P.popescu neveanu dictionar psihologie

6,894 views
6,729 views

Published on

0 Comments
10 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
6,894
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
17
Actions
Shares
0
Downloads
361
Comments
0
Likes
10
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

P.popescu neveanu dictionar psihologie

  1. 1. SUPRACOPERTA: GH. MARINESCUReferenţi ştiinţifici:Prof. dr. doc. STELUŢA TEODORESCUDr. doc. VICTOR SAHLEANUPAUL POPESCU-NEVEANUDICŢIONARdepsihologieBUCUREŞTI•1978EDITURA ALBATROS
  2. 2. DICŢIONARE DE SPECIALITATEŞI ALTE LUCRĂRI ENCICLOPEDICE CONSULTATEH.C. Warrcn (Tîd.), Dicţionary of PsycJwlogy, Boston — New York,1934.I.A.Kairov(red.),Pedagoghiceshisiovar,Moscova,1960(înl.rom.1965).K. Lafon, Vocabiilaire de psychopedagogie et de psychiatrie de lenfant,Paris, 1963.J. Gould, W. Kolb (Ed.), A Dictionary of the social sciences, 1964.X. Sillamy, Dictionaire de la psychologie, Paris, 1965.K. Pratt Fairchild (Ed.). Dictionary of Sociology, Totowa — NewJersey, 1965.H. Pieron (red.), Vocabulaire de la psychologie, Paris, 1967.J. Laplanche, J.-B. Pontalis, Vocabulairedepsychanalyse. Paris, 1967.A.M. Batro, Dictionaire depistemologie gânitique, Paris, 1968.A. Lalande, Vocabulaire technique et critique de la philosophie, Paris,1968.A.et. R. Muchielli, Lexique de la psychologie, Paris, 1969.V.I. Gusikov, Tevminologhiceski slovar psihiatra, Moscova, 1969.St. Bîrsănescu (red.), Dicţionarde pedagogie contemporană, Bucureşti,1969.J.Drewer,W.D.Frohlich,WorterbuchfiirPsychologie,Munchen,1970,K.M. Goldenson, The Encyclopedia of human behavior, New York,1970.A.I. Diacikov (red.), Defcctologhiceski slovar, Moscova, 1970.*** Dicţionar de estetică generală, Bucureşti, 1972.*** Mic dicţionar de filosof ie, ed. a Ii-a, Bucureşti, 1973.S. Lăzărescu ş.a., Vademecum în neurologie-, Crniova, 1974.WC DL 1RtrAŢÂFiecare carie îşi are istoria şi soarta sa. în momentul hi care,încheiem această carie •putem reiata ceva despre modul în carea fost realizată şi concepută, dar nu-i putem prevedea „viaţa".Era prin 1965 cînd mi s-a propus să fac un dicţionar depsihologie pentru tineri în scopuri orientative şi autoeducative.M-am apucat de lucru cu entuziasm, socotind că îmi va fi uşorsă expun termenii de bază ai psihologiei în mod clar dar fărăconcesii în raport cu rigorile ştiinţifice. Nu a fost însă delocuşor. Am lucrat la acest dicţionar, cu întreruperi şi reluări, cureveniri şi reelaborări, preocupat pînă la obsesie cînd de o pro-blemă sau termen, cînd de altul, —timp de 12 ani, investind,în principal, în această lucrare, numai aparent simplă, cel de-alcincilea deceniu al vieţii mele. Am lucrat de unul singur, dar ceînseamnă „singur" cînd, încereînd să dau o bază de cercetarelogicopsihologică dicţionarului de psihologie, am întrebat mereucînd pe colegi, cînd pe discipolii mei ce înţeleg prin cutare cu-vînt, cum văd problema etc. Nu puteam doar prescrie semnifica-ţiile termenilor, trebuia să-i urmărim în sistemul obiectivat alştiinţei şi în folosirea lor curentă pentru a înţelege mai profundşi a ne înţelege mai bine. Ne-a interesat să reflectăm în dicţionarsistemul nostru de psihologie şi gîndire psihologică. Psihologiaeste o ştiinţă în plină dezvoltare, fiind strîns corelată cu multe
  3. 3. IN LOC DE PREFAŢAalte discipline. Chiar pe parcursul elaborării dicţionarului s-auprodus importante deplasări în stocul de cunoştinţe psihologicesi acestea au trebuii să fie adecvat integrate în dicţionar. Mo-delul cursei cu obstacole este în aceste condiţii nu doar o figurăde stil. Important este ca dicţionarul să fie mai puţin retrospec-tiv şi mai mult prospectiv, să orienteze şi asupra evenimentelorştiinţifice în curs de desfăşurare. Aici apare şi o complicaţieîn plus. Psihologia, în afara profundei ci înrădăcinări în limba-jul natural, uzează de mai multe limbaje ştiinţifice — fizicşi cibernciic-informaţional, ncurofiziologic şi comportanientist,mentalist şi reflexiv, sociologic şi educaţional, matematic şi fi-losofic — toatefiind aplicate convergent, căutînd să surprindăunitatea în diversitatea conduitei umane. Că termenii psiholo-gici sînt prin excelenţă polisemantici este un fapt demult atestat,dar importantă a fost pentru noi nu doar înregistrarea tuturorsensurilor, ci indicarea legăturilor esenţiale dinlăuntrul siste-mului de gîndire psihologică, astfel îneît fiecare concept să-şipoată dezvălui şi preciza valorile sale generative.Se ştie că şi în limbajul curent deseori utilizăm cuvintele fărăa fi pînă la capăt conştienţi de semnificaţia lor. Experienţanoastră personală, ca şi observaţiile făcute în trei decenii delucru cu studenţii, ne dovedesc că nici limbajul ştiinţific nu estescutit de astfel de reducţii şi particularizări. S-a spus de aceeacă a însuşi corect codul unei ştiinţe. înseamnă practic a lua înbună măsură în stăpînire acea ştiinţă. Aceasta mai ales hi cazulîn care dicţionarul apare ca o variantă expusă analitic aunui tratat. Un tratat nu devine însă larg accesibil dacă nu estedublat de un dicţionar explicit. în acest punct s-ar părea cădiscuţia devine prea pretenţioasă şi se abate de la formula unuiIN LOC DE PREFAŢĂvocabular psihologic care să pună la dispoziţia tinerilor conden-sate ştiinţifice de natură să faciliteze cunoaşterea de sine şi cu-noaşterea altora. Ştim însă că în această privinţă, a cunoaşteriipsihologice, tinerii sînt vital şi puternic interesaţi. Or, în zilelenoastre, răspunsurile ce se oferă tinerei generaţii nu pot fi apro-ximative şi palide. Comanda lor este ferm ştiinţifică iar a răs-punde adecvat acesteia înseamnă respect şi binemeritai creditacordat tinerelor generaţii. Pentru acestea un anumit gen de„popularizare" de mult timp a devenit impopular.în aceste condiţii, căutînd să nu drămuim cunoştinţele pentrua permite fiecărui cititor să înainteze atît cît îi este necesar şi...cît poate, dicţionarul, continuînd să fie adresat tineretului, şi-aextins aria de cuprindere, interesînd şi pe psihologi, pe specia-lişti din domenii conexe, ca şi pe oricare din cei interesaţi înpsihologia ştiinţifică, acum cînd sarcina optimizării factoruluiuman este la ordinea zilei. Este ceea ce inevitabil trebuia să re-vină primului dicţionar de psihologie publicat în ţara noastră.Semnificaţia acestei lucrări, ce nu aparţine unui autor ciprincipalei ştiinţe despre om, este în acelaşi timp legată de lăr-girea şi intensificarea dialogului dintre public şi psihologia şti-inţifică şi de maturizarea însăşi a psihologiei care-şi poale ofericristalizările teoretice şi pune la dispoziţie valenţele saleaplica-tive, în genere, elaborarea, ca şi utilizarea unui dicţionar ştiin-ţific, implică un efort de esenţializare, punere la punct, clarifi-care. Doar în orice întreprindere cognitivă, primul demers esteacela al definirii termenilor după care urmează progresive co-relaţii şi construcţii, ca şi în instruirea cu ajutorul unui ma-nual programat. Oferind peste 2 000 de termeni prin articole,caracterizări schiţate şi definiri, cupriiizîiid principalele ramuri
  4. 4. IN LOC DE PREFAŢAale psihologiei, dicţionarul va fi neîndoielnic instructiv pen-tru cititori. Aceasta nu înseamnă că nu persistă multe imperfec-ţiuni, că nu sînt de semnalat lacune, că nu vor apărea un numărde probleme pe care cititorii sînt invitaţi să le semnaleze si dis-cute în vederea unei noi sau alte realizări de dicţionar psihologicromânesc.Dacă mi-a revenit mie să elaborez acest dicţionar pînă la ca-păt, rezistînd tentaţiilor de abandon, este poate nu un fapt întîm-plător. Tatăl meu mi-a îndrumat primii paşi în psihologie şimi-a cerut să mă străduiesc ca să-mi clarific şi să-mi precizeztermenii. Este o linie de efort de la care am căutat să nu măabat. De aceea, fie-mi îngăduit să dedic această lucrare memorieitatălui meu, Gheorghe Popescu, care mi-a fost profesor de filo-sofic şi psihologie la Liceul „Cuza Vodă"- din Huşi.Autorul20 aprilie 1977.DICŢIONARELE ALBATROSAABERAŢIE MENTALĂ (IX-COERENŢĂ A GÎNDIR1I), de-viaţie de la normal sau denatu-rare cognitivă, formă a instabi-lităţii gîndirii manifestată prin-tr-o dezordine momentană a ac-telor şi proceselor de gîndire.A.m. exprimă anumite raţiona-mente greşite, bazate pe iluzii,judecăţi şi interpretări greşite aleunor date şi situaţii ce pot avealoc în limite normale.ABILITATE, însuşire sinonimăcu priceperea, îndemînarea, dex-teritatea, dibăcia, iscusinţa, evi-denţiind uşurinţa, rapiditatea, ca-litatea superioară şi precizia cucare omul desfăşoară anumite ac-tivităţi, implicînd autoorgani-zare adecvată sarcinii concrete,adaptare suplă, eficientă. Estesemnalată frecvent în cazul ac-ţiunilor musculare, manuale, a-vînd astfel sensul de metodă,model de lucru sau de comporta-ment aplicabil sarcinilor con-crete. Se remarcă şi la sarcinicognitive. A. nu se confundă cudeprinderea, bazîndu-se pe plas-ticitate neuropsihică, şi nu sereduce la cunoştinţe întrucît re-prezintă o condiţie pentru for-marea şi utilizarea optimă, însituaţii noi, a deprinderilor şicunoştinţelor. în engleză ter-menul skill semnifică atît a. citşi aptitudinea.ABISAL, în sens ontologic,termen care desemnează dina-mica straturilor inconştiente, in-stinctive, psihoorganice, de adîn-cime a psihicului, opuse feno-menelor psihice care apar la su-prafaţă, fiind uşor accesibile con-ştiinţei. Psihologia a., în sensepistemologic, termen care de-semnează curentele psihanaliti-ce: a) psihanaliza lui S. Freud;b) psihologia individuală a luiA. Adler; c) psihologia analiticăa lui C. G. Jung. Uneori acestIermen se mai aplică şi curen-tului I;tiyr,ti:l ;il lui V. AIcDou-gall. Psihologia a. îşi propune9
  5. 5. să studieze straturile cele maiprofunde si primare ale persona-lităţii.ABNORMALITATE, termenulse referă la o îndepărtare faţă delimitele considerate normale. A.poate reprezenta atît limita sub-normalului cît şi a supranorma-lului. Nu are obligatoriu sens pa-tologic.ABREACŢIE, termen folosit înpsihanaliză pentru a desemnaeliberarea bruscă a unor tensiuniemoţionale care fuseseră blocateîn inconştient şi care duc la uneleexteriorizări emoţionale ge-nerate de reactivarea unor a-mintiri neplăcute. A. survine încondiţiile psihanalizei, ale unortratamente psihoterapeutice sauale unor confidenţe, provocateprin substanţe psihotrope sauaccidental (consum de alcool).în psihanaliză, a. se provoacăîn vederea obţinerii controluluiconştient asupra situaţiilor men-ţionate şi pentru a înlătura con-flictele latente.ABRUTIZARE, pierderea inte-resului faţă de valorile ce depă-şesc trebuinţele materiale ime-diate, înscriindu-se în etic şi es-tetic. Ca urmare a acestui pro-ces, individul se manifestă înrelaţiile cu ceilalţi oameni fărăînţelegere şi participare afectivăla dorinţele, idealurile şi suferin-ţele acestora sau rămîne insensi-bil faţă de evenimentele sau obi-ectele care ies din orizontul com-portamentelor legate de adap-tarea imediată.ABSENTEISM, fenomen cu im-plicaţii psihosociale care afec-tează eficienţa economică a în-treprinderilor, în psihologia in-dustrială se calculează făcîndu-seraportul între numărul de zileabsentate nemotivat într-o peri-oadă_.şi numărul zilelor de mun-că, în general, s-a constatat căa. este mai scăzut la bărbaţidecît la femei, la vîrstnici decîtla tineri, şi că descreşte ierar-hic (persoanele cu posturi de con-ducere absentează mai rar decîtsubordonaţii lor).ABSENŢĂ, formă de manifes-tare clinică a micului acces epi-leptic, constînd în pierderea pa-roxistică, de foarte scurtă du-rată, totală sau parţială, aconoştinţei, conservîndu-se, deobicei, funcţia statică. într-un sensmai larg, a. corespunde unei dis-trageri trecătoare.ABSTINENŢĂ, evitare şi re-ţinere voluntară de la satisfa-cerea unor trebuinţe corporaleprivind alimentarea excesivă, via-ţa sexuală, consumul de băuturialcoolice etc. Are şi sens de mini-malizare a satisfacerii trebuinţe-lor vitale astfel încît să fie evi-tate plăcerile şi orice fel de ex-cese, în anumite limite este ocondiţie necesară a conduiteimorale.ABSTRACTIZARE (ABSTRAC-ŢIE), produs şi operaţie sausubproces intelectual de „miş-care" ascendentă pe verticală aintelectului constînd din selec-ţia, pe baza discriminării însu-şirilor sau relaţiilor, a unor notecomune şi generale şi caro sint,prin generalizare, esenţializare,10implicate în concepte. Tnii au-tori vorbesc şi despre a. senio-riale ca rezultat al diferenţieriişi condiţionării la anumite însu-şiri. Acestea însă sînt numai ope-raţii de analiză. Specific pentrua. este faptul că se produceprin intermediul unor simbolurisau semne şi pe calea inducţiei şideducţiei. întotdeauna a. pre-supune desprinderea de planulobiectivai şi concret, evoluîiidspre categorial şi teoretic. J. Pia-get scrie: „abstracţiunea constăîn a adăuga unele relaţii datuluiperceptiv şi nu numai în a leextrage din acesta. A. recunoaşteexistenţa unor calităţi comunecum sînt pătrat sau rotund,mare sau mic, plat sau tridimen-sional etc. înseamnă să con-struieşti scheme relative atît laacţiunile subiectului cît şi laproprietăţile obiectului... într-unmod şi mai general, însuşirilecomune pe care se fondează oclasificare sînt comune în mă-sura în care acţiunea subiectu-lui le pune în comun, cît şi înmăsura în care obiectele se pre-tează la această punere în co-mun". Avînd un caracter pro-gresiv şi cunoscînd nivele sauforme diverse (simplă, simplifi-catoare, constructivă sau refle-xivă) procesele de a. sînt întot-deauna bipolare în sensul că dinelementele discriminate, ceva {in-varianta) se extrage şi reţine {dupăJ. Bruner — se categorializeasă),iar restul {variabilele individualeşi accidentale) se lasă într-un plansecundar şi se respinge, se ig-noră deliberat. în limbajul uzual,aceste modalităţi interdependen-te iW a. pozitivă şi a. negativă sînlfixate prin expresiile: „a ab-stractiza din..." şi „a face ab-stracţie de...". Este posibil ca.adoptînd diverse perspective, po-lii procesului de a. să-şi schimbelocurile. în anumite limite a.este comutativă. La aceasta seadaugă etajarea a., existînd pro-gresive abstractizări ale abstrac-ţiilor (G. Kostiuk). J. Piaget so-coteşte că „a face abstracţiede punctul de vedere propriuînseamnă a lua cunoştinţă de..."A. presupune condensarea şi sim-bolizarea de informaţii şi esteoperaţia inversă multiplicării lo-gice. Complementară şi indispen-sabilă pentru a. este generaliza-rea. Cu o strategie opusă faţă dea. se dezvoltă concretizarea carede asemenea, este necesar co-relată cu a.ABSTRACŢIE v. ABSTRACTI-ZARE.ABSTRACŢIE ANALITICĂ ŞIABSTRACŢIE REFLEXIVĂ, înpsihologia genetică a lui J. Pia-get, a. analitică (sau aristotelică)are drept punct de plecare obiec-tele asupra cărora acţionează su-biectul şi constituie modul deformare a cunoştinţelor (fizice,chimice, biologice) despre rea-litatea obiectivă, în vreme ceabstracţia reflexivă (sau construc-tivă) are drept sursă acţiunilesubiectului exercitate asupra o-biectelor şi constituie modul deformare a cunoştinţelor desprerealitatea subiectivă (logico-ma-tematice). De ex., în vreme ce11
  6. 6. Aproprietatea ,,<!nr" :ii fi nbsl ijsăprin disocierea J HMtM t i lor ulmc-tclor fizice cu care subiectul vinoîn contact, proprietatea „trei"ar rezulta, dimpotrivă, din ac-ţiunea subiectului do a reuni saudisocia obiectele fizice şi nu araparţine direct obiectelor ca a-tare, aşa cum le aparţine pro-prietatea „dur". Despărţirea ri-gidă dintre cele două tipuri deabstracţii este supusă criticii pemotivul că şi în detaşarea în-suşirilor obiectelor sînt investiteacţiuni, iar acţiunile oricît ar fide schematice şi generale con-servă ceva din factura lor iniţialăcare este obiectuală în sensulcă se mulează pe sau se orien-tează după obiect.ABULIE (gr. a - fără, boule -voinţă), tulburare gravă a vo-inţei caracterizată prin pierde-rea capacităţii de a lua o hotă-rîre şi mai ales prin incapacita-tea de a trece de la hotărîre larealizare în vederea atingerii sco-pului propus. Persoana afectatădo a. este inertă, lipsită de ini-ţiativă, oscilează timp îndelungatasupra motivelor şi scopului, caşi asupra diferitelor mijloace derealizare a obiectului anume;trecerea la acţiune e dificilă,iar acţiunea, cu greu declanşată,este abandonată la întîlnirea ce-lor mai neînsemnate dificultăţi;şi în absenţa unor dificultăţi seproduce reacţia de abandon dincauza lipsei de energie volun-tară. A. face imposibilă activi-tatea normală.ACALCULIE, deficienţă patolo-gică constînd din incapacitatea dea. i (cunoaşte sau de a elabora,senine numerice -,a11 de a operacu ele. După H. Hecaen (1965),a. reuneşte alexia şi agrafia pen-tru cifre şi numere, discalculiade tip spaţial şi pierderea ope-raţiilor aritmetice de bază (ana-ritmetie).ACCELERAŢIE, amplificareavitezei de creştere şi diferenţi-ere somatică, de dezvoltare psiho-logică, observată în ultimul se-col, în raport cu urbanizarea, gra-dul înalt al civilizaţiei, ameliora-rea condiţiilor de viaţă etc. Ma-turaţia fizică se produce la ovîrstă timpurie (pubertatea este,de asemenea, precoce), iar înăl-ţimea finală atinsă de indivizieste, în medie, cu 5—10 cmmai mare decît altădată.ACCEPTOR DE ACŢIUNE, înteoria sistemogenezei (a lui P.K.Anohin), model constituit la ni-velul cortexului, organizare re-flexă stereotip-dinamică şi careîndeplineşte funcţiile unei in-stanţe de control în raport cuacţiunea executată. A. este de a. unsegment al programului, este unmodel aferent capabil să prevadăparametrii rezultatelor viitoareşi să compare, la sfîrşitul acţiu-nii, această previziune cu para-metrii rezultatelor reale. Referin-du-se la vorbire, P.K. Anohinscrie: „în consecinţă aici nu este,aşa cum se susţine, o formare afiecărui cuvînt aparte, ci forma-rea unui a. de a. pentru frază,cu ordine de cuvinte, uneori chiarcu anticiparea sensului, ceea ceeste semnul sigur al apariţieiunui a. de a. pentru un întregsistem semantic". Deci, accep-torii pot să aibă diverse arii decuprindere, să se integreze unulîn altul să fie organizaţi ierar-hic, formîndu-se şi reformîndu-sepe baza întîlnirii dintre impulsu-rile aferente şi cele retroafe-rente; o mare însemnătate au a.de a în decodificare sau înţelegere.ACCIDENT DE MUNCĂ, eve-niment neprevăzut ce survine întimpul muncii şi cu consecinţedăunătoare fie pentru agenţii deproducţie, fie pentru mijloacelede producţie, fie pentru ambii.Psihologia se preocupă mai alesde a. de m. care se produc da-torită neglijenţei, unor greşeli depercepţie sau de prelucrare a in-formaţiilor, unor acţiuni greşiteetc. Studiindu-se această cate-gorie de factori ai a. de m.s-a ajuns la concluzia că a. de m.trebuie puse mai ales pe seamainsuficientei adaptări a omuluila muncă, precum şi a unor de-ficienţe personale ale celor caredesfăşoară activitatea: atenţie in-suficientă, neglijenţă, oboseală,lipsă de prezenţă de spirit, inca-pacitate de decizie promptă, de-fecţiuni ale conlucrării în echipăetc. Cele mai multe accidentese produc datorită faptului cănu toţi muncitorii dispun decapacitatea de a face faţă cu su-ficientă rapiditate şi corectitu-dine la situaţii noi. De multe ori,în situaţiile noi şi neaşteptatese produce o dezorganizare acomportamentului, apar preci-pitarea, panica, exagerarea com-portamentului (gesturi mai ampleşi mai puţin controlate). Existăo susceptibilitate individuală saupredispoziţie la accident (acci-dent lability), termen care înglo-bează atît factorii individualicit şi cei situaţionali. Noţiuneade predispoziţie pentru a. tre-buie înţeleasă ca o stare tempo-rară a individului, dictată nu nu-mai de factori situaţionali, ci şide factori profesionali. In acti-vităţile cu un grad de periculozi-tate mai ridicat, unele trăsăturiale persoanei, cum este emotivi-tatea, constituie condiţii favo-rabile producerii accidentelor,dar numai în corelaţie cu factoriisituaţionali. Particularităţile ne-gative ale personalităţii contri-buie la producerea accidentelor.Foarte multe a. de m. se pro-duc din cauza interesului re-dus faţă de procesul muncii, aconştiinciozităţii scăzute, a in-disciplinei etc, adică de aspectelegate de personalitate. Deficien-ţele de atenţie provoacă nume-roase accidente. Unii muncitori,fiind absorbiţi de ceea ce executăei, de modul cum manipulează, nupot fi atenţi la ceea ce se întîmpiăîn jurul lor, accidentînd pe alţii.Oboseala duce la accidentare maiales cînd depăşeşte anumite li-mite. Ea provoacă blocaje, adicăperioade de pauze între mişcări,în care atenţia slăbeşte. Uneorifavorizează şi apariţia dezechi-librului emoţional, deci pierdereacontrolului în situaţii critice.Alţi factori care au legătură cuaccidentele sînt virsta şi expcii-enţa. S-a găsit că înlre vîrstăşi ele există un raport invers
  7. 7. Aproporţional; cu cit vîrsta estemai înaintată, cu atlt numărul dea. de m. scade. S-a presupus câmuncitorii tineri sînt lipsiţi dei-xperienţă şi au deci o compor-tare mai imprudentă. în caz depericol, emotivitatea are o influ-enţă defavorabilă asupra timpu-lui de reacţie prelungindu-1 foartemult. Pe de altă parte se parecă cei ce au o atitudine negativăfaţă de colectiv, manifestări deagresivitate, insubordine, sînt pre-dispuşi la a. de m. Aceasta indicăfaptul că producerea de acciden-te reflectă o lipsă de integrareîn mediul de muncă, care core-lează de multe ori şi cu o lipsă deintegrare socială în general, une-ori cu o viaţă familială dezordona-tă. Prevenirea lor constă în înlătu-rarea cauzelor prin mijloace teh-nice, medicale şi psihologice. Mij-loacele tehnice constituie catego-ria cea mai importantă, cele me-dicale şi psihologice completîn-du-le doar pe cele dintîi. Un rolimportant îl deţine respectareanormelor de protecţie a muncii.Prevenirea medicală, constă încontrolul medical periodic al perso-nalului şi îndeosebi a lucrătorilorsuferinzi de anumite maladii sauexpuşi unor boli. Prevenirea me-dicală priveşte şi controlul facto-rilor ambianţei fizice, al condi-ţiilor de igienă etc. Principaleledirecţii de acţiune preventivăale psihologiei sînt: a) orientareaşi selecţia profesională; b) for-marea profesională; c) adaptareamuncii la posibilităţile lucrătorilor(construirea unor dispozitive desemnalizare optime); d) propa-ganda normelor do securitatea muncii. Principiile securităţiimuncii trebuie însuşite însă odatăcu pregătirea sau formarea pro-fesională. Din punct de vederepsihologic cel mai bun mijlocde securitate în muncă este asi-milarea corectă a mişcărilor delucru, formarea deprinderilor co-respunzătoare de muncă, mo-delarea situaţiilor critice sau asituaţiilor de deranjamente ti-pice şi antrenarea pentru a leface faţă.ACOMODARE, în sens gene-ral, adaptare sau ajustare; înpsihologia genetică, ansamblu demodificări ale schemelor în func-ţie de condiţii noi. (v. asimilare-aconiodare). în psihofiziologia ve-derii prin a. se desemnează mo-dificarea reflexă a curburii crista-linului în raport cu stimulii aflaţila distanţe variabile de ochi,ceea ce permite obţinerea unorimagini clare pe retină. Pentruobiecte apropiate cristalinul sebombează mult, pentru cele în-depărtate tinde spre aplatiza-re, în cazul defectelor de con-strucţie ale globului ocular, saua modificărilor anatomopatologiceale muşchiului ciliar apare mio-pia sau presbitismul.ACOMODARE SOCIALĂ, pro-ces, mai mult sau mai puţin con-ştient, de modificare a relaţii-lor intre persoane sau grupuri depersoane, în scopul reducerii stă-rilor de încordare şi conflictuaîe.Ajustare a comportamentului in-dividual după cerinţele grupu-lui. Reprezentările individuale şi14colective despre partenerii derelaţii interindividuale sau degrup influenţează pozitiv sau ne-gativ acest proces. De asemenea,dorinţa de cooperare, spiritul detoleranţă sînt factori esenţialiîn a.S. întrucît previn stările con-flictuale. împăcările, concesiile,înţelegerile reduc stările tensio-nale.ACROMATOPSIE (gr. a - fă-ră, chronia — culoare, opsie —vedere), tulburare a vederii con-stînd în incapacitatea de a per-cepe culorile. A. poate fi totala(mai rar întîlnită), cînd subiectulnu poate percepe nici o culoare,sau parţială, cînd este afectatăperceperea uneia sau a două din-tre culorile fundamentale. Su-biectului cu asemenea tulburăriîi sînt interzise profesiunile caresolicită distingerea normală aculorilor (în transporturile autoferoviare, aeriene etc).ACROMEGALIE (gr. akron -extremitate, inegal—mare), boalăendocrină, necongenitală, carac-terizată printr-o exagerată dez-voltare a extremităţilor corporaleşi a scheletului facial, datoratăhipersecreţiei hormonilor de creş-tere (hormoni somatotropi) hi-pofizari; boala a fost studiată pri-ma dată de Pierre Mărie şi Gh.Marinescu.ACT RATAT (în franceză ac-te manqiii) termen psihanaliticsemnificînd, după Laplanche şiPontalis (1967), „actul al căruirezultat vizat explicit nu esteatins, ajungînd să fie înlocuitprintr-un altul". Nu se confundăcu orice perturbări, confuzie dememorie şi acţiune, care aparîntîmplător sau rezultă din ne-atenţie. Termenul se aplică numaisimptomelor ce trădează un com-promis între intenţia conştientăsi tendinţele inconştiente, refulateACT SOCIAL, acţiune specificăexistenţei sociale şi caracteri-zată, după P. Janet, prin secun-daritate (acţiune faţă de acţiuneaprimară), cooperare şi comu-nicare. A.s. se construieşte dupămodele culturale. Este dirijatăspre un scop formulat unuia saumai multor participanţi. în spi-ritul teoriei învăţării a.s. este ointerstimulare între A şi B. K.Young defineşte a.s. ca fiind„procesul de la impuls la întăriresau recompensă prin indicaţie şireacţie, necesiţind intervenţiaaltui individ". G.H. Mead subli-niază aspectul atitudinal al a.s.ACT VOLUNTAR, componentăa activităţii voluntare, avînd odesfăşurare internă sau externăşi dispunînd de autoreglai verbalce se declanşează în urma unordecizii, vizează un scop formulatconştient şi implică efort volun-tar. Cunoaşte grade diferite decomplexitate după natura sco-pului, dificultatea sarcinii etc.Este întotdeauna mijlocit, dupăcum arată L. Vîgotski. O reac-ţie nemijlocită nu poate să fievoluntară, ci ca devine ca atarenumai cînd i se adaugă o altăreacţie de nivel superior ce efec-tuează funcţii de orientare şicontrol (P. Janet). Caracteristicpentru a,v. este că ele sînt an-ticipate şi dirijate conştient,
  8. 8. atunci cînd se automatizează de-venind post voluntare.ACTIVARE A ÎNVĂŢĂRII: a)intensificare şi realizare optimăa activităţii de transmitere acunoştinţelor şi de educare in-telectuală prin apelul la metodelecele mai eficiente cum sînt algo-ritmica şi euristica; b) creşterea ponderii acţiunilor elevului înînsuşirea cunoştinţelor şi în exer-sarea operaţiilor intelectuale ne-cesare pentru stăpînirea unei dis-cipline ştiinţifice, a unei ramuria culturii. A.î. presupune dezvol-tarea iniţiativei şi independenţeiîn activitatea intelectuală a ele-vilor. Este necesar ca între pre-dare şi însuşirea-preluarea de cu-noştinţe să se realizeze o corelaţieoptimă.ACTIVARE NESPECIFICĂ, înneurofiziologia contemporană, de-numire a efectului asupra corte-xului provocat de impulsurileactivatoare ce vin de la sistemulreticular. D. Lindsley utilizeazăşi conceptul de nivel de activare.ACTIVITATE, modalitate spe-cific umană de adaptare lamediu şi de adaptare a mediului lacondiţia socioumană; conduităincluzînd verigi interne şi externe;mod de existenţă a psihiculuiuman, aşa cum mişcarea estemod de existenţă a materiei.Procesul psihic este o a. psihică,specific organizată. Orice a. dis-pune de o bază motivaţională, deo structură (organizare prin au-toorganizare) şi de o ţintă, scopsau plan în raport cu care se auto-reglează. A. presupune o înlăn-ţuire sau un sistem ierarhizat deacţiuni care la rîndul lor cuprindoperaţii. ,ota definitorie a a.este transformarea ce priveşteobiecte materiale şi (sau) infor-maţii şi ansambluri informaţiona-le. A. se construieşte prin prelu-area (asimilarea) modelelor so-cioculturale şi a instrumentaţieisau tehnicii respective şi prinacomodarea acestora la sistemulpsihocomportamental al indivi-dului sau grupului. Se distinga. senzoriomotorii, comunicative,intelectuale sau cognitive ş.a. A,socială se bazează pe cooperareşi comunicaţie. Studiul a. esteîn centrul obiectului psihologieiştiinţifice.ACTIVITATE NERVOASĂ SU-PERIOARĂ, denumire dată în1912 de către I.P. Pavlov func-ţiilor şi proceselor ce se desfă-şoară la nivelul „etajului superioral sistemului nervos central alanimalelor superioare". Adoptîndnervismul ca principiu al uneifiziologii integrale, în care siste-mului nervos îi revine rolul deci-siv în coordonarea tuturor pro-ceselor organice şi comportamen-tale, I.P. Pavlov, diferenţiazăa.n.s., prin care se efectueazăechilibrarea cu mediul, care estedeci o fiziologie îndeosebi a emis-ferelor cerebrale, de activitateasistemului nervos vegetativ şi aunor instanţe subcorticale, acti-vitate nervoasă calificată, prinopoziţie, ca inferioară. Odată custudiul fiziologic al relaţiilorcortico-viscerale (K. Bîkov, V.Cernigovski) şi cu punerea înevidenţă a reflexelor condiţio-nate interoceptive (A. Pşonik,ieE. Airapetianţ) analiza activi-tăţii din nivele sa nuanţat, tin-zînd Spre o interpretare corelaţio-nală. Originar, a.n.s. este deli-mitată prin metoda reflexuluicondiţionat şi considerată caacea activitate a creierului, suscep-tibilă de studiul fiziologic obiec-tiv, care fusese anterior calificatăca psihică, întrucît prezintă o„latură subiectivă". Reflexul este,după I.P. Pavlov, cel mai uni-versal fenomen fiziologic şi tot-odată psihic la animale şi la om.în timp ce reflexele native, ne-condiţionate, elementare saucomplexe (instinctele), ţin de in-stanţele subccrticale, reflexeledobîndite prin condiţionare im-plică, după I.P. Pavlov, activi-tate corticală. Bîkov consemna:„teoria reflexelor condiţionateeste teoria activităţii nervoasesuperioare". H. Gastaut a dove-dit însă posibilitatea stabilirii deconexiuni noi la nivel subcorti-cal. Deci, delimitativ este feno-menul condiţionării, al formăriide noi legături temporare. Refle-xul este un răspuns necesarla un stimul căruia îi corespundela „centru", o conexiune întrepuncte diferite deci un fenomencu o configuraţie spaţială. în«sternul nervos central „existădouă aparate centrale diferite:aparatul de conducere directă aimpulsului nervos şi aparatul deconectare şi deconectare a circui-tului" (I.P. Pavlov). în conse-cinţă a.n.s. se ocupă de mecanis-mul formării legăturilor tem-porare între stimulii din mediulextern sau intern şi anumitefuncţiuni ale organismului şi demecanismul analizatorilor carediferenţiază primar impulsurileconform elementelor şi momente-lor agenţilor stimulatori. în a.n.s.funcţiile de bază sînt analiza şisinteza, proiecţia pe scoarţă aunui receptor prezentînd, simul-tan şi constant, o activitate deanaliză şi una de sinteză. Ela-borînd şi metodologia ştiinţeidespre a.n.s., I.P. Pavlov formu-lează trei principii: a) determinis-mul prin care se afirmă că în fizio-logia cerebrală totul este obiectivşi determinat cauzal; b) slruc-turalitatea privind corelaţia dintredinamica nervoasă şi structurilece-i stau la bază; c) unitateadintre analiză şi sinteză. în ştiinţadespre a.n.s. se pot distinge treisecţiuni: a) neurodinamica: seocupă de procesele excitaţiei şiinhibiţiei, de formele inhibiţiei, derelaţiile ce intervin între ele con-form legii intensităţilor, de feno-menele legice ale iradierii —concentrării şi ale inducţiei reci-proce, de condiţiile interne aleconexiunilor prin atragerea im-pulsurilor spre focarul mai pu-ternic şi prin „bătătorirea dru-mului", în ansamblu intervenindparticularităţile de tip ale a.n.s.,de viziunea dinamicii caleidosco-pice a mozaicului cortical, deli-mitarea zonelor de optimă exci-tabilitate, evoluţia neurodina-mica în ordinea stărilor fazice,implicînd veghe, hipnoză, somn,catalepsie, stări paradoxale caşi fenomenele patologice de felulinerţiei obsesive sau al mobili-
  9. 9. Ataţii generatoare de instabilitatecomportamentală; b) studiul re-flexelor prin care se analizeazăfactorii şi legile condiţionării, seclasifică reflexele şi se prezintăsistemele de reflexe sau stereo-tipcle dinamice. I.P. Pavlov aratăcă fiecare legătură temporarăeste, prin mecanismul ci, un re-flex şi prin semnificaţia sa adap-tativă, un semnal. „Nu este ne-voie de prea multă imaginaţie,scria I.P. Pavlov, pentru a vedeadintr-o dată cît de multe, aproapenenumărate, sînt reflexele condi-ţionate, folosite în mod constantde sistemul complex propriuomului, care se situează în mediullarg reprezentat de natură în ge-neral, cît şi în mediul socialspecific în toată amploarea lui,cuprinzînd toată umanitatea"; c)teoria semnalizării care prevedenu numai relaţia reflexă dintrestimul şi reacţie dar şi, vorbindcontemporan, constituirea „mo-delului intern" al stimulului şireacţiei. I.P. Pavlov scrie: „acti-vitatea fundamentală şi cea maigenerală a marilor emisfere estesemnalizarea, implicînd o incal-culabilă cantitate de semnale şisemnalizări comutative". Aici seinclude şi sistematizarea activi-tăţii de semnalizare în cele douăsisteme de semnalizare prin carese realizează efectiv o unificare afiziologicului şi psihologicului.Ştiinţa despre a.n.s., dezvoltatămultilateral în toate ţările lumii,în ultima jumătate de veac, seinclude atît în neurofiziologia cîtşi în psihofiziologia modernă şiconstituie o bază naturală (în-ţelegînd aici nu numai biologiculci şi propriul naturii umane)pentru psihologia normală şipatologică.ACTIVITĂŢI CORPORALE,activităţi cu finalitate proprie(autotelice) răspunzînd dorinţeiomului de a le practica pentrupropria dezvoltare fizică, recreareşi divertisment. (M. Kpuran —1974). Principalele forme de a.c.sînt: Indice sau de joc, la copilavuul o funcţie formativă, iar laadult funcţii de divertisment şirecreative; agonistice sau de luptă,întrecere, competiţie, cele spor-tive avînd cea mai mare răspîn-dire; gimnice, în forma gimnasti-cii prin care se urmăreşte, înmodul cel mai direct, propriaperfecţionare corporală; recrea-tive, răspunzînd nevoii de com-pensare, deconectare, divertis-ment.ACTUALIZARE, trecerea dinstare potenţială-latentă în stareactivă; se referă în primul rîndla faptele de memorie (a. în-semnînd recunoaştere şi repro-ducere) şi, de asemenea, la tre-buinţe, motive, tendinţe afec-tive, deprinderi. în şirul ati-tudinilor creative, după C. Ro-gers, un rol important revineactualizării de sine sau autoac-tualizării ca tendinţă spre ex-primarea şi realizarea pulsiuni-lor specifice ale eului, a obiec-tivizării intenţiilor şi proiectelor.ACŢIUNE, faptă,mod de in-tervenţie în ordinea externă şiinternă, de modelare, formare şitransformare, iniţiat conştient desubiect şi mijlocit instrumental.18ADupă T. Parsons, a. este relaţiaindividului cu o situaţie rapor-tată la finalităţi sau valori. Uni-tate de conduită elaborată fi ba-zată pe un program psihic. Estenecesar să se distingă reacţiareflexă spontan provocată deun stimul, de a. pe care o des-făşoară un subiect, în baza unuimodel dobîndit, venind în în-tîmpinarea stimulului sau des-făşurîndu-se autonom prin exer-citarea de către subiect a uneiforţe sau facultăţi de natură săproducă un efect. întotdeauna a.se desfăşoară într-un cîmp alinteracţiunilor dintre subiectulepistemic, pragmatic, axiologic şilumea sa. A. se deivoltă într-unpunct nodal al întîlnirii dintrenecesitatea internă, subiectivă şinecesitateaexternă,obiectivă.DupăLenin, activitatea practică, trans-formatoare, suprimă atît uni-lateralitatea subiectivităţii cît ş ipe cea a obiectivitătii „Legilelumii exterioare sînt bazele ac-tivităţii omului în raport cu unscop". A. Lalande şi M. Blondeiconsideră că a. „trebuie să con-stituie sinteza spontaneităţii şireflexiei, a realităţii şi cunoaş-terii, a persoanei morale şi aordinei universale". Mijlocită prinorgane funcţionale generate şidiferenţiate cultural, fiind uni-tate a autoreglărilor vitale şifinaliste, a. se prezintă sub di-verse forme, la diverse nive-luri şi, prin implicarea ci întoate verigile sistemului psiho-comportamcntal uman, dobînde-şte în psihologia modernă, oda-tă cu demonstraţiile lui P. Ja-net, J. Dewey, H. Wallon, L.Vigotski, A. Leontiev, S. Ku-binstein, J. Piaget, o valoarerle principiu. în filosofic, T.Kotarbinski a iniţiat o nouădisciplină praxiologia. Psiholo-gia nu se limitează însă numaila a. ca modalităţi organizateale comportamentului, ca operaţiide modificare şi transformareconform unui scop a obiectelormateriale şi sociale, ci identi-fică şi a. mintale, cunoaştereaînsăşi, inclusiv reflexia, avîndo constituţie acţională. P. Ja-net a pus în evidenţă genezaactelor intelectuale ca rezidindîn interiorizarea schemelor dea. fizică. L. Vîgotski, concre-tîzind teza marxistă despreideal ca „transpunere şi tra-ducere a materialului în capulomului", a corelat instrumenta-ţia practicii cu instrumentaţi-a intelectuală, considerînd speci-fică pentru conduita umană,mijlocirea. J. Piaget susţine căoperaţiile intelectuale îşi tragoriginea nu din lucruri ci dina. concrete şi verbale. S. Rubin-stein atrage însă atenţia asuprafaptului că şi a. sînt obiectualeşi deci, mulîndu-se pe obiecteextrag un conţinut informaţio-nal adecvat acestora. Sub ra-portul structurii, a. pot fi li-niare sau circulare, iar calitativ,•materiale şi mintale. După II.Wallon, orice, a. constă din motic,scop şi structură sau mod deorganizare. într-un plan mailarg H. Zeisel remarcă trei di-mensiuni ale modelului acţio-19
  10. 10. nai: a) condiţiile a. întrunite înpersoana subiectului; b) pro-prietăţile obiectului inclus îna.; c) influenţele exterioare su-ferite de subiect şi care deter-mină prin efectele lor conju-gate direcţia şi conţinutul a.M,arx arătase că „pentru a pro-duce, oamenii intră în anumiterelaţii şi numai prin interme-diul acestor legături şi relaţiiexistă raportul lor faţă de na-tură". A. Lcontiev observă căîn aceste condiţii se afirmă oaltă alcătuire a activităţii. Klscrie: „la animale, obiectul ac-tivităţii şi motivul ei biologicsînt întotdeauna contopite, în-totdeauna coincid..." La om,„despărţirea obiectului şi moti-vului activităţii este rezultatuldetaşării din activitatea pri-mară, complexă şi difuză darunitară, a unor operaţii sepa-rate". Leontiev conchide: „astfelde procese, în care obiectul şimotivul nu coincid între ele, levom numi a." Astfel a. declan-şată de un mobil se orienteazăanticipativ către o ţintă, unobiect ce devine obiectiv, scop.Funcţia scopului apare la omîn condiţiile activităţii socialeşi este un element definitoriu ala. P. Galperin avansează în ana-liza organizării a. El scrie:„acţiunea subiectului presupunenu numai imaginea situaţiei şiplanul de execuţie, ci şi multeacţiuni (operaţii — n.n.) for-mate anterior în ordinea utili-zării acelor imagini, deci acti-vitate de orientare. Aceasta con-stituie segmentul conducător ala., dar aşa cum fără îndeplini-rea lui nu pot exista reale trans-formări ale materialului dat înproduse finale, tot aşa fără seg-mentul executor nu există în-săşi a. Astfel, în a. subiectuluise disting două părţi inegale şiîn chip diferit importante —cea orientativă şi cea executo-rie. Segmentul orientativ (altfel,baza de orientare a a. — n.n.)reprezintă un dispozitiv de con-ducere al a. ca proces ce se efec-tuează în afară, iar segmentulefector este transformarea rea-lă, conformă unui scop, a ma-terialului sau situaţiei date înprodus sau stare terminală". întimp ce în a. materială trans-formările sînt efective, în ceamentală, mijlocită simbolic, trans-formările sînt numai „avute învedere", adică pregătite orien-tativ. Deci, în cazul activităţii,a. mentală revine pe o poziţieorientativ-reglatorie; iar cea ma-terială sau materializată estepredominant efectorie. Totuşi şia. mentală este transformatoare,după _ J. Piaget, dar aceastanumai în ordinea informaţională.Considerînd perspectiva gene-tică, H. Wallon scrie: „evolu-ţia de la act la gîndire se ex-plică simultan prin opus şiprin acelaşi". Deci, a. este untermen comun atît comporta-mentului cît şi sferei psihice.Termenul de a. este poliseman-tic dar îşi menţine un nucleuconstant. A. înseamnă, în modcurent, o modelare de cătresubiect a materiei exterioare luişi în acest sens pare să se opunăidrii. A. ponte să se refrie lasubieciu: însuşi, să privească mo-delarea lui pbihoii/Hă de cătreun altul sau de către sine. însfîrşit, a. poate fi reflexivă, decoordonare şi construcţie men-tală şi în acest sens se opunepraxisului. H. Bcrgson a abso-lutizat tocmai acest înţeles, pecînd P. Janet a încercat să re-facă unitatea dintre motor şimental. în fapt, a. motorie estesenzoriomotorie sau verbomoto-rie, iar a. mentală ascunde ocomponentă ideomotorie, de sche-matizare sau verbalizare. Di-viziunea în a. externe şi a. in-terne trebuie să fie, de aceea,considerată ca relativă, fundatăpe predominanţe. Definind ope-raţia ca „mod de îndeplinire aa.," ca element necesar al ei,A. Leontiev arată că orice ope-raţie provine dintr-o a., prininteriorizare, prescurtare, gene-ralizare şi automatizare a aces-teia, dar nu este reductibilă laa., întrucît este numai o verigăa acesteia. Deosebirea este şicalitativă, întrucît a. se indivi-dualizează prin scop, pe cîndoperaţia rămîne o simplă dis-poziţie instrumentală, ce poateintra în constituţia a diferitea., tot aşa precum aceeaşi a.poate fi îndeplinită prin dife-rite operaţii. Scopurile sînt celecare impun selecţia mijloacelor.în acelaşi fel este conceput şiraportul dintre a. şi activitate.A. se diferenţiază şi se defineşteprin scopuri parţiale în cîmpulactivităţii., care dispune de unanumit substrat motivaţionalunitar. Apoi a. siructurafă şimotivată va puf ea funcţiona au-tonom, desiăşurîndu-se ca o ac-tivitate sau intrînd în organi-zarea diferitelor activităţi ca ele-ment component, verigă în lan-ţul acţionai al acestora. Aşadar,dacă activitatea (Av.)se identificăprin motiv, a. se distinge prinscop, iar operaţia este elemental tehnicii de. efectuare a ambe-lor, în sistemul dinamic şi pro-cesual al activităţii, a. se core-lează ierarhic după norme decomplementaritate. în genere, însistemul activităţii se pot urmărinouă tipuri de corelaţii: Op.—Op., Op. —A., Op. — Av., A.—Op., A. —A., A. — Av., Av. — A.,Av. — Op., şi, în sfîrşit, Av. — Av.Fiind situate la diverse niveleşi, totodată, diferite sfere (mo-tor-mental) a., înţeleasă şi camodalitate complexă de refa-cere a echilibrului (L. Couffignal adefinit sistemul cibernetic ca„sistem de a."), nu poate fiinterpretată subiectiv ca servo-mecanism efectoriu, ce intră înfuncţiune numai în momentulexteriorizării unor conţinuturipsihice. A. corespunde unorcircuite reflexe complete. A. in-tră în constituţia mecanismelortuturor proceselor psihice (carese şi constituie în ordinea inte-riorizării-exteriorizării şi pot fimodelate în acest fel). A. în-deplineşte un rol necesar atîtîn codificarea-decodificarea sti-mulilor, cît şi în raportarea larealitate, în luarea ei în stă-pînire de către subiect. Semni-ficativă pentru universalitatea a.21
  11. 11. Aca element, celulă a conduiteiumane, este caracterizarea luiE. Bernstein a autoieglajului psi-hic a a. obiectuale. Ed. Bernsteindegajă următoarele caracteris-tici ale acesteia: a) obiectuali-tatea a. constînd în reproducereaspaţio-temporală a structuriiobiectului asupra căruia esteorientată; b) continuitatea şi in-tegralitatea ei, ceea ce nu per-mite reducţia la o însumare deelemente; c) variabililatea a.,exprimată în posibilitatea exe-cutării ei în diferite poziţii, prinvariate traectorii şi procedee;d) generalitatea a. care permitetransferul dintr-o situaţie în alta{stimuli generalisativn-Woodwor-th); e) comut ativitat ea funcţio-nală sau posibilitatea executăriia., de la efector iniţial la oricarealtul (de ex. scriere altfel de-cît cu mîna dreaptă); f) univer-salitatea reglajului, ce constă înaceea că nu există nici o limi-tare în construirea şi dezvoltarea&., g) fiabilitatea şi caracterulantientropic al a.; h) preciziareglajului acţionai. Caracteristi-cile reglajului acţionai sînt cuatît mai perfecţionate cu cîta. se situează la un nivel maiînalt de integrare, fiind inteli-gentă şi creatoare. Limbajul esteun sistem de instrumente sauoperaţii (după H. Murray — Ph.Vernon), de care se serveşte a.,conducînd spre gîndire. Afir-marea a. ca obiect principal alpsihologiei se impune tot maimult, contracarînd înţelegereacpifenomenologică a psihicului şievitînd unilateralităţile atît alepsihologiei fenomcnologiste cîtşi ale celei comportamentiste.ACŢIUNE MATERIALĂ, ope-rare efectivă cu lucruri într-unanumit scop: etapă primă a în-văţării, organizată astfel înrîtsă ilustreze, să confirme însu-şirile generale şi esenţiale aleobiectelor. în acest scop se ape-lează şi la scheme, desene, mo-dele, mulaje. Cînd se opereazăcu imagini ale obiectelor, acţiu-nea este calificată ca materia-lizată. Scopul învăţării prin a.m.sau materializate este formareaoperaţiilor mentale (V. INTE-RIORIZARE).ACŢIUNE MENTALĂ, operaresau transformare ce are loc înminte în forma imaginilor sau(şi) a ideilor. Este deci pro-iectivă şi ideaţională. Ca oricea. este dependentă de motiv şiorientată prin scopuri, avînd ostructură instrumentală, de astădată simbolică-semantică. A.m.au un conţinut informaţionalşi o bază operaţională. DupăL. Yîgotski, a.m. se produc înplanul limbajului intern şi se ex-primă în particularităţile acestuia,subordonîndu-se totodată legilorgîndirii, imaginaţiei, memoriei şivoinţei. Deşi rezultă din interio-rizarea acţiunilor materiale, a.m.dispun de un specific al lor, ţi-nînd de subiectivitate. DupăA. Leontiev, operaţiile intră în al-cătuirea a.m. ca elemente instru-mentale ale acestora, întrucîtoperaţiile sînt generalizate şi au-tomatizate, neavînd motive şiscopuri concrete asemenea acţi-unii desfăşurate.22AACŢIUNE SPECIFICĂ, expre-sie psihanalitică utilizată deS. Freud pentru a desemna tota-litatea proceselor prin care sedescarcă tensiunile interne createde activarea trebuinţelor. Esteun ansamblu de reacţii prefor-mate ce mijlocesc îndeplinireaactului orientat spre satisface-rea trebuinţei.ACUFENE, senzaţii auditiveanormale, cum sînt zgomote rit-mice, ţiuituri, fluierături înalte,întotdeauna penibile datorită per-sistenţei lor. Sînt cauzate deafecţiuni craniene şi otice.ACUITATE, caracteristică asensibilităţii absolute şi mai alesdiferenţiale, care se defineştedupă diferenţele minime ce potfi sesizate între stimuli, decidupă pragurile diferenţiale. Capa-citate rezolutivă a analizato-rului, în cercetările de laboratora. se determină în primul sens(absolut) ca o mărime inversăfaţă de valoarea pragului mi-nim, în cel de-al doilea (dife-renţial), inversă faţă de valoareapragului diferenţial. Deci a. în-seamnă un grad înalt de sensi-bilitate şi o mare fineţe în dis-criminările senzoriale. Este stu-diată concret, după analizatorica a. tactilă, vizuală, kineste-zică, auditivă, olfactivă, termicăetc. A. poate fi statică sau di-namică după cum stimulii sîntimobili sau în mişcare. Se dis-tinge şi a. laterală, monooculară,monoauriculară, monomanuală.La nivel perceptiv se vor-beşte, prin extensie, de a. ste-reoscopică, melodică ele. Pentrumăsurarea a. se folosesc scale dea. ce prevăd aceeaşi distanţăfaţă de sursa de emisie şi oserie de grade de stimulaţie.Este binecunoscută scala de li-tere sau cifre prezentate pacien-ţilor de oculişti pentru deter-minarea a. vizuale.ACULTURAŢIE, termen folo-sit de antropologia culturală pen-tru a desemna transferul unor va-lori culturale dintr-o comuni-tate în alta precum şi efortulde asimilare a acestora. în sensrecent: trecerea unui grup saua unui individ dinlr-un mediucultural în altul, implicînd înstră-inarea de vechile valori şi asimi-larea celor noi, nu fără conflicte,criză, dificultăţi de adaptare(R. Linton, C. Kluckhon). DupăF. Keesing, a. poate fi definităca proces de modificare cultu-rală în care un contact mai multsau mai puţin continuu întredouă sau mai multe grupuriculturale distincte are drept re-zultat preluarea de către ungrup a elementelor de culturăale celuilalt grup sau ale ce-lorlalte grupuri. Totodată, ter-menul de a. indică starea ce re-zultă din această modificare. îngenere a. înseamnă un ansamblude procese ce intervin în legă-tură cu îndepărtarea de o cul-tură originară, luată ca sistemde referinţă, şi cu adaptarea par-ţială încă nedefinită la o nouăcultură.ACUMULARE CULTURALĂ,proces de creştere culturală princare noi elemente sau trăsăturiculturale se adaugă datorită in-23
  12. 12. venţiei, descoperirii şi împrumu-tului (J. Casagrande). H. Moore(1954) distinge a.c. progresivăprin dezvoltarea vechilor tipare,a.c. aglutinativă prin introdu-cerea de noi elemente şi a.c. prindeveni rc-substitui re ce duce lamodificări structurale ale cul-turii.ACUT, valoare maximă de in-tensitate a stimulului care nupoate fi percepută de organelede simţ şi care, de cele mai multeori, depăşind pragurile, se poatetransforma în senzaţii dureroase.Se mai vorbeşte despre con-flicte a., crize afective a. etc.în terminologia medicală a. sereferă la boli cu evoluţii scurteşi manifestări clinice intense.ADAPTARE, ansamblu de pro-cese şi activităţi prin care setrece de la un echilibru maipuţin stabil, între organism şimediu, la un echilibru maistabil; funcţionarea organismu-lui prin înglobarea schimburi-lor dintre el şi mediu; dacăaceste schimburi favorizează func-ţionarea normală a organismu-lui, acesta este considerat cafiind adaptat. în biologie sedeosebeşte a. ca proces filo-genetic, realizat prin dobîndi-rea şi selectarea unor însuşiriereditare (morfologice, fiziologi-ce, de comportament) caro crescşansele de supravieţuire şi efi-cienţa speciei într-un mediu datşi a. la nivel organismic, încursul vieţii individuale (numităuneori si reacţie adecvata). Dinalt punct de vedere se poatedistinge o a. autoplastică, prinmodificarea organismului şi oa. aloplastică prin modificareaactivă a mediului. Pentru om,caracteristic este a. aloplasticărealizată prin unelte, tehnică,cultură, civilizaţie. Adaptabili-tatea este capacitatea organis-melor vii de a realiza reacţii derăspuns care să le măreascăşansele de supravieţuire în con-diţiile schimbătoare ale mediu-lui. Este dezvoltată maxim laom, care nu numai că se con-formează cerinţelor mediului ciii şi modifică, transformîndu-1în concordanţă cu necesităţilesale. Activitatea psihică esteconsiderată o componentă şi oformă superioară a a.ADAPTARE MENTALĂ, dupăJ. Piaget, „schimburi mediateîntre subiect şi obiecte, efec-tuate la distanţe spaţio-tem-porale tot mai mari şi dupătraiectorii tot mai complexe...;punere în echilibru progresivîntre un mecanism asimilatorşi o acomodare complementară...;adaptîndu-se la lucruri, gîndireaînsăşi se organizează şi organi-zîndu-se structurează lucrurile...;interdependenţă ireductibilă întreexperienţă şi raţiune". în an-samblu, adaptarea psihică esteconcepută de J. Piaget ca fiindo echilibrare între asimilare şiacomodare.ADAPTARE SENZORIALĂ, le-ge a sensibilităţii, [proces con-stind în modificarea tonusuluinuni film i/nr sub influenţa unorstimuluri specifice de intensitateconstantă. Sub influenta stimu-24Iilor puternici, nivelul de exci-tabilitate-se.isibilitatc al ana-lizatorilor scade (a.s. negativă),iar în cazul stimu.ilor slabicreşte (a.s. pozitivă). A.s. arela bază mecanisme centrale şiperiferice, incluzînd şi modifi-cări în procesele trofice (L. Or-bclli, 1935). Există receptori greuadaptabili (îndeosebi propriocep-torii) şi rapid adaptabili (recep-torii cutanaţi şi olfactivi), (E.Adrian, 1926). în raport directcu valoarea de semnalizare astimului, a.s. este facilitată sauîngreunată (E.N. Sokolov, 1958).în dinamica procesului de a.s.se disting: a) faza modificărilorbruşte; b) faza modificărilor len-te; c) faza relativei stabilităţi.A.S. are şi semnificaţia unuimecanism de optimizare a re-cepţiei, în unele cazuri (stimuliacustici monotoni şi nesemnifi-cativi, mirosuri, stimuli tactili)a.s. negativă merge pînă la de-conectare. Cel mai larg registruadaptativ îl are sistemul vi-zual, în a.s. la întuneric, creş-terea sensibilităţii faţă de ni-velul iniţial poate lua valoriconsiderabile (A. Koropko, 1958).Aubert (1865), primul care astudiat acest fenomen, stabileşteurmătoarele: a) procesul a.s. laîntuneric se desfăşoară foarterepede în primele 10 minute,după care apare încetinirea rit-mului de creştere a sensibilităţii,punctul maxim fiind atins dupădouă ore; b) sensibilitatea maxi-mă este egală cu de 35 de orivaloarea iniţială a sensibilităţii.în cazul oboselii, a intoxicaţi-ilor sau a defieituiui do v:ta-mină A. a.s. este îngreunată (C7.Kobertson şi X. Jinkin, lS-ÎSi.Fenomenul creşterii senr-ibilită1iipoate fi condiţioi&t (A. 1>>lin, 1934). Accelerarea a.s. irjc-turne se mai obţine prin hiper-vcntilaţie, administrare de za-harină, masaj ccfalic, preadap-tare la mediul luminos alba4rusau violet (K. Kekceev, 1942).ADAPTARE SOCIALĂ, potri-virea unei persoane cu mediui;acord între conduita personalăşi modelele de conduită carac-teristice ambianţei; echilibruîntre asimilare şi acomodare so-cială. A.s. este procesul princare o persoană sau un grup so-cial devine capabil să trăiascăîntr-un nou mediu social, ajus-tîndu-şi comportamentul dupăcerinţele mediului. A.s. se pro-duce în raport cu un mediu nou,schimbat, iar indicatorul reu-şitei este faptul că subiectul sesimte ca „acasă" iar pentru cei-lalţi nu mai este un străin. Nu-meroşi agenţi nocivi fizici sauchimici, stările nervoase, bolile,distrug echilibrul omului cu me-diul, dînd naştere la numeroasetulburări, la „inadaptare so-cială". Bolnavii mintali, delinc-venţii, subiecţii cu tulburări decomportament reprezintă diversesituaţii de neadaptare socialăcu cauzalitate complexă: defi-cienţe ereditare, frustraţii afec-tive precoce, carenţe de autori-tate familială, familie dezorga-nizată, mediu de viaţă nocv etc.ADN, ARN, acizii dezoxiribo-micleio si ribonucleic. ADN intră
  13. 13. in structura crumatinei şi acromozomilor, ajutîml la reali-zarea funcţiei genetice a nucleu-lui celular. ADN depoziteazăinformaţia privind planul de or-ganizare a structurilor celulei,informaţii ce se transmit apoidatorită capacităţii moleculelorde ADX de a se dedubla (redu-plica). ADN intervine- şi în bio-sinteza proteinelor, diversele seg-mente ale moleculei de A DX fiindspecializate în sinteza unui anu-mit tip de proteină. ARX pre-zintă trei forme: AHX-r (ribo-zomal) AKX-t (transfer), AKN-m(mesager). Sinteza ARX mesa-ger se face ca pe o matriţă, pre-luînd informaţia genetică de laADN din nucleul celular. Apoiva trece în citoplasmă aducândcu el informaţia conţinută înADN din nucleul celular.ADOLESCENŢĂ, etapă a vieţiicare se situează între copilărieşi vîrsta adultă (de la 12—13 la18-20 de ani). Se detaşeazăpreadolescenta (12 — 15 ani) şipostadolescenţa 118—22 ani). Lafete a. intervine mai devremedecît la băieţi. A. se caracteri-zează printr-o importantă creş-tere şi transformare corporalăşi psihică, asociată cu puber-tatea. Ca fenomen biopsihic in-tegral a. este dependentă, inapariţia şi desfăşurarea ei, defactori genetici, geografici, so-ciali, culturali şi educaţionali.Este de aceea contraindicatătratarea unilaterală a a. în sensnumai biologic sau numai ysilio-social. între structurarea saumaturizarea organici si cea.psihosocială este un raport deinterdependenţă. Totuşi ritmu-rile dezvoltării organice şi psi-hologice nefiind egale, intreaceste două serii de fenomene Mînlăuntrul fiecăreia din ele in-tervin unele disproporţii, deca-laje, contradicţii. Stările con-flictualc sau critice nu fac partedin însăşi desfăşurarea normală a.a. Fenomenele de criză şi sindrom-mele psihopatologice pot fi însăprevenite si evitate. AI. Meada constatat că în unele colecti-vităţi australiene nu se cunoaştefenomenul de criză pubertală,dat fiind regimul de viaţă im-pus de culturile respective. Deasemenea, fenomenele de crizăgenerate de lipsă de idealuri,frustraţia educaţională, dificul-tăţile de integrare socială pot fieliminate în măsura în care seelimină susmenţionatele cauze.Tranzitoriu crizele pot intervenidin cauza carenţelor afective,şi educaţionale, a însingurăriiadolescentului şi a slabei saueronatei lui pregătiri pentruviaţă. Sub raport psihologic, a.se caracterizează prin hipersen-sibilitate, trecerea în stadiul su-perior al dezvoltării intelectuale,cel al operaţiilor formale, carepermite o combiuatorică abstractăşi lărgeşte posibilităţile, gîndiriiteoretice şi reflexive, prin expan-siunea fanteziei şi a sentimentelorodată cu apariţia mior conflicte tuo-tivaţionale şi afective. Adolescentulredescoperă lumea, datorită posibi-lităţilor sale de interpretare şipriiulemulr.ave, şi este intens preo-26Acupat de propriul său destin.Este etapa în care intervin înde-lungate şi intense meditaţii asu-pra valorilor. Se elaborează unsens de viaţă şi dohîndeşte contu-ruri concepţia despre lume siviaţă. Conştiinţa de sine seadinceşte mult, sporesc eforturilede autocunoaştere şi aittoproiec-tare. Adeziunea sinceră şi necon-diţionată la idealuri poate săfie asociată cu manifestări derealism brutal şi extravagant.Adolescentul este, frecvent, pusîntr-o situaţie echivocă întru-cît el a depăşit copilăria de carese desparte demonstrativ, dis-pune de capacităţi similare cucele ale adulţilor, dar încă nu esteacceptat ca un egal în cerculacestora. în aceste condiţii el seintegrează în grupele celor deaceeaşi vîrstă cu care are mariafinităţi. Grupele de adolescenţisînt foarte coezive, cultivă to-leranţa reciprocă şi exercită oputernică influenţă asupra per-sonalităţii tinerilor. Făcîndu-şi a-pariţia] ca persoane deplin res-ponsabile în mediul social, ado-lescenţii sînt intens preocupaţide nota de originalitate pe careo prezintă individualizarea lorşi prin care pot spori valoareaintegrării lor sociale. H. Wallonvorbeşte chiar de o criză aoriginalităţii juvenile constînddin insatisfacţia faţă do statu-tul comun şi din dispoziţia că-tre adoptarea unor pseudovalorice generează comportamentenumai formal originale, uneorichiar negative, dar în orice cazfrapante. Preocupările de ori-ginalitate ale tinerilor trebuiesusţinute prin valori autenticeşi încurajate în sensul integrăriicelor mai înalte şi noi forme decultură. Integrarea personalităţiise realizează şi se desăvîrşeşteprin integrarea socială care, larîndul ei, este mijlocită prinadaptarea socială şi calificareaprofesională.ADORAŢIE, sentiment de dra-goste şi preţuire nemărginită faţăde o fiinţă fenomen sau obiect,imaginar sau real, însoţit de îngus-tarea spiritului critic.A DUALISM, concept introdusde A. L. Baldwin şi consacrat deJ. Piaget, definind stadiul iniţialal ontogenezei, de nediferenţierepsihică în trei forme fundamenta-le; nediferenţiere între intern şiextern, între obiectiv şi subiectivşi între material şi spiritual.AFAZIE, sindrom neuropsihicconstînd în tulburarea sau pier-derea funcţiilor psihice ale limba-jului (expresiei sau înţelegerea sem-nalelor orale sau grafice) cu conser-varea aparatelor periferice de exe-cuţie sau de recepţie ale limbaju-lui, fiind însoţită deseori de tul-burări intelectuale (primare sausecundare) şi corespunzînd unorleziuni cerebrale localizate (M.I.(Botez, Sen Alexandru, I. Drobotă,1971). Forme anatomo-clinice: a,pure, tulburări izolate ale rea-lizării performanţelor motorii o-rale sau scrise precum şi ale utili-zării mesajelor orale sau scrisecum sînt: surditatea verbală pură(în absenţa unei tulburări de auz,bolnavul nu înţelege limbajul vor-bit, nu poate repeta cuvintele şi27
  14. 14. Asa ic după du:!.ii, puiînd îiu,ăvorbi, cili :;i scrie m mod -pontau)determinată de le/iuni în primacircunivoluţiu temporală, în veci-nătatea circumvoluţiilor Iteschl deambele părţi sau numai de par-tea stîngă; a. motorie pură (impo-sibilitatea de exprimare voluntară,de repetare a cuvintelor, de citirecu voce tare, păstrîndu-so limba-jul interior, posibilitatea scrisu-lui spontan şi după dictare, acopierii şi a înţelegerii limbajuluioral şi scris) determinată de lezi-uni încă imprecis localizate agrafiapură (v.) şi alexia pură (v.).A. expresivă, ansamblu de tulbu-rări predominant expresive, înplanul pronunţării sau scrierii sem-nelor verbale, determinate deleziuni în porţiunea posterioarăa ariei Broca (a 3-a circumvo-luţie frontală a emisferului ver-bal dominant) şi într-unele zoneadiacente. A. senzorială sau derecepţie, cu tulburări grave înînţelegerea limbajului, în vorbi-rea spontană şi repetată, în gra-fie şi lexie, ajungîndu-se la oproastă vorbire (parafazie) şi chiarla deformarea cuvintelor (jargo-nofazie), determinate de leziuniîn zona Vernicke a emisferu-lui cerebral dominant (porţiuneaposterioară a primelor două cir-cumvoluţii temporale, girusul an-gular şi girusul supramarginal).A. centrală sau de conducere, cu-prinzînd atît tulburări expresivecît şi receptive (tulburări în repe-tarea cuvintelor, ale scrisului spon-tan şi mai ales dictat, ale lecturiicu voce tare în forma paralexii-lor pentru cuvintele dificile, păs-trindu-se înţelegere.i verbală) de-tiTnu!iate de le/Juni în porţiuneaposterioară a primei circurnvo-luţii temporale de partea emis-ferului cerebral dominant. A. traus-corticale, motorii (gravă afectare avorbirii spontane) şi senzoriale(tulburarea înţelegerii limbajului)de scurtă durată (în cursul regre-siei sau agravării unui sindromafazic) şi determinate de leziuniîn a 3-a circumvoluţie frontalăa emisferului cerebral dominantşi respectiv, în prima circumvolu-ţie temporală: ecolalia (v.). A.de evocare, amnestică (imposibili-tatea de a reproduce numele obiec-telor, dar cu posibilitatea recu-noaşterii acestor nume într-o listăprezentată, fiind determinată deleziuni imprecis localizate sau deprocese tumorale) şi cea deter-minată prin termenul de anotnie(imposibilitate de reproducere anumelor proprii, precedînd a.amnestică şi fiind determinată deleziuni în emisferul cerebral do-minant) ; anmzia receptivă (impo-sibilitatea de recunoaştere a me-lodiilor cunoscute saude citire anotaţiei muzicale) şi expresivă (im-posibilitatea de a cînta o melodiccunoscută, cu sau fără un instru-ment), determinate de leziuni înprima circumvoluţie temporalăstîngă şi, respectiv, în pars tri-angularis al lobului frontal stîng;acalculia (v.). tulburări paroxis-tice ale vorbirii (vocalizare, barajverbal), forme deosebite de a.(la copil, la poligloţi, la surdo-muţi, inatenţia verbală). Acesteforme de a. pot fi compensate28spontan sau supuse unor acţiunide recuperare dirijată.AFECT, modalitate elementarăa reactivităţii afective; emoţieprimară caracterizată prin mareintensitate, expansivitate, duratăredusă, dezvoltare unipolară şiexprimare nemijlocită în compor-tament. P. Janet interpreteazăa. ca o regresiune la conduiteinferioare şi tocmai aceasta re-duce posibilităţile controlului ţi re-olajului conştient. în contextul a.sînt implicate dispoziţii instinc-tive. Totuşi stările de a. reproducşi modele sociale fără a se con-forma însă unei organizări raţio-nale. De exemplu: furia şi abando-nul de sine, agresivitate oarbăşi starea de groază, accesele ne-stăpînite de rîs sau plîns etc.întrucît în stare de a. intervine oîngustare a cîmpului de conştiin-ţă şi chiar subordonarea aces-teia tendinţei afective, în legisla-ţie se are în vedere dacă infrac-ţiunea a fost comisă în stare deâ. în psihologia modernă se for-mulează recomandări de preveniresau înlăturare a efectelor negativeale a., prin amînarea şi comu-tarea reacţiilor, efectuarea demişcări menite să reducă încorda-rea, trecerea la analiza detaliatăa situaţiei etc.AFECTIVITATE, proprietate asubiectului de a resimţi emoţiişi sentimente; ansamblul procese-lor, stărilor şi relaţiilor emoţio-nale sau afective. în contextul ori-cărui fenomen emoţional se dis-ting; 1) modificări organice şi ve-getative secundare (în raport cufuncţiile biologice primare alepulsului, .ecreţiilorlacrimare etc.);2) comportamente motorii afective(desfăşurate sau numai schiţate);3) tră iri subiective de un anumitgrad de complexitate şi avînd oanumită semnificaţie pentru per-soana care le încearcă. O primăproblemă a psihologiei emoţiiloreste aceea a relaţiei dintre com-ponentele vegetative şi motorii pede o parte şi componentele psihi-ce, subiective, pe ele alta. Unii ausocotit că modificările corporalesînt cauzate de trăirea subiec-tivă (J.F. Herbart). Alţii, cătrăirea subiectivă este efectul mo-dificărilor corporale (W. James şiK. Lange). Ambele interpretăris-au dovedit însă a fi unilateraleşi înguste. Unilaterale, pentru căîntre cele două serii de componenteeste unitate, interacţiune sincro-nică, trăirea subiectivă avînd labază! mecanisme neurosomaticefără de care ea nu poate să aparăsi să se exprime, să se comunice,înguste, pentru că problema prin-cipală nu este aceea a corela-ţiei dintre corporal şi psihic ci ainteracţiunii dintre subiect caom, în plenitudinea tuturor însu-şirilor sale şi mediul natural şisocial. Vibraţia, pulsaţia, angaja-rea prin mobilizare, energizare şidirecţionare (sau oricare din con-trariile lor), cu un cuvînt, emo-ţiile nu se explică prin faptul că„inima bate accelerat", „ochii stră-lucesc". De regulă, emoţiile por-nesc, sînt declanşate prin faptecognitive — excepţie făcînd doardispoziţiile organice — dar nusînt reductibile la acte de cunoaş-tere pentru că diverşi subiecţi
  15. 15. reacţionează emoţional diferit laaceleaşi imagini sau idei. Uxplică-fia variabilităţii subiective a pro-ceselorafectivenuţinedecideorga-nizarea cognitivă a subiecţilor, cide organizarea lor motivafionalâ.Emoţiile apărea desfăşurări activi;ale motivelor în raport cu o situa-ţie pe cînd motivele ar putea iicaracterizate ca un fel do „con-centrate" sau „condensări" emo-ţionale. După V. Pavelcu, dacămotivele se exprimă în emoţii,ele se şi formează şi dezvoltă printrăiri emoţionale. Emoţiile depindde semnificaţia pe care o au pentrusubiect evenimentele ce se producîn ambianţă şi în propriul orga-nism. Procesele emoţionale se dez-voltă şi în legătură cu amintiri saucircumstanţe imaginare. Reacţi-ile, tensiunile şi desfăşurările emo-ţionale sînt efectul confruntăriidintre cerinţele subiectului şi date-le reale sau prezumtive ale vieţiilui într-un anumit cadru obiectiv.Dacă cerinţele interne — trebuinţeşi motive — sînt satisfăcute efec-tul emoţional este pozitiv im-plicind plăcere, satisfacţie, apro-bare, entuziasm. în situaţia con-trazicerii cerinţelor, a insatis-facerii lor, intervin neplăcerea,nemulţumirea, dezaprobarea, ne-cazul, indignarea. Faptul cores-pondenţei sau discordanţei de dife-rite grade între cerinţele subiectivefi anumite condiţii determină pola-rizarea proceselor afective. Totuşi,in stările şi comportamentele emo-ţionale, de cele mai multe ori, nuse impune o singură tendinţă afec-tivă perfect p ilan/ată spre stenicsau astenic. In fapt, stările aiective sînt compuse din variate com-ponente cu sensuri diferite. Com-plexitatea stărilor emoţionale seexplică prin însăşi structura moti-vaţiei individului (complicată, di-vergentă şi nu fără contradicţiiinterne) şi prin faptul că situaţiilereale, la care se adaugă şi celeimaginare, niciodată nu pot săsatisfacă sau să contrazică dintoate punctele de vedere conste-laţia motivaţională a unui su-biect. Deşi emoţiile nu reproducobiecte prin imagini, nu reproducrelaţii de determinare prin idei,deci nu îndeplinesc o funcţie res-trictivă şi specializat cognitivă,totuşi, ele contribuie la cunoaştereşi sînt fapte de reflectare subiec-tivă de un anumit fel. Emoţia sem-tialează specific relaţia intimă asubiectului cu ambianţa, însemnă-tateapentruaceastaasituaţieirealesau presupuse. Din studiile noas-tre rezultă că procesele emoţio-nale reflectă, prin reacţii si trăirispecifice,împrejurăriledeviaţă(v.)Procesele emoţionale alcătuiescfondul şi latura energetică a vieţiipsihice şi comportamentului, înde-plinind un rol în declanşarea şisusţinerea energetică a activită-ţii adaptative şi a celei de luareîn stăpînire a ambianţei. Ch. Dar-win a atras atenţia asupra fap-tului că în comportamentele emo-ţionale se regăsesc elemente aleunor acţiuni desfăşurate cu unanumit sens adaptativ. Emoţianu numai că susţine energeticacţiunea dar o şi anticipă în fie-care din coordonatele ei. în gene-re, trăire i şi comportamentul af c-tiv se afirmă ca un montaj sau30Apreorganizare energetică a adap-tărilor desfăşurate. Schemele dereactivitate emoţională se situea-ză însă la diverse nivele biolo-gice şi culturale. Este posibil cala oni să intervină o discordanţăcalitativă între forma de afecti-vitate actualizată şi cerinţele acti-vităţii. Autoreglajui emoţional,dacă este inadecvat, duce la ina-daptare. P. Janet a semnalataceste fenomene şi a descris cazuriîn care, negăsind altă ieşire, su-biectul este cuprins de stări emo-ţionale dezadaptative şi, implicit,dezorganizatoare. Cu toate aces-tea, teza despre influenţa dezor-ganizatoare a emoţiei nu poatefi generalizată. A. nu se consumănumai în condiţii de stress. In-fluenţa a. asupra activităţii esteambiguă implicînd atît momentenegative cît şi momente pozitive.La aceasta trebuie adăugat cănu orice stagnare şi reţinere pro-vocată de emoţie este lipsită desens adaptativ (reacţiile de apă-rare pasivă) şi nu orice stare dezor-ganizatoare, cum este furia, sedovedeşte a fi inutilă, întrucîtpoate deschide drum pentru reor-ganizări la nivel mai înalt. întoate momentele vieţii sale, su-biectul încearcă stări emoţionaledacă nu manifeste, cel puţin la-tente. Problema constă nu în repri-marea totală a emoţiilor (aceastaducînd, deseori, la nevroze) —ci în dezvoltarea adecvată ca sens,valoare şi grad de intensitate aemoţiilor în raport cu activităţilepe care subiectul le desfăşoară.W. Cannon, prin cercetările saleneurofiziologice, a confirmat, pealtă cale, aserţiunile lui Ch. Dar-win dovedind rolul energizor, indis-pensabil pentru adaptare, al fac-lorilor emoţionali.AFEMIE, incapacitate de ex-primare a ideilor şi sentimentelorprin limbajul oral. Este cauzatăde leziuni la nivelul emisferuluifrontal sting sau la nivele subadia-cente.AFERENT, impuls nervos sautract nervos ce merge de la peri-ferie (de ex. un organ de reacţie)la centru; direcţia centripetă pro-prie nervilor senzoriali.AFERENTAŢIE (AFERENTĂ),transport de impulsuri şi infor-maţii de la periferie la centru;mecanism nervos opus şi compli-mentai eferentaţiei. Acţiunea pre-supune o convergenţă şi reciprocăconversiune (trecere una în alta)a celor două serii de impulsuri (Ed.Bernstein). în cercetări neuro-fiziologice, accentul se pune pebaza şi formele de a. ale acţiuniimai ales în legătură cu relevareaînsemnătăţii în reglaj, a feedback-urilor ca modalităţi de retroafe-rentaţie sau a. secundară. P.K.Anohin distinge a. situaţională capreludiu al acţiunii (reflectare pre-mergătoare, imagine a situaţiei),a. de declanşare ce este la bazaformulării scopului şi a. de sancţio-nare prin care acţiunea este corec-tată şi apoi încheiată prin a. finală.V. ACCEPTOR DE ACŢIUNE.AFILIAŢIE, impuls şi tendinţăspre contacte şi asociere cu alţii,cunoscînd gradaţii şi variante, dela prietenie şi ataşament pînâ latotală dependenţă afectivă de al-
  16. 16. tul. liste o caracteristică general-uinaua, rezultată (lin geneza soci-ală a personalităţii şi din între-ţinerea şi dezvoltarea acesteiaprin relaţii interpersonale. Senli-nientul singurătăţii este foarte ne-plăcut. A. este determinată decondiţiile creşterii şi dezvoltă-rii copilului în dependenţă de asis-tenţa adulţilor. R. Sears (1957)a constatat că acei copii care aufost frustraţi de asistenţa afectivăa altora, la vîrsta adultă, tindsă se afilieze pînă la hiperdepen-denţă de alţii. Sînt şi cazuri con-trare în care subiecţii declară căpreferă singurătatea dar aceastaascunde întotdeauna un grav dis-confort spiritual. Tendinţa spre a.se accentuează mai ales cînd su-biectul trece prin stări de anxie-tate. Cercetările lui S. Schachter(1959) duc însă la concluzia căpersoanele ce se caracterizează, îngenere, prin anxietate crescutăevită a. pe cînd cele slab anxioaseo caută.AFINITATE, relaţie afectivă deatracţie şi simpatie, motivată prinsimilitudine sau „înrudire" spi-rituală. Intervine între persoanecare au structuri, idei, sentimente,vîrstă, statute şi roluri asemănă-toare sau priveşte relaţia dintreindivid şi grup. Poate fi înţeleasăşi ca o compatibilizare afectivăsau atracţie spontană, acceptareîntre membrii grupului (J. Mo-reno), în psihologia socială seridică, după J. Maiscmneuve, pro-blemele unui joc de a., care izvo-răşte din dorinţa de a găsi înaltcineva un obiect complementarşi cu care să te identifici, pot săse constituie în grup pe alte sche-me deeit cele formale şi să suporteschimbări^ mutaţii, în decursultimpului, în relaţiile individ-grup,a. apare şi ca sentiment al apar-tenenţei la grup sau colectivitate(.U.Zlate).AFONIE (gr. afonia — muţe-nie), incapacitate de fonaţie, pier-dere totală sau parţială a vociidatorită paraliziei muşchilor coar-delor vocale sau afectării centrilornervoşi ce-i comandă. Uzual, semai înţelege prin a. incapacitateade a cînta sau intona corect.AGEUZIE, pierdere sau pertur-bare a sensibilităţii gustative.Este cauzată de leziuni rinence-falice.AGITAŢIE, acţiuni stimulati-ve adresate unei colectivităţi înscopul activizării, mobilizării aces-teia astfel îneît ea să se uneascăîn jurul unor scopuri, idei, con-semne şi să-şi exprime sau să-şitraducă în fapt atitudinile. într-unalt sens, mişcare dezordonatăîn legătură cu ceva insuficientprecizat, de unde întrebări, cău-tare, rumoare, reacţii de aprobaresau protest etc. în sens patologic,a. este un comportament (motorşi verbal, afectiv şi intelectual),precipitat şi spasmodic, hiper-activ dar ineficient, parazitar,împiedicînd finalizarea acţiuni-lor. Dezorganizarea şi demersu-rile „în gol" ce caracterizează sin-dromul de a. poate rezulta şidintr-o slabă integrare şi insufi-cientă coordonare a funcţiilorpsihomotorii (mai ales la copil,la care a. este uşor remediabilă).Aîn geîiefe, a, erquimă o anxietatede limită.AGLOSIE, anomalie nativă,foarte rară, constînd din absenţalimbii ca organ fizic; în aceastăsituaţie, pronunţarea cuvinteloreste extrem de dificilă şi se reali-zează după laborioase antrena-mente cu ajutorul buzelor.AGNOZIE (gr. a — fără, gnosis— cunoaştere), sindrom neuropsi-hic constînd în tulburarea recu-noaşterii senzoriale a unui obiectcunoscut anterior, în absenţa unuideficit de sensibilitate elemen-tară sau a unei tulburări psihice,fiind determinat de un deficital funcţiei de analiză la nivelulsegmentului cortical al unui anu-mit analizor (M,. Botez, Sen Ale-xandru, I. Dobrotă). Forme: aste-reognozii, tulburări în recunoaş-terea obiectului pe cale tactilă,cuprinzînd: a. tactileprimare, cumsînt ahilognozia sau a. intensităţii(tulburarea discriminării obiec-telor după grosime, greutate, ru-gozitate, presupunînd modifica-rea percepţiilor diferenţiale de in-tensitate) şi amorfognozia sau a.de extensitate (tulburarea diferen-ţierii formelor şi a recunoaşteriispaţiale), fiind determinate de le-ziuni în ariile somestezo-senzoria-le şi somestezo-psihice, ca şi a.tactilă secundară sau asimboliatactilă (imposibilitatea de recu-noaştere a semnificaţiei obiectuluitradusă prin imposibilitatea dea-1 denumi, conservîndu-se posibi-litatea de a descrie şi recunoaştecalităţile sale tactile elementare),astereognoziile fiind determina-te de leziuni în aria tacto-gnozică;a. uiulitiic, imposibilitatea de w-cunoaştere ,şi discriminate a Mine.telor, cu conscrv.uea auzului, ma-nifestată în trei forme clinice (careapar uneori izolat, dar de cele rnaimulte ori împreună); a. globala(nu sînt recunoscute nici cuvintele,nici muzica şi nici zgomotele); a.muzicală (sau amuzia senzoriala)şi a.zgomotelor; acestea fiind deter-minate de leziuni ale porţiunii pos-terioare a primei circumvoluţiitemporale stingi; a. vizuale, tul-burări în recunoaşterea semnifi-caţiei obiectelor, imaginilor, per-soanelor sau spaţiului, limitatela sfera perceptuală sau extinsela sfera conceptuală, în absenţaunor tulburări de vedere elemen-tară, cuprinzînd: a. pentru obiectesau imagini, a. fizionomiilor (pro-sopagnozia) unor persoane cunos-cute sau a propriei persoane, deter-minate de leziuni ale emisferuluiminor sau parieto-occipitale bila-terale; a. culorilor (tulburări derecunoaştere a culorilor, cu origi-ne centrală, leziuni occipitalestingi la dreptaci), alexia agnozică(tulburări de înţelegere a limba-jului scris, cu conservarea limba-jului interior, a exprimării şi în-ţelegerii limbajului oral), acalculia(tulburări în recunoaşterea nume-relor în efectuarea operaţiiloraritmetice, determinate de leziunisituate în orice parte a creierului);a. video-spaţiale, imposibilitateaorientării în spaţiu pe cale vizua-lă, manifestată prin: dezorientarevideo-spaţială (pierderea posibi-lităţii de localizare absolută şirelativă a obiectelor, imposibili-333 — Dicţionar de psihologie33
  17. 17. Atatea de comparare a mărimilor,tulburări de grupare a obiectelor,<Hi-.liic cvasispaţială şi pierdereavederii stereoscopice); a. spaţialăunilaterală (tendinţă de a neglijajumătatea stingă a spaţiului extra-corporal), alestezie vizuală (trans-punerea imaginilor dintr-un he-micîmp vizual în celălalt şi de laun cadrant la altul), pierdereamemoriei topografice (imposibili-tatea de a descrie itinerarii şilocuri binecunoscute, de a le revi-zualiza şi a se orienta pe un drumcunoscut), pierderea reprezentăriivizualeaobiectelor(imposibilitatearevizualizării unor obiecte saupersoane cunoscute, atît în starede veghe cît şi în somn, viseledevenind practic imposibile), pa-ralizia psihică a privirii (imposi-bilitatea de a mişca voluntar ochiicu conservarea motilităţii ocularereflexe), vagabondajul privirii, a-taxie optică (tulburarea capacită-ţii de a apuca un obiect în cursde fixare vizuală), tulburări aleatenţiei vizuale (atenţia spontanăpentru orice stimul vizual estefoarte redusă, fiind concentratăîn cea mai mare măsură asupra aceea ce se petrece în axul de fi-xare a privirii, fiind vorba decide o anumită îngustare concen-trică a cîmpului atenţiei vizuale),aceste tulburări fiind determinatede leziuni cu localizări diferite;tulburări de somatognozie, con-stînd în perturbarea schemei sauimaginii corporale şi cuprinzînd:autotopagnozia (tulburare de loca-lizare a segmentelor corporale),asimbolia la durere (imposibilita-tea de recunoaştere a calităţiidurerii, deşi durerea ca atareeste corect percepută), tulburăriparoxistice ah- schemei ec<rparale(senzaţia de plutire sau de/inte-grare corporală cu caracter difuz,crize de senzaţie de dezintegrarecorporală parţială localizată peun segment de membru, crizede telescopaj şi atrofie corporalălocalizată, crize mixte), membrulfantomă (iluzia existenţei unuisegment de membru absent, deobicei amputat), anozognozii (lip-sa de cunoştinţă a tulburărilorîn plan neuromotor, al limbajului,praxiilor şi gnoziilor).AGNOZIE AUDITIVĂ v. SUR-DITATE PSIHICĂAGORAFOBIE (gr. agora —piaţă, phobos — frică), teamă, fo-bie de spaţiile deschise şi ample:pieţe, străzi largi, cîmp, generîndtendinţa de a nu părăsi locuinţa,de a merge pe lîngă ziduri, deplasare în colţurile încăperilor etc.AGRAMATISM, tulburare alimbajului, caracterizată prinpierderea capacităţii de a vorbicorect din punct de vedere gra-matical. Astfel, flexiunea cuvin-telor (modificarea cuvintelor dupăgen, număr şi caz) se face incorectsau este absentă (verbele sîntfolosite numai la infinitiv); fra-zele sînt greşit construite prinlipsa acordurilor gramaticale. A.este o formă de afazie cauzatăde leziuni ale scoarţei cerebrale.După Head, a. este o afazie sin-tactică.AGRESIVITATE, comporta-ment destructiv şi violent orien-tat spre persoane, obiecte sauspre sine. Implică negare actirăsi produce daune sau doar trans-formări. Există şi o a. calmă, mm-violentă dar întotdeauna a. sem-nifică atac, ofensivă, ostilitate,punere în primejdie sau chiardistrugere a obiectului ei. Proto-tipul a. a fost exemplificat princomportamentul animal, dar K.Lorenz (1966) a atras atenţiaasupra faptului că, chiar şi lupulatacă numai sub imperiul nevoiide hrană, iar nu din tendinţacompetitivă cum se întîmplă de-seori la om. După ce, timp înde-lungat, a fost susţinută teza des-pre originea instinctivă a a.,astăzi această teză a fost largcontrazisă. K. Lorenz susţine căatît la animale cît şi la om a.este un rezultat al învăţării, almodelării comportamentului prinimitaţie şi antrenament. Nu existăun instinct al a., cum este cel dehrană, reproducere, construire acuibului (la păsări), migraţie etc.Kuo (1930) a crescut împreunăpui de pisică şi de şobolani, do-vedind absenţa oricărei a. lavîrsta adultă a acestora. Pre-luînd o idee a lui S. Freud, V.Scott şi J. Dollard (1939) au for-mulat teoria reactivităţii ce sus-ţine că a. este un rezultat alfrustraţiei sau împiedicării (prinbarieră) a unei tendinţe vitaleîn a-şi atinge ţelul. Deci, a. arfi cauzată de contrarierea unortendinţe instinctuale, dar aceastane duce la ideea că totuşi a.,în forma ei primară, are o legă-tură, fie şi indirect, cu bazainstinctivă. E. Fromra susţine că.la om, există o a. specifică, expri-mată prin tendinţe destruclive. X.Miilor (1941) dovedeşte că nuîntotdeauna frustraţia produce a.,ci numai în anumite cazuri. DupăT. Dembo şi K. Lewin copiii răs-pund mai frecvent la frustraţiecu un comportament regresiv. R.Sears a descoperit o relaţie di-rectă între stilul autoritar şiprimitiv de educaţie şi dezvoltareacomportamentului agresiv la co-pii. Băieţii sînt mai înclinaţi sprea. pentru că sînt şi se instruiescîn acest fel, angajînd şi tehnici,instrumente etc. R. White (1939)arată că grupurile conduse auto-ritar, cînd sînt lăsate libere, devinagresive şi uneori tind să-şi des-carce a. unii faţă de alţii sau faţăde lucruri. Se poate vorbi, dupăopinia noastră, despre o a. secun-dară, de sorginte socială şi careconstă într-un comportament des-tructiv (formă de autorealizare)cauzat de insatisfacţii personale,carenţe afective, devalorizare per-sonală, blazare, modele din sub-culturi delictuale, educaţie nega-tivă, în ansamblu fenomene deinadaptare socială sau adaptarenegativă manifestată prin reacţiiagresive sau autoagresive. K.Lorenz recomandă, în scopul pre-venirii a. ca să se deturneze [dupăN. Timbergen,săseredirecţioneze)conflictele înainte ca ele să devinăacute. Există o problemă a diri-jării pozitive a a. prin: a) accep-tarea raţională a frustraţiei; b)canalizarea ei în acţiuni socialmen-te utile (după unii şi inteligenţa sauelanul creativ ar fi o a. dar de.factură intelectuală); c) adaptareaunor comportamente agresive ac-3435
  18. 18. ceptabile cum sînt cele implicate încompetiţiile sportive. M. Epuran(1967) propune ca în sport (carenu implică destructivitate) săse renunţe la termenul de a.şi să se denumească tendinţa po-zitivă a luptei pentru performanţăprin termenul de combativitate.Dacă la anumite persoane gravfrustrate şi anxioase, a. ia propor-ţii şi se instalează în forme nociveeste necesar să se recurgă lapsihoterapie în variantele ei dejoc, de descărcare a resentimen-telor în şedinţe speciale de grup,de terapie ocupaţională sau recrea-ţională.AJUSTARE, adaptare acomo-daţivă; punere în acord a unuiorgan de recepţie cu o sursă destimulare, sau a sistemelor per-sonalităţii cu modalităţile uneiculturi sau unui tip de activitate.ALALIE, lipsă sau slabă dez-voltare a vorbirii la persoane cedispun de auz normal şi de posi-bilităţi de dezvoltare intelectualăcomună şi care, de regulă, nupot fi încadrate în clasa debililormintali. A. se datoreşte unor dis-funcţii ale zonelor corticale alevorbirii. A. este de trei feluri:motorie, senzorială şi mixtă.E. Verza (1969) a elaborat douămetode de terapie a a„ prin în-văţare, pornind de la sunete saude la cuvinte.ALCOOLISM, nevroză sau per-turbare de comportament con-stînd în hiperconsum de băuturialcoolice. După o definiţie datăde O.M.S. în 1949, în categoriaalcoolicilor pot fi incluşi: „aceibăutori excesivi a căror dependen-ţă de alcool a atins un asemeneagrad îneît prezintă o sensibilătulburare mentală sau o inter-ferenţă cu sănătatea lor corporalăşi mentală, cu relaţiile lor inter-personale şi cu funcţia lor socialăsi economică ce nu poate fi exer-sată normal sau care prezintăperturbări evolutive". Alcooliculnu se confundă cu băutorul dar,după o statistică din S.U.A. din70 de milioane de băutori, 5 mili-oane pot fi consideraţi alcoolici.Suferă de a. acei băutori perma-nenţi, cotidieni ce cad victimăunui impuls nesatisfăcut şi necon-trolabil. După R. Goldenson, sim-ptome ale a. şi care permit detec-tarea lui precoce, sînt: 1) consu-mul în creştere; 2) consumul ma-tinal, sub cele mai diverse pre-texte; 3) comportamentul necon-trolat şi absurd în stările de ebrie-tate; 4) „petele albe de conştiinţă"sau amneziile (transele) frecventeîn starea de ebrietate. Apariţiaacestor patru simptome indicăevoluţia spre a. cronic. A. pre-supune o intermitenţă dar ritmicădrogare a creierului prin alcool,ceea ce antrenează, cu timpul, oserie de tulburări organice şipsihotice: intoxicaţie patologică,deficienţe de vitamine şi nutri-ţie, vulnerabilitate la diverse ma-ladii, delirimn tremens, halucinaţiialcoolice acute, sindrom Korsakoff.şi sindrom Vernicke. A. intervineşi ca un simptom în paralizia ge-nerală, epilepsie şi psihozele nu-niaco-depresive. începutul în a.pare inocent, eonsiderînd accepta-rea largă a consumului în cadrulArelaţiilor sociale şi in situaţiilefestive. Euforia produsă iniţial /•alcool esteînsă tranzitorie şi în conti-nuare apar stări mai puţin inocente.Este semnificativ dictonul latinluat în întregimea sa: „in vinoveri/as sed in ebrietatis, stupiditas".I. Holban a relevat faptul că al-coolul nu este, aşa cum se crede,un excitant ci un inhibitor alcentrilor corticali superiori. înprima fază de drogare excitarea,euforia, este rezultată din induc-ţia pozitivă; aceasta se accentuea-ză într-o a doua fază, mergînd pînăla dereglări. într-o a treia fază,de ebrietate sensibilă, ca urmarea inhibării sistemelor de control,apar manifestări impulsive, ira-ţionale, obsesive, delirante, decifenomene demenţiale pe fondulstării paradoxale şi ultraparado-xale. Ultima fază este cea a îngus-tării conştiinţei, a acţiunii înstare de transă şi a somnuluinarcotic. H. Ey apreciază stareade ebrietate ca o stare de psihopatieîn care-şi fac loc grandomania,•mitomania, sindromul obsesivo-fo-bic, intrucît se produce o inversareîntre conştient şi inconştient, acestadin urmă impunîndu-se ca în oricetulburare mintală. Instalarea ne-vrozei alcoolice se soldează cumodificări de personalitate ce semenţin şi fără ca subiectul să fieîn stare de ebrietate. V. Jellinek(i952), în baza unor ample cer-cetări, a descris cele patru stadiiale alcoolizării. Primul stadiu esteprealcoolic şi se manifestă prinaceea că subiectul găseşte alinareîn alcool faţă de orice încercaresau necaz. Apoi consumul devineo p l ă c e r i r ă u t ă ţ i i . I u s t a d i u l[ H o d i o i l i . s l ! t i t l v i j i i i n i n r / i d o ; , i uacţiunile iu stările conştiinţei descurt circuit. Subiectul nu-şi amin-teşte frecvent de ce a făcut sau aspus. Kstr un moment extrem depericulos. într-un al treilea sta-diu, crucial, a. se instalează. Su-biectul bea necontrolat şi mult,frecvent şi în orice parte a zilei.Activitatea profesională suferămari prejudicii. în sfîrşit, ultimulstadiu este cel de a. cronic, carac-terizat prin continuitate, intoxicaţiesistematică, centrarea psiliotică avieţii pe consumul de alcool. A.este o maladie neuropsihică cenecesită tratament adecvat şimăsuri de recuperare. Se uzeazăde metoda răspunsurilor condiţio-nate (asocierea alcoolului cu reac-ţii repulsive), de psihoterapie şisocioterapie.ALERGIE, manifestare fizio-logică, caracterizată printr-o re-acţie neobişnuită şi energică lavinele din substanţele cu caresubiectul a venit în contact, înprealabil. A. poate fi provocatăatît de substanţe nutritive cît şimedicamentoase. A. implică sen-sibilizare (iar nu imunizare sauobişnuire), perturbări neuroso-matice, uneori agitaţie emoţio-nală. A. mai frecvente sînt: urti-caria, astmul bronşic, a. la serulantiteţanic, eczeme şi dermatozeprofesionale şi ocazionale, rezul-tate din contactul cu anumitesubstanţe nocive. F.Barron (1962)a introdus termenul de psihaler-gie: sindrom de cefalee, palpitaţii,şoc, faţă de relaţiile conflictuale,profesionale.

×