Inliniedreapta.net pina la urma impotriva cui luptam (olavo de carvalho)

226 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
226
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
2
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Inliniedreapta.net pina la urma impotriva cui luptam (olavo de carvalho)

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/pana-la-urma-impotriva-cui- luptam/Până la urmă, împotriva cui luptăm?Simbolul unificator aflat în spatele forţelor prodigios de variate utilizate în cadrul atacului esteîntotdeauna acelaşi: ura comună faţă de civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţimachişti islamici să mărşăluiască, pe străzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţiigay-işti, feminişti şi avortişti, pe care în ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.„Afinal, lutamos contra quem?”Olavo de CarvalhoDiário do Comércio, 11 februarie 2008Acum aproape opt zeci de ani, mişcarea revoluţ ionară a reuşit să-şidef inească obiect ivul unif icat al ef ort urilor ei, ceea ce îi permite deatunci să obţină tot mai mult succes în acţiuni strategice la scarămondială, trecând peste nenumăratele sale divergenţe interne şi chiarfolosindu-le în mod profitabil ca instrumente de camuflaj sau de adaptare la varietateacircumstanţelor. Acest obiect iv – dist rugerea civilizaţ iei Occident ului – a f ost schiţ atsimult an de t rei surse dif erit e: f ilosof ul ungur Georg Lukacs, liderul comunist it alianAnt onio Gramsci şi specialişt ii în şt iint e sociale ai Şcolii de la Frankf urt .Pe măsură ce acest e voci se af irmau ca cele mai inf luent e asupra int elect ualit ăţ ii st ângist e,conştiinţa obiectivului se răspândea prin toate ramurile mişcării revoluţionare, pregătind marilerăzboaie culturale de agresiune care vor izbucni începând din anii 60 şi care, indiferente la cădereaURSS, continuă până astăzi cu intensitate crescândă, obţinând victorii tot mai devastatoare,printre care cucerirea practic a întregului establishment cultural, mediatic şi universitar nord-american, impunerea normelor “corecte politic” în vocabularul dezbaterilor publice şi peste totdistrugerea mijloacelor de apărare culturală ale aproape tuturor naţiunilor europene, aşezându-leîn genunchi în faţa dominaţiei inamicului. În toate aceste cazuri, simbolul unificator aflat în spateleforţelor prodigios de variate utilizate în cadrul atacului este întotdeauna acelaşi: ura comună faţăde civilizaţia Occidentului permite ca cei mai înverşunaţi machişti islamici să mărşăluiască, pestrăzile New York-ului şi Paris-ului, mână în mână cu militanţii gay-işti, feminişti şi avortişti, pe careîn ţările lor proprii i-ar condamna sumar la moarte.Până şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale,permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconştient pe care le-a acumulatîmpotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume caresă se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât acesterealităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.
  2. 2. Fapt ul că civilizaţ ia care f ace obiect ul urii nu est e un bloc omogen, ci un amalgamdeconcertant de confuz de curente incompatibile între ele, nu-i perturbă cu nimic detractorii şi nuface deloc tirul lor mai puţin precis. “Civilizaţia occidentală”, aşa cum o înţeleg ei, nu este unconcept definibil raţional, este un simbol: este suficientă o ochire în direcţia respectivă, şi orice seva găsi în apropiere va fi atins de tir. Simbolurile există tocmai ca să unifice contrariile: dacă vrei sădistrugi civilizaţia occidentală, o poţi acuza fără dificultate de materialism scientist sau de teocraţiecreştină, de expansionism imperialist sau de autodisoluţie decadentistă, de libertinism obscen saude moralism represiv. În lumea simbolurilor, aşa cum deja observa lupul din fabulă, apa râului curgeîn ambele sensuri.Depart e de mine int enţ ia de a sugera că mişcarea revoluţ ionară at acă mori de vânt .Dimpotrivă, dacă este vorba de a conduce mişcări de masă şi de a coordona o multitudine de forţeîn luptă, simbolul este o călăuză mai eficientă pentru acţiune decât cele mai elaborate concepteştiinţifice. Acestea, prin propria lor natură, pot numai să cuprindă fracţiuni separate ale experienţei,nu realitatea concretă. Simbolul, tocmai pentru că sintetizează aspecte contradictorii, îndreaptăprivirea in direcţia potrivită, identificând ţinta reală chiar atunci când aceasta nu este clar înţeleasăconceptual, exact cum se întâmplă în acest caz: intelligentzia revoluţionară nu este în stare săspună nimic coerent sau valoros despre civilizaţia occidentală (dimpotrivă, scrierile stângistebolborosesc de idioţenii în această privinţă), dar reuşeşte perfect să intuiască unde se află ea şicare sunt punctele vulnerabile unde o poate atinge cu atacurile sale. Entitatea împotriva căreia seîntoarce este opacă şi, intelectual, neînţeleasă, dar este suficient de reală şi de prezentă ca săsimtă duritatea loviturilor care o ating.Imunitatea faţă de vinovăţie este una dintre trăsăturile definitorii ale mentalităţii revoluţionare, darnumai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi, atunci când imaginea simbolică a victimeiispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: din cavernele lui Al-Qaeda până la campusurileuniversitare din California, de la înaltele comandamente ale organismelor internaţionale până înadâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă de Occident este licenţa care garanteazălibertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţie.Atât de cuprinzătoare este forţa unificatoare a simbolului aflat în spatele multitudinii de ţinte, încâtpână şi vinovăţiile proprii mişcării revoluţionare îi pot fi imputate de aceasta victimei sale,permiţându-i să descarce asupra ei toată ura şi dispreţul inconştient pe care le-a acumulatîmpotriva sa proprie de-a lungul istoriei sale de crime şi orori. Nu există niciun stângist pe lume caresă se recunoască vinovat moral de genocidul sovietic, chinez sau cambogian. Cu cât acesterealităţi îi inspiră mai multă oroare, cu atât i se pare mai monstruos capitalismul occidental.Imunit at ea f aţ ă de vinovăţ ie est e una dint re t răsăt urile def init orii ale ment alit ăţ iirevoluţ ionare, dar până in secolul XX această trăsătură apare numai în mod localizat, limitată lagrupuri militante bine definite. Numai după anii 60 ea s-a răspândit în mase întregi de populaţie,atunci când imaginea simbolică a victimei ispăşitoare a devenit vizibilă în mod universal: dincavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamente
  3. 3. cavernele lui Al-Qaeda până la campusurile universitare din California, de la înaltele comandamenteale organismelor internaţionale până în adâncurile cluburilor de sadomasochism, ura faţă deOccident este licenţa care garantează libertatea de a comite păcate şi abateri fără vinovăţie.Canalizând împotriva acestei ţinte simbolice toate vinovăţiile şi resentimentele umanităţii, mişcarearevoluţionară a depăşit limitările unui discurs ideologic care apela numai la porţiuni specifice depopulaţie. S-a erijat în administrator global al urii psihotice organizate. A fost un teribil „saltcalitativ”, cum ar fi zis Mao Dzedong. Însoţit de înlocuirea vechii structuri ierarhice de partid cu nouaorganizare flexibilă în „reţele”, ea şi-a crescut forţa de agresiune a mişcării în aşa măsură încât adevenit imună la dezvăluirea crimelor sale şi celor mai scandaloase eşecuri ale sale din domeniuleconomico- social.Reacţia conservatoare continuă să fie dispersată şi fragmentară, împotriva unor ţinte parţiale şicontradictorii în spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei identităţi. Se pare căexistă din partea conservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului subvariatele sale manifestări.Nu este lipsit de interes să observăm că această realizare a fost lucrarea postumă a unor gânditoricare, în viaţă, păreau dislocaţi din curentele dominante ale comunismului internaţional. La Moscovaşi la Pekin, Lukacs, Gramsci şi frankfurtienii au rămas multă vreme neluaţi în seamă. Ucenicii lor dela New York şi Paris au fost cei care au reînnoit de sus şi până jos mişcarea revoluţionară începânddin anii 60, integrând în noua perspectivă până şi anumite curente de resentiment pe care vecheaortodoxie comunistă le-ar fi dispreţuit ca anarhice şi mic-burgheze, ca de exemplu gay-ismul saumişcarea pentru liberalizarea drogurilor. În această perspectivă, căderea URSS, departe de a puteafi considerată o înfrângere, a fost de fapt un sacrificiu necesar pentru revigorarea generală aorganismului revoluţionar. Revoluţia în sânul revoluţiei, cum a numit-o Régis Débray, s-a realizatprin mijloace pe care însuşi Débray, în vremea respectivă, nu şi le putea închipui.În „războiul contra terorismului”, de exemplu, autorităţile SUA insistă să desemneze radicalismulislamic drept un fenomen singular şi sui generis, nu numai amputat de cele mai patente rădăciniistorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregătit şi gestionat punct cu punct, ci separatpână şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cu guvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinulcărora el nu ar fi nimic.Dar ceea ce este mai important de observat în această ordine de idei, este faptul că, dacăunificarea ţintei simbolice a fost principiul upgrade-ului revoluţionar, nimic asemănător nu seobserva în tabăra opusă. Peste tot, reacţia conservatoare (în Brazilia uneori denumită “liberală”)continuă să fie dispersată şi fragmentară, îndreptată împotriva unor ţinte parţiale şi contradictoriiîn spatele cărora nu se întrevede nici cel mai mic semnal al unei identităţi, cu atât mai puţinimaginea strălucitoare a unui simbol unificator. Dimpotrivă, se pare că există din parteaconservatorilor un refuz sau o teamă de a percepe chipul unitar al inamicului sub variatele salemanifestări.
  4. 4. În recent ul „război împot riva t erorismului”, de exemplu, aut orit ăţ ile nord-americane insist ăsă desemneze radicalismul islamic drept un f enomen singular şi sui generis, nu numaiamputat de cele mai patente rădăcini istorice ale sale în mişcarea comunistă care l-a pregătit şigestionat punct cu punct, ci separat până şi de conexiunile sale actuale cu stânga mondială şi cuguvernele Chinei şi Rusiei, fără sprijinul cărora el nu ar fi nimic.Nu menţionez antagonismele explicite care corodează dreapta pe dinăuntru, făcând din anumitefracţiuni ale ei instrumente în mod inconştient docile faţă de o strategie adversă care transcendeorizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţului liber sau atacurile anti-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi de contradicţii internecare, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu pot fi absorbite într-ostrategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.Când vorbesc despre America Lat ină, polit icienii de la Washingt on se ref era la Hugo Chávezşi Evo Morales ca şi cum ar f i cazuri excepţ ionale şi izolat e, şi nu piese int egrant e ale mariimaşini revoluţ ionare a Forului de la São Paulo. Ajung la culmea de a-şi inchipui că Lula – chiarideologul şi fondatorul Forului – ar fi cea mai bună „alternativă democratică” împotriva planurilor dedominaţie continentală ale dictatorului venezuelean. Şi, prefăcându-se intenţionat orbi faţă decontinuitatea dintre comunism şi chavism, de mii de ori reafirmată chiar de către adunările Foruluide la São Paulo, apelează la eticheta de „populism” pentru a evita menţiuni la vechiul şi bunulmarxism-leninism, căruia astfel îi garantează o reîncarnare confortabilă sub acoperireaanonimatului. Unii fac aceasta din iluzie triumfalistă, pentru că le place să-şi închipuie că aucâştigat Războiul Rece şi nu pot să accepte că au purtat cel mult o bătălie, că războiul continuă lascară mai mare şi mai complexă. Alţii, ca însuşi George W. Bush, au căzut în această capcanăpentru ca au fost formaţi la şcoala “realistă” a lui Hans Morgenthau şi, raţionând numai în termenide puteri statale, fără să evalueze corect liniile de forţă ideologice care trec peste frontierelenaţionale, consideră că este posibilă unificarea stângii şi dreptei americane într-o luptă patrioticăîmpotriva unui inamic extern. Au devenit astfel lipsiţi de apărare în faţa inamicului intern care s-aprefăcut doar că le este aliat în primele săptămâni după 11 septembrie pentru a putea mai cuuşurinţă să-i înjunghie în spate în anii care au urmat (v. Kenneth Timmerman, Shadow Warriors.The Untold Story of Traitors, Saboteurs, and The Party of Surrender, New York, Crown Forum,2007, ca şi articolul meu despre alegerile americane în Digesto Econômico din această lună). Înoricare dintre variante, rezultatul este slăbirea şi înfrângerea.Nu menţ ionez, est e limpede, ant agonismele explicit e care corodează dreapt a pe dinăunt ru,făcând din anumite fracţiuni ale ei instrumente în mod inconştient docile faţă de o strategieadversă care transcende orizontul său de viziune. Cruciada lui Pat Buchanan împotriva comerţuluiliber sau atacurile anti-religioase ale neo-ateismului liberal sunt exemple cât se poate de limpezi decontradicţii interne care, în absenţa unei imagini unificate a inamicului ce trebuie combătut, nu potfi absorbite într-o strategie generală şi sfârşesc prin a sluji numai la slăbirea frontului conservator.
  5. 5. De-a lungul mult or art icole şi conf erinţ e, am insist at asupra necesit ăţ ii urgent e de a dareacţ iei conservat oare o ţ int ă unif icat ă, o imagine clară a inamicului de combăt ut . Numaiaceasta va permite absorbirea într-o strategie cuprinzătoare şi funcţională multiplele forţedisparate care se agită în sânul „dreptei”. Cred că noţiunea de „mişcare revoluţionară”, în sensul încare am elaborat-o în cercetări stăruitoare şi am ilustrat-o inclusiv în articole publicate în acestziar, furnizează acea ţintă unificată şi are şi avantajul de a nu fi – ca „civilizaţia occidentală” arevoluţionarilor- simbolul nebulos al unei realităţi opace, ci o structură perfect identificabilă întemeni riguroşi din punct de vedere intelectual.Mă tem doar că strădaniile mele în acest sens să nu fie la fel de bine folosite precum au fost, înBrazilia, avertismentele pe care le-am publicat în legătură cu Forul de la São Paulo.

×