Successfully reported this slideshow.

Damascene Christensen - Viata parintelui Serafim Rose

3,458 views

Published on

Uite de ce as deveni ortodox, daca nu as fi deja!...


[...] „Noi, cei ce ne numim creştini, nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi. Căci a fi creştin înseamnă a te răstigni în aceste vremuri şi-n oricare alte vremuri, de când Hristos a venit întâia dată. Trebuie să fim răstigniţi în parte, mistic, căci răstignirea deplină este singura cale către Înviere. Dacă vom învia cu Hristos, trebuie ca mai întâi să ne smerim împreună cu El, chiar până la umilinţa cea din urmă, aceea de a fi devoraţi şi scuipaţi afară de lumea care nu ne înţelege. Şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci Împărăţia lui Hristos nu este din această lume şi lumea nu o poate primi şi nu poate primi nici măcar un singur reprezentant al ei, nici măcar pentru o singură clipă. Lumea aceasta îl poate primi doar pe Antihrist, acum sau în oricare altă vreme. Nu-i de mirare, atunci, că este dificil să fii creştin. Nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu bună ştiinţă un mod de viaţă care, cu cât este trăit mai autentic, cu atât mai mult duce spre (o aparentă) autodistrugere. Şi din această cauză ne răzvrătim mereu, încercăm să ne uşurăm viaţa, încercăm să fim creştini pe jumătate, încercăm să dobândim ce-i mai bun din ambele lumi. Până la urmă trebuie să alegem. Fericirea noastră stă într-una din cele două lumi, nu în amândouă. Dumnezeu ne dă tărie să urmăm calea răstignirii. Nu este altă cale de a fi creştin.” [...]

Published in: Spiritual, Self Improvement
  • Be the first to comment

Damascene Christensen - Viata parintelui Serafim Rose

  1. 1. The Free Site | vBuddy - business networking | Cheap Web Hosting - starting at $5 Pr. Damaschin Christensen Nu-i din aceasta lume Viata Pr. Serafim Rose PARTEA I Capitolul 1 Inceputuri Motto: “Omul acesta... nu este nou nascutul unei familii instarite; este unul din cei multi si totusi o adevarata vita nobila.” Euripide Parintele Serafim Rose – supranumit si prima legatura americana cu intelepciunea Sfintilor Parinti – s-a nascut intr-o familie obisnuita de Protestanti albi, apartinind clasei mijlocii; locul nasterii a fost San Diego – un orasel tipic californian de pe Coasta de Vest. Numele pe care i l- au dat la nastere a fost Eugen – ceea ce inseamna “nobil”. Parintii lui Eugen erau emigranti americani de generatia a doua. Ambii bunici dinspre mama erau originari din Norvegia. Bunicul sau, John Christian Holbeck a pasit pe pamintul american cind avea doar 13 ani. Bunica sa, Hilma K. Helickson, desi nascuta in Norvegia, era de origine suedeza; a fost adusa in America la virsta de 3 ani. Familiile Holbeck si Helickson s-au stabilit in statul Minessota in micutul orasel Two Harbors. Aici, John si Hilma au crescut, s-au cunoscut si in 1896 s-au casatorit. John si-a gasit de lucru ca frezor intr-o mina de diamante dupa care si-a incercat norocul ca fermier. Impreuna au avut 5 copii. Al treilea copil, nascut in 1901, o fata pe nume Esther a fost mama lui Eugen. Esther a crescut la o ferma de peste 40 de acri de pamint, cumparata de tatal ei pe cind acrul de pamint mai era 10 dolari. Era un pamint saracacios – “cioturos”, cum ii placea ei sa spuna – si nu de putine ori isi aducea aminte cum tatal ei folosea dinamita ca sa scape de cioturi. Pentru a spori veniturile familiei, John a trebuit sa-si ia o slujba de noapte in oras. Mai tirziu cind si-a cumparat citeva vaci, vindea lapte din casa in casa. Familia Holbeck si-a botezat si si-a crescut copiii in cadrul Bisericii Luterane. In familia lor se punea un mare accent pe educatie. Facind mari sacrificii financiare au reusit sa-si trimita baiatul mai mare, Jack sa studieze la un colegiu – gest rasplatit de acesta mai tirziu printr-o situatie financiara infloritoare. Desi numai doi dintre copii Holbeck au putut sa-si faca studiile la un colegiu, aproape toti nepotii si stranepotii au obtinut titluri in invatamint. De fapt, de la toti se astepta reusita! J. Holbeck a fost unul dintre acei oameni care si-a dat viata pentru construirea Americii. Deoarece singurul mod prin care incerca sa asigure hrana familiei sale era din cultivarea pamintului, nu a mai avut timp pentru nimic altceva. Intr-o zi, pe cind fiica sa Esther se intorcea cintind si cu flori din padure, a oprit-o si in obisnuitul sau dialect norvegian i-a spus: - Florile si muzica nu tin de foame! Dupa ani si ani de la aceasta intimplare, Esther a reutit sa-si faca timp si pentru muzica si pentru pictura. Insa faptul ca a trait intr-o familie in care trebuia sa munceasca atit de mult pentru o bucata de piine, a lasat asupra ei o amprenta pe care nu a mai putut-o sterge niciodata. Se preocupa mereu de partea financiara a lucrurilor.
  2. 2. Frank Rose, omul cu care s-a casatorit, era de o cu totul alta factura. Agreat de multi, era smerit, tacut si lua viata asa cum era. Frank era de origine franco-daneza. Dinspre tata a avut un stramos francez care a luptat in armata lui Napoleon si care s-a casatorit cu o tiganca unguroaica. Daca in ansamblu, in arborele genealogic al familiei Rose se gasea si singe fierbinte de tigan, acesta lipsea cu desavirsire din ramura lui Frank. Tatal lui Frank, Louis Deseret (L.D.) Rose, emigrase din Franta in Canada si apoi in S.U.A., deschizind un chiosc de inghetata si doua cofetarii in oraselul Two Harbors. In urma unui accident de tren isi pierduse un picior astfel ca avea unul din lemn. “Nimeni nu-l caina in legatura cu aceasta si nimeni nu se preocupa de faptul acesta”, isi amintea unul din membrii familiei “era un fapt implinit si viata isi urma cursul ei”. Desi se tragea dintr-un mediu catolic, Louis se declarase un ateu convins simpatizind cu socialistii. Sustinea ca citise Noul Testament inainte sa implineasca 12 ani – afirmatie care avea evident rolul de a da si mai multa greutate ateismului sau. Totusi, parerile sale religioase nu l-au impiedicat sa ia in casatorie o buna crestina Romano-Catolica, de origine daneza, May Vanderboon, a carei familie se stabilise in Marquette, Michigan. Louis si May au avut 4 fii, dintre care unul a murit la virsta de 12 ani inecat. Frank, al doilea dintre copii, s-a nascut in 1890. Dorind sa implineasca una dintre dorintele mamei sale, il ajutau deseori in biserica pe preotul comunitatii. May a murit la 48 de ani, pe cind Frank era doar de 14 ani. Frank Rose a luptat pentru tara in primul Razboi Mondial in Franta si s-a intors acasa cu gradul de sergent. Pe Esther Holbeck a intilnit-o pe vremea cind lucra la magazinul de dulciuri al tatalui sau. Era cu 11 ani mai tinara decit dinsul si tocmai absolvise liceul. S-au casatorit in 1921 in oraselul Two Harbors. Frank si-a incercat norocul in afacerile cu bomboane si inghetata, deschizindu-si un mic magazin dupa ce tatal sau a iesit din afaceri. Mai tirziu, s-a angajat la General Motors, perioada in care i s-a nascut si primul copil, Eileen. In 1924 cind Eileen era deja de 2 ani, Frank si Esther s-au mutat in insorita Californie, departe de muscatoarele ierni din Minessota. In San Diego a mai deschis un magazin de dulciuri, o pravalie cu diverse sorturi de bomboane caramel, care insa a inceput sa le aduca ceva venituri doar cind flota navala s-a instalat in oras. In cele din urma au fost siliti sa inchida magazinul iar Frank si-a gasit o slujba stabila de portar al Parcului si Departamentului de distractii din San Diego. Sarcina sa era sa aiba grija de stadion. In San Diego li s-au mai nascut doi copii: Franklin jr., la o diferenta de 4 ani de Eillen, si Eugen, nascut cu 8 ani mai tirziu. Toti copii familiei Rose erau inteligenti, frumosi si mai inalti decit media obisnuita. Eugen Dennis Rose s-a nascut pe 13 august 1934. Era chiar in toiul marii Crize economice. Familia Rose cumparase actiuni dar le pierduse si au fost vremuri cind abia aveau ce sa manince. Desi Eugen era prea mic ca sa-si aminteasca de anii aceia, Eileen isi aduce aminte cum stateau la rind pentru piine. “Cind iti vin greutati din cauza lipsei de bani, nu poti uita prea usor zilele acelea. Succesul devine sinonim cu reusita financiara.” Avind deja inoculate conceptiile de “munca grea” si “chibzuinta”, Esther a devenit exagerat de econoama, si a ramas asa pe tot timpul vietii sale, chiar si atunci cind Eileen si Frank jr. isi intemeiasera o familie si aveau o situatie financiara buna. N-a renuntat niciodata la obiceiul (mostenit in timpurile Crizei) de a stringe toate ramasitele de sapun din casa si de a le fierbe din nou, pentru a face noi calupuri. Toti cei trei copii ai ei au fost crescuti intr-o atitudine foarte serioasa fata de viata. Cind s-a nascut Eugen, Frank se afla in floarea virstei. Datorita diferentei mari de virsta dintre el si fratii lui, a fost crescut ca si cind ar fi fost singurul copil din familie. Atunci cind a venit pe lume, parintii i-au gasit si o porecla: “dividenda in plus”. Pe cind avea 4 ani, sora sa Eileen (de 16 ani) a dat bacalaureatul si a plecat la un colegiu cu profil comercial in Los Angeles. Doi ani mai tirziu s-a maritat si de atunci si-a vazut destul de rar fratele. Cind inca mai era acasa, ea era aceea care avea grija de el cit parintii erau plecti la
  3. 3. lucru. “Mi-aduc aminte ca era un copil fericit si de-a dreptul incintator”, spune ea. Nu mult dupa aceea si bunicii lui Eugen s-au mutat in San Diego. Louis Rose a murit atunci cind Eugen avea 7 ani, dar John si Hilma Holbeck l-au prins pina in anii maturitatii. Dupa citiva ani a primit si o mostemnire de familie: un ceas deosebit, din partea bunicilor Louis si May. Eugen a pastrat acest ceas pina la sfirsitul vietii sale ca pe un adevarat simbol al familiei si obisnuia sa-l intoarca in fiecare noapte, chiar si atunci cind nu mai mergea bine. §§§§§ Esther, cu firea ei hotarita si puternica, a fost seful de necontestat al casei. Ea trebuia sa stie mereu totul. Nu i se ascundea nimic, caci credea ca autoritatea ei de parinte ii dadea dreptul de a intra in camera copiilor ei oricind, de a le scotoci prin sertare si de a le citi scrisorile si hirtiile. Le cerea foarte mult, insa de laudat ii lauda rar. Apartinea unei generatii de parinti care credeau ca nu e bine sa-ti lauzi prea mult copiii ca nu cumva sa devina vanitosi. Insa chiar daca nu-i lauda pe fata, vorbea despre ei cu mult entuziasm in fata prietenilor si vecinilor. Dintre toti cel mai mult tinea la Eugen. “Nu eram o familie care sa-si arate sentimentele pe fata” isi aminteste Eileen. Chiar si Frank, desi era un om cald si iubitor, se simtea stinjenit cind trebiua sa-si arate afectiunea fata de cineva. Eileen povesteste ca nu a sarutat-o niciodata in copilarie. “Mama era foarte dura atunci cind se supara”, spune Eileen “iar tata se ferea din calea ei”. Se parea ca nu are incotro decit sa fie dominat. Evita cu grija toate conflictele iar aprobarea si-o arata printr-un zimbet si spunind “betche”. Arareori se intimpla sa-si arate supararea sau reaua-vointa catre cineva. Ca si tatal sau, Eugen se supunea mamei lui fara impotrivire. Toata lumea si-l aduce aminte ca “fiul perfect”, tipul copilului ascultator fata de parintii lui. “Daca vreunul dintre noi era favorizat”, isi aminteste Eileen, “acela era Eugen, caci el se straduia din rasputeri sa faca ceea ce i se cerea si sa n-o supere pe mama”. “Eugen a fost o bucurie”, spunea mama lui, “tatal sau avea credinta ca la nasterea lui soarele a rasarit deasupra sa”. Potrivit spuselor sotiei sale, Frank “se multumea cu putin tot ceea ce il preocupa era sa fie acasa cu mine; pentru a fi fericit ii ajungea doar sa fie acasa si sa ingrijeasca de gradinita. Era un om multumit, fara nici un alt interes in afara. Intotdeauna alegea meseriile modeste si niciodata nu i-a impus lui Eugen sa devina cineva in viata sau sa-l indemne sa cistige bani”. “Frank nu era un om practic”, spune Esther. El era “creierul, pe cind cea cu simt practic eram eu”. Prin comparatie cu Esther, Frank era un cititor inrait, citind doua ziare pe zi si tinind corespondenta cu reviste ca: “U.S. News”, “World Report”, “Business Week” si “Wall Street Journal”. Carti in schimb nu citea multe. Intr-un cuvint daca ar fi sa mai adaugam ceva, am putea spune ca virtutile lui Frank depaseau intr-un mod evident performantele sale intelectuale. Ca toti baietii de virsta lui, Eugen isi privea cu mare respect tatal si a luat de la el numai ce era bun. Crescind, Eugen admira calitatile tatalui sau de a nu dori sa fie in centrul atentiei. Mai tirziu, el insusi a ajuns sa se confrunte cu onoruri lumesti si tot felul de lucruri materiale si ca si tatal sau, “se multumea cu putin”. De la mama sa Eugen a mostenit acel simt practic de a fi cu picioarele pe pamint, un strop de incapatinare si un limbaj clar si concis si care desi era presarat cu regionalisme, era totusi foarte clar. De la amindoi parintii a cistigat acea traditionala onestitate americana si franchetea care l-a ajutat mai tirziu sa demaste variate forme de ipocrizie. Franck Rose, reprezenta barbatul tipic american, un pic insa cam prea docil. Observai la el
  4. 4. acea timiditate si integritate incapatinata, acea fire profund iubitoare si care era stinjenita atunci cind trebuia sa se exprime atit de caracteristica omului obisnuit care ar fi putut deveni un Erou, daca era plasat in imprejurarile potrivite. Eugen a mostenit toate aceste calitati, iar aplecarea sa interioara impletita cu mediul in care a copilarit, ii confereau o imagine gen Gary Cooper. Insa in mijlocul acestei Americi atit de standardizate, a patruns un element ce nu era deloc standard. Era ca si cum intr-o familie de oameni obisnuiti, s-ar fi nascut un om de vita nobila. Dintr-un anumit punct de vedere Eugen era total diferit de restul familiei, desi pina sa i se formeze personalitatea, aceste diferente erau insesizabile. Inainte de toate se putea observa ca era un copil neobisnuit de tacut si ginditor, cu o anumita retinere in comportament, fapt neobisnuit la baietii de virsta lui. “Eugen a fost un baiat serios si studios de cind era mic”, povesteste mama lui. Era extraordinar de inteligent. Talentul sau natural a fost observat din aceea ca putea intelege lucrurile imediat, cu mult inaintea copiilor de virsta lui sau chiar adultilor. Unul dintre profesorii sai de scoala elementara a spus: “Simteam ca trebuie sa ma grabesc cind intra el in clasa. Era ca si cum cineva mi-ar fi spus sa ma grabesc si sa nu pierd timpul cu altceva”. Firea rezervata si studioasa nu l-a impiedicat pe Eugen sa participe la toate activitatile obisnuite baietilor americani. Ca baietel s-a jucat cu calutul de lemn, mai tirziu s-a inscris la un Club de cercetasi , unde tinea evidenta scorurilor la jocul de baseball. Cind a implinit 6 ani, a inceput sa ia lectii de pian, pe care le-a continut pina a intrat la Colegiu. Intre 10 si 12 ani a facut-o pe agentul de circulatie la scoala unde invata, sarcina pe care dupa cum spune mama sa, a luat-o foatre in serios. Inainte de a termina scoala elementara i s-a acordat titlul onorific de “Sergent” – ca si odinioara tatalul sau. Eugen simtea o mare dragoste pentru natura. In timpul celor trei veri de licean, s-a inscris si a urmat cursurile de zoologie din cadrul Cursurilor de vara ale Scolii stiintifice pentru tineret, sponsorizate de Societatea de Istorie naturala a orasului San Diego. Locuind aproape de ocean, a fost foarte interesat de viata marina si colectiona specii de caracatita si alte animale subacvatice in debaraua de acasa. Avea si o mica colectie de fluturi. Era fascinat de cerul noptii, fapt care i-a dat ideea sa-si picteze tot tavanul cu stele, toate insa in pozitia lor exacta. In serile de vineri, impreuna cu tatal sau faceau cite o plimbare pina la biblioteca din oras. Era ca un ritual saptaminal – seara lor libera. In timpul verilor lua parte la “Clubul de vacanta al cititorilor”. Inca de mic copil, seria lecturilor a inceput-o cu romanele lui Ch. Dickens. Mama si-l aminteste rizind in gura mare cind citea “Documentele postume ale Clubului Pickwick”. Cind venea timpul de culcare, intra si-i stingea lumina. Mai tirziu in toiul noptii, era trezita de hohote infundate de ris. Intrind in camera lui ca sa vada ce se intimpla, il descoperea citind sub patura cu o lanterna. “Documentele Clubului Pickwick” erau mult prea captivante ca micul Eugen sa le lase din mina. Eugen avea un ciine pe nume Ditte. Aceste nu era prea destept, dar era “al lui” si ca urmare il indragea peste masura. Il privea in ochi ca pe un om. Cind mai tirziu Ditte a fost lovit de o masina, baiatul a plins ore in sir. Aceasta a fost prima lui intilnire cu moartea. Unii au fost de parere ca a cam exagerat cu durerea. Cineva chiar a spus: “Nu e normal sa iubesti un ciine – ca pe ciinele acela...” Pe linga acesta “anormala” iubire de natura, tinarul Eugen avea si ciudate inclinatii religioase. Mama sa, o buna crestina Protestanta a fost aceea care i-a incurajat acesta inclinatie. Tatal sau parasise Biserica Catolica pe cind avea 18 ani. Nimeni nu aducea vorba despre aceasta desi nimeni nu stia de ce o facuse. Desi Frank Rose nu era ca si tatal sau, un antireligios, totusi n-a manifestat niciodata interesul de a merge la biserica. Spre sfirsitul vietii a inceput sa mearga la o biserica Protestanta, dar asa cum spune Esther “doar ca sa-i faca ei placere”. “Pe cind eram copii”, isi aminteste Eileen, “mergeam cu mama pe la diverse biserici: luterane, baptiste, metodiste si presbiteriene, unde mama cinta in cor. Insa obisnuiam sa le schimbam,
  5. 5. deoarece mama avea intotdeauna cite o neintelegere cu preotul”. Ca elev, Eugen a urmat ore de Catehism in cadrul Bisericii Presbiteriene de linga casa. Isi uimea deseori parintii citind din memorie pasaje intregi din Scriptura. Cartile care au produs cea mai profunda impresie asupra lui au fost cele ale Estherei si ale lui Samuil. Cind a ajuns in clasa a VIII-a din propria sa initiativa, a cerut botezul, fiind botezat si confirmat ca membru crestin al Bisericii Metodiste. §§§§§ In liceu, interesul pentru religie i-a incetat cu totul – Walter Pomeroy, cel mai bun prieten al sau din acea perioada spune ca “Eugen nu era religios deloc”. Ca sa compenseze aceasta absenta, s-a avintat plin de zel in cunoasterea stiintifica si matematica – biologie, algebra, trigonometrie etc. Dupa cum spunea si Walter, “Noi am intrat in liceu intr-o vreme cind toata lumea spera ca stiinta sa salveze”. Majoritatea tinerilor care se pregateau sa intre la Colegiu, planuiau sa devina oameni de stiinta, fizicieni, ingineri sau medici. Liceul din San Diego era cam ceea ce astazi am numi o “scoala cu circuit inchis”. Raportat la totalul elevilor, elevii care se pregateau pentru colegiu, erau intr-un procentaj destul de mic. Acesti intelectuali in devenire erau membrii acelorasi cluburi si participau la aceleasi cursuri in cadrul pregatirii pentru colegiu insa, intre ei era o foarte distincta diviziune sociala. Grupul principal, si cel mai numeros de altfel, era format din elevi apartinind familiilor bogate ale orasului. Grupul minoritar era format din 6-7 baieti din clasele sarace sau mijlocii ale populatiei, trei dintre ei fiind evrei si unul mexican. Eugen si Walter apartineau acestora din urma. Membrii grupului erau foarte activi in conducerea scolii, cautind sa fie alesi ca sefi de clase, pentru a putea avea putere de decizie in alcatuirea cluburilor din liceu. Desi erau prietenosi cu ceilalti elevi din liceu (“la urma urmei”, spune Walter, “reprezentai un vot”) preferau sa aiba anturajul lor. Reprezentau elita sociala a campusului. Grupul minoritar era unit de gusturi comune in muzica, literatura si arta. In timpul pauzelor de masa baietii discutau ceea ce au citit sau ce lucrari muzicale le-au placut cel mai mult. Nu ascultau niciodata slagarele ce erau in voga atunci, (“Aproape nici nu existau pentru noi”, spune Walter) si nici nu frecventau salile de dans ale scolii. Desi Eugen si inca alti citiva erau buni la atletism si luasera calificative maxime la orele de sport, nici unul nu era inscris in nici o echipa sportiva. Walter remarca: “Eram ceea ce astazi s-ar numi “marginasi”“. Tot Walter a fost acela care i-a gasit si porecla de “Oign”, dupa numele faimosului poem narativ al lui Puskin “Eugen Onegin” . Daca este sa ne gindim ce avea sa devina el mai tirziu, legatura aceasta cu Rusia este destul de interesanta. Elevii din grupa lui Eugen erau foarte cititi si extraordinar de avansati pentru virsta lor. Walter cel putin, se simtea privilegiat ca face parte din grup si ca poate invata de la ei, cu atit mai mult cu cit inainte de liceu nu prea avusese sanse sa-si faca vreo cultura. Baietii evrei proveneau dintr-un mediu muzical si aveau cunostinte foarte solide in domeniu. Aveau o admiratie deosebita pentru Mozart, Beethoven si Brahms, insa nici un fel de simpatie pentru compozitorii moderni, intrind astfel intr-o controversa cu ceilalti in ceea ce priveste valoarea unor compozitori ca Debussy sau Brahms. Care era pozitia lui Eugen in aceste dezbateri? “Era atras mai mult de clasici decit de moderni”, spune Walter, “insa ii asculta pe toti si le dadea fiecaruia cite o sansa”. Nu se grabea insa niciodata sa dea vreun verdict. Aria sa preferata era ultimul act din “Tosca” de Puccini, in care eroul, in pragul executiei, scrie o scrisoare iubitei sale incepind cu cuvintele: “Si stelele straluceau...”. Ii placea in mod deosebit asa cum era interpretata de Farrucio Tagliavini. “O ascultam de multe ori”, spune Walter “si vorbeam despre maretia ei”. Cind grupul intra in conflict de idei pe chestiuni intelectuale, Eugen nu parea interesat sa-si
  6. 6. spuna parerea. “Mai curind statea si analiza lucrurile, insa daca faceau vreo greseala in argumentatie, le-o spunea imediat. Era cel mai tacut si mai introspectiv dintre noi, facut mai curind sa comenteze decit sa agite spiritele”. §§§§§ A studiat cu ardoare pe toata durata liceului – “arzind gazul”, cum spunea mama sa. Odata i-a si spus: - Dupa felul cum studiezi, vei ajunge un om destept intr-o buna zi! - Dar eu nu vreau sa ajung un om destept, i-a raspuns el, eu vreau sa fiu un intelept! “Cu inteligenta naturala pe care o poseda, putea sa obtina cu usurinta cele mai bune note, fara sa invete aproape nimic”, spunea Walter, “insa el invata mai mult decit oricare dintre noi. Era foarte minutios in tot ceea ce facea. Odata cind a trebuit sa facem un raport stiintific, el a fost acela care practic a acoperit toate subiectele. Avea un mod cu totul analitic de a privi lucrurile. Incetineala cu care-si emitea judecatile, ii erau de mare folos in special la chimie, deoarece analiza cu mare atentie toate fazele experientei inainte de a emite o concluzie”. Dupa spusele nepotului sau, Mike Scott, pe atunci doar de 7 ani, “Eugen era fenomenal de academic. Era neintrecut”. Uneori notele sale intreceau atit de mult notele celorlalti din clasa, incit trebuia sa i se dea calificativul maxim. In acelasi timp, deveneau tot mai vizibile multe din calitatile tatalui sau. Mama sa si-l aminteste spunind: “Sa nu lasi pe nimeni sa te creada important”. Sally Scott, nepoata sa, isi aminteste urmatoarele despre el: “Pentru mine a fost intotdeauna unchiul Genie. Era foarte tacut si foarte invatat. Te invata mereu ceva, avea mereu rabdare si chiar de tinar avea o anumita structura interioara care il deosebea de ceilalti. Cit a fost mic, probabil ca aceasta diferenta i-a cauzat anumite neajunsuri, dar aceasta numai pina cind si-a gasit adevaratul drum. Imi aduc aminte de o intimplare in legatura cu niste carti. De sarbatori, cind familia se reunea la masa, Gene obisnuia sa vina la masa, dupa care se retragea in camera lui si se apuca imediat de studiu. Cum si mie imi placeau foarte mult cartile, m-a gasit intr-o zi rasfoindu-i cartile. (Aveam vreo 9-10 ani si eram foarte speriata ca fusesem “prinsa”). M-a intrebat ce carti mi-au placut cel mai mult. I-am spus ca doua: “Un catel pe nume Chips” si “Charlie” de Albert Payson Terhune. Atunci mi-a facut o propunere: daca pina la urmatoarea mea vizita voi putea sa memorez numele autorilor care mi-au placut, cartile vor fi ale mele. Le-am citit de multe ori in anii care au urmat si le-am citit si fetelor mele. Mai am si acum cartile”. In liceu Eugen a facut dovada remarcabilului sau talent lingvistic, invatind spaniola, germana si franceza. Pina la absolvire, scria deja poezii in limba germana. Excela si in matemaici, fapt explicat de Walter prin aceea ca acesta disciplina cerea o minte analitica si implica multa introspectie. Profesorul sau de matametica spera ca el sa urmeze o cariera in domeniu si l-a propus pentru titlul de “student meritos”, in vederea obtinerii unei burse. Un alt profesor interesat de viitorul lui era d-nul Baskerville, profesorul sau de engleza. Din ceea ce povesteste Walter aflam ca acesta incuraja un stil de viata liber, cu simt artistic. Ii placea muzca si avea o mare iubire pentru poezia romantica spaniola. Printre multe alte lucruri l-a familiarizat pe Eugen cu poetul american Robinson Jeffers, un om care a protestat impotriva societatii si a razboaielor, intr-o vreme in care spre deosebire de zilele noastre, erau doua natiuni la moda. D-nul Baskerville i-a gasit lui Eugen o slujba pe timpul verii le o librarie din San Francisco. Tot timpul cit a lucrat acolo, a locuit la “Hotel de France”, un loc unde toata lumea vorbea franceza si minca mincare europeana. In timpul anilor de liceu, a citit romanul lui Dostoievsky, “Crima si pedeapsa”, dar asa cum a spus mai tirziu, nu l-a inteles si pretuit la adevarata lui valoare.
  7. 7. “Eugen nu-si pierdea timpul cu fleacuri”, spune mama lui. Aiurelile cu care-si umpleau ceilalti colegi ai lui timpul liber ca si pompa ceremoniilor din cadrul liceului, il plictiseau la culme. Mike Scott isi aminteste cit de uimit era ca Eugen nu avea nici o dorinta de a invata sa conduca o masina, sa aiba o masina a sa, intr-o vreme in care era la moda sa fii “pe roti”. Eugen avea impresia ca pina si prietenul sau Walter nu era destul de serios si ii facea reprosuri in legatura cu chefurile si noptile pierdute “ca un fluture de noapte”. Cind a sosit bacalaureatul cu toata siuta de ceremonii si activitati specifice, Eugen le-a spus parintilor si rudelor sa nu-l bata la cap cu ideea preconceputa de a inchiria un smoching. A luat totuti parte la productia artistica a scolii, intr-o piesa prevazuta in program. Impreuna cu alti 12 colegi si sub indrumarea unui profesor, a scris o piesa, a jucat in ea si pe linga asta i s-a dat si sarcina vinzarii biletelor. Piesa intitulata “Crescut putin cam mult”, a fost scrisa cu scopul de a fi pe placul parintilor si rudelor care venisera in asistenta. Era tipica idealului american al anilor ’50 – sustinind idealurile familiei, religiei, avansarile financiare in cariera, responsabilitatii si a muncii hotarite, impletita cu accente umaniste de tip Albert Schweitzer. §§§§§ A absolvit liceul din San Diego in iunie 1952. Din punct de vedere intelectual era clasat cel mai bun din clasa. In cartea de amintiri a scolii, colegii sai scrisesera: “Eugeniu...Geniu...Mult noroc si nu-i da nici o sansa lui Einstein!” A primit si citeva burse dintre care cea mai impresionanta a fost cea de 4000 de dolari “George F. Baker” ce i-a fost acordata prin staruintele profesorului sau de matematica. Cind a primit acest premiu, n-a facut prea multa zarva in jurul lui. Aflind despre premiu, mama l-a intrebat entuziasmata: - Unde este scrisoarea? - In sertar i-a replicat ei calm. Aducindu-si aminte de acest incident ca si de multe altele, mama lui a spus: “N-am mai vazut un baiat asa modest!” In plus, a mai inapoiat scolii alte burse mai mici, spunindu-le: “Mi-e deajuns cit am!” Pe vremea aceea, in afara gindului de a intra la Colegiul Pomona, nu avea nici o idee clara despre ce va face in viitor (profesorul sau de matematica a ramas destul de dezamagit cind a aflat ca Eugen nu a urmat o cariera de matematician). “Eugen putea reusi in orice domeniu” spunea Walter “insa nu avea tragere de inima nicaieri. Avea nevoie de ceva care sa-l pasioneze.” San Diego era plin de canioane, din care multe erau acoperite cu copaci, tufisuri si ierburi. Linga modesta casa a familiei Rose, era o asemenea vale, supranumita de localnici “Valea ienuparului”, loc in care Eugen obisnuia sa faca lungi plimbari. Citeodata iesea si noaptea, fascinat de frumusetea cerului. La ce se gindea in timpul acestor ore de solitudine, nimeni nu putea sti. Tot ceea ce este posibil ca aceste lungi plimbari erau legate nu numai de meditatie, dar si de un anume fel de suferinta. Profesorul Paul Florensky, un mare om de stiinta rus si martir, spunea undeva ca “soarta maretiei este suferinta provenita din lumea exterioara, pe cind suferinta interioara vine din tine insuti. Asa a fost, asa este si asa va fi.” Eugen trecea acum prin acea suferinta interioara fara nume, ca rezultat al faptului ca devenise constient ca era diferit de cei din jurul sau. Deoarece mintea ii daduse marele avantaj de a intelege lucrurile cu mult inaintea altora, era decimat de plictiseala lucrurilor comune pe care le traise si le intelesese deja. Dorea mai mult, dorea sa continue, dar cum? Avea imprimata in el acea ciudata saminta de nobilitate care-l facea incapabil de a se simti implinit in maruntele lucruri materiale – lucrurile veacului acestuia. “Eugen avea o privire profunda”, isi aminteste Walter. “Nu puteai sa te uiti in ochii lui caci te ardeau. Parea ca vrea mereu sa priveasca in miezul lucrurilor. Intotdeauna mi-a dat impresia unui ceainic gata sa explodeze. Simteai ca fierbe ceva inauntru, asteptai sa dea pe-afara – dar
  8. 8. asta nu se intimpla niciodata. Era intotdeauna calm, atent, mereu in cautare de ceva care sa-l absoarba.” Devenise un ginditor, un “iubitor de intelepciune” care cerea raspuns la “de ce-uri?”. Si indiferent care era raspunsul, el trebuia sa-l simta si sa-l traiasca. Atit stia – sau cel putin simtea – el pe atunci; si acesta a fost si cauza care i-a hotarit cursul intregii sale vieti, pina in clipa mortii sale. Capitolul 2 “Semintele Revoltei” Motto: “Greselile oamenilor mari sint mai roditoare decit adevarurile oamenilor mici.” Friedriech Nietzsche In toamna anului 1952 Eugen a intrat la Colegiul Pomona, din sudul Californiei, si s-a cazat la unul dintre caminele studentesti. Intre timp, adolescentul din liceu se transformase intr-un tinar inalt, suplu si bine format fizic. Avea tenul alb, barbia ferma, o dantura perfecta, un nas lunguiet si neobisnuit de drept, o frunte inalta si un par castaniu foarte des, pe care si-l pieptana pe spate. Insa ceea ce intriga si atragea cel mai mult la el, erau ochii – mari, ginditori si de un albastru profund. De obicei purta o camasa alba cu minecile suflecate. Alaturi de Colegiul Stanford, Pomona era considerat printre cele mai bune colegii particulare din California. Era considerat deasemenea si ca unul dintre cele mai chic colegii americane de arte liberale. Ca si Harvard a fost intemeiat de Congregatia Protestanta din New England. Cunoscut si ca “Oxfordul portocaliu”, a fost structurat dupa modelul oxfordian al colegiilor independente asociate . Multi dintre profesorii Pomonei proveneau din Liga Ivy a Colegiilor; unii chiar aveau titlul de academicieni Rhodes. Deoarece fiecarui profesor ii revenea in medie cam l0 studenti, se acorda multa atentie fiecarei persoane in parte. Insa competitia era foarte mare: pentru fiecare student admis, trebuiau sa cada alti trei. Colegiul Pomona, cu fundalul sau congregationist inca mai constituia un cadru de valori conservatoare. In anii ce au urmat razboiului, atmosfera era linistita si calma. Cladirile albe, sirurile de eucalipt si arbusti de piper ca si gazonul bine intretinut, se reliefau placut pe cerul albastru, toate fiind penetrate de o clima mediteraneeana calma si blinda. Orasul din imediata apropiere nu avea decit 4000 de locuitori. Ca si in celelalte colegii mici se punea un accent extraordinar de mare pe popularitate. Toata lumea stia cine este “popular” si cine nu. Studentii care indeplineau cel mai bine conditiile impuse de acest joc erau porecliti “Fantome” – adica modele de abnegatie si cinste si care serveau de sfatuitori proaspetilor “boboci”. Si dupa cum isi aminteste un student din vremurile acelea, “visul fiecarei fete era sa se marite cu o Stafie”. Majoritatea Stafiilor erau si “Nappies” – adica membri ai celebrei fratii “Nu Alpha Phi”. Ca si in liceu, era foarte la moda “sa fii pe roti” si sa faci escapade peste tot locul. Dintre distractiile categoriei “populare” erau salile de dans, petrecerile de pe plaja si in special fotbalul. Inainte ca meciul sa inceapa, se organizau intreceri in jurul unui foc de tabara, timp in care se cinta imnul Colegiului. Printre alte evenimente importante care insoteu botezul bobocilor mai erau si intrecerile intre fete, dar si o salbatica incaierare intre “batrini” si “boboci”, intr-o groapa cu noroi. Pentru Eugen care abia acum trecea paragul celor l8 ani, toata aceasta goana dupa faima si succes, il lasau cu totul indiferent. Daca acesta insemna “viata adevarata”, atunci devenea din ce in ce mai dezgustat de ea. Si desi continua sa afiseze aceeasi demnitate rezervata si personalitate meditativa din anii trecuti, incepusera sa fiarba si in el patimile. Acum il
  9. 9. preocupa doar un singur lucru: sa afle de ce exista el, sa “cunoasca”, sa inteleaga realitatea in sensurile ei cele mai profunde. §§§§§ Pentru a gasi un raspuns la aceasta “ultima intrebare”, Eugen si-a folosit bunul sau cel mai de pret: Intelectul. A inceput un studiu foarte serios asupra filozofilor occidentali, urmind chiar citeva cursuri la facultatea de filosofie. Unul din profesorii sai a fost Frederik Sontag, un om dur si exigent, o adevarata legenda vie a Pomonei. La sfirsitul primului sau an de facultate, a scris o lucrare in care folosindu-se de mintea sa logica, de cunostintele sale stiintifice si matematice si inspiridu-se putin din geniul lui Spinoza, a asternut pe hirtie concluziile filozofice la care ajunsese. In aceasta lucrare intitulata “Dumnezeu si om: Legatura dintre ei”, Eugen scria: “Univers” este termenul meu pentru “Dumnezeu”. Este o imbunatatire a termenului anterior caci, dupa parerea mea reda cu mai multa acuratete conceptul de “impersonal, unificat”, pe care doresc sa-l prezint... Toata stiinta indica existenta unui univers, totalitatea tuturor lucrurilor. Nimic din stiinta nu indica existenta unui Dumnezeu in afara Universului. In ceea ce ma priveste, devreme ce nu mi-am elaborat propria mea teorie a cunoasterii, declar de dragul convenientelor ca pot dobindi cunoasterea (cel putin atit cit poate fi ea obtinuta) prin stiinta. Cu alte cuvinte, cred in cautarile stiintei care indica existenta unui Univers; resping conceptul de “Dumnezeu independent”, din cauza dovezilor insuficiente”. Aceasta era concluzia la care l-a putut aduce intelepciunea sa empirica; nici chiar mintea lui Spinoza nu putea face mai mult. In ceea ce priveste scopul vietii, Eugen scria: “Scopul omului in viata este acela de a exista – si nu oricum, ci fericit... Omul trebuie sa traiasca pentru aceasta fericire si sa priveasca timpurile cind nu este fericit doar ca o trecere catre timpuri mai bune; iubirea sa pentru Univers il va atrage catre timpuri mai bune”. Intre timp, in paralel cu asemenea idei, Eugen ajunsese sa respinga in totalitate protestantismul copilariei sale. In ciuda iubirii pe care o simtea pentru parinti, incepuse sa urasca aceasta cultura prozaica, satisfacuta de sine si orientata spre consum, a propriei clase sociale. Simtea ca ideea lor de Dumnezeu este tulbure si provinciala, nedemna de cineva care aspira la culmile cele mai inalte ale intelectului; religia lor era doar o acceptare tacita a unor raspunsuri facile de catre niste oameni inspaimintati sau care pur si simplu nu erau in stare sa priveasca mai adinc in natura lucrurilor. Pentru Eugen, Protestantismul reprezenta status quo- ul: oameni traind pentru acesta lume, bucurindu-se de o fericire paminteasca, incercind sa-si infrumuseteze, sa-si justifice si sa-si faca mai suportabila existenta lor de fiecare zi, recurgind la “partea religioasa” a vietii lor. De vreme ce el se simtea diferit de status quo-ul amintit, devenise constient ca nu se va putea niciodata ajusta la parametrii lozincii Americii protestante: “O familie fericita”! Numai gindul la o asemenea viata, ii devenise de nesuportat. Refuza sa accepte raspunsurile “de-a gata”. Dorea sa evadeze, dar in lipsa unui asemenea loc, a ramas doar in starea de rebel. In acelasi timp, fie ca-si dadea seama fie ca nu, sufletul lui inseta dupa ceva mult mai “spiritual” decit intelectualismul sec al lui Spinoza. Adesea tinerii idealisti care se razvratesc impotriva Crestinismului copilariei lor, care nu pot accepta nimic din ceea ce depaseste puterea lor de intelegere si care totusi sint in cautare a ceva care sa le satisfaca nevoile lor spirituale, se pot lasa ademeniti in vrejele diverselor sirene. In peregrinarile sale prin filosofia occidentala, Eugen a fost atras de una dintre cele mai seducatoare dintre acestea: Friedrich Nietzsche. In timpul anilor de liceu citise in original “Asa graita Zarathustra” si impresia fusese coplesitoare. Eugen avea citeva puncte comune cu Nietzsche. Ambii erau cautatorii idealurilor nobile,
  10. 10. implicati intr-o investigare intensa si pasionata a chestiunilor fundamentale; amindoi se nascusera in atmosfera religioasa a Protestantismului care desi le promisese totul, nu le daduse nimic; amindoi erau introvertiti, simtindu-se izolati de ceilalti oameni si trecind prin suferinte interioare pe care ceilalti nu le puteau intelege; amindoi detestau cliseele, servilismul si “mentalitatea de turma”, pentru care Protestantismul putea servi ca un exemplu stralucit. Dupa multi ani de la terminarea colegiului, descriind revolta lui Nietzsche impotriva Crestinismului, Eugen scria: “A fost un temperament cu adevarat romantic si era deschis ideilor marete... In tineretile sale a fost un seminarist Protestant, insa ajunsese sa-l urasca deoarece zarise in el principiul slabiciunii. Si bineinteles ca avea dreptate, caci Luther scosese din ideologia protestanta tocmai notiunea de lupta ascetica, lasind in loc ceva foarte friabil care nu satisfacea nici inima si nici mintea... In felul acesta, Nietzsche n-a putut vedea pe nimeni luptindu-se, n-a vazut mari asceti si nici eroi ai crestinatatii si din toate acestea el a tras concluzia ca intreaga crestinatate era o farsa monstruoasa, o mare deceptie ce apasa asupra umanitatii si care nu putea satisface o minte care dorea adevarul si care era plina de superstitii. Nietzsche era ferm convins ca se putea cunoaste doar ceea ce era rational, astfel ca el a respins tot ceea ce depasea sfera rationalului. Pe de alta aprte, el a observat ca Crestinismul nu se adreseaza deloc inimii si ca era atit de tras in jos, incit devenise plapind. El vedea in Crestinism doar un mijloc simplu de a-i tine pe oameni linistiti si multumiti cu agoniseala lor si tot el mai spunea ca toate acestea erau specifice instinctului de turma”. “Nietzsche insusi era dotat cu cele mai alese instincte naturale pentru noblete si lupta. A fost un asiduu cercetator al literaturii grecesti. Una dintre primele sale lucrari vorbeste despre elementul dionisian in Grecia. Pina la el, Grecia fusese privita ca patria traditionala a clasicului Apollo, insa el a demonstrat ca Grecia era plina de lupta in acelasi timp, de sentimentul romantic care-l simbolizeaza pe Dionisos. Si asta a dorit si el sa fie, sa fie asemenea lui Dionisos, straduindu-se continuu, luptind mereu pentru ceva mai inalt”(2). Acesta dorinta a lui pentru lupta si nevointa de care el nu-si dadea seama pina atunci, era de fapt o nazuinta dupa acea “ascesis” respinsa de Protestanti. Lupta lui Nietzsche adaugata respingerii Crestinismului, l-a condus in cele din urma la notiunea de “Supraom”. “Omul”, spunea Nietzsche, “este mic si slab”; “el nu este vesnic; el trebuie sa fie depasit si Supraomul trebuie sa-l inlocuiasca”. Ani mai tirziu, Eugen a trebuit sa observe ca “raspunsul la problema lui Nietzsche este Sfintul Antonie cel Mare, care a depasit omenirea – dar si propria sa natura umana – pentru a deveni “inger in trup”. Pe atunci insa, Eugen nu era familiarizat cu aspectele profunde ale ascetismului crestin. “Nietzsche”, spunea Eugen, “a scris niste poezii minunate despre latura intunecata a vietii, adincul miezului de noapte, singuratate, etc.” Aici se referea la poezii ca: “Cintec de noapte” in care Zarathustra da glas sentimentelor sale: “Noaptea a sosit; acum toate fintinile vorbesc mai tare. Si sufletul meu insusi este o fintina... Ceva nelinistitor, este ceva nelinistitor in mine; tinjeste sa capete o forma. Este ca si cum ceva din mine ar tinji dupa iubire... Dar, vai, raceala ma-nconjoara, mina imi este arsa de raceala ghetii... Noaptea a venit, dar vai, caci trebuie sa fiu lumina! Si insetat dupa nocturn! Si singuratate”.(3) Cu siguranta ca in timpul acestei nefericite perioade a maturitatii sale trebuie sa se fi identificat si el cu astfel de tinjiri intunecoase si chinuitoare. Ultimii 12 ani de viata ai lui Nietzsche au fost marcati de nebunie, timp in care nu a mai fost in stare sa scrie nimic. Desi au fost multi aceia care au sustinut ca nebunia in cazul lui Nietzsche s-a instalat brusc, au fost si cazuri – ex. Th. Mann – care i-au recunoscut evolutia gradata in cariera filosofului. Ideile nebunesti ale lui Nietzsche erau rodul firesc al semetei filosofii a nemtilor idealisti si chiar a lui Spinoza, care in negarea sau atenuarea realitatii lui Dumnezeu, au condus la idolatrizarea sinelui, la absurd si nihilism. Iar Nietzsche, profetul nebun, s-a scufundat in adincuri precum dragonul lui Wagner, in focul poetic al noii religii a
  11. 11. Supraomului, Antichristului. Si oricit de nebuneasca ar fi fost acesta religie, tinarului Eugen i- a aparut mult mai rezonabila decit ceea ce vedea el in Crestinismul efeminat si diluat al timpului sau. Capitolul 3 Nonconformistii Motto: “Adesea Dumnezeu ii izoleaza pe aceia pe care si-i alege, ca sa nu se poata intoarce decit spre El, si astfel el sa ni se arate noua” Alison Eugen si-a inceput cautarile sale filosofice indepartind din start insasi obiectul cautarilor sale. In adincurile cele mai profunde ale sufletului sau, o mina sigura il conducea spre Dumnezeu, insa mai avea de parcurs un circuit intreg pina sa se reintoarca la punctul din care a plecat. Tineri ca Eugen, aflati la virsta unor acute cautari de sine si foame spirituala, puteau oricind sa cada in disperarea de a nu-si gasi rostul in lumea materiala si, ca sa-l citam pe J. Keates “sa fie aproape indragostiti de moartea cea alinatoare”. Desi nu sint indicii ca Eugen ar fi avut inclinatii spre sinucidere, este sigur totusi ca a existat si in el o dorinta de a muri. In viltoarea aceea de neclaritati si confuzii a existat o singura persoana careia a inceput sa-i deschida portile lumii sale launtrice. Acesta era o tinara studenta pe nume Alison. In noiembrie 1952, Eugen a plecat la o auditie de muzica clasica la Bridges Auditorium. Cind a ajuns sub impresionantele arcade ale salii, peste cerul cenusiu de iarna aproape ca se lasase inserarea. Pe atunci, cladirea Bridges era cel mai mare amfiteatru din California, iar pe coloanele sale sculptate in stil grecesc erau incizate nume de mari compozitori. Dupa concert, in drum spre casa, dadu peste o cunostinta de la facultate, un student pe nume Dirk Van Nouhuys. Cu el, era prietena lui, Alison. Eugen o stia de la un curs de “Istorie a civilizatiei apusene”, dar nu avusese ocazia sa-i vorbesca pina atunci. Pe de alta parte, Alison i-a remarcat imediat demnitatea fireasca cu care se purta, faptul ca arata bine, insa ceea ce a impresionat-o cel mai mult a fost acea profunzime ciudata si melancolica din ochii lui. Dupa ce Dirk a facut prezentarile, l-au invitat la o cafea. Invitatia odata acceptata, s-au indreptat catre “Sugar Bowl”, o cafenea micuta si ieftina, tinuta de doua doamne forte respectabile. Incalziti de cafea, au vorbit o multime despre bucata muzicala pe care tocmai o ascultasera si impresiile ce le lasase asupra fiecaruia dintre ei. §§§§§ Dupa intilnirea aceea providentiala din noiembrie, Dirk, Eugen, Alison si inca vreo citiva, au inceput sa mearga sa invete la Sugar Bowl. Si-au alcatuit chiar si un grup format din nonconformistii facultatii, studenti interesati si de altceva decit de “popularitate si succes”. Intocmai ca si vechiul grup din liceu si acesta era cimentat de pasiunea comuna pentru muzica, arta si literatura. Alison, ca si Eugen, era o fiinta tacuta si profund insingurata. Provenea dintr-o familie de artisti, in care mama fusese cintareata de opera, iar unul din unchi, scenarist. Cind altii se mai leganau inca in visurile adolescentei, ea gusta din plin paharul amaraciunii si durerii. In viata ei existasera momente atit de ingrozitoare incit nici nu suporta sa si le mai aminteasca, iar pina la virsta de 8 ani, nu-si mai amintea nimic. Personalitatea dominatoare si uneori nemiloasa a mamei sale, o facusera sa se retraga ca intr-o cochilie, astfel ca era foarte timida
  12. 12. in relatiile cu ceilalti. Incerca sa si-o ia de model pe bunica sa – o crestina deosebit de evlavioasa; intoarecerea ei la credinta s-a facut datorita poeziilor lui T.S. Elliot, facind-o sa devina o crestina foarte zeloasa si devotata. Unii, vazindu-i silueta fina, fata cu trasaturi bine marcate si parul blond pina la umeri, ziceau ca seamana perfect cu actrita Lauren Bacall. Ea insa, ar fi preferat sa semene mai curind cu Jennifer Jones, actrita care o interpretase pe Sf. Bernadette de la Lourdes, in anii copilariei ei. Dirk Van Nouhuys (care insistase ca numele sa i se pronunte Dairk) era un tinar neobisnuit. Inzestrat cu o minte stralucitoare, incepuse facultatea la virsta de 14 ani (avea 15 cind i-a intilnit pe Eugen si pe Alison). Avea o cultura muzicala deosebita si dorea sa devina scriitor profesionist. Pe moment, notele de la Cursul de creatie in limba engleza nu erau grozave deoarece avea o ortografie ingrozitoare. Insa cind Alison a inceput sa-i corecteze ortografia, notele au devenit exceptional de bune. Provenea dintr-o familie foarte bogata, care nu-l silise niciodata “sa devina cineva”. De Sarbatoarea Recunostintei tot grupul a plecat sa-si petreaca vacanta in somptuasa resedinta a parintilor sai din Berkeley. Desi era cel mai mic din grup Dirk avea un foarte dezvoltat simt al umorului si un talent deosebit in a pune porecle oamenilor – spre exemplu, prietena sa era “obiectul cu capul impaiat”. Totusi, Eugen a ramas si in noul grup cu porecla primita in liceu – “Oign”, ajungind sa-si semneze pina si scrisorile in felul acesta. Alt membru al grupului era Albert Catrer, un student din anul IV istorie. Deosebit de matur pentru virsta sa, Albert era foaret echilibrat, intotdeauna simpatic, intelegator fata de ceilalti si gata sa asculte. Mai avea de sustinut citeva examene la Universitatea Princeton ca sa poata preda engleza la universitate. Printre tinerele fete din grup era si Lee Van Deventer, viitoarea sotie a lui Albert care ca si el, era o fiinta plina de compasiune. O mare iubitoare de conversatie aleasa, era in ultimul an la Cursul de Literatura comparata, urmind sa devina mai tirziu profesoara. Mai era si Claire Isaacs, o fata foarte deschisa si cu picioarele pe pamint, studenta in ultimul an la teatru si care preluase rolul de “mama” a grupului. Desi nu era religioasa, Claire era totusi foarte mindra de originea ei iudaica. Grupul mai avea si un student la muzica, Laurence McGilvery, care pe atunci tinea la mare cinste operele lui Wagner. Era un tinar modern si sofisticat, fiind foarte interesat de tot ceea ce se chema arta. Mai tirziu a devenit publicist independent si furnizor de carti de arta. Mai era si John Zeigel, un candidat la preotie in Biserica Anglicana. Foarte bine educat pentru virsta sa, John studiase limba latina timp de 4 ani la un seminar pentru baieti condus de Episcopia Ordinului Sfintei Cruci. Avea o voce minunata si noptile putea fi auzit psalmodiindu-si rugaciunile in limba latina. Iubea arta rafinata a bisericilor apusene, cintul lor gregorian si ceremonialul lor stravechi. Ca si Alison, desi inca nu-si gasise adevarata pace si bucurie in credinta, inca mai incerca sa-i prinda sensul. Era in ultimul an la un Curs de limbi clasice la Pomona si ca si Albert, urma sa devina profesor de engleza la facultate. Dintre toti, Omul pe care il admira Eugen era Kaizo Kubo, un american de origine japoneza. Kaizo avea 24 de ani, deci mult mai matur decit ceilalti, si era venit prin transfer la Pomona. Desi nu apartinea aripii “populare”, era unul dintre cei mai respectati studenti din complex, datorita inaltului simt al onoarei si integritatii de care dadea dovada in relatiile cu ceilalti. Dupa incidentul militar din Pearl Harbour – cind Kaizo avea doar l4 ani – el si familia lui fusesera “evacuati” impreuna cu multi alti japonezi amaricani intr-un lagar de concentare cu regim special. “Nu port pica Americii”, obisnuia el sa spuna. “Daca japonezii ar fi fost in locul americanilor, ar fi fost mult mai cruzi”(1). Familia sa era saraca: amindoi parintii munceau ca zilieri, impachetind fructe si culegind rosii sub un soare arzator. In 1950, nu la mult timp dupa moartea tatalui sau, s-a inscris la Colegiul
  13. 13. Reedly Junior din San Ioaquin Valley. In anul II s-a tranferat la Pomona la sectia de istorie, primind si o bursa integrala. In anul III ca sa-si poata plati masa si cazarea, a trebuit sa lucreze ca pedagog intr-unul din dormitoare. Ca si Eugen, Kaizo era un om singuratic, rezervat si de nepatruns, insa atunci cind vorbea, o facea cu simplitate si intensitate. Nu s-a implicat niciodata cu adevarat in grupul sau de prieteni si parea ca se simte exclus – ceea ce de fapt si era – lucru explicat de Albert prin nefericitele experiente pe care le traise in acel lagar de concentrare. Oricum, petrecea foarte mult timp cu Eugen. Toti colegii de la facultate si-l amintesc pe Eugen ca fiind “genial” si relatiile cu el purtau amprenta unei anumite demnitati. Isi aminteau de spiritul sau viu, de capacitatea lui de a vedea lucrurile atit de diferit si de remarcile sale atit de deosebite in legatura cu viata, care pe atunci ii faceau pe toti sa se tavaleasca de ris. Toti prietenii sai baieti ii apreciau calitatile sale atletice. “Era extraordinar de puternic” spune Dirk. Ori de cite ori se reunea grupul – volei sau baschet – Eugen se arunca in joc cu atita pasiune incit era o adevarata catastrofa sa te afli in echipa adversa. In ciuda acestei camaraderii, totusi Eugen a ramas in mintea multora ca un “enigmatic”. Observau cum adesea pornea noptile in lungi plimbari de unul singur, meditind ore in sir. John isi amintea cum de multe ori parul ii cadea in neoriduiala, dindu-i aproape o infatisare de nebun. Numai multi ani mai tirziu au aflat ei ce adincimi de singuratate, amaraciune si disperare zaceau in prietenul lor cu vorba domoala. Asa cum am mai spus, in afara de Alison nu mai era nimeni pa fata pamintului in fata caruia Eugen sa-si poata deschide sufletul si sa-si arate si durerea. Relatia ce se infiripase intre ei in urma acelei intilniri de la Sugar Bowl, nu avea nimic de-a face cu interesele comune. In multe privinte erau foarte diferiti unul de altul. In timp ce Eugen era un ateu de factura nietzscieana, Alison era o buna crestina. In timp ce el era miscat doar de idei si trebuia sa treaca ceva timp pina ce lua o decizie, ea era miscata de sentimente si era mult mai impulsiva. Si in timp ce el studia filosofia, ea studia clasicii romantici, scriitoarea ei preferata fiind Emily Bronte. “Totusi”, spune Alison, “ne intelegeam unul pe celalalt”. Amindoi erau tipuri de oameni dificil de inteles de catre ceilalti. Erau amindoi solitari si se simteau stinjeniti in prezenta altora. “Nu prea simteam nevoia sa ne explicam starile sufletesti unul altuia – ci parea ca intotdeauna ne intelegeam fara explicatii. Nu trebuia sa ne punem masti sau sa ne justificam unul in fata celuilalt”. §§§§§ In timpul primului sau semestru de facultate, Eugen a stat in camera cu un student de la matematica. Daca e sa ne luam dupa John “acest tinar studia neincetat problemele de matematica, nu zimbea aproape niciodata si nu avea nici cel mai vag simt al umorului. Eugen nu se intelegea deloc cu el si nu se potriveau deloc ca tovarasi de camera.” Este interesant de observat ca acest coleg al sau de camera reprezenta tipul de student pe care si l-ar fi dorit profesorul sau de matematica din liceu. Si dupa cum tot John spune: “Odata ce Eugen a descoperit filosofia, toate s-au schimbat pentru el”. Dupa primul semestru, Eugen abia astepta sa scape de camin, astfel ca s-a mutat la o gazda ieftina, care avea si o intrare separata. Ca si Kaizo, a trebuit sa munceasca in toti acesti ani ca sa-si poata plati chiria. Alaturi de Sugar Bowl, camera lui Eugen a devenit al doilea loc de intilnire pentru grupul de prieteni. Una din manifestarile nonconformiste ale grupului era sa-si prelungeasca intilnirile mult peste ora 10 seara – ora de stingere in camin. Desi aceste fapte cu greu ar putea fi numite revolutionare totusi, grupul emana un anume fel de antagonism in complexul studentesc. “In toamna anului 1953”, isi aminteste Laurence McGilvery, “un coleg cu aspiratii politice a
  14. 14. candidat si a fost ales ca Presedinte al anilor IV, avind ca platforma: “Cum sa devii nonconformist?” Cu siguranta ca noi eram cei vizati, bietii de noi, cu aspiratiile noastre nedefinite si inflacaratele noastre conversatii de la Sugar Bowl si petrecerile nocturne din incinta teatrului grecesc si din Walsh”. “Cind mergeam la Eugen, stateam toata noaptea ascultind muzica clasica si vorbind despre “lucruri mari”“ (Alison). “Vorbeam in general despre sensurile vietii” – desi daca este sa ne luam dupa unii musafiri ocazionali, “se vorbea despre carti, muzica, pictura si sculptura”. “Cind subiectul se muta catre Dumnezeu, John se plingea intotdeauna ca a trebuit sa renunte la femei ca sa poata deveni preot. El credea – spunea Alison – ca cei mai buni preoti erau celibatari si dorea ca toata lumea sa stie ce sacrificiu urma el sa faca”. La aproape toate intilnirile acelea, Eugen raminea tacut ca de obicei, ascultind totul cu atentie. Aprecia cu adevarat compania in care se afla si nivelul intelectual al grupului, insa de multe ori simtea ca toate aceste discutii despre sensurile vietii nu erau decit vorbarie goala. El dorea sa “faca” ceva, chiar daca inca nu prea stia ce. Cind se intimpla sa ia parte la discutii, o facea doar ca urmare a provocarilor lui John privind ideea despre Dumnezeu. “Eugen era un iconoclast”, isi amintette John. “Spunea intentionat lucruri care stia ca ne vor soca si apoi astepta reactiile noastre”. Uneori iesind din tacerea sa neobisnuita, lansa in mijlocul discutiilor noastre o afirmatie care ne lasa perplecsi. Capitolul 4 Cautarea Realitatii Motto: “Ce vedem sau ni se pare E un vis intr-o visare”. Edgar Allan Poe Adicindu-se in studiul filosofiei, lui Eugen nu i-a trebuit mult timp sa-si dea sema de limitele ratiunii discursive. Raspunsurile pe care si le daduse la intrebarile despre existenta din eseul “Dumnezeu si om: Relatia dintre ei”, probabil ca nu fusesera convingatoare nici atunci cind le scrisese. Nu ramasese deloc impresionat de lucrarile Rationalistilor pe care-i studiase la cursul de filosofie si nici de argumentele scepticului Hume, filosoful care a transferat credinta Rationalistilor in ratiune, doar pentru ca se putea spijini pe o capacitate inferioara: “simtul practic”. Intr-un eseu asupra filosofiei lui Hume, Eugen l-a caracterizat intr-un cuvint: “Este o filosofie ieftina. Emana un aer de rind... Incercind sa afirme obisnuitul, el neaga neobisnuitul. Si atunci cum ramine cu subtilele experiente umane din arta, religie si oricare alt domeniu in care se cere putina imaginatie, cind se abordeaza o viziune care depaseste obisnuitul.” Deasemenea si-a dat seama ca nu prea are de cules multe nici din filosofia lui Schopenhauer. Intr-un eseu intitulat “Schopenhauer: Sistem si Comentariu” scria: “Noi nu-i acceptam pesimismul lui Schopenhauer nu pentru ca am avea noi o viziune mai impunatoare, ci deoarece Schopenhauer nu ne vorbeste ca unul care stie, ca unul care a avut cu adevarat o viziune asupra naturii lucrurilor... Natura lucrurilor este de neinteles in esenta ei si nu poate fi cunoscuta prin intelect... Se cere o alta relatie intre individ si aceasta “realitate”; ce-ar putea fi oare? – sentiment, intuitie, un alt ceva? Nu putem sti...” Ani mai tirziu Eugen isi aminteste: “Eram doar un student in cautarea unui anume adevar in filosofie, adevar pe care nu il gaseam. Eram deja plictisit de filosofia occidentala”. Chiar si Nietzsche (desi acesta numai plictisitor nu ar putea fi numit) nu facea decit sa alimenteze acesta revolta interioara impotriva societatii. Era deci inevitabil ca cercetarile sale sa intre in sfera religiei. “De ce studiaza cineva religia?” – s-a intrebat el odata. “Sint multe motive intimplatoare, insa exista doar un singur motiv in care persoana se implica cu sinceritate: intr-un cuvint, acela de
  15. 15. a veni in contact cu realitatea, de a gasi o realitate mai profunda decit cea de fiecare zi, care este atit de schimbatoare, care putrezeste nelasind nimic in urma si care nu ofera o fericire durabila sufletului omenesc. Orice religie care este sincera incearca sa ne puna in legatura cu acesta realitate”. §§§§§ In noiembrie l953, pe cind era in anul II, Colegiul Pomona a fost vizitat de Dr. Allan Watts, un englez fascinant si extraordinar de inteligent ce urma sa devina unul dintre cei mai populari lideri spirituali ai tinerei generatii. In anii ’40, Watts fusese preot anglican, timp in care i se dusese vestea ca unul dintre cei mai progresisti si mai inteligenti teologi. In caretea “Priveste sufletul”, lucrare cu care si-a luat si examenul de doctorat, el declara: “Religia bisericeasca este spiritualmente moarta” si ca ea trebuia sa fie inlocuita de o “intelegere interioara, spirituala si mistica a stravechii esente traditionale a intelepciunii... de o experienta constienta de a fi una cu insasi Realitatea” (2). Recenziile asupra cartii au fost entuziaste. Un scriitor Romano-Catolic nota: “O consider printre cele mai bune carti – de fapt o lucrare de prima marime – din ultimii ani in domeniul religiei. Reuseste sa ajunga la probleme fundamentale, dezvaluie cu sinceritate slabiciunile Bisericii Protestante contemporane si incearca chiar o diagnosticare si o extirpare a raului in singurl fel prin care acesta poate fi efectuat si anume printr-o doctrina ce aduce satisfactie la nivelul de vaza metafizic. Merge si mai departe admitind contributii ale religiilor orientale care nu sint prezente in religia apuseana contemporana. Mai mult decit atit, ne arata cum traditionala dogma apuseana a Intruparii si Rascumpararii poate fi reconcialiata cu religia intuitiva a Orientului cum ar fi spre exemplu Buddismul zen. Acestea sint realizari extrem de importante”. Un recenzor episcopal, Canon Iddings Bell, afirma undeva ca lucrarea lui Watts este “una dintre cele 6 lucrari importante din domeniul religiei, publicate in secolul 20”. In 1950, in toiul unor controverse publice, Watts a fost obligat sa renunte la preotie si sa paraseasca si Biserica Anglicana. Un an mai tirziu, si-a gasit un post de profesor la nou infiintata Academie Americana de Studii asiatice, din San Francisco iar in 1953 a devenit decanul ei. Acum era etichetat ca orientalist specializat in budismul zen.(3) Asa cum am mai spus, anii ’50, au fost timpuri de complezenta intelectuala. In ciuda faptului ca Statele Unite tocmai incheiasera un razboi cu Japonia – sau poate tocmai din cauza aceasta – Buddismul Zen nu era cunoscut mai deloc in occident, fiind studiat doar de o mina de poeti si scriitori ce tineau de o generatie anterioara miscarii Beat. Insa bratul balantei incepea deja sa se incline in partea cealalta, iar Allan Watts a fost printre primii care a simtit aceasta schimbare de directie si a alergat in intimpinarea ei. John, care il cunostea pe Watts din Biserica Anglicana, i-a lamurit pe toti cei din grup ca trebuie neaparat sa vina sa-l audieze pe acest om. Cinci dintre ei – John, Dirk, Albert, Laurence si Eugen – au asistat la conferinta tinuta de Watts in amfiteatrul Colegiului Pomona. Watts si-a surprins tinerii sai auditori spunindu-le din start ca intreaga structura a gindirii apusene pe care ei o studiau era gresit orientata. Occidentul, spunea el, s-a obisnuit de mult timp sa priveasca realitatea intr-un mod conceptual, indirect, intotdeauna “aflind” despre ea, insa niciodata “cunoscind-o” pe ea. De indata ce “gindesti” un lucru – transformindu-l intr-un simbol sau o lectie de morala – l-ai si pierdut. Lumea gindurilor foloseste simboluri si cuvinte pentru a reprezenta lucruri concrete, acestea nefiind acelasi lucru cu realitatea insasi (4). Secretul vietii consta in a nu te “gindi” la ea ci in a o “trai”. Acesta este si Zenul. Nu este o filosofie, ci modul de a fi al lucrurilor in realitate. Si in timp ce spunea acestea, a luat un pahar cu apa de pe masa din fata
  16. 16. lui; “Nu este totul sa privesti acest pahar cu apa si sa-l definesti, ci”, continua el, “......” – si varsa paharul cu apa pe podium. Din cite-si amintea Eugen, acel moment a fost foarte “dramatic”. “Watts era un vorbitor extraordinar” spune Albert. “Am fost cu totii foarte impresionati”. Pe linga faptul ca era foarte inteligent, provocator si distractiv, Watts era si un om foarte citit, retinind atentia studentilor cu multe nume de sfinti, intelepti si scriitori mai putin cunoscuti. Parasind amfiteatrul, Eugen si prietenii lui nu au vorbit decit de ideile lui Watts si de interesul suscitat de ele. Se pare ca dintre toti numai Eugen nu era dispus sa lase lucrurile asa, neterminate. O noua si neasteptata cale i se deschidea in cautarile sale, una ce parea sa o taie de-a dreptul prin tot ceea ce-l plictisise pina acum. Daca scopul religiei era de a deschide realitatea catre cel care o cauta, atunci Zennul ii aparea ca ceva ce-l putea conduce chiar in inima problemei. Intr-un eseu pe care l-a scris pentru cursul de engleza din l954, Eugen nota: “Ca sa fim sinceri, zennul nu are carti sacre, dogme, ritualuri sau concepte despre Dumnezeu, suflet, Rai – toate acestea fiind niste conceptii superflue, tinzind mult prea des sa se intrepatrunda intre individ si iluminarea sa, decit sa-l ajute in mod efectiv sa ajunga la ea... Zennul poate fi privit ca insasi esenta civilizatiei Estului indepartat”. Probabil ca era inevitabil ca un tinar ateu ca Eugen sa nu fie atras de buddismul zen, care nu cerea nici credinta, nici devotiune catre un Dumnezeu anume si care de fapt nu cerea decit credinta in experienta senzoriala a fiecaruia. Asa cum isi dadea el seama, zennul avea o profunzime intelectuala mult mai mare decit Protestantismul pe care-l respinsese; avea o anume “practica”, mai provocatooare, care implica un anume grad de renuntare dar si un considerabil efort fizic si mental (gasind astfel si “asceza” pe care o cauta); si in plus mai avea si o traditie cu o vechime de mai bine de 1000 de ani inainte de Reforma Protestanta. Cert era, ca avea un aer mai “diferit” de semicrestinismul cartierelor marginase americane, iar a intelege o conceptie despre lume care era atit de exotica si atit de straina lui, constituia o provocare pentru mintea sa. Pina la urma, practica zen avea posibilitatea sa te conduca la iluminare, la o “brusca” trezire la realitate. Potrivit invataturii buddiste, lumea materiala, lumea simturilor, era doar o iluzie, dupa cum erau si ideile insasi. Pentru Eugen care se simtea strain in lumea din jurul sau, trezirea din acesta “iluzie” reprezenta o adevarata mina de aur. Desi practicile sale nedevotionale erau centrate mai curind pe minte decit pe inima, Zennul totusi tinea catre experimentarea elementara de dincolo de logic si rational. Intr-un alt eseu scria: “Se poate ajunge la aceasta cunoastere universala fara nici un fel de “metoda”; problemele nu se aprofundeaza “pas cu pas”, ca in cazul cunoasterii discursive – ci acesta isi face aparitia direct si in intregime, intr-o unica clipa, rupta de timp. Este o “trezire”, o constientizare a unei stari de lucru ce exista dintotdeauna; deci, prin urmare, ea nu poate fi “cautata” si nici “obtinuta”, ci doar “pregatita”. Lui Eugen, moartea i se parea un mijloc atragator de a scapa de chinuitoarele sale sentimente de izolare fata de ceilalti. Dar oare, nu era cumva iluminarea buddista un mijloc mult mai promitator de “a muri”? “Nirvana”, scria el, “reprezinta incetarea sentimentului de agatare, “explozia” flacarii dorintei. Este o moarte, o “savirsire” – savirsire atit in sensul de “terminare” cit si de “desavirsire”. Odata cu incetarea dorintei, se termina si toate necazurile”. Capitolul 5 Omul din spatele mastii Motto: “Oh, minte Mintea are inaltimi, Faleze tomnatice
  17. 17. Inspaimintatoare, diafane, neintelese de om”. Gerard Manley Hopkins (1) Dupa parerea prietenilor sai, cea mai fenomenala caliate a lui Eugen era extraordinara sa aptitudine pentru limbi straine. In primii doi ani de facultate, Eugen a continuat sa-si perfenctioneze cunostintele de germana si franceza, iar in anul urmator s-a apucat de chineza manciuriana. Albert povesteste cum “ca la cursul de chineza venea si o tinara cantoneza din comunitatea chinezeasca din San Francisco. Spunea ca dupa un an de curs daca inchideai ochii si-l auzeai vorbind, nici nu-ti dadeai seama ca nu este chinez. Se simtea destul de stinjenita din aceasta cauza, caci vorbea chiar mai bine decit ea, si pentru ea era limba ei materna. Poseda o intuitie si un simt deosebit al vizualizarii caracterelor chinezesti, sustinind ca reprezentau cu adevarat ceea ce aratau, desi nimeni altcineva din jurul sau nu-si putea da seama.” De acum Eugen se hotarise sa se specializeze in limbi orientale. Bineinteles ca decizia sa a stirnit rumoare, ca si interesul pe care-l arata pentru Zen si folosofiei orientale, insa Albert o atribuia faptului ca Eugen privea totul ca pe o noua provocare. Coincidenta a facut ca pe vremea aceea Colegiul Pomona sa detina o a doua mare colectie de texte chinezesti din tara (cea mai mare se afla la Universitatea Berkeley), insa deoarece sectia de chineza era foarte mica, multe dintre ele ramineau nefolosite pe rafturi. Deoarece la Pomona raportul numeric profesor-elev era destul de scazut, aproape fiecare student avea cite un profesor care se ocupa de el. Profesorul principal al lui Eugen era instructorul sau de limba si civilizatia chineza, Shou-Yi Chen cu care s-a aflat apoi ani de zile intr-o prieteneasca corespondenta. Tot datorita interesului pe care-l manifesta in zen, s-a apucat si de tirul cu arcul, devenind dupa spusele lui Albert “un minunat arcas”. §§§§§ Desi evita cu grija toate functiile sociale ce puteau aduce popularitate, lua totusi parte la productiile teatrale ale colegiului atunci cind se puneau in scena piese clasice. L-a interpretat pe Ajax al lui Sofocle, intr-o montare universitara. Atit de profund l-a impresionat acesta piesa incit, la scena finala, cind Ajax moare, a plins ca un copil. A mai jucat si intr-o productie franceza, dupa o piesa a lui Moliere. In anii aceia, Pomona a gazduit citiva studenti care urmau sa devina celebri. Impreuna cu Alison, i-au cunoscut pe Frank Capra jr., cu actorul Richard Chamberlain erau colegi de an, iar Kriss Kristofferson era cu un an mai mic decit ei. Eugen mai lucra si ca citet pentru un foarte talentat student indian, pe nume Ven Metha – cel care a devenit mai tirziu unul din faimosii scriitori ai editorialului “New-yorkers”. Cele mai mari succese ale lui Ved urmau sa fie o biografie a lui Ghandi si citeva volume de memorii personale. Pentru o foarte scurta perioada de timp fusese coleg de camera cu John; Eugen ii fusese prezentat de Kaizo – cel mai bun prieten al sau din facultate. “Avem mare noroc ca-l avem pe Gene ca citet”, scria Ved in memoriile sale. “Munca sa era atit de bine organizata, incit parea sa aiba o gramada de timp de petrecut cu mine si imi citea cu asemenea claritate incit aproape ca aveam impresia ca-mi explica lucrurile”(3). Desi ambii erau studenti foarte seriosi (erau membri in Phi Beta Kappa) in multe privinte erau total opusi. Ved, care pasise in Lumea noua cu exact patru ani inainte, avea o mare dorinta de a se integra in sistemul de viata american. Dupa cum reiese din amintirile sale, ii era rusine de cultura si religia sa indiana si nutrea un respect deosebit pentru tot ce era occidental. Tinjea sa faca parte din aripa populara a colegiului, sa aiba cea mai rivnita fata, sa se gaseasca in cea mai grozava fratie, sa fie o “Stafie” si sa ia parte la intrecerile de masini din sudul Californiei.
  18. 18. Acestea erau, asa cum stim, lucrurile pe care Eugen le detesta cel mai mult. Si cum i se facuse deja greata de stilul de viata american, se interesase despre cultura rasaritului. Totusi, la fel ca si Eugen, Ved avea o mare admiratie pentru nobilul Kaizo Kubo. Ved bagase de seama “ca Kaizo studia stiinta de dragul stiintei, in timp ce el ajunsese unde ajunsese deoarece se concentrase pe rezultate.” Orice persoana serioasa ar fi fost atrasa de personalitatea lui Kaizo. “Avea o atitudine serioasa si era demn; era sincer si vesel si era dotat cu o fire perseverenta”. La sfirsitul anului trei, grupul de prieteni a fost lovit de o mare tragedie; cu un an inainte, la sfatul profesorilor si prietenilor, Kaizo a inceput specializarea in istorie. Il cam mustra constiinta pentru aceasta hotirire, caci planuise ca dupa absolvire sa intre imediat in invatamint, ca sa-si poata intretine familia. Isi facea griji si pentru batrina lui mama care trebuia sa munceasca din greu ca sa-l poata tine in scoala. “Ambalatul fructelor este o meserie sezoniera” povestea el “si grosul banilor vin din munca de pe cimpurile cu ceapa. Nu mai suport s-o vad scotind ceapa in fiecare zi. Totusi este atit de fragila...”(4) Cind a inceput sa se apropie timpul de predare a tezelor de licenta, ingrijorarea a inceput sa creasca. Tema aleasa s-a dovedit a fi prea ampla pentru el, iar profesorul care-l ajutase si il sustinuse pina atunci era plecat la niste studii de perfectionare. Isi dadea sema ca nu va putea termina la timp. Era grozav de chinuit de puternicul simt japonez al onoarei. Avea in fata numai imaginea mamei sale muncind la cimp si suferea de un teribil complex de vinovatie fata de ea. Fiind si o fire foarte singuratica a tinut totul ermetic inchis in el, pina ce aproape a atins limitele disperarii. In seara de 2 mai l955, fatala data de predare a tezelor, Kaizo a pus pe pat citeva rinduri de asternuturi si s-a intins pe pat. Si-a indesat pe stomac si pe piept doua perne si si-a tras doua focuri in inima. Desi camuflat de asternuturi si de perne, impuscatura a fost foarte clar auzita de baietii din dormitorul vecin. Au navalit cu totii in dormitorul lui Kaizo pe care l-au gasit intins pe prag, murmurind: “M-am impuscat... Asa trebuia sa fie!” Vestea sinuciderii lui Kaizo l-a afectat puternic pe Eugen. Ca si in copilarie, fenomenul mortii avea un efect puternic asupra lui. Insa de data acesta, moartea a lovit aproape de tinta. Kaizo ii semana in multe privinte, in special in nobletea sufletului, iar Eugen in felul sau tacut, il iubea. In aparenta viata isi urmase cursul ei, sub o pojghita foarte subtire de normalitate si deodata Kaizo nu mai era – fapt considerat de Eugen de preferat celui de a exista. Alison auzise si ea de moartea lui Kaizo si se strinsese cu un grup de prieteni la “Sugar Bowl”. Eugen a intrat si s-a asezat tacut linga tejghea. Alison s-a ridicat si s-a apropiat de el asteptind sa-i spuna ceva, insa el nu scotea nici un cuvint. Dupa o vreme, dupa ce framintase problema pe toate fetele, spuse cu privirile pierdute in zare: “Fiecare dintre noi purtam o masca... si nimeni nu stie ce se ascunde inapoia ei”. Dupa care s- a ridicat de la locul lui si a iesit, urmat de Alison. S-au plimbat ore intregi, fara ca vreunul din ei sa spuna ceva... Capitolul 6 Urmarit de Dumnezeu Motto: “Umblam pe intuneric, calcam in locuri alunecoase si Te cautam in afara mea, negasind pe Dumnezeul inimii mele; m-am pogorit in adincul marii, banuitor si disperat, la fiecare adevar pe care-l gaseam” Fericitul Augustin Motto: “Imagineaza-ti cum eu... noapte de noapte
  19. 19. ori de cite ori mintea mi se odihnea vreo secunda de la lucru, percepeam neincetata si necrutatoarea apropiere a Aceluia pe Care nu-L doream sa-L intilnesc.” C.S. Lewis (2) Tacerile prelungi erau un lucru obisnuit la Eugen. Relatia dintre ei era de o asemenea natura incit nici unul dintre ei nu simtea nevoia sa vorbeasca. “Petreceam ore intregi studiind cerul”, spune Alison. “Imi arata constelatiile, pe care le stia pe de rost. Era fascinat de furnici si de pasari”. Si-l aminteste odata intins pe jos la marginea drumului privind absorbit un musuroi de furnici, in timp ce ea il privea. “Simtea o iubire profunda pentru mare. Ore intregi privea tacut marea... Iubea noaptea si plimbarile lungi...” “Imi povestea multe din trairile lui: avea impresia ca nu-si gaseste locul nicaieri – ca nimeni nu-l intelege. Pe de alta parte, si eu simteam acelasi lucru – cred ca eu eram singura care-l intelegeam si invers. Simtea ca viata era inutila... Dispretuia oamenii, dar in acelasi timp se si temea de ei. Se simtea respins de oameni, in special de familia sa. Si de fapt, ei il “respingeau” cu adevarat, dintr-o lipsa de intelegere.” Fiind instrainat pina si de parintii pe care ii iubea, Eugen parea venit dintr-o alta lume si dintr- un alt timp. Alison isi mai aminteste si acum de antipatia pe care o resimtea fata de civilizatia moderna si in special fata de progresul tehnologic. “Nu-i placeau nici automobilele, nici electricitatea si nici ceasurile”. Ca si T.S. Elliot, Alison devenise o membra a Bisericii Anglicane si se considera o “anglo- catolica”. “Cind eram mica eram foarte incapatinata”, spunea ea. “Ii spuneam ca nu trebuie sa judece Crestinismul dupa ceea ce vedea el in diversele persoane cu care venea in contact. Simteam ca acest interes al lui pentru Zen era doar un capriciu de facultate, care urma sa treaca”. Citindu-l pe Nietzsche, Eugen ii spunea lui Alison ca “Dumnezeu a murit” . “Deasemenea, mai credea ca exista totusi Dumnezeu, dar ca “fusese inchis intr-o cutie de oameni”. Oamenii credeau intr-o idee de Dumnezeu, pe care o inventasera ei insisi si nu intr-o realitate a lui Dumnezeu. Citeodata era foarte inversunat. Eu cred ca-si dadea seama ca era ceva in neregula cu el si ca nu reusea sa-L gaseasca pe Dumnezeu – astfel incit a substituit intelegerea directa a adevarului, incercind sa se retraga din viata si sa se ascunda”. Ca sa putem intelege una dintre conceptiile sale despre Dumnezeu, trebuie sa citim una dintre cartile de inceput ale lui Allan Watts: “Identitatea Suprema: un eseu despre metafizica orientala si religia crestina”. Era lucrarea preferata a lui Eugen. In ea, Watts afirma ca Crestinismul modern nu este in stare sa conduca omul spre o constientizare a adevaratei sale naturi si spre realitatea lui Dumnezeu. Ceea ce in Apus este numit Dumnezeu nu este altceva, potrivit parerii lui Watts, decit nivelul transpersonal al cunostintei umane, adevaratul “Sine” al omului. La sfirsitul cartii, Watts prezinta modurile de accedere catre acest “Sine”, afirmind ca metoda Zen este mai potrivita culturii moderne decit practicile devotionale ale Crestinismului. Era interesant de retinut faptul ca Watts apostaziase de aceiasi ramura anglo-catolica a Bisericii Anglicane, de care apartinea si Alison – si cartile sale inca se mai gaseau in standurile Bisericii Anglicane, pina cind incidentul s-a aflat si preotii le-au aruncat afara. Nu cred ca mai este nevoie sa spunem cit de putin respect nutrea Alison pentru Watts. Ii spunea lui Eugen ca “Zennul nu era decit un nonsens urias si ca crestinatatea (in special cea catolica) era singurul lucru care merita cu adevarat trait.” Intotdeauna Eugen se enerva cind Alison critica Zennul si ridea in gura mare ori de cite ori ea facea vreo incercare de a-l converti la crestinism. Totusi, ii punea o sumedenie de intrebari vizind diferenta dintre Protestantism si Catolicism.
  20. 20. Alison, ca o anglo-catolica, nu-i vedea cu ochi prea buni pe Protestanti si considera in acelati timp ca Biserica Romano-Catolica cazuse intr-o mare greseala datorita papalitatii. O prima etapa a incercarilor ei de a-l converti pe Eugen, a fost aceea in care l-a sfatuit sa citeasca “Fratii Karamazov” al lui Dostoievsky. Spunea ca “incerca sa-l convinga ca exista si o alta cale catre Dumnezeu, de care el nici macar nu era constient”. Toata stradania ei nu a avut alt rezultat decit acela ca si-a dat seama ca Dostoievsky se folosea de aceleasi conceptii filosofice ca si Nietzsche – si intr-o maniera tot la fel de puternica – numai ca dintr-un punct de vedere crestin. Afirmatia lui Nietzsche potrivit careia “nu este Dumnezeu – deci totul este permis” se regasea ca un ecou, in cuvintele aproape identice ale lui Ivan Karamazov – scrise cu trei ani mai inainte in Rusia, de Dostoievsky. Tot Nietzsche a fost acela care l-a numit pe Dostoievsky cel mai profund psiholog din istoria universala. Desi se certa deseori cu Alison, mai mult ca sigur ca nutrea un fel de admiratie totusi, pentru convingerile ei tineresti si pentru gradul de credinta pe care el inca nu reusise sa-l atinga. In ciuda divergentelor de pareri, exista o punte spirituala intre ei, care-i unea – si acesta era motivul pentru care Eugen putea sa-si deschida sufletul in fata ei. Cu restul prietenilor sai purta tot felul de discutii intelectuale, insa fara acea profunda introspectie – si astfel, ceilalti nu-i puteau intelege niciodata latura cea mai profunda a caracterului sau”. Cind multi ani mai tirziu, Eugen a spus ca Alison “l-a inteles”, ea l-a luat ca cel mai frumos compliment... “Toata viata am dorit sa ma iubeasca cineva”, spunea Alison. Lui Eugen ii era mila de ea, ca una ce era la fel de nefericita ca si el. Acele lungi plimbari facute impreuna era un fel de impartasire comuna a starii lor de nefericire si in acelasi timp un balsam alinator. Iubirea pe care o simtea pentru ea ii influenta dezvoltarea spirituala, desi schimbarile produse de ea, au devenit vizibile abia ani mai tirziu. Alison isi aminteste si de unele momente mai fericite care au mai luminat fundalul atit de sumbru al relatiei lor. “Odata ne plimbam noaptea prin parc si am dat de stropitorile care udau noaptea parcul. Imi placea la nebunie sa alerg printre stropitori, asa ca am sarit pina si gardul si am inceput sa alerg. El ridea. Intotdeauna se distra cind faceam cite o nazbitie. Oricum, el niciodata nu ar fi facut asa ceva – era prea demn!” Existau si citeva dovezi in spatele afirmatiei lui Alison ca “Eugen doar se distra cu Zennul”. Cu mult umor si-a amintit cum “si-a aruncat atit ceasul cit si aspirinele (doua “necesitati” dispretuite de zen). Ca rezultat al acestei “renuntari”, Alison a trebuit sa-i procure aspirine si sa-i bata la usa in fiecare dimineata ca sa-l trezeasca pentru scoala. “Zennul l-a ajutat pe Eugen intr-un mod “negativ”“, spune Alison. “El a intrat in toata treaba asta cu gindul de a se cunoaste pe sine, insa ceea ce a gasit, era departe de a arata un pacatos. Cu alte cuvinte, l-a facut sa inteleaga ca avea nevoie de “ceva”, fara insa sa-i poata spune “ce anume”. Chiar Eugen, spre sfirsitul viatii sale, a trebuit sa admita acest lucru despre zen, atunci cind cineva l-a intrebat despre originea conceptului de “zeitate impersonala” (spre ex. “Sinele” la care se referea Watts): “Conceptul acesta provine de la acei oameni care nu vor sa cunoasca un Dumnezeu personal, deoarece Acesta le va cere negresit aceste lucruri. Dupa parerea mea, atunci cind unii spun ca au astfel de experiente, cred ca de fapt se afla sub imperiul unei iluzii – unui anume fel de gindire visatoare. Aceasta este mult ajutata de gindirea zen, in care “te linistesti” – si daca “un ceva” foarte profund din tine nu vrea sa iasa afara, atunci te alegi cu o stare linistitoare in care iti inchipui ca L-ai intilnit pe Dumnezeu sau mai cine stie pe cine... Este un fel de imaturitate spirituala; insa cred ca daca ai ceva cu adevarat impatimit in tine, pina la urma sau inebunesti sau iti iesi din fire”(3). Cuvintele de mai sus ar putea servi la descrierea lui Eugen in timpul anilor studentiei. El era unul dintre aceia care avea ceva “impatimit” in el – si putem afirma chiar ca el nu incetase o clipa sa creada in realitatea Mintuitorului, insa revoltindu-se impotriva unor forme ale Crestinismului cu care venise pina atunci in contact, mintea sa incerca sa-i convinga inima ca
  21. 21. el nu credea. Sau cum ironic ar spune Dostoievsky: “Daca trebuia sa se convinga ca el credea in Dumnezeu, atunci inseamna ca el credea; insa dat fiind faptul ca el stia ca credea in El, acesta insemna ca de fapt nu credea”(4). Alison a fost martora multor intimplari care aratau clar ca “inebunea” si isi “iesea din fire”, fara ca el sa-si dea seama. Isi aminteste de o noapte in care discutiile in contradictoriu dintre John si Eugen au atins un punct culminant. John, Alison, Eugen si alti citiva urcasera pe muntele Baldy. Toti in afara de Alison se imbatasera cu vin. “John plingea si perora despre faptul ca va trebui sa renunte la femei pentru Dumnezeu, in timp ce Eugen privea dezgustat intreaga scena”. Apoi s-a intimplat ceva straniu. Eugen s-a ridicat in picioare si a inceput sa racneasca la John: “Nu este nici un Dumnezeu! Dumnezeul tau este o fabulatie! Daca Dumnezeu ar exista cu adevarat, nu ar ingadui atita suferinta in cei care-l urmeaza. Tu crezi intr-un Dumnezeu care se distreaza chinuind oamenii. Un asemenea Dumnezeu nu exista!” In furia betiei, Eugen a inceput sa verse tot vinul in capul lui John urlind: “Eu sint Ioan Botezatorul”. Dupa care, ridicind pumnul la cer, de acolo de pe virful muntelui l-a blestemat pe Dumnezeu, provocindu-L sa-l arunce in iad. “Vedeti? Nu s-a intimplat nimic”, striga el in gura mare uitindu-se cu o privire salbatica la Alison, care sta inmarmurita. Toti ceilalti au luat-o ca o gluma mai neobisnuita, insa numai Alison a inteles in ce cumplita inclestare era cu Dumnezeu. In disperarea sa, prefera sa fie mai curind blestemat pe vecie de minia lui Dumnezeu, dar sa-l poata cunoaste direct in felul acesta – decit sa ramina intr-o ucigatoare stare de indiferenta. Daca Dumnezeu il arunca in fundul iadului, “putea sa simta macar pentru o secunda atingerea lui Dumnezeu, si sa fie sigur ca putea fi atins. Alison a mai avut parte si de alte manifestari ale zbuciumului si vidului sau launtric. “Se imbata din disperare. Nu mi-am putut niciodata inchipui ca cineva poate sa bea atit de mult. Bea pina nu mai putea si apoi plingea ore in sir nemingiiat”. Insa numai Alison stia de asta. Toti ceilalti stiau ca Eugen bea ca sa se mai “relaxeze”. Uneori cind se imbata, il citea pe Nietzsche si i se parea ca se intareste. Straniu era ca acele cuvinte puteau avea un efect cu totul opus decit cel intentionat de autor. Eugen simtea ca Nietzsche – ca si el de altfel – nu se revolta doar impotriva unei idei sau a unui invechit sistem religios harazit “turmei”. Era o revolta mult prea patimasa, prea naturala si prea “personala” pentru acest scop. Nietzsche lupta impotriva a ceva real, de care nici el si nici Eugen nu puteau scapa. Desi Eugen era cel mai inversunat ateist din grupul ei de prieteni, Alison il vedea ca si cel mai spiritualizat dintre ei. “Chiar cind era ateu, o facea cu toata convingerea”. “Ateismul”, scria Eugen mai tirziu, “adevaratul ateism existential, clocotind de ura impotriva Unui Dumnezeu aparent nedrept si nemilos, este si ea o stare spirituala; este o incercare reala de a se agata de Un Dumnezeu adevarat Ale Carui cai sint atit de inexplicabile chiar si celora care cred in El cu fervoare; si nu odata s-a intimplat ca asemenea situatii sa se sfirseasca cu o viziune in plina slava a lui Dumnezeu, pe care ateistii autentici Il cauta cu adevarat. Hristos este Acela care lucreaza in aceste suflete... Nietzsche autointitulindu-se “Antichrist”, nu a dovedit de fapt decit foamea lui intensa dupa Dumnezeu...” Capitolul 7 “Noapte buna, Lume!” Motto: “Ori de cite ori sufletul omului se intoarce spre sine si nu spre Tine, Doamne, este atras inspre dureri, insa atras totusi spre lucruri frumoase”. Fericitul Augustin
  22. 22. Motto: “Daca s-a spus ca Dostoievsky i-a daruit lui Eugen ortodoxia, atunci pe buna dreptate se poate afirma ca Bach i l-a dat pe Hristos”. Alison Nietzsche cu operele sale, zennul cu filosofia sa, toate ii reaminteau lui Eugen de adevaratele nazuinte ale sufletului sau. Insa influenta care i-a reamintit-o in mod direct, a fost muzica. Potrivit invataturilor Sf. Apostol Pavel, muzica este limbajul cel mai apropiat sufletului. “Eugen nu citea atit de mult pe cit asculta muzica” scria Alison. In 1954, a luat-o la o reprezentatie a Operei ruse ce pusese in scena “Boris Gudonov” de Mussorsky; ceea ce l-a intrigat a fost ciudatenia unui alt aspect al Crestinismului, pe care l-a sesizat din prestaia artistilor – fapt care l-a facut sa exclame: “Am crezut ca nemtii sint profunzi, dar se pare ca rusii au o profunzime si mai mare”. Cu toate acestea, cel care a jucat rolul de “pivot” in viata lui Eugen a fost Johhan Sebastian Bach. “Muzica pe care o ascultam, era aproape in intregime Bach”, continua Alison. “Prietenul nostru comun Albert Carter il iubea pe Bach: el ne-a introdus pe amindoi in muzica lui. Eram vreo 10 in grupul nostru care uneori stateam toata noaptea si ascultam Bach. Lui Eugen ii placeau in mod deosebit: “Misa in Si Minor”, “Patimile Sf. Ioan”, “Patimile Sf. Matei”, “Magnificata”, cantantele, “Oratoriul de Craciun”. L-a inceput i-a placut muzica, insa apoi cuvintele i-au coplesit mintea... Cuvintele folosite de Bach erau luate direct din Sf. Scriptura, asa ca de fapt influienta cea mai mare au avut-o cuvintele Sfintei Scripturi transpuse pe muzica”. Una dintre cantatele lui Bach – nr. 82 – a fost factorul de schimbare a vietii lui Eugen. Se numea “Ich Habe Genug” (Mi-e deajuns) si avea ca tema principala moartea. Compusa pentru o voce de orchestra, a fost scrisa in cinstea sarbatorii “Intimpinarii Domnului” cind batrinul Simeon intimpina Familia Sfinta si-I spune Domnului ca e pregatit pentru moarte. Bach reusise sa transpuna foarte bine pe note acea tulburatoare expresie a dorului uman pentru tarimurile ceresti, dorul de a trece de aceasta “vale a plingerii”. Baritonul cinta 3 arii, adresindu-se sufletului sau, pe fundalul unei melodii simple, dar de o frumusete sublima. Prima arie este un suspin de usurare ca sfirsitul vietii este aproape: “Mi-e deajuns! L-am primit in bratele mele pe Mintuitorul, nadejdea celui credincios. Mi-e deajuns. L-am vazut. Credinta mea l-a imbratisat pe Iisus si chiar astazi daca ar fi cu putinta, as parasi bucuros aceasta lume. Singura mea nadejde este ca Iisus va fi al meu si eu a-L Lui. Ma agat cu credinta de El si intocmai ca Simeon, aproape ca si vad bucuria celeilalte vieti. Sa-i iesim in intimpinare! Numai de m-ar elibera Domnul de incatusarile formei umane; numai de s-ar apropia timpul plecarii mele, cu ce bucurie as spune lumii intregi: “Acum libereaza pe robul Tau, Stapine, dupa cuvintul Tau, in pace!” In partea a doua, muzica devine linistitoare si blinda ca un cintec de leagan, iar sufletul este indemnat sa-si inchida ochii pe vecie in fata vietii: “Adormiti acum, ochi obositi – inchideti- va usor in pace. Lume, eu nu mai zabovesc. Renunt la tine, ca sufletul meu sa se poata bucura. Aici totul este o suferinta, insa acolo ma voi scalda intr-o dulce pace si vesnica odihna”. Intre timp se aude o ruga fierbinte: “Doamne, Dumnezeul meu! Care cind ma vei chema ca in pace sa vin la Tine, sa zac in pamintul rece si sa ma odihnesc in Tine?!” Sufletul moare lumii si isi ia ramas bun: “Lume, noapte buna!” Melodia inceteaza, lasind sa se auda doar acordul grav al unei orgi, ce reprezinta trecerea Mortii. In partea a treia, sufletul eliberat de legaturile pamintesti, iese din trup si intra in eternitate. Muzica reflecta usurinta, libertatea si extazul unei pasari in plin zbor: “Cu bucurie imi intimpin moartea.”(2)
  23. 23. §§§§§ “Ich Habe Genung” era si bucata preferata a lui Alison. Cind mergea la el, intotdeauna il ruga sa puna aceasta melodie. Devenise de-acum un lucru obisnuit pentru ei si intotdeauna o mai ascultau odata inainte de a se desparti. Insa, nu o punea niciodata daca mai era si altcineva in camera. De fiecare data cind se apropia ora plecarii, o intreba acelasi lucru: “Nu vrei sa-ti pun niste muzica inainte de a pleca?” Si bineinteles ca ea raspundea ca “Da” si atunci el scotea discul din colectie intrebind-o ce parte ar dori sa asculte. Si din nou, indiferent ce ar fi raspuns ea, el punea partea cu “Ich Habe Genug”. Dupa care se afunda in fotoliu, surd si mut la tot ce era in jurul lui. Il asculta la nesfirsit. Nici chiar cind Alison schita vreun gest de plecare, nici atunci nu zicea nimic, raminind tacut in fotoliu si ascultind. Putea sta ore in sir fara sa se miste, contemplind viziunile inspirate de cantata si care pareau lucruri atit de profunde incit nimic altceva de pe fata pamintului nu mai conta pentru el. S-a vazut deja cit de puternic l-a ajutat realitatea mortii pe Eugen si cit de mult tinjea el dupa ea. Si lui “ii era de ajuns cit traise din aceasta viata” si se simtea nefericit aici. Intr-un anume fel, el chiar “murise deja lumii” – iar muzica lui Bach ii indica cu claritate o alta lume, dincolo de moarte, o “Terra incognita” pentru el. Nu era doar o muzica frumoasa compusa de un geniu fara pereche, ci era muzica scrisa de un om care cu siguranta ca Il cunoscuse pe Dumnezeu si nemurirea sufletului sau si care se folosea de limbajul muzicii pentru a-si descrie propria experienta. Alison merge pina intr-acolo incit crede ca Bach a compus cea mai mare parte din piesele sale, doar pentru a-l aduce pe Eugen inapoi la credinta. “Sint sigura de asta”, spunea ea “caci ajunsese sa-l chinuie”. Pentru el Dumnezeul crestinismului contemporan – pe care-L gasea plictisitor si fara putere de convingere – era de mult mort. Si este evident ca nu s-ar fi intors niciodata la Acela. Insa ceea ce muzica lui Bach – luteranul din veacul al 18-lea – spunea sufletului sau, Eugen nu putea alunga cu usurinta. Si ea era aceea care-l “chinuia”. “Se imbata atit de tare” povesteste Alison incit “se trintea pe jos si batind cu pumnii in podea, ii striga Lui Dumnezeu sa-l lase in pace”. In romanul “Demonii” al lui Dostoievski, aparea un personaj de factura nietzschiana pe nume Kirilov, care porneste de unul singur un razboi impotriva Lui Dumnezeu, in timp ce un alt personaj, Piotr Verkohovensky face subtila observatie ca Kirilov in dorinta sa sfisietoare de a dovedi ca Dumnezeu nu exista, dovedeste de fapt “ca are probabil mai multa credinta decit orice preot”(3). Daca ne gindim si noi la tinarul Eugen trintit pe jos si batind cu pumnul in podea, probabil ca gindul ne va duce la aceiasi observatie. Pentru el, problema Lui Dumnezeu – daca exista sau nu – era una vitala. Caci oricit de mult i se refugia mintea in acel Ego rational si impersonal, totusi inima ii spunea ca fara un Dumnezeu al sau, viata cu adevarat nu ar avea rost. Capitolul 8 Gustul iadului Motto: “Pacatul meu – si al altora – a fost ca nu spre Tine, ci spre creatia Ta mi-am indreptat placerile, cautarile, adevarurile si asa am dat cu capul de necazuri, confuzii si erori... M-am perindat, Oh, Doamne, mult prea mult in afara Ta in acele zile ale tineretii mele, pina am devenit chiar eu insumi un permanent
  24. 24. pustiu.” Fericitul Augustin Motto: “De ma voi pogori in iad, de fata Esti” Psalm 138:7 In 1955, pe cind inca mai studia la Pomona, Eugen a urmat si cursurile de vara ale Academiei americane de studii asiatice din San Francisco. A urmat un curs tinut de Allan Watts: “Religii contemplative, Apus si Rasarit” si un curs de caligrafie orientala tinut de un preot japonez zen. Cu cazarea pe timpul verii a rezolvat-o la Hotel de France. Fondata in 1951, Academia de studii asiatice, avea sediul intr-o cladire spatioasa din zona mai inalta a orasului, cu o deschidere frumoasa spre podul Golden Gate si inaltimile Marin County. Dupa absolvirea cursurilor, puteai obtine titlul de “Master” sau “Doctor” in studii extrem orientale Sud estice si Nord africane. Cursurile erau axate pe religie, filosofie, psihologie, arta si institutiile sociale din Asia si asigura si instructori in limbile clasice: sanskrita, hindu, chineza (manciuriana si cantoneza), araba si japoneza. Pe timpul lui Eugen, institutul avea un corp profesoral foarte distins, venit aproape de pe tot globul si aproximativ 100 de studenti. Potivit statutului sau originar, Academia a luat fiinta ca un serviciu de informatie culturla, de nivel universitar. Scopul sau, asa cum l-am gasit mentionat in “Cronica orasului San Francisco” era: “de a asigura o instruire practica pentru diplomati, politicieni, industriasi, oameni de afaceri, sociologi si pedagogi”. Insa atit fondatorul ei, Prof. Frederic Spiegelberg de la Universitatea Stanford cit si decanul ei, Allan Watts, nu simteau nici cel mai mic imbold de a transforma Academia intr-un centru de perfectionare pentru diplomati si oameni de afaceri. Daca este sa-l citam pe Watts, acesta spunea: “Sintem preocupati de transformarile practice ale constientului uman cu o traire efectiva a cailor hinduiste, budiste si taoiste, la nivelul unei misticism adevarat... Pe de alta parte se poate observa cum Academia de studii asiatice este o institutie de tranzitie, nascuta din esecul universitatilor si Bisericilor de a satisface nevoi spirituale importante... Devine din ce in ce mai evident ca studentii nostri nu mai vor sa intre intr-o asa numita “lume a afacerilor”; nu mai rivnesc sa lucreze in Departamentul de Stat si cu atit mai putin sa faca cine stie ce comert cu Extremul Orient. Insa se pot gindi ca o diploma in filosofie le poate asigura un post de profesor, deci un mod rezonabil de a-si cistiga existenta. Insa celalalt scop urmarit – era acela numit in religiile asiatice cind “moksha”, cind “bodhi”, “kaivalya” sau “satori”“(2). Academia oferea un program de informatii publice total separat de cursuri si sustinute sub forma de conferinte, prelegeri, muzica orientala si expozitii de arta. Prelegerile, aproximativ 3 pe saptamina, erau sustinute atit de facultatea gazda cit si de invitati, printre care s-a numarat si renumitul specialist zen Dr. Daisetz T. Suzuki. Prin acest program, Academia a inceput sa atraga treptat intelectualitatea din San Francisco, formata din poeti, artisti si scriitori. Sufletul tuturor activitatilor era Decanul facultatii, Allan Watts, care desi era mult mai slab pregatit in civilizatii orientale decit confratii sai specialisti, putea totusi vorbi mult mai elocvent, mai captivant si mai convingator decit oricare dintre acestia. Ajunsese o adevarata vedeta. Unul din biografii sai faceau urmatoarea observatie: “Nimeni nu poate expune intr-un mod mai misterios decit el misterele Orientului, lasindu-le in acelasi timp ascultatorilor iluzia ca au atins deja culmile intelegerii...” Si in cazul lui Eugen, tot Watts a fost acela ce l-a atras la Academie. Chiar el a spus ca pentru a-si putea scrie referatul semestrial pentru cursurile de vara din 1955, s-a folosit de una dintre operele lui Watts, si anume: “Identitatea Suprema”. Intors la Pomona pentru Lucrarea de licenta, Eugen i-a scris lui Watts, pentru a-i solicita o scisoare de recomandare pentru un program de burse necesar viitoarelor sale studii. Watts i-a
  25. 25. raspuns, cerindu-i sa “fie mai explicit” in ceea ce priveste viitorul sau program de studii, recomandindu-i propria sa academie, ca unul dintre cele 5 locuri potrivite “in care ar putea face studii temeinice atit in filozofia chineza cit si in Buddismul extrem oriental”. Deasemenea s-a scuzat ca nu i-a putut trimite mai devreme transcrierea cursului sau insa, “ca sa fac tot ceea ce ar trebui sa fac eu aici, ar trebui sa am cele 10 brate ale lui Shiva, in tirnp ce eu am numai doua”. Eugen a absolvit facultatea cu Magna cum Laude in 1956, inscriindu-se aproape imediat la Academia de studii asiatice, ca student la zi. S-a mutat intr-un apartament in San Francisco. §§§§§ In San Francisco, Eugen a incercat sa-si caute un apartament pe la periferia societatii pe care mai inainte o respinsese. Incepuse sa se instraineze si de acea “plictiseala a gloatei contemporane”... Prin legaturile pe care le avea cu Academia, intrase automat in elita orasului si incepuse sa-i imprumute si obiceiurile. Facea economii ca sa poata merge cu prietenii la tot felul de restaurante sofisticate si exotice si deveni un adevarat “cunoscator” in materie de vinur; scumpe. Uneori, isi permitea chiar sa fumeze exoticele tigari balcanice Sobranie – care, dupa parerea lui Watts “erau cele mai bune tigari din lume.” Frecventa cit putea de des spectacolele de opera, concertele de muzica clasica, expozitiile de arta, piesele de teatru, atit clasice cit si avangardiste, dupa care discuta si comenta toate acestea cu prietenii lui literati. In multe din scrisorile sale a abordat chiar genul “spontan” de scriere, adica fara punct si fara virgula, fara sa-i pese prea mult de gramatica si de ortografie. Asa cum marturisea mai tirziu, toate acestea nu veneau din launtrul lui, din ceea ce era el cu adevarat. “Mimam doar”, spunea el. Elita intelectuala in care intrase Eugen se considera foarte rafinata. Unul din prietenii sai de atumci scria recent: “Dupa atita timp, si comparati cu aceste vremuri grele, paream o adunatura de fluturasi – snobi si diletanti. Si totusi in felul nostru nutream o iubire profunda si adevarata pentru muzica, scris, discutii sincere si subtile si pentru un anume fel de traire. Dupa parerea mea, sub masca elitismului noi nu faceam decit sa ne incadram in cea mai importanta cerinta a unei educatii liberale si anune: sa cercetam.” San Francisco devenise centrul avangardismului national, o miscare interculturala de cercetare care ajuta societatea sa iasa din relativ nevinovata si complezenta perioada a anilor ’50. “Inteligenta boema” a raspindit miscarea “Beat” si in afara orasului San Francisco. Noile idei si moduri de gindire ale elitei s-au scurs incet catre masele mari de tineri, dind nastere uriasului fenomen international numit “miscarea hippie”, care si-a avut in San Francisco, unul din primele sale centre. Gratie talentelor lui Allan Watts, Academia de studii asiatice a ajutat, intr-un mod efectiv aceste schimbari culturale. Watts nota in autobiografia sa: “Academia a fost una dintre principalele radacini a ceea ce la inceputul anilor ’60 avea sa fie numita “Renasterea din San Francisco”. Si daca am dori sa comentam evenimentele intr-un fel, am putea spune ca si Fericitul Augustin atunci cind vorbea despre natura timpului: “Stiu ce este, dar daca ma intrebati despre ea, nu mai stiu”. Am fost prea implicat in tot ceea ce s-a intimplat, ca sa mai pot privi lucrurile in mod obiectiv. Stiu doar ca intre 1958 si 1970 orasul si imprejurimile lui au fost inundate de un urias val de energie spirituala, concretizat prin poezie, muzica, filozofie, pictura, religie, comunicatii, tehnica radio, taleviziune si cinema, dans, teatru si stil de viata, care dupa America avea sa afecteze si restul lumii. As da dovada de o falsa modestie daca as afirma ca n-am avut si eu un rol in toata povestea asta. (4)” Mult timp inainte ca notiunea “hippie” sa-si faca loc in dictionare, intelectualitatea din San Francisco intorsese deja spatele idilicului vis american, ce

×