcite nu îl
caută pe Păstor! O asemenea idee este contrară învăţăturii
Domnului Isus Cristos.
3. Dacă un om poate găsi calea spre Dumnezeu, de ce este nevoie ca
Cristos să îl caute? Ce nevoie are un astfel de om de har?
vi. El nu vrea să vină la Cristos şi să Îi fie supus (Ioan 5:40 „Şi nu vreţi să
veniţi la Mine, ca să aveţi viaţa!” , Luca 19:11-14 „Pe când ascultau ei
aceste lucruri, Isus a mai spus o pildă, pentru că era aproape de
Ierusalim, şi ei credeau că Împărăţia lui Dumnezeu are să se arate
îndată. Deci a zis: „Un om de neam mare s-a dus într-o ţară depărtată,
ca să-şi ia o împărăţie, şi apoi să se întoarcă. A chemat zece din robii
săi, le-a dat zece poli (Greceşte: mine.), şi le-a zis: „Puneţi-i în negoţ
până mă voi întoarce.” Dar cetăţenii lui îl urau; şi au trimis după el o
solie să-i spună: „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste
noi.”). El nu vrea să vină la Cristos, voinţa lui I se împotriveşte.
vii. El nu poate veni la Cristos pentru a fi mântuit (Ioan 6:44, 65 „ Nimeni nu
poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi
învia în ziua de apoi.” , „ Şi a adăogat: „Tocmai de aceea v-am spus că
nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.”);
doar dacă şi numai atunci când Dumnezeu ia iniţiativa în tragerea
oamenilor la Cristos.
1. Utilizarea cuvântului „atrage” de Cornilescu este una nefericită
fiindcă cuvântul grecesc „helkuo” înseamnă întotdeauna a târî şi
este folosit şi pentru a trage sabia (Ioan 18:10 „ Simon Petru, care
avea o sabie, a scos-o, a lovit pe robul marelui preot, şi i-a tăiat
urechea dreaptă. Robul acela se numea Malhu.”), a trage
mrejele (Ioan 21:6, 11 „El le-a zis: „Aruncaţi mreaja în partea
23

24. dreaptă a corăbiei, şi veţi găsi.” Au aruncat-o deci, şi n-o mai
puteau trage de mulţimea peştilor.” , ” Simon Petru s-a suit în
corăbioară, şi a tras mreaja la ţărm, plină cu o sută cincizeci şi
trei de peşti mari: şi, cu toate că erau atîţia, nu s-a rupt
mreaja.”), la târârea unora înaintea conducătorilor (Fapte 16:19
„Când au văzut stăpânii roabei că s-a dus nădejdea câştigului
lor, au pus mâna pe Pavel şi pe Sila şi i-au târât în piaţă
înaintea fruntaşilor.”) şi la târârea lui Pavel din Templu (Fapte
21:30 „ Toată cetatea s-a pus în mişcare, şi s-a strâns norodul
din toate părţile. Au pus mâna pe Pavel, şi l-au scos afară din
Templu, ale cărui uşi au fost încuiate îndată.). Acest cuvânt
grecesc are un singur înţeles, acela de a târî. Astfel, avem dovada
că cuvântul grecesc înseamnă utilizarea unei forţe puternice pentru
a muta ceva sau pe cineva. NU înseamnă a atrage asemeni unui
magnet!
viii. El nu poate vedea (înţelege) sau intra în Împărăţie (decât dacă este
regenerat) (Ioan 3:3, 5 „ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat,
adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea
Împărăţia lui Dumnezeu.” , „ Isus i-a răspuns: „Adevărat, adevărat îţi
spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre
în Împărăţia lui Dumnezeu.”).
ix. El suprimă sau înăbuşă adevărul (Rom. 1:18 „mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor.”)
x. Inima lui a fost întunecată (Rom. 1:21 „fiindcă, cu toate că au cunoscut
pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit;
ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a
întunecat.”)
xi. Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30 „ bîrfitori, urâtori de Dumnezeu,
obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de
părinţi”)
xii. Caracterul său este rezumat în Rom. 1:9-18 „ Dumnezeu, căruia Îi
slujesc în duhul meu, în Evanghelia Fiului Său, îmi este martor că vă
pomenesc neîncetat în rugăciunile mele, şi cer totdeauna ca, prin voia
lui Dumnezeu, să am însfârşit fericirea să vin la voi. Căci doresc să vă
24

25. văd, ca să vă dau vreun dar duhovnicesc pentru întărirea voastră, sau
mai degrabă, ca să ne îmbărbătăm laolaltă în mijlocul vostru, prin
credinţa pe care o avem împreună, şi voi şi eu. Nu vreau să nu ştiţi,
fraţilor, că, de multeori am avut de gând să vin la voi, ca să culeg
vreun rod printre voi, ca printre celealte neamuri, dar am fost
împiedicat până acum. Eu Sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi celor
învăţaţi şi celor neînvăţaţi. Astfel, în ce mă priveşte pe mine, am o vie
dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma. Căci mie nu
mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui
Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a Iudeului,
apoi a Grecului; deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care
o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este
scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” mânia lui Dumnezeu se
descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi
împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în
nelegiuirea lor.”
În lumina acestor fapte referitoare la depravarea omului, cum poate cineva crede sincer că
omul poate face ceva pentru a-şi iniţia propria salvare?
9. LIBERTATEA VOINŢEI OMULUI. LIBERUL ARBITRU.
a. Mulţi oameni atribuie voinţei atributul libertăţii. Aceştia fac din voinţă o entitate
independentă de restul fiinţei umane. Prin aceasta, ei afirmă că viaţa omului este
condusă de voinţă, el având capacitatea de a alege lucruri spirituale, de a se hotărî
pentru Cristos, etc.
b. Biblia ne învaţă că nu voinţa este centrul fiinţei umane, care ne conduce vieţile,
aşa cum se predică de mulţi astăzi, ci inima (Prov. 4:23 „ Păzeşte-ţi inima mai
mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieţii.” , Mat. 15:8 „ „Norodul acesta
se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este
departe de Mine.”; Marcu 7:21 ”Căci dinăuntru, din inima oamenilor, ies
gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile”).
c. Alegerile pe care le facem (actele voinţei) sunt INFLUENŢATE de modul în care
interpretăm şi judecăm posibilităţile, de preferinţe, dorinţe, de prejudecăţi,
înclinaţii şi chiar instincte. Voinţa ia în considerare toţi factorii de
mai sus şi este influenţată de cel mai puternic dintre aceştia.
25

26. i. voinţa este influenţată de intelect: Dacă am de ales între a cumpăra un
obiect mai prost calitativ, dar mai ieftin şi unul mai scump, dar de o
calitate superioară, voinţa va alege în funcţie de datele pe care intelectul le
furnizează (banii disponibili, riscul ca obiectul să se defecteze înainte de a
termina slujba la care plănuiesc să îl folosesc, etc.)
ii. voinţa este influenţată de sentiment: Dacă am de ales între a merge la
pescuit şi a privi un meci de fotbal, voi alege activitatea care îmi place mai
mult.
iii. voinţa este influenţată de natură: Exemplul 1: Dacă punem înaintea unui
leu o salată asortată şi apetisantă şi o bucată de carne crudă şi murdară, leul
va alege conform naturii sale. Exemplul 2: Dacă am de ales între o viaţă de
înfrânare şi evlavie şi una de plăceri şi păcate, voi alege în funcţie de
dispoziţia naturii mele.
d. Omul este atât de mult influenţat de natura să păcătoasă încât este rob păcatului
(Rom. 6:6 „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El,
pentru ca trupul păcatului să fie desbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu
mai fim robi ai păcatului” ; Tit 3:3 „Căci şi noi eram altă dată fără minte,
neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri, trăind în
răutate şi în pizmă, vrednici să fim urîţi şi urându-ne unii pe alţii.” , 2 Pet.
2:19 „ Le făgăduiesc slobozenia, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii.
Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.”). După mântuire, suntem
socotiţi robi ai lui Dumnezeu, ai neprihănirii (Rom. 6:16 „ Nu ştiţi că, dacă vă
daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că
este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care
duce la neprihănire?”). Libertatea este deci o eliberare (Ioan 8:34 „ „Adevărat,
adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al
păcatului.”) de sub robia păcatului şi în acelaşi timp o investire cu puterea de a
face binele. Voinţa nu poate alege ceea ce este contrar naturii (Ier. 13:23 „ Poate
un Etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa,
aţi putea voi să faceţi binele, voi, care Sunteţi deprinşi să faceţi răul?” , Rom.
8:7 „ Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie
împotriva lui Dumnezeu, căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu, şi nici nu
poate să se supună.”; Gal. 5:17 „ Căci firea pământească pofteşte împotriva
Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele
altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.”), intelectului (1 Cor. 1:21 „Căci
întrucît lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea
26

27. lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin
nebunia propovăduirii crucii.” ; 2:14 „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile
Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, sunt o nebunie; şi nici nu le poate
înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.”), sentimentului (Rom. 2:5
„Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o
comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui
Dumnezeu,”, Ioan 3:19, 20 „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită
Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru
că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la
lumină, ca să nu i se vădească faptele.” ; 15:18, 24, 25 „ Dacă vă urăşte lumea,
ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră.” , „Dacă n-aş fi făcut între ei
lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum le-au şi
văzut, şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dar lucrul acesta s-a întâmplat
ca să se împlinească vorba scrisă în Legea lor: „M-au urât fără temei.”).
e. Omul este influenţat şi din exterior. El poate fi influenţat de lume, de Satan (Ioan
8:43-45 „ Pentru ce nu înţelegeţi vorbirea Mea? Pentru că nu puteţi asculta
Cuvântul Meu.Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui
vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu
este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este
mincinos şi tatăl minciunii. Iar pe Mine, pentru că spun adevărul, nu Mă
credeţi.”; 2 Cor. 4:4 „a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul
veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui
Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.”; 2 Tim. 2:26 „ şi, venindu-şi în fire, să
se desprindă din cursa diavolului, de care au fost prinşi ca să-i facă voia.”), de
Dumnezeu (Ezra 1:1 „ În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se
împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit
27
Ilustraţie: Un hoţ încearcă să se apere înaintea judecătorului. El pretinde că nu a
vrut să fure, ci că în natura sa, el a avut o „constrângere psihologică” să fure şi de aceea
nu este vina lui că este hoţ. Judecătorul nu acceptă apărarea lui şi hotărăşte, mai
degrabă, să condamne „natura” omului să petreacă, împreună cu „constrângerea sa
psihologică” 2 ani în închisoare. Bineînţeles, singurul mod în care judecătorul putea să
facă acest lucru era să condamne întregul om, trup, voinţă, „natură” şi tot restul la
închisoare.
Deci, noi nu putem diviza sau separa voinţa omului de natura sa şi nu trebuie să
încercăm aşa ceva când vorbim despre voinţa omului. Voinţa omului acţionează în
conformitate cu natura sa!

28. duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin
scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui:”).
f. Libertatea voinţei sau omul – un agent moral liber.
i. Definiţia 1: Un agent liber este o fiinţă inteligentă liberă să acţioneze
conform propriei alegeri, fără constrângere sau restricţie. (Andrew Fuller)
ii. Definiţia 2: Libertatea omului nu implică scutirea de operaţii [intervenţii]
sau influenţe, de motive, ereditate sau mediu înconjurător. Mai degrabă
înseamnă că omul nu este sub constrângere. Acţiunile sale sunt, până la
urmă, determinate din interior. El este auto-determinat în ceea ce face. Unii
susţin că libertatea în om înseamnă capacitatea de a se transcende pe sine
şi acţiona contrar caracterului său. (Acesta este sensul eronat dat voinţei
libere, conform credinţei tuturor Pelagienilor şi Arminienilor, sens căruia
Luther şi mulţi alţii i se împotrivesc.) Voinţa este privită, deci, nu ca
expresia a ceea ce este omul în caracterul său iniţial. Este liberă în sensul
că poate face alegeri neînrudite cu alegeri trecute, trăsături dobândite şi
tendinţe ereditare. Acesta este o opinie nejustificată despre libertate. Face
din voinţă doar un accesoriu extern naturii umane în loc de o expresie a
acesteia. Libertatea exclude constrângerea exterioară, dar exclude şi
capriciul şi caracterul arbitrar. Libertatea este auto-determinare. (E.Y.
Mullins)
iii. Voinţa omului este liberă faţă de orice forţă exterioară lui. Nimeni din
afara lui nu îl poate sili să păcătuiască. Dar, fiindcă voinţa i se supune legii
înscrise în inima lui (Rom. 7:21-23 „ Găsesc, deci, în mine legea aceasta:
când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul
dinăuntru îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele
o altă lege, care se luptă împotriva legii primite de mintea mea, şi mă
ţine rob legii păcatului, care este în mădularele mele.”– Pavel vorbeşte
aici ca un om mântuit. Omul nemântuit respinge Legea lui Dumnezeu.
Lupta indică două naturi – vezi şi Gal. 5:16, 17 ” Zic dar: umblaţi
cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea
pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii
pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face
tot ce voiţi.”), omul este liber într-o singură direcţie: aceea de a păcătui.
Exemplu: Dacă îi dau drumul unui obiect din mână, obiectul acela este
28

29. liber faţă de forţa externă care îl ţinea, dar este supus legii gravitaţiei. El
este liber să cadă. Niciodată nu va rămâne suspendat în aer!
g. A afirma că voinţa omului este liberă, independentă de orice altceva în afara ei,
înseamnă a contrazice Biblia, ştiinţa şi propria noastră experienţă. Voinţa nu este
un „om în om”. A predica voinţa liberă a omului păcătos, capabilă să aleagă între
lucruri spirituale şi fireşti înseamnă a-L predica pe Dumnezeu ca fiind la cheremul
păcătosului (care decide dacă îl primeşte sau respinge) în loc de a predica un
păcătos care este la mila Dumnezeului suveran.
h. A cui doctrină o predicăm atunci când spunem oamenilor că mântuirea sau
pierzarea omului depinde de voinţa lui? Observaţi următoarele citate:
i. Unul din decretele Conciliului de la Trent (1563), în care Biserica
Catolică îşi reformula doctrina pentru a se opune Reformei, afirmă: „Dacă
va afirma cineva că voinţa liberă a omului, mişcată şi îndemnată de
Dumnezeu, nu cooperează, prin consimţământ, cu Dumnezeu, care o mişcă
şi o îndeamnă, în aşa fel încât să îl dispună şi să-l pregătească pentru
atingerea justificării; mai mult încă, dacă spune cineva că voinţa
omenească nu poate refuza să se conformeze, dacă îi este pe plac; ci că ea
este inactivă, pasivă; acel om să fie blestemat!” „Dacă va spune cineva că,
de la căderea lui Adam, voinţa omului este pierdută şi nimicită; sau că este
ceva cu numele, da, doar un nume şi nimic mai mult, o plăsmuire introdusă
de Satan în Biserică; acel om să fie blestemat!” – Arthur W. Pink,
Suveranitatea lui Dumnezeu, p. 106
ii. Mărturisirea de credinţă baptistă de la Philadelphia, 1742, Capitolul 9:
„Omul, prin căderea sa într-o stare de păcat, a pierdut în întregime orice
capacitate a voinţei de a dori vreun bine spiritual care să însoţească
mântuirea; aşa încât, omul firesc, fiind întru totul vrăjmaş binelui şi mort în
păcat, nu este în stare, prin propria sa putere, să se convertească sau să se
pregătească în vederea convertirii” – Arthur W. Pink, Suveranitatea lui
Dumnezeu, p. 110
A predica voinţa liberă care cooperează cu Dumnezeu în mântuire (a spune că
Dumnezeu Îşi face partea Lui, iar omul îşi face partea sa) înseamnă a predica
doctrina catolică.
A predica moartea spirituală a omului şi incapacitatea sa de a se mântui precum şi
nevoia sa de harul lui Dumnezeu înseamnă a predica doctrina baptistă. Care dintre
acestea este doctrina biblică?
29

30. ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 2:
1. Credeţi că oamenii nemântuiţi (chiar şi membrii în biserică) au o înţelegere corectă a ceea
ce este Dumnezeu cu adevărat?
2. Spurgeon este citat ca spunând că toţi au ocazional „spasme religioase”. Sunteţi de acord?
Din studiul nostru în acest capitol, credeţi că „spasmele religioase” în omul
depravat sunt dovezi ale mântuirii sau dovezi ale depravării sale?
3. “Oricine vrea” poate veni: aceasta este adevărat, fiindcă Biblia spune asta (Apoc. 22:17
„Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” si celui ce îi este sete,
să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!”). Dar înseamnă oare că dacă invitaţia este
reală, cel invitat are capacitatea de a profita de invitaţie? Eu pot fi invitat şi binevenit în
casele voastre, dar incapabil de a veni din diferite motive!
4. Puteţi să vă gândiţi la vreo parte componentă a omului care nu a fost afectată în rău la
căderea lui Adam? Vă rog să aduceţi versete!
5. Dacă omul este total depravat şi înclinat doar spre rău, există oare vreo cale posibilă de
mântuire separat de lucrarea lui Dumnezeu prin har în îndeplinirea planului Său pentru
mântuirea fără plată a individului?
6. Studiaţi capitolul 7 din Suveranitatea lui Dumnezeu de Arthur W. Pink pentru a aprofunda
subiectul voinţei umane.
30

31. Capitolul 3: DUMNEZEU – SURSA HARULUI
În capitolul anterior am studiat starea omului, condiţia lui. El este pierdut, despărţit de Dumnezeu
şi nu poate face nimic pentru propria-i salvare. Pentru a fi mântuit, el are nevoie de har, sau de
favorul lui Dumnezeu, pe care nu îl merită.
În acest capitol vom încerca să privim înspre Dumnezeu, ca sursă a harului. Vom vedea atributele
şi suveranitatea Lui.
I. Natura şi atributele lui Dumnezeu
Trebuie să înţelegem ceva din natura lui Dumnezeu pentru a putea înţelege cum lucrează El.
Dumnezeu nu acţionează capricios sau fără motiv, ci motivele Sale se găsesc în El. El nu este
mânat de altceva sau altcineva decât de Sine.
Pentru a avea o înţelegere corectă despre Dumnezeu, nu avem voie să credem că El este
asemenea nouă (Ps. 50:21 „ Iată ce ai făcut, şi Eu am tăcut. Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine.
Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi!”; Is. 55:8, 9)!
1. Natura lui Dumnezeu:
a. Dumnezeu este un Duh: El este o substanţă imaterială, o esenţă pură şi
neamestecată, care nu posedă un trup datorită invizibilităţii şi omniprezenţei Sale
(Ioan 4:24; Col. 1:15, 1 Tim. 1:17; Evr. 11:27)
b. Dumnezeu este Unul: Nu există decât un singur Dumnezeu, a cărui esenţă este
omogenă şi indivizibilă (Deut. 6:4)
2. Atributele lui Dumnezeu (Caracteristicile care marchează sau definesc modul existenţei
Sale sau care Îi constituie caracterul – J.P. Boyce)
a. Atribute absolute (cele care se referă la fiinţa Sa separat de relaţia Sa cu orice
altceva):
i. Existenţa prin Sine Însuşi: fiinţa este nederivată. El este independent, auto-
suficient, se auto-conduce (Ex. 3:14; Isa. 46:9-11; Fapte 17:25-26)
ii. Imuabilitatea: Dumnezeu este neschimbat în natură şi scopuri (Iov. 23:13-
14; Ps. 33:11; 102:27; Mal. 3:6; Evr. 6:17; Iac. 1:17)
iii. Sfinţenia: excelenţa Sa morală şi spirituală perfectă (Ps. 111:9; Isa. 6:3;
Luca 1:35; Ioan 17:11; numele Duhului este Sfânt, etc.) Dumnezeu, în
31

32. sfinţenia Sa, nu poate vedea, suporta păcatul (Hab. 1:13). Sfinţenia este
principala caracteristică a lui Dumnezeu, aceasta putând fi aplicată tuturor
celorlalte atribute (dreptate sfântă, iubire sfântă, etc.)
b. Atribute relative (cele care sunt văzute datorită relaţiei lui Dumnezeu cu timpul şi
creaţia):
i. Eternitatea: nu are început sau sfârşit (Gen. 21:33; Deut. 33:27; Ps. 90:1-
2; 1 Tim. 1:17)
ii.Omniprezenţa: El este prezent în acelaşi moment în toată creaţia Sa (1
Împ. 8:27; Ps. 139:7-10; Isa. 66:1; Ier. 23:23-24)
iii. Omniscienţa: din veşnicie posedă toată cunoştinţa şi înţelepciunea (1
Sam. 2:3; Ioan 21:17; Fapte 15:18; Rom. 11:33-36; Evr. 4:13; 1 Ioan
3:20)
iv. Omnipotenţa: Dumnezeu posedă toată puterea şi Lui nu îi este nici un
lucru imposibil (Iov 26:7-14; Ps. 62:11; Ier. 32:17; Dan. 4:35)
v. Veridicitatea: Dumnezeu spune întotdeauna adevărul şi este credincios în
relaţiile Sale cu creaţia Sa şi în special cu cei răscumpăraţi. El nu a minţit
niciodată (Pl. 3:22-23; Ioan 17:17; Rom. 3:4; 1 Cor. 1:9; 1 Tes.
5:24)
vi. Iubirea, harul.
• Iubirea lui Dumnezeu este eternă, suverană, necondiţionată şi
neschimbabilă. Strict vorbind, iubirea Lui se manifestă doar faţă de
cei aleşi (Ier. 31:3; Rom. 5:8; Ef. 1:3-7; 1 Ioan 4:7-8).
• Dumnezeu arată har, El arată bunătate iubitoare păcătoşilor care nu
merită favorul şi afecţiunea Sa. El îi iubeşte pe ai Săi în ciuda a ceea
ce sunt ei şi ceea ce au făcut. Strict vorbind, Dumnezeu arată har doar
aleşilor (Fapte 15:11; Rom. 1:7; 11:5, 6; 1 Cor. 1:4, Ef. 1:6; 2:8; 2
Tim. 1:9; Evr. 4:16)
vii. Mila, compasiunea, îndelunga răbdare sunt arătate întregii creaţii.
• Mila reiese din faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de cei răi în
lucrurile care susţin viaţa (Ps. 145:9, 15-17; Mat. 5:45; Rom. 2:4).
• Îndelunga Sa răbdare se arată în faptul că El nu îi pedepseşte pe cei
răi imediat ce comit păcatul (Gen. 15:16; Rom. 2:4; 9:22).
viii. Dreptatea: Dumnezeu este corect, neprihănit în toate acţiunile Sale (Ps.
145:17; Deut. 32:4; Rom. 2:5, 6)
32

33. Dumnezeul sfânt este, deci, sursa harului, a iubirii, a bunătăţii pe care le extinde spre nişte
oameni rebeli, neascultători, care îl urăsc şi dispreţuiesc. El ia iniţiativa în mântuire, apropiindu-
se de om. Omul, în condiţia în care se află, nu poate şi nu vrea să se apropie de Dumnezeu şi să
fie mântuit.
II. Suveranitatea lui Dumnezeu
În toate acţiunile Sale faţă de creaţia Sa, Dumnezeu se descoperă ca fiind suveran. Suveranitatea
este consecinţa fiinţei Sale, a naturii şi caracterului Său.
1. DEFINIRE
a. Definiţie: A fi suveran înseamnă a acţiona fără vreun control sau influenţă exterioară!
b. Explicaţie: Prin termenul de suveranitate înţelegem supremaţia, regalitatea,
dumnezeirea lui Dumnezeu. Prin aceasta afirmăm că Dumnezeu este Dumnezeu, fiindcă
dacă nu ar fi suveran, nu ar fi Dumnezeu! Dumnezeul Bibliei este un suveran absolut!
Dumnezeul predicat de la majoritatea amvoanelor astăzi este un dumnezeu lipsit de
putere, un drumeţ cerşetor, care tot bate la inima închisă a omului, care vrea să
mântuiască lumea, dar lumea merge în iad… Astăzi se predică un Dumnezeu om şi un om
dumnezeu.
c. Aplicaţie: Doar înţelegând suveranitatea lui Dumnezeu putem avea o atitudine potrivită
faţă de El. Atitudinea potrivită este aceea de reverenţă – teamă sfântă (Ps.33:8; 86:11;
111:10; Prov. 9:10; Ier. 10:7; Mal. 1:6), de glorificare a puterii, măreţiei şi slavei Lui (1
Cr. 29:11; Dan. 2:20; 1 Tim. 1:17; Iuda 25; Apoc. 4:10-11; 5:12-14). Oare câţi din cei
care ascultă o predică astăzi mai au atitudinea lui Isaia, Ezechiel, Pavel sau Ioan când
aceştia l-au văzut pe Domnul?
d. Suveranitatea implică domnie. A fi suveran înseamnă a fi monarh absolut.
i. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Împărat afişează suveranitatea Lui: Ps.
10:16, 24:7-10, 29:10; Ps. 47:2; 95:3; 97:1; 99:1; 1 Tim. 1:17, 6:15; Apoc.
19:16;
33

34. Ps. 45:6; 47:8; 93:2; Isa. 6:1-4; 66:1-2a  Fapte 7:49; Pl. 5:19; Dan. 7:9;
Evr. 12:2; Apoc. 4:1-11; 6:16; 20:11; 21:15
ii.Versetele care afirmă că Dumnezeu face ce vrea arată suveranitatea Lui: Iov
23:13; Ps. 115:3; Dan. 4:35.
iii. Versetele care afirmă că El nu poate fi tras la răspundere de om pentru acţiunile
Sale afirmă suveranitatea Lui: Iov 9:12; 33:12, 13; Isa. 45:9-11; Dan. 4:35;
Rom. 9:19-20
iv. Versetele care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Stăpânitor arată suveranitatea Lui: 1
Cr. 29:10-12; Ps. 22:28, 46:10; 145:13; Dan. 4:3; 1 Tim. 6:15; Iuda 25
2. SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU ASUPRA ÎNTREGII CREAŢII
Biblia ne descoperă că Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor. El este cel care ţine întreaga
creaţie, iar aceasta Îi este supusă (Ps. 135:6; Rom. 11:36; Evr. 1:3).
a. Dumnezeu stăpâneşte materia: Gen. 1:1-3, 6, 9, 11, etc.
b. Dumnezeu controlează legile şi fenomenele naturale: Iov 37:2-13; 38:8-14; 19-30; Ps.
135:6-7; 147:16-18
i. Fenomenele necesare vieţii:
1. ploaia (Gen. 2:5; 1 Împ. 18:1, 41-45; Iov 5:10; Iov 28:25, 26; 37:6; 11-
12; Ier. 14:22; Zah. 10:1; Mat. 5:45)
2. zăpada (Iov 37:6; Ps. 147:16)
3. vânturile (Iov 28:25, 26; Ps. 135:7)
4. căldura (Mat. 5:45)
Astfel, Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa, Lui i se datorează bunul mers al
acestor fenomene, traseul precis al planetelor, ciclul exact al anotimpurilor, circuitul apei
în natură, fenomene fără de care viaţa ar fi imposibilă.
ii.Fenomenele care periclitează viaţa: Ps. 148:8
1. furtuni (Iov 37:2-5; 9; Ps. 107:25; Ier. 10:13; Iona 1:4)
34

35. 2. grindină (Iov 37:10; 38:22-23; Ex. 9:23-25)
3. secete (Amos 4:7-8; Hagai 1:11)
4. incendii (Gen. 19:24)
5. Foametea, provocată de lipsa ploii, este determinată de Dumnezeu (Gen.
41:54; Ioel 1:4-12)
6. Potopul a venit de la Dumnezeu (Geneza 6:17; 7:11-12)
7. Urgiile din Egipt (Ex. 9:23-26; 10:21-23)
c. Dumnezeu este suveran peste legile naturale şi le poate încălca, nefiind supus lor.
i. Trecerea Mării Roşie (Ex. 14:21-22)
ii.trecerea Iordanului (Iosua 3:15-17)
iii.oprirea timpului (Iosua 10:12-14; 2 Împ. 20:9-11)
iv. cei trei în cuptorul aprins (Dan. 3:20-28)
v. potolirea furtunii (Marcu 4:36-39)
d. Dumnezeu stăpâneşte peste regnul animal:
i. Aducerea animalelor la Adam (Gen. 2:19)
ii.Aducerea animalelor la Noe (Gen. 6:19-20);
iii. Aducerea broaşelor, a insectelor asupra Egiptenilor (Ex. 8:13, 22)
iv. Călăuzirea vacilor care duceau chivotul (1 Sam. 6:7-12)
v. Corbii hrănindu-l pe Ilie (1 Împ. 17:2-4)
vi. Măgăriţa lui Balaam (Num. 22:28)
vii. Peştele care l-a înghiţit pe Iona (Iona 1:17)
viii.Pescuirea minunată (Luca 5:4-7; Ioan 21:4-6)
ix. Daniel şi leii din groapă (Dan. 6:22)
e. Dumnezeu stăpâneşte îngerii
i. Îngerii sfinţi, slujitorii Săi (1 Cr. 21:15, 27; toate versetele care vorbesc despre
îngeri ca fiind trimişi de Dumnezeu)
ii. Dumnezeu stăpâneşte peste îngerii rebeli (Jud. 9:23; 1 Sam. 16:14; 1 Împ.
22:23; toate exorcizările din NT)
iii. Satan (Iov 1:12; Mat. 4:10, 11; Apoc. 20:1-3, 10)
f. Dumnezeu stăpâneşte asupra oamenilor în general:
i. Viaţa tuturor oamenilor este în mâna lui Dumnezeu (Iov 12:10; 34:14, 15; Isa.
42:5; Fapte 17:25, 28)
35

36. ii. Dumnezeu controlează zilele omului, El permite ca cineva să se nască cu vreo
boală sau handicap (Ps. 139:13-17)
iii. Dumnezeu hotărăşte timpul şi locul în care se nasc şi trăiesc oamenii (Fapte
17:26)
iv. Dumnezeu le creează condiţii favorabile de a trăi (Mat. 5:45)
v. Dumnezeu conduce viaţa omului în aşa fel încât omul ajunge să împlinească voia
lui Dumnezeu (Prov. 16:9; 19:21; 20:24; Ier. 10:23)
vi. Dumnezeu pedepseşte popoare pentru nelegiuirea lor
1. Canaaniţii (Gen. 15:16  Lev. 18:24, 25, vezi cucerirea Canaanului)
2. Amaleciţii, (Deut. 25:17-19  1 Sam. 15:3)
3. Egiptenii, (Ge. 14:14  vezi urgiile din Exod)
4. Israelul (Lev. 18:28-30; 1 Cr. 9:1)
vii. Dumnezeu ridică şi răstoarnă liderii (Prov. 21:1; Dan. 2:21); El controlează
cursul politic al naţiunilor, deciziile pe care le iau conducătorii:
1. Împietrirea lui Faraon (Rom. 9:17)
2. Nebucadneţar şi cucerirea lui Iuda (Ier. 25:8, 9)
3. Cirus şi porunca de a ridica Ierusalimul şi Templul (Isa. 45:1, 13)
4. Pilat şi hotărârea de a-L răstigni pe Isus (Mat. 27:17-26)
viii. Nimeni nu i se poate împotrivi (Iov 23:13; Prov. 21:30; Isa. 14:27; 43:13;
46:10)
ix. El se poate împotrivi acţiunilor oamenilor, le poate dejuca planurile: (Gen. 11:7;
Ex. 15:4; Ps. 2:1-4; Mat. 2:12-18; Fapte 12:5-11)
g. Dumnezeu este suveran în mântuire:
i. El este sursa mântuirii (Iona 2:9; Apoc. 7:10; Fapte 4:12; Os. 13:4)
ii. Suveranitatea sa în mântuire constă în dreptul de selecţie al celor care vor fi mântuiţi, în
faptul că El mântuieşte pe cine vrea (Rom. 9:14-23; Ex. 33:19; Mat. 20:15)
iii.Tatăl este suveran în mântuire
1. Actul alegerii (Rom. 8:29-30; 9:21-23; Ef. 1:4-6)
2. Tragerea la Cristos (Ioan 6:44, 65)
iv. Fiul este suveran în mântuire. Cristos a murit în locul celor pe care Tatăl i-a ales
(Ioan 10:18; Rom. 8:33-34)
v. Duhul este suveran în mântuire:
a. Duhul Sfânt este Cel care regenerează (Ioan 3:6)
b. dă viaţă spirituală (Ioan 6:63).
36

37. c. 2 Tes. 2:13 – El separă sau sfinţeşte astfel persoana, făcând posibilă „credinţa
adevărului”.
Aşadar, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sfânt, drept, suveran. El este unic în tot universul.
El nu cunoaşte schimbarea sau limita. Doar Lui i se cuvine cinstea, lauda, mărirea şi gloria.
Întreaga creaţie trebuie să Îl laude! Oamenii trebuie să vină înaintea Lui cu o teamă sfântă, cu
reverenţă deplină. El este judecătorul cel drept şi tot ceea ce spune este Adevăr suprem. Iubirea
Lui este veşnică. Nimeni nu poate să o cuprindă! El nu este obligat să dea socoteală nimănui
pentru ceea ce face, nu este obligat să fie îndelung răbdător faţă de oameni, nu este obligat să
mântuiască pe cineva. Dar o face din bunătate, milă şi compasiune faţă de cei ce îi sunt vrăjmaşi.
El îşi arată iubirea şi harul măreţ faţă de cei pe care i-a ales pentru a fi cu El pentru veşnicie.
„Cine este ca Tine, minunat în sfinţenie, bogat în fapte de laudă, şi făcător de minuni?”
„Dreptatea Ta, Dumnezeule, ajunge până la cer; Tu ai săvârşit lucruri mari: Dumnezeule,
cine este ca Tine?” – Ex. 15:11b; Ps. 71:19
ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 3:
1. Credeţi că predicarea modernă Îl înalţă sau Îl înjoseşte pe Dumnezeu?
2. Este Dumnezeu activ implicat în creaţia Sa, sau după creaţie El s-a retras din scenă,
lăsând toate să funcţioneze după anumite legi, după voia oamenilor sau a lui Satan?
3. Cine conduce astăzi lumea, Dumnezeu sau Satan?
4. Dacă Dumnezeu este suveran şi face ceea ce doreşte El, de ce trebuie să trăim o viaţă
curată, să ne rugăm, să mai predicăm Evanghelia? (vom da răspuns la aceste întrebări în
capitolul 9)
Capitolul 4: CAUZA HARULUI
I. HARUL ŞI FAPTELE
1. Mulţi oameni afirmă că mântuirea este darul lui Dumnezeu, că este prin har, şi nu prin
fapte. Apoi, aceleaşi persoane continuă, spunând că tot ceea ce trebuie să facă omul pentru a
fi mântuit este să creadă în Dumnezeu, să dorească mântuirea (să vrea să fie mântuit) sau să
Îl primească pe Domnul Isus în inimă.
37

38. Această concepţie este una greşită, din următoarele motive:
a. Este greşită fiindcă porneşte de la ideea că în versete ca Efeseni 2:8, 9; Romani
11:5, 6, prin fapte se înţelege doar fapte fizice (ex. de astfel de fapte fizice: botezul,
venirea în faţă, ridicarea mâinii, etc.). Ideea de faptă sau de acţiune este mult mai
adâncă. Prin faptă se înţelege orice atitudine (stare), decizie, gând, cuvânt sau
acţiune pe care omul le are sau le face.
Astfel, atunci când voinţa se mişcă spre o anumită alegere, aceasta este de
asemenea considerată o faptă.
b. Este greşită fiindcă dovedeşte o înţelegere greşită a harului. Fapta implică merit.
Meritul aduce recompensă şi glorie (laudă). Fapta implică datorie (Rom. 4:2-4),
adică obligă la reacţie, la răspuns.
Exemplu: Cineva poate spune: „Eu vreau să merg să vizitez astăzi nişte
bolnavi”. Aceasta este un act (faptă) al voinţei. Chiar dacă persoana este
împiedicată să meargă la bolnavi, iar dorinţa ei nu s-a concretizat, prin faptul că
voinţa s-a mişcat spre o decizie, spre o alegere, această persoană a săvârşit o
acţiune, o faptă şi are, prin urmare, un merit. Dacă ar fi reuşit să facă ceea ce şi-a
propus, atunci acţiunea ar fi fost dublă, fiindcă ar fi fost şi fizică, iar meritul ar fi
fost şi mai mare.
Exemplul 1: Un individ lucrează o lună, iar la sfârşitul acesteia, îşi primeşte salariul
de la angajator pentru luna respectivă. Este considerat acest salariu ca un dar (har),
sau ca o datorie pentru eforturile lui? Plata, care a venit ca o reacţie la munca
angajatului, este meritată sau nemeritată?
Ex. 2: Să ne imaginăm că cineva se pocăieşte şi crede în Domnul Isus fiindcă aşa
doreşte, prin propria sa putere. Credinţa omului Îl determină (obligă) pe Domnul să
îi acorde mântuirea (Fapte 16:31; Rom. 10:9). Astfel, mântuirea persoanei
respective a rezultat în urma eforturilor (faptelor) combinate ale omului şi ale lui
Dumnezeu. Omul a avut partea (meritul) lui, iar Dumnezeu pe a Sa. Se poate spune
oare în acest caz că mântuirea este a Domnului?
38

39. i. Dacă cineva a făcut vreo faptă spirituală (vreun act al voinţei, minţii sau
inimii), aceasta l-a adus într-o poziţie de merit înaintea lui Dumnezeu,
poziţie care îi permite aşteptarea unei răsplăţi (recompense, reacţii) din
partea lui Dumnezeu. O astfel de faptă l-ar obliga pe Dumnezeu să răspundă
acţiunii omului.
ii. Definiţia harului este favor nemeritat. Aceasta exclude ideea de merit uman
şi ne învaţă că omul nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut lui Dumnezeu,
pentru a-l determina pe Dumnezeu să îi fie binevoitor. Ideea de har exclude
fapta, meritul, lauda (Ef. 2:9; Rom. 4:1; 11:6; 1 Cor. 1:29; 4:7).
iii. Unul din cele mai importante pasaje care ilustrează harul este următorul:
„Căci El a zis lui Moise: ,Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am
milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.’ Aşadar,
nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care
are milă. Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: ,Te-am ridicat înadins, ca
să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în
tot pământul.’ Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine
vrea.” – Rom. 9:15-18
Pasajul afirmă că mântuirea nu depinde în nici un fel de om, chiar dacă
acesta ar dori sau ar depune eforturi pentru a o obţine! Mântuirea depinde
de Dumnezeu, şi este dată omului gratuit, nemeritat, adică prin har!
c. Această concepţie este greşită fiindcă presupune mai multe absurdităţi şi
contradicţii. Sunt mulţi cei care cred că harul este partea lui Dumnezeu în mântuire,
iar credinţa este partea omului. Despre sursa credinţei vom vorbi într-un capitol
ulterior. O astfel de afirmaţie implică următoarele lucruri:
i. O persoană moartă poate încă gândi, poate lua decizii şi poate acţiona în
consecinţă. Acesta este un non sens. Omul este mort spiritual (Ef. 2:1, 5;
Col. 2:13; 1 Ioan 3:14), iar credinţa mântuitoare este o acţiune spirituală.
Motivul pentru care Scriptura insistă atât asupra morţii spirituale a omenirii
este pentru a ne arăta că omul nemântuit nu poate face nimic pentru a se
scăpa din propria-i stare.
ii. O persoană poate lua decizii contrar raţiunii sale. Aceasta este un non sens.
39

40. iii. O persoană poate lua decizii contrar sentimentelor sale. Aceasta este un non
sens. Dacă ar fi să aleagă între multe alternative dintre care unele le iubeşte
mai mult, altele mai puţin, iar una singură o urăşte, o va alege oare pe cea pe
care o urăşte? Inima omului nemântuit Îl urăşte pe Dumnezeu (Rom. 1:30;
2 Tim. 3:4)
iv. O persoană poate lua decizii contrare impulsurilor naturii sale. Aceasta este
un non sens. Natura sa este păcătoasă şi doreşte numai contrariul lucrurilor
plăcute lui Dumnezeu (Gal. 5:17; Rom. 8:5-7).
v. Aici este greşeala pe care o fac predicatorii umanişti, arminieni. Ei nu văd
nevoia regenerării, a învierii spirituale, a înnoirii minţii, inimii, voinţei şi
naturii înainte ca omul să se decidă să creadă în Cristos, să vină la El şi să Îl
urmeze. De aici mirarea lor că oamenii refuză o aşa mare ofertă. De aici
exclamaţii în predici de felul „Doar un nebun refuză medicamentul care îi
poate scăpa viaţa” sau „Cât de neînţelept poate fi omul care refuză o
moştenire atât de mare, când nu trebuie decât să vină şi să semneze actele
pentru ea.” Oamenii care refuză darul lui Dumnezeu fac aceasta nu fiindcă
sunt proşti, neînţelepţi sau nebuni, ci fiindcă sunt morţi spiritual. Ei privesc
ca un non sens, ca o nebunie mesajul salvării prin Cristos (1 Cor. 1:18;
2:14) şi de aceea nu îl pot accepta.
II. CAUZA HARULUI
De ce arată Dumnezeu har poporului Său? Am arătat deja că omul nu este capabil să facă ceva
pentru a-l determina pe Dumnezeu să îl privească favorabil. Am arătat de asemenea că însăşi
natura harului (favor nemeritat) nu permite ca harul să fie acordat pe baza vreunei lucrări a
omului. Rămâne, deci, întrebarea: De ce arată Dumnezeu har poporului Său?
40
Exemplu: Îşi construieşte cineva o casă pe malul unui râu care iese din matcă şi
inundă totul în fiecare an? Nu, fiindcă raţiunea îi dictează opusul. Este o
nebunie. La fel este şi cu credinţa. Credinţa mântuitoare înseamnă o încredere
absolută în Dumnezeu pentru tot ceea ce ţine de mântuire. Înseamnă a renunţa la
tot ceea ce consideră omul că ar putea face pentru a se mântui şi a depinde în
totalitate de Dumnezeu pentru a ajunge în Rai.

41. 1. Cauza harului, prin urmare, trebuie să se găsească numai în Dumnezeu, şi nu în om
a. Dumnezeu este suveran şi deci necontrolat şi neinfluenţat de forţe exterioare
i. Nimeni nu este „mai mare” decât Dumnezeu, şi nu Îl poate ameninţa sau
forţa să facă ceva – Dumnezeu nu poate fi controlat.
b. Din moment ce omul este total depravat, el nu poate face nimic pentru a-i fi plăcut
lui Dumnezeu (fiindcă până şi gândurile şi motivele omului nu sunt curate) – Mat.
15:19; Rom. 8:8; Isa. 55:9
i. Vedem astfel că Dumnezeu nu poate fi influenţat de vreun presupus „bine”
pe care omul l-ar putea face pentru a obţine favorul lui Dumnezeu (Ef. 2:8,
9; 2 Tim. 1:9; Tit 3:5)
ii. Uneori oamenii cred că se „târguiesc” cu Dumnezeu – fac schimb cu El. Ei
au o cerinţă şi Îi promit lui Dumnezeu că dacă îi ascultă, vor înceta să facă
ceva rău şi vor începe să facă ceva religios. Punem două întrebări celor
care cred că se târguiesc cu Dumnezeu:
1. Ce ai tu să nu aibă Dumnezeu sau să aibă El nevoie? – Iov 22:2,
35:6, 7; Ps. 50:8-13; 1 Cor. 4:7
2. Dacă ai avea ceva de care Dumnezeu ar avea nevoie, lucru cu care
l-ai putea mitui, cum anume i-ai da lucrul respectiv?
Rezumat: Dumnezeu este suveran, nu are nevoie de nimic, nu poate fi mituit sau influenţat de
om. Deci este clar căci cauza harului lui Dumnezeu arătat poporului Său trebuie să se găsească
numai în Dumnezeu. Şi înţelegem că acest har este motivat de iubirea lui Dumnezeu pe care a
arătat-o aleşilor Săi din veşnicie.
2. Motivul pentru care Dumnezeu a arătat har este iubirea Sa veşnică.
a. Dumnezeu este veşnic şi iubirea Sa este veşnică – Ps. 90:2; Ier. 31:3
b. Iubirea veşnică a lui Dumnezeu l-a determinat să se îngrijească prin har de aleşii
Săi înainte ca ei să fi făcut ceva (vezi Ier. 1:5) – Rom. 9:10-13; Ef. 2:4, 5; Tit
3:4, 5
41
Exemplu: O naţiune este deseori numită „naţiune suverană”, dar dacă o
naţiune mai mare o ameninţă şi forţează astfel pe cea mai mică să urmeze
anumite acţiuni, naţiunea cea mai mică şi-a pierdut suveranitatea.

42. i. Dumnezeu, în mod iubitor, a pregătit o Împărăţie de la întemeierea lumii –
Mat. 25:34
ii. Dumnezeu, în iubire, ne-a ales în Cristos înainte de întemeierea lumii – Ef.
1:4
iii. Dumnezeu, în iubire, l-a rânduit mai înainte de întemeierea lumii pe
Cristos pentru noi – 1 Pet. 1:20
iv. Dumnezeu, în iubire, l-a văzut pe Cristos ca jertfit înainte de întemeierea
lumii – Apoc. 13:8
c. Pentru a înţelege iubirea lui Dumnezeu trebuie să înţelegem cele două cuvinte
greceşti traduse prin „dragoste” în Noul Testament
i. Iubirea frăţească este limitată – „phileo” vorbeşte despre iubirea pe care o
persoană o are pentru alţii asemenea lui, pentru alte persoane care îi sunt
plăcute sau cu care poate avea părtăşie. Acest fel de iubire este o iubire
umană.
1. Nu este nimic greşit în iubirea frăţească – Evr. 13:1
2. Dar ni se porunceşte să mergem dincolo de iubirea frăţească – să
avem iubire divină, „agape”, iubire pentru fraţi – 1 Pet. 1:22
a. Doar cei care sunt cu adevărat regeneraţi, având Duhul
Sfânt sunt capabili să aibă această iubire divină – Rom. 5:5
b. Aceasta este o iubire care se sacrifică, şi într-un mod limitat
se poate vedea în acţiunile părinţilor faţă de copii. Dar
observaţi diferenţa: ei îi iubesc pe ai lor în acest fel, şi nu pe
duşmani
ii. Iubirea lui Dumnezeu este una cu scop – iubirea Sa „agape” este felul de
iubire care se hotărăşte să facă bine persoanei iubite indiferent de preţul pe
care trebuie să îl plătească.
1. Dumnezeu a avut această iubire pentru păcătoşii care îi erau
duşmani – Rom. 5:8, 10; Col. 1:21
2. Domnul Isus Cristos (în încarnarea Sa, în lucrarea Sa altruistă
şi în moartea Sa pentru aleşi) este exemplul suprem de iubire
a lui Dumnezeu – 1 Ioan 3:16; 4:10
a. În Cristos vedem cum Dumnezeu s-a hotărât să facă
bine poporului Său ales chiar dacă aceasta l-a costat
suferinţa şi moartea singurului Său Fiu
42

43. 3. Astfel, iubirea lui Dumnezeu nu este doar sentiment, nici nu este
pasivă, să nu facă nimic. Dumnezeu iubeşte şi acţionează în
consecinţă.
a. Luaţi în considerare Apoc. 3:19 – Iubirea lui pentru aleşi îl
determină să le corecteze faptele rele. Dumnezeu acţionează
aşa datorită iubirii Sale; Evr. 12:6-8
i. Dumnezeu nu îi iubeşte pe toţi (vs. 8). Dacă
Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii cu iubire
agape, veşnică (Ier. 31:3), atunci El nu poate urî
pe vreunul, fiindcă dacă ar trece de la iubire la
ură, ar exista schimbare în El, şi nu ar mai fi
Dumnezeu (Mal. 3:6; Iac. 1:17). Dar aceasta este
contrar tuturor versetelor care afirmă că
Dumnezeu urăşte pe anumiţi oameni (Rom. 9:13;
Ps. 5:5; Prov. 6:16-19)
b. Deut. 23:5; 1 Împ. 10:9; Os. 11:1; Ioan 3:16; Gal. 2:20;
Ef. 5:2. Toate aceste versete indică faptul că iubirea lui
Dumnezeu Îl motivează să le facă bine, chiar dacă preţul pe
care Îl plăteşte este mare.
c. Iuda vs. 24 – Dumnezeu POATE să ne păzească de orice
cădere şi POATE să ne facă să ne înfăţişăm fără vină în
Ceruri – iar iubirea Sa îl determină să şi facă acestea
i. Fil. 1:6 – ceea ce Dumnezeu începe, El va şi termina
– inclusiv mântuirea noastră.
ii. Ioan 10:28, 29 – Dumnezeu îşi iubeşte fiii şi fiicele
alese şi îi păstrează.
Iubirea lui Dumnezeu este sub controlul Său – El hotărăşte pe cine va iubi. Nimic nu îl poate
controla pe Dumnezeu! Astăzi este populară ideea că cineva poate fi „îndrăgostit”, fiind
consumat şi controlat de o astfel de iubire. Dacă aceasta este valabil la oameni, NU ESTE valabil
la Dumnezeu!
43

44. 3. Arătarea harului lui Dumnezeu este în întregime în cadrul planului Său veşnic. Isa.
14:27; Ef. 1:11; 3:11
a. Dumnezeu îşi arată harul faţă de unii – Rom. 9: 23, 24
b. Dumnezeu îşi arată puterea faţă de alţii – Rom. 9:17, 22
i. Contextul ambelor referinţe citate (Rom. 9) afirmă că Dumnezeu a hotărât
faţă de cine va arăta har şi asupra cui îşi va arăta puterea (spre distrugere).
Omul nu are control asupra lui Dumnezeu în această privinţă şi nu poate
altera ceea ce Dumnezeu face – Ef. 1:11
4. Dacă Dumnezeu nu ar fi hotărât să arate har poporului Său, nu ar exista mântuire
fiindcă nu există altă cale de salvare decât prin Isus Cristos, adică, prin jertfa Sa
perfectă, motivată de iubire, prin care a plătit într-un mod real pentru păcatele poporului
Său – un mod care a şters vina şi pedeapsa pentru păcatele lor – Fapte 4:12
5. Dumnezeu nu se află sub obligaţia de a arăta har, de a iubi pe cineva. El acordă har
celor pe care îi iubeşte. Pe aceştia îi iubeşte fiindcă aşa doreşte. Ei, la fel ca restul
omenirii, nu merită harul şi iubirea Lui.
Concluzie: Putem concluziona că harul lui Dumnezeu nu poate fi cauzat de nimic din afara Lui
Însuşi, şi că iubirea Sa veşnică este cea care l-a determinat să arate har poporului Său ales.
ÎNTREBĂRI ŞI SUBIECTE DE STUDIU PENTRU CAPITOLUL 4
1. Ce este harul? Cum poate fi câştigat el?
2. Ce înţelege Biblia prin termenul de faptă?
3. Pot harul şi faptele să fie combinate? Demonstraţi de ce da sau de ce nu.
4. Este credinţa mijlocul de mântuire? Daţi exemple de versete care afirmă rolul credinţei în
obţinerea mântuirii, al vieţii veşnice.
5. Poate un om nemântuit să ajungă să creadă în Cristos prin propriile puteri?
6. Dacă Dumnezeu ar hotărî ca tu, care te-ai pocăit şi ai crezut, ai lucrat atât pentru El,
ai suferit atâtea – dacă El ar hotărî să te trimită în iad, ce I-ai răspunde?
44

45. Capitolul 5: PLANUL HARULUI LUI DUMNEZEU
I. DECRETELE LUI DUMNEZEU. INTRODUCERE
1. DUMNEZEU ARE UN PLAN CU CREAŢIA SA. În nimic din ceea ce face, El nu
acţionează haotic, dezordonat.
a. El nu este un Dumnezeu al dezordinii (1 Cor. 14:33)
b. Dumnezeu este activ implicat în creaţia Sa (Ioan 5:17). Vezi cap. 3, secţiunea II.
Suveranitatea lui Dumnezeu, punctul 2.
2. DEFINIŢIA PLANULUI LUI DUMNEZEU
a. În limbaj teologic, planul lui Dumnezeu se mai numeşte şi decretele lui Dumnezeu
b. În Scriptură sunt folosite mai multe cuvinte sugestive atunci când se vorbeşte
despre planul lui Dumnezeu.
45