Familia cadru si factor al dezvoltarii psihice a copilului

26,381 views

Published on

1 Comment
5 Likes
Statistics
Notes
No Downloads
Views
Total views
26,381
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
6
Actions
Shares
0
Downloads
531
Comments
1
Likes
5
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Familia cadru si factor al dezvoltarii psihice a copilului

  1. 1. CuprinsCapitolul 1: Consideraţii teoretice privind familia şi copilul ....................................................2 1.1. Familia-unitatea de baza a societăţii...............................................................................2 1.1.1. Familia –cadru şi factor al dezvoltării psihice a copilului........................................2 1.1.2. Familia-mediu socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului...........................5 1.2. Rolul familiei în creşterea şi dezvoltarea preşcolarului şi şcolarului............................10 ...........................................................................................................................................15 1.3. Ocrotirea minorului si asistenta sociala in mediul rural................................................15 1.3.1. Activitatea de asistenta sociala in mediul rural......................................................15 1.3.2. Consilierea in asistenta sociala...............................................................................22 1.4. Problemele familiale si influentele lor asupra copilului................................................24Capitolul 2: Comunicare şi conflict.........................................................................................28 2.1. Definitia si rolul comunicării........................................................................................28 2.2. Tipuri de comunicare....................................................................................................31 2.3. Bariere in procesul de comunicare................................................................................32 2.3.1. Modalităţi ineficiente de comunicare.....................................................................32 2.3. Modalităţi de ameliorare a comunicării.........................................................................39 2.3.1. Limbajul responsabilităţii.......................................................................................39 2.3.2. Prevenirea reacţiilor defensive în comunicare.......................................................41 3.3.3. Exploatarea alternativelor.......................................................................................42 2.3.4. Modalităţi de rezolvarea conflictelor.....................................................................42Capitolul 3: Cauze si consecinte ale dezorganizarii familiei asupra dezvoltarii psihice acopilului ...................................................................................................................................45 3.1. Scopul, obiectivele si ipotezele cercetarii.....................................................................45 3.2. Metodologia cercetarii...................................................................................................45 3.2.1. Metode de culegere a datelor..................................................................................45 3.2.2. Universul populatiei...............................................................................................48 3.3. Rezultatele cercetării şi interpretarea............................................................................50 3.4. Studii de caz..................................................................................................................56 3.5. Concluzii asupra cercetării............................................................................................64Concluzii si propuneri..............................................................................................................69Bibliografie...............................................................................................................................72ANEXE....................................................................................................................................75 1
  2. 2. Capitolul 1: Consideraţii teoretice privind familia şi copilul1.1. Familia-unitatea de baza a societăţii1.1.1. Familia –cadru şi factor al dezvoltării psihice a copilului A. Concept şi definire Familia este cea mai veche şi cea mai importantă institutie din lume. După cum estefamilia noastră tot aşa va fi şi societatea noastră. Orientarea câteodată prozaic şi chiar crud exprimată, a secolului nostru cătreinterpretarea ştiinţifică se simte astăzi în toate secolele de gândire şi activitate umană. De febra activităţii exploratoare sistematice, familia nu putea rămâne, fireşte, străină.Antropologi şi sociologi, economişti şi jurişti, biologi şi medici phsihologi şi pedagogi auinvestigat şi investighează în continuare celula familială, dărâmând vechiile mituri şiprejudecăţi, ridiculizând şi pulverizând interpretările naive, ordonând şi organizând datelepentru a construi din ele imaginea adevarată a grupului social de bază, a funcţiilor pe care elle îndeplineşte în cuprinsul comunităţii umane, funcţii dintre care, fară indoială că este ceamai importantă, o constituie creşterea şi educarea copiilor.1 După cum menţiona şi doamna M. Voinea : familia este o formă complexă de relaţiibiologice, sociale, materiale şi spirituale între oamenii legaţi prin căsătorie, sânge sauadopţiune. Evoluţia familiei a avut loc în condiţiile unei complexe împletiri a factorilor biologicicu cei sociali. B. Funcţiile familiei Familia a indeplinit şi îndeplineşte o serie de funcţii, şi anume : de reproducere,economică, de socializare, de aşteptare, familială. 2 După R.Hill sunt cinci funcţii ce sunt aşteptate ca familia să le îndeplinească pentrumembrii ei şi pentru societate, subzistenţă fizică a membrilor familiei prin producerea dehrană, adapost şi îmbrăcăminte : 1. mărirea numărului de membrii ai familiei prin reproducere 1 Osterrieth Paul, Copilul şi familia, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucuereşti, 1973,p. 5 Voinea Maria, Familia si evoluţia sa istorică, Ed. Stiinţifică şi Enciclopedică, 2Bucureşti, 1978, 2
  3. 3. 2. socializarea copiilor prin rolurile de adulţi în familie şi alte grupuri sociale 3. menţinerea ordinei între membrii familiei şi străini 4. menţinerea moralului şi motivaţiei pentru a îndeplini sarcini în familie şi în alte grupuri sociale. 5. producerea şi distribuirea de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii familiale. Familia este o comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi pesoţii şi pe descendenţii acestora prin relaţii strânse de ordin biologic, economic, psihologic,spiritual şi juridic. Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, familia este : “forma socială debază intemeiată prin căsătorie şi care constă în soţ, soţie şi descendenţii acestora.” 3 Familia, în profida extremei varietăţi structurale de origine istorică sau culturală, notăpropie a familiei ca instituţie socială având la bază alegerea reciprocă a partenerilor măritari,este de a asigura reproducerea speciei, în condiţii socioculturale determinate. Astfel, conformdefiniţiei lui C. Levi Strauss, familia este : “un grup care îşi are originea în căsătorie, fiindalcatuită din soţ, soţie, copii născuţi prin unirea lor (grup căruia i se pot adăuga rudele), pecare îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale. Ca grupsocial întemeiat alegerea reciprocă a partenerilor măritari cu roluri şi statute preciseasociate membrilor lui, apoi având aptitudini, ţeluri şi aspiraţii comune şi asigurândcreşterea copiilor. 4 Familia nu se întemeiază pe comoditate. Nu are ca scop doar tovărăşia. Nu este deajuns să locuieşti în aceiaşi casă, să mănânci la aceiasi masă şi să dormi sub acelaşi acoperiş.Ţelul familiei este împlinirea reciprocă, creşterea şi devenirea. O familie inseamnă unitate înidealuri, interese şi în filozofia de viaţă. O familie se bucură de bucuriile celuilalt şi estealături în necaz. Constituind unitatea grupală fundamentală a societăţii, familia a reprezentat şireprezintă o temă predilectă de reflexive şi analiză a spiritualităţii umane, a politicii sociale,dar şi a mai multor discipline ştiinţifice, fiecare propunându-şi să surprindă, dintr-operspective specifică şi specializată, dimensiunile, dinamica şi funcţiile grupului familial. Complexitatea acestei forme de comunitate umană, determinată de multitudinea şivarietatea de relaţii care se stabilesc între cei care o compun, precum şi între familie ca 3 Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Bucureşti, 1988, p. 366 4 Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihoogie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p.262 3
  4. 4. entitate distinctă şi societate, la care se adaugă evoluţia în timp a trăsăturilor salecaracteristice, face dificilă încercare de a defini familia într-o formă atotcuprinzătoare.Familia, s-a spus, este o realitate bilogică, prin unitatea ce se realizează între bărbat şifemeie şi prin procreare ; este o realitate socială, fiindcă prin ea se realizează o comunitatede viaţă între cei ce o compun ; este o realitate juridică, fiindcă societarea reglementeazăprin norme juridice cele mai importante relaţii din cadul ei. 5 Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfaşoară acţiunea educativă a familiei.Mediul influenţează, iar educaţia acţionează, nu însă independent, ci concomitent. Nicăieri înlume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există6. Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcţiilor familiei este condiţionatăde tipul de familie, de forma de organizare a vieţii de familie, de relaţiile de autoritate, dediviziunea rolurilor din familie, dar şi de tradiţii, obiceiuri. Familia este un mediu optim pentru formarea şi devenirea umană, este un mediuafectiv, social şi cultural. C. Rolul de părinte Rolul de părinte reclamă noi responsabilităţi, fiecare dintre membrii cuplului aflându-se în faţa unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor desoţ, soţie, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soţii operează unele modificări,atât în aşteptările reciproce, cât şi în stilul de viaţă. Se pregătesc deci , pentru apariţiacopilului, din punct de vedere material (rearanjarea spaţiului şi mobilierului), financiar,emoţional (încurajări, discuţii, manifestări de tandreţe şi întelegere reciprocă). Principalele preocupări, uneori îngrijorare a viitorilor părinţi se concentrează în jurulcapacităţii lor de a face faţă noilor probleme determinate de creşterea copilului. Odată cuapariţia copilului se produc schimbări în setul de rol-statusuri, ambii părinţi trăiesc emoţii noişi dobândesc sensul responsabilităţii, ceea ce nu elimină dificultăţi de adaptare. Începe o perioadă de negocieri cu privire la timp, bani, energie şi activităţi. De multeori soţii se simt neglijaţi deoarece soţiile-mamă sunt obosite, iar ritmul cotidian al familieieste corelat cu ritmul biologic al nou-născutului. Apar, de asemenea, probleme sexuale,conflicte măritale centrate pe comunicare şi incongruenţă . Factorii care influenţeazăperformanţa rolurilor soţilor ca şi părinţi sunt: sprijinirea soţiei de către soţ în timpul sarcinei,stima de sine a părinţilor, caracteristicile copilului. 5 Emese Florian, Dreptul familei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 3 6 Jinga, I., Negreţ, I., Familia, acest miracol insulator. EDP., Bucureşti, 1999, p.62 4
  5. 5. Satisfacerea nevoilor fundamentale ale copiilor mici îi stimulează pe părinţi însă,deseori , aceştia încearcă sentimente negative ca: furia, nervozitatea, dependenţa şi chiarneajutorarea. Lipsa pregătirii pentru îndeplinirea rolului de părinţi poate conduce la neglijareacopilului, la abuzarea acestuia, la tensiuni familiale sau chiar la violenţă. De la înscrierea laşcoală a primului copil născut şi până la naşterea ultimului copil, părinţii se întâlnesc periodiccu responsabilităţi cărora le pot sau nu le pot face faţă complet. În mod compensatoriu seconsideră că dacă un parinte are dificultăţi în relaţia cu copilul său, la o anumită etapă dedezvoltare a acestuia, poate coopera eficient la altă etapă de dezvoltare. Ideea principală esteca odată cu fiecare etapă a ciclului de viaţă familială părinţii nu se confruntă doar cu noiabordări şi provocări legate de creşterea copiilor, ci şi cu noi perspective ale sistemuluifamilial. Uneori, părinţii se simt incapabili să construiască o autoritate parentală adecvată sausă indeplinească corespunzator rolul de părinte, nereuşind să comunice empatic şi încrezătorcu copiii sau să accepte schimbarea în gândirea şi comportamentul acestora; ajung chiar lalipsa de control asupra copiilor de la care aşteaptă un comportament matur. Principala problemă care apare este împărţirea responsabilităţilor privitoare lacreşterea şi educaţia copiilor, precum şi la gospodărie. Aceste responsabilităţi pot fiîndeplinite cu dificultate datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinţii au slujbe şi seconfruntă cu provocări din parte vieţii sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bună îngrijirecopilului în contextul unei vieţi sociale foarte intense, poate să ducă şi spre consecinţe degenul: conflicte măritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarteimportant de remarcat din statistici este faptul că numărul cuplurilor care decid separerea saudivorţul, în această etapă este din ce în ce mai mare . Deci , apariţia unui nou membru alfamiliei în condiţiile continuării vieţii profesionale şi dezvoltării aspiraţiei spre performanţăsocială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieţii de familie. Pentrufoarte multe familii acest element se converteşte într-o dificultate greu de soluţionat mai alesîn contextul unei vieţi precare din perspective material-financiară.1.1.2. Familia-mediu socio-economic şi afectiv al dezvoltării copilului Ne referim la familie în mod restrâns, adică alcatuită din parinţi şi copii, pentru că, însens larg, familia cuprinde şi bunici, unchi, mătuşi, veri. Între membrii aceleiaşi familii există relaţii de strânsă dependenţă, întemeiate pe unjoc afectiv foarte intens, de aceea mediul familial este de a reacţiona la trebuinţele iniţiale ale 5
  6. 6. copilului şi favorizează prima elaborare a personalităţii proprii şi a imaginii sale despre lumedupa modalităţile esenţial afective. Cadrul familial este locul în care copilul învaţă să fie iubit şi să iubească cu multînainte ca el să fie în stare să facă distincţia între aceste două elemente. Impulsurile primare ale copilului îşi vor găsi aici satisfacţiile cuvenite sau vorîntâmpina frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanţa prin joculacomodărilor şi renunţărilor. Familia constituie o adevarată şcoală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiţica vârstă, sex, posibilităţi psiho-fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bunînceput introdus într-un eşantion foarte reprezentativ al societăţii, cu diversitatea sa depersoane, cu încrucişarea sa de generaţii, cu prezenţa la un loc al trecutului şi viitorului, careleagă între ei pe toti membrii surclasând neînţelegerile şi sentimentele de afecţiune. Datorită acestei bogăţii şi varietăţi de relaţii, pe care alte medii nu le oferă individuluitocmai din cauza omogenităţii lor, trebuie să recunoaştem funcţia profound socializatoare afamiliei. Familia impune copilului ocazia de experimentare şi necesităţi de adaptare socio-afectivă; copilul trăieşte în familia sa o multitudine de relaţii interindividuale, iar pe cele pecare nu le traieşte direct, le are sub privirea sa şi le vede cum funcţionează. Poziţia primordială o ocupă relaţiile dintre părinţi şi relaţiile pe care aceştia lestabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul îşi formează idea de pereche,familie, creştere a copiilor. Aceste relaţii sunt adânc interiorizate de către copil şi seevidenţiază chiar în perioade îndepartate când copilul devine adolescent, tânar, părinte. Prin diferenţele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare şansă dea se defini pe sine, punându-i în acelaşi timp la dispoziţie şi modelele la care se poate referiindividualitatea sa înnascută. Grupul familial joacă un rol important în achiziţionarea de către individ, a coerenţeipersonale, în acelaşi timp, datorită vieţii de colectiv, copilul descoperă aici comportamentelesociale de bază (apărarea propriilor drepturi şi respectarea drepturilor celorlalţi). Acţiunile şi relaţiile din sânul familiei asigură simultan socializarea şi individualizareacopilului7. ,,În fiecare om o lume îşi face încercarea “, spunea Eminescu. Într-adevăr suntem ,, lumi “diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană. Când copilul vine pe lume, este primit de către nişte oameni care gândesc, acţionează,simt, se exteriorizează într-un anumit fel. Aceşti oameni trăiesc, îşi dezvăluie 7 Osterrieth, Paul, op.cit, p.52 6
  7. 7. comportamentul în faţa copilului. Nu este vorba despre comportamentul uman în general, cidespre comportamentul unor persoane care face parte dintr-un grup social bine determinat,trăind într-o epocă determinată. Această comportare este încarcată cu o experienţă seculară implicită şi supusăpresiunii preocupărilor şi ideilor de moment. Copilul se naşte într-un cadru determinat de o cultură dată a cărei expresie este familiaşi modurile ei de a proceda, mai cu seama educative, cadrul la care participa nu numaifăpturile umane ci şi obiectele, condiţiile materiale. Familiile sunt ,, fabricile “care producpersonalităţi umane. Încorporând copilul într-un anumit cadru cultural, familia îi propune şi îi impune căilede realizare a materii sale umane; el va deveni uman potrivit cu formele de cultură pe care i leprezintă mediul familial8. Numim familia ,, şcoală a sentimentelor “, ,, şcoală a relaţiilor individuale “, daroricum am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabileste produsul unei culturi. Pe de altă parte, familia introduce copilul în lumea materială, în lumea obiectelor şi amanipulării lor, în lumea activităţilor umane curente. Familia îl invaţă pe copil să traiască, îliniţiază în nenumaratele activităţi şi îi susţine fundamentele, îl ajută să descoperenenumăratele noţiuni în modul cel mai correct şi mai direct. Copilul este ajutat de familie să traiască, să stabilească schimburi cu mediul ambient ,i se oferă cadru de referinţă afectiv, social, economic. Cadrul pus la dispoziţia copilului găseste modele umane pe care le va imita într-oprima fază, dar de care se va diferenţia treptat nu numai uman, dar şi ca autoritate autonomăcaracteristică. Cu ceea ce acumulează copilul în cadrul familiei, el se va integra sau nu mai uşor îngrupurile sociale din care inevitabil va face parte; se vor simţi în personalitatea sa influienţelereglatoare, socializatoare şi individualizatoare pe care, inevitabil, familia i le-a reprezentat şiuneori impus. Aşa cum arată şi A. Munteanu, ,, având în vedere complementaritatea rolurilor jucatede cei doi părinţi este necesar ca încă din primele săptămâni de viaţă ale noului născut, ambiipărinţi să se implice în educaţia sa; alături de o mamă tandră şi stimulativă, el are nevoie şi deprezenţa tatălui care, în limita timpului disponibil, trebuie să se implice corect în multipleleprobleme care apar “. Astfel ,,tatăl este considerat primul partener de joacă al copilului, 8 Osterrieth Paul, op.cit., p.71 7
  8. 8. intrucat el petrece de patru-cinci ori mai mult timp jucându-se cu acesta, decât îngrijindu-l(datorie ce revine prin tradiţie preponderant mamei ). Pentru a se stimula evoluţia intelectuală a sugarului, familia trebuie să-l antreneze pecopil într-o serie de experienţe care să-i precizeze acestuia capacităţile cognitive. De asemenea, pentru dezvoltarea limbajului este bine ca părinţii să-i vorbeascăcopilului de câte ori acesta este treaz. Aşa cum remarcă şi R. Vincent ,,triunghiul tată-mamă-copil are un rol important în învaţarea vorbirii “9. Când copilul învaţă să vorbească, el învaţă cerinţele structurii sociale. Experienţacopilului este transformată chiar de învaţarea generală de propriile sale acte de vorbire,aparent voluntare. Structura socială devine substratul experienţei, sale în mod esenţial princonsecinţele procesului lingvistic. Din acest punct de vedere, de câte ori copilul vorbeşte, oriascultă, structura socială din care face parte este întărită în el, iar indultitatea lui socială estebine modelată. Structura socială devine realitatea psihologică a copilului în curs de dezvoltareprin însăşi modelarea actelor sale de vorbire. Copiii care au acces la diferite sisteme devorbire pot adopta diferite conduite sociale şi intelectuale în ciuda potenţialului comun10. Prin învaţarea codurilor restrânse, copilul dobândeşte, în familiile poziţionale, unputernic sentiment al identităţii sale sociale în detrimental autonomiei şi al capacităţii deautocontrol; el va tinde să reproducă în experienţa principiul statutar al delimitărilorsimbolice care guvernează structura social pe care a interiorizat-o odată cu învaţarealimbajului. Prin comparaţie, un copil socializat într-o familie orientată către persoane,dobândeste autonomie şi capacitate de control al sinelui, dar sentimental identităţii socialepoate fi mai slab; el este capabil să reînterpreteze experienţa socializării personale, iarpornind de aici principiul organizării sociale care a stat la baza acesteia poate fi schimbat. Mediul familial este cel care imprimă acţiunii educaţionale anumite particularităţi.Astfel, subiectul educaţiei este reprezentat de către toţi membrii familiei, fiecare însă,exercitându-şi atribuţiile în funcţie de experienţă şi posibilităţile sale, dă concepţia despreeducaţie, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are. Autoritatea este expresia concepţiei despre educaţie a părintelui sau învătătorului şi omanifestare atitudinală în relaţiile cu copiii. Autoritatea părinţilor se întemeiază pe un sistem de reprezentări şi idei, acumulatespontan sau deliberat, care îşi vor pune amprenta asupra climatului educativ şi afectiv din 9 Vincent, R., Cunoaşterea copilului, EDP. Bucureşti, 197, p.38 10 Ana Muntean, Psihologia dezvoltării umane, Editura Polirom, Iaşi, 2006 8
  9. 9. familie. Ea conferă părinţilor acel climat ascendent şi generator de stimă şi admiraţie,indispensabilă acţiunii educative pe care o întreprind. Sunt cunoscute numeroase modificări de ordin fizic şi fiziologic ce se produc de-alungul dezvoltării entogenetice a copilului. Fixarea unui regim raţional de viaţă şi muncă,preocuparea pentru respectarea lui sunt indispensabile pentru o dezvoltare armonioasă aorganismului. De la cea mai fragedă vârstă, familia intervine pentru învăţarea deprinderilorigienicede autoservire, de adoptarea unui regim de muncă şi odihnă, de fortificare aorganismului şi de întărire a sănătăţii sale11. Pe linia dezvoltarii intelectuale, familia îşi aduce contribuţia la organizarea vieţiipsihice , a copilului, prin stimularea procesului de maturizare şi dezvoltare a diverselor salecomponente- procese senzoriale, limbajul, memoria, gândirea, atenţia, insuşirile psihice. Suntanumite momente care marchează adevarate salturi în dezvoltarea psihică, în producereacărora aportul familiei este considerabil. Avem în vedere îndeosebi perioada primului an,când se pun bazele vieţii psihice. Perioada pubertăţii ridicâ şi ea o serie de probleme caresolicită într-o măsură mai mare intervenţia educativă a familiei. Un mare volum de informaţii sub formă de percepţii, reprezentări, idei privitoare larealitatea înconjurătoare se asimilează sub îndrumarea familiei. Statutul social al familiei va fi determinat de tată. Dominaţia tatălui va imprimacopilului o viziune fermă asupra vieţii, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci şi săpăstreze afecţiunea copilului. Tatăl este cel care conferă familiei, dar şi copilului un sentiment de protecţie şisiguranţă, inspirând copilului dorinţa arzătoare de a deveni ca el. Pentru ca tata este cel care ,,îl aruncă pe copil şi-l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce maşina, el mânuieştesecurea, el îl poartă în braţe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranţă pe carecopilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “12 Un examen calitativ al gestiunii timpului arată că duratele pe care părinţii le petrecalături de copiii lor îndeplinesc trei funcţii: -,, o funcţie de întreţinere şi reparaţie “ corespunzând nevoii menajere (pregătireamesei, întreţinerea obiectelor de îmbrăcăminte), sau unor activităţi legate de sănătateacopilului; -o a doua de ,, reconfort “ ( jocuri comune, momente de tandreţe şi confesiune); -a treia, funcţia de ,, dezvoltare “, corespunzatoare unor obiecte educative explicite. 11 Idem 12 Vincent, R., op.cit., p.46 9
  10. 10. Diferenţele dintre bărbaţi şi femei apar cu claritate: în timp ce femeile asigură toatecele trei funcţii independent de prezenţa sau absenţa soţilor, bărbaţii sunt specializaţi exclusivîn funcţia de reconfort; tatăl intră de unul singur în raport cu copilul, numai pentru a se juca, atrăi satisfacţia unor gesturi de tandreţe reciprocă sau pur şi simplu numai pentru a se convingedupă ,, aerul “ senin al copilului, dacă totul este în regulă. Dacă intervine în alte momente, el o face pentru a da o mână de ajutor mamei, dacă nuîntotdeauna în prezenţa acesteia, cel puţin la solicitarea ei. Rolul educativ al tatălui nu este, în cele mai multe cazuri înţeles ca secundar, nici debărbaţi, nici de femei. Deosebirile între rolul masculin şi cel feminin, vizează modul, naturaimplicării, şi nu gradul, mai mic sau mai mare, de implicare , care nici nu poate fi evaluat,întrucât nu pot fi comparate cantitativ comportamente diferite calitativ. Ele relevă în esenţadouă raporturi, cu timpul şi cu spaţiul , două viziuni asupra lumii, două morale. Tatăl munceşte pentru a asigura bunăstarea grupului, întrucât rolul său principal estede a asigura securitatea materială a familiei. În timp ce mama ,,munceşte pentru ceilalţi,alături de ei “, tatăl munceşte singur pentru ceilalţi. De aici, rezultă o mare disponibilitate a mamei, o atitudine atentă, deschisă în oricemoment la problemele copiilor. Aceasta nu înseamnă că mama intervine efectiv în oricemoment în viaţa copiilor. Timpul matern este o alternanţă între momente de intervenţie,momente de simplă prezenţă, de preocupare şi control de la distanţă. 1.2. Rolul familiei în creşterea şi dezvoltarea preşcolarului şi şcolarului Între trei şi şase ani este perioada celei mai autentice copilării. Esenţa profiluluipsihologic al acestei etape de dezvoltare se exprimă prin trezirea sentimentului de,,personalitate”. Acesta este relevant de o anumită ,,atitudine de poziţie“, cum spunea Wallon,spirit de contrazicere, obrăznicie, apoi, printr-o anumită ,,paradă a eului “, relevată prinagilitatea copilui, ,,graţie stângace, dar plină de farmec “, care este folosită pentru a determinaatenţia şi admiraţia celor din jur, de asemenea prin imitarea părinţilor pe care copilul opractică în jocurile sale sub forma identificării cu persoane pe care el le socoteşte importante. Activitatea prin care se realizează exersarea funcţiilor psihice este jocul: ,,copilăriaeste facută pentru a te juca “, spunea psihologul elveţian E. Claparede. Jocul corespundenevoii de mişcare şi creaţia copilului. La copilul mic, antepreşcolar, jocul trebuie să fiesusţinut şi de părinţi, care trebuie să se antreneze şi să ia parte cu copilul pentru a-i deschidenoi orizonturi ale imaginaţiei. 10
  11. 11. Deosebirea dintre muncă şi joc la această vârstă constă în faptul că în timp ce joculeste înterupt dupa bunul plac al celui ce se joacă, munca are un început şi un sfârşit,presupune menţinerea unei direcţii în acţiune. Prin intermediul jocului, copilul cunoaşte realitatea. Gândirea sa are caracter globalintuitiv, în sensul că el percepe ansambluri concrete, situaţii încă prea puţin diferenţiate, nueste capabil încă de analiză şi sinteză, nu ştie să scrie şi să povestească după criterii logice.Dar, fabulează şi inventează, are tendinţa de a crede ca fiinţele şi obiectele există pentrufolosinţa şi interesul său. Copilul gândeşte, în primul rând cu ochii, cu urechile, cu mâinile,cu corpul, dar treptat începe să gândească tot mai mult prin cuvinte13. Educaţia la această vârstă, după cum arată M. Debesse, are în vedere trei direcţiiimportante: educaţia simţurilor, educaţia imaginaţiei, educaţia caracterului. Educaţia simţurilor implică atât antrenarea analizatorilor în formarea şi diferenţiereasenzaţiilor, cât şi obţinerea unor percepţii variate. În educarea simţurilor este important să seaibă în vedere caracterul global al gândirii preşcolarului. Astfel acţiunea de cunoaştereporneşte de la percepţii de ansamblu, încă slab diferenţiate, din care se desprind treptatdetalii, şi nu invers. Putem spune ca educarea simţurilor începe cu educarea mâinii. Mâna este uninstrument de cunoaştere şi de creaţie. Pipăitul este cel mai sigur dintre simţuri, el corecteazăiluzia unor date senzoriale. Dezvoltarea motricităţii care la început este globală, presupuneexerciţiu, prin care se creează posibilitatea de a se perfecţiona mişcările, gesturile,economisindu-se energie. Prin activităţi de colorat, punctat, colaj, împletit, destrămat serealizează un antrenament îndelungat de dezvoltare a motricităţii. Părinţii trebuie să aibă învedere coordonarea acestor deprinderi pe făgasul normal, să ofere copilului o gamă largă deposibilităţi, astfel încât să trezească interesul pentru unele activităţi şi deprinderi alecomportării civilizate: spălatul dinţilor, suflatul nasului, ştersul mâinilor şi al picioarelor,închisul şi deschisul uşii, utilizarea tacâmului, şerveţelului, creionului, culorilor, formareagrafismului. Desenul constituie o activitate agreată de copil. Progresele realizate în desencorespund celor realizate în gândire. Prin desen, ca expresie liberă, copilul realizează oactivitate creatoare. Desenul pregăteşte iniţierea în deprinderea scrisului şi a cititului. Mihailescu, I., Rolul familiei în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Universitara, 13Bucuresti, 2006 11
  12. 12. Activitatea ochiului se trezeşte înaintea activităţii mâinii. Sugarul este un privitor activ şiavid. Educarea privirii devine obiect al grijii părintelui şi educatorului. Autoeducaţiei vizuale a copilului, practicate din instinct, în contact cu situaţiileinteresante, i se asociază acţiunea educatorului care îi arată ce trebuie văzut, asociazăimpresiile vizuale cu cele verbale. În tren, de exemplu, copilul vrea sa vadă, se aşează lângăgeam. Dorinţa de a vede şi atinge depăşeste orice joc senzorial, ea implică şi obligă laactivitate atenţia, memoria, gândirea, imaginaţia. ,, Copilaria nu dispare niciodată din viaţă ea constituie izvorul permanent din caredecurg toate meandrele vieţii noastre. “ –G.Calinescu Dupa vârsta de trei ani, mediul familial se confruntă cu o nouă problemă: copilulmerge la grădiniţă. Este necesară grădiniţa ? De ce ? Raspunsul este cu hotărâre: da! Pentru că grădiniţele de copii au un deosebit rol formativ prin desfăşurarea în cadrullor a activităţilor obligatorii şi oferă condiţii de adaptare la relaţii sociale mai nuanţate . Grădiniţa are program educativ progresiv, cu intenţionalităţi clare, solicită exprescopilul pentru a se exprima, gândi, îl atrage în sfera unor interese cognitive mai largi; încomparaţie cu familia, creează o mai mare coerenţă a capacităţilor de cunoaştere şiobişnuieşte pe copil cu situaţia de colectiv. Necesitatea integrării copilului de grădiniţă nu exclude însă participarea familiei.Dimpotrivă, copilul are nevoi pe care şi le satisface în continuare şi cu ajutorul familiei14. Deja copilul începe să ,, părăsească “ familia şi să-şi trăiască părţi din timp în afaraacesteia, încercând să înveţe să se descurce şi singur în alte împrejurări. Atmosfera desiguranţă şi loc călduţ, pe care familia o oferă, în general, copilului va disparea. Viaţa încolectiv îi va oferi copilului şi situaţii neplăcute, uneori frustrante, cărora copilul trebuie să lefacă faţă. Aici rolul familiei este foarte important: ea nu trebuie să se substituie copilului, citrebuie să înţeleagă cauzele şi să încerce împreună cu educatorul să-l ajute pe copil să ledepăşească. Pentru că aşa cum am menţionat în capitolele anterioare, copilul este educat şi înfamilie, dar educaţia dirijată prin grădiniţă şi şcoală are specificul ei. În fiecare etapă a creşterii, prima misiune a educaţiei este de a oferi copilului unmediu favorabil. Pentru a-l educa în mod corespunzator, ca şi în perioada anterioară, copilultrebuie cunoscut sub toate aspectele: fizic şi psihic. Astfel, dezvoltarea fizică a preşcolarului are următoarele caracteristici: creşterea aretendinţe uşoare de încetinire, cu un puşeu discret de creştere în jurul vârstei de cinci ani; 14 George Neamţu, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi, 2004 12
  13. 13. procesul de osificare este active la nivelul epifizelor osoase lungi, a oaselor toracice,claviculare; Muşchii se dezvoltă dar sunt încă palizi, abia spre sfârşitul acestei perioade structuralori devenind tot mai intense, iar silueta lui mai longilină. Din cauza cutiei toracice late şi scurte, rezistenţa organismului este mică. Sistemul nervos: perioada preşcolară se caracterizează printr-o mare excitabilitate,creşte rolul coordonator şi reglator al scoarţei cerebrale, copilul îşi dezvoltă treptatcapacitatea de a-şi reţine impulsurile; are loc o disciplinare a conduitei. Organele de simţdevin mai active, percepţiile vizuale preiau masiv experienţa celorlalţi analizatori. Somnul copilului începe să se modifice sub impresia celor petrecute în timpul zilei,copilul are vise ( coşmaruri ). În perioada preşcolară se afirmă fineţea acuităţii auditive. Sensibilitatea faţă de ritm şimelodie, reprezintă o condiţie a dezvoltării auzului. Activităţile muzicale se cer alternate cuactivităţi şi momente de tăcere, care au o valoare afectivă dar şi tacere mintală. Dansul asociat cu activitatea motorie şi vizuală, ca şi desenul, reprezintă un mod deexpresie liberă, favorizează educarea echilibrului în mişcări, dar şi a auzului şi a simţuluiritmic. În activităţi de dans apare sentimentul de grup. Educarea imaginaţiei reprezintă, alături de educarea senzorială, o altă faţă a educaţieiintelectuale la această vârstă. Prin forţa şi capacitatea imaginativă, copilul intră în lumeaumană. Îi plac istorioarele şi poveştile extraordinare, inventează el însuşi personajeimaginare. Adesea amestecă realul cu imaginarul, scorneşte tot felul de lucruri şi este încântatde ceea ce inventează. ,,Inventând mereu, copilul se inventează câte puţin pe sine “, spuneP.Lengrand. Mijloacele de educare a imaginaţiei sunt poveştirile, basmele, desenele animate,jocurile spontane şi de creaţie. În educarea imaginaţiei se impune un anumit echilibru, oselecţie şi măsură între imaginar şi real, în raport de copil. Celor ,, prozaici “ li se va stimula imaginaţia, celor care trăiesc în vis cu ochiideschişi, li se vor oferi poveşti mai realiste. Acest lucru este necesar pentru a prevenidereglările de imaginaţie, dar la copilul de trei-şapte ani este specifică o anumită pendulareîntre real şi imaginar. Educarea caracterului este în relaţie cu dezvoltarea funcţiilor psihice de cunoaştere şiexprimă gradul de socializare a copilului, reflectă modalităţile şi mijloacele de stabilire alegăturilor cu mediul social. La vârsta preşcolară, socializarea face progrese datoritădezvoltării limbajului şi contactului tot mai variat (familie, stradă, grădiniţă.) Se formează 13
  14. 14. atitudini de simpatie şi antipaţie. Jocul în care se identifică cu mama, cu tata, cu educatoareadevine o activitate esenţială în educarea sensibilităţii, a atitudinilor, ca şi în relevarea propriilordificultăţi a imaginii despre sine ce începe să se contureze astfel. Manifestă cerinţe crescânde anevoii de tandreţe din partea familiei. Asimilând în mod treptat, în forme încă rudimentare,diferite modele de conduită, copilul se manifestă la această vârsta ca individualitate, dar nuajunge încă la nivelul unei conştiinţe morale. El trăieşte comportarea şi nu o justifică. Mediulsocial –familia şi grădiniţa –joacă un rol mobilizator. Cuminţenia este virtutea principală.Ascultarea se bazează pe ordinele ce i se dau şi pe interdicţiile ce i se fac. Pe această caleîncep să se contureze o serie de deprinderi de conduită. Pentru conturarea unei personalităţi puternice, sănatoase, trebuie avută în vedereevitarea frustraţiilor inutile, să se facă o educare a identităţii şi corectitudinii. Nu putem disocia toate aceste fenomene pentru că ele se desfăşoară împreună, se seinterferează şi se condiţionează. Familia nu exista într-o lume, ea face parte din societate şicea mai potrivită atitudine a acesteia este de a armoniza şi completa acţiunile şi viaţa sa cuacţiunile şi cerinţele grădiniţei. Ce poate realize familia pentru preşcolar ? Ea trebuie să fie factor prezent în viaţa lui şi să i-l ajute pe acesta să se supună să seimplice în respectarea unor reguli noi şi a unor cerinţe mereu noi şi, pe masură ce copilulcreşte, tot mai numeroase. O familie conservatoare, hiperprotectoare, va da grupului social copii dificili, care sevor adapta cu dificultate. Familia trebuie să menţină relaţii de apropiere şi colaborare cu grădiniţa şi mai apoicu şcoala. Părinţii trebuie să participe uneori la desfăşurarea programului în grădiniţă, sădiscute cu educatorii, să-i cunoască şi pe părinţii celorlalţi copii, să manifeste interes pentruproblemele legate de educaţia copiilor lor15. Scopul este comun şi pentru familie şi pentru grădiniţă: copiii să crească armonios şiîn conformitate cu exigentele lumii din care aceştia fac şi vor face parte. Majoritatea copiilor vin din familii oficial închegate dar diferenţele sunt foarte mari şiele provin din simplul fapt că oamenii sunt diferiţi prin atitudini, grad de cultură, stare desănătate. Familia trebuie să asigure preşcolarului o atitudine liniştită şi prietenoasă. 15 Karla Krogsrud Miley, Michael O’Melia, Brenda DuBois, Practica asistenteisociale. Abordarea participativa, Editura Polirom, Iasi, 2006, p.16 14
  15. 15. Nu toţi părinţii au studii de specialitate privind educaţia şi particularităţile copilului,dar părinţii trebuie să îşi observe copiii permanent şi să fie capabili prin aceasta să deaspecialiştilor informaţiile necesare atunci când va fi nevoie de ele16. În dialogul educaţional cu familia este binevenită realizarea unei sensibilizări apărinţilor pentru a semnala prompt orice probleme speciale care apar cu privire lamanifestările şi dezvoltarea copilului prevenind unele întârzieri sau ,,handicapuri “ în planulmaturizării fizice, psiho-motrice, intelectuale sau socio-afective; în acelaşi sens, se impuneadoptarea unui program educaţional unitar grădiniţă-familie, pentru a rezolva oportunproblemele pe care le pun anumiţi copii. 1.3. Ocrotirea minorului si asistenta sociala in mediul rural 1.3.1. Activitatea de asistenta sociala in mediul rural 1.3.1.1. Ocrotirea minorului Dezvoltarea socială din ce în ce mai alertă impune de asemenea şi elaborarea uneistrategii unitare asupra viitorului generatiilor tinere din cadrul societăţii. Aceasta incumbã capacitatea urgentã a tuturor instituţiilor si organismelor care pot sitrebuie sã concure la solutionarea problematicii în domenii. Crearea unui organism interministerial subordionat nemijlocit Guvernului, care sã fiealcãtuit din reprezentantii tuturor institutiilor direct sau indirect, mijlocit sau nemijlocitangajate în procesul de formare a copiilor, ar fi de bun augur pentru întreaga societate, elputând armoniza si concerta toate fortele implicate în acest proces constructiv.17 Acest organism proiectat, având un statut functional şi nicidecum onorific, ar trebuiformat din specialisti de prima mãrime din urmãtoarele institutii, organisme si organizaţii:18 1. Ministerul Sănătăţii 2. Ministerul Educaţiei Naţionale 3. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale 4. Ministerul Tineretului şi Sportului 5. Ministerul Culturii 6. Ministerul Economiei şi Finantelor 7. Ministerul Justiţiei 16 George Neamtu, op.cit, p.41 17 Ion Pitulescu, Criminalitatea Juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,Bucuresti, pag, 120. 18 Ion Pitulescu, Criminalitatea Juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,Bucuresti, pag. 45. 15
  16. 16. 8. Parchetul General 9. Ministerul de Interne (I.G.P) 10. U.N.I.C.E.F 11. Secretariatul de Stat pentu Probleme Handicapaţilor 12. Comitetul Roman pentru Adoptii 13. Centrul de Cercetãri pentru problemele Tineretului 14. Radio - Televiziunea Românã. Un asemenea organism ar fi mult mai eficient decât actualul Departament pentruProtectia Copilului, înfiintat prin Hotãrârea nr. 16/1997, a cãrui activitate este încaneperceptibilă. s-ar impune ca astfel de organisme să fie concepute şi în plan teritorial lanivelul municipiilor, oraşelor şi comunelor, astfel încât să se poată stâpãni întreaga situaţie.19 Problemele de maximă importantă care vor constitui obiectul muncii organismuluinational si respectiv acelor locale vor fi:20 • Cunoaşterea exactă a situatiei familiilor cu mulþi copii, îndeosebi a celor cu greutăţi materiale insuficient consolidate moral. • O evidenta precisã asupra familiilor cu efectiuni psihice, viciate,handicapate intelectual sau fizic, în vederea urmãririi evolutiei comportamentale a minorului sau a minorilor proveniti din astfel de familii. • Cunoasterea riguroasă, pe fiecare pe fiecare localitate si unitate teritorialã, a copiilor ce prezintã tulburãri de comportament, tendinte de inadaptabilitate, astfel încât sã poatã fi ajutati medical, educativ sau prin orice alte mijloace în vederea atenuãrii afectiunilor de care suferã. • Asigurarea respectării drepturilor fundamentale ale copiilor şi prevenirea delicventei juvenile. • Cunoasterea familiilor care îsi neglijeazã îndatoririle fatã de copii, îi abandonează, neglijează, maltrateazã sau îi expun unor riscuri sociale. • Adoptarea unor mãsuri corespunzãtoare pentru ca minorii sã fie crescuti într-un mediu familial stabil necesar unei dezvoltãri fizice si mentale corespunzãtoare. • Ajutorarea prioritarã atât a familiilor de rromi, ineficient socializate si încã migrante, cât si a celor vizibil marcate de actuala criza economicã. 19 Florica Mãnoiu, Viorica Epureanu, Asistenta Socialã în România, Editura All,Bucuresti, 1996, pag.87. 20 Comform Hot. Nr. 16/1997, de înfiintare a Departamentului pentru ProtectiaCopilului. 16
  17. 17. • Avãndu-se în vedere deficitul de experienta pedagogicã existent în prezent în interiorul unor familii, aceste institutii specializate vor trebui sã elaboreze actiuni prin care sã obisnuiascã pãrintii în legaturã cu îndatoririlor ce le revin în domeniul îngrijirii si educãrii copiilor, relatiile care trebuie sã caracterizeze a familiei, perioadele critice din viata copiilor metodele care trebuie folosite pentru depãsirea momentelor dificile, etc.• Actiuni pentru transformarea familei într-o institutie cu rãspunderi bine definite în ceea ce priveste cultivarea în rândul minorilor a resposabilitãtii sociale, a normelor si valorilor proprii societãtii de drept.• Metode de prevenire a delicventei atât în textele procedurale si legislatiei, cât si în sistemul de institutii si servicii specializate care sã aibã ca obiectii reeducarea motivatiei, nevoile si ocaziile de comitere a infractiunilor de cãtre minori.• Protectia bunãstarii, a dezvoltãrii drepturilor si intereselor copiilor• Interventia oficialã a statului pentru apararea intereselor minorilor in conditiile in care acestea sunt periclitate.• Crearea unor servicii si programe comunitare de prevenire a delicventei juvenile, astfel incat numai in extremis sa se apeleze la instantele specializate in aplicarea legislatiei penale.• Conceperea, atat la nivel macrosocial, cat si in plan teritorial, a unor planuri de prevenire a delicventei juvenile.• Indatorirea de a se intreprinde demersurile necesare in vederea acoperirii necesitatilor ce apar la un moment dat sau intr-o anumita perioada in societate sau intr-un teritoriu• Fundamentare riguroasa a necesarului de case de copii, internate, camine si creste pe fiecare la calitate sau teritoriu ar putea ameliora intr-o mare masura situatia existanta in prezent. De asemenea, corespunzator necesitatilor locale, se impune constructia unor de ocrotire medicala a copiilor handicapati fizic sau mental, astfel incat acestia sa poata beneficia de ingrijirile corespunzatoare starii de neputinta in care se afla.• Declansarea unor companii de depistare si tratare medicala a celor care inhaleaza aurolac sau alte produse toxice; dar si masuri profilactice urgente prin care sa se stopeze tentatiile curiozitatii adolescentine pentru cunoasterea consumului de substante halucinogene. 17
  18. 18. • Masuri pentru cazarea in instiutii special amenajate a copiilor care, din diverse motive, nu au nici un fel de camin sau care traiesc in strada, pentru a li se putea acorda conditii decente de trai. • Acestui efort facut de institutiile publice ar trebui sa I se realiza intr-o mai mare masura cel bisericii si diverselor organisme si institutii de binefacere, care, prin posibilitatile de care dispun, ar putea sa contribui mult mai substantial la ajutorarea copiilor abandonati, infirmii sau fara posibiltati materiale de existenta. Este necesar ca organismul national de ocrotire si formare a minorilor au nemijlocitulconcurs al Ministerului Educatiei Nationale, sã elaboreze programe de cercetãri pedagogice sididactice, sa organizeze centre de perfectionare a pregãtirii corpului profesoral, astfel încâtactivitatea formativ-educativã sã dobândeascã valentele caracteristice etapei în care se aflãsocietatea româneascã. În ceea ce priveste implicarea mass-mediei în activitatea de ocrotire si formare aminorilor, se impune o mai mare penetrare a acesteia în viata si preocupãrile copiilor, o maiputernicã activitate de explicitare, prin mijloacele specifice de care dispune si în corelatiedirectã cu posibiltãtile lor de întelegere, a unor idei, concepte, notiuni si cerinte ale cãrorsensuri sunt încã insuficient deslusite, dar care fac parte din viata spiritualã cotidianã.21 Se impune elaborarea unor mãsuri de preventie si chiar interzicerea difuzãri peposturile TRV a productiilor pornografice, a celor care elogiazã furtul si violenta. În egalãmãsura, diversi editori, întelegându-si mai bine misiunea si responsabilitatea socialã, trebuiesã renunte la tiparirea si difuzarea publicatiilor porno si sexi, publicatii care practic, pe lângãfaptul ca degradeazã imaginea relatiilor interpersonale, contamineazã cu virusi deosebit depericulosi viata si comportamentul minorilor. Mijloacele de informare trebuie sã fie constiente de importanta rolului pe care-l au, deresponsabilitatea lor pe plan social si de influenta pe care o exercita asupra psihiculuiminorului, suprasolicitând în prim-plan amoralul, nefirescul si excentricul, în raport cufirescul. Ministerul Justitiei, Parchetul General si Ministerul de Interne va trebui sa conceapãnoi institutii prin care sã aplice politica penalã în rândul minorilor, implicit în cadrul unorclãdiri separate, special amenajate în acest scop.22 Acest obiectiv trebuie fãcut în strânsã 21 Ion Pitulescu, Criminalitatea juvenilã-fenomenul copiii stãzii, Editura National,Bucuresti, 2000, pag, 56. 22 Victor Doculescu, Protectia juridicã adrepturilor omului- mijloace interne siinternationale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998, pag. 53. 18
  19. 19. colaborare cu “Principiile directoare de la Riad”, care sunt principii directoare emise deNatiunile Unite pentru prevenirea delicventei juvenile. De asemenea, acelasi minister în competenta cãruia intrã si Directia Generalã aPenitenciarelor va trebui sã proiecteze, în conformitate cu legislatia internationalã referitoarela protectia minorilor privati de libertate, un nou sistem de tratament al minorilor internati înunitãtile speciale de reeducare, în care sã aibã în vedere modalitãtile de tratare a minorilor înstare de arest sau în asteptarea judecãtii, continutul dosarelor judiciare, înmatricularea sitransferul în si din locul de detentie, clasarea si plasamentul postdetentiei, etc.23 Rezultã de aici si necesitatea existentei unei formatiuni de politie specializatã peminori, care ar putea, pe de o parte, conlucra optim cu serviciile sau compartimenteleexistente în cadrul parchetelor, iar pe de alta parte ar putea primi sprijin calificat maiconsistent din partea celorlalte institutii investite cu rãspunderi în legaturã cu prezentul siviitorul copiilor cu tulburãri de comportament sau comportament deviant.24 Mã refer la unitãtile sanitare, comisiile locale de autoritate tutelarã, centrale deexpertizã psihologicã si unitãtile de cercetare a problemelor de tineret care, printr-oconcentrare mai riguroasã a eforturilor, ar putea sã-si amplifice ajutorul în directia soltionãriiunor probleme ce tin de fenomenul deviatiei juvenile. 1.3.1.2. Probleme ale copiilor sau „copiii problema” in mediu rural Dupa plecarea mamei sau a ambilor parinti la munca in strainatate, pe fondul uneiprivari afective si a lipsei de supraveghere din partea parintelui, copiii se confrunta cu o seriede probleme de mai mare sau mai mica importanta in mediul scolar, in grupul de prieteni, incomunitate. Principalele probleme identificate in mediul scolar se refera la modul de relationare cucolegii si, in special, la modul de indeplinire a cerintelor didactice. Absenteismul siindisciplina (ca forme ale deviantei scolare) ating cote mai ridicate in mediul rural decat inurban, in timp ce rezultatele scolare slabe sunt in proportie mai mare in mediul urban. Deasemenea, cu o frecventa mai mare in mediul urban apar conflictele cu colegii si tendinta demarginalizare. De asemenea, indiferent de mediul de provenienta sau studiile subiectilorabsenteismul si rezultatele scolare slabe sunt semnalate intr-o proportie mai mare in familile 23 Ion Pitulescu, Criminalitatea juvenilã-fenomenul copiii strãzii, Editura National,Bucuresti, 2000, pag. 150. 24 Ibidem, pag. 153. 19
  20. 20. legal constituite, in timp ce actele de indisciplina sunt mai frecvente la copiii proveniti dinfamiliile monoparentale. Indiferent de nivelul studiilor, la subiectii lasati in grija bunicilor sau la alte rude seinregistreaza valori mai mari pentru absente si rezultate scolare slabe in mediul rural decat inmediul urban. Indiferent de mediul de rezidenta sau durata medie a absentei parintilor din mediulfamilial, accesarea serviciilor sociale de catre persoana de ingrijire sau copil se realizeazaintr-o proportie foarte mica. Putem deduce de aici ca, fie familia a gasit strategii desubzistenta si nu este nevoita sa apeleze la serviciile sociale, fie persoana de ingrijire nu esteinformata in legatura cu tipurile de servicii sociale existente in comunitate. Efectele asupra copilului se simt atunci cand familia largita nu mai reprezinta unsprijin pentru acel copil, fie in cazul in care parintele plecat la munca in strainatate a promisun sprijin financiar acelora carora le-a incredintat copilul si nu respecta aceasta promisiune.Efectele sunt mai complexe, se poate vorbi de pierderea legaturii copilului cu propria familie,ramanerea in sistemul de protectie a copilului din lipsa unei alte alternative familiale viabila,situatia juridica a copilului devine neclara, nu se poate incepe procedura de adoptie si nici dedecadere din drepturile parintesti, este complicat. Pe de alta parte, la intoarcerea dinstrainatate, pe baza unei anumite sume de bani stranse acolo au solicitat reintegrarea copiluluiin familie, dar sunt situatii foarte rare. Reactiile copiilor sunt descrise de catre profesionisti ca urmand un traseu bine definit.Ei remarca initial schimbarea aspectului fizic, urmata de abandon si absenteism scolar, deschimbarea grupului de prieteni, a anturajului si uneori comiterea unor infractiuni, toate pefondul unei privari afective. 1.3.1.3. Asistenta sociala Asistenta socialã a familiei este o importantã formã de redresare medico-socială aacestei unităţi de baza a oricãrei colectivitãti. Redresarea se poate înfãptui, dacã exista o strânsã colaborare între organismelepublice si cele private, în actiunea pe teren în folosul familiei dependente. Cele douã forme de organisme în domeniul asistentei familiei, adicã cea de stat si ceaparticularã, colaboreazã si se completeazã reciproc în realizarea actiunilor întreprinse. În prezent, în Romania, Secretariatul de Stat pentru Handicapati, este organul centralde specialitate al administratiei de stat, care realizeazã coordonarea, îndrumarea si controlul 20
  21. 21. activitãtii de ocrotire socialã a persoanelor handicapate, în scopul recuperãrii, integrãrii socio-profesionale si asigurãrii protectiei sociale a acestora. Acest Secretariat de Stat pentru Handicapati a fost înfiintat prin H.G. nr. 1161 din 1noiembrie 1990. Inspectorate de stat pentru Handicapati functioneazã în fiecare judet si acesta rãspundde bunul mers educativ-pedagogic si medico-social al unitãtilor speciale amplasate pe razateritorialã a judetului. Conform aceleiasi H.G., nr.116 din 1.XI.1990, Secretariatul de Stat pentruHandicapati preia de la Ministerul Învãtãmântului şi Stiintei si de la Ministerul Muncii siProtectiei Sociale, prestatiile privitoare la handicapati. Inspectoratele de stat teritoriale pentruhandicapati, pe baza H.G., mai sus mentionatã, au preluat la data aparitiei hotãrârii, de laoficiile de Asistenta Socialã ale Directiilor de Muncã si Protectie Socialã – atributiile ce lereveneau corespunzãtor acestor reglementãri ( cedare de unitãti). Ministerul Muncii şi Protectiei sociale, s-a organizat în conformitate cu prevederileH.G., nr.962 din 11august 1990. Conform prevederilor articolului 2 din Hotãrâre, pe linia deAsistenta Sociala, ar reveni urmãtoarele atributii: 1. Asigurã ocrotirea socialã a minorilor si persoanelor handicapate pentru sprijinirea integrãrii lor sociale si profesionale. 2. Asigurã coordonarea protectiei sociale a grupurilor sau persoanelor defavorizate. Ocrotirea minorilor este una dintre principalele ramuri ale Asistentei Sociale, pentrucare însã nu avem o legislatie elaboratã dupã decembrie 1989 si în consecintã este valabilã siastãzi. În concluzie, asistenta socialã stiintificã urmãreste ridicarea familiilor dependente laun anume grad de independentã, normal a grupului de familii din aceeiasi categorie socialã.Activitatea de asistentã sociala nu se mãrgineste numai la acordarea de ajutoare, care dacãamelioreazã pentru moment o situatie, nu o poate schimba definitiv. Scopul principal urmãritde Asistenta Socialã, este eliminarea cauzelor care au adus familia sau individual în situatiade trebui sã solicite un ajutor.25 În tara noastrã, functiile familiei sunt reglementate din punct de juridic, actelenormative stipulând, pe de-o parte, rolul familiei ca realitate biologicã consacratã de uniuneadintre bãrbat si femeie si actul procreerii, iar pe de altã parte statutul ei de institutie social-juridicã definitã de comunitatea de viatã si de interese intre soti, între pãrinti si copii, între Florica Mãnoiu, Viorica Epureanu, Asistentã socialã în România, Editura All, 25Bucuresti, 1996, pag. 69. 21
  22. 22. membrii grupului familial. Valoarea socialã a familiei în societatea modernã este datã atât decalitatea ei de sursa fundamentalã a principalelor procese si fenomene demografice, cât si demãsura în care reuseste sã asigure o dezvoltare corespunzãtoare membrilor sãi, stimulându-leintegritatea socialã si participarea la viata social-economicã si culturalã. Constituindprincipalul factor al dezvoltãrii fizice si intelectuale a populatiei, familia influenteazã în moddirect si semnificativ, mai ales prin intermediul functiei sale de socializare, nivelul siprofunzimea constiintei morale a descendentelor în acord cu normele, valorile si idealurilesocietãtii. 1.3.2. Consilierea in asistenta sociala In asistenta sociala tehnicile de consiliere au aplicabilitate in toate formele deinterventie sociala care au ca baza relatia directa cu clientul, atunci cand intre client si asistentsocial se creaza o relatie de ajutor directa, si in care schimbarea starii clientului este necesara. Unele dintre cele mai uzuale tehnici in consilierea realizata in asistenta sociala derivadin terapia centrata pe client (Client Centre Approche) construita pe baza cercetarilor lui CarlRogers, terapia centrata pe sarcina (Task Centred Approch), construita pe baza rezultateloractivitatii lui H.H. Perelman, analiza tranzactionala, fundamentata de E. Berne, etc. Consilierea se realizeaza ca un proces gradat de parcurgere a unei serii de etape si pasiin vederea amplificarii potentialului de autodeterminare a clientului. Dupa autorul american Charles Zastrow procesul de consiliere cuprinde trei principaleetape vazute din perspectiva asistentului social: a. Constituirea relatiei, b. Explorarea problemei, c. Explorarea solutiilor alternative. Fiecarei dintre aceste etape ii corespund anumite cerinte pe care consilierul trebuie sale respecte pentru reusita actiunii. a. In prima etapa, cea a constituirii relatiei consilierul trebuie sa tina cont deurmatoarele exigente: - sa intretina o atmosfera nondirectiva, unde clientul sa se simta in siguranta, si sa sesimta in stare sa-si comunice problemele; - sa obtina increderea clientului ca este o persoana capabila de a-l intelege si ajuta sica este dispus sa o faca; - sa analizeze in mod obiectiv cele relatate de client, avand mereu reactii empaticefata de cele relatate, fara a se lasa antrenat in izbucniri emotionale. Empatia este capacitatea 22
  23. 23. de a intelege si reflecta ceea ce clientul spune si simte pastrandu-ti integral capacitatea de alua decizii neafectate de trairile emotionale. Simpatia apare tot ca o impartasire asentimentelor clientului dar insotita de oferirea milei. Empatia este orientata spre rezolvareaproblemelor in timp ce simpatia are tendinta de a le prelungi. Asistentul social trebuie sa seplaseze mereu in locul clientului, sa-i inteleaga valorile si presiunile la care este supus; - sa abordeze o atitudine nemoralizatoare intrucat asistentul social este chemat sasprijine clientul nu sa-l judece; - sa priveasca clientul ca pe un egal intrucat inainte de orice nevoie pe care o prezintaclientul nostru el este om. Tratandu-ne clientul cu superioritate el nu va fi motivat sa nevorbeasca despre problemele sale. Toate spusele asistentului, reactiile acestuia, tonul vocii,trebuie sa transmita clientului mesajul ca nivelul intelegerii empatice a consilierului esteridicat. Este necesara starea de calm, relaxare, incredere in fortele proprii si in cele aleclientului; - sa utilizeze un vocabular adecvat puterii de intelegere a clientului; - sa pastreze confidentialitatea celor discutate cu clientul in limitele in care celedezvaluite de acesta nu semnaleaza un pericol social grav si iminent, sau un pericol iminent laadresa clientului; - este periculos sa se realizeze consilierea cu persoane apropiate, prieteni sau rudeintrucat implicarea emotionala este mai intensa si este mult mai dificil de mentinutobiectivitatea necesara rezolvarii problemei. b. In etapa explorarii problemei in profunzime consilierul trebuie sa se ghidezedupa urmatoarele exigente:Indiferent daca ni se pare ca am sesizat deja fondul problemei saunu, etapa de explorare in profunzime a problemei trebuie realizata efectiv din trei motiveprincipale: - ar putea sa existe probleme mai grave conexe cu problema in lucru care nu au fostdeja sesizate; - fondul problemei sa nu-i fie inca clar clientului trebuie cercetate in profunzimereactiile clientului fata de problema nevoile si asteptarile sale reale; - explorarea problemei ca si intreg lucrul de caz se face impreuna cu clientul sipentru client. In aceasta a doua faza trebuie explorata problema in intreaga sa extindere de cattimp dureaza ?, ce cauze presupuse are ?, ce alte cauze ar putea sta la baza ei ?, ce simteclientul despre problema ?, care este starea sa fizica si emotionala ?, ce a intreprins dejapentru a face fata problemei si cu ce rezultate ? Raspunsurile la aceste intrebari vor directionadesfasurarea ulterioara a consilierii; 23
  24. 24. - chiar daca aria problemei a fost conturata pot ramane detalii neluate in consideratiece ulterior se pot dovedi semnificative; - daca problema poate fi impartita in probleme mai mici sau in subprobleme, estemomentul sa realizam acest lucru. Se va aborda cu prioritate acea problema sau parte aproblemei care apare cea mai stresanta pentru client in masura in care esteabordabila la acest nivel al interventiei. c. Cea de a treia etapa a procesului de consiliere implica explorarea solutiiloralternative. Rolul asistentului social in aceasta etapa este acela de a indica posibilele alternative sia explora impreuna cu clientul modalitatile concrete de aplicare a eventualelor solutii siconsecintele aplicarii fiecareia. Clientul trebuie sa faca fata multor sarcini , dintre care unele pot creea un disconforttemporar. El trebuie sa-si assume responsabilitatea de a face fata acestor sarcini. Sarciniletrebuiesc stabilite in conformitate cu posibilitatile de “crestere” ale clientului, pregatindu-lpentru sarcini din ce in ce mai dificile. Temporar consilierul poate prelua unele sarcini care depasesc puterea clientului de ale face fata, dar in acelasi timp sunt urgente pentru acesta. Clientul are dreptul la autodeterminare, alegerea solutiei la problema sa ii apartina,impreuna cu alegerea ordinii desfasurarii interventiei. Alegerea solutiei de catre asistent inlocul clientului poate avea urmatoarele consecinte:a) solutia se dovedeste nesatisfacatoare pentru client si acesta isi pierde increderea in asistent;b) solutia se dovedeste satisfacatoare pentru client si acesta devine dependent de consilierpierzandu-si autonomia personala. Majoritatea solutiilor se vor dovedi partial dezirabile, partial indezirabile, iar efectelenegative se vor cumula. Dreptul clientului la autodeterminare poate fi incalcat numai atuncicand acesta alege un curs al evenimentelor cu un inalt grad de periculozitate sociala sauindividuala. Aceeasi situatie permite si incalcarea dreptului clientului la confidentialitate,instiintarea clientului de aceasta incalcare fiind obligatorie. 1.4. Problemele familiale si influentele lor asupra copilului a. Familia – ca factor al subrealizării şcolare Nevertheless, Lee-Corbin şi Evans au arǎtat cǎ pǎrinţii pot diminua influenţa negativǎa divorţului asupra copiilor dacǎ investesc timp şi efort şi prin evitarea implicǎrii copiilor înconflictul dintre pǎrinţi. Cauzele care ar duce la subrealizarea propriilor copii ar fi faptul cǎ 24
  25. 25. pǎrinţii au expectanţe foarte mari, acestea neapropindu-se câteodatǎ chiar deloc de cele alecopiilor. În multe dintre cazuri copilul este împins sǎ obţinǎ în continuu succes, probabilfǎcând eforturi intelectuale, artistice şi emoţionale destul de mari pentru a satisfaceactivitǎţile. În câteva cazuri pǎrinţii vǎd în proprii copii a doua şansǎ de a se realiza prin ei.Succesele copiilor devin mult mai importante decât abilitǎţile şi nevoile adevǎrate. Copii vorezita sǎ le arate pǎrinţilor rezultatele lor şcolare dacǎ nu ating acel standard înalt impus Sau înalte cazuri pǎrinţii aşteaptǎ prea puţin de la ei, şi astfel nu-i încurajeazǎ sǎ citeascǎ, deoareces-ar plictisi mai târziu la şcoalǎ, însǎ rezultatul ar fi acela cǎ plǎcerea pentru citit, aritmeticǎsau chiar gândit ar putea sǎ disparǎ. Cel mai bun lucru pe care-l pot face pǎrinţii este sǎdemonstreze acel comportament care-l vor de la copii sǎ-l aibǎ ( ibidem, pp.613-614). Copilul supradotat subrealizat prezintǎ anumite caracteristici specifice în cadrulfamiliei, astfel el este mult mai dependent de mamǎ, tatǎl îl respinge sau dominǎ şi îi oferǎpuţinǎ afecţiune; relaţia dintre tatǎ şi fiicǎ este negativǎ sau chiar inexistentǎ; copilul seidentificǎ din foarte puţine puncte de vedere cu pǎrinţii; existǎ probleme sociale şi emoţioanleîn cadrul familiei; pǎrinţii sunt mai severi în pedepse şi foarte restrictivi( Clark, 1988, p.474). Familiile cu un statut socio-economic scǎzut nu reuşesc adesea în a oferi o deschiderecare sǎ stimuleze dezvoltarea unor capacitǎţi de gândire superioare. Experienţe utile cum ar ficǎlǎtoriile, activitǎţile educaţionale şi rezolvarea problemelor prin activitǎţicomune( conversaţie) pot fi neglijate. Astfel de studenţi pot proveni din zone rurale izolate,oraşe dezavantajate economic sau anumite minoritǎţi etnice sau culturale care nu încurajeazǎdezvoltarea culturalǎ( Whitmore, 1985). Mai multe investigaţii au revelat faptul cǎ pǎrinţii copiilor cu subrealizǎri nu suntmulţumiţi de rolul lor parental, au niveluri proiectate şi nu au încredere în posibilitǎţile şi însuccesul copiilor( Creţu, 1997, p.80). Mai mult de atât ei nu pun un accent atât de mare peeducaţia copiilor în special în mediul rural, pentru ei contând mai mult ajutorul copiilor lor în„gospodǎrie”. Bǎieţii din clasele de jos prezintǎ dificultǎţi destul de mari în perioadaşcolaritǎţii, iar în comparaţie cu fetele au note mult mai mici cel puţin pânǎ sǎ ajungǎ lacolegiu( Chilman, 1969, p.42). b. Copii ramasi singuri acasa prin plecarea parintilor in strainatate Concret, în ultimii ani, din ce în ce mai mulţi oameni, preponderent din păturilemodeste ale populaţiei dar şi din cele sărace, in general din mediul rural, aleg să emigreze fiemotivând lipsa unui loc de muncă în regiunea de rezidenţă, fie pentru a obţine salarii maibune. În multe dintre aceste situaţii sunt afectaţi si copiii iar fenomenul copiilor ramaşi acasă 25
  26. 26. în urma plecării părinţilor la muncă în străinătate a atras iniţial atenţia presei, în special princazuri izolate dar care au impact mediatic puternic. Cu repeziciune fenomenul a devenii cunoscut ca cel al „copiilor rămaşi singuri acasă",chiar dacă semnificaţia sa concretă nu se aplică decât Ia un procentaj mic al copiilor cupărinţi migranţi. Cu ţoale acestea complexitatea fenomenului, a cauzelor şi a consecinţelorsale, a dinamicilor şi a modului în care prevederile legislative sunt implementate efecliv înteren precum şi a practicilor profesioniştilor au constituit tot atâtea provocări nu doar pentruautorităţi dar şi pentru societatea civilă. în acest context, societatea civilă este reprezentată deansamblul de ONG-uri implicate într-un tel sau altul în analiza fenomenului sau în intervenţiidirecte în sprijinul copiilor afectaţi, precum şi de mass media şi publicul larg în general. Esle de netăgăduit faptul că dinamica si complexitatea fenomenelor imigraţia şi copiiirămaşi acasă) care afectează familia şi societatea în ansamblu, sunt factorii care îngreuneazăşi reduc capacitatea de cercetare şi analiză a subiectului. Mai mult. dificultatea este dublată delipsa datelor viabile şi recente din alte surse, fapt ce este determinat de mecanisme demonitorizare slab dezvoltate cu precădere la nivel local. Mai multe cauze operează la originea fenomenului şi pe mai multe niveluri. Acesteniveluri de cauzalitate sunt intercondiţionate şi uneori se amplifică reciproc. Principaliifactori de la baza fenomenului pot fi evidentiati prin perspectiva următoarelor niveluri: 1) Nivelul cauzelor imediate - care se referă la dorinţa/decizia părinţilor de a obţinevenituri mai bune şi astfel să îmbunătăţească statusul material şi economic al familiilor lor. 2) Nivelul cauzelor subiacente - care se referă pe de o parte la serviciile sociale debază iar pe de cealaltă parte la cunoştinţele, atitudinile şi practicile atât ale familiilor cât şi alecomunităţilor cu privire la fenomen şi la drepturile copiilor, 3) Nivelul cauzelor profunde care se referă la valori şi opinii ale românilor cuprivire la chestiunea migraţiei dar şi a rolurilor şi comportamentelor familiale. Este de necontestat faptul că atât migraţia cât şi efectele asupra copiilor prin plecereala muncă în străinătate a părinţilor sunt două fenomene extrem de complexe, afectând atâtfamilia cât şi societatea. Cercetarile in domeniu pun în evidenţă câteva tendinţe generale cu privire lafenomenul copiilor rămaşi acasă în urma plecării părinţilor lor la muncă în străinătate.Dincolo de cifrele reprezentând estimări naţionale asupra numărului de copii afectaţi de acestfenomen, realitatea concretă a acestor familii, în căutare de resurse mai multe şi mai bunecare să le asigure dezvoltarea, reclamă formularea unor recomandări pertinente care să 26
  27. 27. conducă la implementarea efectivă a unor măsuri în beneficiul tuturor copiilor din România,în special a celor mai vulnerabili, marginalizaţi sau excluşi. 27
  28. 28. Capitolul 2: Comunicare şi conflict 2.1. Definitia si rolul comunicării Comunicarea este relaţia prin care interlocutorii se pot înţelege şi influenţa reciprocprin intermediul schimbului continuu de informaţii, divers codificate26. A comunica, ca formăde interacţiune, presupune câştigarea şi activarea competenţei comunicative, care este şiaptitudine şi capacitate dobândită. Comunicarea reprezintă: • trecerea informaţiei de la o persoană la alta; • schimburi verbale şi/sau nonverbale între parteneri; • curajul de a te oferi celorlalţi; • ştiinţa de a folosi mijloace de exprimare - cuvinte, gesturi, tehnici; • voinţa şi capacitatea de a orienta mesajul spre celălalt cu înţelegerea nevoii acestuia de comunicare; • împărtăşirea unor stări afective, decizii raţionale şi judecăţi de valoare. Pe baza teoriilor comunicarii putem identifica câteva din particularităţilecomunicării27: - comunicarea are rolul de a-i pune pe oameni în legatură unii cu ceilalţi, în mediul în care evoluează; - în procesul de comunicare, prin conţinutul mesajului se urmăreşte realizarea anumitor scopuri şi transmiterea anumitor semnificaţii; - orice proces de comunicare are o triplă dimensiune: comunicarea exteriorizată (acţiunile verbale şi nonverbale observabile de către interlocutori), metacomunicarea (ceea ce se înţelege dincolo de cuvinte) şi intracomunicarea (comunicarea realizată de fiecare individ în forul său interior, la nivelul sinelui); - orice proces de comunicare se desfăşoară într-un context, adică are loc într-un anume spaţiu psihologic, social, cultural, fizic sau temporal, cu care se află într-o relaţie de strânsă interdependenţă; - procesul de comunicare are un caracter dinamic, datorită faptului că orice comunicare, odată iniţiată, are o anumită evoluţie, se schimbă şi schimbă persoanele implicate în proces;26 Cosmovici, Andrei, Iacob, Luminiţa, 1998, Psihologie şcolară, Ed. Polirom,p.8027 Tran, V., Stănciugelu, I., Curs de teoria comunicării, Editura Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice"David Ogilvy", Bucureşti, 2001, p.7-8. 28
  29. 29. - procesul de comunicare are un caracter ireversibil, în sensul că, odată transmis un mesaj, el nu mai poate fi „oprit” în „drumul” lui către destinatar; - în situaţii de criză, procesul de comunicare are un ritm mai rapid şi o sfera mai mare de cuprindere; - semnificaţia dată unui mesaj poate fi diferită, atât între partenerii actului de comunicare, cât şi între receptorii aceluiaşi mesaj; - orice mesaj are un conţinut manifest şi unul latent, adeseori acesta din urmă fiind mai semnificativ. Comunicarea interumană se desfăşoară permanent şi continuu, individul pornind de lapropria sa experienţă şi de la ceea ce este considerat fapt cunoscut, asimilând prin intermediulmesajelor noi cunoştinţe, ce vor reprezenta un fundament pentru următoarele, şi aşa maideparte, realizând astfel o înaintare în cunoaştere. R. Adler şi G. Rodman28, aseamănăcomunicarea cu „un film în derulare al cărui sens provine din desfăşurarea unor serii deimagini aflate în interrelaţie”. Permanenţa şi continuitatea ar fi, astfel, o primă trăsăturăcaracteristică a comunicării. Apoi, comunicarea umană se efectuează în sisteme şi limbaje complexe, prin gesturi,expresii afective standardizate, efectuarea de acţiuni, comportamente atitudinale etc., prinurmare, comunicarea se realizează prin coduri, care au un caracter simbolic, convenţional.Codul trebuie să fie învăţat de fiecare persoană în parte, printr-un proces de asimilare activă,dar şi de selecţie, ducând la constituirea unui sistem individual, prin reţinerea a ceea ce esteesenţial, astfel încât procesul de comunicare să aibă o bază comună pentru toţi interlocutorii.Astfel, fiecare partener foloseşte în comunicare „limba internalizată” pentru a-şi transmitemesajele, dar acestea capătă valoare de comunicare în măsura în care se bazează pe codulcomun. Ele sunt însă adaptate şi situaţiei de comunicare dintr-un anumit moment alcontextului. Caracteristic comunicării umane este echilibrul între ceea ce este stabilit şi ceeace este variabil. În concluzie, mesajele pot fi corect codificate şi interpretate numai dacăinterlocutorii împărtăşesc acelaşi cod, dacă stăpânesc acelaşi sistem de semnale. Ca o altă trăsătură a comunicării umane ce se poate constata este caracterul simbolical acesteia, subliniindu-se, în acelaşi timp, natura arbitrară a simbolurilor. Tot din definirea comunicării reiese că întregul proces nu poate fi conceput decâtavându-se în vedere existenţa a doi poli: emiţător-receptor. Bipolaritatea poate fi consideratăca o altă trăsătură esenţială a comunicării.28 Adler B.R., Rodman G., Understanding Human Communication, New York, 1985, p.5; 29
  30. 30. Tatiana Slama-Cazacu29 sugerează o imagine interesantă şi semnificativă, considerândlimbajul – ca sistem de simboluri – asemănător unei „pârghii sociale” care „ca şi pârghiafizică, destinată să modifice starea unui obiect, aceasta constituie pentru vorbitor un mijloc dea acţiona direct prin semnale, asupra celorlalte persoane. Extremităţile acesteia suntemiţătorul şi receptorul”. Se subliniază că „în organizarea expresiei sale, emiţătorul esteobligat a se adapta la receptor, alegând semnale din sistemul lingvistic / paralingvisticcunoscut de partener, preferând valori semnificative cunoscute ca fiind înţelese de acesta; îndemersul său se foloseşte de o apartenenţă reciprocă la un anumit moment istoric, la unanumit tip de colectivitate, profesiune, etc.” Prin cele spuse este introdusă în discuţie o nouă caracteristică, şi anumeadaptabilitatea. Este interesant de subliniat că, făcând acest efort de adaptare, emiţătorul selasă de fapt influenţat de receptor. La rândul său, şi receptorul este obligat să se adaptezeemiterii, făcând efortul să cunoască, prin sistemul de coordonate reprezentat de emiţător,valorile atribuite subiectiv semnelor de către acesta. Adaptarea partenerilor este conştientreciprocă, în interesul comunicării eficiente. Astfel, adaptabilitatea funcţionează ca o cerinţă acomunicării implicând reciprocitate în atitudine. Cu precădere în comunicarea interpersonală, rolurile de emiţător/receptor suntcomplementare şi intervertibile, fiecare din cei doi subiecţi putând să funcţioneze ca emiţătorşi receptor, influenţându-se reciproc. Aceste acţiuni se petrec simultan, cel puţin la nivel non-verbal, ceea ce înseamnă că fiecare persoană este influenţată, pe de o parte, de mesajele ce lerecepţionează din jur, iar pe de altă parte, de efectele ce le produc propriile mesaje asupraconduitei celuilalt. Astfel, ne putem referi la o altă caracteristică a comunicării,reversibilitatea. Importanţa acestei caracteristici este relevată de caracterul interactiv pe careorice act de comunicare îl presupune, chiar dacă în unele cazuri (comunicarea în grup, ladistanţă) această caracteristică apare ca fiind mai puţin pregnantă. De asemenea nu poate fi ignorată aici necesitatea flexibilităţii, ca o caracteristică apartenerilor de comunicare. Totodată, stabilirea unui caracter permanent şi continuu alcomunicării are rezultate benefice asupra modului de manifestare a interlocutorilor şi,implicit, a comunicării însăşi. Prelungită în timp, comunicarea duce la instalarea uneiuniformităţi pe plan cognitiv, pe planul atitudinilor şi comportamentelor manifestate, indiviziicontinuând apoi să se influenţeze unii pe alţii, pentru a menţine această uniformitate.29 Slama-Cazacu, T., Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, p.193. 30
  31. 31. Un alt aspect demn de menţionat este faptul că, în comportamentul sau în cuvintelepartenerilor de comunicare, se pot descifra anumite atitudini, motivaţii ce ne conduc la ideeacă individul uman poate transmite ceea ce vrea, când vrea şi în modul care îi este propriu. Cu alte cuvinte, în comunicare există o anumită intenţionalitate, şi aceasta constituieo altă caracteristică a sa. În termeni foarte generali, „un mesaj este transmis de emiţător (E)căre o altă persoană, receptor, (R), atunci când mesajul este considerat de (E) ca o potenţialăsursă de satisfacţie, prin cunoaşterea reciprocă a informaţiei. Deci (E) acţionează ca şi cumpropriile sale obiective ar fi servite de faptul că atât el cât şi receptorul dispun, dupătransmiterea mesajului, de aceeaşi informaţie. Ceea ce contează este emisia intenţionată demesaje, comunicarea orientată spre un scop, susţinută, din punct de vedere psihologic, deanumite motivaţii şi atitudini ale emiţătorului. Egalizarea informaţiei reprezintă, deci, un mod de legătură între emiţător şi receptor,un mijloc de satisfacere a anumitor trebuinţe Pentru ca o comunicare să fie optimă, ea trebuie să respecte anumite condiţii: • consistenţa de conţinut a mesajului să fie oferită de cantitatea de informaţie cuprinsă în mesaj şi să fie semnificativă pentru ambii interlocutori; • expresivitatea comunicării să fie elaborată şi asigurată prin elemente de paraverbal; • informaţiile comunicate să fie inteligibile. Decalogul comunicării: • Nu poţi să nu comunici. • A comunica presupune cunoaştere de sine şi stimă de sine. • A comunica presupune conştientizarea nevoilor celuilalt. • A comunica presupune a şti să asculţi. • A comunica presupune a înţelege mesajele. • A comunica presupune a da feedback-uri. • A comunica presupune a înţelege procesualitatea unei relaţii. • A comunica presupune a şti să-ţi exprimi sentimentele. • A comunica presupune a accepta conflictele. • A comunica presupune asumarea rezolvării conflictelor. 2.2. Tipuri de comunicare Există mai multe tipuri de comunicare, în funcţie de diverse criterii referenţiale: 31
  32. 32. a. partenerii implicaţi în comunicare • comunicare intrapersonală • comunicare interpersonală • comunicare în grupul mic • comunicare publică b. statutul interlocutorilor • comunicare verticală - între parteneri care au statute inegale (elev-profesor); • comunicare orizontala -între parteneri cu acelaşi status (elev-elev); c. codul folosit • comunicare verbală • comunicare paraverbală • comunicare nonverbală • comunicare mixtă d. natura conţinutului • referenţială- se referă la un adevăr ştiinţific sau de altă natură; • operaţional/metodologică- vizează înţelegerea informaţiei transmise; • atitudinală- valorizează cele transmise, situaţia comunicării şi partenerul. 2.3. Bariere in procesul de comunicare 2.3.1. Modalităţi ineficiente de comunicare În comunicare, existenţa barierelor poate să fie pusă în evidenţă din multiple unghiuri,pornind de la intersecţia fecundă a diversităţii de aspecte pe care le atinge acest fenomen atâtde prezent în viaţa fiecăruia dintre noi. Astfel, înainte de toate, barierele în comunicare pot săaibă la bază anumite „mituri" privind comunicarea30: -Primul mit este acela al înţelegerii comunicării; oamenii îşi spun adesea: „Doar am comunicat pe parcursul întregii mele vieţi, normal că înţeleg comunicarea! ". Chiar dacă este adevărat că procesul comunicării face parte din istoria individuală a fiecăruia dintre noi, asta nu înseamnă neapărat că modul în care am comunicat până acum a fost unul eficient; -Al doilea astfel de mit specifică faptul că toate problemele fiinţei umane sunt în fapt probleme de comunicare. Această perspectivă porneşte de la confuzia lărgirii ariei comunicării la toate procesele sociale: într-adevăr, actul comunicării este implicat în30 Gloria J. Galanes, John K. Brilhart, 1999, Effective group discussion (Sixth Edition), Muze Inc, p.22 32
  33. 33. toate dimensiunile activităţii noastre, dar dacă o comunicare ineficientă este responsabilă de un anumit insucces, ea nu este singura responsabilă; -Un al treilea mit presupune că, dacă utilizează tehnici de comunicare eficiente, comunicatorii au în mod automat o bună comunicare. Chiar dacă este corectă premisa că cineva devine un comunicator mai bun învăţând tehnici de comunicare, mai sunt şi alte elemente implicate (aşa cum se relevă, spre exemplu, în modelul lui David Berlo asupra comunicării), cum ar fi atitudinea pozitivă în comunicare; -O activitate pe care o vom trata la rezolvările ineficiente ale conflictului este aceea de proiecţie; ea se rezumă astfel: „Nu eu sunt cel care nu-1 înţelege pe partenerul meu de comunicare, el nu mă înţelege pe mine!". Trebuie să pornim de la premisa că toate persoanele cuprinse în procesul comunicării sunt reciproc responsabile pentru modul în care s-a produs comunicarea (eficient sau ineficient); -Un alt mit este acela că o bună comunicare realizează o perfectă înţelegere la toţi participanţii. Este evident că o înţelegere perfectă este imposibilă, dar o astfel de percepţie poate duce la definirea unei bariere în comunicare. Pornind de la necesitatea demitizării unei astfel de analize în cadrul comunicării,observăm că există în domeniu arii de cercetare şi acţiune care se cuvin a fi explorate îndirecţia identificării posibilelor bariere şi a depăşirii acestora. Bineînţeles că orice barieră la nivelul procesului de comunicare se manifestă nuanţat,diversificat, în funcţie de un anumit element al procesului de comunicare la care seraportează. Comunicarea reprezintă un sistem deschis, influenţat de extrem de mulţi factori; deaceea, atunci când ne referim la conceptul de „barieră" în cadrul procesului de comunicare,lucrurile nu sunt tocmai simple. în primul rând, dificultatea constă în necesitatea unei viziuniprocesuale şi, mai ales, progresive asupra acestor elemente, de altfel componente importanteale procesului de comunicare ca atare, aşa cum vom vedea mai departe. Iată de ce vom vorbidespre bariere care ţin de sistem (în sensul că le identificăm uşor fie la nivelul agenţilorcomunicaţionali - receptor, emiţător -, fie, spre exemplu, în contextul comunicării la nivelulcanalului de comunicare) şi despre bariere ce ţin de proces (care sunt mai degrabă rezultatulinteracţiunii din interiorul comunicării). în prima categorie, identificăm aspecte comune atâtreceptorului, cât şi emiţătorului; spre exemplu, deficienţele de transmisie şi de recepţionare ainformaţiei, conceptualizarea mesajului în funcţie de situaţie şi de scop, alegerea mijloacelorde comunicare, statutul social al comunicatorilor, limbajul şi normele grupului suntdimensiuni complementare ale unor astfel de bariere. Ele se pot datora unor factori fizici 33
  34. 34. permanenţi sau situaţionali (în prima categorie se află anumite deficienţe înnăscute alecomunicatorilor, în cea de-a doua, spre exemplu, o acustică defectuoasă a sălii unde are locactivitatea didactică sau deficienţe temporare - un profesor poate să fie, de pildă, răguşit), darşi unor factori socioculturali (spre exemplu, cineva care nu-şi structurează adecvat discursulpentru a-1 adapta unui anumit receptor); desigur că şi la nivelul canalului de comunicareîntâlnim astfel de deficienţe (zgomote, anumite interferenţe care - aşa cum vom vedea atuncicând vom vorbi despre ascultarea interactivă - pot perturba serios comunicarea). De altfel,cele spuse mai sus sunt întâlnite frecvent în literatura de specialitate şi de aceea nu vominsista mai mult asupra lor. A. Bariere la nivelul emiţătorului Elementul determinant, cu rol de iniţiere, susţinere si impulsionare a comunicării estesursa (emiţătorul). În mod deosebit în cadrul situaţiilor de criză aceasta iese pregnant înevidenţă devenind polul atenţiei generale. Daca în mod curent sursa emite mesaje potrivit unui regim de normalitate, pe bazaunor reglementări şi prioritaţi proprii, în momentul apariţiei unei situaţii de criză situaţiasuferă o modificare radicală. În acel moment, emiţătorul este puternic provocat, fiind supusunei duble constrângeri: pe de o parte găsirea şi implementarea de soluţii adecvate în vedereadepăşirii momentului de criză, iar pe de altă parte, trebuie să furnizeze un feed-back pertinent"bombardamentului" mediatic la care este inevitabil supus. Acest "bombardament" îşi găseşteresursele atât în receptivitatea sporită a opiniei publice faţă de senzaţional cât şi înprofesionalismul celor ce genereaza aceasta furtună mediatică, jurnaliştii. Urmărind schemaprocesului comunicării prezentată anterior, putem concluziona faptul că are loc în acestmoment o puternică influenţă/presiune a receptorului asupra sursei. • Ce erori poate face emiţătorul în acest moment? a. Refuzul comunicării În acest caz emiţatorul refuză pur şi simplu să satisfacă necesarul informaţional alreceptorului. Un exemplu concret este cel al companiei Exxon, aflată în 1989 in topulprimelor cinci firme petroliere din SUA. Sub conducerea lui Lawrence G. Rawl compania atrebuit să facă faţă unei crize generate de naufragiul petrolierului Exxon Valdez. Acestaccident a rămas în istorie ca cea mai mare deversare de petrol din istoria SUA. Bazându-seexclusiv pe aversiune sa personală faţă de fenomenul media, Lawrence G. Rawl a impus 34
  35. 35. politica „no coment"-ului în cazul relaţiilor firmei cu mass-media din acel moment. Urmarea?Pierderile financiare au fost estimate la cel puţin 7 miliarde de dolari dar, mai grav, imagineacompaniei a fost afectată pe termen lung. b. Comunicarea defectuoasă În timpul recentelor catastrofe din SUA (urmări ale uraganului Katrina), preşedinteleţării, G.Bush a fost sever criticat pentru poziţia adoptată în primele declaraţii publice. Nu atâtdin prisma mesajului transmis, care era adecvat situaţiei, cât mai ales imaginilor asociateacestuia (un preşedinte lipsit de griji, aflat în vacanţă, departe de tot ceea ce se întâmpla înţară). Este o eroare clasică în procesul comunicării, aceea a inadecvării mesajelor nonverbalela cel verbal. Opinia publică este foarte sensibilă la astfel de mesaje nonverbale, mareamajoritate a oamenilor reactionând la transmiterea unui mesaj mai degrabă la semnificaţiilecare sunt asociate acestuia (mimica, postura, locaţia de transmitere etc.) decât la semnificaţiastrict semantică a acestuia. „Foarte multe mesaje verbale nu capată sens decât însoţite de un mesaj nonverbal cedevine parte integrantă a mesajului global, ajungând pâna acolo încât îi schimba sensuliniţial31, (de câte ori un Da îl percepem ca un Nu doar din mimica interlocutorului ?). c. Comunicarea duplicitară Un caz rămas celebru este cel al scoaterii din funcţiune a rezervorului Brent Spar.Firma Shell, proprietara rezervorului, s-a văzut in postura ingrată ca două dintre sucursalelesale naţionale să se contreze reciproc. Concret, Shell Marea Britanie, iniţiatoarea proiectuluide scoatere din funcţiune a rezervorului de petrol, susţinea fezabilitatea proiectului prezentatiniţial, în timp ce, confruntaţi cu oprobiul în creştere al opiniei publice, sucursalele Shell dinGermania, Olanda si Austria s-au disociat de poziţia Shell Marea Britanie, grăbindsubminarea poziţiei acesteia. Concluzia fireasca este că: "Deşi câteodată este dificil să fiestabilite în cadrul unor structuri organizaţionale internaţionale foarte descentralizate, estenecesar ca anumite indicaţii în ceea ce priveşte politica organizaţiei să fie introduse şiînsuşite, astfel încât să existe întotdeauna o singura poziţie în legatură cu o anumită problemă,care să fie comunicată în mod consecvent de purtătorii de cuvânt autorizaţi desemnaţi pentrureprezentarea acestei poziţii."32 [Michael Regester, 2005, pag 123]. d. Pierderea credibilităţii/reputaţiei31 Fabrice Lacombe,2005, Legaturi verbale si nonverbale, Ed Polirom, Iasi, p.20332 Michael Regester, Judy Larkin, 2003, Managementul crizelor si al situatiilor de risc, Ed.Comunicare. Ro,Bucuresti, , p.168 35

×