Intalnire in pleiade

1,306 views

Published on

0 Comments
3 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
1,306
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
3
Actions
Shares
0
Downloads
40
Comments
0
Likes
3
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Intalnire in pleiade

  1. 1. Întâlnire în Pleiade: O privire din interior asupra OZN-urilor Autori: Preston B. Nichols şi Peter Moon Copertă: viziune artistică asupra florei şi faunei din Alderon, o planetă din constelaţia Pleiadelor. Koala a fost ales ca animal-totem, simbol al aspectelor interdimensionale ale Pleiadelor. Culoarea roz a acestuia reflectă o nuanţă nepămantească, dar reprezintă şi simbolul energiei vindecătoare a inimii. Intre toate constelaţiile care apar pe cerul nopţii, nici una nu a avut vreodată un impact atat de mare asupra minţii umane ca Pleiadele. Artişti, poeţi, oameni de ştiinţă, graficieni ai miturilor sau profeţi, cu toţii au citat Pleiadele ca sursă de inspiraţie pentru opera lor, considerand că fără cunoaşterea acestei constelaţii nu vom putea inţelege niciodată originile umanităţii şi relaţia acesteia cu principiile creatoare ale existenţei. Cartea de faţă prezintă povestea incredibilă a unui om care s-a trezit dus in Pleiade, unde a fost examinat şi instruit de forme inteligente de viaţă cu o infăţişare umană. Pleiadienii i-au oferit o educaţie care i-a permis nu numai să işi redobandească starea de sănătate, dar şi o inţelegere fără precedent a ştiinţei electromagnetice şi a rolului pe care il joacă aceasta in tehnologia OZN-urilor.Întâlnire în Pleiade prezintă o istorie a fizicii şi a OZN-ologiei, dar şi experienţele personale ale lui Preston Nichols, şi oferă o viziune nemaiintalnită pană acum asupra tehnologiei farfuriilor zburătoare şi a fenomenelor care le insoţesc. Niciodată nu a fost explicat subiectul complex al OZN-urilor atat de simplu şi de convingător ca in această carte, care va fi apreciată deopotrivă de oamenii de ştiinţă şi de cititorii profani. Această carte este dedicată lui Robert Lee Nichols Introducere In anul 1986, Preston Nichols a şocat multă lume şi a intrigat serviciile secrete ale Statelor Unite atunci cand a anunţat public, in faţa unui grup de circa 300 de persoane din Chicago, că a participat la un „proiect negru” secret desfăşurat in Long Island. Cunoscut oficial in cercurile militare şi ale serviciilor secrete sub numele de Proiectul Phoenix, el a căpătat in timp denumirea populară de Proiectul Montauk (după numele localităţii in care sa desfăşurat proiectul: Montauk, New York) şi a fost descris pe larg intr-o carte care a făcut furori, intitulată: Proiectul Montauk: experimente cu timpul. Această carte, care l-a făcut faimos pe Preston Nichols, prezintă o serie de evenimente majore legate de descoperirile unor ştiinţe secrete, precum controlul vremii şi controlul minţii. In timp, aceste experimente au condus la fenomene precum teleportarea şi materializarea obiectelor, iar apoi chiar la controlul timpului. După publicarea cărţii Proiectul Montauk, investigaţiile au continuat, pentru a găsi şi mai multe dovezi in sprijinul celor afirmate in carte. Au rezultat astfel alte două lucrări, care continuă seria (O nouă vizită în Montauk şi Piramidele din Montauk), in care se aduc numeroase argumente care atestă faptul că la Montauk s-a intamplat ceva cu totul neobişnuit, care continuă pană astăzi. Tot mai mulţi oameni confirmă la ora actuală că proiectul a existat. Cercetările lui Preston au fost ridicate in slăvi de unii şi condamnate de alţii, dar nimeni nu poate contesta cunoştinţele sale in domeniul tehnologiei electromagnetice şi faptul că a fost implicat intr-un proiect guvernamental secret de cercetare. Sunt cercuri oficiale in care părerile şi sfaturile sale profesionale continuă să fie foarte apreciate. Cartea de faţă prezintă doar unul din aspectele proiectului secret la care a participat Preston, şi anume cel referitor la OZN-uri. Lucrarea Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor are două părţi. Prima parte este semnată de Preston Nichols şi se referă la experienţele directe ale acestuia legate de OZN-uri, extratereştri şi tehnologia acestora. Ea incepe cu descrierea intalnirilor personale ale lui Preston cu extratereştrii, cand a urcat la bordul unui OZN, la cererea oficialităţilor militare, pentru a vedea cum este construit vehiculul. Cartea continuă cu revelarea pas cu pas a acestui secret atat de bine ascuns, conducand in final către o viziune cu totul surprinzătoare asupra realităţii şi manierei de funcţionare a OZN-urilor. Anumite pasaje sunt puţin tehnice, dar limbajul folosit nu este deloc greu de inţeles. In rest, cartea este literalmente impănată de aventuri. A doua parte a cărţii este scrisă de mine, Peter Moon. Am fost coautor al primelor trei cărţi ale lui Preston, iar aceasta este a patra colaborare pe care o avem. Relatarea incepe 1
  2. 2. cu descrierea propriilor mele aventuri in domeniul paranormalului, care m-au condus către cunoaşterea lui Preston Nichols şi către studierea fenomenelor legate de OZN-uri. Relatarea se incheie cu un studiu asupra mitologiei Pleiadelor, in incercarea de a demonstra că această constelaţie reprezintă premisa inţelegerii fenomenelor legate de spaţiul interior şi exterior. Întâlnire în Pleiade: o privire din interior asupra OZN-urilor vă va conduce intr-o călătorie aşa cum nu aţi mai trăit in planul conştiinţei, către lumea interioară a fenomenelor OZN. După ce veţi citi această carte, nu veţi mai privi niciodată la fel subiectul farfuriilor zburătoare. Lectură plăcută. NOTĂ: cartea de faţă conţine o serie de cuvinte unice sau puţin familiare majorităţii oamenilor. De aceea, am anexat la sfârşit un glosar în care am explicat aceşti termeni. Partea I De Preston B. Nichols Capitolul 1 O istorie generală a OZN-urilor Obiectele Zburătoare Neidentificate sau OZN-urile sunt cunoscute in istorie, sub diferite forme, incă de la inceputurile umanităţii. Misterioasele farfurii zburătoare sunt menţionate in vechile manuscrise sanscrite şi in Biblie. Carul de foc inaripat al lui Ezechiel din Vechiul Testament este vestit, dar mai există şi alte descrieri in literatura antică. Chiar dacă nu vorbim de o experienţă nouă, mai avem incă mult pană la o inţelegere a naturii exacte a acestor fenomene. De altfel, acesta este scopul cărţii de faţă. OZN-ologia modernă a devenit populară in anul 1947, odată cu observaţiile făcute de Kenneth Arnold in nord-vestul Statelor Unite şi cu prăbuşirea de la Roswell, New Mexico. Indeosebi prăbuşirea de la Roswell este foarte bine documentată, fiind prezentată in mai multe cărţi şi chiar intr-un film difuzat pe un canal de televiziune. Toate aceste evenimente au fost prezentate in presa vremii. Au existat şi alte mărturii legate de OZN-uri, anterioare acestora, dar care au rămas mai puţin cunoscute. Din această perspectivă, am putea plasa inceputul real al OZN-ologiei moderne pe la inceputul anilor 30, dacă nu chiar mai devreme. Prima relatare pe care am intalnit-o personal a fost făcută in anul 1936. Momentul nu a fost o simplă coincidenţă, căci s-a suprapus cu primele experienţe ale armatei legate de tehnologia radarului. Pentru prima dată, militarii au putut observa pe cer un obiect neidentificat, constatand pe ecranul radarului că acesta avea o natură solidă şi nu era doar un miraj. Aceasta a fost prima dovadă ştiinţifică imposibil de contestat. In acea perioadă, OZN-urile au devenit cunoscute sub denumirea de „flying unknowns” ([obiecte] necunoscute aflate in zbor), dar, dintr-un motiv sau altul, prescurtarea FU nu a rezistat in timp. Zvonurile moderne legate de prăbuşirea OZN-urilor au inceput tot in anul 1936, şi au continuat pană după cel de-al Doilea Război Mondial, pană la prima prăbuşire documentată, cea de la Roswell, din anul 1947. De atunci, rata prăbuşirilor a ajuns la aproximativ una la 3-4 luni. De aceea, Departamentul Forţelor Aeriene a iniţiat proiectul Blue Book1, structurat pe cel puţin două nivele de interes. Prima prioritate era legată de descoperirea tuturor informaţiilor legate de atestarea şi prăbuşirea OZN-urilor şi s-a născut in urma unei intalniri la varf a serviciilor secrete militare, acesta fiind considerat un domeniu de interes pentru securitatea Statelor Unite. Cea de-a doua prioritate se referea la secretizarea acestor informaţii pentru a nu cădea in mainile unor potenţiali duşmani. Aşa s-a ajuns in timp la ascunderea lor inclusiv de ochii opiniei publice americane. Pe langă ascunderea informaţiilor din motive de securitate naţională a mai apărut un motiv de ingrijorare. Militarii se temeau că dezvăluirea acestor informaţii ar fi putut conduce la o panică generalizată, cu eventuale consecinţe dezastruoase. Difuzarea la radio a Războiului lumilor a provocat o isterie in masă, demonstrand că reacţia publicului la aflarea veştii că extratereştrii au sosit pe pămant poate fi intr-adevăr extrem de excesivă. Auzind că pe pămant au aterizat marţienii, oamenii care au ascultat povestea lui H.G. Wells la radio (cetăţeni ai statului New Jersey) s-au baricadat in case, in timp ce alţii au luat-o la goană şi au creat un adevărat haos, fără măcar ca transmisiunea să fie o farsă a postului de radio sau a lui Orson Wells, actorul care a citit povestea. Pe scurt, postul de radio a anunţat detaliat la 2
  3. 3. inceputul transmisiunii că urmează o lectură a faimoasei cărţi a lui H.G. Well. Există o implicaţie antropologică incă şi mai profundă care explică de ce este atat de sensibil Guvernul Statelor Unite la subiectul OZN-urilor şi de ce se grăbesc atat de tare oficialităţile să infirme orice zvon legat de acestea. Dacă intrebi un om mediu de pe stradă unde crede că se află Dumnezeu, el iţi va indica cerul şi iţi va răspunde că „Dumnezeu este acolo, sus”. Dacă o civilizaţie extrem de avansată ar apărea brusc intr-o navă spaţială, este de bănuit că o mare parte a populaţiei i-ar venera pe locuitorii acesteia ca pe nişte ingeri, considerandu-i trimişi ai lui Dumnezeu pe pămant. Există deja nenumărate secte religioase care se inchină acestor fiinţe care locuiesc pe stele; de aceea, Guvernul se teme că ar putea pierde uşor controlul asupra populaţiei. Una peste alta, este cert că ceea ce a inceput ca o precauţie politică s-a transformat in timp intr-un fenomen de control al maselor. Se vor găsi chiar mulţi oameni care să pretindă că totul a fost o chestiune de control incă de la bun inceput. Oricum ar fi, oficialităţile alese de poporul american pentru a-l guverna au refuzat să facă publice aceste informaţii, presupunand că au fost informate ele insele pe această temă. Pe scurt, informaţiile legate de OZN-uri au devenit apanajul exclusiv al unei elite a puterii. Deşi aceşti oameni au toate motivele să le păstreze secrete, este evident că au apărut tot felul de scurgeri de informaţii, care au condus apoi la tot felul de dezinformări, ce nu au făcut decat să amplifice şi mai tare confuzia generală şi sentimentul de manipulare. Informaţiile prezentate in această carte provin exclusiv din experienţele mele personale. Sunt de profesie inginer şi inţeleg toate aspectele legate de radar. Cunosc personal o sumedenie de oameni care au lucrat in această industrie şi care au foarte multe lucruri de povestit pe această temă. Unele dintre ele pot fi considerate scurgeri de informaţii, in timp ce altele sunt mai degrabă deducţii logice. Acesta este contextul in care imi voi incadra povestea. Imi voi povesti aşadar propriile mele experienţe legate de OZNuri, incepand chiar din copilărie. 1 Textual: Cartea Albastră. Capitolul 2 Întâlniri cu OZN-uri Prima experienţă paranormală pe care am trăit-o s-a petrecut pe cand aveam cinci sau şase ani. M-am trezit din somn şi am văzut ceea ce părea a fi faţa lui Dumnezeu privindu-mă din cadrul uşii. Cu siguranţă, faţa respectivă nu aparţinea unuia din părinţii mei. Părea foarte luminoasă şi era inconjurată de un păr argintiu, lung. Deşi aveam să intalnesc de multe ori mai tarziu această faţă, pană in adolescenţă experienţa nu s-a mai repetat. Nici astăzi nu ştiu exact dacă faţa pe care am perceput-o atunci a avut vreo legătură directă cu intalnirile mele ulterioare legate de OZN-uri. Nu am văzut primul OZN decat prin anul 1961 sau 1962, la varsta de 15 sau 16 ani. Nu cu mult timp inainte, părinţii mi-au construit o mică baracă in fundul curţii. Eram nebun după electronică şi doreau să scape de mine şi de jucăriile mele, care incurcau locul in intreaga casă. Atunci cand imi realizam experimentele, pretindeau că făceam un zgomot ingrozitor, cum nu au mai auzit vreodată. Evident, la acea vreme nu invăţasem incă să instalez feedback-ul negativ al unui amplificator radio. Dacă experimentul este realizat incorect, zgomotul care se aude seamănă intr-adevăr cu ţipătul terifiant al unei banshee2. Abia mai tarziu am inţeles ce se intamplă: nu trebuia decat să inversez bornele transformatorilor exteriori pentru ca ţiuitul să inceteze. Pană cand mi-am dat seama de acest lucru, a trecut probabil o săptămană, timp in care am innebunit pe toată lumea. Construindu-mi baraca, ai mei mi-au permis să imi continui hobby-ul, dar au avut grijă să fiu cat mai departe de casă in timp ce imi desfăşuram experimentele. Nu a trecut mult timp şi baraca mea era plină de receptoare radio şi de televizoare vechi. Mi-am adus chiar cateva echipamente de testare care păreau să fi fost luate direct din laboratorul lui Marconi. Intrucat aveam mai mult echipament electronic decat oricare din colegii mei de şcoală, imi imaginez că mă simţeam foarte special printre aceştia. Intr-o noapte, pe cand meşteream in laboratorul meu, nu am putut scoate altceva din receptoarele mele radio decat un bazait ciudat. Subit, curentul electric s-a intrerupt şi am rămas in intuneric. Am ieşit afară şi am văzut un obiect luminos in formă de disc care plutea deasupra curţii mele, la o inălţime de circa 70 de metri. Avea o lăţime de aproximativ 17 metri şi o inălţime de circa 7 metri. Emana o lumină alb strălucitoare. Pe neaşteptate, 3
  4. 4. discul şi-a luat zborul pe deasupra capului meu şi a dispărut. A inceput prin a se inălţa pe verticală, apoi a făcut cateva manevre imposibile, după care şi-a reluat zborul pe verticală. Am remarcat cu această ocazie că luminile se stinseseră in tot cartierul, nu numai in casa mea. După o vreme de la dispariţia obiectului, s-au reaprins. Am văzut-o atunci pe mama alergand afară din casă. Era foarte tulburată şi mi-a strigat: - Ai văzut? Ai văzut? - Da, mamă, am văzut, i-am răspuns eu. - Ştii ce a fost obiectul acela? - Nu ştiu. Părea o farfurie zburătoare. Mi-a spus că, orice ar fi fost, a oprit curentul electric in casă. I-am răspuns că acesta s-a intrerupt şi in baraca mea, intrerupandu-mi munca. Aceasta a fost prima mea „intalnire de gradul intai” – termen popular in literatura referitoare la OZN-uri, care se referă la vederea unui OZN. „Intalnirea de gradul doi” se produce atunci cand vezi un OZN aterizand in imediata ta apropiere. „Intalnirea de gradul trei” se produce atunci cand eşti luat la bord sau cand comunici intr-un fel sau altul cu 2 Figură mitologică. Nu este văzută niciodată, dar ţipetele ei sfaşietoare se aud noaptea şi pot scoate din minţi orice om sănătos. extratereştrii. Mai există şi experienţa răpirii, cunoscută uneori sub numele de „intalnire de gradul patru”. Acea intalnire cu OZN-ul de deasupra curţii casei mele a fost prima dintr-o lungă serie. In acea perioadă (de la inceputul anilor 60) au fost raportate foarte multe asemenea privelişti in zona Islip, oraşul din Long Island in care am crescut şi in care continui să locuiesc şi astăzi. Intr-o zi, prin anul 1964, mă aflam la liceu, impreună cu un grup de elevi. Subit, liceul s-a golit, toată lumea alergand speriată afară. Deasupra terenului de sport se afla un obiect in formă de bumerang care făcea o serie de manevre de zbor. Avea o formă foarte ciudată şi nu depăşea 1,20 metri in diametru. Nu ştiu nici astăzi ce a fost, dar la un moment dat a dispărut. Aceasta a fost cea de-a doua intalnire pe care am avut-o cu un OZN. După ce am intrat la Colegiul Suffolk, asemenea imagini s-au repetat foarte des. De fapt, era un fenomen in masă, putand fi perceput de toţi studenţii din campus. Intrucat eram student la departamentul de tehnologie electrică şi ştiam foarte multe lucruri despre radio, m-am decis să fac ca lucrurile să devină şi mai interesante, concepand tot felul de analizoare de spectru, receptoare radio şi camere video. In cele din urmă, am reuşit. Intr-o noapte, am surprins pe peliculă un OZN care zbura pe cer. Imaginile erau foarte clare şi toţi cei care au rămas in acea noapte impreună cu mine au putut vedea direct această privelişte. La vremea aceea nu existau in campus nici un fel de măsuri de securitate impotriva acestor activităţi. De aceea, dimineaţa am rămas extrem de dezamăgit să constat că filmul imi fusese scos de cineva din camera de filmat. Se pare că un coleg raportase autorităţilor ce făceam. Consecinţa a fost că am fost luaţi in vizor de acestea. Cand am obţinut prima noastră dovadă, autorităţile s-au mişcat foarte rapid şi ne-au confiscat-o. Deşi efortul meu de a obţine pe peliculă imagini cu OZN-uri a dat greş, am reuşit să fac progrese intr-un alt domeniu. A fost prima dată cand am reuşit să fac analiza undelor electromagnetice sau a semnăturii electronice pe care o generează aceste farfurii zburătoare. Am invăţat astfel cum pot fi recunoscute OZN-urile. Aceste aparate interferează in maniere extrem de distincte cu undele radio scurte, dar şi cu benzile VHF şi UHF. Spectrograma lor arată de regulă ca o colină. In timp, am invăţat să le recunosc in funcţie de sunetul care apare in difuzoare atunci cand aparatul se află in modul de detecţie AM, iar AGC (Automatic Gain Control) este oprit. In aceste condiţii, sunetele seamănă cu un bazait sau un şuierat distinct, care poate fi deosebit. Există de asemenea anumite tipare ale sunetelor de fundal care pot fi recunoscute. La ora actuală, pot recunoaşte oricand apariţia unui asemenea aparat prin simpla ascultare a difuzoarelor. Deşi foarte interesante, toate aceste fenomene nu făceau parte direct din sfera mea de interes de la acea vreme. Treptat, m-am implicat in alte proiecte, fără legătură cu OZNurile. Unul dintre cele mai bizare a fost un proiect legat de antigravitaţie, pe care am incercat să-l comercializez, dar am dat greş, după ce asupra mea s-au făcut presiuni. Pe scurt, următoarea intalnire dramatică cu un OZN nu s-a mai produs decat in anul 1974. 4
  5. 5. Capitolul 3 La bordul unui OZN In perioada anilor 70 am lucrat la o companie din Long Island care avea contracte cu Ministerul Apărării. In anul 1974 sau 1975, şeful mi-a spus că am fost selectat pentru a face parte dintr-o echipă care urma să cerceteze o anumită tehnologie străină localizată la o bază militară aflată intr-un loc nespecificat. Mi-am imaginat că urma să cercetăm o tehnologie rusească sau chineză şi am precizat că eram incantat să merg. Mi-a răspuns sobru că nu era o chestiune de voluntariat şi că eram obligat să merg. Echipa era formată din şase persoane. Am fost urcaţi la bordul unui avion şi am părăsit Long Island. După o vreme, am aterizat. Privind din aer, mi-am imaginat că ne indreptam către Ohio. Imediat ce a atins solul, pilotul a părăsit pista şi a intrat intr-un hangar. Am fost imbarcaţi apoi intr-o dubiţă fără geamuri. După 2-3 ore de mers, nu mai aveam nici o idee unde ne-am fi putut afla. In cele din urmă, maşina s-a oprit şi uşile din spate au fost deschise. Ne-am trezit intr-un fel de hangar subteran, complet gol. Nimic nu indica unde ne-am fi putut afla. Nu existau decat uşi care se deschideau şi se inchideau. Una dintre ele dădea intr-un coridor. Am trecut prin acesta şi am ajuns intr-o cameră in care ni sa făcut un instructaj de securitate. Spuneam mai devreme că eram in total şase membri ai echipei. Unul dintre aceştia era şeful meu, dar nici el şi nici ceilalţi nu-şi mai aminteşte mare lucru din ceea ce s-a petrecut in continuare. Instructajul ni s-a făcut de nişte membri ai forţelor aeriene, uşor de recunoscut după uniformele lor. Şeful meu s-a angrenat intr-o discuţie destul de lungă cu ei. După ce ni s-a atras atenţia asupra mai multor factori legaţi de securitate, am fost conduşi intr-un alt hangar, in care am văzut un OZN in formă de disc. Am privit către unul din militarii care ne insoţeau şi am spus: - Hei, dar acesta este un OZN. - Şş, mi-a răspuns acesta. Nu avem voie să rostim asemenea nume. Tot ce ştim este că avem de-a face cu un aparat străin. A adăugat că ne aflăm la Departamentul pentru Tehnologia Aparatelor de Zbor Străine. Era un limbaj foarte criptic. Militarul ne-a condus apoi intr-un tur al OZN-ului. Din afară, aparatul era argintiu şi semăna cu orice farfurie zburătoare in formă de disc. Părea să aibă un diametru de aproximativ 17 metri şi o inălţime de 7 metri. In partea de sus avea o formă de dom, cu o lăţime de circa cinci metri. Nava se sprijinea pe trei picioare care ieşeau de undeva de sub ea. O rampă făcea legătura intre sol şi uşa aparatului. Am descoperit cel mai surprinzător aspect legat de această farfurie zburătoare abia după ce am urcat la bord. In interior era absolut uriaşă. Deşi diametrul exterior nu depăşea 17 metri, odată intraţi in interior am mers timp de circa zece minute in aceeaşi direcţie, pe o distanţă de sute de metri, poate chiar de ordinul kilometrilor. La vremea respectivă mi s-a părut neverosimil. Din ceea ce ştiu astăzi, mi se pare evident că odată urcaţi pe navă, am intrat intr-o realitate artificială. Aceasta este cheia construcţiei unui OZN şi a capacităţii de a călători dintr-un loc in altul cu ajutorul acestuia. Vom dezvolta mai tarziu acest subiect. Deşi spuneam mai devreme că am pătruns intr-o realitate artificial construită, aceasta părea la fel de reală ca şi mediul exterior sau ca şi camera in care vă aflaţi dumneavoastră acum. Următorul aspect interesant pe care l-am observat era legat de lipsa oricărui panou de control. Practic, nu existau butoane, manşe sau indicatoare. Pe măsură ce treceam dintr-un compartiment in altul, luminile se aprindeau automat, cu puţin timp inainte să intrăm in ele. După ce ieşeam, luminile se stingeau. Iluminatul părea perfect controlat. In timp ce continuam să inspectăm nava, unul din militari ne-a informat că iniţial in interiorul acesteia exista o atmosferă ciudată, dar că aceasta a fost refăcută, astfel incat să devină compatibilă cu fiinţele umane. In cele din urmă, am ajuns intr-un compartiment care părea să fie camera de control. Cele mai importante piese erau trei fotolii plasate chiar in faţă. Cand spun fotolii, mă refer exact la aşa ceva: erau nişte scaune inclinate şi confortabile, special concepute pentru relaxare. In spate se aflau alte scaune obişnuite, de dimensiuni mai mici. Ni s-a spus că fotoliile erau inzestrate cu tot felul de dispozitive electronice care se ataşau in zona capului. Era evident că scopul lor era să preia gandurile celor instalaţi in fotolii. Cei care au citit Proiectul Montauk: experimente cu timpul, işi pot da cu uşurinţă seama că această 5
  6. 6. tehnologie este exact cea folosită la construcţia Scaunului din Montauk. Pe pereţii din faţa fotoliilor se aflau patru ecrane. Şi acestea păreau să fie conectate la procesele mentale ale operatorilor. Stand in fotoliu, aceştia puteau cere afişarea unor hărţi stelare, a unor fotografii luate din exteriorul navei, etc. Un simplu gand era suficient pentru a vedea pe ecran ce se intampla in afara navei, in orice direcţie. In spatele ecranelor se afla o altă incăpere, de mici dimensiuni, in care se aflau o grămadă de cristale de stancă. Intre acestea erau plasate tot felul de bobine, legate intre ele prin cabluri. Pereţii incăperii nu conţineau altceva decat ecrane. Nu existau ferestre nici in această cameră, nici in vreun alt compartiment al navei. Am fost conduşi apoi pe un nivel superior, situat deasupra camerei de control. Aici se aflau camerele obişnuite ale echipajului. In afara condiţiilor de confort de care are nevoie orice om obişnuit, se mai aflau aici laboratoare şi un fel de infirmerie. In laboratoare existau mese uriaşe, folosite poate pentru experimente pe oameni. Sub camera de control, in partea de jos a farfuriei zburătoare, se afla o incăpere uriaşă plină cu pietre de forme diferite conectate intre ele prin fire. Nici eu, nici colegii mei, nu ne-am putut da seama la ce folosesc, exceptand firele. In marea lor majoritate păreau să fie minereu de aur, argint şi platină. Ni s-a spus că elementul care lipsea cu desăvarşire era cuprul. Din această „cameră a pietrelor” foarte mare se intra in alte patru camere mai mici, care făceau legătura cu patru proeminenţe emisferice situate chiar sub centrul navei. Fiecare din aceste proeminenţe era inzestrată cu nişte fire asemănătoare unor antene. Secţiunea inferioară a farfuriei zburătoare era izolată de restul navei şi era inconjurată de o bobină uriaşă. De fapt, era vorba de o sarmă foarte groasă bobinată, similară cu cele folosite pentru televizoare. Uriaşa bobină era conectată la setul de cristale din camera centrală, care părea să fie principala sursă de energie a navei. In esenţă, aşa era construită farfuria zburătoare. Dată fiind tehnologia folosită, mi s-a părut evident că manevrarea navei folosea principiile electromagnetice. Cele patru proeminenţe conţineau antene care generau un camp electric. Campul magnetic era produs de bobina de care am vorbit mai sus. Voi oferi alte detalii ceva mai departe in carte. Cand ni s-a permis să cercetăm nava, am activat bobinele din ea şi am aşezat voltmetre pe firele electrice pentru a măsura voltajele produse. Am remarcat cu această ocazie că era folosit un curent electric alternativ, cu diferite forme-undă şi diferite frecvenţe. Militarii au ridicat nava la circa 3-5 metri de podeaua hangarului, pentru a putea face noi experimente şi teste. Farfuria zburătoare era inzestrată cu tot felul de antene şi echipamente electronice sofisticate, unele dintre ele nemaivăzute de noi pană atunci. Personal, nu am văzut aşa ceva nici pană astăzi, cu excepţia acelei unice ocazii. Existau analizoare de semnătură electronică, analizoare de spectru şi computere foarte avansate. Bazandu-mă pe propriile mele observaţii şi pe teoriile pe care le-a avansat mai tarziu grupul nostru, pot afirma că nava conţinea un sistem tehnic de producere a realităţii. Ce inţeleg prin aceasta? Exact ceea ce afirm: un sistem de producere a realităţii! Dacă definim realitatea ca un sistem de percepţie şi interacţiune care se supune anumitor reguli precise, un sistem tehnic de producere a realităţii va fi un sistem capabil să schimbe realitatea iniţială, creand o realitate diferită, ce poate interacţiona cu prima. Personal, dacă mi-aş propune să construiesc o navă spaţială, nu m-aş baza pe o maşinărie capabilă să producă o realitate artificială in interiorul unei capsule foarte mici. Dacă maşinăria ar claca, intregul spaţiu din interior s-ar contracta şi poate chiar ar dispărea cu totul. Ar fi un coşmar. Dacă mi-ar sta in puteri, aş crea mai degrabă un sistem pasiv, fără electricitate. Nava pe care am văzut-o atunci avea in interior o realitate alternativă. Felul in care poate fi produsă aceasta este o altă discuţie şi il vom explica mai tarziu in această carte. După ce m-am consultat cu colegii din echipa mea, am tras concluzia că nava era inzestrată cu un singur sistem care prelua comenzile ocupanţilor celor trei fotolii. Cluster-ul de cristale din spatele camerei de control nu era altceva decat un computer. Cluster-ul mai mare de cristale de pe puntea inferioară a navei, la care se adăugau antenele, totul fiind inconjurat de marea bobină, era un generator al unei alte realităţi spaţio-temporale. Era un sistem separat de primul, care funcţiona de sine stătător. După ce am revenit la slujba mea din Long Island, nici unul din colegii mei nu a 6
  7. 7. mai făcut vreo menţine referitoare la farfuria zburătoare. Am semnat cu toţii un angajament de confidenţialitate, potrivit căruia nu aveam voie să vorbim de acest subiect. Cand le-am pus totuşi anumite intrebări, am constatat că aceştia nu işi mai aminteau nimic. Eu insumi aveam anumite probleme cu memoria. Am trăit o intreagă viaţă paralelă, pe care nu am reuşit să mi-o amintesc pe deplin decat mulţi ani mai tarziu. Am avut astfel ocazia să văd de aproape un alt OZN, dar numai in această viaţă „paralelă”. Mă aflam atunci in baza subterană de la Montauk. In această a doua viaţă pe care am trăit-o, am lucrat pentru Laboratoarele Brookhaven şi la Proiectul Montauk, ocazie cu care am putut vedea nava spaţială amintită mai sus. Farfuria zburătoare avea o formă mai ovoidală decat cea studiată impreună cu colegii mei din Long Island. Avea aceleaşi ecrane şi fotolii, dar era inzestrată şi cu o serie de butoane suplimentare, precum şi cu alte sisteme de operare. De data aceasta, nu mi s-a mai propus să analizez din punct de vedere tehnic această navă, ci doar să ajut la dezmembrarea ei, şi in special a sistemelor de operare. Secţiunile navei corespundeau perfect cu cele atribuite in general extratereştrilor cunoscuţi sub denumirea populară de micii cenuşii. La ambele nave pe care am avut ocazia să le examinez, fuzelajul părea să fie construit dintr-o singură bucată (nu din mai multe bucăţi asamblate). In timp ce dezmembram nava de la Montauk, mi s-a părut că identific un sistem de control, un sistem de computere şi un fel de manşă de conducere, dar nu mi-am putut da seama cu exactitate la ce foloseau acestea. Exista de asemenea un fel de unitate radio. In mod evident, această navă nu era operată de un sistem tehnic unitar, la fel ca cea de care am discutat anterior. Farfuria zburătoare nu a fost testată in acţiune de către membrii personalului militar, dar nu ştiu de ce. Poate că nu ştiau cum să o pună in funcţiune. Din experienţa acumulată, mi-am dat seama că OZN-ul de la Wright-Patterson (primul din cele descrise mai sus) era cel mai avansat ca tehnologie, un fel de Cadillac al farfuriilor zburătoare3. Mai avansat decat atat nu-mi pot imagina decat un vehicul pur spiritual. Voi oferi mai multe detalii referitoare la aspectele tehnice ale acestei capodopere in randul farfuriilor zburătoare, dar nu inainte de a prezenta o altă intalnire personală pe care am avut-o cu un OZN. Capitolul 4 Torpilarea OZN-ului Următoarea intalnire pe care am avut-o cu un OZN s-a produs in anul 1989, pe cand incă mai lucram pentru Compania BJM. Aceasta primise de la Guvern un contract prin care trebuia să construiască un transmiţător UHF special, dar nu a reuşit. Transmiţătorul a fost construit cu ajutorul unei tehnologii foarte avangardiste, extrem de modernă, dar pur şi simplu nu funcţiona. Dată fiind reputaţia mea de inginer specializat in proiecte „ciudate”, mi s-a oferit o slujbă, cerandu-mi-se să-mi dau seama ce nu merge. Imediat după ce am primit această sarcină, am ridicat telefonul şi am vorbit cu clientul, care mi-a spus că doreşte un transmiţător modulat in sistem puls care să transmită pe o frecvenţă dată. Informaţia referitoare la frecvenţa respectivă este strict secretă şi nu o pot dezvălui. I-am spus pe loc că are nevoie de un transmiţător tubular, nu de o componentă solidă. După ce am vorbit cu el, m-am dus in depozitul companiei BJM şi am luat de acolo un transmiţător vechi, folosit pe timpuri de forţele aeriene, capabil să scoată o frecvenţă radio de 500W in regiunea UHF. L-am şters de praf, l-am reparat, după care l-am pus să funcţioneze conform specificaţiilor clientului. Avea o frecvenţă modulată in sistem puls, care opera in banda superioară UHF. Am luat apoi o mică antenă elicoidală şi am montat-o pe un tripod. 3 Vezi Anexa A, care conţine o listă cu alte tipuri de farfurii zburătoare, mai puţin avansate din punct de vedere tehnologic. La scurt timp, mi s-a spus să iau transmiţătorul şi să-l duc la Fort Meade. Am semnat pentru el, l-am pus in Dodge-ul meu şi am condus timp de cinci ore pană la Maryland. Cand am ajuns la Fort Meade, am rămas surprins să constat cat de slabă era securizarea zonei. Cand m-am prezentat la poartă, mi s-a spus că ştiau cine sunt şi că pot merge liniştit pană la Hangarul 6A. Cand am ajuns aici, au apărut doi agenţi guvernamentali. Aceştia mi-au spus să instalez echipamentul şi să aştept. Unul dintre ei avea o staţie de emisie-recepţie. A luat legătura cu cineva şi au inceput să vorbească. - Suntem gata, a spus el in aparat. 7
  8. 8. Ghiciţi ce mi-a fost dat să văd in continuare. De noi s-a apropiat o farfurie zburătoare de dimensiuni mici, care a inceput să facă ture deasupra noastră. Ascultand instrucţiunile primite, am pornit transmiţătorul, iar farfuria zburătoare a devenit brusc instabilă. Scotea tot felul de zgomote ciudate şi părea să se zdruncine. Unul din agenţi mi-a spus: - Inchide-l. Funcţionează. Mi-au comunicat apoi să duc transmiţătorul inapoi la BJM şi să-l las acolo. M-am intors şi i-am spus şefului meu ce mi s-a transmis. Mi-a răspuns că pot să-l las deocamdată pe bancheta din spatele atelierului meu. După două luni de la excursia la Maryland, am auzit că grupul insărcinat cu producerea de receptoare pentru sateliţi de la BJM lucra la un echipament nou. Potrivit rapoartelor pe care le-am primit, scopul era să monitorizeze OZN-urile cu ajutorul sateliţilor. In esenţă, nu făceau altceva decat să culeagă semnalele trimise de sateliţii insărcinaţi să urmărească navele spaţiale in funcţie de semnătura electromagnetică a acestora. Proiectul a inceput exact in perioada in care Ronald Reagan a acordat fonduri uriaşe Iniţiativei de Apărare Strategică, proiect cunoscut popular sub numele de „Războiul Stelelor”. La data de 25 septembrie 1989, mi s-a spus să semnez din nou pentru transmiţător şi să il iau acasă. Dacă apărea vreo problemă, mi s-a spus că echipamentul era acoperit de o poliţă de asigurare a companiei. In aceeaşi seară, pe la orele 9:00, am primit un telefon la care mi s-a spus să duc transmiţătorul la capătul de sud al parcării William Floyd Parkway. Trebuia să fiu acolo cu el la ora 10:00. Urma să fiu aşteptat de anumite persoane, de la care trebuia să primesc instrucţiuni suplimentare. Pe la 9:30 au apărut doi asistenţi de la uzină, care mi-au spus că trebuiau să mă insoţească pană la parcare. Am urcat cu toţii in camionetă şi am pornit la drum. Cand am ajuns la destinaţie, am găsit acolo un baraj al forţelor de poliţie. Le-am spus ofiţerilor că transportam un echipament de la BJM şi că trebuia să il predau in acel loc. Poliţiştii mi-au răspuns că mă aşteptau. Mi-au spus să fac la stanga şi să iau legătura cu oamenii care mă aşteptau la capătul parcării. Am făcut ce mi s-a spus şi am văzut că o parte din cei care mă aşteptau acolo purtau echipament militar, in timp ce alţii erau imbrăcaţi in costume sau in haine obişnuite. Am fost prezentat unui om care mi-a spus să aşez aparatul in spatele unui jeep. Am urcat la randul meu in jeep, impreună cu asociaţii mei, şi am pornit printre dunele de nisip pană am ajuns la Smith Point, o locaţie in cadrul parcului cu acelaşi nume. Cand ne-am oprit, ni s-a arătat o masă aranjată special pentru noi. In partea stangă se afla un camion mare, care avea montată pe el o antenă radar aflată in plină mişcare de rotaţie. In partea dreaptă se afla o antenă parabolică uriaşă, de formă concavă, care avea in mijloc ceva ce semăna cu un frigider. In mod normal, aici ar fi trebuit să fie plasat dispozitivul de recepţie al antenei. In faţa noastră, către ocean, se afla un generator de 400 Hz, pornit, care scotea un zumzet. Am aşezat transmiţătorul pe masă, iar unul din oamenii care ne-au aşteptat l-a conectat la o sursă de curent, după care a setat modulaţia şi cablurile radio. Ne-a pus să-l verificăm. Am făcut acest lucru şi am constatat că totul era in perfectă stare de funcţionare. Atunci, a deschis o staţie de emisie-recepţie şi a luat legătura cu cineva. In continuare, altcineva aflat in camionul din apropiere ne-a spus: - Daţi-i drumul. Suntem gata pentru test. Cand am pornit transmiţătorul, din centrul uriaşei antene parabolice a ieşit un fel de luminozitate albăstruie. Provenea direct din obiectul care semăna cu un frigider. Am văzut cu toţii cum o rază de lumină albăstruie s-a indreptat către cer. Cel care părea să conducă operaţiunea a strigat că totul este in regulă. Ni s-a spus să aşteptăm alături. Testul a avut loc pe la ora 10:30 seara. In continuare, pe la orele 11:00 sau 11:15 pe cer au apărut nişte elicoptere. Veneau dinspre nord şi se indreptau către Moriches Bay. Brusc, elicopterele au inceput să se rotească pe cer, in jurul unui punct. In aceeaşi zonă au apărut şi două lumini puternice. Impreună cu elicopterele, luminile s-au indreptat apoi către sud, pe deasupra golfului Moriches Bay. Cand au trecut pe deasupra noastră, cei de faţă au 8
  9. 9. aprins nişte reflectoare, in lumina cărora am putut vedea un OZN uriaş, in formă de pană. Avea o formă triunghiulară şi părea să aibă cel puţin 100 de metri in lungime. A continuat să se deplaseze către sud, pană cand a ajuns pe malul oceanului. A făcut apoi un ocol şi s-a indreptat din nou către nord. Cand a ajuns deasupra golfului Moriches Bay, echipamentul din jurul nostru a inceput să bazaie şi să zumzăie. Imediat, OZN-ul a inceput să se clatine, scoţand zgomote ciudate, după care a coborat brusc. S-a auzit o explozie puternică. Imediat, omul din camionetă a strigat că operaţiunea s-a incheiat. Cel de langă mine mi-a spus că pot deconecta transmiţătorul. L-am pus inapoi in jeep. Ne-au spus apoi să părăsim in grabă zona şi să dispărem cat mai rapid. In scurt timp, mă inapoiam impreună cu colegii mei către casă. Un fel de agenţi ne-au urmărit tot timpul pe drum. Unul dintre ei a rămas in faţa casei mele intreaga noapte. Cand cei doi colegi de serviciu au plecat mai departe, doi agenţi i-au urmat. Am incercat telefonul, dar am constatat că linia era moartă. M-am dus la vecini şi am incercat să imi sun colegii de la ei. Deşi telefonul vecinilor mergea, nu mi-a răspuns nimeni la celălalt capăt al firului. Se pare că cineva se juca cu liniile noastre telefonice. A doua zi, m-am dus la serviciu şi am constatat că sunt incă urmărit. Mi s-a făcut imediat o şedinţă de debriefing4 şi mi s-a spus că trebuie să uit tot ce am văzut in legătură cu OZN-ul. La vremea respectivă, invăţasem deja cum să contracarez aceste proceduri de debriefing. De aceea imi şi amintesc incidentul. Ceilalţi doi angajaţi ai companiei nu-şi mai aduc aminte de nimic. Povestea la care am asistat in acea seară a ajuns cumva faimoasă in Long Island, indeosebi in cadrul comunităţii OZN. Este cunoscută sub numele de Prăbuşirea OZN-ului din Moriches Bay. Din acel moment, am inceput să fac eforturi pentru a sparge sistemul de securitate de la BJM, intitulat „Nu mă uita”. Din acest motiv, am fost concediat. Am prieteni care afirmă că prin această concediere, cei de la BJM mi-au făcut de fapt un serviciu, căci mi-au dat timp să studiez in linişte OZN-urile şi să imi aduc aminte de experienţa mea de la Montauk. Nu sunt neapărat de această părere, căci dacă mi-aş fi continuat lucrul la BJM, fără ca memoria să-mi fie ştearsă, mi-aş fi putut probabil aduce aminte mult mai multe informaţii. Prăbuşirea OZN-ului la care am asistat in Moriches Bay nu poate fi contestată de nimeni. Ceea ce am văzut a fost cat se poate de real. Ştiam cu precizie că agenţii guvernamentali erau interesaţi să doboare o navă aeriană, deci nu avea cum să fie nava lor. 4 Şedinţă de prelucrare şi manipulare psihologică, pentru obţinere de informaţii şi stabilire a stării psihice a celui in cauză. Concluzia nu poate fi decat una singură: că nava doborată era de origine extraterestră, provenind dintr-o altă lume. Probabil, Guvernul o considera o ameninţare la adresa sa. Acest incident confirmă ceea ce mulţi oameni din structurile militare şi din comunitatea OZN afirmă de multă vreme, şi anume că Iniţiativa de Apărare Strategică nu a avut nici o clipă drept scop protejarea americanilor de tehnologia rusească, ci de cea extraterestră, provenind din spaţiul cosmic. Insuşi preşedintele Reagan a vorbit de această ameninţare la o adunare ONU. Lucrurile sunt cat se poate de evidente. Decis să studiez mai indeaproape fenomenul, mi-am adunat caţiva prieteni, printre care şi George Dickson, un expert in antropologie, care a abordat fenomenele OZN din această perspectivă. M-am consultat de asemenea cu John Ford, fondatorul şi preşedintele Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island. Mi-am propus să studiez impreună cu aceşti cercetători şi cu alţii in ce a constat de fapt incidentul de la Moriches Bay. Intre timp, am devenit consultant ştiinţific al Organizaţiei de Studiere a OZN-urilor din Long Island şi am avut ocazia să aflu foarte multe detalii legate de acest subiect. Am aflat de pildă că au existat numeroase apariţii de OZN-uri şi prăbuşiri ale acestora in Long Island, dar nu deţin informaţii specifice in legătură cu acestea. Cei care le deţin fac parte dintr-un alt departament al organizaţiei. Sarcina mea a fost să studiez tehnologia OZN-urilor, adică să descopăr ce sunt acestea şi cum funcţionează ele. Obiectul meu de studiu se referă inclusiv la modalităţile de generare a realităţilor alternative şi de punere in mişcare a acestor realităţi. Voi vorbi despre acest subiect in capitolul următor al cărţii. 9
  10. 10. Capitolul 5 Tehnologia Atunci cand am văzut pentru prima oară OZN-ul in formă de disc de la Wright- Patterson, cel mai mult m-a impresionat faptul că nu existau modalităţi evidente de control al aparatului cu ajutorul cărora să fie manevrat. Singura soluţie posibilă la această enigmă ar fi că unitatea de control era legată de cele trei fotolii (intru totul asemănătoare, aşa cum am mai spus, cu Scaunul de la Montauk) din camera de control, inconjurate de cele patru ecrane video. Pe scurt, acest tip de nave sunt literalmente conduse cu ajutorul procesului de gandire. Cei trei piloţi se gandesc probabil ce anume doresc să facă nava (nu imi dau seama cum este divizată munca intre ei). Un computer culege apoi gandurile piloţilor şi comandă aparatele care pun efectiv in mişcare nava. Cand forţele militare au inceput să studieze pentru prima oară aceste OZN-uri extrem de avansate, cercetătorii s-au confruntat cu dificultăţi foarte mari de inţelegere. Singura tehnologie pe care o cunoşteau ei era propria noastră tehnologie, alcătuită in mare parte dintr-un computer de zbor şi un bord de control. Putem face o anumită asociere intre bordul de control şi scaunele piloţilor din OZN-uri. Cat despre computerul de zbor, am afirmat deja că acesta echivalează cu camera cristalelor descrisă intr-un capitol anterior. Mai departe, tehnologia noastră constă dintr-un sistem de comunicaţii, motoare, manşe de control, şi cate altele. Altfel spus, o navă aeriană terestră conţine un mare număr de sisteme tehnice extrem de diverse, controlate de computer. Cel mai uimitor lucru legat de tehnologia OZN-urilor este legat de faptul că acestea nu conţin decat un singur sistem operat de computer, şi nu o mulţime, aşa cum se intamplă in cazul tehnologiei noastre. Ideea că extratereştrii nu au decat un singur sistem omogen pare absolut rezonabilă, dacă ţinem seama ce au realizat forţele militare cu ajutorul tehnologiei simulatoarelor de zbor. Antrenarea piloţilor cu ajutorul acestor simulatoare a inceput incă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, odată cu prototipul computerului realizat de John von Neumann. De atunci, lucrurile au evoluat atat de mult incat la ora actuală celor care se antrenează li se ataşează de creier nişte electrozi cu ajutorul cărora işi pot conecta voinţa la computer, putand deplasa imaginea avionului (de pe ecran) către stanga, către dreapta, etc., după cum doresc. Electrozii ataşaţi de creierul lor servesc drept mouse pentru computer. Acest tip de demonstraţie a fost prezentat la televiziune, aşa că nu este greu să ne imaginăm cat de departe a ajuns adevărata tehnologie, prin comparaţie. Cei care cunosc cat de cat tehnologia Stealth5 işi vor da imediat seama despre ce vorbesc. Piloţii sunt practic antrenaţi intr-o realitate virtuală. Mi s-ar părea foarte interesant de aflat dacă bombardierele stealth operează cu ajutorul gandurilor; deocamdată, nu cunosc răspunsul la această intrebare, dar nu sunt puţini aceia care numesc aceste avioane OZN-urile armatei americane, afirmand că acestea operează cu o tehnologie identică cu cea a OZN-urilor. Următorul aspect care merită să fie clarificat in legătură cu tehnologia OZN se referă la incredibilele acrobaţii pe care le fac acestea. De pildă, o farfurie zburătoare poate zbura cu o viteză de 3.500-16.000 de kilometri pe oră, făcand apoi brusc un viraj de 90 de grade, sau chiar o intoarcere la 180 de grade. Una din cele mai cunoscute legi ale fizicii afirmă că oricărei forţe i se opune o forţă adversă egală cu ea. O intoarcere bruscă la o viteză atat de mare a unui OZN ar trebui să implice principiile accelerării pozitive şi negative. Altfel spus, piloţii şi toate celelalte creaturi, la fel ca şi obiectele nefixate, ar trebui să se izbească de peretele opus al navei, din cauza inerţiei. Nici un pilot nu ar putea experimenta o asemenea traumă in condiţii normale. Există teorii potrivit cărora călătorii in spaţiu ar putea fi suspendaţi in băi lichide care să acţioneze ca un tampon impotriva opririlor sau intoarcerilor bruşte, dar personal mi se par prea incredibile. Aparatul pe care l-am putut examina la Wright-Patterson era de o simplitate extremă, dar tot mi-a trebuit un anumit timp pană cand mi-am dat seama cum funcţionează. Deşi folosea puterea antigravitaţiei, nu era el insuşi un aparat antigravitaţional. Deşi transmitea unde radio, nu era un transmiţător radio, ci o combinaţie intre acestea, alături de alte sisteme tehnice. Marea maşinărie din partea de jos a navei, in care se aflau antenele şi proeminenţele, era un generator electro-gravitaţional al unei realităţi spaţio-temporale. Altfel spus, era echipat pentru efectuarea unor manevre antigravitaţionale, dar putea genera şi propriile sale realităţi spaţio-temporale. 10
  11. 11. Fiecare din cele două moduri de operare mai sus amintite are propriul său scop particular. Dacă nava trebuie să alunece lent sau să rămană suspendată deasupra unui anumit punct, piloţii folosesc metoda antigravitaţională de zbor. Numai in asemenea cazuri poate fi văzută forma navei. Metoda presupune controlul distribuţiei curenţilor gravitaţionali in jurul navei. In acest mod de operare sunt evitate schimbările bruşte de direcţie, căci acestea sunt supuse legii inerţiei. Atunci cand un OZN işi ia foarte rapid zborul, este evident că operatorii săi generează un camp gravitaţional. După ce depăşesc cu mult viteza sunetului, ei trec in celălalt mod de operare, in care işi generează propria realitate. Altfel spus, creează o bulă a unei realităţi artificiale, oarecum similară campului de solotoni generat in timpul Experimentului Philadelphia. După crearea acestei bule, nava se poate deplasa cu viteze ameţitoare, de neconceput pentru noi. Ori de cate ori avem de-a face cu mărturii legate de modalităţi imposibile de zbor ale unor OZN-uri, acesta este cu siguranţă modul de operare. După generarea „bulei realităţii artificiale” in jurul lor, piloţii răman in interiorul acesteia, tot restul fiind in afara bulei. Din perspectiva bulei, ei se găsesc intr-o stare de relaxare. Oricate mişcări bruşte ar face nava, ei nu percep nici un fel de efecte, căci răman in interiorul unei realităţi diferite. Evident, premisa necesară pentru ca acest lucru să fie posibil este ca masa bulei să fie zero. In condiţii de masă egală cu zero, nu putem vorbi de inerţie (inerţia = . mv2, unde m este masa şi v este viteza). In cazul de faţă (cand masa este zero), viteza nu mai contează (poate tinde către infinit). Dacă un asemenea camp al realităţii cu masă zero poate fi creat, operatorii navei o pot deplasa in orice direcţie şi in orice fel doresc, fără să se teamă de vreun efect. Acesta este principiul după care sunt construite majoritatea navelor interstelare. Pentru ca zborul să nu dureze o veşnicie, este necesar ca nava să călătorească cu o viteză 5 Tehnologia avioanelor invizibile. mai mare decat viteza luminii. In acest scop, realitatea generată in interiorul bulei trebuie să fie diferită de realitatea noastră. Cu alte cuvinte, in raport cu realitatea noastră ei depăşesc viteza luminii, dar in raport cu realitatea din interiorul bulei realităţii alternative se mişcă la o viteză mult mai mică. Călătoria cu viteze superluminice permite navelor să ajungă dintrun capăt in altul al galaxiei noastre in cel mult o săptămană (după timpul nostru). Ele se deplasează cu o viteză de milioane de ori mai mare decat viteza luminii prin crearea unei realităţi diferite, care permite deplasarea bulei cu viteza respectivă (in raport cu realitatea noastră). In propria lor realitate, viteza nu depăşeşte 0,7 c sau 0,9 c, unde c este viteza luminii. Următorul aspect pe care trebuie să-l clarificăm se referă la modul de generare a bulei realităţii artificiale. Capitolul 6 Twister-i şi spinner-i6 Pentru a vă face o părere in legătură cu maniera de generare a unei realităţi artificiale, este necesar să vă familiarizaţi mai intai cu o serie de termeni de care probabil nu aţi auzit niciodată pană acum: twister-i şi spinner-i. Sunt termeni extrem de tehnici, folosiţi de regulă in matematicile superioare. Este greu de bănuit că majoritatea cititorilor acestei cărţi sunt specializaţi in astfel de matematici. De aceea, voi incerca să aduc aceste concepte din domeniul ecuaţiilor matematice pure in cel al unor concepte mai uşor de inţeles, care săi permită cititorului să inţeleagă logica ce permite generarea unei realităţi alternative. Sper ca specialiştii să inţeleagă intenţia mea şi să nu mă acuze de super-simplificare. Inainte de a intra intr-o discuţie tehnică referitoare la twister-i şi spinner-i, aş dori să analizăm puţin conceptul de tornadă. Aceste fenomene meteorologice sunt cunoscute in diferite părţi ale lumii sub numele de twister-i (uneori şi spinner-i). Deşi tornadele nu sunt identice cu twister-ii şi spinner-ii de care vom vorbi in continuare, ele sunt fenomene asociate şi cred că pot fi un exemplu util, care va fi inţeles de mulţi cititori. Dacă răsfoieşti cărţile despre tornade care se găsesc de regulă in librării, vei găsi in ele un lucru foarte interesant. De-a lungul istoriei au fost raportate un număr de anomalii extrem de ciudate cu privire la aceste fenomene. După trecerea unei tornade printr-o anumită regiune, poţi găsi lucruri de genul unui pai incrustat intr-un pahar de sticlă sau al unei maşini incrustate intrun perete de oţel. Există chiar şi fotografii ale unor asemenea fenomene. Aşa cum sunt 11
  12. 12. cunoscute la ora actuală, legile fizicii nu pot explica aceste lucruri, care presupun o incrustare a unor molecule in alte molecule. Fenomenul este uimitor de asemănător cu cel al marinarilor găsiţi incrustaţi in pereţii de oţel ai vasului USS Eldgridge, in timpul Experimentului Philadelphia. Nu poate rezulta decat o singură concluzie: că in imediata apropiere a unei tornade se petrec fenomene paranormale, care sugerează o activitate interdimensională. L. Frank Baum se referă la acelaşi lucru in celebra sa carte, Vrăjitorul din Oz, atunci cand descrie răpirea lui Dorothy de către o tornadă care o duce intr-o altă lume. Mulţi scriitori, in special cei de science-fiction, se impiedică de adevăr atunci cand işi exersează subconştientul. Sper ca aceste explicaţii să servească drept punte pentru inţelegerea aspectelor mai tehnice care urmează, referitoare la twister-i şi spinner-i. Orice proces de creare a unei realităţi artificiale intr-o farfurie zburătoare sau in orice alt context trebuie să inceapă cu generarea unui fenomen de tip twister de către un computer. Aşa cum spuneam la inceputul acestui capitol, cel mai bine poate fi inţeles acest lucru cu ajutorul matematicii7. La fel ca intregul domeniu al matematicii, un twister este un concept abstract. El reprezintă un punct adimensional care se deplasează pe circumferinţa 6 Termeni tehnici de specialitate, intraductibili. Se referă la elemente care se răsucesc (to twist) şi care se invartesc in jurul propriei axe, ca nişte titireze (de la verbul to spin). unui cerc. Ii putem stabili existenţa numai cu ajutorul ecuaţiilor care descriu traseul său. Aceste ecuaţii arată faptul că un anumit punct se deplasează la infinit pe un traseu circular, deşi nu există in dimensiunea noastră (nu are soliditate). Cu toate că nu poate fi observat in spaţiul nostru tridimensional, el poate fi considerat adiacent sau aflat in proximitatea acestui spaţiu. Un twister este invizibil, dar reprezintă o realitate matematică. După identificarea şi recunoaşterea existenţei twister-ului, următorul pas constă in pătrunderea in interiorul lui. Acest lucru poate fi realizat electromagnetic8. Orice generare a unui camp electromagnetic presupune folosirea unor variabile absolut ieşite din comun. Evident, totul depinde de natura exactă a campului electromagnetic utilizat. Electromagnetismul creează o rezonanţă cu twister-ul (orice magnetism reprezintă o reacţie de rezonanţă), care il aduce in dimensiunea noastră şi permite un anumit control asupra lui. In timp ce incepe să se rotească intr-o manieră vizibilă in dimensiunea noastră, particulafantomă se alungeşte, devenind un spinner9. Prima etapă in trecerea de la un twister la un spinner constă in formarea unei unde electromagnetice aflată intr-o mişcare in orbită, care dă naştere unei structuri in formă de profil semi-circular. Twister-ul este alungit apoi pană devine un cilindru rotativ, numit spinner. Metoda cilindrică este cea mai uşoară cale pe care o cunosc de obţinere a unui spinner. Există multe tipuri de spinner-i care pot fi creaţi in funcţie de imaginaţie, dar mai ales de tehnologia care iţi stă la dispoziţie. Insăşi forma standard de vortex de care se vorbeşte atat de mult in science-fiction şi in OZN-ologie este un spinner conic. Conectarea celor două capete ale unui cilindru rotativ permite obţinerea unui spinner sferoidal. Cei cu o imaginaţie bogată pot vizualiza şi alte forme de spinner-i, precum forma unui bici (un spinner alungit care urmează o cale aleatorie care ia forma unui bici) sau alte asemenea structuri complexe. Este important să facem aici o referire la forma sferoidală menţionată mai sus. După cum se ştie, pămantul nostru este un asemenea sferoid. Dacă ţinem cont că el este literalmente construit pe o serie de grile energetice care corespund unor spirale energetice, ne putem da seama că insăşi planeta noastră a fost creată iniţial dintr-un spinner10. Acest lucru ne duce cu gandul la ipoteza că pămantul insuşi ar fi putut fi creat printr-o inginerie tehnică. Să fie vorba de Dumnezeu, sau de un inginer extraterestru? Subiectul poate fi speculat in fel şi chip, dar nu acesta este obiectul de studiu al acestei cărţi. Ideea că pămantul a fost creat ca un spinner conduce la o alternativă a Teoriei Big Bang-ului prin care a apărut universul. Teoria Big Bang-ului afirmă că intregul univers a inceput să existe ca urmare a exploziei unui singur punct aflat in centrul său. Teoria 7 Cititorii familiarizaţi cu matematica vor fi interesaţi să afle că termenul de twister s-a născut in cadrul unei ştiinţe numite „Analiza tensorilor”, care derivă din Analiza calculelor. Un tensor este un fel de vector care trece simultan prin mai multe dimensiuni. Vă puteţi face o idee mai clară cu privire la analiza tensorilor dacă vă veţi imagina o minge de baseball strivită. Analiza tensorilor poate fi folosită in acest caz pentru a 12
  13. 13. crea o formulă care să descrie forma exactă a formei mingii de baseball. Deşi mingea este un obiect tridimensional, analiza tensorilor nu este limitată exclusiv la spaţiul cu trei dimensiuni. Cititorilor care doresc să afle mai multe in legătură cu acest subiect le recomand cărţile lui Roger Penrose, printre care se numără Ştiinţa calculelor spinner-ilor dubli şi câmpurile relativiste şi Folosirea metodelor bazate pe twister-i şi spinner-i în geometria timpului şi a spaţiului. 8 Prin definiţie, această operaţie nu trebuie realizată neapărat pe cale electromagnetică. Teoretic, ar putea fi realizată cu ajutorul oricărei alte forme de energie pe care o putem controla. 9 Pentru cei care se pricep la matematică, doresc să menţionez că twister-ul este generat cu ajutorul unei funcţii in planul x, y. Pentru a-l alungi şi a-i da forma unui spinner, funcţia x, y este distorsionată cu ajutorul funcţiei x, z. Dacă lucrăm intr-un plan imaginar, vom inlocui coordonatele x, y, z cu I, J, K, aşa cum se obişnuieşte in matematică. Un twister, iar apoi un spinner, poate fi generat cu ajutorul unui camp electromagnetic obţinut cu o antenă Delta-T. Este vorba de o antenă de forma unui octaedru tridimensional inconjurată de bobine care creează axele X, Y şi Z. Prin modularea campurilor x şi y in interiorul antenei Delta-T, spinner-ul poate fi determinat să ia diferite forme. 10 Centrul acestor spinner-i este vid, ceea ce corespunde inclusiv conceptului de pămant gol in interior. Spinner-ului ar sugera că toate corpurile cereşti s-au format prin manipularea realităţii de către un inginer cosmic, care a creat campurile electromagnetice corespondente fiecăruia dintre ele. Teoria Big Bang-ului este corectă numai in măsura in care afirmă că universul cunoscut se desfăşoară in spirală, pornind dintr-un anumit centru. In rest, establishment-ul ştiinţific pare să incerce cu orice chip să ne convingă de faptul că realitatea noastră este exclusiv fizică. Altfel spus, avem de-a face cu o propagandă curată. Desigur, orice formă de propagandă are la bază şi anumite adevăruri. Există tot felul de structuri care pot fi programate să devină twister-i şi spinner-i. Dacă ele sunt incărcate cu energie, se poate obţine astfel o structură spaţială, in interiorul căreia poate fi fabricată o realitate cu ajutorul unei transmisii radio. La Montauk am folosit un transmiţător de mari dimensiuni şi o antenă Delta-T (in forma unui octaedru) pentru acelaşi scop. Am făcut personal experimente de imprimare a unor forme-gand in spaţiul antenei Delta-T, dar nu am reuşit să creez nimic solid (nici o realitate fizică). Pentru a crea o asemenea realitate ar fi fost necesară o energie uriaşă. Atunci cand am examinat OZN-ul de la Wright-Patterson, am observat că acesta folosea o anumită transmisie radio, dar nu am reuşit să identific şi transmiţătorul. Spuneam intr-o carte anterioară (Proiectul Montauk: experimente cu timpul) că intervalul de frecvenţă in care operează conştiinţa umană este de 400-450 Megahertzi. Altfel spus, orice frecvenţă din acest interval particular poartă in sine informaţii sau idei care fac parte din sau pot influenţa conştiinţa umană. De pildă, din această categorie fac parte frecvenţele radio şi ale televiziunii. Altfel spus, folosirea acestui interval de frecvenţe permite controlul minţii umane. Felul in care se realizează acest control depinde de mai mulţi factori. Cert este că o conştiinţă corect educată şi antrenată poate influenţa o altă conştiinţă pe această frecvenţă. Dacă tehnologia cu care se operează (care presupune amplificarea gandurilor şi numeroşi alţi factori) poate asigura o fixare a ideilor operatorilor, se pot obţine astfel o serie de circumstanţe prezente in permanenţă, sau altfel spus, o realitate. Subiectul este fascinant şi este cunoscut sub denumirea tehnică de „fabricare a realităţii”. Pentru a recapitula, un twister nu are dimensiuni. El poate fi generat de către un computer, codificat şi alungit intr-un spinner. Acesta incepe ca un cilindru rotativ, dar poate căpăta apoi orice formă doreşte operatorul. In jurul zonei-ţintă se creează astfel o structură spaţială. Din considerente pragmatice, o putem asemăna cu un vid. Ştiut fiind că natura are tendinţa să umple orice vid, structura spaţială poate servi ca fundament pentru o nouă realitate, care nu este altceva decat o serie de ganduri-formă transmise in intervalul de frecvenţă: 400-450 MHz. Aşa se poate obţine o bulă a unei realităţi alternative. Inainte de a discuta modul de interacţiune al acestei bule cu alte realităţi, vă propun să facem o scurtă recapitulare a istoriei ştiinţei fizicii. Capitolul 7 O sinteză a ştiinţei fizicii Inainte de apariţia lui Isaac Newton, care a creat prima etapă a fizicii moderne, 13
  14. 14. lumea era foarte diferită. Principala ştiinţă care se ocupa cu aflarea secretelor universului era alchimia. Ea se ocupa cu aspectele calitative, nu cantitative ale materiei. Altfel spus, se ocupa cu studierea celor patru elemente: pămant, apă, foc şi aer, dar şi a corespondenţelor obiectelor materiale cu celelalte forţe din univers. Pe scurt, era o ştiinţă a magiei. Cărţile obişnuite de istorie a ştiinţei prezintă uneori alchimia ca pe o ştiinţă bazată pe observaţii infantile şi naive, care a pavat totuşi calea către ştiinţa modernă. De cele mai multe ori, alchimia este prezentată cu o oarecare ironie, considerandu-se că principalul ei scop era transformarea altor metale in aur. Deşi afirmaţia nu este lipsită de un oarecare temei, ea este totuşi falsă. In forma ei supremă, alchimia era preocupată de transformarea conştiinţei umane. Obiectele fizice erau considerate simple forme de manifestare a conştiinţei, şi nu obiecte independente sau obiective, de sine stătătoare. Evident, cine stăpanea capacitatea de transformare a conştiinţei putea transforma inclusiv metalele in aur. Pe scurt, alchimia este doar un alt nume pentru metafizică. Cele două cuvinte au conotaţii specifice, dar amandouă se referă la ideea de forţe superioare lumii fizice in care trăim. Pe acest fundal s-a născut fizica modernă. Cine citeşte cu atenţie vechile texte alchimice descoperă că acestea au fost scrise intr-un anumit cod. Altfel spus, un istoric modern nu are nici o şansă să inţeleagă ceva din ele. Adevăratele secrete ale alchimiei nu erau cunoscute decat de societăţile secrete ale epocii. Ştiinţa modernă a inceput odată cu descoperirea şi formularea de către Isaac Newton a legilor gravitaţiei şi mişcării. Aceste legi sunt considerate valabile şi astăzi, fiind extrem de practice. Newton a fost un om cu o inteligenţă uluitoare, iar opera lui nu este cu nimic mai puţin uimitoare. De pildă, el a susţinut tot timpul că a fost inspirat de o sursă superioară. Principala greşeală pe care a făcut-o a fost că a considerat obiectele ca fiind statice. Pentru uz practic, legile sale erau insă cat se poate de utile. Aşa s-a născut era mecanicii. Următorul eveniment major in istoria ştiinţei s-a petrecut in anul 1887, odată cu faimosul experiment Michaelson-Morley. Deşi a fost considerat un eşec de răsunet, experimentul a transmis o adevărată undă de şoc in comunitatea ştiinţifică, ce s-a perpetuat pană astăzi. Albert Michaleson, un profesor de fizică, şi Edward Morley, un profesor de chimie, au incercat să dovedească existenţa unei substanţe numite „eter”, despre care se credea că umple intregul spaţiu, fiind mediul in care călătoresc undele luminoase. Practic, toţi savanţii epocii credeau in conceptul de eter. Acesta era considerat un camp unificat, deşi necunoscutele care il priveau erau foarte numeroase in fizica populară a epocii. Conceptul de eter a inceput odată cu apariţia alchimiei. Alchimiştii din vechime şiau imaginat că există un mediu care imbrăţişează intreaga existenţă. Era considerat nelimitat şi includea nu numai spaţiul normal, ci şi aspectele subtile şi spirituale ale existenţei. Cand fizica newtoniană a inceput să pună accentul exclusiv pe aspectele strict fizice ale realităţii, componente subtile ale eterului au căzut in uitare. Pe măsură ce fizica se dezvolta, conceptul de eter a inceput să fie folosit doar ca o descriere a mediului prin care călătoresc undele de lumină şi cele electromagnetice. Premisa de la care se pornea era că dacă sunetul este o undă care se propagă prin aer, iar mişcarea apei generează unde sau valuri, lumina ar trebui să călătorească sub formă de unde printr-un mediu similar. Mai departe, ipoteza afirma că lumina poate fi incetinită dacă intalneşte in cale un fel de „vant” eteric. De aceea, s-a incercat dovedirea existenţei eterului şi măsurarea acestuia. Michaelson şi Morley şi-au propus să dovedească existenţa eterului prin emiterea a două fascicule de lumină dintr-o singură sursă luminoasă, măsurand apoi diferenţa de timp necesară celor două fascicule pentru a se intoarce la sursă. Ei au folosit in acest scop o serie de oglinzi care determinau mişcarea unui flux luminos in sensul orbitei pămantului, iar a celuilalt flux in sens opus. La vremea respectivă exista teoria potrivit căreia pămantul se deplasează purtat de un „vant” eteric. Spre surpriza şi dezamăgirea lor, Michaelson şi Morley au descoperit că cele două raze de lumină s-au intors la sursă in exact acelaşi timp. Rezulta că eterul nu prezintă semne exterioare vizibile ale existenţei sale. Altfel spus, nu exista! Experimentul a şocat comunitatea ştiinţifică a epocii, care a renunţat, din considerente practice, la ideea de eter, ajungand chiar să o ridiculizeze şi să o respingă cu dispreţ. 14
  15. 15. Evident, prezumţia de la care s-a pornit a fost aceea că eterul reprezintă o forţă măsurabilă, şi este cunoscută rapiditatea cu care resping oamenii de ştiinţă tot ce nu poate fi măsurat. In realitate, experimentul nu a dovedit cu nimic inexistenţa eterului. Pur şi simplu, cei doi savanţi nu au descoperit ceva care să corespundă ideilor lor preconcepute. Probabil, mulţi dintre cititori nu au auzit niciodată de experimentul Michaelson- Morley, dar orice om de ştiinţă il cunoaşte foarte bine. Valva care s-a făcut in jurul lui a depăşit orice imaginaţie in istoria ştiinţei moderne, fiind considerat un eşec de proporţii, care a schimbat intreaga direcţie a gandirii ştiinţifice, ingropand definitiv ideea de eter. Simultan, a ingropat şi ideea de „alchimie” la nivelul subconştientului colectiv. Ce mi se pare interesant in legătură cu experimentul Michaelson-Morley este faptul că orice revoluţie in ştiinţă conduce la o serie de descoperiri uimitoare, care soluţionează tot felul de probleme. Deşi a avut un impact atat de puternic asupra comunităţii ştiinţifice, experimentul celor doi savanţi nu a provocat nici un fel de revoluţie tehnologică. Chiar şi Albert Einstein, următoarea celebritate ştiinţifică ce şi-a lăsat amprenta asupra istoriei, a afirmat că experimentul nu a avut un impact major asupra operei sale. Inainte de a examina această operă, vom analiza cateva aspecte interesante legate de povestea vieţii sale, mai puţin cunoscute de publicul larg. Capitolul 8 Povestea lui Einstein Albert Einstein a fost una din cele mai curioase figuri cunoscute in istoria ştiinţei. Considerat una din cele mai briliante minţi pe care le-a dat umanitatea, este la fel de vestit pentru faptul că nu a reuşit să işi găsească propria casă din Princeton. Cat timp a locuit la Cal Tech, a depins tot timpul de alţii pentru a afla cum poate ajunge la locul de muncă. Există chiar o legendă care afirmă că a căzut intr-o groapă in timp ce se plimba pe un drum. Inainte de a examina contribuţia adusă de el ştiinţei, merită să aruncăm o privire asupra unor amănunte ale vieţii sale personale, trecute in general cu vederea. In ochii opiniei publice, Albert Einstein este cu siguranţă cea mai faimoasă figură pe care a dat-o vreodată ştiinţa fizicii. Cei mai mulţi dintre oameni nu au auzit insă niciodată că a studiat la Zurich impreună cu Hermann Minkowski, un savant care preda Teoria Campului Unificat. Majoritatea manualelor de fizică il prezintă pe Minkowski ca fiind profesorul lui Einstein, considerandu-se că el a jucat un rol cheie in schimbarea ideilor acestuia. De fapt, rolul său a fost cu mult mai important. Informaţiile referitoare la Minkowski şi la Teoria Campului Unificat pe care o preda acesta i-au fost comunicate lui Peter Moon de către dr. Jean Keating, un medic din Delaware. Conform acestor informaţii, Einstein a fost trimis să studieze la Şcoala Politehnică Federală Elveţiană (cunoscută astăzi sub numele de Eidgenossische Technische Hochschule sau ETH) de către consorţiul bancar al lui Rothschild. Cand Einstein a căzut la examenul de admitere, Rothschild a tras tot felul de sfori pentru ca el să fie admis. In cartea sa, Einstein: viaţa şi epoca, R. W. Clark il citează pe Minkowski, care l-a descris pe Einstein ca pe un „leneş, complet neinteresat de matematică”. Cand Einstein a absolvit in anul 1900, el şi-a găsit o slujbă la Oficiul pentru Patente din Berna, in Elveţia. Aici a creat el prima sa teorie ştiinţifică majoră. Deşi există oameni care susţin că slujba nu era potrivită pentru cineva cu talentul lui Einstein, putem să ne facem o anumită părere. Einstein a fost sponsorizat de familia Rothschild, ale cărei interese oculte sunt bine cunoscute, apoi obţine o slujbă tocmai la oficiul patentelor, in care capătă acces la cele mai recente descoperiri ştiinţifice ale epocii. Creează apoi o teorie ridicată in slăvi de presă, care a creat in jurul lui o legendă de care nici un alt fizician nu a mai beneficiat pană la el sau după el. Se ştie că – printre altele – presa era controlată de aceiaşi Rothschilzi. Nu vreau să afirm prin aceasta că Einstein a fost neapărat incorect, dar nu pot să nu sesizez o serie de suspiciuni, legate de direcţia pe care a luat-o de atunci fizica şi de impactul pe care l-a avut descoperirea sa asupra publicului larg. Einstein a fost ajutat pas cu pas. Deşi descoperirile sale au lărgit enorm campul de studiu al fizicii, ideile sale au fost prezentate astfel incat să stimuleze şi mai mult limitările oamenilor. Primul impact pe care l-au avut teoriile sale asupra tehnologiei a fost crearea bombei atomice, urmată de obţinerea energiei nucleare, caţiva ani mai tarziu. Domeniul este cel puţin controversat. 15
  16. 16. Proiectul bombei atomice a fost creat de fapt de John von Neumann, dar cel care la susţinut, inclusiv printr-o scrisoare trimisă preşedintelui Roosevelt (lucru pe care l-a regretat mai tarziu) a fost Einstein. Teoriile sale au contribuit la pavarea drumului şi mulţi ii atribuie direct intregul program. Deşi programul spaţial al Statelor Unite a condus la apariţia unor tehnologii uimitoare, impactul lui Einstein asupra acestora a fost practic nul. Cel care a creat prima rachetă cu combustibil solid, deschizand astfel era spaţială, a fost un magician pe nume Jack Parsons (care credea in principiile alchimiei). Culmea ironiei face ca Einstein să fie prezentat de regulă ca un umanist bland, in timp ce Parsons a fost considerat un adorator al diavolului. Faptul că Einstein avea dificultăţi in a-şi găsi drumul spre casă nu este singura dovadă care sugerează că ar fi fost programat. Există o menţiune foarte interesantă care ii aparţine chiar lui, prezentată in cartea autobiografică a lui Theodore von Karman, Vântul şi dincolo de el. Prieten cu John von Neumann (amandoi erau unguri la origine), von Karman a fondat impreună cu Jack Parsons, Frank Malina şi Ed Foreman Laboratorul pentru Propulsie prin Jet. A fost liderul grupului şi este considerat unul din cei mai mari savanţi pe care i-au dat Statele Unite. In autobiografia sa, von Karman işi incepe capitolul 33 cu o afirmaţie ciudată. El povesteşte că s-a internat intr-un ospiciu din Lake George, New York, pentru a se recupera in urma unei operaţii intestinale. Cine se internează intr-un ospiciu pentru a se reface in urma unei operaţii intestinale? Von Karman povesteşte in continuare că după ce s-a imbolnăvit de carcinom, a fost trimis intr-o clinică privată din New York City, unde a fost operat de faimosul chirurg german dr. Nissen. Citez in continuare de la pagina 267 din cartea sa: „(Nissen) mi-a spus ulterior că mi-a salvat viaţa, dar am constatat că după operaţie am rămas cu o hernie. I-am spus medicului că dacă un mecanic de avioane ar face o lipitură metalică de felul celei făcute de el cu intestinele mele, ar fi concediat pe loc. Dr. Nissen nu avea insă simţul umorului. De aceea, i-a spus surorii mele, aflată in vizită la mine, că am suferit o tulburare mentală in urma operaţiei. Singura mea consolare a fost aceea că, două luni mai tarziu, l-a operat şi pe Albert Einstein, care a rămas la randul lui cu o hernie in urma operaţiei”. Citatul de mai sus spune totul, dar mai există un aspect al acestei poveşti, incă şi mai bizar. Cei care au citit Proiectul Montauk şi O nouă vizită la Montauk işi mai amintesc probabil de personajul pe care l-am numit acolo dr. Rinehart. Acesta a pretins in faţa mea că este John von Neumann şi că a fost introdus intr-un program de protecţie a martorilor. Cand i l-am prezentat lui Peter Moon in septembrie 1993, acesta a rămas uimit să constate că omul avea o umflătură enormă intre picioare, semn al unei operaţii nereuşite de hernie. Greu de crezut, dar omul a trăit cu ea nu mai puţin de 12 ani. Deşi circumstanţiale, toate aceste dovezi sugerează faptul că aceşti oameni au fost programaţi sau manipulaţi. Cineva a emis chiar ipoteza că testiculele le-au fost extirpate cu scopul de a le reproduce sperma. Există o teorie care susţine că minţile cele mai extraordinare pot fi reproduse printr-o inseminare artificială. Faptul că medicul care a realizat toate aceste operaţii era german nu face decat să mărească şi mai mult misterul. Oricat de greu de crezut ar putea părea, nu mi-am propus aici să pun la indoială teoremele şi descoperirile lui Einstein. Nu pot să nu constat insă imensul accent pus de masmedia asupra operei lui incă de la inceputul carierei sale ştiinţifice. Opera lui Nikola Tesla a fost mult mai remarcabilă şi a avut consecinţe practice infinit mai profunde decat cea a lui Einstein, dar el a rămas aproape un necunoscut prin comparaţie cu Albert Einstein. Personal, nu cred că teoriile lui Einstein sunt greşite, dar cred că au rămas foarte multe lucruri pe care a preferat să le treacă sub tăcere. Incă din perioada Experimentului Philadelphia s-a zvonit că Einstein ar fi terminat Teoria Campului Unificat, dar a păstrat-o secretă in faţa forţelor militare. Articolul următor, preluat din revista Times, dă credit acestor zvonuri. Speranţa mea este că această scurtă sinteză a vieţii lui Einstein ii va determina pe cititori să ii privească opera cu alţi ochi (fără intenţia de a o discredita in vreun fel). In continuare, vom continua istoria ştiinţei fizicii, pornind de la opera sa. Articol Documentarea Teoriei Câmpului Unificat a lui Einstein 16
  17. 17. In timpul unei cercetări făcute la o bibliotecă publică am dat peste un articol interesant. Inainte să ajung la materialul pe care il căutam, am remarcat o dungă galbenă pe coperta unei cărţi. Pe ea era scris cu litere negre: „1943”. Era o sinteză a unor articole apărute in revista Times incepand din anul 1943. Am scos cartea din raft şi am căutat numerele din august 1943, data atribuită Experimentului Philadelphia. Spre surpriza mea, am găsit intr-adevăr un articol despre Albert Einstein şi despre Institutul de Studii Avansate, locul in care se presupune că a fost conceput Experimentul Philadelphia. Articolul a apărut in numărul din 9 august 1943 şi poate fi găsit in orice bibliotecă. Este intitulat „Gătitul cu apă” şi sună astfel: „In Princeton există o şcoală in care profesorii nu le predau nici o materie studenţilor. Este vorba de Institutul pentru Studii Avansate, infiinţat acum zece ani. Printre profesorii care predau aici se numără şi Albert Einstein. Cei 18 studenţi care studiază aici fac cercetări post-universitare şi sunt consideraţi atat de buni cunoscători ai domeniilor lor de referinţă incat nu mai au practic nimic de invăţat de la profesorii lor. Ceea ce se incearcă aici este lărgirea viziunii studenţilor prin abordări mixte ale unor domenii de cercetare, privite din unghiuri noi. Studenţii se limitează să ia parte la conferinţe, nu işi iau notiţe, nu dau examene şi nu primesc note. Totuşi, se pare că săptămana trecută toată lumea muncea din greu la un anumit studiu, considerat pe timpuri o specialitate a europenilor. Insuşi Albert Einstein a muncit intens la unificarea anumitor teorii ale forţelor gravitaţionale şi electrice, pentru a rezolva astfel diferite probleme de matematică şi de fizică puse de marina Statelor Unite. Imbrăcat in pantalonii săi ieftini, de culoare albastră, şi cu aureola de păr alb şi răvăşit care ii inconjoară capul, el ne-a spus: ‚Aici, noi gătim cu apă’, ceea ce insemna (conform explicaţiei unui coleg): ‚Noi nu facem miracole’. Pe una din tablele incărcate cu formule matematice ameţitoare, femeia de serviciu a găsit expresia: „De şters”. Pe o altă tablă, pe care scria ‚A nu fi şters’, era scrisă formula 2+2=4”. Expresia era scrisă direct pe perete. Ceea ce mi se pare amuzant era faptul că autorul articolului il descria pe Einstein ca avand pantalonii legaşi cu sfoară. Dacă vă mai amintiţi de personajul numit dr. Rinehart (despre care Preston crede că este una cu John von Neumann), trebuie să precizez că şi acesta purta pantaloni ieftini legaţi cu o sfoară. Oare toţi savanţii specializaţi in teoria campului unificat au ceva impotriva curelelor? Le afectează oare combinaţia de piele şi metal procesul de gandire? Sau, cine ştie, poate că legarea pantalonilor cu sfoară le trezeşte intr-o manieră necunoscută de noi o stranie putere kundalini… Cel mai probabil, insuşi felul lor de a gandi ii impiedică să acorde o importanţă prea mare felului in care arată. Nu este mai puţin adevărat că la inceputul carierei lor, atat von Neumann cat şi Einstein obişnuiau să poarte costume şi să se imbrace la modă. Ne putem intreba pe bună dreptate dacă această prăbuşire a respectului de sine nu este legată in vreun fel de un anumit proces de programare. Articolul de mai sus este semnat de Peter Moon şi a fost retipărit integral in numărul 6 din primăvara anului 1994 al revistei noastre informative, The Montauk Pulse. Capitolul 9 Viteza luminii După eşuarea experimentului Michaleson-Morley din anul 1887, următorul eveniment care a cutremurat lumea fizicii a fost apariţia Teoriei Speciale a Relativităţii, lansată public de Einstein in anul 1905. In capitolul 5 afirmam că realitatea generată in interiorul unei bule trebuie să se situeze in afara realităţii noastre. Altfel spus, călătorii intr-o bulă a realităţii pot depăşi viteza luminii in raport cu realitatea noastră, dar nu şi in raport cu propria lor realitate (din interiorul bulei). Am simplificat atunci puţin lucrurile, căci potrivit Teoriei Speciale a Relativităţii, emisă de Einstein, nimic nu poate călători cu o viteză mai mare decat 300.000 kilometri pe secundă (viteza luminii). Teoria lui Einstein include principiul potrivit căruia nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decat c, viteza luminii. De aceea, dacă cei care călătoresc in interiorul unei bule de realitate cu o viteză rezonabilă in propria lor realitate, dar cu o viteză mai mare decat viteza luminii in raport cu propria noastră realitate, inseamnă că este ceva in neregulă cu afirmaţia potrivit căreia in realitatea noastră nici o formă de energie nu se poate deplasa cu o viteză mai mare decat c. 17
  18. 18. Inainte de a discuta mai in detaliu despre aceste limitări ale teoriei, vă propun să facem o scurtă trecere in revistă a felului in care a evoluat in continuare fizica. Cand a apărut Einstein şi şi-a lansat Teoria Specială a Relativităţii, acesta a afirmat că viteza luminii este constantă şi independentă de viteza sursei luminii. Altfel spus, in orice punct de observaţie ne-am afla, lumina se mişcă cu o viteză constantă. Această afirmaţie este extrem de interesantă, dar şi mai fascinant este ceea ce nu spune Einstein. El nu spune nimic despre ceea ce se intamplă cu viteza luminii atunci cand aceasta trece printr-o prismă. Se ştie că atunci cand trece printr-o prismă, lumina albă se descompune in diferite culori, care au viteze diferenţiate. Frecvenţele inferioare au viteze mai mari, in timp ce frecvenţele superioare au viteze mai mici. La prima vedere, am putea crede că viteza luminii nu este chiar constantă şi că Einstein s-a inşelat. Ei bine, lucrurile nu stau chiar aşa. Dacă privim lumea din jur, ne putem gandi că Einstein nu a avut dreptate, căci pretutindeni nu vedem decat culori diferite, care se deplasează cu viteze diferenţiate. Lumina la care se referă Einstein in Teoria Specială a Relativităţii nu este insă cea pe care o vedem in viaţa de zi cu zi. El vorbeşte de lumina care călătoreşte intr-un vid perfect. De aceea, orice formă de lumină am măsura, aceasta nu ar face decat să tindă către viteza luminii, fără să o atingă vreodată. Nici chiar spaţiul cosmic nu reprezintă un vid perfect; de aceea, lumina care călătoreşte prin el nu se mişcă cu viteza indicată de Einstein, ci doar cu o viteză apropiată de aceasta. Chiar vidurile create in laborator la ora actuală sunt mai apropiate de perfecţiune decat vidul din spaţiul cosmic. Deşi nu sunt nici ele absolute, se apropie destul de mult de acest statut. In experienţa obişnuită nu există o referinţă a vitezei de care vorbeşte Einstein. Culorile pe care le vedem in viaţa de zi cu zi nu reprezintă decat nişte distorsiuni ale adevăratei lumini. In cea mai mare parte, lumina captată pe pămant este emisă de soare, dar este distorsionată de atmosfera terestră. Deşi anumiţi fizicieni ai epocii afirmau că lumina este alcătuită din unde continue, cercetările lui Einstein l-au condus pe acesta să creadă că lumina reprezintă un flux de particule pe care le-a numit fotoni. De atunci, dezbaterea ştiinţifică nu a incetat nici o clipă, oamenii de ştiinţă intrebandu-se dacă lumina este alcătuită din unde sau din particule. Acesta a ajuns un domeniu de cercetare in sine şi există oameni care au ajuns să se intrebe care este punctul precis in care o undă se transformă in particule, cu toate experienţele transcendente care rezultă din acest fapt. Intr-un vid pur, fotonii se vor manifesta ca o undă de energie pură. Ei nu se manifestă deloc ca particule. Aceasta este lumina pură la care făcea referire Einstein in Teoria Specială a Relativităţii. Cand intră intr-un camp magnetic, lumina işi modifică starea şi se divide in particule sau fotoni. In această stare, viteza ei nu mai este c. Altfel spus, nu mai avem de-a face cu aceeaşi lumină care se mişcă cu o viteză constantă. Din această perspectivă, putem spune că magnetismul reprezintă un factor intrinsec in crearea materiei, dacă nu cumva chiar factorul primordial. Merită să observăm de asemenea că tot ceea ce percepem in lumea din jurul nostru este o lumină magnetizată, adică o distorsiune a luminii pure (care călătoreşte cu viteza c). Ideea că magnetizarea luminii transformă această energie in particule este extrem de importantă. Corolarul ei este că prin demagnetizarea luminii vom obţine o lumină pură, cu condiţia ca experienţa să se petreacă intr-o stare de vid. Să analizăm puţin ce s-a intamplat in timpul Experimentului Philadelphia. In acel caz, marina militară a plasat o serie de bobine in jurul unui vas. Militarii au incercat să demagnetizeze carcasa vasului pentru a nu atrage minele subacvatice (concepute astfel incat să explodeze atunci cand intră sub incidenţa campului magnetic al metalului din care sunt alcătuite vasele). Intrucat in jurul navei respective a fost creat inclusiv un camp de solotoni, acesta a servit drept vid, dand astfel naştere unei bule de realitate. Cand nava a fost demagnetizată, particulele de materie au devenit unde şi vasul a dispărut. Consecinţele au fost extrem de ciudate, dar aceasta este o cu totul altă poveste. Principiul general este următorul: prin demagnetizarea materiei (care poate fi realizată cu ajutorul unor bobine, la fel ca in cazul Experimentului Philadelphia, dar şi al OZN-ului la bordul căruia am urcat), aceasta este transformată in lumină pură, lucru care nu poate fi experimentat in realitatea de zi cu zi. Aceasta reprezintă o energie pură şi ar putea fi 18
  19. 19. considerată o lume in sine. Dacă se doreşte utilizarea acestei energii pure, obţinută prin demagnetizarea luminii obişnuite sau a materiei, aceasta trebuie controlată intr-un fel sau altul. Astfel intră in scenă frecvenţa specială de 435 MHz. Aşa cum spuneam mai devreme, intervalul de frecvenţă 400-450 MHz reprezintă fereastra către conştiinţa umană. Orice savant ştie că există o sursă sonoră care emană din Calea Lactee, produsă de stele, care are frecvenţa de 435 MHz. Se crede că tot ceea ce există in realitatea noastră are ca fundal realitatea de pe această frecvenţă. Altfel spus, frecvenţa de 435 MHz pare să fie temelia care susţine intregul univers in care ne aflăm11. Dacă lumina este demagnetizată şi se află in stare de undă, ea poate fi influenţată şi reasamblată sub formă de particule. Prin proiectarea conştiinţei asupra vidului demagnetizat, unda poate fi programată să se materializeze la un moment dat. Există mai multe posibilităţi de a face acest lucru. De pildă, dacă in vidul respectiv (in care există lumina demagnetizată) este trimisă o transmisie pe frecvenţa de 435 MHz, in vid apare o formă-gand care reasamblează lumina intr-o realitate. Acesta este principiul general al călătoriei in spaţiu, sarcină considerată deocamdată imposibilă pe planeta noastră. Capitolul 10 Distorsiunea 11 Nu există nici o indoială că frecvenţa de 435 MHz permite nu doar accesul la conştiinţa umană, dar emană din galaxia noastră. Din păcate, nu există informaţii disponibile despre această frecvenţă. Studiile referitoare la ea sunt inconjurate in mister şi speranţa noastră este că cineva dintre cititori ne va putea furniza informaţii suplimentare. Nu este exclus ca aceste informaţii să reprezinte unul din cele mai bine păzite secrete ale universului nostru. Dacă aceasta este frecvenţa pe care se manifestă intreaga noastră realitate, cunoaşterea acestei informaţii ar permite celui care o deţine să schimbe realitatea in care trăim chiar sub ochii noştri. Cititorii cu inclinaţii tehnice sunt rugaţi să consulte definiţia frecvenţei de 435 MHz din glosarul de la sfarşitul cărţii. După ce am examinat cateva din afirmaţiile lui Einstein dintr-o perspectivă nouă, vă propun să vedem in ce constă Teoria Specială a Relativităţii (aşa cum este explicată aceasta in Dicţionarul Webster): 1. Nu există o mişcare observabilă absolută. Există doar mişcări relative. 2. Viteza luminii este constantă şi nu depinde de viteza sursei luminii. 3. Nici o energie nu poate fi transmisă cu o viteză mai mare decat cea a luminii. 4. Masa unui corp aflat in mişcare reprezintă o funcţie a energiei pe care o conţine acesta şi variază in funcţie de viteza sa. 5. Materia şi energia sunt echivalente. 6. Timpul este relativ. 7. Spaţiul şi timpul sunt interdependente şi alcătuiesc impreună un continuum cu patru dimensiuni. 8. Prezenţa materiei conduce la o „distorsionare” a continuumului spaţio-temporal, care face ca un corp aflat in mişcare care trece prin apropiere să descrie o curbă. Acest efect este cunoscut sub numele de gravitaţie şi este evidenţiat de curbarea razelor de lumină care trec printr-un camp gravitaţional. Einstein afirmă că există un univers cu patru dimensiuni alcătuit din timp şi din spaţiul tridimensional. Nu trebuie să fii un geniu ca să inţelegi că dacă „materia distorsionează continuumul spaţio-temporal”, inseamnă că tot ceea ce există in lumea noastră reprezintă o distorsiune a unei realităţi mai elementare (cea cu patru dimensiuni). Această concluzie susţine afirmaţiile noastre, dar, aşa cum spuneam mai devreme, o campanie mas-media agresivă a prezentat distorsionat intreaga operă a lui Einstein. Dacă demagnetizăm lumina pură, aceasta se va curba şi va fi distorsionată. Este interesant de remarcat faptul că insuşi cuvantul magnet derivă de la rădăcina „magus”, care inseamnă magician sau practicant al magiei. Analogiile şi corespondenţele alchimice pot fi găsite pretutindeni; trebuie doar să ne dăm osteneala să le descoperim. Universul tridimensional in care ne aflăm nu este altceva decat lumină magnetizată. In capitolul precedent am arătat că materia poate fi nu doar convertită in energie, dar poate fi transformată intr-o energie superioară celei cunoscute in universul nostru, respectiv lumina demagnetizată. Am pornit de la ideea călătoriei in spaţiu cu viteza luminii, 19
  20. 20. sau chiar cu o viteză mai mare decat aceasta. Pentru a obţine acest lucru, este necesar ca realitatea pe care o cunoaştem să fie transformată. Invers, realitatea noastră curentă nu a putut apărea decat prin distorsionarea realităţii cvadri-dimensionale. Cei care călătoresc intr-o bulă a realităţii prin spaţiu ajung dintr-un punct in altul printr-un fel de „truc”, căci energia nu poate să dispară fără a reapărea intr-un alt loc. Rezultă că bula călătoreşte printr-un fel de tunel sau vortex care se deschide in spaţiu, fără ca energia să fie inlocuită. Pentru a obţine acest fenomen, este necesar ca spaţiul să fie curbat sau distorsionat. Dat fiind că timpul este asociat cu spaţiul intr-o manieră intrinsecă şi matematic demonstrabilă, rezultă că trebuie distorsionat nu doar spaţiul, ci şi timpul. Pentru a inţelege cum poate fi realizat acest lucru, este necesar să ne continuăm călătoria prin istoria fizicii. Pe măsură ce ştiinţa continua să se dezvolte la inceputul secolului XX, descoperirea fotonilor sau a particulelor de lumină de către Einstein a condus la o ramură nouă a fizicii, numită astăzi Mecanica Cuantică. Această ramură studiază „cuantele” din care sunt alcătuite particulele nucleare (protonii, neutronii, electronii, etc.). Deşi Einstein nu a studiat niciodată cu adevărat acest domeniu, alţi savanţi renumiţi s-au aplecat cu atenţie asupra lui. Unul dintre aceştia a fost John von Neumann. Acesta a afirmat la un moment dat că volumul lucrărilor matematice in domeniu a devenit atat de mare incat nimeni nu le-ar mai putea citi sau inţelege pe toate. După propriile lui estimări, un savant nu ar putea inţelege mai mult de 10% din totalitatea teoriilor apărute. Mecanica cuantică este un domeniu teoretic prin excelenţă, care urmăreşte să descopere şi să explice chiar şi cele mai infime particule ale existenţei. Deşi sunt foarte mulţi fizicieni care o acceptă, există şi unii care o resping. Aşa-zişii fizicieni „purişti”, specializaţi in fizica solidelor, refuză teoriile generale sau particulare emise de fizicienii cuantici. Deşi oferă uneori argumente valabile, cea mai mare parte a criticii la adresa fizicii cuantice provine din zona anumitor interese de grup. Subiectul fizicii cuantice devine foarte interesant dacă dorim să inţelegem ce inseamnă un „vartej” (o distorsiune a continuumului spaţio-temporal). Pentru aceasta, trebuie să ne referim la una din particulele minuscule studiate de fizica cuantică, şi anume quarcul. Un quarc este o particulă subatomică. Altfel spus, dacă spargem un atom in particule elementare, vom descoperi că el este alcătuit din quarci. Evident, fizica cuantică modernă a descoperit tot felul de alte particule care alcătuiesc sau insoţesc quarcii, dar explicarea lor devine cu adevărat foarte complexă. Doritorii pot găsi informaţiile care ii interesează in lucrările de specialitate. Quarcii au un interes particular pentru noi pentru simplul motiv că observarea lor experimentală a demonstrat că aceste particule sunt instabile in raport cu timpul. Altfel spus, particulele care alcătuiesc realitatea noastră nu sunt stabile in raport cu propria noastră realitate. Ele pot apărea, după care dispar. Ii putem considera unde de energie, dar aceste unde nu pot fi urmărite ca fenomene electromagnetice normale in realitatea noastră. La fel ca şi celelalte particule subatomice, quarcii par să se afle in legătură cu alte realităţi. Dacă nu ar exista o asemenea legătură, ei ar fi stabili in raport cu realitatea noastră. Dacă avem de-a face cu nişte unde, acestea sunt emanate dintr-o altă realitate. Mediul in care se propagă nu se află in realitatea noastră (potrivit standardelor curente de măsurare), dar are totuşi o anumită legătură cu aceasta, căci ele pot fi parţial detectate. Detectarea lor nu ar fi posibilă dacă mediul in care se propagă nu ar avea o legătură cu realitatea noastră. Singura noastră problemă este că nu am descoperit pană acum instrumentele cele mai precise de măsurare a lor. Se poate demonstra astfel că un quarc face legătura cu o altă realitate, şi asta in mod regulat. Am dorit să vă prezint această teorie a quarcilor pentru a vă demonstra că există o punte intre realitatea noastră şi alte realităţi. Unii teoreticieni vorbesc despre aceste alte realităţi sub termenul generic de haos. Vom discuta şi despre acest aspect imediat. Atunci cand un OZN se mişcă dintr-un loc in altul cu o viteză mai mare decat viteza luminii, violand – in aparenţă – Teoria Specială a Relativităţii lui Einstein, el trece mai intai intr-o altă realitate, după care pătrunde din nou in realitatea noastră. De altfel, Einstein nu a afirmat niciodată că ieşirea din realitatea noastră, depăşind astfel viteza luminii, nu este posibilă. Unicul lucru pe care l-a afirmat el a fost acela că viteza luminii nu 20
  21. 21. poate fi depăşită intr-un anumit cadru de referinţă. In timp ce in interiorul OZN-ului se creează o bulă de realitate, protejand astfel creaturile de la bordul navei şi realitatea in care trăiesc acestea, restul navei poate călători cu viteze foarte mari, dar dacă doreşte să ajungă in alte sisteme stelare intr-un interval de timp rezonabil, ea va trebui totuşi să iasă din această realitate, să intre intr-o realitate paralelă, iar apoi să reintre in realitatea noastră, intr-o manieră destul de asemănătoare cu cea in care procedează quarcii. Vorbeam puţin mai devreme de haos, concept care devine foarte important atunci cand discutăm despre OZN-uri, dar şi despre fizica cuantică. Pe măsură ce această ştiinţă sa dezvoltat, a devenit evident că oricat de evoluate ar deveni teoriile, acestea nu le pot oferi fizicienilor informaţii care să le permită acestora să prezică cu precizie comportamentul particulelor subatomice. Profesiunea oricărui om de ştiinţă are la bază prezicerea anumitor rezultate; de aceea, această lipsă de predictibilitate este de natură să-i innebunească pe savanţi. Intreaga mecanică cuantică are la bază exclusiv teoria probabilităţilor. Altfel spus, fizica cuantică nu poate prezice comportamentul particulelor subatomice decat in termeni statistici sau probabilişti, bazaţi pe observaţii empirice. Este ca şi cum ai fi nevoit să priveşti un meci de baseball, pentru a face o medie a loviturilor unui anumit jucător. Indiferent care este media sa, nu poţi prezice niciodată cu precizie cum va fi următoarea sa lovitură. Einstein s-a despărţit definitiv de fizica cuantică atunci cand a făcut celebra sa afirmaţie: „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”. La fel ca mulţi alţii, era şi el convins că fizica cuantică nu face decat să descrie fenomene care vor putea fi prezise candva in termeni de cauză şi efect. Aşa cum a evoluat, mecanica cuantică nu reprezintă din această perspectivă decat o ştiinţă incompletă, care nu poate prezice altceva decat probabilităţi. Nefiind absolut precisă, dincolo de orice umbră de indoială, Einstein şi alţii ca el au preferat să o respingă. Probabilităţile de care vorbeau fizicienii cuantici au deschis noi perspective asupra unui subiect care i-a făcut dintotdeauna pe oamenii de ştiinţă tradiţionalişti să se simtă foarte inconfortabil: haosul! Printr-o analogie nu lipsită de umor, am putea considera haosul „umbra” de dincolo de indoială. A apărut astfel un nou domeniu de cercetare, numit Teoria Haosului, care işi propune să identifice şi să impartă pe categorii fenomene rămase pană acum necunoscute. Spre exemplu, materia din natură poate fi redusă la anumite tipare repetitive, care dau naştere unor forme geometrice nebănuite pană atunci. Oricate simetrii şi ordini ar fi descoperite, atat materia obişnuită cat şi cea biologică ascund intotdeauna noi şi noi factori impredictibili (haotici). Insuşi factorul radical al evoluţiei poate fi incadrat in această categorie. Teoria Haosului afirmă că tot ceea ce poate fi imaginat există deja sau va exista candva. Este o viziune nelimitată asupra existenţei, care corespunde epocii moderne, in care tot mai multe fenomene paranormale sau anormale incep să fie recunoscute. La randul lor, OZN-urile se incadrează de minune in această teorie a haosului. Cuvantul haos a căpătat o reputaţie destul de sinistră, care se datorează insă unei neinţelegeri. Conceptul este cunoscut din Antichitate, literatura ocultă populară folosind expresia de „haos magic”. Peter L. Carroll defineşte haosul ca fiind forţa care animă toate evenimentele din cosmos. El afirmă că deşi alţii folosesc termeni ca Tao sau Dumnezeu, el preferă conceptul de haos, care „este lipsit de semnificaţiile copilăreşti, antropomorfice, pe care i le atribuie religia”. Evident, dacă cineva ar reuşi să controleze forţele haosului, acesta ar fi inzestrat cu puteri supranaturale. Ar putea fi vorba de un Christos sau de un magician negru, in funcţie numai de intenţiile celui care le foloseşte. Urmărind evoluţia fizicii, am ajuns astfel la un punct in care această ştiinţă incearcă să inţeleagă predictibilitatea intregului univers. Acolo unde se termină ştiinţa, incepe vidul creator nelimitat, care include tot ce este fantastic, incredibil şi bizar. Deşi am incercat să aduc o anumită lumină ştiinţifică asupra OZN-urilor, fenomenele care le insoţesc de regulă nu pot fi incadrate decat in categoria fantasticului şi a bizarului. Aceasta este premisa de la care vom porni in continuare. Vom vorbi in capitolele următoare despre extratereştri, răpiri şi implanturi. Deşi mas-media şi o bună parte din 21

×