Odette, girlasu dimitriu, empatia in psihoterapie

2,148 views
2,047 views

Published on

0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
2,148
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
208
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Odette, girlasu dimitriu, empatia in psihoterapie

  1. 1. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiGÎRLAŞU-DIMITRIU, ODETTEEmpatia în psihoterapie / Odette Gîrlaşu-Dimitriu,Bucureşti: Editura Victor, 2004Bibliogr.ISBN 973-8128-58-7316.647:615.851ISBN 973-8128-58-7
  2. 2. ODETTE GÎRLAŞU-DIMITRIUEMPATIAÎN PSIHOTERAPIEEDITURA VICTORBucureşti, 2004
  3. 3. Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţinEDITURII VICTOR©. Odette Gîrlaşu-Dimitriu, 2004
  4. 4. Cuvânt înainteCa arhitectură generală, lucrarea de faţă se compune dindouă părţi: prima, sub titulatura Probleme generale ale empa-tiei, a fost destinată să facă o inspectare selectivă a problema-ticii din acest domeniu, sub titlul următoarelor capitole:conceptualizări ale empatiei, raportul empatiei cu psihoterapiaşi modalităţi de antrenare a disponibilităţilor de comunicare aleviitorilor psihoterapeuţi.Cea de-a doua parte este, în principiu, proiectată ca cerce-tare experimentală, având drept subiect predilect personalitateapsihoterapeutului de orientare comportamentală. Curând amconstatat că această temă a personalităţii psihoterapeutuluiconstituie un câmp cu implicaţii de mare întindere, astfel că ne-am restrâns obiectivul principal, cum era şi normal, la studiulrelaţiei psihoterapeutice, cu o atenţie specială pentru compe-tenţa psihoterapeutică.In structura modelului nostru de investigaţie, locul prin-cipal îl ocupă probele de cercetare a empatiei - cea de empatieemoţională a lui A. Mehrabian şi N. Epstein (Q.M.E.E.) şi ceade empatie prédictive propusă de R. F. Dymond. S-a rezervat unspaţiu amplu cercetării empatiei cognitive, propunându-ne săscoatem în relief existenţa unei aptitudini specifice a competenţeipsihoterapeutului - predictivitatea empatică. în câteva cuvinte,esenţa acestei disponibilităţi particulare rezidă în competenţa cucare psihoterapeutul ajunge să cunoască cerinţele pacientului, săproiecteze direcţiile programului terapeutic şi să anticipezerezultatele benefice cele mai probabile ale tratamentului.Dintru început, am recurs la conceptualizarea celor patruipostaze pe care este construită proba Dymond („Eu despremine", „Eu despre partenerul meu în relaţia terapeutică",„ Cum cred eu că mă vede partenerul meu pe mine", „Cum cred
  5. 5. eu că se vede partenerul meu pe sine"), în plus. am valorificatalte două posibilităţi pe care le oferă această metodă şi anume,încercarea de a obţine un corolar al datelor statistice, prinabordarea calitativă a diferenţelor de conduită empatică întrepsihoterapeut şi pacient. Astfel, am adoptat două modalităţi deanaliză: prima, cu caracter descriptiv (prin intermediul unortrăsături-criterii), a doua cu caracter integrativ (prin intermediulunor factori-criterii).Totodată, pentru cazul pacientului am aplicat trei scale deinvestigaţie, una pentru sugestibilitate, alta pentru anxietate şialta pentru depresie. Această parte a cercetării s-a profilat aavea o întindere pe care nu am putut de Sa început să o estimămexact, astfel că investigaţia a fost dusă numai până la un punctşi anume, până acolo unde cercetarea întemeia rezultateleparţiale ca deschideri ştiinţifice certe pentru studii ulterioare.Modelul experimental, prin însăşi structura sa, poate săînsemne o anumită noutate, dar principalele implicaţii în per-spectiva cărora poate fi apreciată propria noastră contribuţie sereferă la: a) punerea în valoare a unor noi resurse metodologiceale probei Dymond; b) demonstrarea realităţii unei aptitudinispeciale a psihoterapeutului inclusă în competenţa sa profesio-nală - predictivitatea empatică; c) întemeierea valabilităţiiacestei dispoziţii speciale şi, în acelaşi timp, a modelului nostruexperimental în ansamblu, în probarea realităţii efective aprogresului psihoterapeutic (care rezidă în reducerea/ dispariţiasimptomelor prezentate de pacient la începutul tratamentului).Pe aceste ultime rezultate de bază a fost construită partea fi-nală a lucrării, cărora le-am alăturat un paragraf consistent asupradeschiderilor pe care proiectul nostru de cercetare le permite. Deasemenea, am încercat să raliem la această secţiune încă odeschidere posibilă şi anume, aceea că predicţivitatea empaticăpoatereprezentao disponibilitate-nucleu a inteligenţei emoţionale.De-a lungul timpului pe care l-am investit în realizareaacestei cărţi, am contractat o mare datorie de recunoştinţă. Mărefer la profesorul Gh. Neacşu. care mi-a oferit sprijinul săuconcret în ducerea la bun sfârşit a lucrării de faţă.
  6. 6. PARTEA IPROBLEME GENERALE ALE EMPATIEI
  7. 7. Capitolul lCONCEPTUALIZĂRI ALE EMPATIEI1. Premise terminologicePărintele spiritual al teoriei empatiei este consideratTheodor Lipps (1906) care introduce termenul de Einfuhlung(empatie) în psihologie. Psihologul român V. Pavelcu (1965,p. 86) afirmă că „există o mare bogăţie de termeni în limbanoastră care să desemneze traducerea termenului german deEinfuhlung: proiecţie simpatetică a euliii, intuiţie proiectivă,fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, proiecţie afec-tivă, intuiţie afectivă, simpatie simbolică, intuiţie simpate-tică, întrepătrundere afectivă, comprehensiune prin întrepă-trundere, introiecţiune, tranzitivism, intropatie, simpatie,transpunere, identificare, transfer (C. Rădulescu-Motru),însimţire (P. Antonescu), proiecţie simpatetică (T. Vianu) şiempatie (P. Andrei). In final, a fost acceptat termenul deempatie care a căpătat precizările de rigoare, în vedereaevitării confuziilor cu alte fenomene psihice aflate înproximitate (proiecţie, simpatie, identificare).în tabelul de mai jos, vom reda sintetic următoareleprecizări terminologice cu privire la fenomenul empatie(S. Marcus, 1997, p. 21-22):-„transpunere psihologică" aeului în psihologia celuilalt;- empatia devine o cale empi-rică de cunoaştere a celuilalt(în empatie ne substituim penoi altora);- „transpunerea psihologicape care o presupune empatiaelimină posibilitatea înţele-gerii unei contopiri cu celă-lalt (ca în cazul identificării).-H•<CLSU„Eu/" se simte „celălalt"pentru a-i retrăi stările,gândurile, acţiunile, fărăpierderea identităţii proprii.
  8. 8. wat•oiybHH<O.H-UU5CE!p.„Eur se topeşte în celălalt,devine celălalt, pierzându-şipropria identitate.„Eul" se simte alături de„celălalt" căruia îi acordăsprijin moral sau factic.„Euf impune propriile stăriceluilalt, absolutizând pro-pria identitate de sine şireprezentând, într-un anumitsens, opusul empatiei.n- reprezintă un model dealienare empatică;-dacă empatia simbolizeazămai mult acţiunea în privinţatranspunerii psihologice,identificarea simbolizeazămai degrabă starea ca atare.în simpatie, îi substituim pealţii nouă;- dacă empatia devine o cale decunoaştere, simpatia devineo cale de relaţie.- cale de exacerbare a pro-priului eu în relaţia sa culumea.2. Definiţii ale empatieiO mare varietate de definiţii şi metafore au fost oferitede literatura de specialitate cu privire la empatie, incluzând:preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); „ascultarea cu ceade-a treia ureche" (Reik, 1948); introspecţie indirectă(Kohut, 1959), cunoaştere emoţională (Greenson, 1960);intrare imaginativă în viaţa interioară a celuilalt (Kadushin,1972); efort de a vedea şi de a experimenta lucrurile dinperspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw şi Emery, 1979);intrarea în interiorul sentimentelor şi experienţelor celuilalt(Compton şi Gallaway, 1999); preluarea perspectiveiceluilalt (Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994).In prezent, cercetările moderne asupra empatiei reclamăo punere de acord a punctelor de vedere, relativ diversificate,care se întind pe o perioadă de aproape un secol, începând culucările lui Th. Lipps, E. Titchener, M. Scheller şi până la
  9. 9. cercetările actuale, în care empatia este privită ca o dimen-siune a inteligenţei emoţionale (D. Goleman, 2001). La bazadiverselor definiţii acordate conceptului de empatie se mani-festă în mod vădit nevoia autorilor de a-şi plasa propriileteorii cu privire la declanşarea conduitei empatice.De pildă. Fenichel (1945, apud J. A. Johnson, J. M. Cheek,R. Smither, 1983) consideră că empatia implică o identificarecu o altă persoană, precum şi conştientizarea sentimentelorcare acompaniază această identificare.în dicţionarul de psihologie a lui H. Piéron (1957),intropatia (cuvânt francez propus de Flournoy ca echivalental Einfuhlung-u german introdus de Th. Lipps sau alempatiei, de la grecescul „empathea", folosit pentru primaoară de Titchener în 1909), este definită ca o specie decomuniune afectivă, prin care cineva s-ar indentifica cu oaltă persoană, măsurându-se în acest fel sentimentele.C. Rogers (1959. p. 210), considerat cel mai influentteoretician al empatiei în domeniul psihoterapiei, considerăcă ..a fi empatie înseamnă a percepe cu acurateţe cadrulintern de referinţă al altuia, cu toate componentele saleemoţionale şi semnificaţiile care-i aparţin ,,ca şi cum" ai ficealaltă persona, dar fără a pierde condiţia de .,ca şi cum".Perceperea acestui cadru intern de referinţă al altuiapresupune un amplu proces cognitiv, emoţional, motiva-tional, ca şi profunde reacţii vegetative.C. Rogers consideră că sunt necesare trei condiţii deînţelegere empatică şi anume:1. Cu cât terapeutul va fi mai congruent în relaţiile sale,cu atât modificarea personalităţii clientului va avea şanse săse producă;2. Cu cât terapeutul manifestă o consideraţie pozitivănecondiţionată faţă de client, cu atât terapia are şanse maimari de reuşită; îl apreciază în totalitate, are sentimentepozitive faţă de client pe care le exteriorizează fără rezerve,nu emite judecăţi de valoare;10
  10. 10. 3. Dacă terapeutul ..ghiceşte" sentimentele şi reacţiilepersonale încercate de client în flecare clipă, dacă ştie să leperceapă „din interior, aşa cum îi apar clientului şi dacăreuşeşte să îi comunice această înţelegere, atunci condiţia vafiîndeplinită.Din perspectivă psihanalitică, S. Freud (1949) afirmă că„empatia este mecansimul care face posibil ca un individ săpreia unele atitudini în toate direcţiile, cu privire la viaţamintală a altuia". Ulterior, S. Stark (1966) defineşte empatiaca un proces al unei identificări scurte prin care, cu ofantezie conştientă sau neconştientă, cineva s-ar contopi pesine cu o altă persoană pentru ca să înţeleagă şi să împărtă-şească sentimentele şi atitudinile altuia.Mai recent, M. H. Davis (1983) consideră că empatiaeste o combinaţie între asumarea cognitivă a rolului celuilaltşi activarea preluării experienţei de substituire emoţională înstările altuia. Acest punct de vedere sintetic oferă o interpre-tare multidimensională a fenomenului empatic, prin com-binarea direcţiei cognitive şi a celei emoţionale.In contextul actual, există numeroase programe detraining cu privire la acest fenomen psihic, fiind consideratdrept o condiţie necesară optimizării relaţiilor interpersonale.Cu alte cuvinte, empatia apare drept un fenomen perfectibilcare poate fi supus unor antrenamente dirijate.3. Direcţii de cercetare a empatieiPlătind un tribut subiectivismului şi animismului,clasicii empatiei au elaborat o teorie marcată de interpretărifolosofice şi estetice. Potrivit concepţiei lui Theodor Lipps(1906), Einftihlung-u este un proces de cunoaştere şiautocunoaştere psihologică, de proiecţie a propriilor stăriafective asupra altora. Pornind de la mecanismul psihic alimitaţiei interne în raport cu mişcările modelului de11
  11. 11. empatizat, actualmente s-a ajuns la perfecţionarea unortehnici de investigaţie psihofiziologică. Aceste cercetări suntapte să surprindă caracteristicile reactivităţii fiziologice, calatură a comportamentului empatic.O altă direcţie a studiilor clasice care vizează analizapsihologică a empatiei este reprezentată de Max Scheler(1912). Pentru acest autor, empatia este o fuziune afectivă,un act vital şi instinctiv. Din acest punct de vedere, cunoaş-terea perceptivă trece dincolo de limitele eului individual(V. Pavelcu, 1999, p. 237). Teoretician al „empatiei trans-cendentale", Max Scheler gradează stările de înţelegere afec-tivă în următorul mod:1. împărtăşirea imediată, directă a suferinţei cuiva -respectiv încercarea în comun a unei suferinţe psihice;2. Faptul de a lua parte la bucuria sau suferinţa cuiva;3. Simpla contagiune afectivă care se realizează pe bazaexpresiei şi imitaţiei;4. Veritabila fuziune afectivă.Teoria lui Scheler este denumită de el însuşi „teoriaperceperii eului altora". Făcând abstracţie de latura metafi-zică a acestei teorii, notăm faptul că din punctul de vedere allui Scheler, noi percepem stările altora absolut la fel ca şipropriile noastre stări sufleteşti. Extrospecţia este de aceeaşinatură cu introspecţia. Proiecţie propriu-zisă nu există şi nicisimpatie proiectivă, ci există numai cunoaştere şi fuziune.Din acest punct de vedere, cunoaşterea altora nu este o iluzie,nici proiectare a propriului eu, ci cunoaştere obiectivă şi cusubstrat ontologic. Numai datorită acestei obiectivităţi avemconştiinţa evidenţei unui alt eu.Psihologii moderni au pus un accent deosebit pedescoperirea unor căi obiective de depistare şi evaluare afenomenului empatic, pornind de la o viziune teoreticăbine conturată şi realizând cercetări experimentale în urmă-toarele direcţii majore: l) psihofiziologică; 2) psihologică;12
  12. 12. 3) de elaborare a unor scale adecvate de măsurare a empatiei;4) perspectiva multiculturalismului.Cercetările experimentale moderne au abordat „sub lupă"acest fenomen deosebit de complex. Divergenţa între cerce-tători apare atunci când se pune accent, în mod unilateral, fiepe latura afectivă, fie pe latura raţională a empatiei, de celemai multe ori fiind studiate separat şi în detrimentulceleilalte. De pildă, dacă în lucrările de psihologie socialăaccentul se pune pe imaginaţie şi pe capacitatea de predicţie,în studiile din psihologia artei, ponderea explicaţiilor cadenumai pe latura afectivă a empatiei.3.1. Direcţia de cercetarepsihofiziologicăO primă categorie de investigaţii vizează caracteristicilereactivităţii fiziologice ca latură a comportamentuluiempatic. E. Stotland şi L. Walsh (1963) au folosit în studiulempatiei transpiraţia palmară ca variabilă dependentă.K. Jerome şi Ph. William (1964) au înregistrat compor-tamentul, respiraţia şi ritmul cardiac la copiii care urmăresc ocompetiţie între propriul părinte şi un străin. O analizăcomplexă a reactivităţii fiziologice, în timpul transpunerii înrol, în condiţiile reprezentării mintale a unui scenariuaparţine lui I. Ciofu şi S. Marcus (1969). Analiza indica-torilor fiziologici obţinuţi prin electrooculogramă, electroder-mogramă, respiraţie bucală şi reacţii motorii au demonstratcorelaţii între activitatea fiziologică la aceşti indicatori şitranspunerea imaginativ-afectivă în rol. Conform autorilormai sus menţionaţi, datorită faptului că scenariul propusincită la imaginarea unor activităţi predominant manuale saua unor momente dramatice cu caracter de anxietate, activareacea mai vizibilă apare la indicatorii motor şi cutanogalvanic,iar mişcările oculare orizontale făcute cu ochii închişi, într-osarcină cu caracter imaginativ, sunt considerate un indicatorspecific al reprezentărilor.13
  13. 13. O altă direcţie a cercetării s-a axat pe analiza relaţieidintre indicatorii fiziologici cu factorii de imaginaţie şiafectivitate de-a lungul transpunerii scenice. S-a constatatfaptul că reacţiile fiziologice sunt direct condiţionate deconţinutul proceselor imaginative şi afective, indicatori ceconstituie fundamentul psihologic al conduitei empatice.3.2. Direcţia de cercetare psihologicăCa şi în cazul primei direcţii menţionate, metodologia decercetare tinde să satisfacă dezideratul teoretic al surprinderiiunor componente specifice conduitei empatice. G. Mead(1967) consideră ca însuşire principală inteligenţa socială,respectiv abilitatea individului de a se pune pe sine în situaţiaaltora. B. Chlopan şi colab. (1985) includ testul de inteli-genţă socială G. Washington în prezentarea pe care o fac cuprivire la măsurătorile empatiei, dar fără a trage concluziievidente. De asemenea, se ia în considerare intuiţia socială,surprinsa de R. Dymond în 1949 în cadrul testului de intuiţieşi empatie.Imaginaţia şi afectivitatea au fost alte două fenomenepsihice implicate în conduita empatică. în cercetările luiR. Dymond (1950) cu privire la relaţia dintre personalitateaumană şi empatie se folosesc probele Rorschach şi T.A.T. LaRorschach apar diferenţe nete între subiecţii cu empatiescăzută (manifestă exces de control, tendinţe de rigiditate şiintroversiune) şi subiecţii cu empatie crescută (manifestăsensibilitate, tendinţă de contacte sociale legate). La T.A.T.apar diferenţe individuale referitoare la starea personală asubiecţilor: pentru cei cu empatie scăzută apar relaţiifamiliare nesatisfăcătoare, dificultăţi în relaţiile cu alţii,scopuri egocentrice, sentimente de inferioritate, iar cei cuempatie crescută manifestă trăsături inverse.14
  14. 14. 3.3. Direcţia de elaborare şi validare a testelorşi scalelor de empatieDupă S. Marcus (1997, p. 58), ..adevăratul salt calitativîn studierea fenomenului empatie se produce odată cuelaborarea şi validarea testelor şi scalelor de empatie", însensul că relaţia dintre teorie şi metodă tinde să devinăcomprehensivă.în lucrarea de faţă, ne vom referi la Testul Dymond deintuiţie şi empatie (1949), precum şi la Chestionarul demăsurare a empatiei emoţionale a lui Mehrabian şi Epstein(1972) care. de altfel, vor fi utilizate în cercetarea cu privirela empatia psihoterapeutului (şi pacientului) în psihoterapiilede orientare comportamentală. Cele două instrumente demăsurare a empatiei vor fi descrise şi analizate în partea adoua a lucrării. Reţinem faptul că dacă Chestionarul demăsurare a empatiei emoţionale (Q.M.E.E.) surprinde capa-citatea empatică, Testul Dymond de intuiţie şi empatiesurprinde mai ales comportamentul empatie (S. Marcus,1997, p. 82). Capacitatea empatică este apreciată drept ..po-tenţial psihofiziologic de transpunere în psihologia altora, întimp ce comportamentul empatie este evaluat drept un„mijloc de manifestare a unei atare capacităţi". Cercetărileromâneşti au pus în evidenţă următoarele trei situaţii:1. o capacitate empatică dezvoltată poate fi dublată de uncomportament corespunzător;2. între capacitate şi comportament pot să apară uneledecalaje care sunt de cele mai multe ori influenţate deobiectul empatizării;3. o capacitate empatică slabă corelează cu un compor-tament empatie precar.In legătură cu a doua situaţie, explicaţia poate fî găsită înfaptul că un partener empatie, pe care subiectul îl ..simte" caatare, induce şi la acesta din urmă un comportament empatie.15
  15. 15. tot aşa cum un partener neempatic poate influenţa negativcomportamentul empatic al subiectului, şi aceasta relativindependent de nivelul capacităţii constatat la subiect. Prinurmare, empatia exprimă atât un proces activator, auto-reglator, cât şi unul interactiv-reglator.3.4. Empatia din perspectiva multiculturalismuluiDin această perspectivă, se consideră că abordăriletradiţionale ale empatiei ignoră dimensiunea contextuală şiculturală a experienţei umane. Cultura este înţeleasă dreptcadru de referinţă (Pedersen, 1997, apud J. Clark, 2001) şiinclude, într-un sens larg, variabile etnografice (etnicitate,naţionalitate, limbă religie), variabile demografice (vârstă,sex, loc de rezidenţă), variabile de statut (social, educaţional,economic) şi afilieri (formale şi informale). Accentul estepus pe „experienţa trăită", perspectivă care oferă un mod decunoaştere inductiv, reflexiv, concentrat pe semnificaţii şicontextualizat. Epistemologia etnografică vine să lărgeascăînţelegerea empatiei şi oferă o modalitate de explorare acomplexităţii experienţei trăite din punctul de vedere al celorcare o trăiesc.Din perspectiva multiculturalismului, cercetătorul cana-dian J. Clark (2001) formulează unele întrebări cu privire lafuncţia empatiei în contextul activităţii sociale actuale:• Mai putem considera în continuare empatia unconcept folositor în înţelegerea cadrului de referinţăalceluilalt?• Ce alte instrumente conceptuale ne sunt necesareîn vederea facilitării înţelegerii mutuale a partenerilorde relaţie?• Cum poate fi empatia reconceptualizată în aşa modîncât să poată surprindă multipla diversitate a partici-panţilor în activitatea socială?16
  16. 16. în cadrul acestei mari diversităţi socio-culturale specificecontextului actual al practicii terapeutice, se impune o„competenţa culturala de care trebuie să dea dovadăpracticianul. Acesta se confruntă adeseori cu persoane careaparţin unor populaţii diferite. O temă comună în aproapetoate conceptualizările competenţei culturale este nevoiapracticianului de a câştiga o profundă şi adâncă înţelegere a„viziunii asupra lumii" şi a „cadrului cultural de referinţăal clientului. Numeroşi autori au formulat ghiduri practicede lucru cu clienţi/ pacienţi ce aparţin unor populaţii diverse(Cross, Bazron, Dennis şi Isaacs, 1989; Dévore şiSchlesinger, 1996; LaFromboise şi Foster, 1992; McGoldrickGiordano şi Pearce, 1996; Sue, Ivey şi Pedersen, 1996).Din această perspectivă, întrebarea de bază a celorimplicaţi în munca socială ar trebui formulată în următoriitermeni: Cum îi putem înţelege mai bine pe cei care sunt atâtde diferiţi de noi înşine?Fireşte, empatia a fost şi este considerată drept mijloculprimordial de facilitare a înţelegerii interpersonale, un efortde a vedea şi de a experimenta lucruri din punctul de vedereal celuilalt. Deşi empatia este identificată în majoritateatextelor clasice şi contemporane drept o condiţie sine quanon a relaţiei de ajutor (Biesteck, 1957; Compton şiGallaway, 1994; Fisher, 1978; Goldstein, 1973; Hepworth şiLarson, 1993; Strode şi Strode, 1942; Towle, 1935), punereapracticianului în pielea celuilalt este privită de unii autori cafiind o idee oarecum îndrăzneaţă şi arogantă. De pildă,Dévore şi Schlesinger (1996) se întreabă cu privire la gradulîn care practicianul poate să empatizeze cu acei clienţi alecăror experienţe de viaţă sunt absolut diferite de ale lor. Alţiautori manifestă unele îndoieli cu privire la mijloaceletradiţionale de stabilire şi comunicare a empatiei şi dacăacestea sunt adecvate tuturor grupurilor culturale. Prinurmare, teoriile actuale referitoare la empatie ar trebui să17
  17. 17. deplaseze accentul de la „sentimente" la „semnificaţiiculturale", respectiv la contextul sociopolitic şi cultural alexperienţei umane (Green, 1995; Keefe, 1980; Pinderhuges.1979). De pe terenul unor dezbateri epistemologice au fost şisunt formulate întrebări cu privire la faptul dacă este totuşiposibil să înţelegem din punct de vedere cultural pe„Celălalt" (Gellner, 1992).într-un mod paradoxal, deşi empatia se confruntă cunumeroase dezbateri pe tărâm conceptual, importanţa clinicăa empatiei este bine ilustrată de datele experimentale.Numeroşi autori confirmă faptul că factorii de relaţie suntpredictor! mai buni ai succesului în psihoterapie decâttehnica terapeutică utilizată sau metoda de tratament(Duncan şi Moynihan; Hubble, Duncan-şi Miller. 1998;Lambert, Shapiro şi Bergin, 1986; Patterson, 1984). înliteratura de specialitate cu privire la alianţa de lucru^helping alliance") se subliniază că empatia reprezintă ocomponentă centrală în stabilirea acestei alianţe (Beres şiArlow, 1974; Bordin, 1979, Horvath şi Greenberg. 1986;Meissner, 1996; Patton şi Meara, 1992).Cu toate acestea, în ciuda faptului că semnificaţia clinicăa empatiei este larg acceptată de specialişti, există totuşipuţine dezvoltări teoretice recente şi cercetări îndreptate îndirecţia reexaminării empatiei în contextul diversităţii.Mai recent, E. Butler şi J. Strayer (2001) accentueazăideea că empatia deţine un rol important în procesele deafiliere, în general, afilierea este influenţată pozitiv de nume-roase comportamente verbale, cum ar fi autodezvăhiirea(N. L. Collins şi L. C. Miller, 1994), preluarea perspectiveiceluilalt (D. R. Falk şi P. N. Wagner, 1985). expresiileacceptării (D. W. Johnson şi M. P. Noonan, 1972), respon-sivitatea (D. Davis şi W. T. Perkowitz, 1979), simpatia(J. H. Berg şi R. L. Archer, 1980). compasiunea (D. Boxer,1993). După opinia autorilor mai sus menţionaţi, toate aceste18
  18. 18. variabile, cu excepţia autodezvăluirii, pot fi conceptualizateca expresii verbale ale empatiei.Problema relaţiei dintre empatie şi afiliere ridică însănumeroase întrebări, în primul rând, trebuie făcută o distin-cţie între empatia dispoziţională şi empatia comportamen-tală. Empatia dispoziţională se referă la o stare internăcomună acelor indivizi care tind să manifeste o anumităresponsivitate afectivă şi cognitivă faţă de alţii (M. H. Davis,1983). In acest caz, este posibil ca empatia să producăsentimente de afiliere cu ceilalţi în mod intrapersonal, fără aimplica şi comportamente interpersonale externe. Deasemenea, empatia poate fi comunicată prin intermediulcomportamentelor verbale prezentate mai sus. In acestesituaţii, empatia exprimată verbal operează într-o manierăinterpersonală, prin demonstrarea faptului că interlocutoruleste interesat şi preocupat de ceea ce i se comunică. Aceastăsituaţie îl va determina pe receptorul empatiei verbale sădezvolte sentimente de afiliere cu persoana care manifestăempatie în raport cu el.în această perspectivă, empatia dispoziţională este unconstruct multidimensional prin implicarea a două compo-nente: afectivă şi cognitivă. Aspectul cognitiv includetendinţa de a adopta perspectiva psihologică a celuilalt, iarcomponenta afectivă aceea de a răspunde unei situaţii sauunei stări emoţionale a celuilalt, prin exprimarea unor emoţiicongruente. Rămâne neclar faptul dacă ambele componentejoacă un rol important în dezvoltarea sentimentelor deafiliere. Mai mult, rămâne o întrebare deschisă cu privire lafaptul dacă ambele componente sau doar una dintre cele douădetermină apariţia expresiilor verbale ale empatiei.Considerăm că studiile ulterioare trebuie să ţină seamade marea complexitate a definiţiilor, precum şi a instru-mentelor de măsurare a empatiei în situaţii de interacţiune câtmai variate. De asemenea, trebuie să ne decidem cu privire la
  19. 19. faptul dacă multiplele voci cu privire la empatie sunt launison sau dacă nu cumva intră la un moment dat în conflict.4. Empatia - trăsătură înnăscutăsau dobândită?în mod firesc, ne întrebăm dacă empatia este o trăsăturăînnăscută sau poate fi dobândită pe parcursul vieţii. In opiniareputatului cercetător S. Marcus (1997, p. 78), ,.în cadrulempatiei sunt implicate o serie de predispoziţii care seconstituie ca un fundament necesar, cu program ereditarpeste care se clădeşte viitorul comportament empatie".Acesta se organizează pe măsura dobândirii unei experienţe,în practica socială, ca şi pe măsura instituirii unuiantrenament dirijat. Argumentele aduse în favoarea ambeloralternative (ca trăsătură înnăscută sau dobândită) sunturmătoarele:- Empatia este urmarea evoluţiei unei porţiuni recentdezvoltate a creierului uman, respectiv a lobului frontalanterior. După o lobotomie anterior frontală, pacientul vapierde, în afară de unele competenţe proprii gândiriiabstracte, abilitatea de a empatiza cu alţii (K. Clark, 1980);- Reacţiile fiziologice care se înscriu între manifestărileconduitei empatice (indicatori de tip electrodermografic,electromiografic, electrooculografic, vasoconstrictiv sauvasodilatator) pledează în favoarea invocării unei structuribâzâie a fenomenului empatie;- Unele premise psihologice conduc la ideea recunoaş-terii unor predispoziţii proprii conduitei empatice. Avem învedere precocitatea empatică a copiilor în atribuirea şijucărea de roluri (jocurile copiilor „de-a grădiniţa" sau ,,de-adoctorul", stabilirea unor relaţii autentice de comunicare cupăpuşile). Din punctul de vedere al lui L. Kohlberg (1969),20
  20. 20. empatia copilului nu trebuie nici învăţată, nici condiţionată,ci este un fenomen primar. Ceea ce se dobândeşte prinsocializare şi evoluţie este organizarea fenomenului empatic;- Dintr-o viziune predominant formativă, empatia neapare ca un fenomen perfectibil care poate fi supus unorantrenamente dirijate (K. Bullmer, 1975; R. F. Dalton şiL. M. Sundblad, 1976; Guzzeta, 1976; L. Haynes şi A. Avery,1979; W. F. Shaffer şi T. J. Hummel, 1979). De pildă, învederea îmbunătăţirii climatului comunicaţional şi pentru adeveni mai empatici, D. S. Săucan (1999, apud R. Adler şiN. Towne, 1993) prezintă o interesantă metodă denumită„pillow". Astfel, în abordarea unei probleme, autorii propunsă adoptăm următoarele patru perspective diferite:Poziţia 1: „Eu am dreptate, tu greşeşti! "Este poziţia pe care o adoptăm adeseori atunci când neconfruntăm cu o problemă, în general, rămânem fixaţi pepropria noastră poziţie şi avem tendinţa să nu-1 apreciem pecel care nu este de acord cu noi. Conform lui P. Watzlawick,„credinţa că punctul nostru de vedere asupra realităţii estesingura realitate este cea mai periculoasă şi mai amarnicădintre deziluzii".Poziţia 2: „Tu ai dreptate, eu greşesc!"Se referă la căutarea şi găsirea slăbiciunii propriuluipunct de vedere şi la încercarea de a sprijini poziţiapartenerului de comunicare. Este vorba despre o preluare aperspectivei celuilalt în vederea înţelegerii comportamentuluiacestuia.Poziţia 3: Amândoi avem dreptate, amândoi greşim!"Se referă la admiterea şi recunoaşterea atât a forţei, cât şia slăbiciunii argumentelor partenerilor de relaţie. Aceastăperspectivă ne ajută să găsim elementele comune întreatitudinea noastră şi a celorlalţi.21
  21. 21. Poziţia 4: „Problema nu este atât de importantă cumpare a fi!"Prin adoptarea acestei perspective dispar disputele şicontroversele între cei care comunică şi vor fi valorizateelementele pozitive ale relaţiei.Abordarea unei probleme din perspectivele descrise(cele patru, plus „mijlocul pernei", ca o concluzie) vadetermina creşterea toleranţei noastre faţă de poziţia adoptatăde o altă persoană.5. Empatia ca trăsătură de personalitateDupă G. Allport (1981), presupunerea existenţei uneitrăsături comune de personalitate, precum şi măsurareaacesteia pe o scală dimensională în raport cu ceilalţi, se poaterealiza atunci când „oamenii normali dintr-o arie culturalădată tind în mod necesar să dezvolte unele moduri deadaptare comparabile în general". Din punctul de vedere alpersonologului american, există trei criterii definitorii pentruevidenţierea unei trăsături comune de personalitate:1. frecvenţa cu care o persoană adoptă un anumit stil deadaptare^"~2./evantaiul^situaţiilor în care adoptă acelaşi mod deacţiune;3. intensitatea reacţiilor sale în conformitate cu modelulpreferat de comportament.în opinia lui S. Marcus (1997, p. 71), ,.empatia repre-zintă un atare mod de adaptare, propriu oricărui individ înrelaţia cu ceilalţi şi diferită de la o persoană la alta, putândtinde spre valenţe înalt performanţiale". Ar fi greu depresupus o persoană adaptată la împrejurările de viaţă care săevite un comportament empatic faţă de parteneri, exceptân-du-se formele de neadaptare socială care frizează patolo-gicul. Faptul că se vorbeşte în sfera normalului de gradiente22
  22. 22. empatice şi nu de tipuri neempatice, îl îndreptăţeşte peautorul mai sus menţionat să considere empatia drepttrăsătură comună de personalitate.Realizând o sinteză a cercetărilor care vizează modeleletipologice ale empatiei aflate în relaţie cu unele variabile depersonalitate, se constată următoarele aspecte:• persoanele empatice sunt caracterizate prin prezenţaunei atitudini optimiste, căldură, emoţionalitate,»• altruism, generozitate, flexibilitate, extraversiune,tendinţă ascendent afiliativă şi socială, comportamentprosocial bine dezvoltat, abilitate interpersonală," manifestă raţiuni umaniste pentru alegerea profesiuniimedicale;• persoanele slab empatice apar ca fiind mai rigide,retrase, intolerante, adoptă valori egocentrice, singu-ratice, revendicative, centrate pe sine, introverte, nuacordă atenţie sentimentelor altora.în privinţa raportului empatie-extraversiune / introver-siune, S. Marcus (1997, p. 73) consideră că această problemărămâne încă deschisă, deoarece „dacă este posibilă o relaţiedintre empatie şi extraversiune, relaţie avându-şi explicaţia întendinţa de afiliere, în trăirea modelelor empatice percepute,totuşi, nu ni se pare lipsită de logică şi o posibilă relaţie întreempatie şi introversiune având la bază o anume transpunerepsihologică (subi, ns.) a unui model imaginat şi astfel,reuşind o anume adaptare socială a unei persoane închise".In psihologia românească se acordă o atenţie deosebităvalenţelor aptitudinale ale fenomenului empatie. Cercetărileau drept obiectiv surprinderea unui nivel supramediu demanifestare empatică, fără de care nu apare posibilărealizarea performanţelor în anumite profesii. A fost subliniatrolul empatiei în creaţia scenică (S. Marcus, 1971;Gh. Neacşu, 1971), în creaţia literară (S. Marcus şiD. S. Săucan, 1994), în activitatea didactică (S. Marcus.23
  23. 23. T. David, A. Predescu, 1987), în relaţia medic-pacient(A. Marcus-Bolohan, 1990). Actualmente, cadrul analizei selărgeşte de la condiţia strict aptitudinală a empatiei laintegrarea acesteia în contextul personalităţii. „Punctul nodalal conceptului de empatie îl reprezintă conduita retrăiriistărilor, gândurilor, acţiunilor celuilalt de către propriapersoană, prin intermediul unui proces de transpunere sub-stitutivăîn psihologia partenerului" (S. Marcus, 1997, p. 17).Contribuţii valoroase aduce Gh. Neacşu în lucrarea„Transpunere şi expresivitate scenică" (1971) în care esteanalizată conduita empatică prin creaţia scenică, punându-seîn evidenţă specificitatea transpunerii actoriceşti. Autorulmai sus menţionat introduce în structura transpunerii scenice,alături de imaginaţie şi afectivitate, o a treia-trăsătură specificactoricească -proiectivilatea. Datele experimentale relevălatura cognitivă a transpunerii care se caracterizează prinoriginalitatea imaginaţiei şi prin capacitatea de prefigurare amodelului expresiv. „Prefigurarea se relevă prin trei trăsăturispecifice: prezenţa elementelor de mişcare în cursulintroiecţiei datelor rolului şi al elaborării modelului mintal alpersonajului, prin autoproiecţia actorului, ca instrument alinterpretării dramatice, în modelul imaginat şi prin funcţiaselectiv anticipativă a acestei autoproiecţii în procesul întru-chipării scenice" (Gh. Neacşu, 1971, p. 144). Aşadar, trans-punerea scenică se prezintă, în calitate de aptitudine crea-toare, ca o unitate a trei parametri: originalitatea imaginaţiei,prefigurarea scenică şi trăirea afectivă, între cei trei parametriexistând corelaţii înalte, cu semnificaţii foarte puternice.Cercetarea experimentală a pus în evidenţă trei moduri derelaţionare a parametrilor transpunerii şi anume: a) unulsuperior, la care originalitatea, prefigurarea şi trăirea afectivăsunt puternic dezvoltate, în proporţii foarte apropiate (carac-teristic studenţilor actori talentaţi şi actorilor consacraţi);b) unul inferior, la care cei trei parametri sunt relativ24
  24. 24. proporţionali şi slab dezvoltaţi (caracteristic subiecţilor neta-lentaţi); c) unul mijlociu, caracterizat prin predominarearelativă a unuia sau altuia dintre cei trei parametri (specificsubiecţilor mijlocii).Studiul invocat pune în evidenţă valenţele operaţional-instrumentale ale empatiei scenice, ca însuşire performanţialăspecifică procesului de creaţie actoricească.6. Empatia în relaţie cu alte variabile depersonalitate6.1. Relaţia empatie-simpatieIntr-un studiu privind relaţia dintre empatie şi preferin-ţele simpatetice ale partenerilor de comunicare (S. Marcus,D. Stratilescu, R. Gherghinescu, 1992) au fost reliefateurmătoarele aspecte:• Subiecţii cu parteneri simpatici sunt semnificativ maiempatiei decât subiecţii cu parteneri consideraţiantipatici. Prin urmare, nivelul empatie depinde deatitudinea simpatetică faţă de parteneri.• Subiecţii consideraţi simpatici de către parteneri suntsemnificativ mai empatiei decât subiecţii consideraţiantipatici de către parteneri. Aşadar, partenerii care îiconsideră pe subiecţi simpatici tind să arate faţă deaceştia o anume transparenţă comportamentală,favorizându-le un nivel ridicat al empatiei predictive.• Comportamentul empatie al subiecţilor din diadasubiect simpatic-partener simpatic este semnificativmai evoluat decât comportamentul empatie al subiec-ţilor din diada subiect antipatic-partener antipatic.• Empatia subiecţilor simpatici faţă de parteneri sim-patici este mai mare decât empatia subiecţilorsimpatici faţă de parteneri antipatici. De asemenea,25
  25. 25. empatia subiecţilor antipatici creşte faţă de partenerisimpatici decât faţă de parteneri antipatici, dar fără aatinge valorile medii ale subiecţilor simpatici.6.2. Relaţia empatie - orientare ,,helping"S. Marcus, G. Neacşu, R. Gherghinescu, D. Săucan(1994) accentuează ideea că empatia la cadrele didacticereprezintă o condiţie a declanşării orientării „helping, înstudiul respectiv, nivelul orientării „helping" este compus dinsumarea performanţelor la indicatorul altruism şi laindicatorul receptiv cuprinse în Chestionarul de orientarehelping (D. Romer, C. Gruder, T. Lizzandro). Potrivitconcepţiei autorilor chestionarului, altruiştii sunt motivaţi săajute pe alţii fără nici un fel de recompensă, iar receptiviisunt cu atât mai motivaţi să-i ajute pe alţii cu cât posibilitateade a primi o recompensă în schimb este mai evidentă. Relaţiadintre empatie şi orientarea „helping" semnifică o anumităcondiţionare empatică a orientării spre ajutorare, independentde motivaţia (intrinsecă sau extrinsecă) care stă la bazaacestei orientări.6.3. Relaţia empatie - cunoaştere interpersonalăCercetările româneşti invocate au surprins funcţiainstrumentală a empatiei în înţelegerea şi evaluareapartenerului, precum şi rolul pe care îl ocupă transpunerea detip empatie în realizarea unor evaluări acurate şi a unorpredicţii corecte cu privire la ceilalţi şi la propria persoană.Prin utilizarea probei Dymond, se constată faptul că subiecţiibun empatiei dezvoltă o mai fină acurateţe evahiativă înraport cu subiecţii slab empatiei. Un nivel slab de empatiemicşorează şansele unei evaluări acurate a partenerului,intrând într-un relativ conflict cu opiniile celorlalţi despreaceeaşi persoană. In privinţa relaţiei dintre empatie şi26
  26. 26. imaginea despre ceilalţi, subiecţii bun empatici dezvoltă oevaluare cu privire la partener coincidentă cu autoevaluareapartenerului. Referitor la empatie şi imaginea despre sine,subiectul bun empatie îşi poate regla mai bine autoevaluarea,ajungând la un consens atribuţional între cum se vede pe sineşi cum îl vede partenerul. Empatia se interpune eficient înprocesul de înţelegere a celuilalt, permiţând predicţii şiatribuiri acurate cu privire la parteneri şi la sine, în vreme ceslaba empatie îl privează pe individ de informaţii supli-mentare şi implicit de predicţii corecte, favorizând eroarea deatribuire (S. Marcus, 1997).27
  27. 27. Capitolul 2RAPORTUL EMPATIEI CU PSIHOTERAPIAîn general, se consideră că empatia reprezintă o trăsăturăfundamentală a relaţiilor de ajutor. Teoriile alianţeiterapeutice situează empatia „în centrul relaţiei terapeutice"(W. Meissner, 1996). în activitatea socială, empatia a fost şicontinuă să fie considerată drept un principiu de bază(Biestek, 1957; Compton şi Gallaway, 1994; Fisher, 1978;Goldstein, 1973; Hepworth şi Larson, 1993; Kadushin, 1972,1990, Perlman, 1979; Sheafor, Horejsi şi Horejsi, 1994;Strode şi Strode, 1942; Towle, 1935; Turner, 1999). Este însăsurprinzător faptul că majoritatea textelor care vizeazăpractica muncii sociale se bazează îndeosebi pe lucrăriapărute în urmă cu mai multe decenii, îndeosebi pelucrările lui Rogers (1957, 1966, 1975), Truax şi Carkhuff(1967). Unii cercetători atrag atenţia asupra faptuluică există în ultimii ani puţine dezvoltări teoreticeşi cercetări sistematice cu privire la rolul empatiei înpsihoterapie.1. Mecanismul psihological empatiei psihoterapeutuluiSunt necesare trei condiţii de bază menite să declanşezeadoptarea unei conduite empatice:• o condiţie externă care se referă la „modelul deempatizaf;• o condiţie internă care se referă la predispoziţiilepsihice ale celui care empatizează;28
  28. 28. • o condiţie circumstanţială care se referă la „credinţaîn convenţie" bazată pe „acceptul" celui care empa-tizează că nu devine „celălalt", ci îşi păstrează propriaidentitate.Referitor la prima condiţie, psihoterapeutul îşi percepe înmod nemijlocit pacientul de-a lungul desfăşurării psiho-terapie!, fără a fi nevoie să şi-1 reprezinte sau să şi-1imagineze (ca în cazul transpunerii dramatice sau alactivităţii artistice). F. Held şi J. Maucorps (1971) considerăcă este necesară o anumită distanţă medie între „eu" si„celălalt" pentru a se putea înregistra un nivel optim deempatie. De asemenea, se specifică faptul că pentru a sepune în locul altuia, este preferabil ca modelul de empatizatsă fie situat pe un teren relativ cunoscut, în acest context,se impune ca terapeutul să aibă solide cunoştinţe depsihopatologie şi psihiatrie, precum şi experienţă terapeuticăanterioară menite să faciliteze stabilirea unei comunicăriautentice cu pacientul său.în privinţa celei de a doua condiţii necesare declanşăriiprocesului empatie, considerăm că psihoterapeutul trebuie sămanifeste o nevoie de empatie care să mijlocească penetrareacu acurateţe în viaţa psihică a pacientului său. In acest efortde a sesiza trările celorlalţi, terapeutul nu trebuie să piardădistanţa sau obiectivitatea, punând în acţiune deprinderide detaşare, deosebit de importante în stabilirea obiectivelorterapeutice. Numai în acest mod, cel care empatizeazăpoate să dea dovadă de o „empatie matură" (I. Janis şicolab., 1969).Referitor la „credinţa în convenţie", C. Rogers (1959)apreciază faptul că terapeutul trebuie să respecte condiţia de»co şi cum" ai fi cealaltă persoană. Dacă această condiţie sePierde, starea devine de identitate, fiind o stare extremă carefrizeazăpatologia.29
  29. 29. 2. Empatia în perspectiva diverselor şcolipsihoterapeuticeExistă un consens al cercetătorilor cu privire la faptul căempatia reprezintă un factor important în psihoterapie, dardiferă modul în care diversele şcoli terapeutice definesc acesttermen.De pildă, psihoterapia existenţialistă, mai mult decâtoricare altă şcoală terapeutică, susţine că empatia reprezintăo deprindere centrală a psihoterapeutului. Acesta evită oriceîncercare de a emite judecăţi cu privire la clientul/ pacientulsău. Obiectivul major al psihoterapie! este acela ca terapeutulsă se proiecteze pe sine în interiorul lumii sentimentelorclientului său. Definiţia existenţialistă a empatiei pune accentpe capacitatea terapeutului de a simţi. Terapeutul nu trebuiesă încerce să-1 modifice pe client, ci să-i ofere un mediu plinde căldură şi de înţelegere în care acesta poate să îşiactualizeze posibilităţile latente.Psihoterapia psihanalitică defineşte empatia într-un modsimilar. Capacitatea psihanalistului de a simţi ceea cepacientul simte este descrisă ca o regresie a Ego-ului înslujba procesului psihoterapeutic. După J. M. Lewis (1978),diferenţa dintre conceptul psihanalitic şi cel existenţialist cuprivire la empatie se referă mai degrabă la scopurile empatieidecât la procesul însuşi. Psihanaliştii pun accent pe abilitateapsihoterapeutului „de a gravita înjurul empatiei", în vedereaobţinerii unei analize cât mai obiective cu privire la pacient.Tipul de empatie definit atât de psihoterapia exis-tenţialistă, cât şi de cea psihanalitică vizează ..empatiaemoţională".Definiţia lui C. Rogers, autorul psihoterapiei centrate peclient, cu privire la rolul empatiei în psihoterapie se referă lacapacitatea terapeutului de a percepe în mod acurat atât ceeace simte clientul, cât şi la comunicarea acestei înţelegeri30
  30. 30. partenerului său de relaţie. Scala de empatie acurată a l u iŢruax şi Carkhuff (1967). prezentată într-o lucrare anterioară_,,Tehnici Psihoterapeutice" (O. Gîrlaşu-Dimitriu, 2004),pune un accent mai mare pe capacitatea terapeutului de apercepe cadrul intern de referinţă al pacientului („empatiacognitivă"), decât pe propriile sentimente ale terapeutului.In privinţa rolului empatiei în psihoterapiile compor-tamentale (asupra cărora ne vom concentra atenţia în studiulde faţă) menţionăm pentru început faptul că aceste terapii îşideplasează accentul pe tehnicile utilizate şi mai puţin perelaţia psihoterapeut-pacient. Această relaţie a fost oarecumignorată, iar abilitatea empatică a terapeutului este consi-derată un factor nespecific în psihoterapia comportamentală.Mai mult, terapeuţii behaviorişti timpurii erau văzuţi drept„ingineri comportamentali" care utilizau tehnici adecvate,singurele responsabile pentru succesul terapeutic înregistrat,în această perspectivă, identitatea şi comportamentul tera-peutului au fost considerate irelevante.Cu toate acestea, Wolpe (1958) remarcă faptul căpacienţii care au înregistrat succes în terapie, au stabilit orelaţie pozitivă cu terapeutul lor înainte ca tehnica desensi-bilizării sistematice să fie aplicată. Dollard şi Miller (1950)afirmau, într-o manieră tranşantă, că anxietatea pacientuluipoate fi redusă în mare măsură dacă terapeutul nu adoptă omanieră autoritară şi coercitivă, iar Martin (1971) a încercat.mai târziu, să îmbine terapia comportamentală cu terapiarogersiană care acordă o importanţă deosebită abilităţiiempatice a terapeutului. Din păcate, aceste observaţii aurămas în mare parte ignorate de cecetătorii şi terapeuţii deorientare comportamentală.Controversele legate de importanţa relaţiei terapeutice aurămas, în mare parte, la un nivel ideologic şi filozofic şi audeterminat blocarea realizării unor studii sistematice. Abiadupă ce terapia comportamentală s-a constituit ca şcoală31
  31. 31. terapeutică distinctă şi şi-a perfecţionat intervenţiile saletehnice, microprocesele din interiorul relaţiei au fost luate înconsiderare.în acest context, s-au raportat unele analize şi studiidiferenţiate privind relaţia terapeutică şi rolul empatiei. Morrisşi Suckerman (1974) evidenţiază că un terapeut cald şiprietenos obţine rezultate mai bune decât un terapeut „rece".Se pune însă întrebarea dacă un terapeut behaviorist poate firedus la astfel de dimensiuni seci?! Emmelkamp şi Ultee( 1984) acordă o importanţă deosebită feedback-urilor pozitivedintre psihoterapeut şi pacient de-a lungul desfăşurării terapieicomportamentale. Autorii menţionaţi consideră că instruc-ţiunile tehnice, alături de feedback-urile pozitive, constituieagenţi terapeutici specifici, în teoria -sa social-cognitivă.Bandura (1971) susţine că importanţa întăririi sociale sebazează pe influenţele verbale venite din partea terapeutului.Prin intermediul tehnicii „modelărif pacientul îşi va însuşi uncomportament mai adaptativ şi mai eficient, imitând modelulfurnizat de terapeut. Pentru ca terapeutul să poată adopta acestrol, este necesar să se prezinte în faţa pacientului său ca fiindatractiv şi cu un statut înalt de expert. De asemenea, identi-ficarea pacientului cu terapeutul este necesară în termeniiidentificării cu strategiile sale de coping. Conform luiMahoney (1974), terapeutul nu trebuie să încerce să arate„perfect", „ireproşabil" sau „lipsit de probleme" în faţapacientului său, dar trebuie să manifeste un stil adecvat de aface faţă situaţiilor stresante.Mai recent, în contextul psihoterapie! cogniliv-compor-tatnentale, empatia este privită drept catalizator şi compo-nentă terapeutică. Eficienţa psihoterapie! cognitiv-comporta-mentale sporeşte în condiţiile în care activităţile terapeuticesunt cele mai potrivite şi vin în sprijinul nevoilor realeale pacientului. Rolurile de catalizator şi de componentăterapeutică se influenţează în mod reciproc. In măsura în care32
  32. 32. psihoterapeutul oferă un răspuns emoţional pozitiv, în măsuraîn care dovedeşte o profunzime a înţelegerii problematiciipacientului său, va deveni pentru acesta o sursă mai puternicăde întărire socială, un model mai atractiv, potenţând procesulde modificare comportamentală a pacientului.3. Funcţiile empatiei psihoterapeutuluiIndiferent de orientarea psihoterapeutică, se impune oanaliză a funcţiei empatiei în relaţia psihoterapeut-pacient,înţelegând prin empatie acel „fenomen psihic de retrăire astărilor, gândurilor şi acţiunilor celuilalt, dobândit prin trans-punere psihologică a eului într-un model obiectiv de compor-tament uman, permiţând înţelegerea modului în care celălaltinterpretează lumea" (S. Marcus, 1997, p. 38). Definiţiasintetică şi operaţională preluată de la reputatul cercetător alfenomenului empatie intenţionează să răspundă la următoareletrei întrebări: 1. Ce exprimă fenomenul empatiei? 2. Prin ce seexprimă acest fenomen? 3. De ce se exprimă? Autorulmenţionează faptul că relaţia psihoterapeut-pacient implică uncontact nemijlocit şi necesar, utilizând o comunicare explicităde tip verbal şi/ sau nonverbal, ca şi o comunicare implicită denatură empatică. în această perspectivă, sunt evidenţiateurmătoarele funcţii ale empatiei terapeutului în activitateapropriu-zisă de comunicare cu pacientul:1. funcţia de înţelegere şi interpretare a stărilor psihicealepacientuluiAceastă funcţie se manifestă ca un adjuvant ştiinţificaflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizăriidemersului de cunoaştere a psihicului uman. Utilizareaernpatiei se asociază în mod necesar cu o anumită precauţieŞtiinţifică a specialistului, ca o condiţie a păstrării uneiviziuni obiective asupra problematicii pacientului său.33
  33. 33. 2. funcţia de transpunere în psihologia pacientuluiTerapeutul se transpune în psihologia partenerului său.preia perspectiva acestuia şi deschide calea unei relaţiitolerante faţă de cadrul intern de referinţa a pacientului său.C. Rogers (1959) consideră că scopul terapeutului este de apercepe cât mai sensibil şi mai acurat întregul câmpperceptiv al clientului său şi de a comunica acestuia că vedelumea prin ochii partenerului său.3. funcţia de comunicare implicită între parteneriAceasta implică nu doar comunicarea empatică dintreterapeut şi pacient, dar şi invers, deschiderea pacientului înraport cu terapeutul. „Funcţia comunicativităţii empatice aterapeutului se potenţează în raport cu nivelul comunicati-vităţii empatice a pacientului sau diminuează în dependenţăde precaritatea empatică a partenerilor de comunicare"(S. Marcus, 1997, p. 154);4. funcţia performanţială a empatiei terapeutuluiCercetările româneşti (A. Cătina, I. Ciofu, R. Gherghi-nescu, S. Marcus, Gh. Neacşu, D. Săucan, D. Stratilescu) aufăcut dovada funcţiei performanţiale a empatiei în cazulactivităţilor dramatice, literare, didactice, medicale, de nego-ciere, reliefând faptul că empatia devine o condiţie necesară areuşitei profesionale. In privinţa activităţii medicale, semenţionează că empatia terapeutului trebuie ponderată deintervenţia, prin contrabalansare, a unui fenomen de detaşarecare este necesar în luarea deciziei terapeutice.5. funcţia de mediere în declanşarea orientării sicomportamentului,,helping"Condiţia profesională de psihoterapeut impune adoptareaunei conduite altruiste faţă de pacient, empatia terapeutuluiavând rolul de a declanşa acest proces de oferire a sprijinuluipsihologic.34
  34. 34. l4. Deprinderile de detaşare ale psihoterapeutuluiFireşte, în efortul de a se transpune în modul de a gândi,a simţi şi a acţiona al pacientului, psihoterapeutul nu trebuiesă piardă din vedere distanţarea sau obiectivitatea, punândîn acţiune deprinderi de detaşare, pe care le considerămesenţiale în vederea obţinerii unei empatii mature. Acestedeprinderi de detaşare sunt privite în mod diferit deprincipalele şcoli psihoterapeutice. De pildă, psihoterapiilede orientare comportamentală îşi concentrează atenţia pesimptomele manifeste ale pacienţilor, în timp ce psihanaliştiise orientează în direcţia interpretării rezistenţelor şitransferului. Aceste diferenţe privind natura datelor strânse înderularea psihoterapiei nu neagă faptul că psihoterapeutultrebuie să se prezinte în calitate de expert mai midi sau maipuţin detaşat. Abordarea experientialistă evită orice tentativăa psihoterapeutului de manifestare a unei obiectivităţi şidistanţări faţă de client, în efortul de a nu ştirbi cu nimic dinunicitatea partenerului său de relaţie.în literatura de specialitate sunt ilustrate următoarelemoduri prin intermediul cărora terapeutul îşi poate însuşi şiexersa deprinderile de detaşare faţă de pacient:4.1. Identificarea temelor majoredin discursulpacientuluiDin majoritatea interviurilor se poate desprinde o temămajoră sau pot fi decelate mai multe teme menite săevidenţieze o anumită nevoie a pacientului, un anumit patternde relaţie sau o anume perioadă din viaţa acestuia. Deasemenea, terapeutul poate nota diversele grade de intensitate astărilor afective prin care trece pacientul, cât şi sesizareadispoziţiei de bază a acestuia. De pildă, pot fi făcute constatări^egenul: ..Deşi ostilitatea pacientului este predominantă,starea de tristeţe este cea care generează acest sentiment".35
  35. 35. în vederea sesizării diverselor nuanţe emoţionale, tera-peutul va lua în considerare expresiile faciale ale pacientului,modificările în tonalitatea vocală sau alte semne caredovedesc existenţa unei dispoziţii de bază şi a unor senti-mente mascate sau intens exprimate de pacientul său.4.2. Identificarea mecanismelor de apărareIdentificarea mecanismelor de apărare implică un gradînalt de interferenţă a celor doi parteneri de relaţie. Se potsemnala numeroase erori, în special atunci când terapeutulstabileşte un anumit tip de interacţiune cu pacientul (deexemplu, de natură cognitivă) şi apoi etichetează răspun-surile pacientului drept semne ale unor „defense patologice".Vom reda un exemplu în acest sens:Pacientul: ... şi apoi a murit mama.Terapeutul: Ce s-a întâmplat?Pacientul: A murit într-un accident.Terapeutul: Povesteşte-mi mai multe despre aceastăsituaţie.Pacientul: A pierdut controlul maşinii şi a derapatîntr-o râpă.Terapeutul: Câţi ani aveai atunci?Pacientul: Nouă ani.Terapeutul: Ce altceva îţi mai aduci aminte despre acestincident?Pacientul: Doar faptul că ... a fost foarte greu pentrumine.Terapeutul: Cine a avut grijă de tine?Pacientul: Bunicii.Terapeutul: Nimic altceva nu-mi mai poţi spune legat deacest moment?Pacientul: Nu.36
  36. 36. în urma acestui interviu, psihoterapeutul ar putea fitentat să considere că pacientul foloseşte drept mecanism deapărare - intelectualizarea. La o analiză mai atentă seobservă că întrebările şi răspunsurile terapeutului, de fapt, îlinvită pe pacient să evite explorarea propriilor sale senti-mente cu privire la pierderea mamei. In următorul exemplu,terapeutul îi cere pacientului să-şi împărtăşească propriilegânduri şi sentimente legate de decesul mamei. De aceastădată, intelectualizarea utilizată de pacient este evidentă şi nuare nici o legătură cu întrebările formulate de terapeut:Pacientul: ...şi apoi a murit mama.Terapeutul: Cum s-a întâmplat?Pacientul: A murit într-un accident.Terapeutul: Trebuie săfifost tare dificil pentru tine.Pacientul: A pierdut controlul maşinii şi a derapatîntr-o râpă.Terapeutul: Cum te-ai simţit atunci?Pacientul: Aveam nouă ani când s-au întâmplat toateacestea.Terapeutul: Poţi să-mi spui ce sentimente te-au încercatatunci?Pacientul: Bunicii mei au avut grijă de mine.4.3. Descifrarea comportamentului nonverbalalpacientuluiUn exerciţiu foarte util pentru viitorii psihoterapeuţi esteacela de a viziona fără sunet interviuri cu diverşi pacienţi şiapoi de a face observaţii cu privire la mesajele afective pe careaceştia le transmit. Există un „balet nonverbal" de-a lunguldesfăşurării terapiei în care cei doi protagonişti sunt atâtPacientul, cât şi terapeutul. Descifrarea comportamentuluinonverbal al pacientului nu poate fi realizată fără o punere înacţiune a deprinderilor de detaşare ale terapeutului.37
  37. 37. 4.4. Construirea obiectivelorşi ipotezelor terapeuticeStrângerea tuturor acestor date, răspunsul la întrebarea:„Ce am aflat de la pacientul meu?" va permite formulareaobiectivelor şi ipotezelor terapeutice. Există tentaţia ca tera-peutul să elaboreze prematur o ipoteză, pe baza strângeriiunor date insuficiente. Realizarea interviurilor preliminareîntr-o manieră colaborativă şi mai puţin directivă va puteasă-1 împiedice pe terapeut să construiască o ipotezaterapeutică falsă.Considerăm că menţinerea de către terapeut a unuiechilibru optim între deprinderile saie de detaşare şi celeempatice asigură o bună desfăşurare a procesului psiho-terapeutic. Cu cât terapeutul va putea separa cât mai bineelementele subiective de cele obiective prezente în activitateaterapeutică, cu atât va fi mai capabil să îşi asume într-un modmai adecvat rolul de clinician. Cele două elementeinteracţionează într-o manieră necunoscută şi inconştientă.sarcina de bază a psihoterapeutului rămânând aceea de adistinge între ceea ce este în interiorul lui şi ceea ce este îninteriorul pacientului şi de a cunoaşte această diferenţă.5. Rezistenţe faţă de empatieîn literatura de specialitate sunt descrise două moda-lităţi distorsionate de relaţionare a psihoterapeuţilor cupacienţii lor:• .,patologizanta bazată pe modelul medical, cuaccente puse pe obiectivitate şi pe evitarea pe câtposibil a introspecţiei. Această tendinţă de a pato-logiza reprezintă o încercare a terapeutului de a măridistanţa faţă de pacient, prin accentuarea diferenţelordintre pacientul „bolnav" şi terapeutul ..sănătos" ;38
  38. 38. • „normalizantă", bazată pe încercarea terapeutului de aminimaliza aspectele patologice evidente ale pacien-tului. Acesta este tratat ca şi cum ar fi o persoanănormală, supus însă unor „împrejurări sociale care1-au transformat în victimă, formalizarea" reflectădorinţa terapeutului de a nega patologia de bază, înscopul prevenirii unei creşteri semnificative a proprieisale anxietăţi (în cazul în terapeutul ar răspunde înmod empatic pacientului).Nu este de neglijat nici faptul că terapeuţii consacraţi devindin ce în ce mai vulnerabili la stereotipii şi convenţii,constatându-se de multe ori un declin al capacităţii lor empatice.în general, erorile în empatizare pot fi puse în legăturăcu anxietăţile personale ale psihoterapeutului care poateaborda fie o distanţare excesivă faţă de pacient, fie oidentificare cu acesta. Ambele demersuri sunt ineficiente şineproductive din punct de vedere terapeutic.J. M.Lewis (1978, p. 41-42), sintetizând ideile luiR. L. Katz cu privire la nivelul scăzut de empatie al psiho-terapeuţilor, îi împarte în următoarele categorii:jempatizatorul „marginarmpatizatorul „evanghelic-pătrunde şi înţelege doar o parte dinexperienţa pacientului.patizatorul „demonstrativ"jempatizatorul ..compulsiv"!jpmpatizatorul „raţionaF- este atât de preocupat de schimbareapacientului încât eşuează în stabilireaunei comunicări empatice cu partenerulsău de relaţie.- se supraidentifică cu pacientul într-omanieră simbiotică şi, evident, nepro-ductivă.- se poate identifica cu una din stărileEgo-ului pacientului, dar nu poate părăsicu uşurinţă această identificare.- nu poate să-şi abandoneze rolul şi „mascaprofesională".39
  39. 39. Pentru a răspunde în mod empatic pacienţilor, specia-liştii întăresc ideea că viaţa personală a terapeutului trebuiesă dovedească o anumită stabilitate şi demnitate morală.Dacă situaţia terapeutică este utilizată în scopul compensării„sărăciei" vieţii sale personale, terapeutul mai degrabă bul-versează pacientul decât să îi ofere şansa reală a schimbării.De asemenea, reţinem din literatura de specialitate cădeprinderile de empatie cognitivă pot fi învăţate şi antrenate.în schimb, cele care vizează empatia emoţională sunt maigreu de însuşit de către viitorii psihoterapeuţi. Empatia emo-ţională ar putea fi doar introdusă într-un antrenament empaticdirijat, nefiind uşor de predat şi depinde în mare măsură denivelul sănătos de funcţionare a Ego-ului terapeutului.Considerăm că un mijloc eficient de antrenare a deprin-derilor de comunicare empatică a viitorilor psihoterapeuţi îlreprezintă realizarea interviurilor preliminare într-o manierăcolaborativă. în vederea evidenţierii notelor specifice ale uneiexplorări colaborative, vom prezenta pentru început carac-teristicile interviului directiv, menit să blocheze înţelegereaempatică de către terapeut a problematicii pacientului său.Astfel, în cadrul interviului directiv, terapeutul adreseazăîntrebări directe, iar pacientul răspunde, intervievatorulselectând, ghidând şi controlând direcţia interviului (fireşte,influenţat fiind de răspunsurile oferite de pacientul său), încalitate de expert, terapeutul îşi concentrează atenţia pecomportamentele patologice ale pacientului său. Acest tip deinterviu este menit să accentueze asimetria relaţiei dintre ceidoi protagonişti ai relaţiei psihoterapeutice.Următorul fragment de dialog vine să ilustreze specifi-citatea unui interviu directiv:Terapeutul: Poţi să-mi spui care este problema ta?Pacientul: Nu ştiu exact, am o stare de teamă ..., credcă mi se va întâmpla ceva rău.40
  40. 40. Terapeutul: Când ai observat prima oară lucrul acesta?Pacientul: Cu trei luni în urmă.Terapeutul: A apărut brusc această stare?Pacientul: Da, pur şi simplu m-am trezit într-odimineaţă cu această stare de teamă.Terapeutul: Ce se întâmpla în viaţa ta în acea perioadăde timp?Pacientul: Nimic special!Terapeutul: Aveai cumva o nemulţumire?Pacientul: Din câte ştiu, nu ...Terapeutul: La birou sau probleme de familie?Pacientul: Nu, totul părea săfie bine.Terapeutul: Ai avut şi zile în care starea de anxietate adispărut?Pacientul: Da, uneori mă simt bine.Terapeutul: Care sunt circumstanţele în care starea tade teamă dispare?Pacientul: Nu ştiu, pur şi simplu am momente cândmi-mi mai este teamă.în contrast, în cadrul interviului colaborativ, terapeutulreduce numărul întrebărilor directe şi încurajează pacientulsă-şi exploreze propriile gânduri şi sentimente. Intr-o aseme-nea situaţie, cererile terapeutului vor fi de tipul: „Spune-mi,te rog, mai mult!" sau „Continuă, te rog!". Direcţia dialo-gului vine din partea pacientului, fiind vorba, în fapt, de oîmpărţire egală a puterii în relaţie. Prin răspunsurile oferite,terapeutul dovedeşte o înţelegere empatică a problematiciipacientului său.Indiferent de orientarea terapeutică, o relaţie fecundăsedefineşte prin capacitatea terapeutului de a înţelegePacientul aşa cum se înţelege el pe sine. Este vorba despreaoilitatea intevievatorului de a prinde, de a pătrunde semni-ficaţia personală şi subiectivă a cuvintelor pacientului. Doar41
  41. 41. o înţelegerea empatică a cadrului intern de referinţă aipacientului permite obţinerea acestui deziderat.Reluând fragmentul de interviu prezentat anterior, vomreda desfăşurarea dialogului terapeut-pacient, de data aceastaîntr-o manieră colaborativă:Terapeutul: Poţi să-mi spui câteva lucruri despre modulîn care te simţi?Pacientul: E greu de descris, un fel de stare de teamă,ca şi cum urmează să mi se întâmple ceva rău.Terapeutul: Ţi-e teamă, simţi că ceva rău se vaîntâmpa?Pacientul: Da...Terapeutul: Ajută-mă să înţeleg mai bine.Pacientul: Ei bine, de aproximativ trei luni de zile, înmare parte a timpului am acest sentiment neplăcut, ca un felde piază rea ..., bătăile inimii se accelerează, iar palmele îmitranspiră.Terapeutul: Se pare că este teribil de neplăcut...Pacientul: într-adevăr, este cea mai neplăcută expe-rienţă prin care trec, cu nimic nu o pot compara... Am avutcâteva momente asemănătoare cu mult timp în urmă, cândam ratat un examen, dar atunci era explicabil ...Terapeutul: Continuă ...Pacientul: Ei bine, îmi murise un frate într-un accidentde maşină şi n-am putut să mă concentrez asupra studiu-lui ...Terapeutul: Crezi că starea ta de teamă are legătură cuacest incident?Pacientul: Nu ştiu ... da ..., cred că da. N-am spusniciodată lucrul acesta, dar am o stare de anxietate ... oteamă că aş putea să mor.42
  42. 42. Terapeutul: Aşadar, stările tale de anxietate implicăideea morţii, faptul că vei putea muri ...Pacientul: Da, dar nu am nici un motiv ..., sunt sănătosdar simt că aş putea muri... , simt că nu voi putea sătrăiesc îndeajuns de mult încât să-mi văd copilul crescând ...Interviul colaborativ permite extragerea unor informaţiipreţioase şi utile în vederea formulării ipotezei terapeutice.De fapt, acest demers reprezintă garanţia stabilirii unei relaţiibazate pe un echilibru de forţe în relaţia terapeutică, în con-textul psihoterapie! actuale, explorările colaborative capătă oimportanţă majoră, fiind considerate o cale sigură prin care ise respectă pacientului propria integritate şi individualitate.Pacientul este considerat drept un partener ştiinţific în găsi-rea soluţiei terapeutice eficiente, iar terapeutul, „închiriat" pedurata celor 50-60 de minute (cât durează şedinţa de terapie),îi va oferi acestuia posibilitatea de schimbare.6. Tendinţe actuale de cercetare a empatieiîn psihoterapie6.1. Conceptualizări tradiţionaleRealizând o trecere în revistă a principalelor teme înlegătură cu manifestarea fenomenului empatic în psiho-terapie, desprindem următoarele concluzii:• Empatia a fost văzută ca o modalitate de „cunoaş-tere" a celuilalt, o cale de înţelegere a unor aspectelegate de experienţa fenomenologică a unei altepersoane.• Utilitatea clinică a empatiei a devenit axiomatică înpsihoterapie şi consiliere psihologică.• Empatia este privită ca o „deprindere" a practi-cianului.43
  43. 43. • Empatia „acurată" necesită un control al subiec-tivităţii practicianului.• Empatia presupune o componentă afectivă şi unacognitivă.• Empatia poate fi operaţionalizată în termeni compor-tamentali, respectiv răspunsuri verbale corespun-zătoare: parafrazarea, reflectarea sentimentelor, pre-luarea perspectivei celuilalt, expresiile acceptării,responsivitatea, simpatia.• Funcţiile primare ale empatiei se referă atât lafacilitarea stabilirii alianţei terapeutice şi a strângeriiinformaţiilor, cât şi la rolul ei curativ.6.2. Limite ale conceptualizărilor tradiţionale.Perspectiva multiculturalismului.Din perspectiva multiculturalismului, J. Clark (2001)reproşează definiţiilor tradiţionale ale empatiei faptul că nu oplasează în contextul diversităţii.• o lipsă de preocupare faţă de semnificaţiile culturaleIn literatura referitoare la empatie este întipărităpresupunerea implicită conform căreia empatia este un feno-men transcultural care produce „sentimente asemănătoare"împărtăşite de toate fiinţele umane (N. L. Paul, 1967). înaceastă perspectivă, influenţa diferenţelor culturale asupraproceselor empatice este ignorată. Recent, se afirmănecesitatea ca empatia să fie „remodelată", prin acordareaunei atenţii sporite faţă de semnificaţiile pe care pacientul şiterapeutul le ataşează comportamentelor, evenimentelor,persoanelor şi, în special cuvintelor.• o lipsă de preocupare faţă de contextul sociopoliticContextul social şi politic în care se stabileşte relaţiaterapeutică a fost neglijat în literatura referitoare la empatie.De asemenea, se recunoaşte mai puţin faptul că relaţia44
  44. 44. terapeutică însăşi se desfăşoară pe terenul unor diferenţe desex, vârstă, clasă socială, rasă.• terapeutul este văzut ca expertInfluenţate de modelul medical, definiţiile tradiţionaleale empatiei plasează terapeutul pe o poziţie de ..cunoscătorexpert" care înţelege viaţa pacientului său mai bine decâtpacientul însuşi. Din perspectiva multiculturalismului, paci-entul se situează pe poziţia cunoscătorului.• empatia unidirecţionatăîn general se ignoră contribuţia pacientului în procesulempatic. G. T. Barrett-Lennard (1981, 1993), J. V. Jordon(1991) sunt printre puţinii autori care atrag atenţia asupranecesităţii implicării empatice mutuale atât a terapeutului, câtşi a pacientului în procesul terapeutic.Teoriile multiculturaliste acordă o importanţă deosebitădinamicii culturale din interiorul proceselor terapeutice.Numeroşi autori accentuează necesitatea ca terapeutul săcâştige o profundă înţelegere a „viziunii asupra lumii" şi a„cadrului cultural de referinţă" a pacientului. Teoriile psiho-terapiei şi consilierii multicultural postulează faptul caterapeuţii să îşi lărgească înţelegerea lumii vieţii pacienţilorlor prin studierea istoriei, a contextului social, politic,economic, a trăsăturilor caracteristice diverselor grupuri cul-turale (T. D. LaFromboise şi S. L. Foster, 1991; D. W. Sue şiD. Sue, 1990). De pildă, în spaţiul american, numeroşi autorisunt implicaţi în furnizarea unor informaţii cât mai bogate şimai variate în legătură cu cele patru grupuri etnice majore:americani nativi, americani africani, americani asiatici şiamericanihispanici.In această perspectivă, se insistă actualmente asupramodului în care practicienii pot strânge informaţii culturalefa la un număr cât mai mare de pacienţi, în ideea conturăriiUnui tablou general al unei comunităţi date. Datele acumulatedin aceste interviuri pot permite stabilirea „tratamentelor45
  45. 45. posibile dintr-o perspectivă culturală" (J. W. Leigh, 1998.p. 114).De menţionat este faptul că această abordare plaseazăterapeutul într-o poziţie de „cunoscător expert" care strângeinformaţii despre diverse culturi, în ideea de a înţelege şi de alucra cu oameni care sunt ..diferiţi" de el din punct de vederecultural. Prin urmare, etnicitatea tinde să fie considerată ovariabilă a pacientului, mai degrabă decât o caracteristică aambilor parteneri de relaţie.6.3. Perspectiva etnograficăAvându-şi rădăcinile în interacţionismui simbolic şisociolingvistică, perspectiva etnografică oferă o abordareunică privind înţelegerea semnificaţiilor naturii umane şiconduitei sociale (J. P. Spradley, 1979). Etnografia şiactivitatea socială îşi propun scopuri similare: înţelegereaexperienţei umane aşa cum este ea trăită, simţită şi cunoscutăde participanţii acesteia. Prin urmare, conceptele şiprincipiile etnografiei pot ajuta la înţelegerea mai deplină aproceselor de tip empatic.Preocuparea de bază este mai degrabă înţelegereacadrului de referinţă unic al clientului individual decât acadrului de referinţă a unui grup cultural. Analiza etnograficătinde să aibă acces la lumea conceptuală a clientului/pacientului, în vederea stabilirii de către terapeut a uneicomunicări autentice cu acesta. Dacă teoriile multicul-turaliste accentuează importanţa desluşirii semnificaţiilorculturale, etnografia îşi îndreaptă atenţia şi pe Jimbaf.considerat o cale de descoperire a acestor semnificaţii. Inconformitate cu J. P. Spradley (1979, p. 17), „limbajul nueste doar un mijloc de a comunica despre realitate, ci şi unulde construire a realităţii. Aşadar, limbajul nu reprezintă doarun simplu instrument de transmitere a informaţiei. El46
  46. 46. stabileşte semnificaţiile tacite izvorâte din propria experienţăa clientului. Există o tendinţă a acestuia de a „traduce"propria sa experienţă într-un limbaj care să fie cât mai bineînţeles de terapeutul său. Această tendinţă nu face altcevadecât să distorsioneze realitatea culturală a pacientului. Prinurmare, metodele de cercetare etnografică în activitateasocială accentuează ideea încurajării pacientului în a-şi spunepoveştile „cu propriile sale cuvinte", în vederea desluşiriivorbirii sale „netraduse" (S. P. Sells şi N. Newfield, 1997).Etnografii utilizează strategiile reafirmării şi încorpo-rării frazelor-cheie şi termenilor utilizaţi de pacient, încontrast cu tehnicile tradiţionale ale reformulării şi resemni-ficării. Conform lui J. W. Green (1995, apud J. Clark, 2001),riscul inerent al reformulării este acela ca limbajulterapeutului să deformeze semnificaţiile conferite de pacientunei anumite situaţii.Ca o concluzie, teoriile tradiţionale ale empatiei nuacordă atenţie contextului sociopolitic în care se desfăşoarădiscuţia dintre cei doi parteneri ai relaţiei terapeutice.T. Keefe (1979) este unul dintre puţinii teoreticieni aiempatiei care accentuează ideea capacităţii terapeutului de aempatiza nu doar cu „psihodinamica" pacientului, ci şi cu„dinamica puterii şi opresiunii". Nu trebuie ignorat faptul căexperienţa puterii şi opresiunii modelează percepţiile,sentimentele şi comportamentele indivizilor. Interviurile auloc într-un context sociopolitic de distribuţie inegală a puteriibazată pe rasă, clasă, sex.Aceasta perspectivă etnografică interpretativă îşi concen-trează atenţia nu atât pe identificarea componenteloreiripatiei, cât pe „experienţa trăită" a empatiei şi pe proce-sele prin care terapeutul şi pacientul discută cu privire lamţelegerea lor mutuală şi reciprocă de-a lungul şedinţei deterapie. ]Ju atât abilitatea empatică a terapeutului estenecesară, cât utilizarea unor tehnici de dialog şi reflecţie47
  47. 47. menite să adâncească înţelegerea reciprocă a partenerilorde relaţie.In contextul diversificat şi globalizat al practiciiactivităţii sociale, capacitatea de a empatiza cu alte persoaneşi perspective poate deveni unul dintre cele mai importanteaspecte ale practicii competenţei culturale.SintezăRealizând o sinteză cu privire la tendinţele moderne înabordarea empatiei, vom prezenta, în tabelul de mai jos.principalele trăsături menite să reconceptualizeze empatia îndomeniul psihoterapie! actuale.Empatia tradiţională Empatia reconceptualizată! - realitatea pacientului conside-rată ca fiind cognoscibilă;- acordarea terapeutului la senti-mentele de bază ale pacien-tului;- orientată pe persoană;- poziţia de expert a terapeutului;- privilegierea înţelegerii de cătreterapeut a ceea ce îi comunicăpacientul;- implicarea empatică a terapeu-tului în procesul psihotera-peutic;- unidirecţionată-deductivă.-înţelegerea terapeutului văzutăca fiind parţială şi supusă gre-! şelii;j - acordarea terapeutului la limba-jul şi la semnificaţiile conferitede pacient;- orientată pe context (cultu-ral / sociopolitic);- poziţia de persoană care învaţă aterapeutului;-privilegierea înţelegerii de cătrepacient a ceea ce îi comunicăterapeutul;- implicarea empatică atât aterapeutului, cât şi a pacientuluiîn procesul psihoterapeutic;- mutuală şi reciprocă-inductivă.48
  48. 48. Capitolul 3MODALITĂŢI DE ANTRENAREADISPONIBILITĂŢILORDECOMUNICAREALEVIITORILORPSIHOTERAPEUTIl. Manifestarea respectului,căldurii, autenticităţiiAceste caracteristici ale relaţiei terapeutice capătă oimportantă deosebită în contextul psihoterapie! actuale. Celetrei orientări psihoterapeutice majore (dinamică, compor-tamentală şi experienţială) au lansat diverse puncte de vederecu privire la caracteristicile menţionate.Astfel, psihoterapiile dinamice accentuează faptul căterapeutul trebuie să manifeste un respect profund faţă depacientul său. Neutralitatea şi obiectivitatea analistului suntforţe dominante în relaţie, mulţi autori considerând„căldura" terapeutului drept trăsătură care interferează cuevoluţia transferului în psihanaliză. Ca regulă generală,psihanaliza clasică nu încurajează spontaneitatea tera-peutului, împărtăşirea gândurilor şi sentimentelor sale ori alteexpresii ale autenticităţii în relaţia cu pacientul său. Mairecent, în psihoterapiile analitice de scurtă durată se pune unaccent tot mai mare pe interacţiunea terapeut-pacient, îndetrimentul analizei propriu-zise, renunţându-se la regula„défier" a neutralităţii analistului.In psihoterapiile de orientare strict comportamentală.psihoterapeutu! abordează pacientul într-o manieră auto-r|tară. In calitate de expert, acesta îi stabileşte pacientuluiProgramele de recuperare orientate în direcţia reducerii sim-Ptornelor. Distanţa interpersonală fiind mare, autenticitateaterapeutului nu prezintă o problemă, iar căldura este mascată49
  49. 49. de statutul său de expert, în contextul actual al psihoterapie!cognitiv-comportamentale diminuează progresiv asimetriarelaţiei terapeut-pacient, iar celor trei caracteristici li seacordă atenţia cuvenită.Psihoterapiile experieniiale înlătură neutralitatea, obiec-tivitatea şi masca profesională a terapeutului. Psihoterapeutulîşi începe demersul abordând clientul aşa cum este el în aceimoment şi caută să-1 ajute să-şi dezvolte disponibilităţilelatente autocurative. Preconcepţiile şi ipotezele cu privire laclient sunt înlăturate, terapeutul respectă în mod realindividualitatea acestuia, situaţie care antrenează un nivelridicat de căldură şi autenticitate din partea terapeutului.Se observă faptul că cele trei şcoli terapeutice adoptapoziţii diferite cu privire la manifestarea căldurii şiautenticităţii terapeutului. Ca regulă generală, respectul faţa-de pacient este prioritar, fiind stipulat, de altfel, în coduldeontologic al psihoterapeutului. De subliniat este ideea cămanifestarea respectului, căldurii şi autenticităţii necesită înprimul rând un anumit nivel de maturizare psihologica aterapeutului. De aceea, unii terapeuţi începători pot întâm-pina dificultăţi în privinţa satisfacerii acestor dimensiuni alerelaţiei terapeutice.RespectulImplică împărţirea puterii în relaţie şi facilitează colabo-rarea activă dintre cei doi protagonişti ai relaţiei. Respectulmanifestat de terapeut faţă de pacient implică două trăsăturide bază şi anume: 1) dreptul pacientului de a gândi, a simţi şiacţiona în felul său unic şi personal; 2) mesajul clar exprima!de terapeut că schimbarea este posibilă şi că stă în puterea lin(a pacientului) să accelereze această schimbare.J. M. Lewis (1978, apud R. Carkhuff. 1969) nota cu mul!timp în urmă că respectul este mai degrabă comunicat ckterapeut prin gradul de atenţie şi tonalităţile vocale adoptate50
  50. 50. în timpul discuţiei sale cu pacientul decât prin cuvinteleexprimate. Cu toate acestea, oferim spre exemplificare câtevaexpresii verbale care denotă lipsă de respect, precum şi ideeacă înţelegerea de către terapeut a problematicii pacientuluisău este cu mult superioară acestuia din urmă: „Este posibil.dar problema de bază constă în inabilitalea ta de a fidirect.", ..Foarte bine, dar ştim că anxietatea ta creste înaceastă situaţie.", „Ceea ce spui este interesant, dar nu credea este relevant în momentul defaţă. "Următoarele expresii ar putea să denote o abordare cola-borativă a pacientului: „înţeleg modul în care vezi lucrurile.îţi mai vin în minte şi alte moduri de a privi aceastăsituaţie? "; ..Mă întreb dacă vrei să iei în considerare şiaceastă posibilitate? "; ,,Putem privi situaţia ta din ambeleCă/duraAspect controversat al procesului psihoterapeutic,această caracteristică se referă la situaţia în care terapeutul artrebui sau nu să comunice în mod direct ..căldură în relaţiacu pacientul. Majoritatea specialiştilor consideră că tera-peutul trebuie să fie preocupat şi interesat în mod real deproblematica pacientului, dar nu s-a ajuns la un consens înprivinţa comunicării de către terapeut a acestei caracteristici.In anul 1973, H. H. Strupp a construit o scală bipolară înpinci puncte care se referă la climatul terapeutic propriu-zis.In punctul de mijloc al acestei scalei se situează neutra-litatea, atitudinea terapeutului fiind obiectivă şi orientatăspre sarcină. La una din extremităţi se situează neutralitateaabsolută care neagă orice urmă de bunătate şi toleranţă, iarla cealaltă se situează căldura, atitudinea terapeutului fiindunade acceptare şi înţelegere, în acest ultim caz. mesajul pecareterapeutul îl comunică pacientului este de genul: ..îmiPace de tineV Unii autori consideră că această allrmatie
  51. 51. implică, de asemenea, dorinţa terapeutului de a fi la rândulsău plăcut şi acceptat de pacient. In aceşti termeni, călduraimplică atât o atitudine pozitivă a terapeutului faţă de paci-ent, cât şi o invitaţie a pacientului de a-şi accepta terapeutul.Această intruziune a dorinţelor terapeutului în relaţie ar puteasă aibă implicaţii negative asuora demersului terapeutic.Considerăm că o asemenea situaţie se constată doaratunci când terapeutul îşi „foloseşte" pacientul drept sursă asatisfacerii propriilor sale nevoi şi curiozităţi. De altfel, ca înorice relaţie interumană, atât pacientul, cât şi terapeutul suntpreocupaţi de modul în care sunt priviţi unul de către celălalt.Sarcina terapeutului nu este aceea de a-şi nega prezenţaşi satisfacerea propriilor nevoi de a fi plăcut şi acceptat,cât cea de a fi conştient de impactul acestora asupra relaţieişi de modul în care pot interfera cu scopurile prioritareale terapiei.Abilitatea empatică a psihoterapeutului de a se plasa înlocul celuilalt va atrage după sine o atitudine de acceptare decătre terapeut a pacientului său şi, în cele din urmă, o„încălzire" a relaţiei.Autenticitateaîn mod incontestabil, detaşarea terapeutului faţă depacient îi permite acestuia să evalueze în mod corect nivelulde funcţionare a Ego-ului pacientului, să sesizeze schim-bările apărute în derularea terapiei şi să aprecieze naturainteracţiunii terapeut-pacient. Din păcate, deprinderile decomunicare empatică nu sunt incluse în programele deeducaţie ale viitorilor terapeuţi, detaşarea apărând de celemai multe ori drept singurul mod prin care aceştia învaţă sase relaţioneze cu pacienţii lor. Masca profesională, atitudineadistantă şi rece pot servi de multe ori drept un mijloc princare terapeutul se apără împotriva „deschiderii" sale înrelaţie, caracteristică direct implicată în procesul empatic-52
  52. 52. prin această atitudine, terapeutul îl invită pe pacient să secomporte în acelaşi mod. reducându-se progresiv posibi-litatea producerii unor „momente" empatice de-a lunguldesfăşurării terapiei. Pentru a se complica şi rnai multlucrurile, răspunsurile „reci" şi distante ale pacientului pot fietichetate drept patologice de către terapeut şi nu ca nişterăspunsuri fireşti la semnalele pe care pacientul le primeştedin partea terapeutului său.Problema autenticităţii terapeutului este viguros dez-bătută în psihoterapie, în acest sens, psihanaliza are regulistricte. Dacă psihanalistul nu reacţionează la ceea ce spunepacientul, se deschide calea dezvoltării transferului, iar rezol-varea nevrozei de transfer este cea care va permite restruc-turarea personalităţii pacientului. Cu excepţia orientăriiexperienţiale, există puţine iniţiative cu privire la încurajareaexprimării autenticităţii terapeutului în relaţie.Dezbătând funcţia empatiei în psihoterapie şi consi-derând că autenticitatea se implică în acest proces, aceastăcaracteristică a terapeutului ar trebui reevaluată. Semnalămpericolul manifestării spontaneităţii terapeutului doar însituaţia în care răspunsurile acestuia au mai mult de-a face cusituaţii de viaţă care se situează în afara contextului tera-peutic. In rest, capacitatea terapeutului de a se comportadeschis şi onest în relaţia sa cu pacientul ar putea reprezentao premisă a stabilirii unei comunicări de tip empatic între ceidoi parteneri.2. Manifestarea autodezvăluiriiNici un alt aspect al psihoterapiei nu provoacă atât demulte controverse printre terapeuţi cum este manifestareaautodezvăluirii în relaţie. După R. R. Greenson (1972), atâtspontaneitatea terapeutului în oferirea de răspunsuri cu53
  53. 53. privire la situaţia reală a pacientului, cât şi o clară cunoaşterea erorilor sale tehnice, constituie forme de manifestare aautodezvăluirii (..self-disclosure}. Adeseori, transparenţa pecare o presupune autodezvăluirea a fost confundată cuautenticitatea. Este însă evident că un terapeut poate să secomporte într-o manieră naturală şi autentică, dar fără a-şiexprima în mod direct şi explicit gândurile şi sentimentele.După D. Ş. Săucan (1999. p. 26-27). ,.autodezvăluireaeste un tip de comunicare, o transmitere de informaţii despregândurile, sentimentele şi comportamentul unei persoane".Autodezvăluirea se referă la relevarea de informaţii careaparţin self-ului nostru ascuns şi presupune cu necesitateprezenţa celuilalt, fiind vorba despre un act interpersonal.Printre beneficiile autodezvăluirii se numără o mai bunăcunoaştere de sine. Prin urmare, putem câştiga o nouă şi maiprofundă perspectivă despre noi înşine prin autodezvăluireaîn faţa unei alte persoane. De asemenea, dobândim o maimarc eficienţă în comunicare, în sensul că înţelegem maibine mesajele celorlaţi în măsura în care aceştia ni seautodezvăluie. Nu în ultimul rând, prin autodezvăluire seobţine o mai mare profunzime relaţională. Prin autode/-văluire. mărturisim celorlalţi că avem încredere în ei, iaraceştia la rândul lor ni se autodezvăluie. luând naştere orelaţie semnificativă şi onestă. Există situaţii în care putem sătransmitem informaţie despre noi înşine cu scopul de aîncuraja pe celălalt să facă la fel.Fireşte, cantitatea şi calitatea autodezvăluirii trebuie săfie potrivite cu situaţia relaţională. De obicei, este consi-derată o greşeală împărtăşirea unei informaţii consistenteprea devreme, procesul de autodezvăluire într-o relaţietrebuind să se realizeze în mod gradat. In afara uneimoderaţii în ceea ce priveşte cantitatea, autodezvăluirea artrebui să constea în informaţie pozitivă şi mai puţin în detaliinegative (D. Ş. Săucan, 1999). De asemenea, este mult mai54
  54. 54. constructiv ca autodezvăluirea să fie focalizată pe prezentulrelaţiei „aici şi acum" decât pe „acolo şi atunci". Desigur,poate fi relevant să fie adus în discuţie trecutul, dar numaidacă are vreo legătură cu ceea ce se petrece în prezent.Claritatea şi comprehensibilitatea în autodezvăluire suntprimordiale. Atunci când ne „deschidem" în faţa parteneruluinostru de relaţie, exprimarea gândurilor şi sentimentelortrebuie să fie realizată într-o manieră cât mai explicită.întrebarea se pune nu dacă terapeutul ar trebui să seexprime pe el însuşi, cât în ce condiţii şi cu ce pacienţiar putea terapeutul să se autodez>ăluie în relaţie. Răspunsul laaceastă întrebare ar putea include mai multe variabileşi anume: natura obiectivelor psihoterapeutice, natura autodez-văluirii şi contextul în care autodezvăluirea se poate manifesta.2.1. Natura obiectivelor psihoterapeuticeCu mult timp în urmă. M. F. Weiner (1977) a divizatpsihoterapia în trei mari categorii: represivă, ego-suportivă şievocativă, considerând că terapia ego-suportivă necesităautodezvăluire din partea terapeutului. Mecanismul de bazăal acestui tip de terapie este feedback-ul, pacienţii fiindîncurajaţi să-şi asume responsabilitatea propriilor lor gândurişi sentimente, mai degrabă decât să-şi direcţioneze atenţiaasupra dezvoltării transferului. In contrast, terapia evocativăse bazează pe interpretare şi implică o creştere a neutralităţiiterapeutului. In terapia represivă, terapeutul este atât dePreocupat de dispariţia comportamentului simptomatic alpacientului încât feedback-urile de natură interpersonală suntcomplet ignorate.2.2. Natura autodezvăluiriin general, reputaţia profesională a terapeutului, moduleamenajare a cabinetului, îmbrăcămintea, înfăţişarea55
  55. 55. terapeutului etc. pot furniza pacienţilor unele informaţiicu privire ia viaţa personală a terapeutului lor. De altfel.există anumite informaţii generale pe care unii terapeuţi lefurnizează pacienţilor, curn ar fi: vârsta, statutul marital,calitatea de părinte sau alte date personale. Chiar şi laacest nivel superficial de autodezvăluire există diverse opinii.J. M. Lewis (1978) aminteşte cazul a doi psihanalişti caresunt întrebaţi de pacientul lor la primul interviu: ,,Dvs. aveţicopii?". Primul ar fi răpuns: „De ce mă întrebi?" şi a refuzatsă-i dea vreun răspuns. Celălalt ar fi spus: „Da, trei, ... darde ce mă întrebi?". Primul terapeut şi-a apărat poziţia prinindicarea faptului că nu vrea să grăbească stabilirea unuitransfer timpuriu, în timp ce al doilea şi-a exprimat atâtdorinţa stabilirii unei relaţii „reale", cât şi. nelămurirea cuprivire la semnificaţia întrebării.La nivel personal, terapeutul îşi poate dezvălui propriileatitudini, opinii şi valori. Unii autori susţin că pacienţii audreptul de a cunoaşte încă de la începutul terapiei..ideologia" terapeutului lor. Acest tip de autodezvăluireeste dezaprobat de un număr mare de terapeuţi care apreciazăcă informaţiile cerute de pacienţi trebuie urmate de clari-ficarea motivelor pentru care aceştia formulează întrebărilerespective.Un alt nivel al autodezvăluirii implică împărtăşirea decătre terapeut a unor experienţe personale. Acest tip detransparenţă este utilizat îndeosebi în terapia cu adolescenţisau cu tineri adulţi care nu au dobândit o experienţă de viaţăbogată. De pildă, a şti dacă terapeutul a avut anumite temeriîn legătură cu admiterea la facultate poate constitui oinformaţie utilă pentru un tânăr aflat în faţa acestui examen.Un nivel rnai adânc al autodezvăluirii se referă la împăr-tăşirea propriilor sentimente ale terapeutului cu privire lanatura interacţiunii stabilite cu pacientul său. în acest sens.pacientul poate primi unele feedback-uri cu privire la56
  56. 56. impactul pe care îl are asupra altor persoane. Acest tip deintervenţie poate fi util îndeosebi cu pacienţii ale cărorproiecţii asupra altor persoane joacă un rol determinant îndificultăţile actuale cu care se confruntă.2.3. ContextulAnumite variabile pot influenţa decizia terapeutului de ase ,.dezvălui" în diverse situaţii terapeutice. Un contextspecial implică apariţia unui eveniment neobişnuit în viaţapacientului, cum ar fi o pierderea unei fiinţe dragi, în acestcaz, unii terapeuţi prezintă condoleanţe într-un mod simplu şidirect. Un alt context special poate implica un evenimentsemnificativ din viaţa terapeutului (cum ar fi o problemă desănătate sau un deces în familie). Chiar şi în acestecircumstanţe deosebite, există păreri divergente ale terapeu-ţilor cu privire la oferirea din proprie iniţiativă a acestui tipde informaţii.în final, sublinem ideea că autodezvăluirea nu trebuie săse manifeste fără ca terapeutul să nu ia în considerare impac-tul cel mai probabil asupra pacientului său.3. Monitorizarea procesului de interacţiuneterapeutică3.1. Impactul terapeutului asupra relaţieiAbilitatea terapeutului de a recunoaşte impactul asuprainteracţiunii sale cu pacientul necesită un efort constant de-alungul desfăşurării şedinţelor de terapie. El are sarcina de amonitoriza această interacţiune, chiar dacă este un participantactlvnrelaţie. Unii terapeuţi au tendinţa de a minimaliza•i/or/cr" propriei lor personalităţi şi dezvoltă un stil terapeuticQjoţadă ş prost jucat. Iată de ce psihoterapeuţii trebuie să57
  57. 57. parcurgă ei înşişi o terapie intensivă (sau o cură analitică),însuşirea deprinderilor de empatie predictivă îi va determinasă descopere faptul că un anumit gând sau sentiment(anxietate legată de pacient, apariţia unui evenimentneprevăzut în viaţa lor personală etc.) pot duce la o percepţieeronată a pacientului. In plus. căldura, respectul şi auten-ticitatea facilitează procesul de conştientizare a impactuluilor asupra acestei interacţiuni.Un accent deosebit se pune pe comportamentul non-verbal al celor doi parteneri de relaţie. Aprecierea de cătreterapeut a impactului paltermirilor sale de expresivitatefacială (sau a altor mişcări ale corpului) asupra pacientuluisău reprezintă un aspect important. Prin urmare, este dedatoria terapeutului să devină receptiv la modul în care arputea influenţa, într-o manieră inadecvată, interacţiunea sa cupacientul.In general, un terapeut dispune de trei surse constante deînţelegere a modului în care poate deveni eficient în relaţiaterapeutică:1. monitorizează comportamentul verbal şi nonverbal alpacientului şi notează rezistenţele acestuia la schimbare:2. ascultă .jn şoaptă" propriile sale sentimente, gânduri,amintiri care îi apar de-a lungul desfăşurării discuţiei cupacientul;3. meta-monitorizează procesul însuşi de interacţiune.In acest sens, J. M.Lewis (1978) apreciază că putemavea în vedere următoarele aspecte ale interacţiunii terapeut-pacient: cadenţa, profunzimea explorării şi distanţa inter-personală.3.1.1. CadenţaCadenţa se referă la lungimea secvenţelor de vorbire alecelor doi interlocutori. O cadenţă exploratorie este aceea î"58

×