Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Inliniedreapta.net fuga de-frumusete (roger scruton)

294 views

Published on

  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

Inliniedreapta.net fuga de-frumusete (roger scruton)

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/dereferinta/fuga-de-frumusete/Fuga de frumuseţeDezbinătorul, insultătorul şi tulburătorul sunt sărbătorite de arta vremii noastre, frumuseţea fiindadeseori privită drept ceva prea dulceag, prea escapist şi prea departe de realitate pentru a meritaîntreaga noastră atenţie.Caracteristici care mai înainte trădau eşecul estetic sunt citate acum ca indicii ale succesului, întimp ce urmărirea frumuseţii este adesea considerată o retragere de la menirea adevărată acreaţiei artistice, aceea de a provoca ortodoxia şi de a elibera de constrângerile convenţionale.Arthur Danto a susţinut chiar că frumuseşea este atât înşelătoare ca scop, cât şi antitetică misiuniiartei moderne. (The Abuse of Beauty)Repudierea frumuseţii derivă dintr-o viziune aparte a artei moderne şi a istoriei ei. Conform multorcritici contemporani, o operă de artă se justifică prezentându-se ca un vizitator din viitor. Nucontează că unii oameni consideră noile opere goale, urâte sau pornografice. Valoarea artei este ovaloare-şoc: arta există pentru a ne salva din ananghia noastră istorică şi pentru a ne reaminti deschimbarea neîncetată, singurul lucru constant în natura umană.Această viziune asupra artei se hrăneşte dintr-un singur tip de exemple. În pictură, ni se readuceaminte în mod constant de arta salonului din mijlocul secolului al 19-lea, artă care nu era defel artă,tocmai pentru că era derivată dintr-un repertoriu de gesturi epuizate, şi de calomnierea necesară alui Manet ca „le peintre de la vie moderne” („pictorul vieţii moderne”). Ni se reaminteşte de mareaforţă care a fost dezlănţuită în lume de iconoclasmul lui Manet şi de şocurile succesive pe care le-asuferit sistemul pe măsură ce s-au desfăşurat, unul câte unul, experimentele, până când picturafigurativă a devenit un obiect al trecutului.În muzică ni se aduce aminte de ultima simfonie şi ultimele cvartete ale lui Beethoven, în careconstrângerile formei par a fi aruncate în aer de o putere titanică; ni se reaminteşte de Tristan şiIsolda, ale cărei armonii cromatice oscilante tind să întindă tonalitatea până la limită şi de muzica luiStravinsky, Bartók şi Schoenberg, muzică care iniţial a şocat lumea şi a fost justificată în termenifolosiţi pentru a lămuri abolirea tabloului figurativ. S-a spus că vechiul limbaj a fost epuizat: dinîncercarea de a-i prelungi utilizarea n-ar putea rezulta decât clişee. Noul limbaj este destinat aplasa muzica în contextul ei istoric, recunoscând prezentul ca fiind ceva detaşat de trecut, oexperienţă nouă pe care o putem pătrunde numai ca „altceva” decât ce a fost înaintea lui. Dartocmai în momentul în care înţelegem prezentul, îl conştientizăm ca atrecut şi îl depăşim.În arhitectură şi literatură întâlnim aceeaşi poveste, a artei aflate în război cu trecutul ei, forţate săprovoace domnia clişeelor şi de a porni pe un drum al depăşirii lor. Totuşi, există şi o alta, oneglijată istorie a artistului modern, cea care a fost povestită cu adevărat de mulţi dintre cei mai
  2. 2. mari modernişti. Este istoria povestită de T.S. Eliot în eseurile sale şi în The Four Quartets, de EzraPound în Cantos, de Schoenberg în scrierile lui importante şi în Moses und Aron, de Pfizer înPalestrina. Ea consideră că scopul artei moderne nu este acela de a rupe legăturile cu tradiţia, ci dea o recaptura în circumstanţe pentru care moştenirea artistică a luat puţine măsuri sau chiar nu afăcut-o. Această istorie nu vede trecutul momentului din prezent, ci realitatea lui prezentă ca loccătre care trebuie să ne îndreptăm şi a cărui natura trebuie înţeleasă în termeni de continuitate.Dacă, în circumstanţe moderne, formele şi stilurile artei trebuie refăcute, aceasta nu se săvârşeştespre a repudia vechea tradiţie, ci spre a o restaura. Strădania artistului modern este aceea de aprezenta lumea modernă, de a exprima realităţile care nu au mai fost întâlnite înainte şi sunt înmod deosebit dificil de cuprins. Dar asta nu se poate face decât prin revigorarea tradiţiei pentru aface în aşa fel încât capitalul spiritual al culturii noastre să îşi pună amprenta asupra momentuluiactual şi să îl arate aşa cum este în realitate. Din acest motiv, pentru Eliot şi colegii lui nu poateexista o artă modernă care să nu fie în acelaşi timp o căutare a ortodoxiei: o încercare de acaptura natura experienţei moderne, punând-o în relaţie cu certitudinile unei tradiţii.Puteţi considera rezultatul ca fiind de nepătruns, neinteligibil ori chiar urât – aşa cum le paremultora, în cazul lui Schoenberg -, dar în mod sigur nu asta este intenţia. Schoenberg, asemenealui Eliot, a căutat să înnoiască tradiţia, nu să o distrugă, dar să o înnoiască ca mijloc pentru carefrumuseaţea, şi nu banalitatea, va fi redevenit standardul. Nu e nimic absurd în a considera că liniiletransparente ale operei Erwartung a lui Schoenberg au mai mult adevăr în ele decât texturilegroase ale unei simfonii a lui Vaughan Williams. E adevărat, această mică melodramă are o calitatede coşmar care este departe de frumuseţile mângâietoare ale unui cântec de Schubert, dar idiomullui Schoenberg trebuie înţeles ca tentativă atât de a înţelege coşmarul, cât şi de a se lăsa în voialui, de a-l închide într-o formă muzicală ce dă catastrofei sens şi frumuseţe într-un modasemănător celui în care Eschil acorda sens şi frumuseţe furiilor răzbunătoare ori Shakespeareîngrozitoarei morţi a Desdemonei.Moderniştii s-au temut că strădania estetică s-ar detaşa de completa intenţie artistică şi ar devenigoală, repetitivă, mecanică şi împilată de clişee. Pentru Eliot, Matisse şi Schoenberg era de la sineînţeles că asta avea loc peste tot în jurul lor şi de aceea s-au pornit să apere un ideal estetic decoruperea lui de către cultura populară. Acest ideal a legat ideea frumuseţii de imboldul de a sfinţiviaţa umană şi a o înzestra cu mai mult decât o importanţă lumească. Pe scurt, moderniştii auîncercat să reaunească întreprinderea artistică cu cauza ei fundamental spirituală.Nu vreau să insinuez că arta s-a aflat întotdeauna în slujba religiosului ori a fost animată de vreunscop doctrinar sau sacerdotal, departe de aşa ceva. Vreau să spun că arta occidentală s-a inspiratdin şi a intensificat trăirile care formează baza religiei şi prin asta a oferit o apărare seculară a uneiimagini sacre despre viaţă. Aceasta este adevărul despre arta modernă a Renaşterii, a Iluminismuluişi a mişcării romantice. În spatele unor lucrări precum Wild Strawberries a lui Bergmann sau PeterGrimes a lui Britten se află aceeaşi viziune care izbucneşte înveşmântată religios în The St.Matthew Passion şi Divina Comedie – viziunea vieţii umane ca posesor al unei valori ce nu poate fi
  3. 3. tradusă în întregime în termeni temporali. Şi chiar şi atunci când arta îşi propune să se substituieviziunii religioase, să ne arate, asemenea lui Rilke şi Lawrence, aici şi acum, mântuiţi în mortalitate,acelaşi fond de emoţie animă expresia artistică, trimiţând dincolo de senzorial şi ireversibil, către unînţeles care ne separă într-un fel de restul naturii şi ne dezvinovăţeşte trecerea prin ea.Aşadar, modernismul a fost o tentativă susţinută de a recaptura tradiţia şi, dimpreună cu ea,vechiul ideal al frumuseţii, o valoare care stă alături de sacru şi care mântuieşte viaţa umană într-unmod asemănător celui prin care obiectele sacră mântuie – arătând că viaţa este mai mult decâtsimpla valoare senzorială. Modernismul nu a fost conceput ca un atac, ci ca o recuperare: o căraredificil de urcat către greu-câştigata moştenire a sensului. Nu asta vedem în arta „dezbinătoare” şi„provocatoare” a zilelor noastre, artă care ilustrează mai degrabă o fugă de frumuseţe decâtdorinţa de a o recupera. Putem vedea lesne asta studiind un exemplu recent şi intens.Una dintre cele mai fermecătoare lucrări ale lui Mozart este opera comică Die Entführung aus demSerail care spune povestea Konstanzei, naufragiată, separată de logodnicul ei Belmonte şi luată săservească în haremul Paşei Selim. În urma unor diverse uneltiri, Belmonte o salvează, ajutat declemenţa paşei, care, respectând castitatea Konstanzei şi dragostea loială a cuplului, refuză să oaibă cu forţa. Această intrigă neverosimilă îi permite lui Mozart să îşi exprime convingerea iluministăcă mila este o virtute universală, la fel de reală în imperiul islamic al turcilor ca şi în imperiul creştin aliluminatului Iosif al II-lea (el însuşi abia creştin). Chiar dacă viziune inocentă a lui Mozart este înmare lipsită de fundament istoric, credinţa lui în dragostea dezinteresată este exprimată peste totşi sprijinită de muzică. Die Entführung promovează o idee morală şi melodiile ei împărtăşescfrumuseţea acelei idei şi o prezintă convingător ascultătorului.În ediţia din 2004 a Die Entführung de la Comic Opera din Berlin, directorul catalan Calixto Bieito afixat acţiunea din operă într-un bordel din Berlin, cu Selim ca peşte şi Konstanze una dintreprostituate. Chiar şi în timpul celei mai delicate muzici, sunt împrăştiate pe scenă cupluri care seîmperechează şi nu este ratată nici o ocazie pentru violenţă, cu sau fără apogeu sexual. La unmoment dat, o prostituată este torturată şi sfârcurile îi sunt tăiate, sângeros şi realist, înainte de afi ucisă. Cuvintele şi muzica vorbesc despre dragoste şi compasiune, dar mesajul este înecat înscene de profanare, crimă şi sex narcisist.Acela este un exemplu de fenomen al culturii noastre cu care suntem toţi familiarizţi. Dar artiştii,directorii, muzicienii şi alţii legaţi de arte nu doar fug de frumuseţe – există o dorinţă de a eliminafrumuseţea, de a o şterge. De fiecare dată când ne aşteaptă frumuseţea, intervine dorinţa de aminimaliza apelul ei, asigurându-se că vocea ei nu va putea fi auzită din spatele scenelor deprofanare, căci frumuseţea este un apel la renunţarea la narcisism şi privirea lumii cu reverenţă.(Iago despre Cassio: ‘He hath a daily beauty in his life/ Which makes me ugly’.)A profana înseamnă a distruge ceea ce altminteri ar putea fi separat în sfera lucrurilor sfinte.Putem profana o biserică, un cimitir, un mormânt, o imagine sfântă, o carte sfântă sau o ceremonie
  4. 4. religioasă. Putem profana un corp, o imagine preţuită, chiar şi o altă fiinţă umană vie – în măsura încare acestea conţin (aşa cum şi este) o minune dintr-o sfinţenie originară. Frica de profanare esteun element esenţial al tuturor religiilor. Ba chiar asta desemna iniţial cuvântul religio, un cult sau oceremonie destinată protejării de sacrilegiu a unui loc sacru.Cred că nevoia noastră pentru frumuseţe nu este o adăugare inutilă la lista preocupărilor umane.Nu este ceva de care putem duce lipsă şi rămâne încă împliniţi ca oameni. Este o nevoie ce răsaredin condiţia noastră metafizică de indivizi liberi ce îşi caută locul într-o lume obiectivă şi împărţită.Putem rătăci prin lume, alienaţi, resentimentari, plini de suspiciune şi neîncredere sau ne putem găsiaici casa, venind să ne odihnim în armonie cu ceilalţi şi cu noi înşine. Experienţa frumuseţii neghidează de-a lungul acestei a doua cărări: ne spune că în lume suntem acasă, că lumea este dejaordonată în percepţiile noastre ca loc potrivit pentru fiinţe asemenea nouă. Dar fiinţele asemeneanouă devin acasă numai când respectă condiţia noastră „decăzută”. De aceea experienţafrumuseţii trimite în afara acestei lumi, către o „împărăţie a scopurilor” în care dorurile noastrenemuritoare şi dorinţa noastră de perfecţiune îşi găsesc, în sfârşit, răspunsul. După cum au înţelesPlaton şi Kant, sentimentul pentru frumuseţe este apropiat de cadrul religios al minţii, răsărind dinsimţul smerit al armoniei dintre lumea din jurul nostru şi năzuinţele interioare, aspirând către cea maiînaltă unitate cu transcedentul.Priviţi orice tabloul al marilor pictori de peisaje – Poussin, Guardi, Turner, Corot, Cézanne – şi veţivedea acea idee de frumuseţe celebrată şi fixată în imagini. Arta pictării peisajului, ce a apărut însec. al XVII-lea şi rezistă până în vremea noastră, este devotată moralizării naturii şi prezentăriilocului libertăţii umane în ordinea lucrurilor. Pictorii de peisaje nu au închis ochii în faţa suferinţeisau imensităţii şi ameninţării universului din care ocupăm un colţ atât de mic, departe de aşa ceva.Pictorii de peisaje ne arată moartea şi decăderea în însăşi inima lucrurilor: lumina de pe deal sepierde; pereţii de ghips ale caselor lui Guardi sunt peticiţi şi pe cale de a se prăbuşi, dar imaginile lortrimit către bucurii care se află inerent în decădere şi către eternul implicat în vremelnic.Profanarea este un soi de apărare împotriva sacrului, o tentativă de distrugere a pretenţiiloracestuia. În prezenţa sacrului, vieţile noastre sunt judecate şi pentru a scăpa de aceea judecatădistrugem lucrul care pare că ne acuză. Cu toate acestea, în opinia multor filosofi şi antropologi,experienţa sacrului este o trăsătură universală a condiţiei umane şi de aceea una ce nu poatelesne evitată. Cea mai mare parte a vieţilor noastre gravitează în jurul unor obiective efemere.Puţine dintre ele sunt memorabile sau ne mişcă în vreun fel. Din când în când, suntem zdruncinaţidin automulţumire şi ne simţim a fi în prezenţa a ceva mult mai important decât interesele şidorinţele noastre din prezent. Simţim realitatea a ceva preţios şi misterios care ajunge la noi cu ocerinţă care, într-un fel, nu este din această lume. Aceasta se întâmplă în prezenţa morţii, înspecial a morţii cuiva drag. Ne uităm cu înfricoşare la corpul uman din care viaţa a fugit. Nu maireprezintă o persoană, ci „rămăşiţele” pamanteşti ale unei persoane şi acest gând ne umple cu unsentiment de nefiresc. Ezităm să atingem un corp mort; îl vedem, într-un fel, ca nefăcând parte dinlumea noastră, de parcă ar fi un vizitator dintr-o altă sferă.
  5. 5. Această experienţă este un exemplu al întâlnirii noastre cu sacrul şi ne cere un tip de recunoaştereceremonială. Corpul mort este obiectul unor ritualuri şi acte de purificare, destinate nu numai să îltrimită în lumea de dincolo pe fostul ocupant al corpului – căci participă la ele chiar şi cei care nucred in viaţa de apoi -, ci să depăşească ciudăţenia, calitatea supranaturală, a formei umanemoarte. Prin ritualuri care recunosc că este diferit de ea, corpul este recîştigat pentru lumea asta.Punând altfel problema, ritualurile sfinţesc corpul şi îl purifică de miasmele sale. În acelaşi mod,corpul poate fi profanat şi acesta este în mod evident unul din actele fundamentale de profanare,unul la care oamenii oamenii s-au dedat din vremuri străvechi, precum a fost atunci când Ahile atârât în triumf, de-a lungul zidurilor Troiei, corpul lui Hector.Există şi alte prilejuri cu care suntem în mod asemănător zdruncinaţi din preocupările noastre de zicu zi. În mod deosebit, experianţa îndrăgostirii. Şi aceasta este o universală umană şi este o trăirede cel mai ciudat tip. Faţa şi corpul celui iubit sunt impregnate cu cea mai intensă viaţă, dar sub unaspect crucial sunt asemenea corpului cuva mort: nu par să aparţină lumii empirice. Iubita îl priveştepe îndrăgostit aşa cum Beatrice îl privea pe Dante, dintr-un punct din afara cursului lucrurilortemporale. Obiectul îndrăgit cere să îl preţuim, să ne apropiem de el cu o reverenţă aproaperitualică şi din acei ochi, acele membre şi acele cuvinte radiază un tip de împlinire a spiritului careînnoieşte totul.Forma umană este sacră nouă pentru că poartă timbrul întrupării noastre. Desacralizarea voită aformei umane, fie prin pornografia sexului sau pornografia morţii şi violenţei, a devenit, pentru mulţioameni, un soi de obligaţie. Şi această profanare, care pradă experienţa libertăţii, este în acelaşitimp o negare a iubirii. Este o tentativă de a reface lumea de parcă dragostea nu ar mai face partedin ea, ceea ce este, desigur, cea mai importantă trăsătură a culturii postmoderne, exemplificată înproducţia lui Bieito a Die Entführung: o cultură lipsită de iubire care se teme de frumuseţe pentru căeste tulburată de dragoste.Dar nu suntem obligaţi să aderăm la această cultură lipsită de iubire. Putem, în orice moment, sărenunţăm la profanare şi să ne întrebăm, în loc, ce ne inspiră şi ce trebuie să venerăm. Ne putempune pe un drum de-a lungul căruia frumuseţea străluceşte – aşa cum facem când ascultăm operalui Mozart în liniştea casei noastre, salvând-o astfel din strânsoare acelor care ar vrea să o prade.Ne putem îndrepta atenţia către lucrurile pe care le iubim – podurile şi râurile patriei noastre,prietenii şi familia, „raiul înstelat de deasupra” – şi ne putem întreba ce ne spun ele despre viaţa depe pământ şi cum trebuie trăită. Şi după aceea putem privi lumea artei, poeziei şi muzicii ştiind căeste o diferenţă reală între sacrilegiu, cu care toţi suntem singuri şi tulburaţi, şi frumos, cu care toţisuntem împreună şi acasă.În original: The flight from beauty (traducere Vlad M.)

×