CUVÂNT ÎNAINTE (lipseşte)
I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ
• Definiţie
• Principiile bioeticii
• Istoric
II. ELEMENTE DE ANATOMIE ...
V.16. Procese medico-legale celebre
V.17. Bioetica cercetării medicale
VI. BIOETICA RELAŢIEI OM-MEDIU
VI.1 Etosfera
VI.2 P...
I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ

I. 1. Definiţie
Faptul că există multe definiţii ale bioeticii dovedeşte că acest concept este
î...
Pe măsură ce definiţia bioeticii s-a extins, astăzi se poate vorbi mai precis de
o etică a viului, de o etică aplicată înt...
“ia distanţă” faţă de celelalte creaturi, ştie că “este o unitate, un tot şi nu o parte dintrun tot”.13
Personalismul expr...
Dificultatea interpretărilor şi deciziilor bioetice decurge din efortul deosebit
de a cântări riscurile şi beneficiile unu...
Morala aplicată bioeticii
Morala este definită ca “un ansamblu de principii, valori şi norme de
reglementare a comportamen...
Legea morală naturală domină de departe bioetica contemporană. Ea s-a
născut o dată cu conştiinţa raţională a omului că el...
Principiul echităţii
Bioetica şi-a lărgit aria de exprimare de la bolnav – persoană, la problemele
de sănătate publică. A ...
etiologic şi fenomenologic un eveniment bioetic).
În viitor specialistul în bioetică trebuie să fie instruit profund în me...
argumentezi ştiinţific o pledoarie religioasă este un lucru lamentabil.

Răspunderea persoanei pentru acţiunile şi decizii...
TOT TEXTUL PE FOND
GALBEN ESTE CEL
ADĂUGAT (grupul de pagini
numerotate 28 a... 28j)

I.3 Abordarea ortodoxă
Între bioetic...
Dacă Biserica s-ar lăsa copleşită de rezultatele cercetărilor biomedicale,
adică dacă s-ar “scientiza” sau seculariza – vi...
se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi
Fiul Omului se va ruşina de el, când ...
isprăvit cu păcatul;42
− prin boală şi prin filantropie sunt cercetate două persoane umane: cel
asistat şi cel care asistă...
conceptul de bioetică creştină.
Principiul libertăţii de opţiune merită un comentariu prin prisma conceptului
ortodox.
Păr...
creştini53, dar – după putere – să-şi ofere ajutorul tuturor oamenilor.
Principiul interdisciplinarităţii este exprimat în...
În relaţia dintre oameni, Biserica adoptă principiul “adevărul fără iuire
ucide”, de aceea comunicarea adevărului se face ...
Ulterior, Andre Hellegers, un faimos medic obstetrician de origine olandeză a
fost primul care a introdus termenul de bioe...
de sine stătătoare aşa cum apare în Manuel de Bioéthique de Elio Sgreccia, MameEdita, 2004:
Potter oferă astfel o punte în...
Astfel, bisericile creştine au înfiinţat, pe lângă sinoadele autocefale, comitete
de bioetică care prezintă periodic opini...
învăţământ. Centrul Universitar ieşean a fost primul din ţară care şi-a conturat
Bioetica într-o disciplină de sine stătăt...
Ohio, Mihaela Vicol – medic medicină de familie, absolvent al masterului de bioetică
de la UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, doctorand...
stimulând dezbaterilor între studenţi şi încurajând expunerea argumentată a opiniilor
cât mai diverse şi din puncte de ved...
continente. Pe lângă membrii disciplinei, în Revista de Bioetică au publicat: prof. Gh.
Scripcaru, Prof. L. Drugus, Prof M...
naşionale cu participare internaţională: „Etica prescrierii medicametelor şi dreptul la
sănătate”, „Etica cercetării: comp...
universal, dar şi dezvoltarea ei în particularităţile fiecărei societăţi, cu amprenta individuală a
culturii, tradiţiei şi...
Bioetica în alte centre universitare din ţară.
Odată cu necesitatea introducerii obligatorii a bioeticii în învăţământul m...
II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUALĂ

Medicina zisă ştiinţifică este preocupată de detaliile anatomice ale trupului şi
de m...
O trăsătură fundamentală a antropologiei creştine şi – implicit – a abordării
creştin-ortodoxe a bioeticii o reprezintă do...
A ajunge curat cu inima presupune trepte:
− la început lacrimile pocăinţei curg pe întinderile inimii;
− aşchiile acestei ...
− biruinţă: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei
lor şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moa...
II.1.4. Urechea. Auzul
Vindecarea urechii – în sens duhovnicesc, adică acel Effatta! – Deschidete!101, înseamnă: cuvântul ...
cerere.102 Plecarea genunchiului este deopotrivă semn de recunoaştere a
Creatorului.103, 104
Mişcarea de îngenunchere este...
durează atât cât e nevoie pentru a obţine mântuirea.
“Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume”112, iar p...
condiţiilor acesteia”.117
Larousse Dicţionar de Psihologie îi zice psihologiei “ştiinţă a faptelor
psihice”.118
Dar – menţ...
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
57440931 bioetica
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

57440931 bioetica

2,605 views

Published on

  • Be the first to comment

57440931 bioetica

  1. 1. CUVÂNT ÎNAINTE (lipseşte) I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ • Definiţie • Principiile bioeticii • Istoric II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUALĂ • Trup • Suflet • Psihic • De la embrion la starea de suflet mântuit • Genomul uman III. NOŢIUNEA DE SĂNĂTATE IV. NOŢIUNEA DE BOALĂ V. DEONTOLOGIA ACTULUI MEDICAL V.1. Bolnavul V.2. Terapeutul V.3. Sora medicală V.4. Preotul V.5. Erboristul V.6. Psihologul V.7. Sora de ocrotire V.8. Brancardierul V.9. Acte normative V.9.1 Abordare ortodoxă V.10. Iatrogeniile V.10.1. Comentariu bioetic V.11. Drepturile pacientului V.12. Prognosticul V.13. Riscul acceptat V.14. Comentariu ortodox V.15. Problema discriminării 1
  2. 2. V.16. Procese medico-legale celebre V.17. Bioetica cercetării medicale VI. BIOETICA RELAŢIEI OM-MEDIU VI.1 Etosfera VI.2 Poluarea sonoră VI.3 Poluarea luminoasă VI.4. Televiziunea VI.5. Bioetica şi tehnologia VII. BIOETICA SPECIALĂ VII.1 Inseminarea artificială VII.2. Fertilizarea in vitro VII.3. Transferul intrafalopian de gameţi VII.4. Clonarea VII.5. Contracepţie VII.6. Transplantul VII.7. Eutanasia VII.8. Moarte cerebrală VII.9. Suicidul asistat VII.10. Biotehnologii şi organsime modificate genetic 2
  3. 3. I. CONCEPTUL DE BIOETICĂ I. 1. Definiţie Faptul că există multe definiţii ale bioeticii dovedeşte că acest concept este încă greu de definit. Iată câteva exemple: 1. Ştiinţa intervenţiilor omului asupra sistemelor vii.1 2. Studiul sistematic al conduitei umane, în sfera ştiinţelor vieţii şi a sănătăţii, examinată în lumina valorilor şi principiilor morale.2 3. Ramură a eticii aplicate care studiază problemele etice rezultate din progresele medicinei şi biologiei.3 4. Studiul provocărilor etice şi a luării deciziilor asupra organismelor vii.4 5. Modul prin care omul îţi trăieşte viaţa, interacţiile sale morale şi responsabilitatea în relaţia cu lumea vie. Bioetica prescriptivă spune oamenilor ce este bun sau rău, care principii sunt cu adevărat importante când se iau decizii. Bioetica interactivă este un câmp de discuţii, dezbateri între grupuri, comunităţi, specialişti. 6. Ştiinţa deciziilor în lumea viului: medicina şi mediul înconjurător.5 7. Ştiinţa cercetării biomedicale şi a aplicaţiilor integrative.6 8. Ştiinţa utilizării cunoaşterii ştiinţifice pentru a asigura binele social 7 9. Conlucrarea între cunoaşterea biologiei şi cunoaşterea sistemului de valori umane.8 10. Alţi autori “globalizează” noţiunea de bioetică: studiul dimensiunilor morale (decizii, comportament, linii directoare) ale ştiinţelor vieţii şi îngrijirilor de sănătate într-o formulare interdisciplinară.9 11. În fine, recent, definiţia bioeticii se întinde de la studiul normelor morale aplicate în lumea viului – la corelarea lor cu comportamentul social şi deciziile politice.10 12. Enciclopedia franceză de bioetică: preocupare pluridisciplinară de opinii şi activităţi cu scopul de a clarifica şi rezolva probleme etice suscitate de ştiinţa şi biotehnologiile biomedicale actuale.11 1 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 39 Encyclopedia of Bioethics, citat în Bioetica 2, 4, 2004, p. 14 3 Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001 4 xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, iii 5 xxx, Bioethics for Informed Citizens across Cultures, Eubios Ethics Institute, 2004, p. 25 6 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 47 7 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 21 8 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 21 9 Reic, W.R., Encyclopedia of Bioethics, 1995, p. XXI 10 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.22 11 Bioetica 1 / 2 / 2003, p. 4 2 3
  4. 4. Pe măsură ce definiţia bioeticii s-a extins, astăzi se poate vorbi mai precis de o etică a viului, de o etică aplicată întregului regn biologic, depăşind sferele medicinei tradiţionale (ale actului medical) şi cuprinzând toţi profesionaliştii din sistemul sanitar, cercetarea medicală, impactul comportamentului uman asupra mediului înconjurător, analiza efectului social şi politic asupra sănătăţii omului, analiza indicatorilor de sănătate publică asupra sănătăţii personale, atitudinea, comportamentul şi deciziile asupra propriilor vieţi, încadrarea juridică a actului medical şi bioetic etc. După Elio Sgreccia12 ar exista trei tipuri de bioetică: a) Bioetica generală: se ocupă de valori, fundamente etice, încadrarea juridică, decizii politice, coduri etc.; b) Bioetica specială: analizează marile probleme tematice: procrearea, eutanasia, manipulările genetice etc.); desigur, abordarea este teoretică şi practică, şi întotdeauna interdisciplinară. c) Bioetica clinică: studiul deciziilor terapeutice, al riscului acceptat, al relaţiei deontologice medic-pacient, efectele mal-praxis-ului etc. Analiza acestor definiţii laice ale bioeticii demonstrează limitele în care se încadrează. Nici una din ele nu se raportează la un sens teologic al creaţiei; noţiunile de “decizie”, “norme morale”, “cercetare medicală”, “sanogeneză”, “biologie”, “progres” etc. sunt sensuri ale relaţiei om – om, nu ale relaţiei om – Dumnezeu. Domeniul bioeticii laice, zisă şi ştiinţifică, este domeniul exclusiv al fiinţelor create, nu al relaţiei veşnice dintre Creator şi fiinţa creată. Abordarea ortodoxă Bioetica medicală creştină este o disciplină a moralei creştine aplicate; este ştiinţa care cercetează şi emite norme morale în concordanţă cu Sfânta Scriptură şi învăţătura Sfinţilor Părinţi pentru a păstra integritatea anatomică şi spirituală a fiinţei umane şi pentru a fundamenta moral actul medical şi deciziile necesare în practica şi cercetarea biomedicală. Această definiţie raportează omul, ca fiinţă creată, la Dumnezeu. În plus, definiţia include preocuparea pentru sanogeneză şi cere o prevenţie şi o veghe permanentă pentru ca boala să nu devină un prilej şi o sursă pentru păcat. Această vigilenţă trebuie să devină tare şi eficientă când e vorba de cercetarea medicală care, în zilele noastre aduce un risc major asupra condiţiei mântuirii. I. 2. Principiile bioeticii Personalismul Concepţia personalistă s-a născut din existenţa şi lucrarea raţiunii şi spiritului de libertate; omul ar fi singura fiinţă capabilă să efectueze o reflecţie asupra lui însuşi. Prin conştiinţa de sine, a faptului că omul realizează că este o persoană unică, 12 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 25 4
  5. 5. “ia distanţă” faţă de celelalte creaturi, ştie că “este o unitate, un tot şi nu o parte dintrun tot”.13 Personalismul exprimă şi capacitatea de a alege o decizie pentru a te apăra şi de a alege o decizie anume pentru a nu face rău celuilalt. Ireductibilitatea persoanei, sensul unic şi irepetabil al existenţei fac ca experienţa fiecărei clipe să devină un izvor de criterii de valori care ajută eficient în luarea deciziilor asupra propriei persoane şi asupra semenilor. Societatea umană este ea însăşi structurată pe acest “punct de referinţă” 14 : persoana umană. Căci persoana umană reprezintă însăşi societatea umană, iar societatea umană reprezintă persoana umană. Etica personalistă generează intenţionalitatea unui act bioetic (aspectul subiectiv) şi efectuarea concretă (demersul obiectiv). Societatea laică este dominată adesea de un spirit personalist al autoperfecţionării. Ea aleargă (chiar ostenită fiind) după performanţe de toate felurile. Există riscul ca valorile vieţii personale religioase precum sfinţenia, smerenia, sensibilitatea la suferinţa altora, dispoziţia spre acte de milostenie – să nu fie considerate performanţe şi să fie căutate cât mai puţin. Persoana umană (alcătuită ca o unitotalitate) este capabilă să aibă iniţiative şi acţiuni, să înregistreze ecouri din sfera socială, să-şi schimbe deciziile sau să nu le schimbe, să revină la propria memorie socială, şi în baza lor să scruteze viitorul propriu. Persoana umană este conştientă de frontierele, frumuseţea şi neputinţele trupului, de libertatea cugetului şi de constrângerea conştiinţei. Omul bolnav capătă nu numai un statut social, dar în opinia unor sociologi – chiar un rol social: situaţie marginală, stare de primejdie, restrângerea orizontului de preocupări şi griji, egocentrism, anxietate. Toate acestea îl fac să apeleze la ajutorul instituţiilor medicale care îl abordează şi îl tratează de aici înainte ca pe o persoană bolnavă. Persoana medicului este, de asemenea, focalizată în conceptul bioeticii laice: lui i se cere universalism (fără legături personale cu bolnavul), specificitate funcţională (“puterea sa asupra bolnavului trebuie să se exercite doar cu referire la boală, nu la alte probleme ale vieţii pacientului”)15, neutralitate afectivă (să fie “obiectiv” şi “nonemoţional”), orientare spre colectivitate (nu spre profitul propriu, aşa cum e cazul altor profesiuni). Persoana umană evoluează pe un anumit drum dintr-un infinit număr de drumuri posibile datorită întâlnirilor aleatorii sau nonaleatorii cu celelalte persoane umane – întâlniri dorite sau nedorite, fericite sau nefericite, indiferente sau nonindiferente. Respectul pentru viaţa fizică Bioetica apelează deseori normativ la acest principiu. Problema se pune acut atunci când e vorba de transplantul de organe. Actul transplantologic nu este niciodată perfect, căci donatorul va suferi mai mult sau mai puţin, va rămâne afectat organic şi cu un risc permanent de afectare funcţională. 13 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 62 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 62 15 Iustin Lupu, Ioan Zanc, Sociologie medicală, Editura Polirom, 1999, pp. 88-89 14 5
  6. 6. Dificultatea interpretărilor şi deciziilor bioetice decurge din efortul deosebit de a cântări riscurile şi beneficiile unui transplant. Din calitatea şi măsura respectului pentru viaţa în trup decurg şi alte atitudini sau nonatitudini: − grija pentru viaţa proprie (de la dorinţa enormă de a prelungi viaţa în trup a unora, până la actul suicid al altora); − devotamentul sau indiferentismul cadrelor medicale; − grija pentru vindecare fără sechele; − preocuparea pentru recuperarea funcţională a unui handicap. Unele boli sunt considerate stigmatizante, mai ales de către publicul larg. Bineînţeles că în context comunitar persoana purtătoare a unei astfel de boli devine un caz social, un stigmat social. Orbii, surzii, şchiopii, bolnavii cu tuberculoză, sifilis şi alte boli cu transmitere sexuală (HIV – SIDA) sunt expuşi riscului de a fi ocoliţi sau repudiaţi de societate. Bioetica formulează principiul conform căruia ei trebuie integraţi, respectaţi, îngrijiţi nediscriminatoriu. Motivaţia respectului sau a lipsei de respect pentru viaţa în trup are un substrat multicultural, personalist sau uneori patologic: − unele culturi acceptă uşor moartea pentru că nu pun mare preţ pe trup; − unele persoane umane mor eroic iar altele se neglijează până la limita bolilor incurabile; − în fine, stări depresive sau farmacodependente duc persoana umană într-o totală lipsă de respect faţă de viaţa în trup. Principiul binefacerii Binefacerea este motivaţia princeps a analizei şi deciziei bioetice. Intenţia binefacerii este certă, finalitatea nu este totdeauna conformă cu intenţia. Concret, principiul binefacerii se exprimă prin: − a nu face rău; − a diminua la maximum riscurile; − a obţine maximum de avantaje; − a evalua de la început raportul risc – beneficiu; − o aplicaţie mai puţin evidentă dar foarte cuprinzătoare a acestui principiu se regăseşte în măsurile profilactice aplicate asupra unui individ sau unei comunităţi. În bioetica laică există o “cooperare la păcatele altora”; de pildă, medicul care face un chiuretaj, specialistul în planning care sfătuieşte la contracepţie, asociaţiile sau legiuitorii care susţin eutanasia sau suicidul asistat; toate acestea sunt, de fapt, false binefaceri, într-un lanţ al păcatului. Intenţia binefacerii este o coordonată demnă de luat în seamă în actul justiţiei atunci când se analizează un malpraxis. 6
  7. 7. Morala aplicată bioeticii Morala este definită ca “un ansamblu de principii, valori şi norme de reglementare a comportamentului ... impuse atât de propria conştiinţă cât şi de presiunea atitudinii celorlalţi (opinia publică)”16 Etica şi morala s-au dezvoltat împreună, prima fundamentând-o teoretic pe a doua. Etica a generat principii, iar morala a generat norme. Istoria civilizaţiilor a cristalizat în timp regula morală, adică norme – ce se vor axiomatice – ale comportamentului uman. Valorile morale – de bine/rău, corectitudine, cinste, sinceritate etc. sunt temeiurile judecăţilor de valoare. Principiile morale sunt, de fapt, un ideal la care aspiră individul sau comunitatea şi ele se manifestă la nivelul conştiinţei morale. Atât conştiinţa morală cât şi conduita practică au o condiţionare istorică, religioasă, socio-politică; de aici decurge şi caracterul inconstant (trecător) al unor valori. Normele morale transpuse în legi oferă cadrul juridic pentru a pedepsi sau elogia cadrul socio-cultural. Unele norme morale sunt generale (cinstea, curajul, loialitatea) altele – particulare (profesionale, familie etc.), altele – speciale (se referă la asocieri, cluburi, partide etc.). Normele morale folosite în domeniul bioeticii generează conceptul numit deontologia profesiei medicale – domeniu încadrat în coduri deontologice, în canoanele a ceea ce este permis şi ceea ce este interzis, ceea ce este considerat “bine” şi ceea ce este considerat “rău”. Codurile deontologice profesionale nu se suprapun peste conţinutul legislativ, ex.: o femeie poate (conform legii) să ceară să i se facă un avort, dar un medic poate (conform codului deontologic profesional) să îi refuze această cerere. Gândirea haotică care domină o anumită epocă sau şcoală medicală poate determina legi care să intre în conflict cu morala religioasă sau pur şi simplu cu moravurile sau mentalitatea unei comunităţi; ex.: legiferarea eutanasiei poate fi generatoare de mari suferinţe, când un anumit membru îşi cere eutanasia contrar voinţei familiei; legiferarea prostituţiei poate fi generatoare de mari suferinţe când un cuplu se îmbolnăveşte în urma unei boli cu transmisie sexuală luată dintr-o casă de prostituţie. Bioetica contemporană se raportează la o morală neclară din multe puncte de vedere: homosexualitatea – cu toate bolile pe care le generează ar fi la fel de “etică” ca şi heterosexualitatea; reacţiile adverse ale unor medicamente pot fi mortale cu toate că boala pentru care se indică nu este mortală; moartea cerebrală este identificată prea uşor cu moartea biologică (când e vorba să se execute un transplant de organ unic). Elio Sgreccia insistă asupra faptului că în zilele noastre e necesar mai mult ca oricând ca moralitatea să se întemeieze pe “criterii de obiectivitate etică” şi nu numai pe “intenţionalitate”.17 Acelaşi autor face o distincţie între morala teologică (cea care ia în considerare conceptul valorii şi înfăptuirii finale) şi cea deontologică (care se bazează pe înfăptuirea normei).18 16 Zamfir C. şi Vlăsceanu L, citaţi de I. Zanc, p. 1 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.524 18 Idem, p. 160 17 7
  8. 8. Legea morală naturală domină de departe bioetica contemporană. Ea s-a născut o dată cu conştiinţa raţională a omului că el însuşi există, şi o dată cu conştiinţa raţională că răul şi binele există în lume şi se pot răsfrânge inevitabil asupra lui. Morala aplicată bioeticii întâmpină în zilele noastre o dificultate enormă: mutaţiile ştiinţifice “deschid spaţii de acţiune noi, pentru care nu există reglementări morale sau juridice...”.19 În altă ordine de idei, descoperirile ştiinţifice “senzaţionale” primesc foarte repede girul aplicării sau utilizării în clinică, alimentaţie sau prevenţie, iar pe de altă parte efectele adverse observate în timp întrec cu mult beneficiile. Uneori răul făcut pe o cale “bioetică legală” este iremediabil: a se vedea cazul Thalidomidei care a indus malformaţii definitive. Principiul libertăţii de opţiune Libertatea de opţiune în bioetică – care este prin excelenţă o ştiinţă a deciziilor – ridică probleme inedite şi complicate atât celor asistaţi cât şi celor investiţi să ofere ajutor. Acest principiu determină orientarea şi decizia multiplelor nivele de manifestare: − cercetătorul îndemnat de propria conştiinţă sau propriul interes să descopere, nu să perfecţioneze ceva; − medicul practician pus în situaţia să aplice în clinică o nouă descoperire; − beneficiarul potenţial al descoperirii; − legiuitorul care oferă un cadru legislativ stimulativ sau limitativ. Opţiunea într-o situaţie dată este rezultanta unui proces de conştiinţă în corelaţie cu un temeinic (sau nu) proces de informare sau profesionalism. Societatea (comunitatea) poate modifica opţiunea unui individ prin natura şi acurateţea informării. Principiul nondăunării Acest principiu are la bază o reflecţie mai veche: dacă nu poţi face bine, măcar să nu faci rău. Sau altfel exprimat: primum non nocere (înainte de toate să nu faci rău). Este un principiu străvechi cu care practica medicală se confruntă în mod curent. Uneori medicul sau bolnavul este obligat să aleagă dintre două rele – pe cel mai mic (ex.: între refuzul terapeutic al unei tumori maligne, şi efectele adverse ale citostaticelor). Principiul nondăunării cere medicului să nu facă rău pacientului nici prin vreo tehnică diagnostică, nici prin vreun mijloc terapeutic, nici prin vreo convorbire. Dar sunt situaţii când un act terapeutic poate avea atât efecte bune cât şi efecte rele (problema “dublului efect”). De fapt este cazul majorităţii medicamentelor alopate care au în prospectul de prezentare “indicaţii”, “contraindicaţii”, “precauţii”, “reacţii adverse”. 19 Zanc Ioan, Lupu Iustin, Bioetica medicală, Editura Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu” 2001, p. 33 8
  9. 9. Principiul echităţii Bioetica şi-a lărgit aria de exprimare de la bolnav – persoană, la problemele de sănătate publică. A repartiza egal mijloacele materiale pentru asistenţa medicală este o problemă de bioetică. Legislaţia în domeniul bioeticii este de regulă incompletă, apare la mult timp după evenimentele ştiinţifice care o provoacă, cu multe “goluri” şi inconsecvenţe între câmpul de aplicare privat sau public. Încălcarea acestui principiu duce la atitudini discriminatorii în practica medicală. Deoarece există aşezăminte medico-sociale pentru bolnavii săraci, merită să menţionăm şi riscul aşa-numitei “discriminări pozitive”: situaţii când bolnavi bogaţi cer să fie îngrijiţi aici datorită unui înalt profesionalism şi sunt refuzaţi datorită statutului lor social (adică datorită faptului că nu sunt săraci). Lupta pentru echitate este, de fapt, lupta pentru un ideal, deoarece inechitatea trăită în societate este generatoare – în fiecare clipă – de mari suferinţe. Principiul interdisciplinarităţii Bioetica este o ştiinţă care nu ar putea funcţiona fără colaborarea interdisciplinară şi transdisciplinară. Bioetica construieşte legătura indisolubilă şi decisivă între ştiinţele vieţii şi drepturile omului; ea aduce dreptul în situaţia de a nu se putea exprima fără datele ştiinţifice asupra cazului. În acelaşi timp, ştiinţele vieţii sunt mereu provocatoare pentru etica viului; aceasta deoarece ştiinţa prin descoperirile ei îmbogăţeşte viaţa dar în acelaşi timp o şi complică.20 Bioetica este chemată să emită o viziune integrativă, să creeze “punţi epistemice”21 între disciplinele care contribuie la lansarea unei noi provocări în biologie şi medicină. Bioetica este exemplul cel mai pregnant în care justiţia nu poate opera fără ştiinţă. Iar omul de ştiinţă poate face mult rău dacă este lipsit de rigoare etică. Adesea dreptul rămâne în urma bioeticii şi bioetica rămâne în urma ştiinţei şi tehnicii, ceea ce duce – fără voia cuiva – la sfâşieri interioare, la sentimentul că nu te poţi raporta la o experienţă anterioară perenă şi temeinică atunci când e vorba să iei o decizie (fie ca medic, fie ca pacient). De aceea unii autori cer fundamentarea unui drept medical special.22 Interdisciplinaritatea nu este numai epistemiologică, ci şi aplicativă, deoarece bioetica e datoare să contribuie la deciziile politice, punând repartizarea justă a bazei materiale în asistenţa medicală, la deciziile ştiinţifice (pentru a reduce la maximum iatrogeniile şi riscul în terapeutică), la orientarea şi încadrarea juridică (explicând 20 Scripcariu Gh. şi colaboratorii, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Ed. Polirom, 1998 , p. 14 21 Ibidem 22 Ibidem, p. 15 9
  10. 10. etiologic şi fenomenologic un eveniment bioetic). În viitor specialistul în bioetică trebuie să fie instruit profund în medicină, biologie, genetică, drept, sociologie, psihologie, religie. Principiul preeminenţei Societatea seculară oscilează între cele două direcţii: − preeminenţa individului asupra comunităţii: acordă importanţă şi valoare maximă drepturilor omului; autonomia, libertatea, actele de conştiinţă proprie trebuie respectate. Hipertrofierea acestei atitudini poate duce la acte extreme: impresia că sinuciderea, homosexualitatea, clonarea, prostituţia, automutilarea, eutanasia sunt normale sau normative pentru restul societăţii. − preeminenţa comunităţii asupra individului: promovează convingerea conform căreia individul uman reprezintă ceva numai în contextul comunităţii (familie, grup, asociere, cetate, profesie) şi – mai mult – societatea dirijează comportamentele personale şi intervine coercitiv ori de câte ori doreşte ca persoana umană – membră a grupului – să nu lezeze în nici un fel viaţa comunităţii. Hipertrofierea acestui principiu poate duce, de asemenea, la acte extreme: anihilarea multor iniţiative, lezarea unor drepturi elementare ale omului, riscul de a măsura valorile prin prisma unor criterii democratice (dar nu întotdeauna noţiunea de “moral” şi “bun” se poate decide prin votul majorităţii). Problema se complică şi mai mult când se încearcă o cuantificare a suferinţei personale şi colective şi luarea unor decizii în baza acestei cuantificări. Binele comun nu trebuie să reprezinte binele majorităţii, căci astfel s-ar crea o dictatură a majorităţii în numele binelui; prin binele comun înţelegem de fapt realizarea unor astfel de condiţii, încât fiecare persoană să poată accede liber şi eficient către binele său personal.23 Legile emise de comunitate nu reprezintă etica în sine pe care unii o aplică altora, ci cadrul în care preceptele bioetice se manifestă. Principiul libertăţii religioase Bioetica reprezintă o provocare – în egală măsură – ştiinţifică şi religioasă. Descoperirile ştiinţifice “agresează” conştiinţa prin rezultatele pe care le propune, iar religia leagă conştiinţa de normele morale tradiţionale (uneori ancestrale). Bioetica laică care domină societăţile puternic industrializate, tehnicizate şi “scientizate” intră adesea în conflict cu tradiţiile religioase; ex.: sterilizarea obligatorie, mutilarea organelor genitale, planning-ul etc. Problema se complică atât pentru bioetică cât şi pentru religie atunci când e vorba de sincretisme religioase jalnice, caz în care se spune că “totul e valabil”. A nu forţa spiritual o conştiinţă este o atitudine normală. A încerca să 23 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p.497 10
  11. 11. argumentezi ştiinţific o pledoarie religioasă este un lucru lamentabil. Răspunderea persoanei pentru acţiunile şi deciziile sale Acest principiu are următoarele înţelesuri: − omul este responsabil pentru acţiunile lui; − răspunderea implică asumarea riscului de a suporta rigorile legii pentru actele proprii; mai specific în domeniul bioeticii, răspunderea implică asumarea riscului unei decizii terapeutice asupra ta însuţi – dacă eşti bolnav, sau asupra altora dacă eşti medic; − chiar dacă legea nu pedepseşte întotdeauna un act ilegal, oprobriul public se poate manifesta şi fără rigorile legii, dacă actul săvârşit este condamnabil în concepţia socială a comunităţii; − în domeniul bioeticii se vorbeşte adesea şi de bolnavi iresponsabili, fie datorită unei boli psihice (lipseşte discernământul), fie datorită unei boli grave organice care împiedică comunicarea. Bioetica este iubirea vieţii Acest principiu – paradoxal – nu este expus în toate tratatele de bioetică; în orice caz, bioetica – ca ştiinţă – nu a început cu el. Darryl R.J. Macer, într-o carte-pledoarie, a făcut o incursiune în toate religiile lumii şi a găsit iubirea omniprezentă. El şi-a intitulat cartea sugestiv Bioethics is Love of Life şi încearcă să convingă lumea ştiinţifică să introducă şi acest principiu printre cele ale bioeticii. Cuvântul este preţios şi acoperitor pentru un întreg sistem de valori: de la respectul pentru fiecare celulă vie a organismului uman sau nonuman, până la riscul sau sacrificiul donatorului de organe pentru a salva o fiinţă apropiată. Dar acest principiu se poate exprima şi altfel: compasiune, politeţe, gentileţe, solicitudine maximă, atenţie şi răspuns prompt la orice solicitare a bolnavului, înfruntarea legilor (când e cazul) pentru a salva un bolnav, un sfat bun, un răspuns sincer, o analiză a consecinţelor legate de fiecare decizie etc. Iubirea vieţii conduce cert la refuzul avortului, eutanasiei, contracepţiei şi oricărui act terapeutic (sau bioetic) care lezează integritatea anatomică şi spirituală a fiinţei umane. Iubirea vieţii presupune un tratament generos aplicat mediului ambiant: ecobiologia. Respectul pentru adevăr Este un principiu fundamental care trebuie să opereze atât în domeniul cercetării biomedicale cât şi în relaţia cu bolnavul. Falsificarea adevărului, adevărul “parţial” sau amestecul “inteligent” de minciună şi adevăr este un afront penibil la adresa eticii în general şi generator de traume în “evoluţia bioetică” a unui caz. 11
  12. 12. TOT TEXTUL PE FOND GALBEN ESTE CEL ADĂUGAT (grupul de pagini numerotate 28 a... 28j) I.3 Abordarea ortodoxă Între bioetica laică şi cea creştină nu poate fi o împăcare. Merită din plin să fie studiate şi prezentate ca două ştiinţe distincte pentru ca deciziile conştiinţei să opereze în cunoştinţă de cauză. Motivaţia acestei afirmaţii se sprijină pe temeiul celor scrise de Arhimandritul Justin Popovici: «Oamenii L-au condamnat pe Dumnezeu la moarte. Dumnezeu însă, prin învierea Lui, îi „condamnă” la nemurire».24 Bioetica laică cercetează şi scormoneşte trupurile umane ca un proces lipsit de perspectivă, care nu-şi raportează rezultatele la nimic. Bioetica creştină este mai degrabă un proces de apărare continuă a minunatei alcătuiri a fiinţei umane care, prin sfinţenie, urmează să intre în veşnicie. Principiile bioeticii laice expuse anterior le trecem prin filtrul religiei creştinortodoxe. Teologia creştină se manifestă în lume de două milenii neîntrerupt, indiferent de contextul istoric, cultural, politic sau geografic. Ea este puternică în timp pentru că metodica abordării diferitelor probleme este continuu-valabilă şi este fundamentată biblic şi patristic.25 Avântul tehnico-ştiinţific contemporan coincide, din păcate, cu un regres spiritual care face ca omul să nu mai poată fi stăpân pe propriile descoperiri.26 Teologia ortodoxă pune la îndemâna omului – fie el autor al unor descoperiri ştiinţifice sau simplu „consumator” – un sistem de valori divino-umane care îl ajută să înainteze curat şi eficient. Dumnezeu a creat toate prin Fiul în Duhul. Bioeticianul creştin crede cu tărie că Hristos este Logosul Întrupat Atotţiitor al universului şi legile care guvernează universul izvorăsc din persoana Lui.27 Bios-ul, viul este în mâna proniatoare a Lui şi deciziile asupra viului nu se pot lua fără a-L chema pe El. „Sinteza armonioasă a cosmosului şi simetria te duc cu mintea la un stăpân... care le ţine strânse pe toate.”28 Sublima axiomă a stăpânului proniator vine în opoziţie cu dezordinea „multiculturalistă” şi teoriile hazardului care poluează multe domenii, inclusiv bioetica laică (de altfel, plină de contradicţii pe întregul ei parcurs). Dacă „esenţa creştinismului este taina materiei transfigurată în Hristos”29, atunci e de la sine înţeles că nu putem accepta o bioetică profană, în care „jocul cu viaţa” şi „jocul cu moartea” reprezintă o activitate obişnuită de laborator în care conştiinţa cercetătorului nu se raportează la nimeni şi la nimic. Omul fără Dumnezeu rămâne singur, prins între două necunoscute înfricoşătoare: înălţimea infinită a macrocosmosului şi adâncimea misterioasă a celulei vii care nu a putut fi desluşită niciodată. Riscul rătăcirii este maxim. Biserica creştină este leagănul bioeticii creştine. Hristos – capul Bisericii şi experienţa sfinţilor ne învaţă discernământul în decizia bioetică, căci în esenţa ei, Biserica este loc de tămăduire. 24 Arhimandritul Iustin Popovici, Biserica şi Statul, Schitul Sfântul Serafim de Sarov, 1919, p. 25 Ştiinţa şi Teologia, p. 6-7 26 Idem, p. 16 27 Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 18 28 Sfântul Atanasie citat de D. Popescu, Ştiinţa şi Teologia, p. 22 29 Popescu Dumitru, Ştiinţă şi Teologie, Ed. XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti , 2001, p. 24 25 12
  13. 13. Dacă Biserica s-ar lăsa copleşită de rezultatele cercetărilor biomedicale, adică dacă s-ar “scientiza” sau seculariza – vindecările din sânul ei ar deveni neînsemnate. Venirea Mântuitorului în lume, venind prin kenoză într-un timp istoric, atingând cu sângele jertfei Lui pământul – a însemnat o sfinţire a văzduhului, a pământului, a apelor, a timpului. Sacralizarea timpului şi spaţiului de către Hristos – Mesia ne determină să iubim această sfinţire şi să o păstrăm nealterată prin cugetările şi prin actele noastre. Altfel spus, bioeticianul creştin suferă când un spital devine un laborator al morţii prin practicarea zilnică a avortului – căci acel spaţiu este un spaţiu al crimei de fiecare zi. Creştinul ortodox crede cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa.30 „În ceea ce priveşte Adevărul noi nu avem nici o grijă” – scrie Părintele Arsenie.31 „Dacă nu exista Adevărul, nu existau nici filosofiile care L-au atacat”. 32 Acelaşi Părinte Arsenie scria că Adevărul fiind mult mai presus de cercetarea universului fizic şi biologic, cine „judecă lucrurile numai ştiinţific”33 sau „se raportează numai la istorie”34 nu a ajuns încă la Adevăr. Comunitatea creştină îşi trăieşte viaţa încredinţată pe o dogmă, nu pentru că dogma L-ar putea cuprinde pe Dumnezeu, ci pentru că dogma e „măsura lucrurilor”35. De aceea este atât de important să raportăm şi bioetica la măsura dogmei creştine. Suicidul asistat, eutanasia, avortul, sexualitatea sunt numai câteva teme actuale ale bioeticii care maculează viaţa morală în Hristos. Într-o astfel de lume în care este legiferat păcatul, „Dumnezeu suferă cu noi mai departe şi agonia lui Hristos încă nu s-a terminat”.36 Jean Guitton (membru al Academiei Franceze) spune că „intrăm ca orbii întrun timp metafizic”37 Biserica prin lucrarea ei de a învăţa dar mai cu seamă de a sfinţi ne salvează din această „orbire metafizică”. Bioetica laică a dezvoltat până acum o multitudine de concepte păcătoase, mult îndepărtate de Adevăr. Biserica nu condamnă nici pe promotorii eutanasiei (de ex.), nici pe practicanţii ei, căci Biserica nu condamnă niciodată vreo persoană umană. Dar conştientizând versetele Dragostea iartă totul dar se bucură de adevăr ... şi toate le rabdă38, Biserica este datoare să afirme o atitudine profetică în lume. Antropocentrismul (hipertrofiat la maximum în zilele noastre) nu ştie să-l descopere pe om pornind de la Dumnezeu, ci – cel mult – încearcă să-L descopere pe Dumnezeu pornind de la om39; aceasta este – în fapt – o cale falsă generatoare de percepţii false, de monstruozităţi, de păcate. Bioetica s-a dezvoltat ca ştiinţă şi ca imperativ moral. Aceste două dimensiuni nu pot fi despărţite. O abordare ortodoxă a bioeticii obligă la a construi un concept bioetic ortodox, un concept care este fundamentat pe rigorile antropologiei creştine şi pe severitatea moralei creştine. Identitatea creştină trebuie afirmată cu bucurie şi cu glas tare, căci de cel ce 30 Ioan 14, 6 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.12 32 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.74 33 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.19 34 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.35 35 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.68 36 Arhimandrit Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p.52 37 Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 21 38 I Corinteni 13, 6-7 39 Revista Română de Bioetică, 3 / 1 / 2005, p. 7 31 13
  14. 14. se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el, când va veni întru slava Tatălui Său cu sfinţii îngeri.40 Bioeticianul creştin trăieşte cu conştiinţa că un om oarecare nu are cum să afle despre Hristos dacă el nu-L mărturiseşte. Societatea contemporană prin dimensiunea şi prin demersul ei cultural şi prin fenomenul sectar, face eforturi imense să relativizeze identitatea creştină. Există o putere care izvorăşte din afirmarea identităţii creştine. Această putere lucrează în lume. Religia creştină este prin excelenţă o teologie a persoanei. Omul-fiinţă vie, adică trupul însufleţit este o persoană nu numai pentru că are conştiinţa de sine, ci pentru că are conştiinţa fiinţei create, adică ştie că a apărut în lume prin voia şi îndemnul Creatorului. Etimologic persoană înseamnă “înainte vedere”. În conceptul ortodox omul este persoană deoarece conceperea şi naşterea lui este un act fiinţial, numit chip şi asemănare, omul este unic şi irepetabil, este purtător de duh şi în mod liber se pocăieşte şi practică virtuţile creştine (credinţa, nădejdea şi dragostea). Trupul singur nu este persoană, nici sufletul singur nu este persoană. Omul-creştin este o fiinţă eclesială, el este în acelaşi timp chip şi asemănare a lui Dumnezeu şi “chip al vieţii Sfintei Biserici”.41 Actul terapeutic – medical, social sau spiritual – legile bioeticii, sfatul bioetic se adresează persoanei umane – trup şi suflet – nu vreunei celule sau vreunui tip de energie care umblă prin aceste celule. Concepţia personotropică aplicată omului creştin de către bioeticianul creştin presupune: − o abordare complexă a omului bolnav: trup, suflet, istoria suferinţei, efectul suferinţei lui asupra celorlalţi, atitudinea comunităţii faţă de persoana lui suferindă, cercetarea cauzelor biologice şi spirituale ale bolii; rolul social al bolnavului ; − cercetarea patologiei sociale (a timpului şi spaţiului) în care trăieşte bolnavul; religia creştină a surprins mereu de-a lungul istoriei prin răsturnarea valorilor şi prin curajul “nebun” în faţa morţii; ex.: creştinii intrau dezinvolţi în focarul epidemiilor, sfinţii se bucurau pentru bolile cu care erau cercetaţi, iar moartea pentru Mirele ceresc este ceva normal în viaţa Bisericii. Astăzi – mai mult ca oricând – Biserica are statura unei redute pe culmea căreia îşi confruntă propriile principii şi valori ale sanogenezei: să fii bun, să fii iertător, să întorci obrazul celălalt – ca să nu dezvolţi o patologie psihică; să posteşti mult – ca să ţii trupul sănătos şi înfrânat; să fii cast sau fidel – ca să nu faci boli cu transmitere sexuală; să fii milostiv şi să iubeşti chiar pe vrăjmaşi – ca să devii cu adevărat virtuos. − o trăsătură care deosebeşte esenţial creştinul de necreştin este atitudinea faţă de boală: creştinul autentic care pregustă Împărăţia şi care zice: “Mulţumim Ţie, Doamne, că ne-ai pus la îndemână pocăinţa” – îşi asumă cu uşurinţă orice durere, nu cârteşte şi ştie că cine a suferit cu trupul a 40 41 Marcu 8, 38 I.P.S. Lazăr Puhalo, Sufletul, Trupul şi Moartea, Eikon, 2005 14
  15. 15. isprăvit cu păcatul;42 − prin boală şi prin filantropie sunt cercetate două persoane umane: cel asistat şi cel care asistă; Hristos în primul suferă, în al doilea vindecă. Fiecare întâlnire dintre două persoane umane este un prilej de apropiere sau depărtare de Împărăţie. Medicul sau bioeticianul creştin cercetează persoana bolnavă într-un mod specific antropologiei creştine: trupul – templu al Duhului Sfânt, iar de se apropie de suflet – să nu uite că cercetează partea veşnică din om. Respectul pentru viaţa în trup este o noţiune mult mai potrivită decât “respectul pentru viaţa fizică”. În creştinismul ortodox efortul pentru prelungirea vieţii în trup are un sens precis şi preţios: creşterea şanselor de mântuire a sufletului. În plus, viaţa este primită ca un dar de la Creator, iar fiinţele umane sunt legate între ele de la şi prin actul creaţiei, căci dintr-un sânge e tot neamul omenesc.43 Ar fi mai potrivit să înlocuim cuvântul “respect” cu cuvântul evlavie, căci în Sfânta Scriptură trupul este templu al Duhului Sfânt44; încă mai mult decât atât, un om botezat în numele Sfintei Treimi are pecetea darului Duhului Sfânt.45 Conform cu textele scripturistice şi cu credinţa Sfinţilor Părinţi, făptura umană este ceea ce este numai prin unirea şi împreună-lucrarea trupului şi sufletului. “Cuvântul om nu închipuie nici sufletul singur şi nici trupul, ci cele două luate împreună.”46 Binefacerea este de fapt manifestarea – în creştinism – a unui act filantropic. Binefacerea are – în conceptul filantropiei creştine – o distincţie specială: − se face în numele Domnului nostru Iisus Hristos, nu este un simplu “act umanitar” (adică nu se face în numele umanismului); − binefacerea – în intenţionalitatea şi în aplicarea ei – se întinde asupra trupului şi sufletului deopotrivă, sau – în nici un caz – nu neglijează sufletul; − binefacerea nu poate fi despărţită de legea morală creştină, căci despărţirea lor e riscantă pentru bolnav. De fapt, ortodoxia oferă un puternic suport moral bioeticii. Maximalismul ortodox conceptual îmbinat cu “dezlegările cazuale” asumate de duhovnic ajută persoana umană să nu greşească, să se ferească de curse, să se apropie de Dumnezeu şi să îşi continue urcuşul duhovnicesc printre “ispitele bioetice laice”. Majoritatea tratatelor de bioetică se feresc intenţionat (ostentativ chiar) să nu se raporteze la o morală religioasă. “Drepturile omului”, “drepturile pacientului”, “drepturile medicului”, “drepturile copilului”, “în numele binelui universal”, “demnitatea umană”, “toleranţa”, “regulamentul de funcţionare”, “cod deontologic”, “libertate de opţiune” etc. – sunt sintagme amorale, chiar dacă cer o anumită atitudine. Adesea “morala creştină” este tratată la “istoric” şi relativizată în raport cu celelalte “morale religioase”. Noţiunea de “păcat” şi cea de “virtute” în tratatele laice sunt menţionate tot la “istoric”. În fond, a fi moral – în conceptul bioeticii creştine – înseamnă a face voia lui Dumnezeu, a te teme mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Tratatele de morală creştină sunt, de fapt, cărţi fundamentale pentru 42 I Petru 4, 1-2 Fapte, 17, 26 44 I Corinteni 6, 19 45 II Corinteni 1, 21 46 P.G. 150, 1361 C 43 15
  16. 16. conceptul de bioetică creştină. Principiul libertăţii de opţiune merită un comentariu prin prisma conceptului ortodox. Părintele Stăniloae evocă cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, care zice că “Dumnezeu nu-şi foloseşte atotputernicia în faţa libertăţii umane”, tocmai pentru că ea (libertatea umană) “provine din atotputernicia lui Dumnezeu”.47 Posibilitatea omului de a păcătui nu provine din firea lui, ci din libertatea de alegere. Exegezele biblice asupra creaţiei vorbesc chiar de un paradox al libertăţii: omul a fost creat “atât de liber”, încât este capabil să-L conteste şi să-L nege chiar pe Cel ce l-a creat. Vl. Losky apreciază că de aceea este omul “cea mai înaltă creaţie”, pentru că Dumnezeu “pune în ea posibilitatea iubirii, cum şi a refuzării ei”.48 Măreţia chipului lui Dumnezeu în om constă nu numai în şansa ajungerii la asemănarea cu El, ci – mai mult – în libertatea lui. Bolnavul aflat în situaţii-limită este pus în situaţia să i se ceară consimţământul pentru un act terapeutic. Libertatea de opţiune funcţionează în acele momente la cote maxime, dureroase. Chemându-L pe Hristos purtătorul bolilor noastre49, lucrează în cugetul bolnavului libertatea în Hristos, adică acea evoluţie de la chip la asemănare, care vindecă mântuitor. Primum non nocere sau “înainte de toate să nu faci rău” este un principiu străvechi aplicat în practica medicală. Merită însă a remarca faptul că sunt situaţii fortuite în practica medicală şi luarea deciziilor etice, când între două rele trebuie să-l alegi pe cel mai mic. Religia ortodoxă cere creştinului practicant ca în sistemul de ierarhizare a valorilor să acorde importanţă maximă bolilor spirituale şi vindecării lor – cu prioritate. Textul biblic nou-testamentar este chiar explicit din punctul acesta de vedere: “Căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului, veţi fi vii”.50 Multe din practicile bioetice contemporane sacrifică principiile morale creştine fie din intenţia luciferică de a afirma cu prioritate performanţe ştiinţifice extraordinare, fie pentru că acordă trupului maximă (sau unică) importanţă. În altă parte51, Scriptura ne arată de cine să ne temem şi de cine să nu ne temem când e vorba de mântuire, de vindecare: “Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă”. Echitatea este o normă morală fundamentală în creştinism, îndeplinită cu multă râvnă în Biserica primară, când creştinii puneau la picioarele apostolilor bunurile lor şi fiecare primea după cum avea trebuinţă.52 Mai târziu, Sfântul Vasile cel Mare spunea aşa: “Oamenii trebuie să fie egali cel puţin din punctul de vedere al îngrijirilor de sănătate”. Când e vorba de ajutorul social, Biserica trebuie să-i ajute cu prioritate pe 47 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 283 48 Idem, p. 283 49 Matei 8, 16-17 50 Romani 8, 13 51 Matei 10, 28 52 Fapte 4, 34-35 16
  17. 17. creştini53, dar – după putere – să-şi ofere ajutorul tuturor oamenilor. Principiul interdisciplinarităţii este exprimat în viaţa creştinului practicant prin “a cere sfat”, prin cercetaţi duhurile54, prin unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu acolo sunt şi Eu.55 A cere sfat este şi un foarte eficient exerciţiu de smerenie. Viaţa în duhul ortodoxiei nu interzice consultul interdisciplinar şi nu îl îndepărtează pe om de opinia specialistului. Recomandă însă ca specialistul să fie el însuşi un om din Biserică şi totodată un valoros profesionist. Sfatul – ca de altfel orice lucrare a creştinului – este întărit de rugăciune. Principiul preeminenţei este greu de aplicat într-o comunitate creştină. Când un mădular al Bisericii suferă, toată Biserica suferă. Creştinul este dator să se roage pentru lume. Comunitatea creştină este datoare să se roage şi să ajute un organ bolnav, dar şi mădularele (persoanele) din afara Bisericii. Am putea spune că nu trebuie să existe o preeminenţă a individului în faţa societăţii şi nici o preeminenţă a societăţii în faţa individului. Versetele din Ioan sunt revelatoare: “Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una precum Noi una suntem.” 56 Libertatea religioasă este recunoscută de către Constituţie. Ortodoxia este liberă să se manifeste, dar nu trebuie să uităm martirii (chiar ai secolului al XX-lea) pe care i-a dat Biserica ortodoxă, mii de mii. Eu sunt liber să cred şi să mă manifest ortodox, dar sunt la fel de liber să-L ofer, să-L aduc la auzul semenilor mei pe Hristos. Când principiul libertăţii religioase este aplicat de un stat ateu, nereligios, există riscul să se treacă de la “dreptul de a fi liber” la “obligaţia de a fi liber” – ceea ce ar duce la o relativizare a ortodoxiei şi un sincretism jalnic. Creştinismul a exacerbat puternic sentimentul responsabilităţii care implică: − a te gândi la aproapele, la semenul tău; “Ci toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii, asemenea şi voi faceţi lor...”57 − veghea permanentă să nu greşeşti în faţa lui Dumnezeu, să nu cazi în cursele demonilor; − când e vorba de a lua o decizie ca medic, legiuitor sau aparţinător al bolnavului (iresponsabil) grija este maximă şi Biserica recomandă un sfat temeinic în sânul ei (cu duhovnicul, cu specialişti creştini). Iubirea vieţii – principiu al bioeticii laice lansat recent – este insuficient ca şi conţinut dacă vrem să-l corelăm cu o abordare ortodoxă. Spunem insuficient pentru că din el lipseşte în mod explicit persoana. Viul este un fenomen, dar persoana umană purtătoare a viului este chipul lui Dumnezeu. Chiar persoana umană în moarte biologică este salvată prin Înviere, încât se poate spune că triumful vieţii este în şi prin persoană. În viaţa creştinului respectul pentru adevăr este mai mult decât atât: este o evlavie, o datorie sfântă a fi în adevăr. Mântuitorul Însuşi îl numeşte pe diavol tatăl minciunii.58 53 Romani 2, 13 I Ioan 4, 1 55 Matei 18, 20 56 Ioan 17, 21-22 57 Matei 7, 12 58 Ioan 8, 44 54 17
  18. 18. În relaţia dintre oameni, Biserica adoptă principiul “adevărul fără iuire ucide”, de aceea comunicarea adevărului se face cu blândeţe şi pe măsură ce bolnavul realizează adevărul unui prognostic rezervat, el trebuie ajutat să descopere Calea, Adevărul şi Viaţa,59 adică pe Hristos Însuşi, Care bolile noastre le-a purtat.60 Este important să prezentăm un principiu specific abordării ortodoxe: suferinţa care salvează. Apostolul Petru scrie că cine a suferit cu trupul ... a isprăvit cu păcatul.61 Paginile Filocaliei sunt pline de mărturii ale Sfinţilor despre efectul mântuitor al suferinţei: văzută ca un altar, purtată ca o cruce, înălţată ca o Golgotă, suferinţa este scara prea luminoasă care urcă la Înviere. Întotdeauna şi oriunde crucea precede învierea. Dialogul dintre Jean Guitton, membru al Academiei Franceze, şi Andre Frossard este convingător în acelaşi sens: “Suferinţa este forţa ascunsă a iubirii... Suferinţa şi iubirea merg împreună. Dumnezeu se strecoară prin rănile noastre.”62 Conceptul bioetic ortodox se identifică şi printr-un principiu specific: apărarea valorilor creştine faţă de imixtiunea şi agresiunea ştiinţelor laice. Porunca biblică: “Privegheaţi!” se referă la riscurile pe lângă care trece sau cu care se confruntă Biserica în marş spre Împărăţie: − descoperirile ştiinţifice îşi anunţă noutatea şi dimensiunea utilitaristă, fiind dedicate “binelui omenirii”, dar fără o descriere sau o analiză morală creştină a fenomenului, cel mult li se face o prezentare în stil “multicultură”; − Biserica este datoare să procedeze la o analiză temeinică biblică şi patristică a fiecărei noutăţi ştiinţifice şi să o explice pe înţelesul creştinilor (beneficiarilor) nespecialişti; − descoperirile ştiinţifice şi aplicarea lor în medicină (şi terapeutică) trebuie explicate în legătură cu noţiunile de “păcat”, de “lezare a integrităţii anatomice şi spirituale a fiinţei umane”; − Biserica trebuie să caute locul şi valoarea sufletului în fiecare cercetare pe subiecţi umani, deoarece practica clinică şi bioetică demonstrează interesul aproape exclusiv pentru trup atât al ştiinţelor laice, cât şi al organismelor legislative; − este de dorit ca Biserica să-şi apropie oamenii de ştiinţă creştini şi să le ofere cadrul de manifestare ştiinţifică şi teologică. I. 4. Istoric Toţi cercetătorii sunt de acord că termenul de bioetică a fost lansat în premieră de Van Resselaer Potter, în 1970, când a publicat un articol numit Bioetica: ştiinţă a supravieţuirii.63 Încă de atunci el a propus ca bioetica să devină o disciplină care să studieze corelarea cunoaşterii biologice cu „sistemul valorilor umane”.64 De fapt, acest sens reiese şi din etimologia cuvântului. 59 Ioan 14, 6 Matei 8, 16-17 61 I Petru 4, 1-2 62 Guitton Jean, Dumnezeu şi Ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992, p. 134 63 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 3 64 Sgreccia Elio, Manual de Bioethique Mame Edifa, 2004, p. 3 60 18
  19. 19. Ulterior, Andre Hellegers, un faimos medic obstetrician de origine olandeză a fost primul care a introdus termenul de bioetică în lumea universitară, structurând în mod academic această disciplină, şi apoi a inserat-o în domeniul ştiinţelor biomedicale, politice şi mass media (3). Etica biomedicală s-a născut ca o reacţie la intersecţia a trei câmpuri fundamentale: medicina clinică şi cercetarea medicală, filozofia şi disciplinele umaniste, sistemul de sănătate publică şi puterea politicii sanitare. Aceste trei sfere sunt într-o permanentă interdependenţă, indiferent dacă problema etică derivă din utilizarea celulelor stem embrionare sau din luarea deciziilor terapeutice la finalul vieţii. Bioetica este aşadar un studiu interdisciplinar dinamic al unor probleme create de menţinerea valorilor medicale în contextul dezvoltării ştiinţifice. Ultimii patruzeci de ani au fost dominaţi de schimbări şi progrese majore în domeniul medical. A apărut o explozie de cunoştinţe medicale care a condus la o mai bună înţelegere a mecanismelor bolilor şi un salt masiv al tehnologiei medicale. Concomitent s-au schimbat şi aspectele morale şi atitudinile societăţii. Un val recent de scepticism vis-à-vis de sistemul sanitar, dorinţa de întărire a relaţiei medic-pacient, devierea tot mai accentuată de la “medicina acută” la medicina bolilor cronice precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al pacientului în îngrijirile medicale, mai ales în hotaririle terapeutice (4). Bioetica reprezintă aşadar “o examinare critică a dimensiunilor morale a procesului de luare a deciziilor în contextul medical şi al ştiinţelor biologice” (1977, Samuel Gorovitz). Din cele mai vechi timpuri, diferitele legislaţii includeau şi răspunderea juridica a medicului, astfel încît medicina legala a fost cea care a corelat prima două moduri complementare de gîndire: cel medico-biologic concret cu cel abstract, filozofic. Trecerea de la fostul regim comunist la o perioadă de tranziţie dominată de tumultoase frământări sociale, culturale şi legislative a adus la lumină multiple dileme de ordin moral şi în medicina românească. Un val recent de scepticism vis-à-vis de sistemul medical, dorinţa de întărire a drepturilor pacientului şi a relaţiei medicpacient precum şi reducerea discrepanţei dintre competenţa medicului şi cunoştinţele pacientului au contribuit la o acceptare sporită a rolului esenţial al bioeticii în formarea studenţilor a tinerilor medici specialişti. Prezentăm câteva clişee din evoluţia istorică a bioeticii ca ştiinţă şi disciplină 19
  20. 20. de sine stătătoare aşa cum apare în Manuel de Bioéthique de Elio Sgreccia, MameEdita, 2004: Potter oferă astfel o punte între ştiinţă şi morală şi o prezintă ca pe o necesitate (de aceea o mai numeşte şi „ştiinţa supravieţuirii”. Definiţia lui a fost chiar un demers predictiv, căci descoperirile ştiinţifice ale anilor care au urmat s-au dovedit a avea un potenţial distructiv dacă nu ar fi fost „supravegheate şi constrânse bioetic”. Bioetica a devenit în scurt timp un sistem de alarmă care declanşează mecanisme de apărare justificate. Conceptul a fost preluat de A. Hellegers, introdus în lumea universitară şi astfel s-a impus între specialiştii din domeniu bioeticianul ca om de ştiinţă cu cunoştinţe bio-clinico-filosofice, adică mult mai mult decât un simplu „moralist” al medicinei. La scurt timp au apărut şi primele instituţii specializate în bioetică. Aşa este Hastings Center, care a devenit un institut de cercetare (laic) în bioetică. Universitatea Georgetown din Washington D.C. a iniţiat programul de cercetare şi învăţământ universitar în bioetică, punând accent pe aspectele morale. În 1979, Institutul Joseph and Rose Kennedy se transformă în Kennedy Institute of Ethics. Aici s-au editat primele tratate de bioetică. Center for Bioethics şi Kennedy Institute au editat opere de referinţă în domeniu: Encyclopedia of Bioethics (1978) şi Principles of ethics (1994). În Europa, bioetica s-a dezvoltat – fundamental şi aplicativ – într-un ritm impetuos. Încă din 1975, o serie de seminarii la facultăţile de teologie au făcut să se nască în Spania Instituto Borga de Bioética. În Franţa, INSERM (Institutul Naţional de Sănătate şi Cercetare Medicală) a fondat un Centru de documentare şi informare etică. În Anglia apare (la Londra) Center for Bioethics and Public Policy. În Italia, urmare a unei activităţi neîntrerupte încă din 1985, funcţionează în prezent Instituto di Bioetica, care organizează cursuri postuniversitare, doctorate, pregătire continuă în teritoriu etc. În Asia există, de asemenea, numeroase preocupări (cursuri, congrese, seminarii) în domeniu. Universitatea Monash din Melbourne – Australia a înfiinţat Center for Human Bioethics. Peste tot în lume există centre de cercetare „predominant laice” şi „predominant religioase”, căci cele două concepte sunt cel mai adesea divergente. Bioetica a început în toate ţările ca un domeniu inclus şi predat în disciplinele de medicină legală, istoria medicinei sau filosofie-sociologie, şi a evoluat spre o disciplină de sine stătătoare. Importanţa enormă a demersului bioeticii în zilele noastre reiese şi din modul cum au decurs ultimele alegeri prezidenţiale în SUA: analiza sondajelor a demonstrat că unul din cinci alegători a optat pentru cel ales, determinat de atitudinea candidatului în problemele stringente ale bioeticii: clonare, reproducere asistată, avort etc. Dezbaterea bioetică a dominat 30% din temele campaniei electorale.65 Bisericile creştine – în duh profetic – şi în baza unei tradiţii bimilenare, au analizat şi au luat o atitudine în raport cu provocările bioetice, detaşându-se clar şi precis de laicismul normativ şi legalist practicat de guverne şi asociaţii medicale sau bioetic laice cu practici multiculturaliste. 65 V. Astărăstoaie, Editorial Somnul bioeticii poate naşte monştri, Revista Română de Bioetică, vol. 3, 2005, p. 3 20
  21. 21. Astfel, bisericile creştine au înfiinţat, pe lângă sinoadele autocefale, comitete de bioetică care prezintă periodic opinia lor pe temeiul Scripturii, dogmei şi moralei creştine. Centre de bioetica în România Bioetica la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Gr.T.Popa” Iaşi Structură, misiune În momentul actual, dezvoltarea bioeticii în Romania nu survine într-un vacuum. Facultatea de Medicină Iaşi s-a înfiinţat în 1879 şi de-a lungul a 125 ani s-a dezvoltat continuu ca o şcoală medicală autentică care a format mii de medici practicieni. Concomitent, această facultate a fost un veritabil for de ştiinţă care prin numeroase personalităţi de marcă – C.I. Parhon, Fr. Rainer, M. Ciucă, Gr. T. Popa, - a contribuit decisiv la afirmarea internaţională a medicinii româneşti. Iaşul nu este în prezent cel mai mare centru universitar românesc, dar cu siguranţă este unul dintre cele mai dezvoltate centre de bioetică din ţară, în special în ceea ce priveşte învăţământul în bioetică. Educaţia medicală ieşeană a adresat aspectele de ordin moral ale profesiei medicale încă din 1974, când Prof. Gh. Scripcaru, introducea în tematica cursului de medicină legală discutarea aspectelor etice legale de transplantul de organe, eutanasie, sfârşitul vieţii. Ulterior, începând din 1990, Prof. Dr. V. Astărăstoaie a dezvoltat dezbaterea aspectelor etice medicale prin creearea unui curs opţional în totalitate dedicat bioeticii, frecventat de peste 50% din studenţii anului III de medicină generală. De atunci şi până în prezent, disciplina de bioetică a UMF Iaşi a fost organizatorul unor multiple manifestări pe teme etice: "Bioetică şi suicid", "Bioetica si Mass-Media”, Bioetică şi responsabilitate medicală", Drepturile omului vs. drepturile bolnavului", „Etica prescrierii medicamentelor”), conştientizînd astfel necesitatea adoptării bioeticii pe o poziţie obligatorie în curriculum-ul medical. Tot nevoii de promovare a bioeticii îi sunt consacrate şi cărţile publicate: „Principii de bioetică, deontologie şi drept medical” (Gh. Scripcaru, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru), „Bioetica în perspectică europeană” (Gh. Scripcaru), „Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului” (Gh. Scripcaru, Aurelia Ciucă, V. Astărăstoaie, C. Scripcaru), Essentialia în Bioetică (V. Astărăstoaie, A.B. Trif) etc. Din anul 2003, Bioetica a devenit o disciplină obligatorie în cadrul „Ştiinţelor comportamentale” (care includeau pe lângă bioetică şi psihologie medicală şi sociologie), iar din 2005 s-a separat ca o disciplină individuală în planul de 21
  22. 22. învăţământ. Centrul Universitar ieşean a fost primul din ţară care şi-a conturat Bioetica într-o disciplină de sine stătătoare, fiind apt, prin calitatea cadrelor de predare, de a susţine prin dezbateri o varietate mare de teme de bioetică. Iaşul este în prezent centrul de predare cu cele mai multe cadre didactice titularizate în Bioetică, în urma absolvirii unor studii aprofundate în bioetică la Universitatea Case, Cleveland, Ohio. Colectivul de predare al disciplinei de bioetică de la Iaşi este format din: Prof. Vasile Astărăstoae: profesor de medicină legală (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi), doctor în ştiinţe medicale, coordonatorul disciplinei de bioetică, preşedintele Colegiului Medicilor Iaşi, Preşedintele Comisiei de etică a Ministerului Sănătăţii, reprezentantul României in Consiliul Europei, în probleme de Bioetică, preşedinte al Comisiei de Bioetică a UMF „Gr.T.Popa” Iaşi. Pe lângă tratatele sale de medicină legală, criminologie clinică a publicat extensiv în domeniul deontologiei şi dreptului medical, cele mai recente manuscrise fiind „Bioetica stărilor terminale”, „Introducere în biodrept: de la bioetică la biodrept”, „Bioetică versus genetică”. Cristina Gavrilovici este şef de lucrări la disciplina Bioetică, medic pediatru, (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi), doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la Universitatea „Case”, Cleveland, Ohio), expert al UE pe probleme de bioetică, membru în Marele Juriu al Premiului Descartes pentru excelenţă în cercetarea multicentrică europeană, membru în Comisia de etică a Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor România, autor a două cărţi şi nouă capitole de carte dedicate exclusiv bioeticii. Beatrice Ioan este şef de lucrări la disciplina Medicină Legală (UMF „Gr.T.Popa” Iaşi), medic primar legist, psiholog, doctor în ştiinţe medicale, master în Bioetică (la Universitatea „Case”, Cleveland, Ohio), Preşedinte a Comisiei Naţionale de Disciplină a Colegiului Medicilor din România, membru în Comisia de etică a Ministerului Sănătăţii şi în Comisia de etică a Colegiului medicilor România autor a numeroase capitole de carte şi cărţi pe teme de medicină legală şi bioetică. Înafară de aceşti membri titularizaţi în echipa de bioetică Iaşi, există şi colaboratori externi, din diverse alte specialităţi, cu preocupări în bioetică sau care predau în cadrul masterului în bioetică a Facultăţii de Medicină, UMF Iaşi: Teodora Manea de la catedra de filozofie a Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Ovidiu Gavrilovici de la catedra de psihologie a Universităţii A.I.Cuza Iaşi, Liviu Oprea, medic medicină de familie, absolvent al masterului de bioetică de la Universitatea Case, Cleveland, Ohio, Cătălin Iov, inginer, master in inginerie biomedicală, master în bioetică la Universitatea Case, Cleveland, 22
  23. 23. Ohio, Mihaela Vicol – medic medicină de familie, absolvent al masterului de bioetică de la UMF „Gr.T.Popa” Iaşi, doctorand în Bioetică. Această echipă şi-a asumat misiunea de dezvoltare a „Bioeticii” în cadrul universitar, cu următoarele scopuri: 1. de a furniza educaţie performantă în domeniul bioeticii, atât pentru studenţii la medicină, cât şi pentru medici şi cei precupaţi de subiectele eticii în sfera medicală (filosofi, teologi, psihologi, bioinginerietc); 2. de a contribui la proiecte de cercetare locale şi internaţionale asupra principalelor aspecte de ordin medical, legal şi moral; 3. de a furniza la nevoie consiliere pentru public, pacienţi, guvernanţi şi decidenţi ai domeniului medical etc.; 4. de a încuraja dialogul internaţional prin reprezentarea bioeticii în comitetele naţionale de bioetică în întâlnirile pan europene ale acestor comitete sau în scrutinul etic al proiectelor Uniunii Europene La finalul şi cursurilor seminariilor de bioetică studenţii/rezidenţii/masteranzii/doctoranzii vor fi apţi să: 1. înţeleagă relevanţa problemelor eticii medicale în contextul dezbaterilor etice actuale, ca şi dimensiunea filosofică a acestei discipline; 2. prezinte elementele de responsabilitate profesională, principiile şi valorile codurilor deontologice, diferenţa între eroare şi greşeală medicală, modalităţile de investigare a responsabilităţii profesionale şi profilaxia erorilor şi greşelilor; 3. identifice principalele aspecte legate de etica cercetării pe subiecţi umani, comportamentul ştiinţific inadecvat, conflictul de interese în practica ştiinţifică, drepturi de autor, patentare; 4. examineze principalele modele de relaţie medic - pacient, şi să le încadreze în particularităţile societăţii în tranziţie; 5. identifice aspectele etice legate de deciziile medicale la finalul vieţii, deciziile medicale în pediatrie, cercetarea pe embrioni, testarea genetică prenatală şi postnatală, libertatea procreaţiei etc.; Evaluarile de către studenţi ale cursului de bioetică au apreciat caracterul său interactiv, faptul că pe lângă subiectele de bază abordate, cursul are flexibilitate în dezbaterea oricărui subiect de actualitate, cu impact etic (la cererea studenţilor), 23
  24. 24. stimulând dezbaterilor între studenţi şi încurajând expunerea argumentată a opiniilor cât mai diverse şi din puncte de vedere cât mai variate. Din anul 2004, Disciplina de bioetica a lansat primul program de master pe această temă, intitulat „Etica biomedicală şi accesul la îngijirile de sănătate”, adresat cu precădere absolvenţilor universităţii de medicină dar şi absolvenţilor de psihologie, drept, teologie, membri ai comisiilor de etică etc preocupaţi de aspectele etice medicale. Tot la Iaşi există şi posibilitatea studiilor doctorale în Bioetică, atât pentru absolvenţii învăţământului medical cât şi pentru cei din alte ramuri: filozofie, teologie, psihologie, etc. Din anul 2006 disciplina de bioetică a lansat şi oportunitatea cursurilor la distanţa (on line) pentru cei dinafara centrului de învăţământ ieşean. Planul ştiinţific al disciplinei a inclus până în prezent trei direcţii de cercetare: 1. Greşeli medicale: studiu asupra percepţiei greşelilor medicale în rîndul medicilor, pacienţilor, asistentelor şi studenţilor la medicină; 2. Impactul moral, social şi legal al violenţei în familie. Program de training asupra violenţei în familie; 3. Drepturile pacienţilor într-o societate în tranziţie. Aceste proiecte s-au realizat în colaborare cu membri ai disciplinei de Medicină Legală, reprezentanţi ai catedrelor de psihologie de la Univ. A.I.Cuza precum şi membri ai Departamentului de Bioetică de la Case Western Reserve University, Cleveland, Ohio. Publicaţii Astăzi nimeni nu mai poate nega dimensiunea creatoare a Bioeticii. Demersul bioeticii este puternic influentat de specificul cultural al fiecărei comunităţi, de cutumele şi miturile acesteia, de psihologia de grup, de conduita si morala acceptata de aceasta. Cu alte cuvinte, bioetica, alături de principii universale, are o specificitate locală. Este necesar ca dezbaterile şi soluţiile să ţină cont de acest specific pentru a fi realiste şi aplicabile. Conceptele necesită nu o traducere ad-literam, ci o îmbogăţire în continut cu specificul national. Este deci necesara o Bioetică Română. Dar, ca orice creatie, şi Bioetica Română are nevoie de un vehicul care să o promoveze. De aceea, tot la Iaşi s-a găsit o soluţie posibilă: "Revista Română de Bioetică". Aceasta este un cadru de reflectie care face cunoscută natura bioeticii şi conţinutul ei, principiile si valorile implicate, precum şi inerentele conflicte, confruntări, care să permită exprimarea liberă şi fără prejudecăti a diverselor puncte de vedere. Revista (disponibilă şi on line la adresa www.bioetica.ro) a debutat în anul 2003, apare trimestrial, şi conţine un colegiu editorial vast, cuprinzând specialişti din diverse domenii, medicină, filozofie, teologie, sănătate publică, drept, etc. şi din diferite ţări, 24
  25. 25. continente. Pe lângă membrii disciplinei, în Revista de Bioetică au publicat: prof. Gh. Scripcaru, Prof. L. Drugus, Prof Mârţu, Prof. Doina Azoicăi, Prof. E. Bild, Prof. C. Bogdan, P.F. Christodolous (Arhiepiscop al Atenei şi întregii Elade), Arhim Iuvenalie Ionascu, Prof. Pr. Popa, Prof. Pr. N. Achimescu, Sana Loue (Case University), Stuart Youngner(Case University), Thomas Bole (Austin University, Texas), Michael Hauskeller (Forschunginstitut fur Philophie in Hannover), Mark Cherry (Austin University, Texas), Jurgen Mittelstrab (Univesity of Constance, Germany), etc. În prezent revista este recunoscută CNCSIS, categoria B+. Echipa din Iaşi este autoarea a mai multe cărţi şi capitole de carte, dintre care cele mai semnificative sunt: 1. Gavrilovici C., „Introducere în Bioetică (note de curs)”, Ed. Junimea 2007 2. Ioan B., Gavrilovici C, Astărăstoae V. „ Bioetica: cazuri celebre, Ed Junimea 2005. 3. Gh. Scripcaru, Aurora Ciucă, V. Astărăstoae, Bioetica, ştiinţele vieţii şi drepturile omului, Polirom, 2002 4. Astărăstoae V., Stoica O., „Genetică versus bioetică”, Ed. Polirom, Iaşi, 2002.Gavrilovici C., Ioan B., Astărăstoae V., Etica animală şi sanctitatea vieţii: doctrină a omului a vieţii şi a naturii., În „Medicii şi Biserica”, vol V, Ed. Renaşterea, Cluj, 2007 5. Gavrilovici C., Ioan B. Paternalism şi autonomie în practica medicală a unei societăţi în tranziţie. Modele temporale şi geografice de relaţie medic - pacient, În „Autonomie şi responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”, Bogdan Olaru, (în cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii, tehnici pentru gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007 6. Ioan B., Gavrilovici C., Tratamente inutile în practica medicală, În „Autonomie şi responsabilitate. Teme şi poziţii etice în era biotehnologiilor”, Bogdan Olaru, (în cadrul grantului CNCSIS „Biopolitica. Direcţii, principii, tehnici pentru gestionarea efectelor biotehnologiilor asupra vieţii umane”), 2007 7. Astărăstoae V, Ioan B, Gavrilovici C. Principiile bioetice reflectate în codul deontologic al Colegiului Medicilor din România În „Educaţia în bioetică şi drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”, Bucureşti, 29-35, 2006 8. Gavrilovici C., Drepturile omului în medicină, în Educaţia În „Bioetică şi drepturile omului în România, Comisia Naţională a României pentru UNESCO”, Bucureşti, 151-159, 2006 9. Gavrilovici C., Astărăstoae V., Scripcaru Gh., Ştiinţă şi religie, complementaritate sau opoziţie, În „Medicii şi biserica”, vol III, Ed. Renaşterea Cluj, 123-135, 2005 10. Astărăstoae V., Gavrilovici C, Stoica O, Covic M., Probleme şi dileme etice în genetica medicală, în Genetica Medicala, Mircea Covic, Dragos Stefanescu, Ionel Sandovici, Ed Polirom, Iasi, 555-575, 2003 Colaborări naţionale şi internaţionale Pe plan naţional: disciplina de bioetică alături de Colegiul Medicilor Iaşi a fost organizatoarea a două conferinţe naţionale de bioetică şi a multiple workshopuri 25
  26. 26. naşionale cu participare internaţională: „Etica prescrierii medicametelor şi dreptul la sănătate”, „Etica cercetării: comportamentul ştiinţific inadecvat”, „Greşeli medicale: impact medical, moral, legal şi social”, „Etica medicală şi mass media”, „Învăţământul în bioetică şi comitetele de etică a cercetării în Europa” etc. Din anul 2003, reprezentanţii disciplinei de Bioetică participă anual la Simpozionul „Etică şi religie” organizat de Spitalul Bistriţa Năsăud şi reprezentanţi ai Mitropoliei Moldovei, Ardealului, Banatului. De asemenea echipa de Bioetică de la Iaşi a fost implicată în dezbateri de ordin legislativ: legea transplantului, legea reproducerii umane asistate, adoptarea unor norme universale în bioetică (sub patronajul UNESCO România). Pe plan internaţional: Profesorul Astărăstoae este reprezentantul pentru Bioetică a României în Consiliul Europei. Dr. Cristina Gavrilovici şi Dr. Beatrice Ioan sunt experţi pentru bioetică ai Comisiei Europene a Uniunii Europene, participând activ în scrutinl etic al diverselor granturi de cercetare finanţate de Comisia europeană. Având în vedere studiile de bioetică pe care Dr. Gavrilovici şi Dr. Ioan le-au urmat în Departamentul de Bioetică al Universităţii Case din Cleveland, Ohio, Directorul acestui departament Prof. Stuart Youngner şi precum şi Prof. Sana Loue (colaboratoare a departamentului de bioetică) au vizitat Centrul de Bioetică de la Iaşi unde au ţinut mai multe prelegeri pe diverse subiecte ale eticii medicale. Sana Loue este profesor, cu studii în drept, epidemiologie, sănătate publică. Domeniile ei de interes sunt: aspecte sociale şi epidemiologice în infecţia HIV la populaţiile minoritare, impactul infecţiei HIV asupra familiei, etica cercetării, epidemiologie leglă, sănătate publică şi drept. Este coordonatoarea grantului Fogarty, care a permis educaţia în bioetică timp de 5 ani a câte unui reprezentant din 4 ţări: România, Rusia, Uganda, Nigeria. Stuart Youngner este profesor de medicină şi bioetică, expert recunocut naţional şi internaţional, directorul departamentului de bioetică a Universităţii Case din Cleveland, Ohio, unul din cele mai mari departamente de bioetică din SUA, cu multiple proiecte de cercetare în colaborare cu centre similare din Franţa, Germania, Olanda, Japonia, Cuba. Domeniile sale de interes în bioetică sunt: aspectele etice la finalul vieţii, deciziile de întrerupere a tratamentelor inutile de menţinere viaţii, suicidul asista, definiţia morţii şi transplantul de organe. Tristram Engelhardt este Doctor Honoris Cauza a Universităţii „Gr.T.Popa” Iaşi, unde a venit de mai multe ori pentru a ţine conferinţe despre naşterea bioeticii atât la nivel 26
  27. 27. universal, dar şi dezvoltarea ei în particularităţile fiecărei societăţi, cu amprenta individuală a culturii, tradiţiei şi politicii. La UMF Iaşi a expus prelegeri despre o amplă varietate de subiecte din domeniul filozofiei şi eticii medicale: identitatea medicală ca şi identitate profesională în secolul XXI, avorturile şi cultura războaielor, moralitatea seculară şi dreptul la îngrijiri de sănătate, controversele clonării reproductive şi provocările morale ale tehnologiilor genetice, consimţământul informat în teorie şi practică, etica experimentării pe animale, recunoaşterea religiei într-o societate seculară, morala religiei şi cultura morţii. Religia a ocupat un rol pivot în întreaga sa carieră filozofică, iar convertirea la ortodoxia răsăriteană a însemnat reaşezarea întregului demers intelectual în interiorul celui teologic. Ultima sa carte, „Fundamentele bioeticii creştine”, justificarea morală a convertirii sale la Ortodoxie este în prezent tradusă şi în limba română. Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti Bioetica în Centrul Universitar Bucureşti recunoaşte drept înaintaşi pe Profesorul Constantin Maximilian, acad Ştefan Milcu, prof. Constantin Bogdan, prof. Mihai Zamfirescu, Dr. Radu Palade, Prof. Lucian Gavrilă, Prof. Sebastian Neculau, Dr. Gabriel Raicu, Dr. Oana Iftene, Dr. Daniela Cutaş etc. Spre deosebire de Centrul Universitar Ieşean, unde bioetica a cunoscut o dezvoltare preponderent pe latura educaţională, la Bucureşti, dominant a fost suportul organizatoric politic şi legislativ. Astfel, în 1990 a fost înfiinţată prima Comisie de Bioetică, aparţinând Academiei la acea vreme, ulterior a fost înfiinţată în România Comisia de Bioetică a UNESCO. Aceasta din urmă a dezvoltat periodic dezbateri ştiinţifice (în public, la radio şi TV), în special pe subiectul interrelaţiei dintre bioetică şi drepturile omului, dar şi tematicile clasice legate de îngrijirile paliative la finalul vieţii, fertilizarea in vitro, tehnologiile genetice etc. Membrii acestor comisii au reprezentat România la principalele Conferinţe Internaţionale axate pe problematica bioeticii în lume: instrumente ale bioeticii în combaterea discriminării etno-rasiale, între etica medicală clasică şi etica contemporană, dezbateri ale Declaraţiei relativ la norme universale în Bioetică şi drepturile omului etc. De asemenea, Comisia de bioetică a UNESCo a efectuat şi activităţi de consiliere la solicitarea Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Justiţiei, Direcţiei Penitenciarelor etc., pe subiecte ce au abordat drepturile omului, transplantul de organe, cercetarea pe subiecţi umani, reproducerea umană asistată etc. Dintre numeroasele publicaţiile apărute, semnificative au fost: „Noile frontiere – introducere în bioetică”, C. Maximilian, Şt. Milcu, S. Poenaru, 1995, „Elemente de îngrijiri paliative Oncologice şi non-oncologice”, C. Bogdan, Ed. Universitară 2006, „Educaţia în Bioetică şi drepturile omului”, editat în 2006 de Comisia Naţională a României pentru UNESCO. 27
  28. 28. Bioetica în alte centre universitare din ţară. Odată cu necesitatea introducerii obligatorii a bioeticii în învăţământul medical, ca urmare a alinierii României la standardele europene, au început să se dezvolte „focare” de bioetică şi în alte centre universitare. Astfel, la Cluj, Sibiu şi Timişoara, bioetica a fost predată în special de exponenţii medicinei legale: Prof. Dan Perju (Cluj), Prof. Liviu Cocora (Sibiu), Conf. Silviu Morar (Sibiu), Prof. Alexandra Eşanu (Timişoara). La Oradea, Prof. Marius Bembea a fost promotorul şi organizatorul mai multor simpozioane internaţionale de bioetică pe tema „Opţiuni etice şi economice în practica medicală”. În toate aceste centre, bioetica este predată în prezent în cadrul facultăţilor de medicină. La Craiova, Bucureşti, Cluj- cursuri de bioetică creştină sînt predate în Facultăţile de Teologie, fie ca o disciplină de sine stătătoare, fie în cadrul disciplinei de morală şi mistică. Nota: Autorii îşi asumă responsabilitatea celor relatate în acest material şi îşi rezervă posibilitatea de a fi omis persoane implicate în procesul dezvoltării bioeticii în România. Nemenţionarea lor sau a activităţilor realizate nu se doreşte a fi o lipsă de respect, ci doar imposibilitatea accesului la toate resursele necesare. Bibliografie: 1. Jonsen AR., Jameton AL., Lynch A., Medical ethics, history of North America in the twentieth century, In Reicht WT., Encyclopedia of Bioethics, New York, 992-1001, 1978 2. Potter R., Bioethics, Bridge to the future, 1, 1971 3. Sgreccia E., Tambone V., Bioetica: origini, răspândire şi definiţii, În „Manual de bioetică”, 5-19, 1998 4. Buentow S., The scope for the involvement of patients in their consultations with health professionals: rights, responsibilities and preferences of patients, Journal of Medical Ethics, Vol. 24 Issue 4, 243- 248, 1998 28
  29. 29. II. ELEMENTE DE ANATOMIE SPIRITUALĂ Medicina zisă ştiinţifică este preocupată de detaliile anatomice ale trupului şi de mecanismele fiziologice ale fiecărui mădular. De fapt, Sfânta Scriptură face numeroase referinţe la semnificaţia spirituală a organelor (în parte) şi a trupului ca întreg. Merită să evidenţiem semnificaţia acestei legături anatomo-spirituale pentru a înţelege minunata alcătuire a fiinţei umane. Corpul omenesc are − intrări: gura, fosele nazale; − ieşiri: fosele nazale, canalul ano-rectal, meatul uretral, vaginul; − bariere: tegumente, mucoasa intestinală, suprafaţa alveolară, meninge; − sisteme circulatorii: arterial, venos, limfatic; − organe de depozit: splină, ficat, hipoderm; − sisteme de percepţie la distanţă: vedere, auz, miros, temperatură; − organe duble: ochi, urechi, plămâni, rinichi, membre, ovare, testicule; − organe unice: inimă, ficat, creier, trunchi cerebral. Celule diferite se constituie în ţesuturi, ţesuturile se organizează în organe, organele împreună alcătuiesc aparatele şi sistemele. Unele mădulare sunt tari ca o stâncă (sistemul osos), altele sunt firave (măduva hematogenă), dar apărate de pereţi osoşi (ca o cetate). Corpul omenesc nu are ascuţişuri, ci numai rotunjimi; el este vertical. Unele organe se mişcă cu voia noastră (încheieturile), altele se mişcă independent de voinţa noastră (inima, plămânii) ca să nu murim. În condiţii bazale organele noastre funcţionează cu o mică parte din capacitatea lor maximă. Lucrarea lor se petrece în linişte, fără să simţim travaliul lor. Legăturile dintre organe sunt minunate şi devin eficiente din stadiul embrionar până la moarte: ele se fac prin nervi şi umori (sânge, limfă, lichid cefalorahidian, secreţiile glandelor exocrine şi endocrine). Sfânta Scriptură vorbeşte în cuvinte alese despre minunata alcătuire a fiinţei umane: − omul este alcătuit din pământ, unde trupul lui acesta muritor se va şi întoarce;66, 67 − trupul fără suflet este mort;68 − sufletul umple toate cămările trupului;69 − trupul este templu al Duhului Sfânt;70 − la moarte, sufletul se va întoarce la Dumnezeu, Care l-a dat;71 − trupul simbolizează Biserica, Hristos este capul.72 66 Facerea 2, 7 Eclesiastul 12, 7 68 Iacov 2, 26 69 Pilde 26, 27 70 I Corinteni 6, 19 71 Eclesiastul 12, 7 72 Coloseni 1, 18 67 29
  30. 30. O trăsătură fundamentală a antropologiei creştine şi – implicit – a abordării creştin-ortodoxe a bioeticii o reprezintă dogma cu privire la destinul eshatologic al fiinţei umane: Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc... 73 Acest verset impune o grijă specială faţă de trup: el nu trebuie lezat în integritatea lui anatomică şi spirituală, nu trebuie pus să lucreze păcatul, şi trebuie abordat cu evlavia cu care ne apropiem de un templu. Noi vom fi judecaţi după cele făcute în trup. Sfinţii Părinţi au analizat cu înţelepciune existenţa în trup: unii îl considerau “un prieten nerecunoscător şi viclean”, iar alţii se minunau de el ca de un măreţ univers, cu mulţimea mădularelor lucrătoare în linişte, frumuseţea feţei sau statura verticală... Dar sinteza gândirii patristice despre trup poate fi mai degrabă exprimată prin noţiunea de timp decât de spaţiu: trupul este clipa în care poţi dovedi că măreţia sufletului nu se sufocă în strâmtoarea trupului. Universul înconjurător, firea, a fost făcut înaintea omului şi pentru om; omul este cununa creaţiei. Mediul înconjurător însoţeşte omul în căderea şi restaurarea lui, căci întreaga făptură împreună suspină... ca şi noi până la răscumpărarea trupului nostru.74 Bioetica creştină ortodoxă este un principiu de morală creştină aplicată viului, de la “cele văzute” până la “cele nevăzute”, de la om – cununa creaţiei, până la organismele unicelulare inaccesibile vederii. Astăzi, tot mai mult, tratatele de bioetică deschid capitole noi privind relaţia om-mediu, trăgând semnale de alarmă asupra riscului de a leza profund şi ireversibil această relaţie. Legile universului material şi biologic sunt în lucrare încă de la creaţie. Niciodată în istoria civilizaţiei omul nu a intervenit atât de brutal în economia mişcărilor terestre – vegetale şi animale, ca în zilele noastre. Aceste intervenţii se întorc împotriva omului, amplificând suspinul făpturii. II. 1. Trupul II.1.1. Inima Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi vorbesc neîncetat despre inimă, despre acea inimă-centru pe care Apostolul Ioan s-a aplecat s-o asculte la Cina cea de Taină. Versetele biblice exprimă în multe feluri calităţile şi lucrarea inimii: îndreptare75, jertfire76, mândrie77, hotărâre78, blândeţe şi smerenie79, osândire80, credinţă spre dreptate81, întărire prin har82... Sfinţii Părinţi cred că viaţa creştinului e în inimă: toate vin spre inimă, toate pleacă din inimă, toate trec prin inimă, toate există în inimă. 73 I Corinteni 15, 44 Romani 8, 23 75 I Paralipomena 22, 19 76 I Paralipomena 29, 9 77 II Paralipomena 26, 16 78 I Ezdra 7, 10 79 Matei 11, 29 80 I Ioan 3, 20 81 Romani 10, 10 82 Evrei 13, 9 74 30
  31. 31. A ajunge curat cu inima presupune trepte: − la început lacrimile pocăinţei curg pe întinderile inimii; − aşchiile acestei lumi – aruncate departe de trunchiul inimii; − mişcările ei naturale nu bat pentru cucerirea acestei lumi; − cugetul ei s-a oprit la poarta relelor şi bucuriilor; − mai la capătul acestui urcuş – înmuierea binefăcătoare a inimii de mila simţită pentru întreaga zidire. ... Şi când virtuţile lucrează toate (nici una să nu lipsească) atunci inima nici nu se face curată “fără venirea şi lucrarea Duhului”...83 Există o inimă anatomică (de carne), mărginită în graniţele pieptului, şi o inimă duhovnicească, de întindere mare, care o conţine pe prima. Inima de carne duce trupul între naştere şi moarte. Când se opreşte ea, sufletul pleacă, sau poate invers: când sufletul pleacă, ea se opreşte. Inima duhovnicească, după cuvântul Scripturii, la omul bun... scoate cele bune iar la omul rău... scoate cele rele...84 II.1.2. Sângele Acest mădular curgător este menţionat pretutindeni în Sfânta Scriptură. Înţelesurile sângelui sunt felurite: − origine comună a tuturor oamenilor: şi a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc...85 − semn de recunoaştere în drama Ieşirii, a salvării de la starea de făcători de cărămizi în Egipt, spre Ţara Făgăduinţei: Iar la voi sângele va fi semn pe casele în care vă veţi afla...86 − descoperirea vinovăţiei:... glasul sângelui fratelui tău strigă...87 − viaţă: Pentru că viaţa a tot trupul e în sânge...88 − darea legii: După aceea luând Moise sângele, a stropit poporul, zicând: «Acesta-i sângele legământului pe care l-a încheiat Domnul cu voi, după toate cuvintele acestea». 89 − Jertfă pe cruce: Ci unul dintre ostaşi cu suliţa a împuns coasta Lui şi îndată a ieşit sânge şi apă;90 − jertfă liturgică: ... că acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor;91 − împăcarea a toate cu Hristos, pace: Şi printr-Însul toate cu Sine să le împace, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin El, prin sângele crucii Sale;92 83 Pr. M. Valică şi Dr. Pavel Chirilă, MEdifaţie la medicina biblică, Ed. Christiana 1992, p. 26 Luca 6, 45 85 Fapte 17, 26 86 Ieşirea 24, 8 87 Facerea 4, 10 88 Leviticul 17, 11 89 Ieşirea, 24, 8 90 Ioan 19, 34 91 Matei 26, 28 92 Coloseni 1, 20 84 31
  32. 32. − biruinţă: Şi ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa lor până la moarte.93 II.1.3. Ochii. Vederea Cuvântul “lumină” apare în Sfânta Scriptură de 190 de ori, verbul “a vedea” – de 345 de ori, cuvântul “vedere” – de 82 de ori şi cuvântul “ochi” de 775 de ori. Pentru Calist Patriarhul, “ochii sunt mai de încredere decât urechile”: − cine aude are nevoie să şi vadă, dar cine vede nu mai are trebuinţă să audă, căci înţelege totul; − la căderea edenică, Adam şi femeia lui s-au ascuns ... printre pomii raiului,94 lor li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi.95 Bănuim că Adam nu L-a mai văzut pe Dumnezeu de vreme ce a zis: Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut...96 − lumina taborică a fost atât de mare încât a luminat şi a deschis auzurile apostolilor spre auzirea unor cuvinte ca acestea: Acesta este Fiul Meu cel iubit...97 − pe drumul Damascului, Pavel, “vasul ales”, a fost învăluit deodată de o lumină din cer, ca de fulger98 şi a auzit cuvintele Eu sunt Iisus...99 El, deci, a văzut şi a auzit; dar cei ce erau cu el pe cale stăteau înmărmuriţi, auzind glasul, dar nevăzând pe nimeni.100 Aceştia, deci, au auzit dar n-au văzut. Ochiul, vederea, presupune, de asemenea, trepte: − plânsul: în treapta a şaptea, Sfântul Ioan Scărarul spune că “dacă nu poţi plânge, plângi pentru aceasta”; sau, cum zice Sfântul Grigorie Palama că “plânsul de după Botez e mai mare decât Botezul”; − lacrimile izvorăsc pentru şi din dragoste dumnezeiască; − vederea mai presus de minte: credinţa; − lumina taborică: lumina cea veşnică, “Împărăţia ce va să vie”... Plânsul pocăinţei dorite şi căutate este începutul urcuşului, iar lacrimile fără voie sunt vârful versantului. 93 Apocalipsa 12, 1 Facerea 3, 8 95 Facerea 3, 7 96 Facerea 3, 10 97 Matei 17, 5 98 Fapte 9, 3 99 Fapte 9, 5 100 Fapte 9, 7 94 32
  33. 33. II.1.4. Urechea. Auzul Vindecarea urechii – în sens duhovnicesc, adică acel Effatta! – Deschidete!101, înseamnă: cuvântul auzit devine cuvânt crezut, care devine cuvânt înţeles, care devine cuvânt tămăduitor. Cu alte cuvinte, vindecarea urechii înseamnă capacitatea noastră de a auzi şi înţelege ceea ce alţii aud dar nu înţeleg. Expresia Ascultă, Israele! – este îndemnul de a primi cuvântul care urmează. Prin cădere, protopărinţii au pierdut legătura vederii, dar a rămas legătura auzirii. Prin auz, omenirea a auzit vocea reproşatoare a lui Dumnezeu în Eden, a auzit vocea profeţilor, vocea lui Ioan Botezătorul, vocea Mântuitorului, mărturisirea sfinţilor. Chemarea la credinţă prin cuvânt prefigurează într-un fel clipele judecăţii viitoare, căci din momentul când ai auzit nu mai poţi spune că n-ai auzit... O cale tainică leagă simţul auzului de întinderea inimii: căci dacă cele văzute şi auzite urcă la inimă, omul înţelege ceea ce alţii n-au înţeles. II.1.5. Mâna. Lucrarea Acest mădular este menţionat adesea în Sfânta Scriptură cu sensul de lucrare. Dar mai are şi alte sensuri: − putere; − protecţie; − binecuvântare; − dărnicie; − hotărâre, plan; − rugăciune; − îndurare. În tradiţia ortodoxă, punerea mâinilor este gestul sacramental asociat rugăciunii pentru hirotonire, rugăciune, învestitură. Sfântul Grigorie Sinaitul ne învaţă că dacă suntem slabi sau obosiţi în rugăciune, e de ajuns să ridicăm spre cer mâinile şi privirea, şi Dumnezeu curăţeşte de gândurile vrăjmaşe. Apostolul Pavel lucra corturi. Alţi călugări împleteau coşuri de nuiele. Sfatul de “a lucra cu mâna” se transmite din generaţie în generaţie. Fiziologia sistemului nervos demonstrează că zona de proiecţie somestezică a mâinii este foarte largă la nivelul emisferelor cerebrale. De aceea “lucrul cu mâinile” întreţine o uşoară stare de excitaţie cerebrală, de trezvie – atât de necesară practicării privegherii şi rugăciunii. II.1.6. Genunchiul. Privegherea Acest mădular este simbol al rugăciunii sfinte: genunchiul plecat la pământ şi capul plecat între genunchi înseamnă cădere în pulbere, smerenie împreunate cu 101 Marcu 7, 34 33
  34. 34. cerere.102 Plecarea genunchiului este deopotrivă semn de recunoaştere a Creatorului.103, 104 Mişcarea de îngenunchere este cea mai complexă dintre toate mişcările trupului: la ea participă aproape toţi muşchii, aproape toate segmentele corpului. II. 1. 7. Oasele Referinţele biblice arată câteva semnificaţii ale oaselor: − arată descendenţa: Iată, acesta-i os din oasele mele...105 − sunt cele mai dure organe, persistând multă vreme în pământ; dispar ultimele; − sunt organe sensibile: o veste bună întăreşte oasele106. Coloana vertebrală este calea mulţimilor (33 de vertebre) spre Unul, calea multiplicităţii spre Unicitate. Craniul este ca o vertebră transformată, supradezvoltată, guvernoare, mobilă, putându-se roti în toate planurile. Sistemul osos are funcţii importante: − adăposteşte măduva hematogenă; − este cel mai important rezervor de săruri minerale; protejează organele vitale; − dă statura verticală fiinţei noastre; − induce mişcările corpului. Privindu-le în morminte, nu le deosebeşti care sunt ale săracului, bogatului, împăratului, robului, celui liber sau celui legat. II.2. Sufletul Este greu de dat o definiţie sufletului. Totuşi, Maxim Mărturisitorul spune că sufletul este cuvântul lui Dumnezeu în om.107 Este şi suflarea de viaţă prin care s-a făcut omul întru suflet viu.108 Sufletul cercetează toate cămările trupului.109 Omul este ceea ce este prin alcătuirea lui dihotomică. Se poate spune că sufletul conţine trupul. Fiinţa omenească, prin suflet este “cineva”, nu “ceva”.110 Sufletul imprimă persoanei umane conştiinţa de sine (inclusiv conştiinţa trupului) şi libertatea, cu toate nuanţele acestora – care, de fapt, îi fac pe oameni să se deosebească în manifestările şi evoluţia lor. Trup unic în suflet unic. Trup muritor în suflet veşnic.111 Legătura lor 102 III Regi 18, 42 Filipeni 2, 10 104 Psalmi 94, 6 105 Facerea 2, 23 106 Pilde 15, 30 107 A........ P.G. 91, col. 1096 108 Facerea 2, 7 109 Pilde 20, 27 110 Stăniloae, vol. I, p. 257 103 34
  35. 35. durează atât cât e nevoie pentru a obţine mântuirea. “Sufletul poate aduna şi influenţa prin trup întreaga lume”112, iar pe de altă parte simte şi se ancorează în “ordinea superioară”.113 Prin suflet omul are dispoziţie spre dialog, adică spre comuniune. Sufletul nu poate fi definit. Sufletul şi trupul încep să existe deodată. Primul semn al căderii lui Adam s-a exprimat prin suflet, căci el zice m-am temut...114 Calităţile dumnezeieşti ale sufletului prin care el evoluează de la chip spre asemănare: − conştiinţa că există Dumnezeu; − conştiinţa de fiinţă creată, conştiinţa de sine; − ideea de nemurire; − iubirea semenului; − pocăinţa; − nevoia de comuniune; − a-L recunoaşte pe Iisus Hristos Mântuitorul; − a-L iubi pe El, a pătimi pentru El. Omul nu poate da nimic în schimb pentru sufletul său, care este mai preţios decât lumea întreagă.115 Cine crede că îşi poate veseli sufletul cu cele materiale este descris de Sfânta Scriptură ca nebun.116 Bioetica creştină îşi ierarhizează valorile ţinând cont de şansele de mântuire ale sufletului. Prin aceasta se deosebeşte bioetica creştină de cea laică. Deschizând un tratat de bioetică construit pe principiul “areligios”, ne dă impresia că omul este doar un trup pus să-şi dea (sau să primească) o parte din organe, să se reproducă ori să fie omorât ori clonat la cerere etc. Bioetica creştină promovează acele decizii asupra trupului care sunt întemeiate pe valorile şi aspiraţiile sufletului, aceasta şi datorită faptului că unirea dintre trup şi suflet este deplină, conlucrătoare şi superioară universului înconjurător; de aceea spun Sfinţii Părinţi că omul, prin minunata lui alcătuire, este mai degrabă “o lume mare aşezată într-o lume mică”. Medicul care nu cercetează sufletul bolnavului se află el însuşi în postura ignorantului şi ingratului care refuză să dialogheze cu veşnicia. Medicul care preţuieşte această cercetare a sufletului se îmbogăţeşte el însuşi din cele veşnice. II.3. Psihic Bioetica, ca şi medicina laică folosesc adesea noţiunea de “psihic”. Definiţiile citate în diferite tratate şi dicţionare sunt vagi, alunecătoare. W. James defineşte psihologia ca “ştiinţă a vieţii mentale, a fenomenelor şi 111 Eclesiastul 12, 7 Stăniloae, vol. I, p. 258 113 Idem 114 Facerea 10, 3 115 Matei 16, 26 116 Luca 12, 18-20 112 35
  36. 36. condiţiilor acesteia”.117 Larousse Dicţionar de Psihologie îi zice psihologiei “ştiinţă a faptelor psihice”.118 Dar – menţionează acelaşi dicţionar – mai nou i se spune “ştiinţă a conduitei”, cu referire la “comportamentul observabil”, “acţiunea asupra anturajului”, “interacţiunea organism-mediu”, “acţiunea asupra propriului corp”.119 Mielu Zlate face un istoric interesant al definiţiilor:120 − tip butadă: “ştiinţa studiată de psihologi” (Max Meyer); − tip metaforă: “psihologia este o ştiinţă ce trebuie făcută cu artă”; − definire prin negare: “psihologia nu-i fizică, nu-i fiziologie, nu-i sociologie...” (V. Pavelcu); − “ştiinţa experienţei imediate” (W. Wundt); − “ştiinţa vieţii mentale, a fenomenelor şi condiţiilor reale” (W. James); − ştiinţa care studiază “ansamblul conduitelor, comportamentelor, inclusiv priza lor de conştiinţă” (Piaget, Mounoud, Bronckart); − “psihologia – ştiinţa stărilor de conştiinţă”; − “psihologia – ştiinţa comportamentului”; − psihologia – “ştiinţa care se ocupă de fenomene şi capacităţi psihice, urmând descrierea şi explicarea acestora în baza descoperirii unui ansamblu de legi, regularităţi sau modalităţi determinative” (P. PopescuNeveanu); − psihologia – “ştiinţa care descrie, cunoaşte, prevede şi controlează comportamentul” (F. B. Mc Mahon). Lucrurile se complică şi devin încă mai obscure atunci când trebuie definit “psihicul”. Mielu Zlate ne spune ce era psihicul într-o înşiruire istorică de concepte: − suflu; − spirit divin; − ceva nevăzut; − intangibil; − dematerializat; − fizic; − fluid; − localizat doar temporar în om; − în esenţă liber şi atemporal; − materie propriu-zisă; − secreţie a creierului; − materie “rarefiată”.121 Mai apoi, acelaşi autor vorbeşte despre natura contradictorie a psihicului: − obiectiv şi subiectiv; − material şi ideal; − proces şi produs; 117 W. James citat de Norbert Sillamy în Larousse Dicţionar de Psihologie, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti 1996, p. 247 118 Idem 119 Idem 120 Mielu Zlate, Introducere în Psihologie, Casa de editură şi presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti 1994, pp.13-18 121 Idem, p.181 36

×