Successfully reported this slideshow.
We use your LinkedIn profile and activity data to personalize ads and to show you more relevant ads. You can change your ad preferences anytime.

Rcp

1,003 views

Published on

" Poate că o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă ! "
În cadrul urgenţelor majore (numite şi de tip 0-1), stopul cardiorespirator (SCR) este şi rămâne mereu una dintre provocările şi încercările grele la care este supusă echipa de intervenţii de urgenţă.

Published in: Health & Medicine
  • Be the first to comment

Rcp

  1. 1. RESUSCITAREA CARDIORESPIRATORIE CLASIC ŞI ACTUAL ÎN SERVICIILE DE URGENŢĂ
  2. 2. 1 CUPRINS 1. DEFINIŢIA SCR. Scurtă etiologie a SCR 2. ETAPELE RCP  Lanţul supravieţuirii  Algoritmul de SVB la adult 3. ALGORITMUL DE SVA LA ADULT 4. PARTICULARITĂŢILE RCP LA COPII  Raport Compresii-Ventilaţii  Masajul cardiac extern  DEA  Droguri 5. RCP LA NOU-NĂSCUŢI-La naştere 6. CĂILE DE ADMINISTRARE A MEDICAMENTELOR ÎN RCP- tehnici alternative şi dispozitive de masaj cardiac 7. SUBSTANŢE (MEDICAMENTE) UTILIZATE ÎN RCP (SVA) 8. LIDER ŞI ECHIPĂ.Etica resuscitării 9. PRINCIPIILE EDUCAŢIEI ÎN RCP
  3. 3. 2 BIBLIOGRAFIE 1. Valentin Stroescu, Bazele farmacologice ale practicii medicale, Ed.Medicală, Bucureşti, 1988,1989; vol.I-II. 2. Iurie Acalovschi, Manopere şi tehnici în terapia intensivă, Ed.Dacia,Cluj-Napoca, 1989. 3. Dumitru Zdrenghea, Urgenţe cardiovasculare, Ed. Clusium, Cluj- Napoca, 1995. 4. Sepulveda şi colaboratorii, Ghid practic de medicina de urgenţă prespitalicească, Ed. Libra, Bucureşti, 1996. 5. Luciana Rotaru şi colaboratorii, Principii practice şi tehnici de bază în medicina de urgenţă, Ed.de Sud- Craiova, 2002. 6. Ghiduri de resuscitare ale Consiliului European pentru Resuscitare, 2005. 7. Curs REMSSY- Programul Romano- Elveţian III-IV, 2006-2007. 8. Consiliul Naţional Român de Resuscitare, Resuscitarea Cardiopulmonară şi Cerebrală la Adult – Note de curs, Bucureşti, 2007. 9. Diana Carmen Preotu-Cimpoeşu, Protocoale şi ghiduri în medicina de urgenţă, - Note de curs, Bucureşti, 2007. 10. Dorel Săndesc, Silviu Opriş, Noile ghiduri de RCP. 11. Jurnalul Român de Resuscitare: Principalele modificări ale ghidurilor de resuscitare 2011, Ediţie specială, mai 2011.
  4. 4. 3 " Poate că o viaţă nu valorează nimic, dar nimic nu valorează cât o viaţă ! " În cadrul urgenţelor majore (numite şi de tip 0-1), stopul cardiorespirator (SCR) este şi rămâne mereu una dintre provocările şi încercările grele la care este supusă echipa de intervenţii de urgenţă. ETIOLOGIA SCR Statisticile studiate pentru prezentarea actuală au precizat în continuare drept cauză primordială de deces (SCR în faza incipientă) bolile cardiovasculare (cu procente crescânde din 1995 până în prezent). Tabel cu principalele cauze de deces în SUA în 2004 (Naţional Vital Statistics Report) CAUZE DE DECES % DIN TOTAL 1.Boli cardiovasculare 28,5 % 2.Cancere diverse 22,8 % 3.Accidente vasculare cerebrale 6,7 % 4.Boli pulmonare cronice obstructive 5,1 % 5.Accidente 4,4 % DIAGNOSTICUL ŞI DEFINIŢIA SCR Se suprapune şi se întrepătrunde cu manevrele de resuscitare de bază ( SVB), totul pentru a câştiga timp în încercarea de restabilire a funcţiilor vitale, cu scopul scăderii afectării şi distrugerii ireversibile prin hipoxie a celulei cele mai sensibile şi mai vulnerabile a organismului, neuronul. Pacientul în SCR este, în majoritatea cazurilor, căzut la pământ, în locuinţă sau în diverse locuri din afara ei.
  5. 5. 4 Există şi cazuri diferite de poziţie a bolnavului: aşezat pe pat, pe scaun, atârnat de o scară, de fire electrice sau alte obiecte de mobilier, sau cu imersie parţială/ totală în apă sau alte lichide. Aspectul clinic general este de " moarte aparentă ":  lipsa conştienţei (nu răspunde la stimuli verbali sau tactili);  lipsa respiraţiei (cercetată prin aplecarea capului salvatorului către faţa pacientului timp de 2-10 secunde), sau alterarea gravă a respiraţiei (adică horcăit sau gasping);  lipsa circulaţiei (a pulsului) - cercetată prin palparea unilaterală a pulsului carotidian timp de 2-10 secunde;  pupile midriatice bilateral. Starea descrisă a conştienţei sau a pupilelor nu pot susţine diagnosticul de SCR, nici rezultatul negativ al RCP, ele putând fi cauzate şi de diverse alte situaţii: lumină scăzută, hipoxie, hipoglicemie, hipocalcemie, intoxicaţii medicamentoase sau cu alte substanţe. Odată cu introducerea protocoalelor de RCR moartea nu mai este echivalentă cu absenţa semnelor vitale, respiraţie şi puls. Termeni ca: ―moarte clinică‖, ‖moarte biologică‖ sau ―moarte reversibilă‖ sunt imprecis definiţi din punct de vedere clinic şi crează confuzie; noţiunea de ―reanimare‖ are la bază noţiunea antică ANIMA = forţa vieţii = respiraţie. Terminologia corectă pentru un bolnav la care se aplică măsurile de RCR într- o situaţie de moarte iminentă este aceea de: ―resuscitat‖. Perioada de timp în care funcţiile vitale sunt oprite, dar aplicând prompt măsuri de RCR (înainte de apariţia de leziuni ireversibile a structurile vitale, acestea îşi reiau activitatea) este definită ca ― moarte clinică‖.
  6. 6. 5 Starea de încetare ireversibilă a funcţiilor vitale poartă numele de ― moarte biologică‖. Menţionăm ca terminologie şi noţiunea de ―moarte cerebrală‖ care defineşte încetarea ireversibilă a funcţiilor cerebrale esenţiale. Există mai multe ghiduri şi protocoale internaţionale de RCP. Acestea cuprind: 1. Protocoale ce trebuie aplicate imediat după instalarea SCR chiar în lipsa asistenţei medicale specializate - BLS (Basic Life Support). 2. Protocoale de asistenţă medicală avansată ce trebuie aplicate de personal medical specializat – ALS (Advanced Life Support). SCR este o situaţie dramatică în faţa căreia trebuie adoptată o atitudine terapeutică de urgenţă! Suportul vital de bază (SVB) sau Basic Life Support (BLS) În cadrul resuscitării cardiopulmonare se defineşte ca un ansamblu de manevre efectuate de o persoană instruită pentru menţinerea respiraţiei şi circulaţiei adecvate a pacientului aflat în SCR, fără a beneficia de nici un aparat medical până la venirea echipajului medical specializat. Rolul BLS în salvarea vieţii a fost definit de către Consiliul European de resuscitare cu conceptul de ―lanţ al supravieţuirii‖ alcătuit din patru verigi care îndeplinite cât mai rapid şi corect cresc procentul supravieţuirii:  accesul rapid;  BLS precoce;  defibrilare precoce;  ALS precoce. Desigur că şi salvatorii de profesie medicală se pot afla deseori în situaţia de a începe RCP de bază, practic "cu mâinile goale". LANLANŢŢUL SUPRAVIEUL SUPRAVIEŢŢUIRIIUIRII ACCESACCES BLSBLS DEFIBRILAREDEFIBRILARE ALSALS
  7. 7. 6 Conceptul "Lanţul supravieţuirii" reprezintă paşii vitali care trebuiesc urmaţi pentru o resuscitare reuşită: 1. Recunoaşterea imediată a urgenţei şi apel pentru ajutor calificat (telefonează la 112). 2. Începerea manevrelor de resuscitare cât mai rapid; resuscitarea imediată poate dubla sau tripla supravieţuirea după un episod de fibrilaţie ventriculară. 3. Defibrilarea cât mai rapidă: resuscitarea imediată şi defibrilarea poate determina o rată de supravieţuire de 49-75 %. Fiecare minut de întârziere duce la scăderea supravieţuirii cu 10-15 %. 4. Asigurarea unui suport vital avansat adecvat. Victimele unui stop cardio-respirator au nevoie de manevre de resuscitare în cel mai scurt timp posibil. Resuscitarea asigură un debit cardiac mic dar esenţial către inimă şi creier. Aceasta creşte probabilitatea transformării unei fibrilaţii ventriculare în ritm sinusal. Compresiile toracice sunt deosebit de importante dacă nu poate fi aplicat un şoc în primele 5 minute după stop. Defibrilarea întrerupe depolarizarea – repolarizarea anormală care apare în timpul fibrilaţiei ventriculare.
  8. 8. 7 În primele minute după o defibrilare reuşită, frecvenţa cardiacă poate fi scăzută şi contracţiile pot fi ineficiente, de aceea compresiile toracice sunt necesare în continuare. Începerea rapidă a manevrelor de suport vital avansat (SVA precoce) este ultima verigă din lanţul supravieţuirii şi practic le cuprinde şi pe celelalte. Gesturi mai complexe, care nu pot fi efectuate decât după o pregătire specială (intubaţia orotraheală, prinderea de venă centrală, aplicarea pacing-ului, abordarea statusului postresuscitare etc.) fac parte din resuscitarea cardiopulmonară şi reflectă practic, nivelul de performanţă a echipei şi dotării medicale. SVB şi defibrilarea precoce reprezintă elementele centrale ale lanţului supravieţuirii. Este evident că tăria lanţului este limitată de cea mai slabă verigă a sa. PRINCIPALELE MODIFICĂRI ALE GHIDURILOR DE RESUSCITARE ( "ABC-UL RESUSCITĂRII"- 1957) Formula lui Safar A. AIRWAY (airway) – eliberarea şi menţinerea libertăţii căilor aeriene. B. BREATHING (breathing) – evaluarea respiraţiei şi ventilaţia artificială. C. CIRCULATE (circulation) – evaluarea circulaţiei şi masajul cardiac extern (15:2; 5:1). D. DRUGS (drugs) - medicaţie. E. EKG (electrocardiography) - evaluarea formei electrice de stop cardiac. F. FIBRILLATION (fibrillation treatment) – defibrilarea. G. GAUGING (gauging) – evaluarea postresuscitare. H. HUMAN MENTATION (human mentation) – protecţia cerebrală postresuscitare. I. INTENSIVE CARE (intensive care) – terapia intensivă postresuscitare.
  9. 9. 8 Faţă de formula lui Safar, noile ghiduri de RCR prezintă mai multe modificări iar cele mai importante sunt enumerate mai jos: 1. Recunoaşterea imediată a urgenţei – stopul cardiorespirator (SCR) - prin faptul că pacientul nu răspunde la stimuli şi nu prin căutarea pulsului. 2. Masajul cardiac extern (MCE) iniţiat rapid, menţinut continuu, 100/ min, în mijlocul sternului, cu un raport compresii/ ventilaţii 30: 2 – element esenţial în RCR, mai important decât ventilaţia artificială. 3. Defibrilarea:  în FV sau tahicardia ventriculară (TV) fără puls: cât mai precoce;  360 J din start la defibrilatoarele unipolare; 200 J din start la defibrilatoarele bipolare;  un singur şoc. 4. Droguri:  renunţare la adrenalină în doze mari;  amiodarona antiaritmic de primă intenţie în cazul FV refractare la 3 şocuri electrice. 5. Hipotermia moderată postresuscitare. SUPORTUL VITAL DE BAZĂ LA ADULT Suportul vital de bază (SVB) reprezintă menţinerea libertăţii căilor aeriene, suportul ventilaţiei şi circulaţiei fără ajutorul vreunui echipament cu excepţia dispozitivelor de protecţie. Prima regulă legată de riscurile RCP este ca viaţa membrilor echipei de resuscitare să nu fie pusă în pericol. Resuscitarea cardiopulmonară presupune riscuri legate de locul desfăşurării şi riscuri legate de victimă. Înainte de a se apropia de o victimă, salvatorul trebuie să se asigure că nu există nici un pericol iminent care să provină din mediul înconjurător.
  10. 10. 9 1) Verifică siguranţa mediului/ locului. 2) Verifică dacă victima răspunde:  Scuturare de umeri.  "Sunteţi bine/ Totul e în regulă? " 3) a) Dacă pacientul răspunde (conştient):  se lasă pacientul în poziţia găsită;  se reevaluează starea pacientului periodic. b) Dacă pacientul nu răspunde (inconştient):  strigă după ajutor;  poziţionare în decubit dorsal şi se eliberează căile aeriene (o mână se poziţionează pe fruntea pacientului şi se pune capul în hiperextensie, în timp ce cu cealaltă mână se ridică mandibula). 4) Verifică dacă pacientul respiră  Priveşte (se urmăresc mişcările toracelui).  Ascultă (se ascultă cu urechea poziţionată în dreptul gurii pacientului).  Simte. În primele minute după un stop cardiac, victima poate să respire foarte superficial sau neregulat (gasping). Nu trebuie confundat acest mod de respiraţie cu cel normal, de aceea pacientul nu trebuie evaluat mai mult de 10 secunde iar dacă există dubii asupra modului în care respiră pacientul trebuie luată o atitudine conformă cu cea din cazul în care pacientul nu respiră. 5) A) Dacă respiră normal  Se aşează în poziţia de siguranţă.  Apel pentru ambulanţă.  Evaluare continuă.
  11. 11. 10 B) Dacă nu respiră normal (stop respirator)  Trimite după sau cheamă ambulanţa.  Masaj cardiac extern.  Se poziţionează mâinile în centrul toracelui victimei.  Se comprimă sternul aproximativ 4-5 cm.  Frecvenţa compresiilor: 100/ min. Salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu coatele întinse, va efectua compresia cu 4-5 cm a sternului. După fiecare compresie, toracele trebuie să revină la normal fără a pierde contactul mâinilor cu sternul; compresiile şi decompresiile se continuă cu o frecvenţă de 100/minut (ceva mai puţin de 2 compresii/sec). Compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp. 6) A) Se combină compresiile toracice cu ventilaţia artificială.  După 30 de compresii toracice se eliberează căile respiratorii şi se pensează nasul.  Se execută 2 respiraţii succesive.  Se continuă cu alternanţa compresii/ respiraţii 30: 2.  Se întrerupe resuscitarea numai dacă pacientul respiră normal.
  12. 12. 11 B) Numai masajul cardiac extern, fără ventilaţie artificială (gură la gură sau gură la nas).  Este considerat acceptabil, dacă salvatorul nu e capabil sau nu doreşte să execute respiraţia gură la gură; studiile arată că MCE fără ventilaţie artificială este net superior lipsei de resuscitare, unele sugerând chiar că procentul de supravieţuire este comparabil cu cel din resuscitarea utilizând şi ventilaţia artificială.  Frecvenţa compresiilor trebuie să fie de 100/ min.  Se întrerup compresiile numai dacă pacientul începe să respire normal. 7) Se continuă resuscitarea  Pînă când soseşte personalul calificat.  Victima începe să respire normal.  Salvatorul este epuizat. RISCUL LA CARE SE SUPUNE SALVATORUL Au fost raportate puţine cazuri în care salvatorul a suferit efecte adverse ale resuscitării: rare cazuri de tuberculoză - 22 sau SARD (Sindrom acut de detresă respiratorie) – 23 iar transmiterea virusului HIV nu a fost raportată. RECUNOAŞTEREA STOPULUI CARDIORESPIRATOR Verificarea pulsului la artera carotidă este o metodă inexactă de confirmare a circulaţiei. Totodată nu există dovezi că mişcarea , respiraţia sau reflexul de tuse ar fi semne care să indice prezenţa circulaţiei. Aşadar se recomandă începerea manevrelor de resuscitare dacă pacientul nu răspunde la stimuli şi nu respiră normal. VENTILAŢIA În timpul RCR scopul ventilaţiei este de a menţine oxigenarea adecvată a sângelui. Volumul curent, frecvenţa respiratorie optimă şi concentraţia optimă de oxigen din aerul inspirat pentru a obţine o oxigenare adecvată nu sunt cunoscute în totalitate. De aceea recomandările se fac pe baza următoarelor observaţii: 1. Volumele curente trebuiesc sa fie mai mici decât normalul dar frecvenţa respiratorie mai mare. 2. Hiperventilaţia este nocivă deoarece creşte presiunea intratoracică determinând o scădere a reîntoarcerii venoase.
  13. 13. 12 3. Când pacientul este ventilat fără protecţie, un volum curent de 1l produce o distensie gastrică semnificativ mai mare decât unul de 500 ml. 4. La adult ventilaţia cu volume mici 500-600ml este adecvată. 5. Întreruperile frecvente din compresia toracelui au un efect negativ asupra supravieţuirii. Se recomandă:  Respiraţiile să dureze peste o secundă şi cu volum suficient pentru a determina mişcarea toracelui, dar să se evite respiraţiile prea puternice.  Respiraţia gură la nas este o alternativă eficientă în cazul în care cea gură la gură nu este posibilă. De la primele ghiduri de resuscitare publicate în 1968, verificarea pulsului a fost ―standardul de aur‖ în determinarea prezenţei sau absenţei activităţii mecanice a cordului. În resuscitare, absenţa pulsului indică stopul cardiac şi necesitatea masajului cardiac extern. În prezent, în era defibrilării rapide, absenţa pulsului indică ataşarea unui defibrilator electric extern. Compresiunile toracice pentru RCP sunt aplicaţii ritmice, seriate de presiune asupra jumătăţii inferioare a sternului. Aceste compresiuni produc flux sanguine prin creşterea presiunii intratoracice sau direct, prin compresiunea cordului. Sângele circulat prin plămâni prin masaj cardiac, însoţit de ventilaţii executate corect, constituie un aport adecvat de oxigen pentru creier şi alte organe vitale până la defibrilare. Masajul cardiac extern(MCE) MCE determină apariţia unui flux sanguin prin creşterea presiunii intratoracice şi prin compresia directă a cordului. Chiar dacă MCE poate produce o TAS de 60-80 mmHg, TAD este foarte mică iar tensiunea arterială medie la nivelul carotidei rareori depăşeşte 40 mmHg. MCE generează un flux sangvin mic, dar critic pentru cord şi creier, crescând probabilitatea unei defibrilări reuşite. Acesta este deosebit de important dacă primul şoc este administrat la mai mult de 5 minute după colaps. Recomandări 1. De fiecare dată când se reia MCE mâinile salvatorului trebuie să fie aşezate în centrul toracelui. 2. Frecvenţa compresiilor trebuie să fie 100/min. 3. Toracele trebuie comprimat 4-5cm. 4. După fiecare compresie toracele trebuie lăsat sa revină în npoziţia iniţială. 5. Durata compresiei toracelui trebuie sa fie egală cu cea a decompresiei. 6. Întreruperi cât mai puţine. 7. Puls palpapil la carotidă sau femurală nu înseamnă întotdeauna flux arterial eficient.
  14. 14. 13
  15. 15. 14 DEFIBRILAREA ELECTRICĂ AUTOMATĂ, COMPONENTĂ A LANŢULUI SUPRAVIEŢUIRII RCR înaintea defibrilării Folosirea imediată a defibrilatorului odată ce acesta este disponibil a fost un element cheie în toate ghidurile de RCR de până acum, fiind considerată de importanţă capitală pentru tratamentul fibrilaţiei ventriculare. Acest concept a fost combătut, deoarece dovezile au sugerat că efectuarea MCE înaintea folosirii defibrilatorului ar putea creşte supravieţuirea dacă timpul scurs până la sosirea ambulanţei este mai mare de 5 minute. Fazele fibrilaţiei ventriculare 1. Electrică (~ 4 minute). 2. Circulatorie (min. 4-10)  epuizare energetică miocardică;  defibrilarea directă este ineficientă;  masajul cardiac extern creşte şansele unei defibrilări reuşite. 3. Metabolică – în această fază supravieţuirea este improbabilă. Moartea accidentală prin obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene (OCSCA), deşi rară, poate fi prevenită; mai puţin de 1% din evenimentele de obstrucţie cu corp străin sunt mortale. Deoarece majoritatea cazurilor de OCSCA apare, atât la copii cât şi la adulţi, în timpul mesei, frecvent, aceste evenimente au martori. Totuşi, este nevoie de intervenţie rapidă, cât timp victima este încă responsivă. Spre deosebire de recomandările mai vechi de efectuare a manevrei HEIMLICH (compresiuni abdominale), la pacientul inconştient cu obstrucţie a C.A.S. nu se mai acceptă decât compresiuni toracice cu ritm de 100/ minut, după deschiderea căilor aeriene, încercarea a 5 respiraţii, chiar dacă toracele nu expansionează. Resuscitarea de bază poate fi efectuată doar prin compresiuni externe în ritm de 100/ minut fără întreruperi pentru ventilaţie dacă din anumite motive resuscitatorul nu poate face ventilaţie gură la gură sau gură la nas (motive estetice, trauma, malformaţii faciale, resuscitator copil).
  16. 16. 15 După cum este ştiut, R.C.P. de bază se continuă până la:  Sosirea echipei medicale care va realiza manevrele S.V.A.  Revenirea respiraţiei normale.  Epuizarea persoanei care face resuscitarea. • -ÎNCURAJEAZĂ TUSEA CU TORACELE APLCAT ÎN FAŢĂ. • -CONTINUĂ EVALUAREA EFICIENŢEI TUSEI ÎNAINTE CA PACIENTUL SĂ DEVINĂ INCONŞTIENT.
  17. 17. 16 LOVITURA PRECORDIALĂ Este o manevră recomandată doar la un pacient dejamonitorizat, asistat medical, la care apare stopul cardiorespirator. Se poate aplica rapid o singură dată o lovitură cu pumnul, de la ≈ 20 cm faţă de stern, şi poate fi suficientă pentru conversia liniei F.V. la debut (circa 10 secunde de la apariţia S.C.R.) într-un ritm cardiac cu puls (echivalează cu o energie de defibrilare de 30-40J ). DEFIBRILAREA DEFIBRILAREA constă în aplicarea unui curent electric continuu care, traversând miocardul, aduce la acelaşi potenţial electric membranar, toate celulele miocardice. Acest lucru permite pacemakerilor naturali să preia controlul activităţii electrice cardiace anulând activitatea tuturor focarelor generatoare de impulsuri electrice răspunzatoare de fibrilaţia ventriculară. Se poate efectua cu un aparat numit defibrilator, de mai multa tipuri:  Defibrilator manual, care necesită recunoaşterea şi interpretarea ritmurilor cardiace de către operator (care trebuie să fie medic).
  18. 18. 17  Defibrilator automat sau semiautomat – care are capacitatea de a recunoaşte singur un ritm cardiac ce necesită şoc electric şi care ia singur decizia defibrilării pacientului; acest aparat poate fi utilizat şi de un operator cu o pregătire de bază pentru folosirea lui (asistent medical, echipe de prim ajutor, paramedic). DEFIBRILATOR EXTERN AUTOMAT Succesul defibrilării depinde de trecerea unui curent adecvat în vederea depolarizării miocardului, acest lucru fiind conditionat de: pozitia electrozilor, impedanţa transtoracică, volumul corpului pacientului şi energia folosită la şoc. Argumentele defibrilării precoce rezultă din urmatoarele: ritmul cel mai frecvent întîlnit în SCR este fibrilaţia ventriculară - singurul tratament eficient al FV este defibrilarea. Succesul defibrilării depinde de rapiditatea efectuarii manevrei. FV tinde să se degradeze trecând în asistolă în câteva minute.
  19. 19. 18 Mulţi dintre pacienţii aflaţi în fibrilaţie ventriculară au şansa supravieţuirii fără sechele neurologice chiar dacă defibrilarea s-a efectuat tardiv (6-10 minute), cu condiţia iniţierii şi efectuării RCP până la sosirea defibrilatorului. Manevrele de RCP pot menţine FV şi contribuie la menţinerea perfuziei cerebrale şi cardiace, în acelaşi timp însă nu pot, singure converti FV la un ritm normal. Principalele componente ale unui defibrilator sunt: potenţiometru variabil pentru selectarea nivelurilor de energie, un transformator de conversie a curentului alternativ în curent direct, un capacitor pentru stocarea energiei, un buton pentru comanda încărcării şi altul pentru descărcare închizând astfel circuitul dintre capacitor şi electrozi. Defibrilatoarele semiautomate prezintă câteva caracteristici: legatura cu pacientul se efectuează prin electrozi adezivi de defibrilare ataşati la cabluri flexibil; de asemenea aparatul conţine un sistem de detective şi analiză a ritmului programat pentru FV/TV. La detectarea unui asemenea ritm defibrilatorul ,,indică‖ operatorului să administreze şocul. Componenta ,,automata‖ se referă la detectarea ritmului de către aparat şi nu de către operator. Energie, intensitate, tensiune PUTEREA (WATT) = U (VOLTI) x I (AMPERI) ENERGIA (JOULI) = P (WATT) x TIMP (SECUNDE) ENERGIA (JOULI) = U (VOLTI) x I (AMPERI) x TIMP (SECUNDE) I (AMPERI) = U (VOLTI) / R (OHMI) Deşi operatorul selectează nivelul de energie, totuşi fluxul de curent măsurat în amperi este cel care defibrilează. Cu o cantitate fixă de energie stocată în capacitor curentul administrat depinde de impedanţa (rezistenţa) dintre electrozii defibrilatorului.
  20. 20. 19 Paşii operaţionali 1. Porniţi aparatul. 2. Ataşaţi electrozii. 3. Comandaţi analiza ritmului. 4. Urmăriţi instrucţiunile aparatului. 5. Dacă şocul este indicat comandaţi descărcarea şocului. Operatorul este cel care ataşează cei doi electrozi, comandă aparatului să analizeze ritmul şi în situaţia în care se impune, comandă administrarea şocului. Atunci când în urma analizei aparatul recunoaşte ritmul care trebuie defibrilat, se încarcă automat. Unele modele vor anunţa printr-un mesaj vocal. Este important să ne asigurăm din nou că nimeni (nici un membru al echipei, nici o persoană din jur, etc.) nu este în contact cu pacientul. Înainte de a apăsa pe butonul de şocare, atenţionăm verbal şi verificăm vizual că nimeni nu atinge pacientul. După aceste verificări, după ce aparatul s-a încărcat la energia necesară defibrilării, vom apăsa pe butonul de şocare. Nivelul energiei cu care se şochează este prestabilit.
  21. 21. 20 În cazul în care în urma analizei aparatul nu depistează un ritm care să fie defibrilat, va anunţa acest lucru, iar mesajul verbal indică verificarea pulsului şi în cazul lipsei acestuia efectuarea manevrelor de resuscitare (ventilație, masaj). DEA standard pot fi folosite la adulţi şi copiii peste 8 ani. Pentru copiii între 1 şi 8 ani se vor folosi, dacă este posibil, padelele pediatrice sau modul pediatric; dacă nu este posibil, se va folosi DEA disponibil. Utilizarea DEA nu este indicată în cazul copiilor sub un an. Pentru decelarea unui ritm într-o situaţie de urgenţă nu este necesară respectarea unei anume poziţii relative a padelelor, respectiv a electrozilor. Prin urmare padela roşie sau sternum poate fi aşezată şi în stânga, electrodul roşu poate fi plasat şi latero-abdominal stâng, sancţionarea electrică a unui ritm prin defibrilare sau reconversie, neimplicând respectarea polarităţii electrozilor. TEHNICA MANEVRELOR DE RESUSCITARE 1. Deschiderea ecranului monitorului-defibrilatorului. 2. Expunerea suprafeţei anterioare a toracelui (uscare, eventual îndepărtarea pilozităţilor în exces). 3. Aplicarea gelului pe electrozi (padele) sau aplicarea cu contact ferm, fără bule de aer, a electrozilor autocolanţi pe piele – subclavicular drept şi submamelonar stâng.
  22. 22. 21 4. Alegerea nivelului de energie:  La adult:  360J pentru aparat monofazic;  150-200J pentru aparat bifazic.  La copil: 2-4J / Kg.corp. 5. Apăsare pe butonul de încărcare (la defibrilatorul manual). 6. Vor fi urmate de comenzile vocale sau cele afişate pe ecranul monitorului în cazul defibrilatorului semiautomat. 7. Resuscitatorul se asigură vizual şi verbal (spune: " ATENŢIE ! DEFIBRILEZ! ") că nimeni nu atinge victima în timpul manevrei de analiză sau /şi defibrilare. 8. Apăsaţi ferm padelele pe piele (padela sternum sub clavicula dreaptă şi padela apex pe linia axilară medie la nivelul spaţiului V intercostal, de preferat în zona fără ţesut mamar), apăsând concomitent şi pe butoanele de eliberare a şocului electric extern. 9. Verificaţi pe monitor ritmul cardiac obţinut şi existenţa pulsului carotidian (pentru afirmarea eficacităţii defibrilării). Se continuă compresiile şi ventilaţiile în cazul menţinerii F.V. Defibrilarea reprezintă străbaterea miocardului de către un curent electric cu o intensitate suficientă pentru a depolariza o masă critică de miocard capabilă să restabilească o activitate electrică coordonată. Defibrilarea reuşită este definită ca o încetare a F.V. sau, mai bine zis, absenţa F.V. / T.V. la 5 secunde după livrarea şocului electric.Scopul defibrilării este acela de a restabili circulaţia spontană. Întreruperea compresiilor toracice se asociază cu reducerea sansei convertirii FV într-un alt ritm. S-a observat că în timpul efectuării RCP, atât în prespital cât şi în spital, există întreruperi în executarea compresiilor, timpul efectiv de efectuare a compresiilor ajungând la 50- 75 % din timpul total al RCP.
  23. 23. 22 Analizarea resuscitărilor efectuate după vechile protocoale a arătat perioade mari de întrerupere a RCP, cu întârzieri de până la 40 secunde între momentul analizării ritmului de către AED şi momentul începerii compresiilor toracice. Eficacitatea primului şoc bifazic este de 90%, insuccesul defibrilării întărind ideea efectuării RCP imediat după şoc decât livrarea şocurilor în continuare. De aceea recomandările actuale sunt ca imediat după livrarea unui şoc şi fără a reanaliza ritmul sau a verifica pulsul, să se efectueze 2 minute de compresii şi ventilaţii înaintea livrării altui şoc, dacă acesta mai este recomandat. Chiar şi în cazul în care defibrilarea a avut succes este foarte puţin probabil ca pulsul să poată fi palpat imediat după defibrilare, timpul pierdut pentru palparea pulsului determinând compromiterea miocardul dacă ritmul de perfuzie nu a fost restabilit. Dacă a fost restabilit un ritm de perfuzie compresiile toracice nu cresc şansa recurenţei FV. Strategia livrării unui singur şoc se aplică atât în cazul defibrilatoarelor mono- cât şi bifazice. Eficienţa defibrilării este influenţată de şi de celelalte manevre aplicate în timpul resuscitării. Deşi vechile ghiduri recomandau defibrilarea imediată a tuturor ritmurilor şocabile, date recente au sugerat că o perioadă de RCP înaintea defibrilării face mai eficientă întreruperea FV sau TV prin şoc electric, la pacienţii în colaps prelungit. Recomandările actuale pentru echipele ce efectuează RCP prevăd executarea a 2 minute de SVB (aproximativ 5 cicluri de 30:2) înaintea defibrilării la pacienţii cu colaps prelungit (mai mult de 5 minute). Deoarece momentul instalării stopului este greu de precizat cu exactitate este indicat ca echipa de resuscitare să practice SVB înainte de a tenta defibrilarea, la orice stop la care ei nu au fost martori. În cazul stopurilor instalate în spital este recomandat să se aplice şocul electric cât mai repede, dar fără a renunţa la începerea compresiilor toracice dacă defibrilatorul nu este imediat disponibil. Cel care execută compresiile toracice nu ar trebui să le întrerupă decât pentru analizarea ritmului şi livrarea şocului fiind pregătit să reînceapă compresiile imediat ce şocul a fost administrat. În cazul folosirii şocurilor electrice externe pentru tratamentul celorlalte tulburări de ritm ameninţătoare de viaţă se foloseşte termenul de CONVERSIE ELECTRICĂ.
  24. 24. 23 Securitatea defibrilării este responsabilitatea liderului echipei de resuscitare şi a persoanei ce livrează şocul electric, dar membrii echipei de resuscitare trebuie să fie avizaţi asupra potenţialelor riscuri. Cel care livrează şocul electric trebuie să anunţe clar şi cu voce tare momentul defibrilării (―Atenţie, defibrilez!‖) şi să supravegheze vizual aria în care se află victima. Este interzis contactul direct şi indirect cu suprafaţa padelele defibrilatorului. SUPORTUL VITAL AVANSAT (SVA) = (A.L.S.) Resuscitarea avansată necesită intervenţia unei echipe formate şi antrenate în resuscitare, dotată cu echipamentele şi medicamentele necesare. În stopul C.R. pot apărea următoarele grupe mari de ritmuri cardiace:  Ritmurile şocabile: fibrilaţia ventriculară (F.V.), tahicardia ventriculară fără puls (T.V.P.).  Ritmurile nonşocabile: asistolia şi activitatea electrică fără puls (AEFP). Principala diferenţă în managementul acestor două grupe de aritmii este răspunsul la defibrilare. Manevrele ulterioare: MCE, ventilaţia mecanică (VM), abordul venos, administrarea de adrenalină, identificarea şi corecţia factorilor reversibili sunt comune ambelor grupe. Algoritmul de resuscitare avansată prezentat în schema următoare, are drept concluzie practica defibrilării în cazul F.V./ T.V.P. şi lipsa ei de indicaţie în Asistolă şi A.E.P.
  25. 25. 24 Stopul cardiac este rezultatul dezvoltării unei aritmii incompatibile cu funcţia de pompă (de exemplu: tahicardia ventriculară, fibrilaţia ventriculară sau asistola) sau poate fi consecinţa unui ritm care deşi este compatibil cu funcţia de pompă nu produce debit cardiac (stare numită disociaţie electromecanică sau activitate electrică fără puls). Monitorizarile ECG au demonstrat că în 75% din cazuri aritmia precipitantă a stopului cardiac este FV (fibrilaţia ventriculară) sau TV (tahicardia ventriculară) fără puls. Aceste aritmii ventriculare maligne sunt precedate, de cele mai multe ori, de tahicardia ventriculară monomorfă cu puls sau de extrasistole ventriculare. În timp, tahicardia ventriculară evoluează spre FV şi/sau asistolă prin consumarea rezervelor de energie ale miocardului, prin hipoxie şi acidoză progresivă. ECG reprezintă suma potenţialelor de acţiune a tuturor fibrelor miocardice, care pot fi înregistrate pe hârtie sau vizualizate pe ecran, cu o viteză constantă de 25 sau 50 mm/sec. Înregistrarea se face în 12 derivaţii: 3 derivaţii bipolare, 3 derivaţii unipolare ale membrelor şi 6 derivaţii unipolare precordiale. RITM SINUSAL NORMALRITM SINUSAL NORMAL
  26. 26. 25 Fibrilaţie ventriculară cu unde mici Fibrilaţie ventriculară cu unde mari FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ • Contracţii vermiculare total ineficiente ale ventriculilor • EKG: dezorganizare totală a traseului • Tratament: – ŞEE asincron – resuscitare cardio-respiratorie
  27. 27. 26 RITMURILE ŞOCABILE SCR presupune întreruperea activităţii mecanice a inimii, activitate dată de armonizarea perfectă a excitaţiei electrice ce îşi are originea în sistemul excitoconductor, cu contracţia mecanică ce caracterizează miocardul ventricular de lucru. Prin urmare anumite tulburări ale generării şi conducerii impulsului electric, alterări majore ale miocardului de lucru structural sau funcţional, precum şi incapacitatea acestuia de a transforma impulsul electric în lucru mecanic, duc la oprire cardiacă. FIBRILAŢIA VENTRICULARĂ Rezultă din activitatea anarhică a mai multor centri ectopici dotaţi cu automatism şi răspândiţi difuz în masa miocardului ventricular; aceşti centri îşi exacerbează automatismul producând descărcări electrice zonale ce duc la contracţii parcelare ale miocardului, făcându-l incapabil să-şi mai exercite funcţia de pompă. În condiţii normale centrii ectopici sunt inhibaţi de activitatea electrică a sistemului excitoconductor. Etiologic, FV poate fi primară – aceasta apare pe un cord indemn, recunoscând ca mecanism de producere hipoxia (frecvent întâlnită la copil) şi secundară – având drept mecanism alterarea morfofuncţională a miocardului. Condiţiile de apariţie a FV sunt: ischemia coronariană, administrarea de antiaritmice, fibrilaţia atrială, sindromul WPW, toxicitatea digitalică, hipotermia, dezechilibrele hidroelectrolitice severe. La adult cea mai comună tulburare de ritm la pacienţii cu SCR este FV, care poate fi precedată de un episod de TV sau chiar tahicardie supraventriculară. Fibrilaţie ventriculară cu unde mari
  28. 28. 27 Electrocardiografic, se înregistrează un traseu cu unde neregulate cu o frecvenţă cuprinsă între 150/minut şi 500/minut şi cu amplitudine variabilă, pe care nu se pot distinge complexe QRS, segmente ST sau unde T. Fibrilaţie ventriculară cu unde mici Diminuarea rezervelor de ATP este redată pe EKG prin transformarea unei FV cu unde mari într-o FV cu unde mici, situaţie care se însoţeşte şi de o scădere a ratei de supravieţuire, cauzată de refractaritatea la tratament în condiţiile epuizării rezervelor funcţionale. TAHICARDIA VENTRICULARĂ Este expresia unor depolarizări succesive de origine ventriculară (sub bifurcaţia hisiană). În funcţie de durata tulburării de ritm, clasificarea se face astfel: 1. TV nesusţinută (<30sec.) şi TV susţinută cu o durată mai mare de 30sec. şi care se însoţeşte de colaps hemodinamic. ECG-ul redă un traseu pe care se evidenţiază complexe QRS largi (>0,12sec. prin originea lor subhisiană) la intervale regulate sau aproape regulate, cu o frecvenţă cuprinsă între 100/minut şi 250/minut. Identificarea undelor P prezente cu o frecvenţă dată de nodul sinusal, independentă de cea a complexelor QRS largi, traduce prezenţa disociaţiei atrio-ventriculare asociată aproape întotdeauna TV. 2. În funcţie de morfologia complexului QRS clasificarea TV se va face în TV monomorfă şi TV polimorfă. Cea mai frecventă cauză de apariţie a TV este boala coronariană ischemică, urmată îndeaproape de cardiomiopatii. O formă particulară de TV este torsada de vârfuri care are ca mecanism de producere postdepolarizarea precoce în următoarele condiţii: QT lung (ce apare la administrarea în doze toxice a fenotiazinelor, a antidepresivelor triciclice sau a haloperidolului, a antiaritmicelor de clasă IA, IC şi III), bradicardie severă, boli cerebro-vasculare (AVC hemoragic), dezechilibre hidro-electrolitice (hipocalcemie, hipomagnezemie, hipopotasemie), hipotermie, boli cardiace (miocardită, cardită reumatismală, IMA).
  29. 29. 28 Imaginea ECG a torsadei de vârfuri este reprezentată de complexe QRS largi ce îşi schimbă treptat polaritatea şi amplitudinea, şi au o frecvenţă de 200/minut. Tahicardie ventriculară Tahicardie ventriculară polimorfă (torsada vârfurilor) 1. Odată confirmat stopul cardiac:  strigaţi după ajutor;  cereţi un defibrillator;  începeţi imediat manevrele de resuscitare cardio-pulmonară (RCP) cu raportul dintre MCE şi VM de 30:2. 2. Odată ce aţi primit defibrilatorul:  diagnosticaţi ritmul aplicând padelele;  dacă FV sau TV este confirmată, încărcaţi defibrilatorul şi administraţi un şoc (150—200J bifazic sau 360-J monofazic).  fără să reevaluaţi ritmul sau pulsul reluaţi RCP(30:2) timp de 2 minute. Chiar dacă defibrilarea a fost reuşită, foarte rar pulsul este palpabil imediat, iar întârzierea datorată palpării pulsului ar putea compromite cordul. 3. Se continuă RCP 2 minute apoi se reevaluează.  dacă pacientul este în FV/TV se administrează al doilea şoc(150—300J bifazic sau 360J monofazic);  RCP se continuă. 4. După două minute se reevaluează ritmul:  dacă în continuare pacientul este în FV/TV se administrează o fiolă de adrenalină;  se administrează al treilea şoc;  se reia RCP, 5. După două minute de RCP se reevaluează ritmul. Dacă prezintă în continuare FV:  se administrează un bolus de amiodaronă (300mg i.v.);  dacă nu se decelează un ritm organizat se continuă RCP.
  30. 30. 29 Reevaluările ritmului cardiac trebuie să fie scurte, iar pulsul trebuie reevaluat doar dacă se evidenţiază un ritm organizat (complexe regulate şi înguste). Dacă se evidenţiază un ritm organizat în timpul MCE se întrerupe MCE pentru reevaluarea pulsului doar dacă pacientul prezintă semnele unei resuscitări reuşite. Dacă există dubii asupra prezenţei pulsului, în prezenţa unui ritm organizat, se reiau manevrele de resuscitare. Analiza caracteristicilor undelor FV a arătat că probabilitatea unei defibrilări reuşite este cu atât mai mare cu cât perioada dintre MCE şi administrarea şocului este mai mică. Indiferent de ritmul cardiac (şocabil sau neşocabil) se administrează adrenalină (1 mg) la 3-5 minute până când resuscitarea este reuşită. Vechile recomandări ILCOR prevedeau nivele de energie a şocurilor electrice pentru defibrilatoarele monofazice de 200 şi 360J. În prezent sunt recomandate pentru resuscitarea SCR prin FV sau TV fără puls în cazul utilizării defibrilatoarelor monofazice, a unui singur palier energetic de 360J. Pentru defibrilatoarele bifazice recomandările actuale privind energia şocurilor electrice prevăd nivele de cel puţin 150J pentru primul şoc electric şi de 200J pentru următoarele şocuri, dacă primul nu a fost eficient. RITMURILE NON-ŞOCABILE Ritmurile nonşocabile sunt: activitatea electrică fără puls şi asistolia. Pacienţii cu activitate electrică fără puls (AEFP) (denumită şi disociaţie electromecanică, DEM) deseori prezintă contracţii miocardice, dar acestea sunt prea slabe pentru a produce o undă de puls detectabilă. AEFP este deseori cauzată de afecţiuni reversibile şi poate fi tratată dacă aceste afecţiuni sunt identificate şi tratate corect. Rata de supravieţuire a pacienţilor cu AEFP este foarte mică dacă afecţiunea de bază nu este identificată sau nu poate fi tratată. Dacă ritmul iniţial este AEFP sau asistolie, se încep manevrele de resuscitare cu raportul dintre compresiile toracice şi ventilaţiile mecanice de 30:2. Ritmurile non-şocabile nu necesită defibrilare! Dacă nu se poate deosebi o asistolă de o F.V. cu unde mici, nu se va încerca defibrilarea (nu are succes), ci se vor continua compresiile toracice externe şi ventilaţiile, care vor creşte amplitudinea undelor de F.V., îmbunătăţindu-se şansele de defibrilare şi restabilire a unui ritm de perfuzie. Dacă în timpul resuscitării unei asistole sau A.E. P., ritmul se schimbă în F.V., se trece pe protocolul de F.V. Întregul corp se află sub influenţa câmpului electric al inimii (cel mai important acumulator de energie). Prin urmare plasarea în orice zonă a corpului a cel puţin trei electrozi de monitorizare cardiacă sau a celor două padele ale unui defibrilator-monitor poate înregistra ritmul electric al inimii.
  31. 31. 30 Ritmul electric al inimii poate fi înregistrat:  pe ecranul defibriloator-monitorului cu ajutorul padelelor acestuia;  în memoria DEA prin padelele autocolante aferente;  pe ecranul defibriloator-monitorului sau al monitorului cardiac prin intermediul electrozilor de monitorizare. Plasarea padelelor defibrilator-monitorului în scopul monitorizării electrice şi al aplicării ŞEE se va face pe pieptul pacientului astfel:  padela sternum sau cea roşie - subclavicular parasternal drept;  padela apex sau cea verde – astfel încât centrul ei să corespundă spaţiului V-VI intercostal stâng pe linia axilară medie. Plasarea padelelor autocolante ale DEA sau a defibrilatoarelor semiautomate se va face în aceeaşi poziţie. ASISTOLA Ritmul de SCR care traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului are un prognostic rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic asistola este reprezentată de o linie sinusoidală (nu izoelectrică) compusă din mici unde date de depolarizările de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea trebuie diferenţiată de F.V. cu unde mici. ASISTOLA - PROTOCOL DE RESUSCITARE 1. R.C.P. 2 minute. 2. Adrenalină 1mg iv la 3 minute sau 2-3mg pe sonda I.O.T. 3. R.C.P. 2 minute. 4. ATROPINĂ 3mg iv doză unică sau 6mg pe sonda I.O.T. 5. R.C.P. 2minute + Adrenalină 1mg la 3minute. Ciclurile se repetă până la revenirea activităţii cardiace mecanice şi electrice sau până la declararea insuccesului R.C.P. (decesului).
  32. 32. 31 Asistola apare când activitatea electrică a ventriculilor e complet absentă. Pe ECG nu se pot discerne unde sau complexe QRS. Când apare ca şi ritm iniţial în SCR este precedată de bradicardie, hipotensiune arterială şi este asociată de obicei cu afectare miocardică serioasă. Se poate confunda cu FV cu unde mici, de aceea protocoalele includ defibrilarea dacă rămâne incertitudinea privind excluderea FV. Traduce o lipsă totală a activităţii electrice a cordului are un prognostic rezervat, rata de supravieţuire fiind doar de 1-2%. Electrocardiografic asistola este reprezentată de o linie sinusoidală (nu izoelectrică) compusă din mici unde date de depolarizările de mică intensitate ale musculaturii scheletice şi care adesea trebuie diferenţiată de FV cu unde mic ACTIVITATEA ELECTRICĂ FĂRĂ PULS Activitatea electrică fără puls este caracterizată prin prezenţa activităţii electrice, dar fără o contracţie miocardică efectivă. Prezenţa AEP înseamnă un prognostic rezervat. Tratamentul AEP urmăreşte în special înlăturarea factorilor declanşatori ai SCR, factori clasificaţi în două categorii notate „5 H‖ şi „5 T‖: Hipoxie Toxice(intoxicaţii) Hipovolemie Tamponadă cardiac Hipotermie Torace sub tensiune(Pneumotorax) Hidrogen ion = acidoză Trombembolism pulmonar Hiper/hipokaliemie metabolică Tromboză de artere coronariene
  33. 33. 32 În această situaţie de S.C.R. există activitate electrică a cordului, dar fără contracţie mecanică (puls). Succesul resuscitării depinde şi de indentificarea şi tratarea unei cauze reversibile care a determinat apariţia S.C.R. Ritm sinusal (care poate exista în DEM) A.E.P. PROTOCOL DE RESUSCITARE 1. RCP (compresiuni toracice / ventilaţii = 30/2) şi concomitent: În acelaşi timp:  se asigură protezarea căilor aeriene (IOT) şi ventilaţia cu O2 100 % (odată intubaţia endotraheală realizată, compresiunile toracice se vor face neîntrerupt, iar ventilaţiile nesincrone cu acestea, cu o frecvenţă de 14/min);  se asigură monitorizarea continuă (plasarea electrozilor);  se asigură abordul venos periferic (1-2 căi venoase) cu ser fiziologic sau sol. Ringer. 2. Se administrează Adrenalină 1 mg I.V. (dacă accesul venos nu a fost încă realizat, se administrează 100 μg/Kgc pe sonda endotrahealǎ sau 3 mg diluate în 10 ml SF) – la adult; 10 μg/kgc I.V. sau I.O. (dacă accesul venos nu a fost încă realizat, se administrează 100 μg/kgc pe sonda endotraheală) – la copil. !!! Dacă AEP apare după defibrilare, se efectuează 2 min. RCP înainte de a reevalua ritmul şi de a administra vreun medicament.
  34. 34. 33 3. Reevaluarea ritmului pe monitor şi verificarea pulsului + verificarea poziţionării electrozilor şi a contactului acestora. 4. Dacă AEP persistă:  se continuă RCP;  se administrează Adrenalină 1 mg I.V. – la adult; 10 μg/kgc I.V. sau I.O. – la copil; doză repetată la un interval de 3-5 min.  la fiecare 3 min. se reevaluează ritmul pe monitor, se verifică pulsul şi se verifică poziţionarea electrozilor, padelelor şi a contactului acestora. Se consideră administrarea altor medicamente  Atropina: 3 mg I.V. în bolus, dacă frecvenţa cardiacă înregistrată de monitor < 60/min;  Bicarbonat de Na+: 1 mEq / kgc după 20-30 min. de resuscitare, urmat de 0,5 mEq / kgc la 10 min. Trecerea ritmului în FV/TV fără puls impune urmarea protocolul respectiv. Studiile au arătat că rata de supravieţuire a celor care sunt în SCR prin DEM cu ritm caracterizat de prezenţa pe ECG a complexelor QRS largi cu frecvenţă scăzută, este cu mult mai mică decât în cazurile în care activitatea electrică monitorizată este caracterizată de complexe QRS înguste cu frecvenţă crescută. DEM cu complexe QRS largi cu frecvenţă scăzută poate avea drept cauze: distrugerea unei părţi importante din masa miocardică, hipopotasemia severă, hipotermia, hipoxia, acidoza, supradozajul de antidepresive triciclice, ß-blocante, blocante ale canalelor de calciu, digitală. În cazul în care DEM este redată electric pe monitor prin complexe QRS înguste cu frecvenţă crescută, reiese că din punct de vedere electric cordul răspunde relativ normal; această situaţie se poate întâlni în următoarele condiţii: hipovolemie, tamponadă cardiacă, pneumotorax compresiv, TEP masiv. Indiferent de ritmul de oprire cardiacă se administrează adrenalină, 1mg la 3-5 minute până la restabilirea circulaţiei sangvine spontane; aceasta înseamnă că adrenalina este administrată la fiecare 2 cicluri ale algoritmului.  Dacă în timpul RCP apar semne de viaţă (mişcări, respiraţie normală, tuse) se verifică monitorul.  dacă este prezent un ritm organizat se verifică pulsul central; dacă acesta este prezent începe îngrijirea postresuscitare sau managementul aritmiilor periarest.  Dacă nu este prezent pulsul central se continuă RCP.
  35. 35. 34 MANAGEMENTUL CĂILOR AERIENE SUPERIOARE (C.A.S.) ÎN S.V.A. Scopul menevrelor este asigurarea şi menţinerea libertăţii căilor aeriene şi realizarea ventilaţiei. Cea mai bună metodă este INTUBAŢIA OROTRAHEALĂ (I.O.T.) şi VENTILAŢIA PULMONARĂ cu OXIGEN 100% pe sonda de intubaţie, cu balonul manual cu rezervor şi oxigen, sau cu un aparat de ventilaţie mecanică. Tehnica I.O.T. în S.C.R. Materiale necesare:  Sursa de oxigen.  Balon de ventilaţie cu mască şi rezervor.  Sonde şi dispozitive de aspiraţie a secreţiilor.  Laringoscop cu diferite lame – verificate ac funcţionale.  Sonde de intubaţie de diferite mărimi – verificate ca etanşeitate.  Mandren sulou.  Seringă 10 ml.  Pipe orofaringiene Guedel.  Sistem de fixare a sondei (romplast,faşă, etc.).
  36. 36. 35
  37. 37. 36 Intubaţia orotraheală este un gest terapeutic folosit des în reanimarea prespitalicească, fiind cea mai sigură şi eficientă manevră de eliberare şi protecţie a CAS, având rolul de a asigura libertatea căilor aeriene şi de a preveni aspiraţia de fluid în arborele traheo-bronşic. De altfel, permite ventilaţia pacientului cu O2 100% şi folosirea ventilaţiei mecanice, precum şi aspirarea căilor aeriene inferioare (altfel imposibilă) şi administrarea endotraheală a medicaţiei resuscitării. MANEVRE DE INTUBAŢIE OROTRAHEALĂ 1.Pacientul în decubt dorsal, cu capul în hiperextensie) sau doar axat în trauma cervicală). 2.Curăţarea / aspirarea cavităţii bucale, cu scoaterea eventualelor proteze. 3.Oxigenoterapie pe mască. A. ETAPA I = Laringoscopie directă cu vizualizarea glotei.  Laringoscopul ţinut în mâna stângă, lama se introduce în cavitatea bucală prin comisura bucală dreaptă, se încarcă limba, se progresează cu lama sub control vizual până se atinge şanţul gloso-epiglotic.  Se expune glota şi corzile vocale prin tracţiunea laringoscopului în sus şi înainte, ridicând limba şi mandibula (eventual se aspiră secreţiile şi se face o presiune digitală pe faţa anterioară a traheei – pe cartilajul cricotiroidian – manevra Sellick).
  38. 38. 37 B. ETAPA a IIa = cateterizarea traheei: a) Sonda I.O.T. ţinută în mâna dreaptă cu mandrenul introdus în prealabil, se inseră cu concavitatea în sus atraumatic, în orificiul glotic, până când balonul sondei dispare în jos de corzile vocale. b) Se umflă apoi balonaşul cu ~ 7-8 ml aer şi se plasează în gură o pipă Guedel. c) Controlul etanşeităţii (absenţa pierderilor de aer) se face prin ventilaţia cu balonul pe sonda I.O.T. şi ascultarea cu stetoscopul a câmpurilor pulmonare şi în epigastru. Prezenţa simetrică a murmurului vezicular şi absenţa zgomotelor hidroaerice în epigastru arată poziţionarea corectă a sondei. d) Sonda se fixează la piele cu faşă sau benzi de romplast, fixator de sondă.
  39. 39. 38 e) Se continuă ventilaţia cu balonul sau cu ventilatorul cu frecvenţa de 10-12 ventilaţii / minut. f) Orice manevră de intubaţie trebuie să dureze circa 30 secunde, (sau cât îşi poate ţine resuscitatorul respiraţia), iar în caz de eşec pacientul se oxigenează pe mască circa 3 minute înaintea unei noi tentative. După securizarea căii aeriene, compresiunile toracice se vor efectua fără întrerupere, cu frecvenţa de 100 / minut, iar ventilaţiile de 10-12 / minut. Dacă nu există posibilitatea I.O.T., se pot utiliza metode alternative, ca inserţia unei măşti laringiene sau a combitubului cu dublu lumen (traheal şi esofagian). În lipsa acestor mijloace, se poate utiliza şi ventilaţia non-invazivă doar cu mască şi balon cu rezervor, care permit administrarea de O² peste 90 %, dacă este corect utilizată (cu riscul însă de hiperinflaţie a stomacului). Manevrele de securizare a C.A.S. şi ventilaţia cu O² 100 % sunt obligatorii în toate situaţiile de S.C.R. (F.V. sau non F.V.), mecanica respiratorie şi oxigenarea ţesuturilor fiind la fel de importantă ca şi restabilirea activităţii cardiace.
  40. 40. 39 Sunt aceptate şi metode alternative intubaţiei oro-traheale precum: ventilaţia pe mască şi balon, masca laringiană şi Combitubul (clasa IIa), mai ales de către cei ce nu au experienţă în intubaţia oro-traheală. Incidenţa aspiraţiei gastrice este mai redusă în cazul măştii laringiene şi Combitubului şi mai mare în cazul ventilaţiei pe mască. Pipa Guedel si pipa Bermann Canula oro-faringiană, cel mai frecvent denumită pipa Guedel, este un tub curbat din material plastic; se introduce în cavitatea bucală a pacientului între limbă şi palatul dur. Acest tub este prevăzut la extremitatea sa orală cu o margine dilatată pentru a împiedica alunecarea dispozitivului în calea aeriană. Pipa Guedel este fabricată într-o gamă largă de dimensiuni, de la cele pentru nou-născut la cele pentru adult; estimarea dimensiunii necesare pentru fiecare caz se face prin măsurarea distanţei de la comisura bucală la unghiul mandibulei.
  41. 41. 40 Calea nazofaringiană (tubul Wendl) Constă în introducerea unui tub siliconat într-o narină până în orofaringe; contraindicată în fracturi ale piramidei nazale, traumatisme faciale, suspiciuni de fractură de bază de craniu, coagulopatii. Construită din materiale moi, hipo-alergenice, efilată la unul din capete şi dilatată la celălalt este relativ bine tolerată de pacienţii cu starea de conştienţă păstrată şi poate fi soluţia salvatoare la victimele cu trismus sau leziuni oro-maxilofaciale. Dimensiunea canulelor nazofaringiene este notată în milimetri, conform diametrului interior, iar lungimea creşte direct proporţional cu diametrul. Metodele tradiţionale de apreciere a dimensiunii necesare (compararea cu degetul mic sau cu narina) nu se corelează cu particularităţile căilor aeriene şi prin urmare sunt metode ineficiente. Pentru adulţi sunt indicate pipele cu diametrul de 6-7 mm.
  42. 42. 41 Masca laringiană Este formată dintr-un tub, sondă, care se lărgeste înspre partea distală. Această parte distală are o formă triunghiulară confecţionată dintr-un material moale, parte care printr-un tub de legatură poate fi umflată (aprox. 20 ml aer). Sonda prezintă la exterior o gradaţie (dunga neagră) care reprezintă dimensiunea pană la care sonda va înainta. Masca se inserează pînă la nivelul hipofaringelui, acoperă hipofaringele şi directionează aerul către plamăni. Sunt de diferite dimensiuni iar folosirea lor este în funcţie de greutatea pacientului.
  43. 43. 42 Masca laringiană are în structura ei un tub cu diametrul de 8-10 mm şi un balon gonflabil de formă eliptică. Odată umflat, balonul se mulează intim pe structurile anatomice, separând complet calea aeriană de cea digestivă. Ventilaţia cu balon-mască laringiană este mult mai eficientă decât cea cu ansamblul balon-mască de anestezie, deşi nu garanteză protecţie absolută a căii aeriene. Combitubul Este un tub cu lumen dublu. Plasarea prin cavitatea bucală a acestui tub se face farǎ o vizualizare directă, fie în trahee fie în esofag. Dispozitiv salvator de viaţă deosebit de ingenios şi eficient, dar a cărui utilizare este limitată din cauza preţului de cost ridicat şi a compexităţii de construcţie care face dificilă realizarea sa la dimensiuni pediatrice. Este un tub cu lumenul dublu, care se introduce „în orb‖ în cavitatea bucală, printre limbă şi palatul dur şi care realizează o cale aeriană patentă indiferent de poziţionarea sa finală (în trahee, respectiv în esofag). Tubul traheal are capătul distal liber, în timp ce tubul esofagian are capătul distal orb dar are un număr de mici orificii, situate lateral, la câţiva cm proximal de vârf. Combitubul are în construcţia sa două balonaşe, unul mic situat distal şi unul de mai mari dimensiuni (aproximativ 100ml) situat proximal şi conceput a fi gonflat în hipofaringe.
  44. 44. 43 Principiul combitubului constă în faptul că atunci când este introdus „în orb‖, indiferent dacă pătrunde în calea aeriană sau digestivă, pacientul poate fi ventilat pe unul din cele două capete proximale ale tubului. Dacă tubul pătrunde în esofag (situaţia cea mai probabilă), pacientul este ventilat prin orificiile laterale ale tubului esofagian ce sunt situate proximal de orificiul glotic. Aerul nu va putea pătrunde în esofag în timpul inspirului datorită capătului orb al tubului esofagian şi a balonaşului distal aflat imediat proximal de acesta. Balonaşul proximal, umflat la nivelul hipofaringelui împiedică pierderile aeriene prin cavitatea bucală. În cazul în care combitubul a fost introdus în trahee, ventilaţia se va face la nivelul capătului distal liber al tubului traheal. Trachlight-ul (în cazul unor intubaţii dificile) Este un dispozitiv format dintr-un mâner şi un mandren care are un vârf luminos, pe acesta din urmă se pune sonda de intubat de care avem nevoie. Intubaţia realizată cu ajutorul sistemului Trachlight se bazează pe principiul inluminării transcutanate a ţesuturilor gâtului. Această metodă beneficiază de avantajul plasării traheei anterior de esofag. Lumina din vârful Trachlight-ului poate fii văzută deosebit de clar în partea anterioară a gâtului atunci când tubul endotraheal şi mandrenul pătrund în deschizătura glotei. Dacă vârful luminos al mandrenului intră în esofag atunci lumina difuzează şi nu poate fi zărită decât cu dificultate.
  45. 45. 44 LMA C-trach-ul LMA C-trach-ul este un dispozitv ce permite vizualizarea video a glotei şi a corzilor vocale în timpul intubaţiei endotraheale. Este compus dintr-o mascǎ laringianǎ modificatǎ prevǎzutǎ cu o camerǎ video, la care se ataşeazǎ un minimonitor. VENTILAŢIA CĂILOR AERIENE Volumul curent (tidal) în cazul ventilaţiei pe mască cu balon trebuie să fie de 700-1000 ml administrat în 2 sec. dacă se face ventilaţie cu aer atmosferic (suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil). Atunci când se suplimentează cu oxigen, volumul poate fi redus la 400- 600 ml administrat în 1-2 secunde (suficient cât toracele să se destindă în mod vizibil). În cazul lipsei protecţiei căii aeriene (de exemplu ventilaţia pe mască), se recomandă folosirea de volume curente mici cu suplimentarea de O2 care să reducă riscul distensiei gastrice şi a regurgitării cu aspiraţie pulmonară. Până la asigurarea căii aeriene, ventilaţia trebuie să se facă în mod sincron cu MCE (o pauză în MCE pentru ventilarea pacientului).
  46. 46. 45 Utilizarea balonului şi a măştii de Utilizarea balonului şi a măştii de ventilaţie de un singur salvator ventilaţie de doi salvatori După asigurarea căii aeriene, MCE trebuie continuat neîntrerupt cu o rată de 100/min (oprire doar în cazul defibrilării şi a verificarii pulsului), iar ventilaţia cu o rată de 12/min. Ventilaţia mecanică se realizează cu ajutorul unor dispozitive ce permit asistarea respiraţiei (ex. Medumat, ventilator Oxylog). Metode de administrare a oxigenului Sunt numeroase metode de administrare a oxigenului unui pacient. Alegerea uneia sau alteia dintre variante depinde de concentraţia de oxigen necesară, toleranţa pacientului. Oxigenul Se administrează oxigen ori de câte ori acesta este disponibil. O mască de oxigen standard asigură o concentraţie a oxigenului în aerul inspirat de 50% cu condiţia ca fluxul să fie suficient de mare. O mască la care este ataşat un rezervor poate asigura o concentraţie de oxigen în aerul inspirat de 85% la fluxuri de 10-15L/minut. Iniţial, se administrează cea mai mare concentraţie de oxigen posibilă, care, ulterior este titrată sub controlul saturaţiei periferice (pulsoximetrie) şi a gazelor arteriale.
  47. 47. 46 Sonda nazală Este o componentă simplă a echipamentului de administrare a oxigenului. Este un tub de plastic cu două proeminenţe.Concentraţia de oxigen administrată depinde de volumul administrării şi de volumul tidal al pacientului. Creşterea fluxului cu 1L/min duce la creşterea concentraţiei cu aproximativ 4%. Exemplu: Masca simplă de oxigen Există diferite dimensiuni, respectiv pentru adulţi şi copii. Este indicată folosirea măştii simple faciale când se recomandă administrarea unei concentraţii mai crescute de oxigen. Asigură o concentraţie de aproximativ 60% oxigen la un volum de 7-8 L / min.
  48. 48. 47 Masca tip Venturi Asigură o oxigenare cu flux înalt şi o concentraţie bine determinată de oxigen cuprinsă între 24-50%. Masca tip Venturi Mască de oxigen cu rezervor Mască de oxigen cu rezervor Asigură o concentraţie de 90-100% de oxigen. Constă din administrarea unui flux continuu de oxigen într-un rezervor ataşat de mască. La o administrare de peste 6L/min, la o creştere de 1 litru/min - vom îmbunătăţi concentraţia de oxigen administrată cu 10%. Sunt cunoscute două tipuri de mască cu rezervor:  Mască cu reinhalare partial.  Mască fără reinhalare.
  49. 49. 48 OXIGENARE Deosebirea constă în faptul că masca fără reinhalare prezintă în plus o valvă unidirecţională, care se deschide în momentul inhalării, dirijând fluxul de oxigen din rezervor spre mască. Se închide după inspir blocând pătrunderea aerului expirat şi a aerului ambiant în rezervor. Balonul şi masca de ventilaţie Balonul este format dintr-un corp autogonflabil care la un capăt are adaptarea pentru mască cu valvă unidirecţională iar la celălat capăt adaptor pentru sursă de oxigen cu rezervor şi valvă unidirecţională. Pentru a ventila cu acest echipament în primul rând trebuie să se fixeze etanş masca de ventilaţie pe faţa pacientului după care se comprimă corpul balonului şi aerul va intra prin gura şi nasul pacientului. Expirul pasiv al pacientului va fi evacuat prin valva aflată lângă masca de ventilaţie. Baloanele de ventilaţie pot fi conectate la o sursă de oxigen printr-un furtun standard pentru oxigen. Concentraţia de oxigen livrată pacientului depinde de debitul de oxigen, de utilizarea sau nu a unui rezervor şi de tehnica de ventilaţie (de exemplu volumul curent, frecvenţa, raportul de timp între ciclurile de compresie – relaxare). Balonul de ventilaţie oferă posibilitatea ventilării eficace şi suplimentarea cu oxigen. Folosind balonul fără rezervor concentraţia oxigenului în aerul ventilat nu depăşeşte 60 %, iar cu rezervor suplimentar de oxigen (care se ataşează la partea inferioară a balonului) se asigură o ventilaţie cu oxigen de 90 % sau chiar peste. 6L/min ► 60% oxigenare 7L/min ► 70% oxigenare 8L/min ► 80% oxigenare 9L/min ► 90% oxigenare 10L/min ► 100%oxigenare
  50. 50. 49 Balonul de ventilaţie autogonflabil poate fi conectat la o mască facială, la o sondă de intubaţie orotraheală sau orice dispozitiv alternativ, cum ar fi masca laringiană sau combitubul; în absenţa oxigenului suplimentar, baloanele autogonflabile permit ventilaţia cu aer atmosferic (21% oxigen); acest procent poate fi crescut până la 45% prin ataşare de oxigen direct la balon. Dacă se poate ataşa un rezervor, la un flux de aproximativ 10L/min pot fi atinse concentraţii de oxigen în aerul inspirat de aproximativ 85%. Deşi ansamblul mască-balon permite ventilaţie cu concentraţii mari de oxigen, utilizarea lui necesită un salvator instruit, fiind relativ dificilă menţinerea etanşeităţii măştii pe reliefurile faciale şi menţinerea patenţei căii aeriene – cu o mână – în timp ce cu cealaltă mână se comprimă balonul. Rezervor de oxigen Balonul de ventilaţie este prevăzut şi cu rezervor de oxigen, ceea ce permite administrarea unei concentraţii crescute de oxigen victimei. Constă dintr-o valvă şi un balon gonflabil, acesta se ataşează la conectorul din spatele valvei de admisie. Cu rezervorul montat astfel, oxigenul va umple atât ballonul de ventilaţie cât şi rezervorul. Are scopul de a îmbogăţi concentraţia de oxigen a aerului inspirat sau a gazelor anestezice sau analgezice. Ventilaţia gură-la-gură Instituirea rapidă a ventilaţiei artificiale este necesară pentru toţi pacienţii la ventilaţia spontană este inadecvată sau absentă. Ventilaţia gură-la-gură este eficientă dar concentraţia oxigenului în aerul asigurat de ventilaţia salvatorului (aer expirat) este doar de 16-17%; din acest motiv este necesară înlocuirea acesteia cu ventilaţie cu aer îmbogăţit în oxigen. Pocket mask-ul este un dispozitiv utilizat pe scară largă; este o mască similară celei de anestezie dar permite ventilaţia gură-la-mască; are o valvă unidirecţională care direcţionează aerul expirat de pacient departe de salvator; masca este transparentă şi permite vizualizarea eventualelor secreţii – sânge sau lichid de vărsătură – care pot inunda căile aeriene; unele măşti au un conector care permite administrarea de oxigen.
  51. 51. 50 Când nu există conector, administrarea suplimentară de oxigen se poate face prin introducerea tubului pe una dintre părţile măştii, cu asigurarea etanşeităţii adecvate pe relieful facial (utilizarea ambelor mâini permite o etanşeizare maximă). Buteliile de oxigen Oxigenul se găseşte comprimat în butelii la o presiune de 100 -150 atmosfere, iar aceste butelii au diferite capacităţi. Ele trebuie să fie marcate cu o bandă de identificare de culoare verde precum şi inscripţia ―Oxigen medicinal‖. În funcţie de debit o butelie poate asigura oxigen pentru cel puţin 20 min., debitul fiind reglat printr-o valvă aflată pe reducţia buteliei.
  52. 52. 51 ASPIRATORUL DE SECREŢII Aspiratorul este un echipament medical portabil sau fix, electric sau nu. Aspiratorul portabil este indicat pentru toate urgenţele. Este utilizat în scopul îndepărtării secreţilor, sângelui şi vomismentelor de pe căile respiratorii ale pacientului, pentru a-i asigura acestuia transferul aerului spre / şi de la plămâni şi a-i facilita ventilaţia. Pentru îndepărtarea secreţiilor din căile aeriene superioare (sânge, salivă şi lichid gastric) se utilizează o sondă de aspiraţie rigidă cu orificii largi (Yankauer); aspiraţia se utilizează cu prudenţă la pacienţii cu reflex de fund de gât prezent din cauza riscului de vărsătură. Aspiratorul tip LSU (Lerdal Suction Unit) OBSTRUCŢIA CU CORP STRĂIN A CĂILOR AERIENE Moartea accidentală prin obstrucţia cu corp străin a căilor aeriene (OCSCA), deşi rară, poate fi prevenită; mai puţin de 1% din evenimentele de obstrucţie cu corp străin sunt mortale. Deoarece majoritatea cazurilor de OCSCA apare, atât la copii cât şi la adulţi, în timpul mesei, frecvent, aceste evenimente au martori. Totuşi, este nevoie de intervenţie rapidă, cât timp victima este încă responsivă.
  53. 53. 52 RECUNOAŞTEREA OCSCA Pentru supravieţuirea unui eveniment de OCSCA este necesară recunoaşterea rapidă a urgenţei. OCSCA nu trebuie confundată cu leşinul, infarctul miocardic, epilepsia sau alte situaţii care pot produce insuficienţa respiratorie acută, cianoza sau pierderea stării de conştienţă. În general obstrucţia apare în timpul mesei, victima ducându-şi frecvent mâinile spre gât. Pacienţii cu obstrucţie uşoară pot vorbi, tuşi şi respira. Cei cu obstrucţie severă însă, nu pot vorbi, răspund prin mişcări ale capului, nu mai pot respira sau au respiraţii zgomotoase, eforturile de tuse sunt ineficiente, nezgomotoase şi devin în scurt timp inconştienţi. În recunoaşterea evenimentului de OCSCA este indicat ca salvatorul să întrebe victima conştientă: „te-ai înecat?‖ ALGORITMUL DE INTERVENŢIE ÎN CAZ DE OCSCA LA ADULT (Acest algoritm poate fi utilizat şi în cazul copiilor peste un an). 1. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie uşoară a căilor aeriene • Se încurajează victima să tuşească, fără a mai face altceva. OBSTRUCŢIA CU CORP STRĂIN A CĂILOR AERIENE EVALUAREA SEVERITĂŢII OBSTRUCŢIE SEVERĂ (tuse ineficientă) INCONŞTIENT RCP CONŞTIENT 5 LOVITURI INTERSCAPULARE 5 COMPRIMĂRI ABDOMINALE OBSTRUCŢIE UŞOARĂ (tuse eficientă) ÎNCURAJAREA TUSEI 2. Dacă victima prezintă semne de obstrucţie severă a căilor aeriene şi este conştientă • Se aplică până la 5 lovituri la nivelul toracelui posterior, după cum urmează:  salvatorul se poziţionează lateral şi uşor în spatele victimei;
  54. 54. 53  va sprijini cu o mână pieptul victimei şi o va înclina uşor spre înainte astfel încât, atunci când corpul străin va fi dislocat, să se deplaseze mai degrabă spre cavitatea bucală decât să alunece mai jos în căile aeriene;  cu podul palmei celeilalte mâini va administra până la 5 lovituri bruşte interscapulovertebral (între omoplaţi). • După fiecare lovitură se verifică dacă a fost înlăturat obstacolul. Scopul nu este acela de a aplica toate cele 5 lovituri ci ca fiecare din acestea să fie capabilă să dizloce corpul străin. • Dacă după cele 5 lovituri între omoplaţi corpul străin nu a fost înlăturat, se efectuează 5 comprimări abdominale bruşte astfel, salvatorul:  se pozitionează în spatele victimei cu ambele braţe în jurul părţii superioare a abdomenului acesteia o va înclina uşor victima spre înainte;  va plasa pumnul între ombilic şi apendicele xifoid;  va prinde pumnul cu cealaltă mână şi va trage brusc spre în sus şi înapoi;  va repeta de maxim 5 ori această manevră. • Dacă obstrucţia nu a fost înlăturată, se continuă alternând 5 lovituri între omoplaţi cu 5 comprimări bruşte ale abdomenului. 3. Dacă victima devine inconştientă  se aşează uşor victima pe sol;  se alertează imediat Sistemul Medical de Urgenţă;  se începe SVB direct cu aplicarea compresiilor toracice. Personalul medical antrenat şi cu experienţă în detectarea pulsului carotidian, va începe aplicarea compresiilor toracice chiar dacă pulsul este present (pacient inconştient şi cu OCSCA).
  55. 55. 54 Chiar şi în cazul rezolvării cu succes al unei OCSCA, sunt posibile complicaţii ulterioare datorate retenţiei de material străin la nivelul tractului respirator superior sau inferior. Pacienţii cu tuse persistentă, dificultăţi de deglutiţie sau cu senzaţia de corp străin retenţionat la nivelul gâtului dar şi cei la care s-au efectuat comprimări abdominale, care pot determina leziuni interne grave, trebuie trimişi pentru evaluare medicală. MANAGEMENTUL CIRCULAŢIEI ÎN S.V.A După diagnosticarea absenţei semnelor vitale ale pacientului (respiraţie, puls, conştienţă), se recomandă începerea R.C.P. prin COMPRESII TORACICE EXTERNE, chiar ca prima şi singura manevră de resuscitare, până la sosirea defibrilatorului sau a realizării celorlalte manevre şi metode de asigurae a respiraţiei şi circulaţiei. Pentru efectuarea corectă a compresiunilor toracice pacientul va sta culcat pe spate, orizonal, pe un plan dur, tare. Dacă pacientul se află culcat pe o suprafată moale (ex.pat) nu se pot efectua compresiuni toracice eficiente. Cu victima aşezată pe spate pe un plan dur se localizează punctul de compresie situate în partea inferioară a sternului. Aşezăm podul palmei unei mâini în locul în care trebuie făcute compresiunile toracice. Aşezăm cealaltă mână peste mâna situată pe stern fără ca degetele să se sprijine pe torace. Prin încrucişarea degetelor şi ridicarea lor în sus se pot evita complicaţii nedorite.
  56. 56. 55 Este important să se localizeze corect suprafaţa sternului şi să se menţină poziţia mâinilor în timp ce se efectuează compresiunile toracice. Dacă mâinile sunt aplicate prea sus, compresiunile toracice nu vor avea ca rezultat comprimarea cordului, dacă mâinile sunt prea jos aşezate, forţa aplicată în urma compresiunilor poate produce leziuni hepatice iar dacă mâinile alunecă lateral, compresiunile nu sunt eficiente şi se pot produce fracture costale şi leziuni pulmonare. Compresiunile trebuie să fie ritmice şi continue; fiecare ciclu de compresiune constă dintr-o apăsare în jos urmată de o pauză de relaxare astfel încât inima să se poată umple de sânge. TEHNICA COMPRESIUNILOR TORACICE EXTERNE 1. Salvatorul se aşează lateral de victimă (care se află de preferinţă pe un plan dur). 2. Plasează podul palmei unei mâini în centrul toracelui, la jumătatea sternului şi a doua mână deasupra primei. 3. Cu degetele şi braţele perpendicular pe corpul pacientului, se apasă (comprimă) toracele astfel încât sternul se coboară aproximativ 4 - 5 cm, apoi se lasă toracele să revină, fără a dezlipi mâinile de pe acesta. 4. Frecvenţa compresiilor toracice trebuie să tindă către 100 / minut, timpii de compresiune şi revenire fiind egali.
  57. 57. 56 5. Compresiile se recomandă să preceadă orice manevră de R.C.P. şi să fie apoi intercalate între defibrilări, ventilaţii, administrări de medicamente, acestea asigurând de fapt "pompa cardiacă". După intubare nu mai este necesară respectarea raportului compresii/ventilaţii de 30/2. Presiunea de perfuzie coronariană se menţine mai mare dacă se continua compresiile toracice în timpul ventilaţiei. COMPRESIILE TORACICE LA COPII Compresiunile toracice la nou născuţi şi sugari Sugarii (copii cu vârsta sub un an) care au suferit un stop cardiac sunt inconştienţi, nu respiră şi ei nu au nici puls. Pentru diagnosticul de stop cardiac prima dată se verifică şi deschide calea aeriană. Nu se face hiperextensie a capului pentru că aceasta poate închide calea aeriana a sugarului. În continuare se verifică respiraţia prin tehnica privitului, ascultatului şi simţitului. Dacă nu respiră se efectuează cinci ventilaţii artificiale prin tehnica respiraţiei gură la gură şi nas. Pentru verificarea circulaţiei sugarului, se caută pulsul brahial pe faţa internă a braţului. Se plasează nou-născutul sau sugarul pe o suprafaţă solidă, dură (ex. masă) sau pe antebraţ când se efectuează compresiunile toracice. Raportul ventilaţii compresiuni la nou-născut este de 1:3. La sugar MCE se practică cu două degete în cazul unui singur salvator iar dacă sunt doi se practică folosind ambii polici.  Se comprimă circa 1 cm cu indexul şi mediusul unei mâini pe mijlocul sternului , cu frecvenţa de 120 / minut.  Insuflaţiile se fac cu balon mic sau cu aerul din obraji, nu din plămâni.
  58. 58. 57 O altă tehnică de masaj cardiac la nou-născuţi este realizată prin plasarea ambelor police, unul lângă celălalt, pe stern la un deget sub linia intermamelonară, cuprinzând cu restul degetelor întreg toracele şi executând compresiunile după parametrii descrişi anterior. Întreruperea compresiunilor toracice trebuie să fie minimă deoarece:  Este asociată cu scăderea presiunii de perfuzie în arterele coronare.  Nu trebuie să fie mai mare de 10 sec – pentru evaluare. Toracele trebuie să revină la dimensiunile iniţiale după fiecare compresiune deoarece asigură întoarcerea venoasă. Revenirea incompletă a toracelui este asociată cu:  Presiune intratoracică crescută.  Scăderea perfuziei coronare.  Scăderea perfuziei cerebrale.
  59. 59. 58 Semnele stopului cardiac la un copil (între 1 şi 8 ani) sunt identice cu cele de la adult şi sugar. Pentru a efectua compresiunea toracică la un copil localizarea corectă a zonei de compresiune toracică se face după aceeaşi tehnică ca la adult: compresiunea se face cu o singură mână, forţa asfel obţinută fiind de obicei suficientă pentru aceeastă grupă de vârstă. Compresiunea se face 2,5-3 cm adică aprox. 1/3 din grosimea toracelui; frecvenţa este de 100 compresiuni / minut; la fiecare 30 de compresiuni se fac două respiraţii. La copilul mare raportul compresii/ventilaţii este acelaşi ca la adult; compresiile se fac pe tot sternul, dar cu podul palmei unei singure mîini.
  60. 60. 59 Consideraţii privind stopul cardiac A. Salvatorul nu trebuie să piardă timp pentru a face un diagnostic absolut al stopului cardiac înainte să înceapă tratamentul pentru că după 3 minute încep să apară leziuni ireversibile la nivelul creierului. B. Dilataţia pupilelor începe la aproximativ 45 secunde de la întreruperea fluxului sangvin cerebral şi este maximă la aproximativ 1 min. şi 45 sec. Dilataţia maximă a pupilelor indică faptul că cel puţin jumătate din perioada de reversibilitate completă a creierului s-a scurs. C. Decizia de întrerupere a resuscitării depinde de statusul cerebral şi cardiovascular al pacientului. D. Unii autori consideră că moartea cordului apare dacă nu există semne de activitate electrică după o oră de resuscitare cardio-pulmonară continuă. Pacienţii cu asistolie sau activitate electrică fără puls au o rată a supravieţuirii redusă comparativ cu cei ce prezintă fibrilaţie ventriculară. E. Cel mai bun criteriu de circulaţie cerebrală adecvată e reacţia pupilelor, nivelul de conştienţă, mişcările musculare şi respiraţia spontană. F. Resuscitarea cardiopulmonară nu se opreşte atât timp cât există activitate electrică pe monitor. G. Rata supravieţuirii în urma stopului cardiac este mai mare:  când evenimentul se produce în prezenţa martorilor;  când unul din martori începe resuscitarea;  când inima se opreşte prin fibrilaţie ventriculară;  când defibrilarea s-a făcut precoce.
  61. 61. 60 Dacă ritmul iniţial este AEFP sau asistolie, se încep manevrele de resuscitare cu raportul dintre compresiile toracice şi ventilaţiile mecanice de 30:2. Asistolia poate fi exacerbată sau precipitată de hipertonia vagală şi teoretic aceasta poate fi reversibilă dacă se administrează un drog vagolitic; de aceea în ciuda faptului că încă nu există dovezi conform cărora administrarea de rutină a atropinei în cazul asistoliei ar creşte supravieţuirea, se administrează atropină în doză de 3mg (doza care asigură blocarea maxima a vagului). Când este pus diagnosticul de asistolie, trebuie căutate pe ECG atent undele ―P‖ deoarece acest tip de asistolie ar putea răspunde la pacing cardiac. FV cu unde mici este dificil de deosebit de asistolie şi nu răspunde la şocuri. Continuarea RCP ar putea îmbunătăţi amplitudinea şi frecvenţa undelor şi ar putea creşte şansele unei defibrilări reuşite. În cazul în care în cursul resuscitării asistoliei sau AEFP ritmul trece în FV, trebuie urmat protocolul de resuscitare al FV. Modificările faţă de ghidurile din 2005 ale SUPORTULUI VITAL DE BAZĂ (S.V. B.)  Persoanele de la dispeceratul pentru urgenţe trebuiesc instruite în modul de a adresa întrebări apelanţilor pentru a obţine informaţiile necesare. Aceste informaţii se referă la recunoaşterea lipsei de conştienţă şi calitatea respiraţiilor. În asociere cu lipsa conştienţei, absenţa respiraţiilor spontane, sau orice altă anormalitate în respiraţia victimei ar trebui să determine activarea unui circuit de intervenţie rapidă pentru suspiciune de stop cardiac.  Toţi salvatorii, cu pregătire anterioară sau fără, trebuie să facă compresii toracice victimelor aflate în stop cardiac.  Se subliniază importanţa deosebită a compresiilor toracice corect efectuate. Obiectivul este comprimarea toracelui cu cel puţin 5cm la o frecvenţă de cel puţin 100 compresii pe minut, permiterea revenirii toracelui la forma initial şi minimalizarea timpilor de întrerupere a compresiilor toracice.  Salvatorii instruiţi în resuscitare ar trebui să administreze şi ventilaţii victimei, la o rată compresii - ventilaţii de 30:2. Se încurajează ghidarea prin telefon a salvatorilor neinstruiţi în R.C.P. pentru a realiza resuscitarea bazată doar pe compresii toracice.  Se încurajează utilizarea dispozitivelor ce oferă instrucţiuni şi feedback salvatorului în timpul manevrelor de resuscitare. Datele înregistrate de acestea pot fi folosite pentru a analiza şi a îmbunătăţii calitatea resuscitării, prin feedback oferit echipelor profesioniste de salvatori.
  62. 62. 61 Cele mai importante schimbări în GHIDURILE ERC 2010 în privinţa terapiilor bazate pe electricitate cuprind: A. Este subliniată importanţa efectuării compresiilor toracice cât mai repede şi fără întreruperi. B. Se pune o valoare mult mai mare pe scăderea la minimum cu putinţă a pauzelor pre şi post şoc electric în efectuarea compresiilor toracice; se recomandă continuarea acestora în timp ce defibrilatorul se încarcă. C. Reluarea imediată a compresiilor toracice după defibrilare este , de asemenea , subliniată; continuând compresiile în timpul încărcării defibrilatorului, administrarea şocului electric ar trebui să determine o întrerupere de maximum 5 secunde în efectuarea compresiilor. D. Siguranţa salvatorului rămâne un element fundamental , însă se admite în aceste ghiduri că riscul pentru salvator în cazul utilizării defibrilatorului este minim, mai ales dacă salvatorul poartă mănuşi. Atenţia se îndreaptă către verificarea siguranţei manevrei cât mai rapid, pentru a reduce pauza pre – şoc electric. E. În cazul terapiei stopului cardiac în pre – spital, personalul serviciului medical de urgenţă (SMU) trebuie să realizeze manevre RCP correct în tot timpul necesar pentru conectarea şi încărcarea defibrilatorului.
  63. 63. 62 F. Rutina de a efectua manevre RCP pentru o perioadă de timp prestabilită (două - trei minute) înainte de analiza ritmului cardiac şi administrarea şocului electric nu se mai recomandă. G. Având în vedere lipsa datelor concrete care să sprijine sau să infirme această strategie, acele echipaje SMU care au implementat deja algoritmi de intervenţie ce cuprind efectuarea manevrelor RCP pentru o perioadă pre- stabilită pot continua utilizând rutina respective. H. Utilizarea a până la 3 şocuri electrice, unul după altul, poate fi o opţiune în cazul FV/TV în timpul cateterismului cardiac sau în perioada post-operatorie precoce în chirurgia cardiac. Această strategie cu "şocuri " poate fi folosită şi în cazul stopului cardiac cu ritm de FV/TV la un pacient monitorizat şi cu defibrilatorul manual conectat. I. Se încurajează dezvoltarea programelor pentru DEA, precum şi amplasarea acestora în mai multe zone, atât publice, cât şi rezidenţiale. RESUSCITATOR MECANIC Protocoalele internaţionale impun folosirea în BLS a defibrilatorului automat în managementul SCR ca urmare a incidenţei mare a FV ştiind că în FV unicul tratament eficient este defibrilarea. Aparate de ventilaţie mecanică Există foarte puţine studii care iau în consideraţie aspectele specifice ventilaţiei mecanice în timpul SVA; unele dintre ele au sugerat că, în timpul RCP, numărul de ventilaţii este excesiv. În contrast, ventilatoarele mecanice asigură un flux de gaz constant în timpul inspirului; volumul administrat este dependent de timpul inspirator (un timp mai mare asigură un volum tidal mai mare); deoarece, în timpul inspirului, presiunea din căile aeriene creşte, majoritatea ventilatoarelor au limitatoare de presiune pentru scăderea riscului de barotraumă.
  64. 64. 63 Ventilatoarele mecanice pot fi utilizate atât cu masca facială cât şi cu oricare alt dispozitiv de cale aeriană (sondă de intubaţie, mască laringiană). Comparativ cu alte metode de ventilaţie, utilizarea unui aparat oferă mai multe avantaje:  la un pacient neintubat, salvatorul are ambele mâini libere pentru menţinerea poziţiei corecte a măştii şi a alinierii căilor aeriene;  cu o mână poate fi efectuată presiunea cricoidiană în timp ce cealaltă mână menţine etanşeitatea măştii pe masivul facial;  la pacientul neintubat, salvatorul este liber pentru îndeplinirea altor sarcini;  odată stabiliţi parametrii de ventilaţie, asigură un volum tidal, o frecvenţă respiratorie şi o minut-ventilaţie constante; este evitată astfel ventilaţia excesivă. Cele mai importante modificări cu privire la SVA în ghidurile ERC 2010  Se subliniază importanţa întreruperii la minimum a compresiilor toracice corect efectuate în cursul procedurilor specifice SVA: compresiile toracice se opresc pentru foarte puţin timp şi doar pentru a facilita intervenţii specifice.  Se subliniază importanţa folosirii sistemelor "track and trigger" pentru a identifica orice alterare în starea pacientului şi a putea administra terapia necesară prevenirii stopului cardiac intraspitalicesc.  Atenţie sporită faţă de semnele associate cu risc de moarte cardiac subită în afara mediului spitalicesc.  Se renunţă la recomandarea pentru manevre RCP cu timp prestabilit înainte de defibrilare la pacienţii aflaţi în stop cardiac, în afara spitalului, şi fără martori din cadrul SMU la instalarea stopului.  Continuarea compresiilor toracice în timpul necesar încărcării defibrilatorului - acest fapt va determina scăderea la minimum a pauzei pre – şoc.  Lovitura precordială este considerată puţin importantă.  Utilizarea a până la 3 şocuri electrice, unul după altul, pentru FV/TV instalate în timpul cateterismului cardiac, sau precoce în post-operator, în chirurgia cardiac.  Administrarea drogurilor prin sonda de intubaţie oro-traheală nu mai este recomandată; dacă nu se poate asigura acces intravenous, drogurile trebuie administrate intraosos.  În terapia stopului cardiac cu FV/TV, adrenalina, 1mg, este administrate după cel de-al treilea şoc electric, odată cu reluarea compresiilor toracice, şi se continua administrarea ei la fiecare 3-5 minute (în timpul ciclurilor de RCP). Amiodarona, 300mg, se administrează, de asemenea, după al treilea şoc electric.
  65. 65. 64  Atropina nu mai este recomandată în terapia de rutină pentru asistolă sau DEM.  Se reduce importanţa intubaţiei oro-traheale (IOT) precoce, cu excepţia cazului în care este efectuată de o persoană experimentată, cu o minimă întrerupere a compresiilor toracice.  Se subliniază rolul folosirii capnografiei pentru a confirma şi monitoriza plasarea corectă a sondei traheale, calitatea manebrelor RCP şi pentru a detecta semnele precoce de restabilire a circulaţiei spontane (RCS).  Se recunoaşte potenţialul rolului ultrasonografiei în timpul SVA.  Se recunosc posibilele probleme pe care le poate pune hiperoxemia după momentul RCS: odată ce este restabilită circulaţia spontană şi se poate măsura cu acurateţe nivelul saturaţiei în oxygen (prin pulsoximetrie sau analiza gazelor din sângele arterial), SaO² în oxigenul inspirit se stabileşte la 94-98%.  Se accentuează importanţa tratamentului sindromului post-stop cardiac. PARTICULARITĂŢILE GHIDURILOR DE RCR LA COPIL Noile ghiduri de RCR la copil au încercat să simplifice protocolul de resuscitare astfel încât să dispară situaţiile în care copiii nu sunt resuscitaţi din cauza fricii de a face rău. Această frică a fost alimentată de faptul că aceste protocoale erau diferite faţă de cele de la adult. În urma studiilor efectuate, s-a demonstrat că supravieţuirea este considerabil mai mare dacă se practică RCR indiferent de protocolul aplicat (adult sau copil), faţă de situaţia în care nu se resuscită ci se aşteaptă o echipă specializată.
  66. 66. 65
  67. 67. 66 Raportul compresii/ventilaţii Se recomandă ca în situaţia în care este doar un singur salvator să se practice RCR cu un raport 30:2 (ca la adult). În cazul în care sunt doi sau mai mulţi salvatori se va practica RCR cu un raport 15:2.  NN suferă rapid modificări cardio-pulmonare fiziologice.  Resuscitarea NN se axează aproape în întregime pe managementul respiraţiei, nu pe cel cardiac.
  68. 68. 67
  69. 69. 68 Primul ajutor acordat nou-născuţilor Cinci respiraţii, a câte 2-3 secunde fiecare, la o presiune de 30 cm H 2 O. Ritmul cardiac va răspunde de obicei la ventilarea plămânilor. Dacă nu există nici un răspuns cardiac verificaţi ridicarea cutiei toracice. Ventilaţia pe mască este aproape întotdeauna eficientă. Numai în aprox. 1 din 500 cazuri este necesară intubaţia.
  70. 70. 69 Aproximativ 95% din nou născuţii care au nevoie de ajutor îşi vor reveni într-un minut sau două de la pătrunderea aerului în plămâni. Dacă nu se observă nici o mişcare toracică, înseamnă că nu a fost ventilat corect. Nu începeţi compresiunile toracice decât atunci când se observă mişcări ale toracelui când se ventilează.
  71. 71. 70 Masajul cardiac extern La sugar MCE se practică cu două degete în cazul unui singur salvator iar dacă sunt doi se practică folosind ambii polici. La copilul mai mare de un an se practică MCE folosind una sau ambele mâini.
  72. 72. 71 Defibrilarea electrică automată Studii recente au arătat că defibrilatoarele electrice automate sunt capabile să evalueze corect ritmul cardiac la copii şi extrem de rar ar putea să recomande incorect administrarea unui şoc. Conform noilor ghiduri de resuscitare se recomandă administrarea şocurilor la copiii mai mari de un an (4J/kgc). Pentru administrarea şocurilor se recomandă folosirea padelelor pediatrice în cazul copiilor intre 1 şi 8 ani (se pot folosi şi padelele pentru adulţi în cazul în care nu sunt disponibile cele pentru copii). În cazul copiilor mai mari de 8 ani se foloseşte protocolul de la adulţi. Ghidurile „noi‖ nu înlocuiesc sub aspect medico-legal şi etic ghidurile „vechi‖, acestea din urmă putând fii aplicate în continuare, ci reprezintă un pas înainte în căutarea unei maniere de resuscitare cât mai eficiente. De asemenea ele reprezintă suportul teoretic al instrucţiei în resuscitare, putând fii folosite numai de cei care se pregătesc pentru resuscitare în cadrul cursurilor organizate şi care au dobândit abilităţile practice de a resuscita.
  73. 73. 72 Principalele modificări în noile ghiduri pentru suportul vital pediatric  Recunoaşterea stopului cardiac – personalul medical nu poate determina cu certitudine prezenţa sau absenţa pulsului în mai puţin de 10 secunde la sugari şi copii. Personalul medical ar trebui să caute semnele vitale, şi, doar dacă tehnica utilizată prezintă un nivel ridicat de încredere, să adauge palparea pulsului ca metodă de diagnostic a stopului cardiac şi să decidă începerea sau nu a compresiilor toracice.  Decizia de a începe RCP trebuie să fie luată în mai puţin de 10 secunde. În funcţie de vîrsta copilului se poate palpa pulsul carotidian (copii), brachial (sugar) sau femoral (copii şi sugari).  Raportul compresii/ventilaţii în cazul copiilor trebuie să se bazeze pe prezenţa a unui singur salvator sau a doi salvatori. Persoanele laice, care de regulă cunosc doar tehnici de salvare cu un singur salvator, trebuie îndrumate să folosească un raport de 30 compresii la 2 ventilaţii, atât în cazul copiilor, cât şi în cazul adulţilor, astfel încât, orice persoană antrenată pentru SVB să poată resuscita copii cu minimum de informaţii suolimentare.
  74. 74. 73  Salvatorii profesionişti trebuie să înveţe şi să folosească un raport de 15:2 compresii/ventilaţii; dacă însă sunt singuri, pot folosi şi ei raportul 30:2, mai ales dacă nu reuşesc să administreze un număr adecvat de compresii. Ventilaţia rămîne o component foarte importantă a RCP în situaţiile de asfixie. Salvatorii care nu pot sau nu doresc să administreze ventilaţie gură-la-gură trebuie incurajaţi să facă doar compresiile toracice.  Accentul se pune pe compresiile de calitate, cu comprimarea toracelui cu dimensiunea adecvată şi cu ţntreruperi minime, pentru cât mai puţin timp fără circulaţie. Comprimaţi toracele cu cel puţin 1/3 din diametrul antero-posterior la toţi copii (aproximativ 4cm la sugari şi aproximativ 5cm la copii). Este evidenţiată revenirea completă a toracelui între compresii. Atât pentru sugari, cât şi pentru copii, compresiile trebuiesc făcute cu o frecvenţă de cel puţin 100, dar nu mai mult de 120/minut. Tehnicile de compresii pentru sugari include compresiile cu două degete, în cazul salvatorului unic, şi compresii cu cele 2 police şi susţinând corpul cu mâinile, în cazul a doi sau mai mulţi salvatori. Pentru copii mai mari, se poate utiliza tehnica cu o singură mână, sau cu amândouă, după preferinţa salvatorului.  Defibrilatoarele externe automate (DEA) sunt sigure şi eficace când sunt utilizate la copii mai mari de 1 an. Padelele pentru uz pediatric, sau program special de atenuare a şocului electric livrat de aparat la 50-75 j, acestea sunt recomandate copiilor cu vârste între 1 şi 8 ani. Dacă şocul electric atenuat sau un aparat manual cu intensitatea şocului reglabilă nu este disponibil, un DEA nemodificat, pentru adulţi, poate fi folosit pentru copii mai mari de 1 an. Există cazuri raportate de folosire cu success a DEA la copii mai mici de un an; în rarele cazuri în care un ritm cardiac cu indicaţie de şoc electric apare la un copil mai mic de un an, se poate utiliza DEA (de preferat cu doza atenuată).  Pentru a reduce timpul de întrerupere al compresiilor în timpul utilizării DEA, acestea se continuă în timpul aplicării şi încărcării padelelor sau a padelelor autocolante (dacă dimensiunea toracelui copilului permite). Compresiile toracice se întrerup pentru foarte puţin timp când defibrilatorul este încărcat şi gata de a livra şocul electric. Pentru a face trainingul în SVB şi SVA la adult cît mai simplu şi mai consistent, strategia cu un singur şoc electric cu o doză de 4J/kg corp (de preferat bifazic, dar se poate utiliza şi cel monofazic) se recomandă în defibrilarea la copil.  Sonde de intubaţie oro-traheale pot fi folosite în siguranţă la sugari şi copii mici. Dimensiunea se alege aplicînd formula consacrată.  Siguranţa şi valoarea folosirii presiunii asupra cricoidului în timpul intubaţiei oro- traheale (IOT) este neclară. Prin urmare, presiunea cricoidiană ar trebui întreruptă dacă interferă cu ventilaţia sau viteza sau uşurinţa intubaţiei.
  75. 75. 74  Monitorizarea dioxidului de carbon (CO²) expirat, ideal prin capnografie, este utilă pentru confirmarea poziţionării corecte a tubului tracheal şi se recomandă în timpul RCP pentru stabilirea şi optimizarea ventilaţiei.  Odată restabilită circulaţia spontană, oxigenul inspirat ar trebui titrat astfel încât să reducă riscul hiperoxemiei.  Implementarea în secţiile de pediatrie a unui sistem rapid de detectare a reacţiilor, poate reduce rata stopului cardiac, a stopului respirator şi mortalitatea intraspitalicească.  Noile subiecte din ghidurile din 2010 cuprind canalopatiile şi mai multe situaţi speciale: trauma, ventricul unic în stadiul pre şi post-operator, circulaţia Fontan, şi, hipertensiunea pulmonară. În continuare sunt prezentate modificările cele mai importante care au fost făcute în ghidurile de resuscitare la naştere în 2010  Pentru nou-născuţii viabili, clamparea cordonului ombilical la cel puţin un minut de la expulzia completă a fătului, este acum recomandată. În continuare nu există dovezi suficiente pentru a recomanda un anumit moment pentru clamparea cordonului ombilical la nou-născuţii sever compromişi la naştere.  Pentru nou-născuţii la termen trebuie utilizat aer pentru resuscitarea la naştere. Dacă, în ciuda unei ventilaţii eficiente, oxigenarea (ideal controlată prin oximetrie) este insuficientă, atunci trebuie luată în considerare utilizarea unei concentraţii mai mari de oxigen.  Prematurii cu vârsta gestaţională mai mică de 32 de săptămâni nu trebuie să primeascăaceleaşi saturaţii transcutanate de oxygen în aer precum nou-născuţii la termen.
  76. 76. 75  Prin urmare amestecul de oxigen şi aer trebuie administrat judicious şi controlat prin puls-oximetrie. Dacă amestecul de oxygen şi aer nu este disponibil, atunci utilizaţi ceea ce aveţi la dispoziţie.  Prematurii cu vârsta gestaţională mai mica de 28 de săptămâni trebuie acoperiţi, înfăşaţi complet cu o folie alimentară de plastic sau cu o pungă, până la nivelul gâtului, fără a fi uscaţi imediat după naştere. În Continuare trebuie îngrijiţi sub o sursă de căldură şi stabilizaţi. Trebuie să rămână înfăşaţi până când temperature este verificată după momentul internării. Pentru aceşti copii temperatura în sala de naştere trebuie să fie de cel puţin 26⁰C.  Raportul compresie: ventilaţie recomandat rămâne de 3:1 pentru resuscitarea nou- născutului.  Încercările de aspirare a meconiului de la nivelul nasului şi gurii copilului în cursul naşterii, în timp ce capul se află încă la nivelul perineului, nu sunt recomandate. În cazul nou-născutului cu atonie şi apnee datorate meconiului este justă inspecţia rapidă a orofaringelui pentru îndepărtarea posibilelor cauze obstructive. Dacă investigaţiile corespunzătoare sunt disponibile, intubaţia traheală şi aspiraşia pot fi utile. În orice caz, dacă încercarea de a intuba este prelungită sau lipsită de succes, începeţi ventilaţia pe mască, mai ales dacă există bradicardie persistentă.  Dacă se administrează adrenalină atunci se recomandă calea intravenoasă utilizând o doză de 10-30 μg/kg. Pe cale traheală, este probabil ca o doză de cel puţin 50-100μg/kg să fie necesară pentru obţinerea unui efect similar administrării a 10μg/kg intravenos.  Măsurarea dioxidului de carbon expirat, în plus faţă de evaluarea clinică, este recomandată ca cea mai fiabilă metodă pentru confirmarea poziţionării unei sonde traheale la nou-născuţii cu circulaţie spontană.  Nou-născuţilor la termen sau aproape de termen cu evoluţie moderată spre severă de encefalopatie hipoxic-ischemică ar trebui, atunci când este posibil, să li se asigure hipotermie terapeutică. Acest lucru nu afectează resuscitarea imediată, dar este important în îngrijirea post-resuscitare.

×