Inliniedreapta.net arabii din-palestina__v_arabii_israelieni

255 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
255
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
2
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Inliniedreapta.net arabii din-palestina__v_arabii_israelieni

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/arabii-din-palestina-v-arabii-israelieni/Arabii din Palestina – V (Arabii israelieni)Cu bagajul făcut şi cu mintea supraîncărcată de dubii “trădătoare”, mă îndrept spre Israel, petrotuarul celălalt. Nu îndrăznisem să spun nimănui, nici măcar lucrătorilor UNRWA occidentali, căintenţionam să merg în Israel. O vizită în Israel, trecută sau viitoare, ajunge pentru a te calificadrept inamic, sau mai degrabă spion. Psihoza arabă (termen cam înflorit dar nu exagerat) în cepriveşte Israelul este oficială şi infecţioasă. Probabil că mulţi indivizi rezonabili în ţările arabe potgîndi calm despre Israel şi despre relaţiile arabo-israeliene. Dar preferă să nu deschidă gura.Cînd t reci dint r-o part e a Ierusalimului, adica Iordania, în cealaltă parte a Ierusalimului, adicaIsrael, pătrunzi într-un tărîm imaginar. Iei un taxi, mergi pe străzi normale şi deodată ajungi la unpost de frontieră iordanian, pe o stradă în mijlocul oraşului. Aştepţi un pic în gheretă pînă severifică dacă numele din paşaport figurează pe lista de ieşire. După această formalitate, vine unhamal tînăr şi politicos care-ţi transporta valiza cîteva zeci de metri. Îi dai bacşiş şi el îţi lasă valizape veranda unei case care nu mai există. Casa a fost rasă de tir de artilerie acum cîţiva ani. De jurîmprejur sunt case bombardate. Pe un trotuar al străzii este Iordania, cu soldaţi care rîd în caselebombardate, pe celălalt, Israelul, cu frînghii de rufe întinse la uscat. Mai mergi cîteva zeci de metri.Bagajele ţi-au rămas în urmă. Ai ajuns la postul de frontieră israelian. E ca şi cum ai trece rîul Styx,într-o singură direcţie. După ce treci din Iordania în Israel pe drumul ăsta nu mai ai cale deîntoarcere. Blocada arabă a Israelului se extinde şi asupra vizitatorilor din străinătate. Trebuie săzbori din Israel spre un teritoriu neutru şi s-o iei de la capăt, bineînţeles dacă mai ai trecere la arabidupă ce ai pus piciorul în Israel.Deoarece nici o ţară arabă nu-ţi mai dă viză de intrare dacă ai viză de intrare din Israel, vizaisraeliană ţi se acordă pe o foaie separată. Unele state emit două paşapoarte pentru cetăţenii lor,După ce poliţia israeliană de frontieră îţi verifică viza, vine un hamal israelian, la fel de tînăr şicurtenitor ca şi cel iordanian, îţi ia bagajul de pe veranda casei care nu mai există din ţara nimănui. Îidai bacşiş şi el îţi pune bagajul într-un taxi care te duce la hotel, cîteva străzi mai încolo. Hotelul dinIsrael are vedere spre oraşul vechi al Ierusalimului cu frumoasele sale ziduri, unde locuiai acum tresisferturi de oră. Acesta nu este un război după definiţia noastră de război. Obiectivul acestei stăride nu pace şi nu război este să distrugă Israelul, care rămîne nedistrus. Nu înţeleg exact ce obţinţările arabe din această stare de lucruri. Poate că au nevoie de un inamic acceptabil pentru toţi, caforţă unificatoare, ciment pentru naţionalismul lor.
  2. 2. Doream să vizit ez arabii palest inieni din Israel, cei care nu fugiseră, cei care nu erau refugiaţi.Mă gîndeam că dacă îi văd la ei acasă poate înţeleg mai bine mentalitatea fraţilor lor din exil. Îmilipsea un element important, pe care deocamdată nu-l cunoşteam şi nu-l puteam defini . Şoferulmeu în Israel era un evreu israelian, născut în Israel, care vorbea araba ca pe o a doua limbămaternă şi care semăna cu Nasser ca două picături de apă. I-am spus că vreau să merg în vizită laMeron, un munte din Galilea. Mi-a răspuns că la Meron se află un templu antic al evreilor, mormîntulunui rabin vestit, o sinagogă şi un seminar religios evreiesc, şi că el nu ştie că la Meron ar mai fi şialtceva. Hai să mergem să vedem. Aşa că am luat-o spre nord prin ţara acestui om, ţară care esteun monument al voinţei neobosite şi al încăpăţînării umane. În 1949, noii veniţii, ca nişte furnici,plantau copaci – primul lor serviciu. Păreau că plantează fire de iarbă – un act de credinţă milostivă.Copacii crescuseră între timp Sunt nenumărate schimbări în Israel, dar satele arăbeşti presăratede-a lungul drumului spre Nazareth nu s-au schimbat.Vechile case de paiantă sau de piatră încă stau ghemuite împreună şi par să creasca una din alta.Sunt fermecătoare, pitoreşti, primitive şi jalnice, dar nu pentru ţăranii arabi – aşa au fost casele lordintotdeauna, aşa le place şi aşa vor să continue.Urcăm sus pe munt e. Între sinagogă şi templul vechi de 2000 de ani, găsim într-adevăr casaaristocratului din Meron, cel care mi-a dăruit un trandafir pe vîrful unui munte din Liban. În sat nuerau mai mult de 12 case. Palatul mukhtarului era o şură lungă de piatră, cu o verandă îngustă şiurîtă, susţinută de şine de cale ferată ruginite în loc de bîrne de lemn. Restul de case erau mici,construite din piatră necioplită de culoarea mierii care se găseşte din abundenţă pe cîmp, cutradiţionalele şi graţioasele uşi şi ferestre. În interior casele arată ca nişte grajduri, dacă nu chiar maijalnic. Cîmpiile şi livezile roditoare descrise de refugiaţii din Meron erau de fapt rîpele muntelui dinspatele satului, unde sătenii cultivaseră tutun şi ceva fructe şi smochine. Satul nu fuseseelectrificat şi nu avea canalizare. Femeile aduceau apă, pe cap, din valea de la picioarele muntelui.
  3. 3. Priveliştea este ceva de vis. Luat punct cu punct, la Meron nu e mai bine decît în tabăra de refugiaţide la Mia Mia; dar memoria este magică şi Meron înseamnă acasă.Lîngă aceste magherniţe sunt resturile unui templu măreţ. Blocurile de granit din fragmentele de zidsunt la fel de masive ca şi cele din zidul Templului lui Solomon din Ierusalim. Coloanele rupte suntenorme, fără nici un fel de decoraţii, şi deodată parcă îl vezi pe Samson trezindu-se la viaţa şifrîngînd coloane adevărate, ca şi acestea. Aici, acum 2000 de ani, evreii înălţau rugăciuni dintr-untemplu nou, pentru că două milenii nu înseamnă mare lucru în istoria evreilor sau a acestei ţări. Totaici, printre buruienile care cresc în jurul zidurilor lor joase, rămîn şi casele abandonate aledescendenţilor unui neam de războinic străini, arabii care au invadat această ţară şi au cucerit-ocînd templul avea deja 600 de ani şi era probabil în ruine. Să fi fost locuitorii Meronului fericiţi cîndtrăiau pe acest munte? Li se părea că trăiesc în paradis? Şi de ce au fugit? Acest loc nu pare să fifost afectat de război.La 1 ianuarie, 1960, statisticile israeliene înregistrau în Israel 159.236 musulmani, 48. 277 creştini şi22.351 de druzi. Probabil că aceste cifre au crescut deja, dar constituie o bază de calcul.Aproximativ un sfert de milion de arabi trăiesc în Israel. Populaţia evreiască, adunată din toatecolţurile lumii, număra 1.858.841 de suflete. Aceşti oameni atît de diferiţi trăiesc pe o suprafaţă de8.300 de mile pătrate de teren stîncos şi nisipos, frumos dar recucerit cu dragoste şi multă trudă dela natură, dintre care o treime este de fapt deşert recalcitrant. Druzii sunt o sectă separată şisecretă, şi reprezintă un fenomen: sunt fericiţi. Ei au încredere în evrei şi acceptă prezenţa lor.Druzii sunt cetăţeni loiali ai Statului Israel. Restul de arabi sunt altă poveste.Am vizit at un sat de arabi creşt ini lîngă graniţa cu Libanul, un sat de arabi musulmani pe cîmpiade coastă de lîngă Acco, două sate musulmane de la graniţa cu Iordania, precum şi un preot catolicîn Acco, frumosul oraş al cruciaţilor.Vroiam să caut profesori arabi, sperînd că vorbesc englezeşte şi că sunt oameni cu carte carecunosc sentimentele nutrite de comunităţile lor şi care se gîndesc la problemele arabilor. Arabiipreferă să trăiescă în comunităţile lor, au sistemul lor de învăţămînt – şcoli unde se predă în limbaarabă, după principii arabe. Nissim, şoferul, avea sa-mi servească de translator pînă ce aveam săgăsesc un vorbitor de engleză, după care urma să se retragă. Nu doream ca interlocutorul meu săse simtă stingherit de prezenţa unui străin. Numai că nu era nevoie de asemenea temeri şi precauţii.Sinceritatea arabilor este dovada libertăţii de care se bucură în Statul Israel, unde nu sunt intimidaţide nimic.Profesorul din satul de creştini, tînăr, atrăgător, subţire, albit prematur, îşi lucra grădina în răcoareaserii. Avea o casă frumoasă, modernă, o soţie tînără şi modernă. Şi după şase ani de căsătorieprimul copil – o fetiţă de şase luni pe nume Mary, pe care şi el şi soţia lui o adorau de nu-şi puteaulua ochii de la ea în acelaşi timp. Profesorul era sănătos, prosper, respectat, îşi practicanestingherit meseria pe care şi-o alesese, era un om iubit şi iubitor; un om norocos oricum aiintoarce-o. După ce l-am ascultat ore în şir, am găsit reperul care îmi lipsise şi m-am simţitneajutorată:
  4. 4. - Marea Britanie i-a ajutat pe evrei, zicea profesorul. Englezii ne-au dat arme şi nouă şi ţărilor arabe.Dar gloanţele noastre nu erau bune. Englezii le-au dat arabilor gloanţe stricate. Patru din cincigloanţe erau stricate. Cînd ne-am dat seama, am fugit în Liban pentru două săptămîni şi apoi ne-am întors.- A murit cineva în timpul luptelor?- Nu, nimeni. Da, am refuzat partajul. Nu i-am vrut pe evrei aici; am vrut toată ţara pentru noi, pentrucă aşa se cuvine. Am pierdut numai din cauza ONU şi a puterilor occidentale. Imperiul Otoman astrivit mîndria arabilor. Puterile occidentale i-au împărţit pe arabi în multe state după primul războimondial, pentru a-i slăbi. În războiul din 1948, satul vecin a fost bombardat de evrei. Ne-am datseama că nu avem nici o speranţă.(Inspiraţi adînc – la vremea respectivă aviaţia israeliană consta din 19 avioane Piper Cub, avioanemici şi drăguţe, nu bombardiere; satul vecin era la 13-14 km distanţă.)- Acum avem zone militare de-a lungul tuturor graniţelor. Trebuie să cerem voie să ne deplasămsau să lucrăm în diverse locuri. Ne-au luat pămînturile şi au făcut din ele zone militare. Da, ne-audespăgubit, dar foarte puţin.- La preţul în vigoare în timpul mandatului? Înainte să fie mărit de evrei?- Aşa ceva. Poate mai ieftin. Chiar acum doi băieţi din sat au fost prinşi la graniţa cu Libanul.Libanezii i-au trimis înapoi. Acum îi anchetează israelienii. Cum pot să fie doi copiii aşa de micispioni?- Nu ştiu, dar nu uita ca ţările arabe sunt în stare de război cu Israelul. Cred că evreilor nu le e uşorsă aibă încredere în arabi.- Au dreptate să nu aibă încredere în 50% din arabii din ţara asta.- Şi de unde vrei să ştie în care 50% să aibă încredere ?- Evreii ştiu totul. Au spioni în toate satele arabe. Aici e unul, evreu, toată lumea îl cunoaşte.- Ce rost are să ai un agent secret dacă toată lumea ştie cine e?- Peste tot e plin de turnători. Nu ştiu de unde au învăţat arabii să fie spioni.Disperarea din vocea lui era reală.- Acum în ţara asta învăţămîntul este obligatoriu pînă la vîrsta de 14 ani. Asta e foarte bine.Pînăacum nu am avut aşa ceva. Dar musulmanii nu-şi trimit fetele la şcoală jumătate din timp şi nu-şitrimit nici băieţii dacă pot sa cîştige un ban. Amenda e de cinci lire. Ce însemnă cinci lire pentru untată de copii?- Deci ai vrea ca evreii să vă pună şcoli la dispoziţie, să vă oblige prin lege să mergeţi la şcoală, săoblige arabii şi druzii să se bucure de beneficiile învăţămîntului? Atunci nu i-aţi urî şi mai tare peevrei?E de acord cu mine, zîmbeşte şi continuă:- Nasser cumpără arme din Rusia pentru ca nu a putut obţine arme din vest. Populaţia Egiptuluieste de 22 de milioane, deci are nevoie de mult mai multe arme decît Israelul, care are douămilioane de locuitori. Numai că Nasser nu e nebun, n-o să pornească un război. Nasser investeşte
  5. 5. în reforme sociale aceaşi sumă pe care o cheltuieşte pe armament. Toţi copiii merg acum la şcoalăîn lumea arabă.- Ai fost vreodata într-o ţară arabă? Ai fost în Egipt?Bem cafea, aprindem ţigări, şi mă pregătesc pentru o porţie suplimentară de edificare.- Regii arabi nu erau adevăraţii reprezentanţi ai popoarelor arabe care au pornit la război contraIsraelului. Dar acum trebuie ca toţi refugiaţii să se întoarcă şi să partajăm ţara.De data aceasta mă hotărăsc sa iau ferm poziţie pentru a verifica dacă există un numitor comununde minţile noastre pot accepta date şi raţiune.- Atunci te rog să ai răbdare cu mine şi să-mi explici. Sunt o americancă oarecare şi încerc săînţeleg cum funcţionază mintea arabilor. Fără prea mare succes. Vreau să punem cîteva lucruri înordine şi te rog să mă corectezi dacă greşesc.În anul 1947, ONU a recomandat part ajulPalest inei. Am văzut harta pentru partajşi am studiat-o atent. Poate mă înşel, darnu mi s-a părut că arabii ar fi fost păcăliţiîn ceea ce priveşte procentul de pămîntfertil. Idea era ca partajul să fie acceptatpentru ca evreii şi arabii să fie de acord săcoexiste în cadrul unei uniuni economice.Bineînţeles că ţările arabe vecine trebuiesă fie paşnice şi să coopereze, altfelplanul eşuează. Evreii au acceptat partajul;părerea mea este că au simţit că trebuiesă accepte. Înăuntrul Israelului erau dedouă ori mai mulţi arabi decît evrei, iar înafară erau înconjuraţi de cinci state arabecu cinci armate şi peste 40 de milioane decetăţeni ostili. Pînă aici suntem de acord?- De acord.- Guvernele arabe şi arabii din Palestina aurespins planul în mod categoric. Că aţi vrutîntreaga ţară nu e un secret. Declaraţiilereprezentanţilor arabi la ONU suntbinecunoscute. Guvernele arabe nu auascuns faptul că au pornit războiulîmpotriva Israelului. Iar voi, arabii dinPalestina aţi fost de acord, aţi vrut acestrăzboi. Aţi fost convinşi, şi eu cred căoarecum pe bună dreptate, că o să
  6. 6. învingeţi, şi o să învingeţi repede. Situaţiasemăna mai degrabă cu un pariu sigurdecît cu o loterie. Dar aţi tras lozul şi aţipierdut. Eu pot să înţeleg de ce de atuncicăutaţi explicaţii pentru înfrîngere, pentrucă într-adevăr pare de necrezut. Eu una nu primesc explicaţiile voastre, dar asta n-are nici oimportanţă. Important e că aţi pierdut.- Da.Incredibil, în sfîrşit, orientul şi occidentul sunt de acord în materie de semantică.- Dar tu spui acum că vreţi să vă întoarceţi în trecut. Acum vreţi partajul. Deci voi de fapt spuneţi –hai să uităm că am pornit la război, hai să uităm că ne-aţi înfrînt, pentru că în ultimă instanţăpartajul e o idee bună şi rezonabilă. Te rog să-mi răspunzi pentru că trebie să ştiu. Dacă lucrurilestăteau invers, dacă evreii ar fi pornit războiul şi ar fi pierdut, dacă voi aţi fi învins, aţi accepta acumpartajul? Aţi renunţa la o parte din ţară şi aţi da voie la 650.000 de refugiaţi evrei care au fugit dincalea războiului să se întoarcă înapoi?- Bineînţeles că nu, răspunde fără urmă de ezitare. Dar n-ar fi existat refugiaţi evrei, pentru că n-arfi avut unde să se ducă. Ori ar fi murit, ori în mare cu ei.Aşa am primit indiciul care îmi lipsea. Termenul fantezist care este astăzi la modă – empatie –posibilitatea de a pătrunde în emoţiile altora. Apreciasem şi admirasem refugiaţii ca indivizi, dar nusimţisem o empatie generală pentru ei, şi iată că am înţeles şi de ce, datorită acestui profesorcumsecare şi cu păr cărunt. E greu să compătimeşti pe cineva care se compătimeşte numai pe sine.E greu să-ţi fie mile de nemiloşi. Pentru ca să facă să ţi se strîngă inima cu adevărat, cei care strigăîn gura mare după justiţie trebuie să fie nevinovaţi. Nu se poate să doreşti o victorie profitabilă înrăzboi, nu se poate să dai vina pe toată lumea pentru că ai pierdut războiul şi să rămîi nevinovat.Se prea poate că unii din ei sunt nefericiţi şi că civilizaţia s-ar prăbuşi (aşa cum s-a prăbuşit înGermania nazistă) dacă majoritatea oeamenilor nu s-ar mobiliza să-şi ajute semenii. Dar există odiferenţă profundă între victimele unui ghinion şi victimele unei nedreptaţi. Ştiam exact unde esteempatia mea acum, graţie unui profesor de şcoală.- Ai urmărit procesul lui Eichmann?, îl întreb. În Israel se publică în limba arabă un cotidian,săptămînale şi există şi o staţie de radio.- Da, zilnic, răspunde strîmbînd din nas cu dezgust.- Şi nu crezi că toţi evreii din Israel sunt convinşi că s-ar fi putut evita masacrarea poporului lor dacăevreii ar fi avut o patrie unde să se poată refugia? Crezi că nu ştiau ceea ce ai declarat adineauri,anume că n-ar fi fost refugiaţi evrei de aici – că ar fi murit sau ar fi fost aruncaţi în mare? Nici astanu te ajută să-i înţelegi un pic?Profesorul ridică din umeri şi zîmbeşte – e de acord cu mine, dar nu asta este problema:
  7. 7. - În 1948 arabii nu erau uniţi. Din cauza asta am pierdut războiul. În 1956 evreii l-au bătut pe Nasser.Nasser nu mai vrea război. Dar cînd o să fie aici 5 milioane de evrei, evreii o să vrea război, pentrucă o să aibă nevoie de pămînt.- Israelul e cam de mărimea statului New Jersey din America. Şase milioane de oameni trăiescfoarte bine în New Jersey. Israel poate deveni un stat industrializat, un stat folositor.- Ba nu, naţiunile arabe nu vor permite acest lucru – nu vor face comerţ cu Israelul, nu permitnavelor israeliene să treacă prin canalul Suez. Statele arabe nu acceptă Israelul şi nu vor permiteIsraelului să facă ce spui tu.- Atunci nu e nici o speranţă. De cînd mă ştiu, cei care ameninţă cu război, mai devreme sau maitîrziu declanşează un război. Dacă politica arabo-israeliană continuă aşa, prietene, se poate ca noitoţi, de pretutindeni, tu şi soţia ta şi Mary, eu şi soţul meu şi copilul meu – toţi vom avea privilegiulde a muri în cel mai stupid război.Era convins că glumesc, ca străinii. Acest om nu văzuse niciodată nici măcar umbra unui războimajor, nici nu-şi putea imagina un asemenea război. Pentru el război înseamnă ceva care ţinecîteva săptămîni, timp în care tragi gloanţe defecte în direcţia unui inamic care se află departe,unde nu moare nimeni, unde fugi un pic şi vii înapoi la casa ta nevătămată şi la o viaţă bună, maibună din punct de vedere material decît cea dinainte. Nici unul dintre aceşti arabi nu a trecut prinsuferinţele îndurate de supravieţuitorii războaielor moderne. Nici unul din ei nu-şi poate închipui oasemenea catastrofă.Prof esorul creşt in mă t rimit e la priet enul său, profesor musulman din satul Masra, aflat încîmpia de lîngă Acco. Profesorul musulman, un tînăr superb, cu ochi negri, mă primeşte într-ocameră friguroasă cu pereţi goi de ciment, mobilată sărăcăcios cu un birou urît, un dulap, scaunesimple şi un pat. Profesorul purta o pijama în dungi şi urme de pastă de ras, dar avea maniereprinciare. Trecem imediat la subiect.Înainte de 1948 Masra avea 350 de locuitori; acum are 200 care lucrau la kibuţurile din jur şi lafabricile din Acco deoarece nu prea aveau pămînt. Relaţiile cu evreii fuseseră întotdeauna foartebune.- Aici nimeni nu a tras în evrei, şi nici evreii nu au tras în nimeni (vă rog să observaţi ordineaevenimentelor). Dar acum Masra a crescut şi s-a umflat – 900 de refugiaţi trăiesc în prezent înMasra.- Refugiaţi?- Da, oameni din satele de acolo, îmi arată cu mîna terenurile de dincolo de uşă.- Cum, oameni din satele vecine?- Da, da, satele de acolo, să fie vreo şapte km pînă acolo.- Şi asta se consideră refugiaţi.- Bineînţeles. Aici nu au fost lupte, dar oamenilor le-a fost frică şi au fugit în satele druzilor, undeştiau că n-o să li se întîmple nimic, pentru că druzii întotdeauna s-au avut bine cu evreii. Pe urmăau venit aici. Guvernul israelian nu le dă voie să se întoarcă la satele lor. Le-a oferit pămînt, dar
  8. 8. oamenii au refuzat. Înainte de război numai tatăl meu îşi trimitea băieţii la şcoală, în alt sat. Acumavem şcoala noastră în sat, cu 240 de elevi, 100 de fete şi 140 de băieţi. Avem apă la robinet şilumină electrică în toate casele. Aşa ceva nu a existat înainte. Nimeni nu avea radio, acum avem100 de aparate de radio, avem şi frigidere. Oamenii cîştigă bine.- Deci trebuie să fie fericiţi.- Nu, nimeni nu e mulţumit. Toţi vor să se întoarcă casele dinainte, chiar dacă nu aveau apă, luminăşi bani.Oamenii de aici ştiau că refugiaţii “trăiesc în condiţii bune”, el însuşi avea fraţi în Liban şi Siria, fraţicare o duceau bine. De unde ştia lucrurile astea? Din mesaje pe care le trimiteau la Radio Israel,care la difuza. Apoi aşteptau răspuns de la Radio Liban; aşa circulau veştile între familii.Dar acum toţi refugiaţii trebuie să se întoarcă în Israel şi ţara trebuie partajată. Îi explic aşa cum îiexplicasem prietenului său creştin: dacă arabii ar fi cîştigat războiul, ar fi acceptat partajul ?- Nu, bineînţeles că nu. Niciodată. Am permite unui mic număr de evrei să trăiască aici ca imigranţi,dar nu ca stăpîni, în nici o parte a Palestinei.- Ce crezi tu ca i-a determinat pe oameni să fugă şi să devină refugiaţi?Frica. Toată lumea auzise de Dir Yassin şi se aşteptau ca istoria să se repete aici. ÎnăuntrulIsraelului arabii nu au nevoie de istorii de masacre şi nu se folosesc de ele; ei nu au nevoie săjustifice refugierea, pentru că ei sunt acasă. Dar ştiu ce s-a întîmplat în jurul lor, vecinii ştiu ce s-aîntîmplat, şi relatări despre masacre ar fi inutile. Dar amintesc satul Dir Yassin de lîngă Ierusalim,unde într-adevăr a avut loc un masacru [părerile sunt împărţite, vezi Minciuni gogonate, n.m.], ladata de 9 aprilie 1948.Războiul arabo-israelian, declanşat pe 15 mai 1948, a fost precedat de luni şi luni de“incidente”.(“Din prima săptămînă a lunii decembrie 1947 au început în Palestina tot felul detulburări. Arabii au declarat în nenumărate rînduri că vor opune rezistenţă armată partajului şihotărîţi să-şi demonstreze opoziţia, au atacat aşezări evreieşti de pe teritoriul Palestinei” – TrygveLie, În serviciul păcii, Macmillan, 1954). Pînă în februarie 1948, pe lîngă atacuri dispersate alearabilor asupra evreilor dispersaţi şi represalii pentru aceste atacuri, Armata Arabă de Eliberare aînceput să înainteze în Palestina dinspre nord, Ierusalimul a fost bombardat, asediat, şi izolat derestul ţării. Evreii încercau să asigure aprovizionare populaţiei evreieşti asediate în Ierusalim. Foartemulţi evrei şi-au pierdut viaţa în convoaiele cu provizii care încercau să ajungă la Ierusalim, şi mulţievrei credeau că nu se face destul pentru a preveni sau răzbuna actele de ostilitate ale arabilor.Statul Israel încă nu exista. Nu funcţiona guvern evreiesc care să controleze această fază anarhicăşi sîngeroasă de război nedeclarat.La vremea respect ivă exist au două grupări milit ant e evreieşt i – Banda Stern şi Irgun ZvaiLeumi (Eţel), care aveau propriile lor idei despre cum se scoate cui pe cui. Ambele grupări erauconsiderate teroriste de către englezi. Agenţia evreiască şi propria sa armată, Hagana, carereprezentau autoritatea oficială evreiască în Palestina, respingeau la rîndul lor cele două grupări,pe care le considerau lipsite de scrupule. Dar în situaţia care se crease atunci, cele două grupăriscoase în afara legii, nu se deosebeau cu nimic de restul de grupări de rezistenţă, partizani sau
  9. 9. comandouri, toate admirate pentru patriotismul lor, şi care nu se încadrau normelor de laQueensberry.Membrii Eţel se comportau cu disperarea celor aflaţi în stare de război, ceea ce nu corespundea cucalitatea lor de moştenitori milenari ai unui înalt cod moral. Satul Dir Yassin se afla în apropiereaIerusalimului, deasupra unicului drum spre Ierusalim, cordonul său ombilical. Eţel susţinea că DirYassin era de fapt un cuib de arabi înarmaţi care trăg asupra convoaielor de aprovizionare, deaceea au hotărît de capul lor să atace satul. Conducătorul lor a fost împuşcat de arabii din sat.Combatanţii Eţel au intrat în sat şi au tras în toţi cei care le-au ieşit în cale. 250 de arabi şi-aupierdut viaţa.Pînă în ziua de azi israelienii nu-şi iartă ce s-a întîmplat la Dir Yassin, fără a-şi aminti şi a reamintiarabilor şi lumii întregi că oricît ar fi de groaznică, crima naşte crimă. Şi că ei înşişi ar putea alcătui olistă mult mai lungă de victime de evrei ucişi de arabi, înainte şi după Dir Yassin, în acea perioadă denesiguranţă şi de teroare care a precedat războiului propriu-zis.Vestea evenimentelor de la Dir Yassin a răsunat ca un clopot funerar în întreaga Palestină arabă.Conform propriului lor cod etic, arabii au interpretat atacul de la Dir Yassin ca pe un semn de răuaugur pentru viitorul arabilor, care intenţionau să-i masacreze pe evrei. Prin urmare, dacă evreii ar ficîştigat războiul, toţi arabii urmau să fie măcelăriţi. După cum mi-a explicat frumosul profesor, DirYassin a sădit panică şi frică de moarte în inimile multor arabi, care au fugit din Palestina.Şi dacă tot vorbeam despre război, am ajuns foarte repede şi la Nasser.- Aici toată lumea îl iubeşte pa Nasser. Fără excepţie. E arab. Nimeni nu crede ce declară el la radio– omorîţi-i pe evrei, aruncaţi-i în mare. Atîta vreme cît vorbeşte aşa n-o să facă nimic. N-o să fierăzboi. O să fie ceva pînă la urmă, dar nu în curînd.Prof esorul creşt in îmi sugerase să st au de vorbă cu un preot din Acco, pe care n-am reuşitsă-l găsesc. În schimb, m-am îndreptat spre cea mai apropiată clopotniţă, am sunat la uşa de subea, şi am fost primită de un preot enorm, rotund, îmbrăcat în sutană maronie. Arăta ca un arab, darera italian. Era aici de 30 de ani şi învăţase secretul supravieţuirii: rîsul. Rîdea de toate şi orice, caun hipopotam cuprins subit de o veselie mută. Ne-am aşezat pe scaunele tapisate destinatemusafirilor şi am început să disecăm problema refugiaţilor. Dacă li s-ar da de ales între reîntoarceresau compensaţie bănească substanţială, majoritatea refugiaţilor ar preferă să vină înapoi, dar n-arputea să rămînă.- N-ar putea suporta felul în care este condusă ţara – disciplina, munca.Conducătorii arabi şi propaganda menţin imaginea Palestinei vie în imaginaţia refugiaţilor.- De ce nu se construiesc fabrici şi de ce nu se încearcă reaşezarea refugiaţilor în ţările arabe?(Pentru că guvernele arabe nu vor, părinte). Să se dea banii guvernelor arabe şi să li se ceară să seapuce de treabă şi să rezolve problema. (Cum?). Cu forţa. (Ce fel de forţă, părinte?).El le vorbise deseori preoţilor arabi despre cei 13 milioane de refugiaţi care fugiseră din Germania
  10. 10. de Est în Germania de Vest, despre cum au fost asimilaţi şi au contribuit la prosperitatea Germanieide Vest. De ce nu pot 800.000 de refugiaţi arabi să îmbogăţească ţările arabe, care sunt atît demari şi subpopulate? Zadarnic; arabii nu auziseră niciodată de alţi refugiaţi sau alte probleme înafara propriilor lor probleme, deci nu pot reflecta la rezolvarea problemei în mod practic.Adevărata problemă este intre Est şi Vest şi arabii şantajează foarte fericiţi de la mijloc. Totul s-arrezolva dacă Estul si Vestul ar cădea de acord, sau dacă Vestul mai puternic şi-ar impune voinţa.(Cum, părinte?). De asemenea, evreii ar putea permite refugiaţilor să vină înapoi. Arabii de aici suntloiali statului. (Părinte, arabii cu care am discutat detestă statul si evreii, şi ştii asta foarte bine.Acum se scutura de rîs atît de tare încît mă aşteptam să scoată un sunet.) Da, da, e adevărat, dararabii nu fac nimic. Nu există rezistenţă, partizani. Gîndeşte-te ce ar putea face dacă ar vrea cuadevărat, cu toate ţările arabe din jur ca bază. (Unii arabi au încercat, părinte, pînă în 1956.Gîndeşte-te de cîte ori s-a apelat la forţele ONU pentru a cerceta omoruri, jafuri, sabotaje). Da, darastea sunt fleacuri în comparaţie cu ce ar putea face dacă ar vrea cu adevărat.Încă un hohot mut. Îmi spune că arabii au o zicală, întîi oamenii de sîmbătă, apoi oamenii deduminică. Ideile lor nu se schimbă niciodată. Se învîrt peste tot şi se uită ce femei şi ce case arputea lua cu japca după ce se descotorosesc de evrei şi de creştini. Se cutremură de rîs.Îl întreb despre Eichmann şi despre reacţia enoriaşilor catolici. Da, arabii creştini cred că Eichmann aavut dreptate, pentru că evreii erau duşmanii Germaniei. Ei sunt întotdeauna duşmanii statuluiunde trăiesc. Faraonii i-au gonit din Egipt, regele Persiei i-a dat afară, Ferdinand şi Isabela i-auaruncat din Spania. Nimeni nu poate trăi în pace cu ei, aşa că Eichmann a avut dreptate. Îngrozită,absolut îngrozită, am replicat: Vrei să-mi spui că asta e atitudinea unui creştin faţă de cele maioribile crime pe care le cunoaştem? S-a amuzat copios că mă aşteptam de la arabi să adopte oatitudine creştinească- Mie nu-mi plac nici arabii nici evreii, mă anunţă preotul cu mare amuzament, dar îi servesc dintoată inima, aşa cum trebuie. La uşă mă întreabă dacă sunt arabi creştini în taberele de refugiaţi.Da, am văzut o tabără de creştini în Liban.- Ce surpriză, trebuie că sunt foarte puţini. Cred că o duc mai bine decît musulmanii. Nu-şi petrectoată ziua visînd, au mai multă legătură cu realitatea decît musulmanii.Eram de-acum capabilă să prezic f elul în care arabii locali descriu realit at ea. Întîi susţin că nuei au pierdut războiul împotriva evreilor; alţii poartă vina înfrîngerii. Apoi se laudă, veseli, cubunăstarea materială din prezent, de parcă ei ar fi inventat prosperitatea. Ajunşi în faza aceasta,evreii israelieni sunt invizibili, adică nu au nimic de a face cu construirea ţării. Cu toate acestea,arabii sunt nefericiţi, deşi niciodată nu le-a mers atît de bine. Dar nu e bine, din cauza evreilorbineînţeles. De obicei aceşti arabi declară cît de mult îl iubesc pe Nasser; devotamentul lor îmiaduce aminte de naziştii austrieci de acum 25 de ani, care îl copleşeau cu osanale pe frumosulconducător de departe, Adolf, din mîna căruia aveau să curgă toate binecuvîntările. Arabii cred înprezent că refugiaţii trebuie aduşi înapoi şi că statul Israel trebuie partajat, fără să se gîndească laaspectele practice al acestei idei şi fără să se gîndească la efectele acestei măsuri asupra recentei
  11. 11. lor prosperităţi.Am vizitat un sat unde prosperitatea a erupt ca urticaria – case noi, magazine, spital, liceu, şcolielementare; profesorii m-au hărţuit după cum mă aşteptam. După ce mi-au povestit cît de bine lemerge la toţi şi după ce s-au umflat în pene cu ritmul lor de creştere, mi-au explicat cît sunt denefericiţi şi de săraci, pentru că înainte aveau 40.000 de dunami (10.000 acri), din care acum aveaudoar 10.000 de dunami. Dar alt arab, care nu auzise această conversaţie şi care lucra ca inspectoragricol, mi-a explicat că acum aveau 10.000 de dunami irigaţi, cultivaţi în mod ştiinţific, careproduceau mult mai mult decît cei 40.000 de dunami pe care îi avuseseră înainte. Un psihiatru, nuun jurnalist, ar trebui participe la aceste conversaţii.Deja vroiam să mă retrag în liniştea camerei mele de hotel. Nissim, însă, tare dorea să mă roagedouă lucruri. Nissim era atît de cumsecade şi de drăguţ, încît nu mă lăsa inima să-l refuz. Întîi m-arugat să mă întîlnesc cu o “mare doamnă”, o musulmană, care “a înfiinţat cu mîna ei un club pentrufemei musulmane. Aşa ceva nu a existat pînă acum, un loc unde femei musulmane pot să seîntîlnească, să participe la conferinţe. Nu-i aşa că e nemaipomenit? Ce femeie curajoasă.” Mi-amdat seama că Nissim avea suflet de sufragetă. De asemenea m-a rugat să vizitez un sat nou, cucase construite de guvern, pe care arabii le pot cumpăra în rate reduse sub formă de chirie lunară.Nu oricine are ocazia să devină proprietarul unei case atît de bune şi ieftine, şi Nissim, ca toţi evreiiisraelieni, este mîndru de orice lucru bun care se întîmplă în ţara sa.Ne-am dus înt îi la doamna musulmană, care locuia într-o vilă modernă, luxoasă după standardelepăturii de mijloc de oriunde, palat după standardele Orientuluji Mijlociu, strălucitoare şi de prostgust. Nissim zice că e minunată, la fel zice şi gazda, cu reţinere de persoană bine crescută. Eratînără, fermecătoare, tocmai se întorsese de la şcoala unde era proefesoră, făcuse duş şi seîmbrăcase pentru după-amiază într-o rochie roşie fără mînecă. A început să-mi povesteascădespre clubul femeilor musulmane, în vîrstă de la 15 la 60 de ani, care veneau să înveţe cum sacoasă, cum să gătească şi cum să aibă grijă de copii, participau la diverse conferinţe şi erau cît sepoate de încîntate de noul lor proiect. Fiind sufragetă ca şi Nissim, şi eu eram încîntată. Aici , însă,încep lamentaţiile previzibile: ţăranii, spune profesoara, au de lucru şi au bani şi nu le pasă de nimicaltceva. Oamenii cu carte suferă – au posibilitatea să înveţe, dar ce pot să facă după ce terminăstudiile? Doar meseriaşii şi oamenii de afaceri, ah, şi în plus cîţiva care sunt aleşi în parlament(Knesset) … dar în armată nu e loc pentru arabi. Soţul ei, farmacist, trebuie să ia patru autobuzeca să ajungă la serviciu, dar aici e un sat cu 8000 de locuitori, de ce nu deschid evreii o farmacie?- Dacă aici e nevoie atît de mare de o farmacie, de ce nu deschide soţul tău una? Doar aici nu estat comunist, nu există legi împotriva iniţiativelor particulare. Sunteţi oameni recunoscuţi, liberi,cetăţeni cu drepturi depline. Precis puteţi să luaţi un împrumut dacă e nevoie.Nimeni nu aşteaptă sa ripostezi plîngerilor, e extrem de nepoliticos. Faţa ei frumoasă se închide cao trapă de culoarea măslinei.- Israelienii susţin că nu recrutează arabi în armată – cu excepţia druzilor care au insistat să meargăla armată – pentru că singurii duşmani cu care israelienii trebuie să se confrunte sunt arabi. Mie mi
  12. 12. se pare normal şi rezonabil din punct de vedere militar. Cum s-ar simţi bărbaţii voştri dacă ar fi trimişipe front să se lupte contra fraţilor lor arabi, care pot foarte bine să le fie rude şi care vor să fieeliberatorii lor? Crezi că e bine ca un bărbat să fie recrutat într-o armată în care nu poate servi dintoată inima? Poate că ar fi o ocazie minunată pentru un spion, dar nu pentru un soldat.Gura ei se deschide pentru a rosti:- Da, dar e ţara noastră.Era prea cald, şi nu mai avea nici un rost . Eram deja sătulă de conversaţii în care ne-arabii suntinvitaţi să trateze arabii ca şi cum ar fi copii nevrozaţi, pe care ori îi apucă din senin pandaliile, oripot face hemoragie internă din cauza rănilor spirituale. Mie nu mi s-a părut nici o clipă că aceastăfemeie ar fi plăpîndă şi patetică.- Numai în virtutea faptului că aţi cucerit-o în secolul VII. Evreii au fost aici înaintea voastră, v-auprecedat cu vreo două milenii. Voi n-aţi trăit ca stăpîni în propria voastră casă de multă vreme.Cruciaţi şi turcii otomani au făcut ce-au vrut cu voi pînă sa primească englezii mandatul. Acumevreii şi-au luat ţara înapoi prin luptă dreaptă. Te suceşti şi te ră-suceşti, i-am răspuns cumentalitatea bestială a arabilor. Ce-i drept e drept.- Cum a fost? mă intreabă Nissim care mă aştepta în maşină. E grozavă nu-i aşa? Gîndeşte-te ceface femeia asta pentru alte femei musulmane. Nimeni n-a făcut aşa ceva înaintea ei.Israelienii sunt primii care îţ i explică (şi cine ştie mai bine decît ei) cît de dureros este să fiminoritar: arabii din Palestina au devenit minoritari peste noapte. E cumplit (şi cine ştie asta mai binedecît israelienii) să fi despărţit de numeroşi membri ai familiei, de care ai atîta nevoie. Israelienii îţivor mai spune că arabii din Israel sunt sfîşiaţi în două : loialitatea lor rasială aparţine duşmanilorIsraelului, şi le e frică. Dacă naţiunile arabe iar pornesc la război împotriva Israelului, aşa cum sepromite frecvent la posturile de radio din Cairo, Damasc şi Beirut, ce se va întîmpla cu ei? Nu-i voracuza arabii din afara Israelului că sunt colaboratori sau chiar trădători?Din punct de vedere emoţional, arabii israelieni sunt torturaţi (de staţiile de radio arabe), deşi lemerge bine din punct de vedere material, deşi sunt protejaţi prin lege şi justitiţie, şi mai ales de unrespect exagerat pentru sensibilităţile lor. Dacă naţiunile arabe fac pace cu Israelul, arabii israelienis-ar putea relaxa, ar putea fi fericiţi, şi poate că ar susţine Israelul. Dacă nu, nu. Dar după ce amauzit ce au arabii israelieni de spus, nimeni nu poate crede că refugiaţii pot deveni cetăţenimulţumiţi şi loiali Statului Israel.Noul sat de care Nissim era atît de încîntat consta din rînduri de căsuţe tencuite, vopsite în culoripastel, sau albe cu lemnărie colorată. Toate au verandă, două camere măricele, bucătărie, baie cuduş, şi cîte o mică grădină. Nici un arab membru al clasei muncitoare cu care am stat de vorbă înOrientul Mijlociu nu posedă o casă de acest nivel, dar, după cum mă aşteptam, proprietarii nu suntmulţumiţi. Un băiat de vreo 14 ani vorbeşte englezeşte – băieţii de vîrsta lui sunt o valoroasă sursăde informaţii – reproduc exact ce aud de la părinţi fără să treacă prin filtrul raţiunii.- Suntem foarte săraci.- Cum sunteţi săraci cu asemenea case? Doar trebuie să aveţi bani să le plătiţi.
  13. 13. - Trebuie să muncim din greu, mult mai greu decît înainte. Muncă foarte rea. Nu avem pămînt.- Şi să lucrezi pămîntul nu e greu?- Nu, era mult mai uşor decît acum.- Cum se descurcă familia ta?- Fratele meu lucrează la Tel-Aviv, într-o staţie de benzină. E muncă foarte grea.Cînd am plecat, copiii, drăguţi şi sănătoşi, au început să fugă pe lîngă maşină strigînd după noi. Eule-am făcut cu mîna. Nissim avea o expresie ciudata, ceva nu era în regulă. Optimistul cronic păreatrist.- Ce s-a întîmplat, Nissim?- Nimic. Copiii au strigat ceva.- Acum, cînd au strigat după noi?- Da, au strigat: “Unde te duci, nenorocitule? Te scuip, te scuip”.De ce, de ce, mă gindesc eu. Pînă cînd?- Nissim, îi urăşti pe arabi?- Nu, bineînţeles ca nu.- De ce nu?- Ce rost are ura?partea Ipartea II (Tabere din Liban)partea III (În Gaza)partea IV (Tabere din Iordania, inclusiv Ierusalim – oraşul vechi)partea VIsursa

×