Inliniedreapta.net arabii din-palestina__ii_tabere_din_liban

230 views

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
230
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
2
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Inliniedreapta.net arabii din-palestina__ii_tabere_din_liban

  1. 1. inliniedreapt a.net http://inliniedreapta.net/arabii-din-palestina-ii/Arabii din Palestina – II (tabere din Liban)Martha Gellhorn, scriitoare, ziaristă şifostă corespondentă de război, acălătorit în Orientul Mijlociu pentru aexamina de aproape “problemarefugiaţilor palestinieni” şi pentru a-şiface o idee despre viaţa de zi cu zi arefugiaţilor arabi şi a arabilorisraelieni. Articolul a fost publicat în1961 (adică înainte de războiul deşase zile din 1967 şi de “teritoriileocupate”). Astăzi, partea a II-a aacestui articol..Beirut ul est e un oraş f ermecăt or,în plin avînt , un amest ec încînt ăt orde Asie Mică şi Franţ a, cu o privelişt e care-ţ i t aie răsuf larea; hot eluri luxoase pest e t ot şiîncă mult e în const rucţ ie. Am pornit la drum, ghidul meu palestinian şi cu mine, într-o maşinălucioasă proprietate UNRWA (Agenţia Naţiunilor Unite pentru Asistenţa si Servicii pentru refugiaţiipalestinieni din Orientul Mijlociu), spre o tabară în colinele Libanului. Ghidul, ca şi colegii săi care m-au însoţit în alte tabere, este şef de secţie la UNRWA, îmbrăcat în costum de om de afacerioccidental, sigur de sine, om de organizaţie din pătura de mijloc. Refugiaţii provin din straturisociale diferite. Cei din stratul ghidului nu mai locuiesc în tabere; poate mai lucrează în ele, cadoctori sau profesori.Tabăra era populată în exclusivitate de arabi creştini. M-am mirat cu voce tare de segregaţia pebază de religie. Ghidul, musulman, mi-a povestit că taberele creştinilor sunt superioare şi mult maicurate decît ale musulmanilor. Foarte puţini creştini rămîn în tabere, pentru că se descurcă maibine.Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori sunt refugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pecopii despre Palestina, pentru că majoritatea n-au văzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-oţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru că paradisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria loreste să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.Tabăra const a din căsuţ e mici, din ciment sau st ruct uri de met al, răspîndit e pest e dealuri,sat de oameni săraci, dezordonat , dar plin de f lori şi veselie. Copiii, îmbrăcaţi în unformă cuşorţuleţ, tocmai ieşeau de la şcoală pentru pauza de prînz, şi se îndreptau spre casă rîzînd şi
  2. 2. luîndu-şi rămas bun unul de la altul. Locuitorii sunt romano-catolici, dar tinerii profesori suntrefugiaţi, nu preoţi. Ei trebuie să-i înveţe pe copii despre Palestina, pentru că majoritatea n-auvăzut-o niciodată şi nici chiar copiii mai mari n-o ţin minte. Copiii sunt invăţaţi să urască, pentru căparadisul le-a fost furat de ucigaşi; datoria lor este să trăiască pentru Reîntoarcere şi Răzbunare.La cabinetul medical, alb şi miniatural, era un singur pacient – o tînără draguţă de 21 de aniadusese al patrulea copil la control. Soţul ei era plecat la lucru în Libia. Şi ea a trăit acolo cîţiva ani,dar a venit înapoi. Viaţa în Libia e foarte scumpă, mai bine locuieşte aici cu părinţii şi strînge banipentru viitor. Asistenta medicală, o femeie plinuţă, mai în vîrstă, o linişteşte – copilul nu e bolnav.Vara copiii fac un pic de conjunctivită sau diaree; nu, trachoma este foarte rară şi se poate vindeca.E şi un pic de vărsat de vînt. Ghidul mă informează că dacă un refugiat trebuie să fie operat, estetransportat cu ambulanţa la Beirut, unde UNRWA are paturi rezervate şi plăteşte totul. Numaibogaţii din Liban îşi pot permite tratament atît de prompt şi de asemenea calitate. Al patrulea copil,zic eu, şi n-are decît 21 de ani. Da, da, răspunde ghidul, natalitatea în rîndul refugiaţilor este multmai mare decît a altor arabi, şi copiii sunt mai sănătoşi.Ref ugiaţ ii primesc o raţ ie lunară de aliment e: f ăină, legume uscat e (mazăre, f asole, lint e),zahăr, orez, uleiuri şi grăsimi – 1500 de calorii/persoană/zi, care creşt e iarna la 1600 decalorii, dar nu e dest ul. Deci refugiaţii trebuie să găsească modalităţi de a cîştiga bani pentru a-şiîmbogăţi dieta, sau să crească păsări sau iepuri, ori să cultive zarzavaturi de grădină. Mulţi refugiaţiau mici grădini, dar şi mai mulţi cultivă flori, cu drag şi cu entuziasm, de plăcere. Copiii şi femeilegravide sau care alăptează primesc raţie de lapte; de asemenea, cine are nevoie, primeşte o masăcaldă la cantină, la recomandarea medicului. Ghidul îmi povesteşte că 85% din locuitorii taberei aude lucru. Dacă se ivesc greutăţi şi nimeni din familie nu lucrează, secţia de ajutor social UNRWAintră în acţiune. Modelul este universal.Să nu crezi că t rebuie să inf rumuseţ ezi lucrurile, nu-i nevoie, nu sunt în inspecţ ie. Vreau doarsă-mi f ac o idee despre viaţ a în t aberele de ref ugiaţ i. Profund ofensat, ghidul se opreşte pemijlocul potecii pietruite şi-mi explică: aici, în Liban, 80% din refugiaţi o duc mai bine decît o duceauîn Palestina. Restul de 20% nu, dar ei erau mici capitalişti, şi aici e concurenţă mare cu oamenii deafaceri din Liban, şi sunt multe piedici în calea lor. Mai este şi aspectul politic. Refugiaţii nu primesccetăţenie, înţelegi, pentru că mare parte din refugiaţi sunt musulmani şi ar răsturna balanţa aici,unde creştinii sunt la putere. Nu vorbesc despre palestinienii bogaţi care s-au refugiat; bogaţii suntmai bogaţi decît înainte şi sunt foarte fericiţi.Apoi am mers în vizit ă de curt oazie laconducăt orul t aberei. Fiecare conducăt or det abără est e de f apt primar numit în post , careadminist rează aşezarea, of iţ er de legăt ură cucomandament ul local UNRWA şi rezolvădoleanţ ele locuit orilor. Suntem primiţi intr-un birou
  3. 3. curat şi ordonat, ne aşezăm eu, ghidul, directorulşcolii (fost poliţist palestinian) şi conducătorul taberei.Urmează o discuţie care se va repeta aproape zilnic,a la Pălărierul cel Nebun:- Ţările arabe au invadat Israelul în 1948 pentru a-isalva pe arabi de masacrele comise de evrei.- Au fost masacre? Unde?- Da, au fost peste tot. Groaznic, groaznic.- Înseamnă că aţi pierdut rude, prieteni.Aceast ă concluzie dureroasă a replicii ant erioare rămîne f ără raspuns.- Israel a încălcat liniile de armistiţiu şi ne-a furat ţara. Am fugit de frică. Dar avem dreptul laproprietatea noastră care ne aducea venituri de 47 milioane de lire pe an. Dacă am fi avut baniinoştri, nu am mai fi avut nevoie de UNRWA. Am fi avut mult mai mulţi bani. N-avem de ce să fimrecunoscători pentru banii care se cheltuie pentru noi. Ar fi trebuit să-i avem pe ai noştri.- Atunci, desigur, vreţi să vă întoarceţi la proprietăţile voastre în Israel.- Nu în Israel. Niciodată în Israel, în ţara noastră, în partea noastră.- Dar parcă evreii au acceptat partajul, în timp ce arabii palestinieni şi guvernele arabe au refuzat.- Da, da. Englezii i-au protejat pe evrei. Arabii erau arestaţi dacă erau prinşi cu un pistol la ei, pentruautoapărare, dar evreii puteau să meargă pe stradă cu tancul şi nu li se întîmpla nimic. Englezii auîndemnat statele arabe să atace Israelul.Intervine directorul şcolii:- Noi la şcoală îi învăţăm pe copii încă din primul an despre ţara lor şi cum le-a fost furată. Eu aşa îispun fiului meu care are şapte ani. O să vezi, într-o bună zi vei vedea un bătrîn de 80 de ani şi uncopil mititel, toţi, toţi vor merge acasă cu arma în mînă şi îşi vor lua ţara înapoi cu forţa.Cu aceast ă concluzie belicoasă ne-am ridicat să mergem. Ghidul meu mi se păruse un t ipcumpăt at , mulţ umit , dar la aceast ă mică înt îlnire se ambalase ca un polit ician înt r-ocampanie elect orală nesăbuit ă. După care iar m-a surprins.- Toată problema asta se poate rezolva cu bani. Acum oamenii n-au nimic în gură, doar cuvinte.Aşa că vorbesc. Dar şi banii umplu gura. Dacă fiecare om ar primi cîteva mii de dolari pentru fiecaremembru de familie, ca despăgubire pentru că şi-au pierdut ţara, atunci fiecare are putea să devinăcetăţean în orice stat arab, şi nu s-ar mai gîndi la Palestina, pentru că ar putea să înceapă o viaţănouă, ar putea să fie bogat şi fericit. Cei care cu adevărat au avut ceva în Palestina trebuie să fiedespăgubiţi pentru ce au pierdut. Dar aceştia nu sunt mulţi. Majoritatea n-au avut nimic. Doar delucru.
  4. 4. Sus, pe vîrf de munt e, cu vedere spre livezi de port ocali şi sat enul azuriu al Medit eranei, seaf lă o mică t abără de ref ugiaţ i musulmani pe nume Mia Mia. Aici a ajuns populaţ ia unui înt regsat palest inian, print re alt ele. Sat ul lor, pe nume Meron, era pe vîrf ul unui munt e din Galilea.Conducăt orul lor, mukht arul sat ului, ne-a primit cu Coca-Cola şi caf ea t urcească în salonulsău de exil. Era un bărbat arătos, de vreo 65 de ani, cu maniere impecabile. Purta frumoasa kefiealbă a arabilor (adevărat, kefia autentica palestiniană este albă, cea alb cu negru, simbolulrezistenţei, este tot o invenţie relativ recentă, n.m.), ţinută pe cap cu colanul negru din două corzi.Era îmbrăcat cu o jachetă bine păstrată de mătase de culoare crem, cămaşă albă de mătase,pantaloni de flanel gri, călcaţi cu dungă, pantofi negri în stil italian, bine lustruiţi.În t imp ce ne beam Cola cu paiul şi ne ujit am la port ret ele cam nereuşit e dar execut at e cudragose de f iul său – Nasser, Fecioara cu pruncul – mukht arul a început să ne povest ească.Au fugit din sat pentru că 17 locuitori fuseseră masacraţi. Toată lumea a reuşit să fugă cu excepţiaunei bătrîne oarbe în vîrsta de 104 ani. Evreii au găsit-o, au turnat benzină pe ea, şi au ars-o de vie.De unde ştia el asta, dacă toţi fugiseră din sat? După ce au plecat evreii, cîţiva săteni s-austrecurat înapoi în sat şi au găsit-o. Şi a găsit-o şi Comisia Naţiunilor Unite pentru Armistiţiu.Ghidul se uita la mine cam jenat. Comisia era un punct slab. Greu de crezut că observatori militaride la ONU, ocupaţi cu armatele şi cu graniţele, ar mai fi avut timpul necesar să investigheze fiecareatrocitate comisă în ţară. Mă întrebam unde sunt familiile celor masacraţi si arşi. Toată lumeacunoştea pe toată lumea în sate, cei mai credibili martori ar trebui să fie rudele apropiate rămase înviaţă.- Pot să-ţi povestesc multe întîmplări asemănătoare, mi-a zis mukhtarul.- Sunt sigură că poţi, dar mai bine povesteşte-mi despre Meron.Aşa am auzit despre Meron, despre f rumoasele case de piat ră, cu f rumoasele lor livezi,despre viaţ a lor f ericit ă din paradis. Parcă îl vedeam pe acest arist ocrat în palat ul său de pevîrf ul munt elui… M-am hotărît ca ulterior să merg să-i caut casa. Pînă atunci, am acceptattrandafirul oferit de el şi mi-am continuat vizitele în tabăra de refugiaţi.O femeie de vreo 40 de ani, roşie în obraz ca un măr frumos şi zemos, cu ochi veseli, m-a tras la eaîn casă şi a început să-mi ţină un discurs prin intermediul gesturilor. A atins tavanul cu dispreţ şi acojit bucăţelele care se desprindeau din el, invocînd cerul ca martor. Glasul i se cobora şi ridica înritmuri glorioase. Ea se delecta cu ce făcea iar eu mă delectam privind-o. Cu încîntare reciprocă,amîndouă zîmbeam tot mai larg în timp ce povestea ei de groază se desfăşura. Pînă cînd nu a mairezistat şi a izbucnit în hohote de rîs. După care m-a pupat cu poftă. Ghidul meu părea camnemulţmit de toată istoria, poate din cauză că de data asta eram trei – ni se alăturase unreprezentant UNRWA din Europa.- Mare mincinoasă femeia asta. Minte la fel de uşor cum respiră. I-am dat toate materialele să-şirepare acoperişul, dar le-a vîndut. Este atît de săracă, încît anul acesta merge în pelerinaj la Mecca.
  5. 5. Nu trebuie neapărat să meargă. Ştii cît costă? O mie de lire.O mie de lire libaneze înseamnă vreo 350 dolari – o avere.- Da, e o femeie groaznică.- Mie mi-a plăcut de ea. E tipul de om care îmi place oriunde îl întîlnesc – escrocul vesel şi deschis.Sper să-i placă la Mecca.- Oricum trebuie să-i reparăm acoperişul, a tras concluzia reprezentantul UNRWA.În timp ce ne conduce spre maşină, conducătorul taberei îmi spune că nici un refugiat din tabără nuare de lucru. Mi-a ţinut un scurt discurs în engeză. Era un om foarte cumsecade. “Bărbaţii nu facnimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzînd timpul cum sescurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierde minţile.”Print re cei care mergeau după noi, am remarcat un băiat înalt , de vreo 16-17 ani, cu ochif rumoşi şi privire int eligent ă, cu o expresie f ericit ă, îmbrăcat cu cămaşă albă curat ă. I-amvorbit în engleză şi m-a înţ eles. L-am întrebat dacă pot să-i vizitez familia. Casa lui nu era maimare decît celelalte, dat era curată, cu atmosferă liniştită şi înduioşătoare, cu mobile aranjatefrumos şi vederi lipite pe pereţi. Mama lui suferea de cataractă şi nu vedea, iar bunica lui părea maibătrînă decît însăşi lumea, din generaţiile care încă se tatuau pe faţă.Băiatul terminase liceul şi acum lucra ca director la centrul de distribuţie a raţiilor de alimente într-otabără mare (14.000 de refugiaţi) din apropiere. Probabil că era foarte competent şi demn deîncredere dacă obţinuse acest serviciu. Visul lui era să devină inginer radio-tv. Nu vorbea desprePalestina. Putea găsi de lucru, trebuia doar să vrea. UNRWA construia un liceu profesional nou înLiban, urma să se deschidă în toamnă. Cu un pic de noroc, acest băiat putea să aibă şansa săînveţe o meserie tehnică şi să-şi construiască o viaţă fără să aibă nevoie de mila cuiva.În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe caretocmai o lăsasem în urmă lucrează.Deodată am auzit un ţipăt ascuţit de copil şi ne-am îndreptat în direcţia sunetului. Un copilaş devreo doi ani era legat de gleznă de un scaun, si repeta urlînd acelaşi cuvînt. Alt copilaş, şi mai mic,încerca, fără să scoată un sunet, să se ridice, ţinîndu-se cu mîna de braţul altui scaun. Pe o salteacurată, pe un cearceaf curat, un bebeluş îşi contorsiona corpul fără încetare, dar fără să miştepicioarele. Toţi trei erau extrem de frumuşei, voinici şi bine formaţi.Conducătorul taberei a schimbat cîteva vorbe cu tînăra mamă şi mi-a spus: Are 25 de ani. Nici unuldintre copiii ei nu poate să mişte picioarele. Copilaşul e legat ca să nu iasă din casă şi să nu selovească. Te roagă mult s-o ajuţi, poţi?M-am adresat pe franţuzeşte reprezentantului UNRWA, să nu ne înţeleagă nimeni: Poate foarteuşor să mai facă 5-6 copii în situaţia asta. Trebuie să fie groaznic pentru ea. Ar trebui să rugăm
  6. 6. asistenta medicală să-i explice cum să nu rămînă însărcinată.- Cum poţi să spui aşa ceva ?! UNRWA nu poate aborda acest subiect. Aici sunt refugiaţi dintr-oţară al cărei nume nici nu mai există (cînd a existat o ţară sau un stat independent cu numelePalestina? n.m.) pe hartă. Dacă vorbim cu ei despre contracepţie vom fi acuzaţi că vrem să-i facemşi pe ei să dispară. Pe deasupra bărbaţii nici n-ar vrea să audă de aşa ceva. Ei vor mulţi băieţi, e ochestiune de mîndrie pentru ei (a propos de ce spunea Tatiana Menaker – n.m.). E vorba şi depolitică. I-am auzit deseori spunînd că au nevoie de mulţi copii pentru ca lumea să nu-i uiteniciodată.- După cît văd eu se descurcă foarte bine.- Cam 30.000 de copii pe an.În t imp ce ne conduce spre maşină, conducăt orul t aberei îmi spune că nici un ref ugiat dint abără nu are de lucru. Mi-a ţ inut un scurt discurs în engeză. Era un om f oart e cumsecade.“Bărbaţii nu fac nimic toată ziua. Stau la cafenea şi suferă şi suferă. Tinerii îmbătrînesc văzîndtimpul cum se scurge pe lîngă ei. Dacă n-aş avea pămîntul meu la care să mă gîndesc mi-aş pierdeminţile.”În drum spre Beirut reprezentantul UNRWA îmi povesteşte că 85% din bărbaţii din tabăra pe caretocmai o lăsasem în urmă lucrează.- E o tabără prosperă.- De ce mint arabii? De amorul artei?Fusese o zi lungă.- E normal să mintă faţă de noi. Cine cîştigă prea mult pierde raţia. Peste o anumită sumă nu mai audreptul nici la servicii – tratament medical şi şcolarizare pe gratis. Deci e normal să prefere ca noi sănu ştim.- Se feresc ca nerefugiaţii de inspectorii fiscali?- Exact.- Deci voi ştiţi cît cîştigă aceşti oameni?- Nu, de unde să ştim? Bineînţeles că aflăm dacă cineva începe să prindă vechime undevă şi atuncitrebuie să-i anulăm beneficiile.Ref ugiaţ ii, at ît cei din t abere cît şi cei care au părăsit t aberele, găsesc pînă la urma de lucru,alt f el cu 1500 de calorii pe zi ar f i subnut riţ i şi ar arăt a ca nişt e nemîncaţ i bolnăvicioşi.Statisticile medicale ale UNRWA sunt demne de toată încrederea – ei ştiu cîţi refugiaţi apelează laservicii medicale şi pentru ce, şi mai ales care sunt rezultatele. Nivelul de sănătate al refugiaţiloreste unul dintre cele mai ridicate şi reprezintă una dintre cele mai impresionante realizări aleUNRWA.
  7. 7. Pe cîmpia de dedesubt se află Mia Mia, cu livezile de citrice şi banane acolo unde înainte nucrescuse nimic. Acum creşte datorită refugiaţilor şi pentru asta li se cuvine recunoştinţă. Refugiaţiidin oraşele din Palestina caută de lucru prin oraşe – şoferi de taxi, angajaţi, negustori. Indiferent depolitica oficială, toţi aceşti oameni tind să revină la nivelul anterior, chiar dacă sunt împovăraţi decondiţia refugiatului care trebuie să ia totul de la început, chiar dacă sunt uşor de exploatat, chiardacă localnicii bine înrădăcinaţi le fac concurenţă. Pe deasupra, trăiesc într-o regiune unde sărăciaeste o boală endemică, şi nimeni nu-şi cîştigă existenţa cu uşurinţă, nimeni în afară de cei ce senasc în familii înstărite.Din senin, ghidul îmi declară: Nu există infracţiuni în tabere – nu se fură, nu se dă foc, nu suntvendete. E mult mai bine decît era în Palestina. Toţi ştiu ca refugiul i-a înfrăţit. Mai de mult au fostcîteva omoruri, violuri, dar asta e normal. Crimă, însă, nu există.E adevărat şi valabil pentru toate taberele. Exilul i-a învăţat pe toţi o lecţie preţioasă: cum săconvieţuiască în mod paşnic şi în cadrul legii.partea Ipartea III (În Gaza)partea IVpartea Vpartea VIsursa:

×