Your SlideShare is downloading. ×
Metod elab lucr stiint s chelcea
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Metod elab lucr stiint s chelcea

530

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
530
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
17
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Septimiu ChelceaMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice
  • 2. Septimiu ChelceaMetodologia elaborăriiunei lucrări ştiinţificeBucureşti, 2003comunicare.ro
  • 3. Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin edituriicomunicare.roSNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“Strada Povernei 6–8, BucureştiTel./fax: (021) 313 5895E-mail: editura@comunicare.rowww.comunicare.rowww.editura.comunicare.roCuprinsLista tabelelor / 9Lista figurilor / 11Mulţumiri / 13Prefaţă la ediţia a II-a / 15Cuvânt înainte / 17CAPITOLUL 1Întrebări, răspunsuri posibile şi un imperativ / 19Despre calitatea cercetării / 19„Stilul este ştiinţa însăşi“ / 23Câteva întrebări necesare / 25O formulă acceptabilă / 34Să nu plagiezi! / 36Despre stil şi stilul ştiinţific / 41Ce titlu punem? / 58CAPITOLUL 2Norme de redactare / 69Rezumatul / 71Introducerea / 72Literatura consultată / 73Descrierea design-ului cercetării / 88Analiza datelor / 89Discutarea datelor / 109Concluziile / 112Corectura / 114CAPITOLUL 3Capcanele punctuaţiei / 117Punctul / 117Virgula / 120
  • 4. Studenţilor mei de ieri, de azi,poate şi de mâinePunct şi virgulă / 122Două puncte / 123Semnele citării / 124Parantezele / 126Linia de pauză, linia oblică şi cratima / 128Alte semne de punctuaţie / 130CAPITOLUL 4Finisarea lucrării / 133Hârtia şi litera / 133Oglinda paginii / 135Cum se numerotează paginile / 138Întocmirea listei tabelelor şi figurilor / 139Mulţumiri, anexe, glosar, note / 140Redactarea listei bibliografice, a indexului şi a cuprinsului / 143Anexa A Prezentarea unei disertaţii / 153Anexa B Expresii şi locuţiuni în limba latină / 155Bibliografie / 179Index de nume / 187Index de teme / 193
  • 5. Lista tabelelorTabelul 1. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x)deasupra coloanelor şi variabila dependentă (y) la începutulrândurilor (p. 92)Tabelul 2. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) laînceputul rândurilor şi variabila dependentă (y) deasupracoloanelor (p. 93)Tabelul 3. Nivelul de şcolaritate, în funcţie de apartenenţa la gen(N = 1171) (p. 94)Tabelul 4. Atitudinea faţă de muncă, în funcţie de pregătireaprofesională şi de apartenenţa la gen (N = 2150) (p. 95)Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9) (p. 96)Tabelul 6. Evaluarea relaţiilor intragrupale (p. 96)Tabelul 7. Autoaprecierea onestităţii în comparaţie cu membriigrupului (p. 97)Tabelul 8. Lectura revistelor literare (p. 97)Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare (după Ferréol şi Flageul,1996/1998, 61) (p. 111)Tabelul 10. Abrevierea indicaţiilor bibliografice frecvente (p. 118)
  • 6. Lista figurilorFig. 1. Grilă pentru evaluarea cercetărilor socioumane (p. 22)Fig. 2. Poligonul frecvenţelor (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 13) (p. 102)Fig. 3. Histogramă în plan (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 29) (p. 103)Fig. 4. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 29) (p. 104)Fig. 5. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 13, şi Barometrul de opinie publică. RepublicaMoldova, noiembrie 2002, 8) (p. 104)Fig. 6. Cerc de structură în plan (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 29) (p. 105)Fig. 7. Cerc de structură în spaţiu (după Barometrul de opiniepublică, octombrie 2002, 29) (p. 106)Fig. 8. Grafice figurative (după Prisma, 1979, 8, 7) (p. 107)
  • 7. MulţumiriLa elaborarea acestui ghid de redactare am primit ajutor din parteamai multor instituţii şi persoane, faţă de care îmi exprim recu-noştinţa.Programele doctorale şi de mobilitate universitară, coordonate deprofesorii Ilie Bădescu, Maria Voinea şi Elena Zamfir de laUniversitatea din Bucureşti, mi-au oferit prilejul de a mă documentaîn bibliotecile unor universităţi prestigioase din SUA (UniversitateaColumbia şi Universitatea Tiffin), Marea Britanie (UniversitateaPolitehnică Anglia, Cambridge) şi Suedia (Universitatea din Umea).Gratias vobis ago!Apariţia lucrării nu ar fi fost posibilă fără sprijinul moral şilogistic din partea conducerii Facultăţii de Comunicare şi RelaţiiPublice „David Ogilvy“ din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Poli-tice şi Administrative. Profesorii Cornel Codiţă, Grigore Georgiu şiDumitru Iacob de la SNSPA au avut bunăvoinţa de a citi manu-scrisul. Nae Georgescu, profesor la Universitatea „Hyperion“, arevizuit termenii şi expresiile în limba latină. Le mulţumesc pentrucolegialitatea lor generoasă.The last, but not least, le mulţumesc domnului prof. univ. dr.Paul Dobrescu, Decanul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice„David Ogilvy“, şi domnului Alin Zăinescu, directorul economic alEditurii Comunicare.ro, pentru apariţia în timp util a celor două ediţiiale acestui ghid de redactare în domeniul ştiinţelor socioumane.
  • 8. Prefaţă la ediţia a II-aÎn urmă nu cu mult timp – aş fi de-a dreptul pedant să vă spun că eraspre sfârşitul lui decembrie anul trecut, într-o zi de miercuri dupăorele de curs, adică la 1405– un student m-a întrebat la ce librărie armai putea găsi Cum să redactăm… „Nu cred să mai fie la vânzare“ –i-am spus –, adăugând: „O carte bună se epuizează rapid, dacă estetipărită într-un tiraj mic“! A „zâmbit a râde“, fapt ce m-a făcut să-irecomand o lectură inteligentă: Come si fa una tesi di laurea deUmberto Eco (1977), tradusă în douăsprezece ţări, din Portugalia(1980) până în Federaţia Rusă (2001). Versiunea în limba română aapărut în anul 2000. A mai trecut un timp şi am fost din nou oprit deacelaşi student. „Totuşi, am nevoie de Îndrumarul dv.“. Mă întreb şiacum cu ce l-ar fi putut ajuta mai mult Cum să… decât Come sifa…? Nu am găsit alt răspuns „mai plin de modestie“ decât acela călucrările sunt complementare: profesorul de semiotică al Universi-tăţii din Bologna, distins cu titlul de Doctor Honoris Causa dedouăzecişinouă de universităţi din întreaga lume, le arată studenţilorcum să conceapă o teză de licenţă, iar Septimiu Chelcea cum săprezinte ce au conceput, cum să pună în pagină gândul lor. Aşa s-anăscut ideea unei noi ediţii a ghidului de redactare în domeniulştiinţelor socioumane.Actuala ediţie nu are trufia de a fi „nerevăzută“, dimpotrivă. Amcăutat să elimin erorile ce au învins vigilenţa sau ştiinţa autorului ladata publicării primei ediţii, graba sau păcatul „conştiinţei aţipite“.Am completat vechiul text cu mai multe exemple, rezultate dinlecturi recente şi din analiza lucrărilor de licenţă aflate la bibliotecaFacultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială de la Universitatea din
  • 9. Septimiu Chelcea16Bucureşti sau susţinute la Facultatea de Comunicare şi RelaţiiPublice „David Ogilvy“. M-am călăuzit după dictonul Amicus Plato,sed magis amica veritas când am pus în discuţie unele texte alecolegilor de breaslă. Îi asigur de bunele mele sentimente. Cu bunăştiinţă, am folosit frecvent expresii în limba latină. Dacă amexagerat, ceea ce nu cred, să se ia în consideraţie scopul didactic allucrării. Am confruntat textul primei ediţii cu recomandările dinGuide de preséntation d’un raport de recherche întocmit de Marc A.Provost, Alain Michel, Yvan Leroux şi Yvan Lussier (1993/1997).Subcapitolul despre evitarea plagiatului, ca şi cel referitor lareprezentarea grafică a datelor din cercetările cantitative, sunt pentruprima dată publicate în această ediţie. Am dat deoparte din vechiultext ce mi s-a părut acum a fi de prisos. A rezultat, sper, o unealtăintelectuală mai ascuţită.Septimiu Chelcea15 ianuarie 2003Dorinţa de aprobare este, probabil, instinctul celmai profund al omului civilizat.W. Somerset Maugham (1919)Cuvânt înainteAcest „ghid de redactare“ se adresează celor care nu au voie să seabată cu nimic de la scrierea corectă a lucrărilor lor: studenţi, docto-ranzi, tineri cercetători, în general, celor din domeniul ştiinţelorsocioumane, în special. Savantul spaniol Santiago Ramón y Cajal(1852–1934), adresându-se cercetătorilor începători, le atrăgeaatenţia „să nu uite că dreptul de a greşi se tolerează numai celorconsacraţi!“ (1897/1967, 153).Cuvântul „redactare“ (lat. redactum) are în limba română unînţeles dublu: a formula în scris un act oficial, o scrisoare etc. şi apregăti pentru multiplicare un manuscris. În cele ce urmează am învedere ambele semnificaţii ale termenului. Mă voi referi la „cum“ şimai puţin la „ce“ scriem, deşi sunt convins, împreună cu NicolasBoileau-Despréaux (1636–1711), că „ceea ce concepi bine se enunţăîn mod clar şi cuvintele pentru a le exprima îţi vin cu uşurinţă“. Pede altă parte, ştiu că formele semnifică şi că „orice lucru îşidobândeşte unitatea prin forma sa şi îşi manifestă coeziunea internătot în forma pe care o are“ (Sendrail, 1967/1983, 15). Într-un anumesens, forma dat esse rei.De-a lungul activităţii mele didactice universitare am constatat căpuţini sunt studenţii şi chiar doctoranzii care reuşesc să-şi redactezecorect lucrările. Nu i-a învăţat nimeni sau nu au dat importanţăacestui „detaliu“. Nu ascund că am întâlnit şi profesori care nuacordă atenţia cuvenită scrisului lor. Recunosc, pe de altă parte, că înceea ce am publicat se întâlnesc unele din greşelile pe care acum ledenunţ.
  • 10. Septimiu Chelcea18În mediile academice din străinătate apar cu ritmicitate lucrăridespre redactare: Lee Cuba şi John Cocking, 1997; J. Giltrow, 1995;Chris Hart, 1989; Christine A. Hult, 1996; E.M. Phillips şi D. Pugh,1994 – ca să mă opresc doar la cele mai recente. Există, de altfel, şimanuale de publicare ce se retipăresc periodic de către asociaţiileprofesionale academice, de exemplu, Publication Manual of theAmerican Psychological Association (1994), aflat la a patra ediţie.Acest manual, pe care l-am folosit intensiv, face trimitere la peste osută de lucrări consacrate problemei redactării lucrărilor ştiinţifice.În limba română, deşi s-au publicat câteva cărţi privind stilullucrărilor ştiinţifice (vezi Gherghel, 1996, 11-14), nu există – cu osingură excepţie, dar notabilă (Ferréol şi Flageul, 1996/1998) – un„ghid practic“ pentru redactarea unui raport de cercetare sau a uneidisertaţii în domeniul ştiinţelor socioumane.Sper ca studenţii mei de azi şi de ieri, poate şi de mâine, să gă-sească în Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor socioumane unghid util pentru activitatea lor ştiinţifică.Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea13 iunie 2000Capitolul 1Întrebări, răspunsuri posibileşi un imperativNici întrebările nu sunt toate câte s-ar putea formula în legătură cuactivitatea de cercetare ştiinţifică, nici răspunsurile pe care le schiţeznu sunt indubitabile. Singurul lucru mai presus de orice discuţierămâne imperativul: Să nu plagiezi!Despre calitatea cercetăriiÎnainte de a pregăti manuscrisul pentru publicare sau pentru a fiprezentat comisiei pentru examenul de licenţă sau de doctorat, artrebui să ne punem singuri câteva întrebări în legătură cu calitateacercetării tocmai încheiate. În Publication Manual (1994, 3-4) suntreluate şi generalizate întrebările formulate de K.M. Bartol laconferinţa Asociaţiei Americane de Psihologie (Los Angeles, 1981):• Este problema cercetată semnificativă?• Abordarea este originală?• Sunt instrumentele de investigare satisfăcător de reliabile(fidele) şi de solide?• Este măsurarea strâns legată de variabilele vizate în cer-cetare?
  • 11. Septimiu Chelcea20• Se testează în investigaţie pe deplin şi fără ambiguitate ipo-tezele enunţate?• Este populaţia investigată reprezentativă pentru populaţia lacare se face generalizarea?• Respectă cercetarea standardele etice?• Este cercetarea într-un stadiu suficient de avansat încât să jus-tifice publicarea rezultatelor?S-ar mai putea formula, desigur, şi alte întrebări:• Au aplicativitate rezultatele cercetării?• Publicarea raportului de cercetare (a studiului) are un impactsocial dezirabil?Pentru a evalua cât mai obiectiv propriile studii, ca şi cercetărilealtora, am imaginat un model aplicabil abordărilor experimentale(Chelcea, 1982, 207), dar care poate fi extins la oricare altă moda-litate de investigare a vieţii sociale (Figura 1).Noutatea temei, ineditul tehnicilor, procedeelor şi instrumentelorde investigare utilizate, ca şi originalitatea concluziilor au fostconsiderate variabile cu doar două valori (absenţă sau prezenţă: zerosau unu). Sigur, originalitatea poate fi înţeleasă şi evaluată diferit,după cum ne raportăm la cunoaştere, în general, sau la nivelulcunoştinţelor dintr-o comunitate ştiinţifică distinctă, cea a socio-logilor din România, de exemplu. A cerceta stima de sine implicitănu mai reprezintă o noutate pe plan mondial: A.G. Greenwald şiM.R. Banaji au definit-o deja ca „efect introspectiv neidentificat (sauinexact identificat) al atitudinii self-ului faţă de evaluarea obiectelorasociate şi disociate lui“ (1995, 11). Abordarea acestei teme de cătrepsihosociologii din România ar constitui o noutate, ar lărgi ariacercetărilor din domeniu.E.M. Phillips şi D. Pugh (1994), citaţi de Chris Hart (1998, 24),identifică nu mai puţin de nouă moduri diferite de a fi original încercetarea ştiinţifică a vieţii sociale:Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 21• A efectua cercetări empirice (de teren, concrete) pe teme carenu au mai fost niciodată abordate.• A da o interpretare nouă unor idei vechi.• A aduce noi evidenţe pentru problemele deja cunoscute.• A elabora sinteze noi.• A utiliza cunoştinţele acumulate în studierea realităţilor socio-culturale din alte ţări.• A experimenta metode şi tehnici de cercetare în contextesocioculturale diferite.• A realiza cercetări interdisciplinare.• A privi altfel, dintr-o altă perspectivă teoretică, realităţilesocioculturale.• A prezenta cunoştinţele dobândite într-o manieră care nu amai fost încercată.În ceea ce priveşte rigurozitatea metodelor, tehnicilor şi proce-deelor de obţinere şi de prelucrare a datelor, coerenţa demonstraţieişi validitatea concluziilor, credem că există grade de comparaţie.Unele modalităţi de investigare sunt mai valide decât altele; la fel şirezultatele finale. Putem acorda mai multe valori: zero, unu sau doi.În fine, semnificaţia teoretică şi aplicativă a rezultatelor în timp şispaţiu oferă o gamă de valori mai extinsă: zero, unu, doi şi trei – ampresupus noi. Se ajunge la un indice de evaluare a cercetărilor deteren sau experimentale, care ia valori între zero şi zece. Chiar dacămodelul propus operează ierarhizări bazate pe aprecieri individuale,indicele rezultat pare a fi un instrument de evaluare şi autoevaluareutil. Indicele de evaluare al acestui ghid s-ar situa, după autoeva-luarea mea, undeva în zona cifrei şapte. Poate că cititorii vor ajungela un alt indice de evaluare.Este recomandabil ca faţă de propriile scrieri să nu avem îngă-duinţă. Ca profesori, să manifestăm cumpănită indulgenţă faţă deerorile din lucrările scrise ale studenţilor; ca oameni de ştiinţă, să fimrespectuoşi faţă de neîmplinirile din lucrările personalităţilorştiinţifice consacrate. Santiago Ramón y Cajal (1897/1967, 145) ne
  • 12. Septimiu Chelcea22îndemna să facem aprecieri critice, evaluări nu numai cu imparţia-litate, sine ira et studio, dar şi „într-o formă politicoasă, plăcută şichiar măgulitoare“. Să scuzăm cu bunăvoinţă erorile începătorilor şi„să nu atribuim eroarea numaidecât ignoranţei“ (idem, 147). Cândscriu aceste lucruri nu pot să nu-mi reproşez că, dintr-un motiv saualtul, ba chiar fără nici un motiv serios, uneori am nesocotit astfel deprecepte, dar… qui s’excuse s’accuse!OriginalitateaTema 0 – 1 RigurozitateaMetodele 0 – 1 0 – 2Semnificaţia teoreticăşi aplicativăRezultatele 0 – 1 0 – 2 0 – 3 Indicele deevaluareTotal 0 – 3 0 – 4 0 – 3 0 – 10Fig. 1. Grilă pentru evaluarea cercetărilor socioumaneDacă ne-am încredinţat că cercetarea noastră are un indice deevaluare a conţinutului superior mediei, ne punem imediat problemaredactării raportului de cercetare şi ne gândim la găsirea celei maiadecvate modalităţi de „împachetare“ a conţinutului. Arta pache-tului, a ambalării, nu reprezintă o artă minoră. A nu te preocupa deambalaj înseamnă a risca să iroseşti munca anterioară. Dimpotrivă,reuşita împachetării finale poate compensa multe insuficienţe. Existăchiar „specialişti în arta pachetului şi a scrisului, care reuşesc săseducă într-atât, încât prea puţini reuşesc să vadă că în interior nu seaflă, de fapt, nimic (acesta nu este, totuşi, un ideal de urmat)“(Kaufmann, 1996/1998, 285).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 23„Stilul este ştiinţa însăşi“O dată încheiată analiza datelor de cercetare şi realizată interpretarealor, studentul, doctorandul sau cercetătorul ştiinţific se află în faţaunei noi probleme: redactarea raportului de cercetare şi, după caz,pregătirea manuscrisului în vederea predării lui la comisia deexamen sau la o editură. Redactarea raportului face parte din cerce-tarea ştiinţifică însăşi şi respectarea anumitor reguli este obligatorie,întocmai ca respectarea regulilor de formulare a întrebărilor într-unchestionar sau a prescripţiilor privind desfăşurarea observaţiei. Înperimetrul „rigid“ al regulilor de redactare a lucrărilor ştiinţificeexistă un câmp suficient de larg pentru manifestarea personalităţiifiecărui cercetător. „O disciplină se defineşte în mare măsură prinstilul ei, iar stilul sociologiei se defineşte, în parte, prin opoziţia faţăde tot ce ar putea să pară literar“ (Kaufmann, 1996/1998, 290).Aceasta era situaţia în momentul afirmării sociologiei în mediileacademice, ca ştiinţă relativ independentă. Astăzi, distincţia ştiinţă/artănu mai operează atât de drastic. Abordarea calitativă a sociouma-nului este vecină cu reportajul, cu beletristica.După formula lui Georges Louis Leclerc, conte de Buffon(1707–1788), din discursul său de recepţie la Academia Franceză, Lestyle est l’homme même, voi spune şi eu: „Stilul este ştiinţa însăşi“.Marele naturalist francez se referea la operele literare şi depopularizare a ştiinţei (Didier, 1964, 36), dar formula rămâne vala-bilă, în limite rezonabile, şi pentru lucrările ştiinţifice.Sociologia s-a impus pe plan academic, a devenit disciplină uni-versitară, arătând, prin modul de abordare şi de prezentare a feno-menelor societale, că este altceva decât filosofia, istoria sau beletris-tica. Eseismul literar, limbajul aluziv şi abundenţa metaforelor înrapoartele de cercetare, în studiile şi lucrările de sociologie ascundmai degrabă fisuri în demonstrarea cauzalităţii producerii fenome-nelor vag definite decât relevă un talent literar. Se întâlnesc, desigur,şi sociologi, istorici sau antropologi cu har literar, de exemplu, Bro-nislaw Malinowski, Richard Price, Galo Mann sau Carlo Ginzburg –
  • 13. Septimiu Chelcea24menţionaţi de Peter Burke (1992/1999, 153). Psihosociologulfrancez, originar din România, Serge Moscovici, atât de riguros înscrierile ştiinţifice, i-a învins pe profesioniştii literaturii pe propriullor teren – cum aprecia cronicarul ziarului Le Point – când a publicatpovestirea autobiografică sub titlul Cronica anilor risipiţi (1997/1999). Este un caz fericit.Pledând pentru redactarea lucrărilor de sociologie într-un stilştiinţific, nu mă fac nicicum avocatul lipsei de expresivitate, al„ortodoxismului verbal“ sau al „exerciţiului ostentativ al rigoriilexicale“ – păcate denunţate de Jean-Claude Passeron (1991), citatde Jean-Claude Kaufmann (1998, 290). Nu sugerez nici preluareamodelului creat de Baruch Spinoza, în Etica demonstrată dupămetoda geometrică şi împărţită în cinci părţi (1677/1981), sau acelui al lui Joseph Bochenski, din Introducere în logica autorităţii(1974/ 1992). Aceste modele sunt aproape imposibil de egalat.Pe de altă parte, scrierile din domeniul ştiinţelor socioumaneţintesc spre un public cât mai larg, nu se adresează doar cerculuirestrâns al specialiştilor. Ele trebuie să angajeze în dialog nu numai„comunitatea celor competenţi, specialişti şi experţi, ci şi publicullarg, concetăţenii noştri“ (Bellah et al., 1985/1998, 388).Aşa cum un poet când vrea să scrie un sonet ştie că trebuie săplăsmuiască 14 versuri în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi douăterţine cu rimă liberă, ceea ce nu-i limitează puterea de creaţie,originalitatea, tot astfel investigatorii vieţii sociale trebuie sărespecte canoanele redactării rapoartelor de cercetare ştiinţifică. Înepoca postmodernă în care am intrat, în condiţiile înmulţirii abor-dărilor calitative ale socioumanului, graniţele dintre ştiinţă şi artădevin tot mai permeabile. Se vorbeşte din ce în ce mai accentuat de„poetica ştiinţei“, de „construcţia textuală“, de „ficţiunea prezentăriirealităţii“, de „mitul realismului“, susţinându-se că şi oamenii deştiinţă (istorici, sociologi, antropologi etc.) „lucrează la fel de multpe tărâmul ficţiunii ca şi romancierii şi poeţii, cu alte cuvinte, că şi eiproduc «artefacte literare» în concordanţă cu regulile de gen şi destil“ (Burke, 1992/1999, 151). Acest lucru impune şi mai multconştientizarea „convenţiilor literare“ (White, 1966), redactarea„naraţiunilor polifonice“ (Bahtin, 1981) într-un stil ştiinţific.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 25În cele ce urmează, pe baza consultării lucrărilor de specialitate,a experienţei publicistice proprii şi a sfaturilor primite de la profe-sorii mei, propun reflecţiei celor aflaţi în faţa colilor albe aleviitoarei lor lucrări de licenţă, teze de doctorat sau monografii unelerăspunsuri la întrebările pe care şi le pun în mod firesc când începredactarea. Trebuie avute în vedere ambele componente ale oricăruiplan de redactare: „situaţia retorică“ şi „organizarea materialului“.Situaţia retorică este conturată de următoarele elemente: intenţiaautorului, persoana autorului, cititorii potenţiali, conţinutul comuni-cării şi limbajul adecvat (Hult, 1996, 113).Câteva întrebări necesareEste cât se poate de logic să ne întrebăm de la început: „Ce scop areceea ce întreprindem?“ Dacă ne propunem să descriem aprofundat şisistematic un fenomen, adoptăm o strategie diferită de cea impusă deatingerea scopului explicaţiei cauzale. Dacă intenţionăm să neetalăm erudiţia sau cunoştinţele – ceea ce nu mi se pare deloc unpăcat –, vom redacta altfel decât în cazul elaborării unei lucrărimenite să convingă cititorii despre valoarea de adevăr a punctelor devedere avansate.Dar de ce trebuie să facă studenţii o lucrare de licenţă? „Pentrucă aşa prevede Legea învăţământului din 1995, încă în vigoare“ nueste decât un răspuns care ocoleşte sensul profund al întrebării.Umberto Eco (1977/2000, 10) spune: „Licenţa, în feluritele saleforme, se apropie de exerciţiul profesiunii“. Facem, aşadar, lucrareade licenţă la sfârşitul anilor de studii universitare pentru a demonstracât de apţi suntem să desfăşurăm o activitate în domeniul în carene-am pregătit. Lucrează însă absolvenţii noştri în sectoarele munciisociale specifice facultăţilor pe care le-au urmat? O particularitate atranziţiei postcomuniste din România o constituie renunţarea laconcordanţa dintre specializarea universitară şi cerinţele locului de
  • 14. Septimiu Chelcea26muncă. Am întâlnit ingineri constructori care se ocupă cu relaţiilepublice, economişti care fac sondaje de opinie publică, fizicienideveniţi analişti politici, dacă nu chiar „oameni politici“ ş.a.m.d. Cemai rămâne din justificarea dată de nobilul Umberto Eco licenţei înurmă cu un pătrar de veac? Gândindu-ne la realităţile din România,ar fi poate mai aproape de adevăr să spunem că licenţa aproximeazăcalitatea intelectuală şi morală a absolvenţilor. De altfel, cel dintâiprincipiu înscris în Magna Charta a Universităţilor, semat la 18septembrie 1988 la Bologna de către un mare număr de rectori dinUniunea Europeană, stabileşte că universităţile au rolul de a „pro-duce şi transmite cultura prin intermediul cercetării şi învăţămân-tului“. Acelor studenţi care acceptă acest rost al lucrării de licenţă(de transmitere a culturii prin cercetare) le ofer ghidul de redactare.Lor, ca şi celor care doresc să obţină o „super-licenţă“ prin doctorat,dovadă meritată a erudiţiei lor.O primă întrebare pe care trebuie să şi-o pună cei ce s-au decis săfacă o disertaţie este „Ce temă să alegem?“ Întrebarea este valabilăşi pentru licenţiaţii care vor să se afirme în câmpul lor de cunoaştere.Alegerea „topicii disertaţiei“, a subiectului ei, a temei de cercetareeste dictată în primul rând de interesul de cunoaştere al fiecăruia.„Ce te interesează mai mult din domeniul psihosociologiei?“ îiîntreb pe cei care îmi propun să le fiu conducător ştiinţific. Dacă îmirăspund „Ce credeţi dv.“, mă gândesc mult dacă să accept sau nu săle fiu „instructor de zbor“ (Umberto Eco îi consideră „cobai“ peprofesorii care îndrumă disertaţiile – şi nu exagerează deloc!). Ceimai mulţi studenţi sau candidaţi la studiile doctorale au interese decunoaştere bine conturate. Cum şi le-au format este greu de ştiut. Şinici nu încerc să aflu. Cred totuşi că biografia reprezintă cheia. Maitoate temele mele de studiu au pornit de la experienţa trăită:adaptarea socială, comportamentul prosocial, manipularea, memoriasocială ş.a.Dincolo de subiectivitate, există criterii relativ obiective în ale-gerea temelor de cercetare. Bert Useem (1997) le enumeră: „proba-bilitatea de a fi realizată“ (engl. tractability), „probabilitatea de a fiacceptată în departament“ (engl. resonance with organizationalMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 27culture), „probabilitatea de a învăţa metodologii noi“, „contribuţia ladezvoltarea cunoaşterii“ şi „facilitarea găsirii unui loc de muncă“.Profesorul de sociologie de la University of New Mexico (SUA),subliniind că nu toate criteriile sunt la fel de importante, consideră căprobabilitatea de realizare ocupă primul loc şi contribuţia ştiinţificălocul al doilea. Învăţarea unor metodologii şi probabilitatea de a fiacceptată în departamentul (facultatea) din care faci parte au un rolmai redus. Pe ultimul loc în alegerea temei de cercetare sau a diser-taţiei ar trebui să se afle găsirea unui job (Useem, 1997, 215). Aş fiun Don Quijote dacă le-aş cere studenţilor mei să adopte tale qualeierarhizarea criteriilor propusă de Bert Useem. În condiţiile de azidin România îmi pare mai realistă următoarea ordonare a criteriilor:1) probabilitatea de a fi realizată în timp util; 2) aportul ştiinţificprobabil; 3) sporirea şanselor de a găsi un job; 4) probabilitatea de afi acceptată departamental; 5) învăţarea unor noi metodologii. Şi aşmai adăuga un criteriu: efortul intelectual, care se include doarparţial în probabilitatea de a fi realizată. O temă este realizabilă cumai mult sau mai puţin efort intelectual, uneori cu un efort chinuitor,nu numai intelectual, dar şi psihic, fizic şi material. Cândva, ampropus o formulă matematică pentru stabilirea ordinii priorităţilor înactivităţile de muncă (Chelcea şi Chelcea, 1977, 72). Nu ar fi deprisos să ponderăm criteriile în alegerea temei disertaţiilor şi săcalculăm un „indice al topicii“ (IT). Îmi place îndemnul fizicianuluigerman Max Planck (1858–1947) de „a măsura tot ce este măsurabilşi de a face măsurabil ceea ce nu este încă astfel“.La calcularea IT-ului, probabilitatea de a fi realizată intervine cuponderea cea mai mare, pentru că – nu-i aşa?! –, oricât de importantăar fi tema disertaţiei, dacă nu este finalizată înaintea datei de susţi-nere nu îşi atinge raţiunea de a fi. Într-un mod asemănător se în-tâmplă lucrurile şi cu subiectele monografiilor. O cercetare cu tema„Pregătirea aderării României la NATO“ care s-ar încheia după ceacest act se va fi înfăptuit nu mai înseamnă foarte mult. Are doarvaloare de document istoric, nu poate contribui în nici un fel la acce-lerarea procesului integrării. Aşa stând lucrurile, având în vedere şi„dorinţa de aprobare“ – despre care scriitorul englez W. Somerset
  • 15. Septimiu Chelcea28Maugham (1919/1996) spunea că „este, probabil, instinctul cel maiprofund al omului civilizat“ –, să chibzuim atent ce temă abordăm.Ca şi Ulise, fiecare îşi are arcul său… Să ne decidem dacă facem o„disertaţie de cercetare“ sau o „disertaţie de compilaţie“. UmbertoEco (1977/2000, 11) are dreptate când apreciază că ambele tipuri deteze sunt acceptabile, dar că „o teză de cercetare este totdeauna mailungă, mai obositoare şi cu mai mare implicare; o teză de compilaţiepoate fi şi lungă şi obositoare (există lucrări de compilaţie care aunecesitat ani şi ani), dar de obicei poate fi făcută în cel mai scurttimp şi cu cel mai mic risc“.Tezele de doctorat sunt obligatoriu disertaţii de cercetare, ele –cel puţin teoretic, dacă nu şi în fapt – lărgesc cunoaşterea, au o pro-nunţată notă de originalitate. Lucrărilor de licenţă nu li se pretindeneapărat acest lucru; ele pot consta foarte bine într-o lectură critică aliteraturii de specialitate şi o expunere coerentă a raporturilor dintrediferitele teorii sau puncte de vedere ale autorilor consacraţi. Însociologie, o disertaţie de cercetare presupune desfăşurarea uneiinvestigaţii de teren. Chiar lucrările de licenţă, nu numai tezele dedoctorat, sunt mai bine cotate dacă includ în structura lor rezultateleunor experimente, anchete sau sondaje proprii. Sociologia este oştiinţă teoretico-empirică. În alte discipline socioumane cerinţa efec-tuării unor cercetări concrete abia dacă se schiţează. În perspectivă şila limită, toate disertaţiile din domeniul ştiinţelor socioumane trebuiesă fie de cercetare. Şi cum cercetarea cere timp, este judicios ca stu-denţii să-şi aleagă tema lucrării de licenţă încă la sfârşitul celui de-altreilea an de studii. Cu doctoranzii lucrurile stau altfel. De regulă, eiau o experienţă de cercetare de cinci, zece ani – uneori, chiar şi maimulţi. Doctoratul nu încununează o carieră, ci o deschide. Totuşi, aadmite la doctorat pe cei care abia au absolvit studiile universitare şipe cei care nu au probat prin nimic vocaţia de cercetător ştiinţific –cum se întâmplă uneori azi – prezintă pericolul coborârii tezei dedoctorat la nivelul unei lucrări de licenţă. Doctoranzii din domeniulştiinţelor socioumane ar trebui să ţintească spre performanţa lui JürgenHabermas, a cărui teză de doctorat Structurwandel der Öffentlichkeit(trad. rom. Sfera publică şi transformarea ei structurală, EdituraMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 29Univers, Bucureşti, 1998), susţinută în 1962, a fost publicată fărămodificări în şaptesprezece ediţii (până în 1990).Pentru a ne asigura că disertaţia este realizabilă în timp util, serecomandă restrângerea subiectului ei. Zicala „Cine îmbrăţişeazăprea larg nu strânge bine“ s-a transformat într-o regulă fundamentalăa alegerii problemei de cercetare: „Restrânge cât mai mult domeniulpentru a-l stăpâni mai bine şi a risca mai puţin“. Mi-am însuşit acestprincipiu din propria-mi experienţă. Când am fost încadrat cercetătorştiinţific stagiar, era în urmă cu 35 de ani, Traian Herseni, pe atuncişef al Secţiei de psihologie socială din cadrul Institutului dePsihologie al Academiei R. S. România, m-a întrebat ce planuri am.„Vreau să cercetez psihologia poporului român. Voi scrie pe aceastătemă o lucrare în două volume: în primul volum voi trece în revistăce au spus alţii despre această problemă, în al doilea voi prezentacercetările proprii“ – i-am răspuns imediat. „Foarte bine“ – m-aîncurajat cărturarul, discipol al lui Dimitrie Gusti. „Până să te apucisă scrii psihologia poporului român, hai să cercetăm psihologiaboldeştenilor“. Aşa am ajuns în comuna Boldeşti (judeţul Prahova).Am început prin a studia comportamentul ceremonial al uneipopulaţii care se urbaniza. De la „psihologia românilor“ la„psihologia boldeştenilor“ şi de aici la „psihologia ceremonialuluiboldeştean“: iată ajustările succesive ale temei. Astăzi, chiar tema„Comportamentul ceremonial în Boldeşti“ (administrativ, comuna adevenit oraşul Boldeşti-Scăeni) mi se pare prea largă. Poate că mi-aşfixa ca temă „Ceremonialul funerar la Boldeşti“. Nu-i nici oexagerare. Oscar Lewis, renumitul antropolog american, a restrâns şimai mult tema comportamentului funerar, studiind acest „aspect alvieţii“ la nivelul unei singure familii mexicane. Lucrarea lui, Omoarte în familia Sánchez (A Death in the Sánchez Family, 1969),este literatură de referinţă în antropologia culturală.Cel de-al doilea criteriu în alegerea unui subiect pentru odisertaţie, aportul ştiinţific, este intim corelat cu probabilitatea derealizare, despre care am vorbit. Sigur că tema „Comportamentulceremonial în culturile lumii“ poate fi foarte semnificativă subraportul cunoaşterii. Dar cine se încumetă să o facă? Poate doar un
  • 16. Septimiu Chelcea30institut de specialitate, şi dintre cele mai prestigioase (de exemplu,Human Relations Area Files), nu un singur om. Ca studenţi sau catineri cercetători trebuie să echilibrăm ambiţia unei „mari disertaţii“cu timpul pe care îl avem la dispoziţie şi cu experienţa de cercetarepe care am acumulat-o. Eu cred că selectarea unei idei semnificativeeste mai importantă decât numărul mare de cazuri studiate. Să ară-tăm „în mic“ ce am putea face când vom coordona activitatea unuimare institut de cercetare. Bert Useem (1997, 214) aminteşte câtevalucrări de referinţă care se bazează pe disertaţiile doctorale: AgrarianSocialism (Lipset, 1950), States and Revolution (Skocpol, 1979),Governing Prisons (DiIulio, 1987), Hitler’s Willing Executioners(Golhagen, 1996). Acestea sunt ceea ce autorul citat numeşte „bigdissertation“, lucrările de licenţă şi tezele de doctorat care deschidperspective pentru cercetările viitoare ample.Să coborâm însă cu picioarele pe pământ: primum vivere, deindephilosophari – ironizau anticii discuţiile sterile. Sunt de toată laudastudenţii care se gândesc nu numai la semnificaţia ştiinţifică a temeilor, dar şi la aplicativitatea imediată a cunoştinţelor dobândite întravaliul de elaborare a ei. Cu alte cuvinte, când studenţii îşi alegsubiectul disertaţiei este bine să se gândească dacă lucrarea delicenţă îi va ajuta să găsească un loc de muncă adecvat. Ne place saunu ne place să recunoaştem, piaţa muncii influenţează mai puternicalegerea subiectului disertaţiei decât charisma profesorilor, dacă oau, fireşte.Câteva cuvinte acum despre cel de-al patrulea criteriu pe care artrebui să-l aibă în vedere studenţii când aleg tema disertaţiei, compa-tibilitatea cu filosofia comunităţii academice care va evalua lucrarea.Probabilitatea de acceptare departamentală nu reprezintă un factorconjunctural şi nu îndeamnă la oportunism, dar nici nu poate fiocolită. Catedrele de specialitate, departamentele, facultăţile au o„cultură organizaţională“ proprie. Disertaţiile studenţilor se prezintăîntr-un climat cultural specific şi este bine ca ele să fie consonantecu respectiva cultură organizaţională. De exemplu, o teză de licenţăbazată pe date statistice va fi mai bine cotată dacă departamentul încare se prezintă se ghidează după paradigma cantitativistă decât dacăMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 31privilegiază celălalt stil de cercetare, propriu paradigmei calitativiste.Să ne amintim şi observaţiile lui Max Weber (1864–1920) cu privirela relativitatea selecţiei în universităţi. În discursul de la Univer-sitatea din München, intitulat Ştiinţa ca profesiune (1919/2000),marele sociolog german atrăgea atenţia că „reprezintă o accentuare aprimejdiei ca respectivul titular de specialitate să-i prefere totuşi pepropriii săi elevi, el având cea mai mare corectitudine posibilă, însăsubiectivă“ (Weber, 1919/2000, 486). Disertaţiile se prezintă în faţaunor comisii, care, de regulă, sunt alcătuite din profesorii cei maiprestigioşi, dar care nu sunt deloc scutiţi de subiectivitate. Când îşialege tema de cercetare, candidatul ştie – cu aproximaţie, dar ştie – cuce profesori se va întâlni la examen. El poate să facă două lucruri: a)să consulte lucrările posibililor membri ai comisiei pentru examenulde licenţă sau de doctorat; b) să-şi aleagă alt subiect pentru diser-taţie. Cred în prima opţiune, fapt pentru care le-am sugerat totdeaunastudenţilor cu care am lucrat să nu ignore cărţile şi manualele uni-versitare ale profesorilor membri (posibili) în comisiile de examen,să le citeze în măsura în care le-au folosit în redactarea lucrărilor sausă le menţioneze în bibliografia generală, dacă i-au ajutat săînţeleagă problematica domeniului. Nu ştiu dacă am procedat sută lasută corect, dar am observat, când mi-au urmat sfatul, o anumităbunăvoinţă din partea comisiilor din care de multe ori am făcut şi euparte. Oare nu este citarea „plata unei datorii“ – cum spunea Um-berto Eco? Şi faţă de cine rămân studenţii mai totdeauna îndatoraţi,dacă nu faţă de profesorii lor?Ultimul criteriu în alegerea subiectului disertaţiei poate fi rezu-mat de întrebarea: îmi oferă tema aleasă prilejul de a învăţa metode,tehnici şi procedee noi de rezolvare a problemelor din domeniu? Nueste de neglijat prioritatea pe care am putea să o dobândim pe plannaţional aplicând pentru prima dată o metodă sau un test cu circu-laţie pe plan mondial. Dincolo de faptul că însuşirea cât mai multormodalităţi de rezolvare a problemelor dintr-un domeniu te face maicompetent, experimentarea unor căi de cunoaştere sau de acţiune încontexte socio-culturale diferite conferă originalitate lucrării (desprescrierea rapoartelor de cercetare, a lucrărilor de licenţă şi a tezelor de
  • 17. Septimiu Chelcea32doctorat în ştiinţele socioumane a se vedea şi recomandările luiNigel Gilbert, 1993, 328-344).După ce ne-am stabilit tema de cercetare trebuie să ne întrebăm:cine sunt eu, cel care comunic? La examenul de licenţă sau de doc-torat va trebui să argumentăm amănunţit, corect şi complet toateaserţiunile. Ne vom sprijini pe fapte sau pe „umerii uriaşilor“, pescrierile clasice; fiind la porţile consacrării, nu ne bucurăm desuficientă credibilitate. Vom acorda toată atenţia faptelor şi ne vomreţine să facem prea multe speculaţii. Dincolo de cerinţele comune, oteză de doctorat (echivalentul în România al „tezei de PhD“ –Philosophy Doctor – pentru ştiinţele socioumane) se distinge faţă deo lucrare de licenţă, care deschide calea spre un PhD, nu numaiprintr-un număr mai mare de pagini, ci mai ales prin densitateaideilor noi, prin originalitate. Sensul originalităţii în domeniul ştiin-ţelor socioumane diferă oarecum de ceea ce se înţelege prin origina-litate în ştiinţele naturii. În ştiinţele naturii sunt originali mai cuseamă cei care descoperă fapte noi; în ştiinţele socioumane sunt, deasemenea, originali şi cei care descoperă un mod nou de a interpretafaptele deja cunoscute.Fiind cercetători cu experienţă, ne vom depărta cu prudenţă,totuşi, de datele colectate, le vom privi de la o anumită altitudine,vom reveni în intimitatea lor, pentru ca în cele din urmă săformulăm enunţuri cu un grad mai ridicat de generalitate. Sunt deneacceptat studenţii care în lucrările lor de licenţă se pronunţă de laînălţimea savanţilor, ca şi cercetătorii care scriu cu „falsă umi-linţă“. Când în lucrările de licenţă sau în tezele de doctorat suntformulate opinii proprii, este bine să se renunţe la acel noi majes-tatis. De altfel, „pluralul majestăţii“ a cam dispărut şi din articoleleştiinţifice şi din cărţile tipărite. Dacă preşedintele AsociaţieiAmericane de Sociologie, Douglas S. Massey (2002, 2), spunedirect: I seek to explicate and amplify these three critiques, I datethe origins of humanity, I seek to illuminate, I identify seven basicera of social development, de ce ne-am simţi obligaţi, ca studenţisau ca tineri cercetători, să ne gratulăm cu noi majestatis. Este de-adreptul necuviincios pentru un student să se exprime ad hoc înMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 33disertaţia sa „Noi îl considerăm pe Max Weber ca fiind un maresociolog“. Să evităm personalizarea ori de câte ori ne stă în putinţă.Vom scrie: „Max Weber, considerat unul dintre cei mai marisociologi…“.Putem să facem trimitere la un articol pe care l-am citat fără aapela la pronumele personal (de exemplu, „Articolul anteriorcitat…“, nu „Articolul pe care eu l-am citat…“. În cărţile tipărite,folosirea pronumelui „noi“ presupune că punctul de vedere alautorului ar fi împărtăşit şi de către cititori (cf. Eco, 1977/2000, 167),ceea ce nu este totdeauna cazul. Am numit „falsă umilinţă“ excesulde protejare a eu-ului prin expresii de tipul: „am încercat dupămodesta noastră ştiinţă…“, „modesta noastră contribuţie…“, „nu nepermitem să afirmăm cu certitudine…“ (N.B. certitudinea este apa-najul credinţei, nu al ştiinţei!), „Mica noastră contribuţie…“ etc. Înceea ce mă priveşte, mă disociez atât de noi majestatis, cât şi de„falsa umilinţă“. De fapt, îmi repugnă orice fel de umilinţă, a measau a altora, excepţie făcând umilinţa în faţa ştiinţei.Pentru cine scriem, care este publicul ţintă? Identificarea seg-mentului de populaţie căruia ne adresăm face parte din situaţiaretorică. Asupra acestui lucru voi reveni. Nu fac acum decât osingură remarcă în legătură cu tezele de licenţă şi tezele de doctorat.Ele nu sunt scrise pentru publicul larg, ci pentru a fi citite demembrii comisiilor de examinare, pentru specialişti. Datorită acestuifapt, redactarea lor se supune unor standarde de exigenţă speciale.De asemenea, asupra răspunsului la întrebarea „Care esteconţinutul comunicării?“ voi face pe parcurs observaţii mai detaliate.Acum subliniez doar faptul că ceea ce spunem constituie elementulcentral al comunicării şi, totodată, „componenta cea mai importantăa situaţiei retorice“ (Hult, 1996, 115). Cu destul de mult umor, BruceL. Berg (1989/1998, 253) compara scrierea raportului de cercetarecu sortarea tăiţeilor din supă. Ca în jocul copiilor care formează dintăiţeii fierţi diferite litere şi apoi cuvinte, în cercetarea ştiinţifică –mai ales în abordările calitative – din aceleaşi date, diferit sortate,ajungem la variate conţinuturi ale comunicării.
  • 18. Septimiu Chelcea34În fine, răspunsul la întrebarea „Ce limbaj să adoptăm?“ rezultădin conexiunea comportamentelor situaţiei retorice anterior menţio-nate. Personal, consider că ordinea logică în retorica lui MarcusFabius Quintilianus (c. 35–96 e.n.): quis, quid, ubi, quibus auxilius,cur, quomodo, quando ne ajută să definim foarte exact situaţiaretorică şi, mutatis mutandis, să redactăm lucrările ştiinţifice cât maicorect cu putinţă.O formulă acceptabilăÎn ceea ce priveşte organizarea materialului, cred că formula EARS(Elimină, Adaugă, Reorganizează şi Substituie), propusă de ChristineA. Hult (1996, 112), este bine să o avem în minte când dăm formăfinală raportului de cercetare, lucrării de licenţă sau tezei dedoctorat. Statuile, vecine cu perfecţiunea, stau închise în blocul demarmură – se ştie acest lucru. Ele îşi aşteaptă sculptorul pentru a leelibera, pentru a da deoparte marmura care este de prisos.Eliminarea a ceea ce nu ajută la atingerea scopului propus este lafel de importantă şi în redactarea lucrărilor ştiinţifice. Strategia „vârătot“ conduce cu siguranţă la eşec. Recomand o selectivitate maximăîn sortarea materialului ce va da substanţă lucrărilor ştiinţifice, fieele teze de doctorat, monografii, articole ştiinţifice sau lucrări delicenţă. La teren adunăm mult material, dar nu totul merită a fiintegrat şi comentat în raportul de cercetare. Am renunţat de atâteaori la informaţii adunate cu trudă, încât nu pot să îmi reprim tendinţade a-i sfătui pe cercetătorii mai puţin experimentaţi să nu colectezela teren mai multe informaţii decât apreciază că vor folosi înredactarea raportului final. Altminteri, nu-i decât risipă de efortuman, de timp sau de bani, ceea ce-i totuna.Adăugirile nu se practică numai cu ocazia reeditărilor. Până înultima clipă a redactării adăugăm noi argumente pentru susţinereapunctelor de vedere avansate sau a concluziilor formulate. Când neMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 35dăm seama că argumentaţia este neconvingătoare, suntem obligaţi săaducem în discuţie şi alte fapte de observaţie sau să apelăm şi la altesurse bibliografice. Sunt convins că niciodată nu epuizăm biblio-grafia temei. De aceea îi sfătuiesc pe colaboratorii mei să nu punăpunct decât provizoriu trecerii în revistă a literaturii de specialitate.Le mai spun să lase la urmă redactarea acestei părţi din lucrarea lor.Rearanjarea materialului vizează deopotrivă datele de cercetare şiparagrafele, subcapitolele şi chiar capitolele lucrării. Planul deredactare şi lucrarea finalizată sunt două lucruri diferite. Distanţadintre ele este ca de la ideal la real. Cel mai bun plan de redactarepoate eşua într-o scriitură lamentabilă. Îmi este însă greu să îmiimaginez că pornind de la un proiect prost gândit putem ajunge la ooperă care să înfrunte timpul. Pe parcursul redactării reorganizămmaterialul de care dispunem şi, când revizuim lucrarea, reordonămideile în funcţie de succesiunea lor logică şi de valoarea lor deadevăr. Putem porni de la enunţuri foarte generale, de la principii şi,treptat, să ajungem să explicăm situaţii cu totul particulare. Dar şidrumul invers poate fi parcurs cu succes: de la faptele de observaţiedisparate un cercetător ştiinţific cu vocaţie reuşeşte să construiascăteorii, explicaţii coerente.Substituirea nu are nimic de-a face cu „metoda tragerii de păr adatelor“ – numită aşa de unul dintre profesorii mei, Paul Popescu-Neveanu. În ce constă această pseudometodă? În înlocuirea sau si-luirea datelor când ele nu susţin ipotezele sau convingerile autorului.Infirmarea ipotezelor contribuie la fel de mult la progresul cunoaş-terii ca şi identificarea situaţiilor care susţin ipotezele cercetării.Investigaţiile ştiinţifice în care toate ipotezele sunt în concordanţă cudatele empirice nasc un semn de întrebare. Nu cumva autorul s-afolosit de „metoda“ incriminată? În sensul ei corect, substituirea sereferă la înlocuirea unor argumente mai slabe cu unele mai puter-nice, cu valoare de generalizare mai mare.Definirea corectă a situaţiei retorice şi organizarea inteligentă amaterialului – iată premisele redactării eficiente.
  • 19. Septimiu Chelcea36Să nu plagiezi!„Evitaţi plagiatul!“ este mai mult decât un sfat; este o poruncă. Aplagia = a fura. Şi furtul se pedepseşte. Inclusiv furtul intelectual.Acest lucru trebuie să-l ştie studenţii din prima zi de cursuri. Să-l ştieşi să înveţe cum poate fi evitată acuzaţia de plagiat când scriu lucrăride an şi, mai ales, când fac lucrarea de licenţă.Termenul de „plagiat“ provine din limba latină, plagium desem-nând în antichitate „furtul practicat de sclavi“. Astăzi, grosso modo,„a plagia“ înseamnă „a-ţi însuşi ideile, textele (integral sau parţial),creaţiile altora, fără a cita“. Deci, a trece sub nume propriu ipotezele,tezele, teoriile, argumentaţia altora; a reproduce expresii, enunţuri,tabele, grafice etc. produse de alţi autori; a copia creaţiile artistice(din literatura beletristică, pictură, sculptură ş.a.) conduc la plagiat.Plagiatul are nuanţe (a „împrumuta“ o idee nu-i totuna cu a reproducepagini întregi fără să citezi) şi se diferenţiază în tipuri după intenţio-nalitate (plagiatul deliberat şi plagiatul involuntar, de „bună cre-dinţă“), după modelul copiat (autoplagiatul şi plagiatul propriu-zis),după domeniu (plagiatul în artă şi plagiatul în ştiinţă), după gravitate(plagiatul în lucrările de an sau în lucrările de licenţă, în tezele dedoctorat sau în volumele tipărite), în fine, după frecvenţa acesteipractici dezonorante (plagiatul întâmplător, plagiatul ca stil, constant,recidivist). In secula seculorum, sensul termenului s-a restrâns lafurtul din proprietatea intelectuală. Esenţa a rămas: cei care plagiazăau „suflet de sclav“, nu au deprins gustul libertăţii (de gândire).În cele ce urmează voi restrânge discuţia doar la un singur aspect:plagiatul în învăţământul universitar cu profil sociouman. Analizândplagiatul din universităţile americane şi reglementarea sancţiunilorpentru acest delict, Leonard Price Stavinsky (1973, 447) afirmărăspicat: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini unele cerinţeacademice constituie plagiat. Manuscrisul «împrumutat» este pre-zentat ca fiind rezultatul muncii proprii, fără citările de rigoare“.Plagiatul este o problemă de etică profesională în universităţi şi,mai general, în lumea academică. O anchetă sociologică despreMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 37frauda în colegiile americane, efectuată în 1964 de William J. Bowerla cererea Biroului de Cercetări Sociale Aplicate al UniversităţiiColumbia, a pus în evidenţă amploarea fenomenului. Dintre ceipeste 5 300 de studenţi intervievaţi, 28 la sută au declarat că încariera lor universitară au plagiat: 9 la sută doar o singură dată; 16 lasută de câteva ori; 3 la sută de multe ori. Aproximativ 14 la sutădintre studenţii cuprinşi în ancheta sociologică au mărturisit că auprezentat ca fiind ale lor lucrări scrise de alţii. Dintre aceştia, 64 lasută au admis că la fel au procedat şi în liceu. La nivelul anului2002, conform informaţiilor de pe Internet, se estimează că, în ciudaapelului la onoare, a avertismentelor şi a pedepselor, care uneorimerg până la excluderea din universitate, o treime din studenţii dinSUA sunt plagiatori.Dar în România? Nu beneficiez de statistici, nu cunosc să se fifăcut cercetări sociologice pe această temă, nici lucrări de licenţă sauteze de doctorat (şi cât de necesare ar fi!). Observaţii nesistematiceîmi dau temei să cred că între o treime şi jumătate dintre studenţii dela facultăţile cu profil sociouman au plagiat măcar o dată, doar odată în viaţa lor – vorba unui cântec de dragoste. Plagiatul este,probabil, o tentaţie a tuturor studenţilor din toate timpurile. Nu suntnostalgic, dar nu pot să admit că epidemia de plagiat de azi sedatorează educaţiei comuniste a pionierilor şi uteciştilor de ieri,stimulaţi „să colaboreze la revista şcolii sau la alte publicaţii locale,să prezinte «comunicări» la diferite sesiuni organizate după princi-piile întrecerii socialiste“ (Marcus, 2002, 3). De asemenea, îmi estegreu să admit că, după 1989, problemele în privinţa plagiatului aurămas aceleaşi. A apărut şi s-a extins „plagiatul online“ (sau „pla-giatul digital“, „plagiatul de pe Internet“). Pentru combaterea lui, înOccident s-au creat instituţii specializate, de exemplu, Plagiarism.orgşi Turnitin.com, în 1997, şi apar cu ritmicitate lucrări în care sediscută „graniţele plagiatului“ şi, mai general, frauda academică şiproblemele de etică în cercetarea ştiinţifică (La Follette, 1992;Shrader-Frechette, 1994). La noi, astfel de preocupări nu ştiu săexiste, iar conducerile instituţiilor de învăţământ, ca şi o parte aprofesorilor, suferă de cecitate: „nu văd“ frauda sau nu întreprind
  • 20. Septimiu Chelcea38nimic pentru a reduce dimensiunile plagiatului. Mi se pare inad-misibil ca la intrarea în clădirea facultăţii să fie afişate anunţuri detipul „Vând lucrare de licenţă“ şi nimeni să nu se sesizeze, indicatfiind numărul camerei din căminul studenţesc unde se face negoţulcu diplome. Mi se pare cel puţin dubioasă îngăduinţa unor profesori,chiar a unor consilii profesorale, în faţa plagiatului grosolan, carepoate fi probat „pe două coloane“.Există însă şi un „plagiat involuntar“, generat de confundarea„bunurilor comune“ din ştiinţă cu „proprietatea intelectuală“. Cinemai aminteşte că „tabla înmulţirii“ a fost descoperită de Pitagora dinSamos (c. 560–c. 500 î.e.n)?! Cine mai face trimitere la AugusteComte (1798–1857) când utilizează termenul de „sociologie“, ştiutfiind că acesta l-a utilizat în 1939 pentru prima dată?! Astfel decunoştinţe sunt bunuri comune (informaţii comune) şi ar fi nefirescsă încărcăm textul cu citate. Cu totul altfel stau lucrurile cândaplicăm „diferenţiatorul semantic“ sau când ne referim la „sociobio-logie“. Este bine să menţionăm numele celui care a imaginat diferen-ţiatorul semantic (Charles E. Osgood, 1957), ca şi numele creato-rului sociobiologiei (Edward O. Wilson, 1975). Dacă discutăm – cade la sine cunoscut – despre „fluxul comunicării în două trepte“,despre „imaginaţia sociologică“ sau despre „spirala tăcerii“ şi nucităm numele părinţilor acestor teorii, respectiv, Paul F. Lazarsfeld(1944), C. Wright Mills (1959) şi Elisabeth Noelle-Neumann (1980),am plagiat fără să ne dăm seama. Graniţa dintre onestitate şi plagiateste floue, se mută de la o etapă de progres în cunoaştere la alta, seschimbă de la un autor la altul. În această lucrare multe informaţii(normele de redactare, regulile de punctuaţie, termenii şi expresiileîn limba latină etc.) le-am considerat „bunuri comune“, informaţiigenerale. Ca atare, am citat cu parcimonie. Dar nu sunt sigur că toţivor gândi ca mine.Plagiatul involuntar se poate ivi şi în cazurile în care parafrazămenunţurile altora, când exprimăm cu cuvintele noastre ce au spusalţii înaintea noastră. Cât de mult trebuie să ne îndepărtăm de textuloriginal pentru a nu fi acuzaţi de plagiat? Dacă ne distanţăm preamult, nu trădăm autorul pe care îl parafrazăm? Mărturisesc că nu amMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 39un răspuns precis la aceste întrebări. Pot – după modelul recomandatde Writing Tutorial Service de la Indiana University – să dau, de-clarat cu scop didactic, un exemplu pentru a sesiza diferenţa dintreplagiat şi parafrazarea onestă.În Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Henri H. Stahl scrie:„Lăsăm de o parte pe interesanţii, dar neutilizabilii «filozofi sociali»,constructori de vagi teorii generale cu privire la o viaţă socială asupracăreia n-au făcut nici un fel de cercetare şi care se aseamănă cu niştesurdo-muţi care ar fi învăţat teoria armoniei şi contrapunctului şi s-arconsidera în drept să înveţe pe alţii ce este muzica. Mai util e să fimatenţi la experienţa investigatorilor de teren, de la care într-adevăr avemceva de învăţat, deşi nu toţi au fost «sociologi» propriu-zişi“ (Stahl,1974, 19).Plagiază fără să-şi dea seama cei care nu menţionează cui aparţinaceste reflecţii şi reproduc textul, schimbând ordinea ideilor şi doarcâteva cuvinte:Este util să studiem experienţa cercetătorilor de teren, chiar dacă nu toţiau fost sociologi în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali,care au construit teorii generale vagi cu privire la o societate asupracăreia nu au făcut nici un fel de cercetare, nu aflăm prea multe lucruri.Ei au procedat ca nişte surdo-muţi, pretinzând că ştiu compoziţiamuzicală, şi consideră că sunt în drept să-i înveţe pe alţii ce este muzica.O parafrazare onestă, acceptabilă ar fi următoarea:De la cei care nu au desfăşurat cercetări sociologice concrete asupra rea-lităţii sociale, dar au construit „teorii vagi“ despre societate (de exemplu,filosofii sociali), avem mai puţin de învăţat decât de la cei care au făcutinvestigaţii de teren, chiar dacă nu au fost toţi „sociologi propriu-zişi“(Stahl, 1974, 19).Pentru a evita plagiatul involuntar ar trebui:• Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.• Să menţionăm numele, titlul lucrării, locul de apariţie, edi-tura, anul, pagina.
  • 21. Septimiu Chelcea40• Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care auintrat în patrimoniul ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptuluide proprietate intelectuală.• Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unuitext, menţionând corect autorul şi opera care ne-au inspirat.• Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manierăproprie ideile de bază din opera citată.• Să învăţăm să luăm „notiţe inteligente“, nu copiind propoziţiişi fraze din prelegerile profesorilor.• Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură, în care să sinteti-zăm ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele.Imperativele enunţate anterior se menţin şi în cazul informaţiilorobţinute din World Wide Web (www site). Este preferabilă o lucrarede licenţă sau o teză de doctorat cu un surplus de citate uneia cuplagiate involuntare sau de-a dreptul furată. Umberto Eco ne dă unsfat cât se poate de practic: „Proba cea mai sigură o veţi avea atuncicând veţi reuşi să parafrazaţi textul fără a-l avea sub ochi. Va în-semna nu numai că nu l-aţi copiat, dar şi că l-aţi înţeles“ (Eco,1977/2000, 179).Adoptarea de către Parlamentul României la 14 martie 1996 aLegii privind drepturile de autor şi drepturile conexe mă scuteşte deorice comentariu referitor la plagiatul în lucrările încredinţatetiparului. Articolul 142, litera a, prevede: „Constituie infracţiune şise pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la700 000 lei la 7 milioane de lei, dacă nu constituie o infracţiune maigravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul titularuluidrepturilor recunoscute prin prezenta lege, reproduce integral sauparţial o operă“. Prin termenul de „operă“, în sensul acestei legi, seînţeleg şi „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualeleşcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice“ (Art. 7, litera b).Dura lex, sed lex.Lucian Mihai, fost preşedinte al Curţii Constituţionale a Româ-niei, precizează: „Orice operă (chiar şi fără valoare literară, artisticăsau ştiinţifică) este protejată juridic independent de aducerea ei laMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 41cunoştinţa publică […]. O creaţie care nu este originală nu bene-ficiază de protecţia legii“ (Mihai, 2002, 30). Mai multe informaţii denatură juridică se pot obţine de la Oficiul Român pentru Drepturilede Autor, organism creat pentru evidenţa, observarea şi controlulmodului de aplicare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor(copyright).Despre stil şi stilul ştiinţificDiscutarea datelor, de altfel întreaga lucrare, trebuie să respecte stilulştiinţific de redactare, ceea ce presupune, înainte de toate, prezen-tarea sistematică a „ideilor clare şi distincte“ – după dictonul luiRéne Descartes (1596–1650).Stilul. Sensul propriu al termenului de „stil“ trimite la activitatea degravare, cu ajutorul unui fel de cui metalic (lat. stilus), ascuţit la uncapăt şi turtit la celălalt, a literelor pe plăcuţele de plumb, aramă saulemn acoperite cu un strat de ceară. Când, în Satira I, QuintusHoratius Flaccus (65–8 î.e.n.) spune stilum vertere (a întoarce stilul)aceasta însemna că stilul (cuiul) a fost răsucit cu extremitatea turtităîn jos, pentru a şterge sau pentru a corecta scrierea. În timp, terme-nului de „stil“ i s-a asociat un sens figurat: stil obscur, stil literar saustil ştiinţific. Cu privire la acesta din urmă voi face câteva observaţiiîn continuare, nu înainte de a atrage atenţia asupra particularităţilorgenerale ale stilului (proprietatea, claritatea, concizia, varietatea, efi-cienţa, eufonia, naturaleţea, expresivitatea, eleganţa, originalitatea) şiasupra greşelilor de combinare a cuvintelor (pleonasmul, contradicţia,anacolutul, construcţiile asimetrice şi construcţiile contaminate), aşacum au fost prezentate de Andra Şerbănescu (2000/2001, 183-207).Să reţinem că a avea stil înseamnă a avea şi „proprietatea“ terme-nilor, adică să folosim corect cuvintele atât în ceea ce priveşte forma,cât şi sensul lor. Pentru că Dicţionarul limbii române cuprinde
  • 22. Septimiu Chelcea42aproximativ 120 000 de unităţi, este greu de imaginat că cineva le-arcunoaşte pe toate. Avem nevoie deci de dicţionare explicative,etimologice, ortografice/ortoepice, de neologisme, de antonime, desinonime, de epitete, de paronime etc. În mod deosebit, pentru astăpâni proprietatea termenilor trebuie să consultăm dicţionarele despecialitate: de sociologie, psihologie, psihosociologie, filosofie,antropologie, demografie, jurnalism etc. Cei care se mulţumesc cuMicul dicţionar de… nu cred că vor ajunge prea departe în aprofun-darea cunoştinţelor, iar cei care preiau definiţiile conceptelor dindomeniul lor de cunoaştere din dicţionarele generale, respectiv dinDicţionarul limbii române, se autodescalifică de-a dreptul. Avem ladispoziţie dicţionare de specialitate redactate de autori români şidicţionare de specialitate traduse din limbile de circulaţie interna-ţională. Problema este a alege dintre ele în funcţie de tema diser-taţiei: dacă dorim să ne facem o imagine despre nivelul cunoştinţelordin domeniul psihologiei sociale în România anilor 1980, vom apelala Dicţionarul de psihologie socială (1981); dacă ne interesează săştim care este starea psihologiei sociale pe plan mondial în ultimuldeceniu al secolului trecut, ne va fi de folos, de exemplu, TheBlackwell Encyclopedia of Social Psychology (1995) ş.a.m.d. Nucred nici despre gumă că este mama proştilor, nici despre dicţionarca ar fi tatăl lor. Dimpotrivă, a-ţi corecta greşelile de exprimare şi acăuta proprietatea termenilor reprezintă o ştiinţă pe care doar ceidotaţi intelectual o dobândesc.Claritatea ideilor se constată prin claritatea limbajului: cândintroducem termeni de specialitate, trebuie să-i definim, chiar dacăpar cunoscuţi de toată lumea (nu avem de unde şti cât de mare estelumea!). Un text devine mai clar dacă îi ajutăm pe cititori să vadărelaţiile logice dintre enunţuri. Andra Şerbănescu 2000/2001, 191-192) ne oferă o listă a conectorilor utilă pentru orice tip de redactare.Existenţa unui număr atât de mare de conectori ne dă posibilitatea săvariem structura textului prin înlocuirea cuvintelor de legătură utili-zate, evitând astfel repetiţiile. Varietatea poate proveni şi din alter-narea frazelor şi propoziţiilor scurte (cu un număr mic de cuvinte) cufraze şi propoziţii ample.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 43Eficienţa stilului este dată de reliefarea ideilor, produsă prin ale-gerea cuvintelor cu diferite grade de generalitate, prin utilizarea fie aunor cuvinte concrete, fie a unor cuvinte abstracte, ca şi prin folo-sirea predominantă a verbelor în locul substantivelor. Este mai efi-cient textul:Cercetările sociologice de teren relevă situaţii ce nu pot fi puse la în-doială,decât:Relevanţa situaţiilor din cercetările sociologice de teren nu poate fi pusăla îndoială.În acelaşi sens, verbele la diateza activă, comparativ cu verbele ladiateza pasivă, dau un plus de eficienţă exprimării ideilor. De ce săscriem:Pentru a pune în evidenţă relaţia dintre cele două variabile s-au făcutmai multe experimente de teren.când putem să folosim diateza activă:Pentru a pune în evidenţă relaţia dintre cele două variabile am făcut maimulte experimente de teren.Citez dintr-o teză de doctorat:Persoanele investigate au fost 322 elevi la trei şcoli generale şi douălicee din Bucureşti în anul 2002.Firească ar fi fost exprimarea:În 2002, am investigat 322 de elevi din trei şcoli generale şi din douălicee din Bucureşti.Stilul oricărui text este dat şi de eufonie, de felul plăcut „cumsună“. S-a încetăţenit expresia „Sună ca dracu’“, chiar dacă nimeninu ştie dacă dracii comunică vocal. De asemenea, se spune despre un
  • 23. Septimiu Chelcea44text oral că „sună bine“, ca şi despre un text scris. Să nu uităm că însecolele XVI–XVIII în Europa rata alfabetizării a marcat o revoluţieculturală, iar răspândirea lecturii efectuată în tăcere a însemnatretrasarea graniţei „dintre acţiunile culturale ale forului privat şi celeale vieţii colective“ (Chartier, 1985/1995, 136). Lectura tăcută, careîngăduie reflecţia solitară, a devenit în secolul al XV-lea o practicăobişnuită, cel puţin pentru cei care ştiau să citească. În timp, lecturacu voce tare a precedat „lectura cu ochii“, dar ea continuă să ne suneîn minte.Cacofoniile nu sună, ci grohăie. Pe cât posibil să le evităm. Înceea ce mă priveşte – mărturisesc – am obsesia cacofoniilor. Amevitat deja o cacofonie (mărturisesc că). Rodica Zafiu (2002, 13) neasigură că „Până să devină o problemă stilistică vitală, cacofoniaapărea la mai toţi autorii importanţi“. Dimitrie Cantemir scria înIstoria ieroglifică „ce numai ca cum preste puterea simţurilor ar fi“;în Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Ion Neculce aflăm că „trimiţiin-du-i cartea acie […], ca cum vrè hi de la singur Dumitraşco-vodă“;„ca cum“ apare şi la Nicolae Bălcescu şi la Titu Maiorescu (cf.Zafiu, ibidem). Ce era acceptat în urmă cu secole nu mai arecirculaţie astăzi, dimpotrivă: cacofoniile trebuie evitate prin alegereacuvintelor, prin construcţia frazei, ca şi prin intercalarea unorcuvinte. Intercalarea semnelor de punctuaţie [,] sau [–] nu eliminăcacofonia. Formularea:Munca casnică a femeilor nu a fost până în prezent studiată din punct devedere sociologic.nu pierde nimic din înţeles dacă se elimină cacofonia:Munca femeilor în gospodărie nu a fost până în prezent studiată dinpunct de vedere sociologic.Rodica Zafiu are dreptate când spune că substituirea lui ca princa şi este pe cât de comodă, pe atât de „antipatică“. Este preferabilăexpresia „drept calitate a vieţii s-a măsurat…“ celei „ca şi calitate avieţii s-a măsurat…“ pentru a evita cuvântul tabu „c…“ Am constatatMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 45că există o corelaţie între prezenţa cacofoniilor, imprecizia textului,greşelile gramaticale şi eroarea de informare. Iată un exemplu careilustrează corelaţia semnalată:„Prin conceptualizarea adevărului ca ceva relativ, construit social,postmodernismul provoacă concepţia gânditorilor iluminişti ai secoluluiXVIII, Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau, Montaigne“.Pe de o parte, cacofonia [că co], apoi imprecizia (ce înseamnă căpostmodernismul „provoacă“ o concepţie din trecut?!), exprimareaneglijentă (ai secolului al XVIII-lea, nu „ai secolului XVIII“), gre-şeala de punctuaţie (virgula înaintea enumerării) şi, pe de altă parte,includerea lui Michel de Montaigne (1533–1592) între gânditorii dinsecolul al XVIII-lea.În fine, se cuvine să nu uităm că sunt cacofonice nu numai aso-cierile de sunete care conduc la cuvinte tabu, ci toate suprapunerilede sunete discordante, lipsite de armonie (de exemplu, că gripa pro-duce complicaţii; scalarea ar putea fi privită etc.).Stilul ştiinţific. Stilul rapoartelor de cercetare, lucrărilor de licenţă,tezelor de doctorat, articolelor în reviste sau monografiilor de specia-litate „trebuie să fie clar şi didactic: sobru, simplu, neafectat, fără săurmărească alte scopuri decât ordinea şi claritatea. Emfaza, stiluldeclamator şi oratoriu sau hiperbola nu au ce căuta în lucrările cuadevărat ştiinţifice“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 150). A sări fărănici o logică de la o idee la alta pentru a reveni mai apoi la firuldiscursului abandonat – iată cea mai bună cale de a-l îndepărta pecititor. Ordonarea ideilor, a tezelor ajută la înţelegerea mesajului.Trecerea de la o temă la alta poate fi marcată prin numărătoareaparagrafelor în cadrul capitolelor. Lucrările lui Baruch Spinoza(1677/1981) şi Joseph Bochenski (1974/1992) sunt pilduitoare înacest sens. Totuşi, rămân excepţii. De obicei, pentru a sublinia conti-nuitatea ideilor, se folosesc cuvinte care arată tranziţia temporală(următorul aspect ce va fi discutat…; după cele arătate se impune…;apoi vom analiza…), legătura cauză-efect (consecinţă a acestui
  • 24. Septimiu Chelcea46fapt…; decurge logic din datele…; rezultă de aici…), asocierea ide-ilor (în plus, luarea în considerare şi a…; în asociere cu factorul…;similar acţionează şi…) sau disocierea lor (contrar celor arătate…;invers acţionează…; dar; totuşi; deşi; cu toate că…). PublicationManual (1994, 24) recomandă limitarea utilizării cuvintelor detrecere, pentru a spori claritatea textului. Acelaşi Manual ne în-deamnă să ocolim ambiguităţile, să eliminăm contradicţiile din text,ca şi referirile la faptele irelevante. Trecerile abrupte pot fi neteziteprin utilizarea corectă a timpului şi diatezei verbelor. Se recomandătimpul prezent şi diateza activă. În ceea ce priveşte diateza, esterecomandabilă formularea la diateza activă:William J. McGuire (1986) a constatat că anumite categorii sociale suntsubreprezentate în mass media…Formularea la diateza pasivă nu este recomandabilă:Constatarea că anumite categorii sociale sunt subreprezentate în massmedia a fost făcută de către William J. McGuire (1986).Pentru prezentarea datelor se va folosi timpul trecut, pentrudiscutarea lor timpul prezent:Russel Fazio şi Mark P. Zanna (1981) au examinat relaţia dintreaccesibilitatea şi consistenţa atitudinilor. Cunoaşterea acestei relaţii neajută să prevedem reacţiile comportamentale.În legătură cu folosirea verbelor, Publication Manual (1994, 32)atrage atenţia că modul subjonctiv se utilizează în redactarea ra-poartelor de cercetare numai în condiţiile în care datele sunt impro-babile.Ca şi în viaţa de zi cu zi, în discutarea datelor trebuie să răspun-dem direct la problemă, să nu spunem nimic mai mult decât nepermit informaţiile de care dispunem. Vorba multă echivalează curefuzul manuscrisului la editură. Maxima scriitorului şi filosofuluispaniol Balthasar Gracián y Morales (1601–1658) „Ceea ce este buneste de două ori mai bun dacă e scurt“ ar trebui să ne ghideze înMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 47scrierea rapoartelor de cercetare, a lucrărilor ştiinţifice în general.Dorinţa de a dobândi recunoaştere publică trebuie să fie asociată curespectul pentru timpul cititorilor şi cu convingerea că vorbele suntbani (pentru hârtie, tipar, timp etc.), fapt ce ne obligă să fim concişi,să evităm euforia cuvintelor, să reducem redundanţa, să ne alegem cugrijă cuvintele. Toate cele spuse cu privire la lizibilitate se aplică aiciperfect: cuvintele, propoziţiile şi frazele scurte sunt mai uşor de înţeles.Umberto Eco (1977/2000, 159) ne îndeamnă să scurtăm frazele,fără teama de a repeta subiectul. În loc de:„Pianistul Wittgenstein, care era fratele cunoscutului filosof care a scrisTractatus Logico-Philosophicus pe care mulţi îl consideră azi capodoperafilosofiei contemporane, a avut norocul ca Ravel să fi scris pentru el con-certul pentru mâna stângă, deoarece o pierduse pe dreapta în război.“este preferabil:„Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului Ludwig. Şi, cum era mutilatde mâna dreaptă, Ravel a scris pentru el concertul pentru mâna stângă.“sau:„Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului, autor al celebrului Trac-tatus. Pianistul îşi pierduse mâna dreaptă. De aceea, Ravel i-a scris unconcert pentru mâna stângă“ (Eco, 1977/2000, 159-160).Sociologul american C. Wright Mills (1916–1960) ne-a demon-strat că „Orice idee, orice lucrare pot să fie rezumate, fără îndoială,într-o propoziţie sau, dimpotrivă, să fie expuse în douăzeci de volume.Important de ştiut este ce dezvoltare reclamă expunerea unei ideipentru a fi clară şi ce importanţă pare să aibă această idee: câteexperienţe elucidează, câte probleme permite să fie rezolvate saumăcar să fie puse“ (Mills, 1969/1975, 68).Utilizarea excesivă a termenilor tehnici, de specialitate restrângearia cititorilor doar la câţiva iniţiaţi. Referitor la lucrarea lui TalcottParsons The Social System (1951), promotorul sociologiei americanecontestatare, C. Wright Mills, fără a o lua în derâdere, constata că
  • 25. Septimiu Chelcea48există patru categorii de „specialişti“: 1) cei care pretind că o înţelegşi o evaluează foarte pozitiv; 2) cei care pretind că o înţeleg, dar oconsideră „vorbărie greoaie şi gratuită“; 3) cei care nu pretind că oînţeleg, dar o consideră miraculoasă, fascinantă; 4) cei care nupretind că o înţeleg, dar îşi dau seama că „regele este gol“ (Mills,1969/1975, 61). Ideal ar fi ca „specialiştii“ nu doar să „pretindă că oînţeleg“, ci să o înţeleagă efectiv, fără un efort chinuitor. Pentruaceasta lucrarea lui Talcott Parsons (1902–1979) ar trebui tradusă„din engleză în engleză“. Ceea ce, pentru exemplificare, întreprindecu succes C. Wright Mills.„Un element dintr-un sistem simbolic comun, care serveşte drept criteriusau normă de selecţie între alternativele ce apar în mod intrinsec, într-osituaţie care se numeşte valoare […] Dar, având în vedere rolul siste-melor simbolice, este necesar să distingem între acest aspect de orientaremotivaţională, al acţiunii ca totalitate, şi aspectul de „orientare devaloare“. Acest aspect nu indică sensul pe care îl aşteaptă cel careefectuează o acţiune în funcţie de raportul satisfacţie-privaţiune, ciconţinutul normelor înseşi de selecţionare. Conceptul de orientare devaloare constituie deci, în acest sens, un procedeu logic de formare aunui aspect central al articulării tradiţiilor culturale în cadrul sistemuluide acţiune“ (Parsons, 1951, 12, apud Mills, 1959/1975, 59).Traducerea acestui pasaj este:„Oamenii se conduc după anumite norme şi aşteaptă unul de la altul cafiecare să le respecte. În măsura în care procedează astfel, în societatealor va domni ordinea“ (Mills, 1959/1975, 62).Cuvintele de „umplutură“ nu au ce căuta într-un text ştiinţific:Mai multe studii, care au fost efectuate, au arătat…Putem spune direct:Studiile au arătat…Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 49Iată o listă de exprimări redundante întâlnite frecvent în rapoar-tele de cercetare, în lucrările de licenţă sau în tezele de doctorat:Un total de 215 subiecţi…; Un număr de trei grupe diferite de subiecţi…;S-au dat exact aceleaşi instrucţiuni…; Absolut esenţial este faptul că…;Un eşantion redus ca mărime…; Unul şi acelaşi lucru îl susţine şi…;Unanimitatea desăvârşită a răspunsurilor…; După o perioadă de timp…O lectură atentă a lucrărilor (articole, studii, cărţi) din perimetrulştiinţelor socioumane va releva, cu siguranţă, şi alte formulări redun-dante în afara celor semnalate în Publication Manual (1994, 27). Încategoria acestora intră şi pleonasmele de tipul: a prevedea viitorul,scurtă alocuţiune, a se bifurca în două direcţii, hazardul imprevizibil,concluziile finale, absolut exterior, falsul pretext, abrogarea legii,hemoragie de sânge, proiectarea viitorului, protagonistul principal(Miguel, 1997, 167-168).Dacă termenii tehnici sunt de neînlocuit în redactarea unui studiupentru o revistă de specialitate, apelul la jargon în scrierea rapoar-telor de cercetare, a lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorattrebuie făcut cu parcimonie, pentru că nu se ştie dacă modificareavoluntară de către un grup socioprofesional a lexicului şi pronunţării„ţine de natura particulară a lucrurilor spuse, de voinţa de a nu fiînţeles, de dorinţa grupului de a-şi marca originalitatea“ (Ducrot şiSchaeffer, 1972/1996, 94). Termeni ca „subiecţi“, „zone dezavan-tajate“, „propensiune“, „relaţii difuze“, „relaţii mutuale“, „diade“ ş.a.au intrat în vocabularul ştiinţelor socioumane. Îi utilizăm ca atare.Ce rost are, de exemplu, să nu mai folosim termenul de „triangulare“(engl. triangulation), intrat în vocablarul ştiinţelor socioumane, pre-ferând termenul de „triumvirat“ al metodelor, surselor de informare,orientărilor teoretice? Abuzul de astfel de termeni, mai ales cândsunt traduşi dubios, are două consecinţe: neînţelegerea textului saudublarea lui, dacă se explică termenii din jargonul ştiinţei. Cred cănu sunt singurul care nu a înţeles ce vrea să spună autorul unui ase-menea text (preluat dintr-o revistă de specialitate, pe care din motivelesne de bănuit nu o citez):
  • 26. Septimiu Chelcea50„Numele de meta-sondaj păstrează, într-adevăr, o grupalizare ironică acelor care, cum zice Dominique Wolton, trăiesc dintr-un «efect deborcan» autointoxicându-se cu «teme» bune în sondaje pentru «a mâncasocietatea civilă», scoţând produse care scad observabilitatea altor temereale de expresie (manifestaţii, mişcări publice de protest, greve etc.)pentru că izbucnesc direct «de la bază» (indivizii se mobilizează pe eiînşişi, pe când în sondaje sunt mobilizaţi anchetatorii).“Ce ar putea să semnifice „grupalizarea ironică“? Temele sonda-jelor sunt bune pentru „a [le] mânca societatea civilă“ sau temele„mănâncă“ societatea civilă? Sunt temele „reale“ de expresie sau„temele de expresie“ sunt reale? Cine „scoate produse“? Sondajele?!Uneori, probabil pentru a se distanţa de felul de a comunica alrestului colectivităţii, specialiştii din domeniul ştiinţelor socioumanepreiau fără nici un efort de a traduce şi de a-i adapta limbii românetermeni din limbile clasice sau de circulaţie internaţională, ajungân-du-se la barbarisme. De exemplu, în loc de a spune „stabilirea rangu-rilor“, unii psihologi preferă termenul de „rangare“, evident o cal-chiere a „scalării“. Într-un singur studiu despre sondajele de opiniepublică am întâlnit termenii: performativ, deactualizat, dificultăţispectatoriale, suspans interpretativ, intelectuali politico-mediatici anti-mediatici, eu şi sub-eu cognitiv, desfătarea-de-sine-în-rol, părelnicul,descriptibilitate, atom dialogic, mediaţie prin mutualitate, ideologieimediatistă, publicizarea sondajelor, sondeurul, poziţie expectativistă,spontaneism al opiniilor, informaţie sondajieră, solitudine interactivă,baie reflexivă, opinarism, opiniile opiniatre, căzătura epistemică,complicitatea simpatetică, artefact charismatic, spaţiul intersubiectiv,prezenţe virtuale, mecanisme de de-localizare, mini-referendum,meta-sondaj, bucă reflexivă, crezanie în munca lor, angajamentvirtual, receptabilitate universală, pragmatică a spectatorului, com-petenţă emisivă, figurativizare a opiniei publice, pogorâre a opinieipublice, specificare progresivă tacită, sondaje la pătrat, atitudinipropoziţionale, manifestabilitatea cauzelor, efect de teorie, sondajbombă, bavardaj politic, lideri de influenţă, minimalisme, quasi-subiect colectiv, lector ideal-justiţiar, cunoaştere publică mutuală,normă de internabilitate. Apropo, ştiaţi că norma de internabilitateMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 51„îşi are originea în practicile evaluative internalizate asociateexerciţiului liberal al puterii“? Mă tem că nici după ce aţi cititaceastă explicaţie tot nu v-aţi lămurit. Nu este vina dv.Jurnaliştii, dar nu numai ei, au început să-i numească pe cei cefac sondaje de opinie „sondori“ (sau mai elevat sondeuri) şi pe ceicare îşi exprimă opinia „părelnici“! Politologii ne amintesc de„acquis comunitar“, considerând că toţi înţelegem că este vorbadespre „cunoştinţele“, despre „experienţa“ din Comunitatea Euro-peană. În cercetările sociologice se foloseşte frecvent termenul de„biais“, care poate să fie trades în multe feluri: tendinţă, preferinţă,prejudecată, influenţă indirectă etc. Transformarea lui biais în verbsună… ca dracu’:„Datele şi raportul cercetării sunt biasate de rasa, sexul, clasa şi orien-tarea politică a cercetătorului“.Dacă s-ar fi spus simplu:Datele şi raportul cercetării sunt influenţate indirect de rasa, sexul, clasaşi orientarea politică a cercetătoruluiar fi fost mult mai clar şi, oricum, mai pe înţelesul celor care nu auprivilegiul unei culturi sociologice solide şi nu sunt prea avansaţi înînsuşirea limbii engleze. Aceştia, de multe ori, echivalează impropriubias cu „eroare“. Petru Iluţ traduce bias prin „deturnare subiectivă“(Iluţ, 2000, 61). Fireşte, nu este greşit, dar deturnarea presupuneintenţionalitate, ceea ce nu se întâmplă în cazul „influenţei indirecte“(bias).În Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu şi ConstantManeca (1978) pentru „item“ [< lat. item] se propune doar adverbul(liv.) „de altfel“ sau „în plus“. Dar termenul „item“, atât de familiarcercetătorilor din domeniul ştiinţelor socioumane, ca substantivsemnifică: o întrebare dintr-un chestionar, un enunţ într-o scală demăsurare a atitudinilor, o problemă, un paragraf ş.a. La plural sefolosec formele itemi şi itemuri. Ambele forme sunt în circulaţie;forma „itemi“ se apropie însă mai mult de specificul limbii române.
  • 27. Septimiu Chelcea52Un alt termen care a intrat în vocabularul domeniului este cel de„ocurenţă“:Rezultatele cercetării noastre au pus în evidenţă ocurenţa corelaţieiitemilor…În limba engleză, occurence înseamnă, în primul rând, „întâm-plare“. Pentru a clarifica lucrurile, vom spune:Rezultatele cercetărilor noastre au pus în evidenţă apariţia unei corelaţiidintre răspunsurile la întrebarea X şi întrebarea Y.Termenul opportuny se confundă de multe ori în textele despecialitate, ca şi în vorbirea cotidiană, cu „ocazie“, deşi ar trebuitradus prin expresia „survenit în momentul cel mai favorabil“. Ceiinteresaţi de „falşii prieteni“ (false friends) pot consulta repertoarulde anglicisme întocmit de Marc A. Provost et al. (1993/1997, 139-150). Termenul „a baliza“ exercită o puternică atracţie asupra spe-cialiştilor din domeniul ştiinţelor socioumane. Îl întâlnim tot maides. Uneori este folosit corect, alteori greşit. Adrian Neculau scrie înprefaţa Manualului de psihologia comunităţii:„Termenul de comunitate evocă ideea unui spaţiu fizic şi social binebalizat, în interiorul căruia se produc interacţiuni şi un proces de inter-cunoaştere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impunnorme şi reguli de conduită, se naşte un spirit de apartenenţă“ (Neculau,2002, 13).Este corect, deşi eu aş fi scris:Termenul de „comunitate“ sugerează un spaţiu fizic şi social bine con-turat, în care se produc interacţiuni şi…Preferinţa pentru neologisme poate însemna şi o condamnare a„limbajului de lemn“. Dar să nu reparăm stricând. Iată un citat dintr-olucrare cu caracter didactic, deloc nesemnificativă din punct devedere teoretic:Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 53„Întrebările cercetării trebuie să fie balizele de reper în alegerea me-todei şi nu un angajament ontologic, epistemologic sau metodologic alcercetătorului.“Neologismul „baliză“ [< fr. balise] înseamnă chiar reper… Dinaceeaşi lucrare mai aflăm despre „experienţierea libertăţii“, despre„natura plurală“, despre paradigma constructivistă, care „asumăexistenţa unor realităţi multiple“. De la assumere (lat.), la assumer(fr.) şi la assume (engl.) s-a ajuns la exprimarea neferiticită citată: „aasuma“, în limba română, înseamnă „a lua ceva asupra sau pe seamasa“ şi nicidecum „a presupune, a admite“ – ca în limba engleză.Aceeaşi semnificaţie o are neologismul „asumpţie“ (engl. assump-tion). Este bine să se facă totuşi distincţie între „asumpţie“ şi„prezumţie“ (cuvânt care evocă mai ales „recunoaşterea unui fapt caautentic din punct de vedere juridic“):„În modelul raţional era implicată prezumţia că oamenii tind şi suntcapabili, în remarcabilă măsură, să folosească datele cele mai rele-vante…“ (Iluţ, 2000, 60).Într-o lucrare despre români am identificat unii termeni impropriilimbii noastre sau neadecvaţi la un anumit registru stilistic: demo-dernizarea făţişă [a ţării], difuzul graniţei inaugurale [a României],atenţia dată scenei, decorului şi rechiziţiei [sic], resurgenţă a drameica model de interpretate a lumii, concepţia prebelică ş.a. În aceeaşilucrare, voluptatea utilizării termenilor în limbi străine face textulgreu lizibil. De exemplu, autorul mărturiseşte: „Această quête a mea,prin hăţişurile istoriei…“, se referă la „efecte de écriture“,avertizând că face „numai de l’histoire, şi nu l’histoire“. Autorulcrede că astfel de termeni sunt „dificil de tradus în limba română“.Personal, consider că limba română de azi este suficient de evoluatăpentru a putea exprima caracteristicile, nuanţele şi subtilităţilefenomenelor şi relaţiilor sociale. Va trebui, însă, să o folosim corect.Unii autori utilizează, cu efecte stilistice discutabile, arhaismeprecum: „a zăbovi asupra temei“, „ideile izvodite în acest secol“,„există un soi de reacţii“, „opinia publică ar fi un fel de leat cu
  • 28. Septimiu Chelcea54sondajele“ etc. Scriem pentru oamenii de azi, chiar dacă ne referimla realitatea socială de acum un veac. În 2002, la reeditarea lucrăriiÎndrumări pentru monografiile sociologice, „redactate sub direcţiaştiinţifică a d-lui prof. D. Gusti şi sub conducerea tehnică a d-luiTraian Herseni“ (cum scrie pe pagina de titlu), am înlocuit cuvintele,expresiile şi formele gramaticale ieşite din uz (semnalând acest lucruşi menţionând pagina). Astfel, am stabilit următoarele echivalenţe:„într-o sinteză care [însemnează] înseamnă (p. 13); „Numărulcercetătorilor specialişti [atârnă] depinde“ (p. 16); „regiunea naturalăîn care satul [zace] este aşezat (p. 36); „[caractere] caracteristici…ale casei“ (p. 50); „acest [ram] ramură [al] a ştiinţei“ (p. 61); „[ogorul]domeniul antropologiei (p. 84); „[preponderează] predomină carac-terele“ (p. 85); „în [dosul] spatele capului“ (p. 108); „[fundul] esenţalucrurilor“ (p. 166); „[mădularele] elementele unei unităţi sociale“(p. 170); „[studiosul] cercetătorul va trebui“ (p. 268); „chestionarulva cuprinde [chestiuni] întrebări (p. 281); „[încrustăm] subliniemabsoluta nevoie“ (p. 299); „înregistrarea [credincioasă] obiectivă“(p. 302); „Dacă [primim] acceptăm definiţia“ (p. 312); „[întunecă]îngreunează munca noastră“ (p. 356); „[procentualitatea] procentajul“(p. 401). Îmi place să cred că echivalenţele propuse nu au schimbatsensul original al enunţurilor (Chelcea şi Filipescu, 2002, v).În lucrările ştiinţifice întâlnim adesea expresii şi locuţiuni dinlimba latină. Pentru că „au o circulaţie internaţională şi exprimăfoarte exact o idee“ (Roman, 1978, 37) şi pentru că „limba latinăeste limba maternă a Occidentului“ (cf. Munteanu şi Munteanu,1996, 5), este bine să le cunoaştem semnificaţia şi să apelăm la eleori de câte ori prin aceasta este slujit raţionamentul. Celor care nu austudiat în şcoală limba lui Publius Ovidius Naso le propun o listă deexpresii şi locuţiuni întâlnite mai des în textele de specialitate(Anexa B), pentru că prea adesea astfel de expresii rămân fără deînţeles sau sunt greşit interpretate. Ce vă spune expresia „Cismarule,nu mai sus de sanda“ (Sutor, ne ultra crepidam)? Credeţi că explicitare înţelesul cuvântului „explicit“ din limba română sau că epertocredite înseamnă „să dai crezare expertului“? Hai să verificăm!Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 55Utilizarea neologismelor ridică uneori probleme. A avea pe masade lucru un dicţionar de neologisme, de sinonime, antonime sau deacronime este lăudabil, nu condamnabil. Sunt de blamat doar ceicare produc texte lizibile numai cu ajutorul dicţionarului de neolo-gisme, ca şi cei ce folosesc impropriu neologismele. „A imple-menta“ (implement) nu înseamnă „a introduce“, ci „a pune înfuncţiune, a realiza, a îndeplini“; „a integra“ nu semnifică acţiuneade includere în ceva (cum greşit se utilizează în expresiile: integrareîn muncă, integrare în grup, integrare europeană ş.a.), ci acţiunea de„formare a unui întreg din mai multe părţi componente“ (deexemplu, integrarea României cu structurile europene).Stilul de redactare a lucrărilor ştiinţifice exclude limbajul argotic,acel limbaj folosit de categoriile marginale ale societăţii (delincvenţi,vagabonzi, cerşetori ş.a.). Totuşi, când reproducem declaraţiileacestora, răspunsurile la întrebările deschise dintr-un chestionar sauinterviurile comprehensive realizate cu astfel de persoane vom fiobligaţi să trecem între ghilimele cuvintele folosite, chiar dacă suntincorect exprimate (de exemplu, „pă bune“, „parai“, „pă nasoale“,„naşpa“ etc.). Obscenităţile nu le vom reproduce cu exactitate în niciun caz. Vom pune puncte de suspensie după iniţiala cuvântului: totatâtea câte litere am suprimat (de exemplu, „a intrat în c… până lagât“, „este o c… de lux“ ş.a.m.d. Nu îi este permis omului de ştiinţăce îi este permis scriitorului, mai ales dacă se cheamă David Lodge…Şi totuşi, chiar în lucrări academice am întâlnit cuvinte pentru care şimahalagii ar roşi dacă le-ar citi:Vulva trahit corda plus quam fortissima corda. P… trage de inimi maimult decât cea mai tare frânghie.sau:Non est peccatum per culum mittere flatum. Nu este păcat să sloboziprin c.. o suflare.Păcat nu este dacă se întâmplă, dar nu şi dacă scrii expresis verbis.
  • 29. Septimiu Chelcea56Figurile de stil. De preferinţă, un raport de cercetare, o lucrare delicenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific sau o monografie îndomeniul ştiinţelor socioumane se scriu într-un „limbaj referenţial“,„în care toate lucrurile sunt numite cu numele lor obişnuit, acelarecunoscut de către toţi, care nu se pretează la echivocuri“ (Eco,1977/2000, 163). Întâlnim însă în disertaţii de cea mai bună facturăintelectuală pasaje redactate într-un „limbaj figurat“, cu „figuri destil“ (metafore, epitete etc.). Până la un punct sunt acceptabile. Exce-sul le condamnă. În limbaj figurat, relaţia dintre jurnalişti, oamenipolitici şi opinia publică apare ca „triunghiul infernal“; influenţasondajelor de opinie publică este „perfuzia cifrelor“. Exagerat. Săspunem lucrurilor pe nume, să nu introducem niciodată termeni pecare mai întâi nu i-am definit.Epitetele. Dintre figurile de stil, epitetele sunt, probabil, cel maifrecvent întâlnite în scrierile de specialitate. Epitetele (gr. epithon)sunt cuvinte calificative ataşate în scop estetic altor cuvinte referen-ţiale. Conform Dicţionarului de epitete al limbii române (1985) deMarian Bucă, există mai multe categorii de epitete adjectivale: a)evocative [noul capitalism] şi apreciative [capitalismul de cumetrie];b) epitete fizice pentru entităţi materiale [ţară imensă] şi epitetefizice pentru entităţi ideale [teorie înaltă], precum şi epitete moralepentru entităţi ideale [gândire strălucită] şi epitete morale pentruentităţi materiale [ţară mândră]; c) epitete pleonastice, cuvântulataşat are un sens apropiat de cel al cuvântului referenţial [conştiinţătrează] şi epitete antitetice, contrare primelor [conştiinţă aţipită]; d)epitete generalizatoare, pentru o întreagă clasă de obiecte, şi epiteteindividualizatoare, evocând o caracteristică proprie doar unei unităţisociale; e) epitete simple şi epitete multiple. În 1988, am făcut o„analiză de conţinut“ a Dicţionarului: datele statistice arată că înlimba română cea mai mare capacitate de a atrage calificative adjec-tivale (epitete) o au cuvintele cu semnificaţie psihologică (Chelcea,1988, 155). Ochii au nu mai puţin de 606 de determinări cu valoarestilistică, 60 dintre acestea sunt epitete evocative referitoare lacaracteristicile cromatice: în afara celor albaştri (cu douăsprezeceMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 57nuanţe), ochii mai pot fi: măslinii, murgi, opalini, oţelii, pistruiaţi,smoliţi, suri, viorii etc. Privirea – ca să luăm un alt exemplu – atrage530 de epitete: poate fi colorată (albastră, albă, căprie, cenuşie, fu-murie, roşcată, spălăcită, sură, verzulie etc.).Stilul ştiinţific, caracterizat prin sobrietate, ne obligă să fimreţinuţi în folosirea epitetelor, în general, şi a epitetelor apreciative,în special. Decât „titanicul Max Weber“, „strălucitul gânditor MaxWeber“, „inegalabilul, monumentalul Max Weber“, este preferabilsă spunem (şi să scriem) „sociologul german Max Weber“ sau, maiobişnuit, dar mai bine, „marele sociolog german Max Weber“. Sunt,trebuie să recunosc, şi oameni de ştiinţă care reuşesc să apropie stilulştiinţific de cel artistic. Iată un pasaj din Istoria sociologiei. Peri-oada marilor sisteme de Ilie Bădescu:„Marii maeştri ai omenirii, marii profesori ai spiritului veghează asupranoastră cu măsura lor. Întoarcerea noastră la mesajul lor este, înîntregime, măsura puterilor noastre. Judecata lor nu întârzie niciodată săcadă asupra vredniciei sau nevredniciei urmaşilor. Când veacul tău nuvrea nimic de la maeştrii trecutului, ei zăbovesc în tăcere, iar tristeţea lorînconjoară veacul cu o inefabilă umbră. Când veacul se trezeşte, maeştriiepocilor cruciale ale omenirii se întorc către el. Uneori, ca în Renaştere,ei vin cu lumea lor cu tot şi spiritul veacului se pătrunde profund deviziunile şi ideile lor. De marile sisteme te-apropii cu întrebările vremiitale“ (Bădescu, 2002, 15).Oricât de seducător ar fi acest text, nu-i sfătuiesc pe studenţi săîncerce un astfel de stil: ca să scrii ca Ilie Bădescu, trebuie să fii IlieBădescu.Litota. De copii am învăţat să nu ne jucăm cu focul. „Cine cu cuvin-tele se joacă, cu focul se joacă!“ – îmi spunea într-o anchetăsociologică un bătrân dintr-un sat de sub munte. Ca să folosesc o„litotă“ (figură de stil care constă în diminuarea caracteristicilor,pentru a se înţelege contrariul), n-aş zice că nu avea dreptate. Defapt, avea foarte multă dreptate. Despre o concluzie banală a uneicercetări de teren putem să afirmăm că este „o mare descoperire“,fiind convinşi că este o platitudine. Dar, atenţie! Folosim litota (gr.
  • 30. Septimiu Chelcea58litotes, simplificare) numai pentru că suntem convinşi că cititoriilucrării noastre sunt capabili să o înţeleagă. Această rezervă seimpune în legătură cu toate figurile de stil. Dacă se folosesc pentru oexprimare mai incisivă şi mai convingătoare, nu trebuie să leexplicăm – ne atrage atenţia Umberto Eco (1977/2000, 164): „Dacăse consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuriretorice, iar a le folosi explicându-le înseamnă să-l iei pe cititor dreptidiot, care se răzbună luându-l pe autor drept idiot“.Despre metafore voi spune câteva cuvinte în subcapitolul următor.Cred că folosirea cu măsură a figurilor de stil este calea cea bună:Uti, non abuti.Ce titlu punem?Primul contact al cititorului cu lucrările noastre se face prin titlul pecare îl punem, uneori în grabă, la începutul raportului de cercetaresau al studiului pe care intenţionăm să îl publicăm. Cei care nu dauatenţie intitulării lucrărilor lor riscă să îi îndepărteze pe virtualiicititori, chiar dacă tema este importantă şi demonstraţia ştiinţifică seremarcă prin rigurozitate. Asemenea arhitecţilor sau designerilorprodusului industrial, trebuie să avem totdeauna în vedere esteticaobiectului construit în cercetarea noastră, fără a ne amăgi însă că artatitlului poate compensa sărăcia ideilor teoretice, modestia abordă-rilor empirice sau multitudinea erorilor de culegere şi de prelucrare adatelor. Există o artă a titlului şi în lucrările din domeniul ştiinţelorsocioumane. În cuvinte puţine trebuie să oferim multe informaţiidespre cercetarea realizată.Arta titlului. În principal, arta titlului se concentrează în jurul a douăfiguri de stil, „elipsa“ şi „hiperbatul“ (Dubois et al., 1970/1974,126). Tocmai pentru că titlul este o formulare concisă, „simplă şi,dacă este posibil, cu stil“ (Publication Manual, 1994, 7) a temei deMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 59cercetare, se impune suprimarea anumitor cuvinte. Absenţa lor,denumită „elipsă“, scurtează propoziţia. De regulă, este suprimatverbul (a fi, a avea, a obţine etc.). Monografia sociologică întocmităde echipa regală studenţească nr. 19 din 1935, sub conducerea luiIon Conea, poartă titlul Clopotiva – un sat din Haţeg (1940). Primulcapitol, semnat de conducătorul echipei, are titlul Ţara Haţegului,regiune naturală. Din ambele titluri lipseşte verbul a fi, în locul luiapărând linia de spaţiu sau virgula, care nu numai că prescurteazăenunţul, dar şi scoate în relief (hiperbat) determinările sat şi, res-pectiv, regiune. Spicuim oarecum la întâmplare din titlurile artico-lelor scrise de Dimitrie Gusti (1935) şi reunite de Ovidiu Bădina învolumul Opere. Despre cultură (1996): Chezăşia unei munci rod-nice – căminul cultural; Un scop al muncii noastre – muzeul satelorromâneşti; Şcoala de echipieri – şcoală de personalităţi; După 5ani, un examen de conştiinţă… Observăm în aceste titluri supri-marea verbelor.De multe ori, în formularea titlurilor semnul de punctuaţie [:]înlocuieşte verbul a fi, ca în cazul studiului Forme tradiţionale decooperare în viaţa poporului român: tovărăşiile tinerilor (Chelcea şiChelcea, 1990, 93). În formularea acestui titlu am recurs nu numai lafigura denumită „elipsă“, ci şi la „hiperbat“, prin permutare, prinschimbarea ordinii sintagmelor în frază. Fraza minimal încheiată,compusă din substantiv şi determinanţi, urmaţi de verb şi determi-nanţi, ar fi fost: Tovărăşiile tinerilor reprezintă o formă tradiţionalăde cooperare în cultura românească, dar aceasta n-ar fi satisfăcutcerinţele stilistice ale unui titlu. Am inversat ordinea cuvintelor dinpropoziţie pentru a scoate în relief faptul că în cultura româneascăexistă, din vechime, forme democratice de cooperare interumană.Suprimarea, care contribuie la arta titlului, poate fi totală (elipsa)sau parţială, prin contragerea substantiv-adjectiv. Tendinţa sprecontragerea termenilor este foarte puternică în ştiinţele socioumane,în general, şi în formularea titlurilor, în special. Am folosit şi în titlulacestei lucrări termenul „socioumane“, care s-a impus în literatura despecialitate din România după evenimentele din decembrie ’89,înlocuindu-l pe cel de „ştiinţe sociale“, ca să nu mai amintim de
  • 31. Septimiu Chelcea60„ştiinţe socio-politice“, care s-a demonetizat. Contragerea termenilorapare în titlurile studiilor şi lucrărilor sociologice fie cu cratimă, fieîntr-un singur cuvânt. Chiar dacă o cratimă reprezintă o liniuţă deunire, contopirea într-un cuvânt a substantivului cu adjectivul poatesemnifica mai mult decât o figură în arta titlului. Mi-am intitulat unadin lucrări Un secol de cercetări psihosociologice (2002) atât pentrua condensa titlul, dar şi pentru a sublinia că domeniul de a căruiistorie mă ocupam este unitar şi relativ independent, că pun accentulpe polul sociologic al domeniului, nu pe cel psihologic, că mă intere-sează situaţia individului în grup, contradicţiile interne şi inovaţiadin câmpul psihologiei sociale. După cum arătau Jean-Léon Beau-vois şi André Lévy (1983), diferenţele în semnificaţia termenilor de„psihologie socială“ şi „psihosociologie“ sunt notabile, astfel că ascrie psihologie socială, psihosociologie sau psiho-sociologie nusemnifică acelaşi lucru.Metaforele. „Ceasornicarul orb“: ce poate sugera mai pregnantapariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ decât această metaforă?! Cepoate exprima mai deplin esenţa concepţiei senzualiste decâtmetafora Tabula rasa?! Despre un vin bun spunem că estre LacrimaChristi. Utilizarea metaforelor în texte şi în titluri apropie ştiinţelesocioumane de literatura beletristică.Vorbind despre arta titlurilor, trebuie să ne amintim că metaforafuncţionează în ştiinţele sociale atât ca figură de stil, cât şi ca instru-ment de investigaţie. Alvin Toffler în Al treilea val (1981/1983, 39)spunea: „Marea metaforă a acestei lucrări […] sunt valurile de schim-bare care se ciocnesc“. Şi mai departe: „nu metafora valului estenouă, ci aplicarea ei la transformarea civilizaţiei de astăzi […] Ideeavalului nu este numai un instrument de organizare a unor mase maride informaţii foarte diferite […] Când aplicăm metafora valului, ni seclarifică multe lucruri care păreau confuze. Fapte familiare ne aparadesea într-o lumină cu totul nouă“. În fine, Alvin Toffler conchide:„până şi cea mai grăitoare metaforă nu ne poate reda decât un adevărparţial“ (1981/1983, 40). Pentru un titlu de carte este suficient – aşadăuga eu.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 61Când în investigarea vieţii sociale apelăm la metaforă, este firescsă o utilizăm şi în titlu: teoria „ţapul ispăşitor“, teoria melting pot,teoria „vârful negru al puterii“, teoria „locul controlului“ ş.a. Într-olucrare recentă întâlnim mai multe titluri de capitole sau desubcapitole metaforice: Turnesolul legionar, Schizofrenie socială,„Surful“ politic, Maşina de tocat regală. Autorul se explică: „Meta-fora este un mijloc euristic prin care încerc să înţeleg ce s-a întâm-plat, nu un mod de a evacua realitatea din discurs“ (Alexandrescu,1998, 24). Revine apoi: „Valul istoriei şi tehnicile de plutire, surfulpolitic sînt noi metafore de care am nevoie în această încercare de aprivi evenimentele perioadei interbelice ca tot atâtea ciocniri de forţecolective, care acţionează neplanificat, nu sînt controlate de indivizisublimi ori machiavelici şi nu sînt deduse din înalte principii, ci sîntsimple contingenţe, tot atâtea încercări de a pluti cu valul, prin careunii se salvează, iar alţii se îneacă“ (Alexandrescu, 1998, 82).Aşa cum remarca şi Mihaela Vlăsceanu (1999, 42), „Apelul lametafore este echivalent cu îndemnul de a învăţa să ne confruntămcu complexitatea, ambiguitatea şi chiar paradoxurile […], pentru că,în ultimă instanţă, acestea sunt înseşi caracteristicile realităţii“.Unele câmpuri de cunoaştere din domeniul ştiinţelor socioumaneatrag irezistibil metaforele: opinia publică, de exemplu. Complexi-tatea fenomenului, abiguitatea termenului, enunţurile teoreticecontradictorii au făcut ca opinia publică să fie definită metaforic voxDei (vocea Divinităţii), dar şi vox stultorum (vocea dobitoacelor).Despre opinia publică s-a spus că este „regina Lumii“, un „tribunalal poporului“, un „tiran“, un „despot modern“ etc. Chiar teoriile şimodelele explicative ale opiniei publice sunt denumite prin meta-fore: teoriile „spirala tăcerii“, „leneşul cognitiv“, „savantul naiv“,modelele „pâlnia cauzalităţii“, „glonţul magic“, „acul hipodermic“,„câinele învins“ şi atâtea altele (vezi Chelcea, 2002b), ceea ce aratăcât de mult se foloseşte metafora în ştiinţele socioumane. Douglas S.Massey (2002, 1), făcând o scurtă istorie a societăţii umane, spuneacă în preajma anului 2007 omenirea va trece „Rubiconul demo-grafic“: adică mai mult de jumătate din populaţia Terrei va trăi înmediul urban, ceea ce va avea consecinţe importante pentru stilul de
  • 32. Septimiu Chelcea62viaţă, pentru evoluţia omului. „Rubicon“ este numele unui râu dinItalia. Cezar, în 49 î.e.n., trecând cu armatele sale Rubiconul, aînceput războiul civil care a dus la prăbuşirea regimului republicanla Roma.Utilizarea metaforelor, chiar în titlul monografiilor sau al lucră-rilor de licenţă, ascunde însă pericolul transferurilor ilicite dintr-undomeniu în altul. Un student şi-a intitulat lucrarea de licenţă Bocă-nitul cultural (fără vreun subtitlu), pierzînd din vedere că umanul nuse explică prin infrauman, că a echivala relaţii interpersonale intimecu împerecherea animalelor înseamnă reducţionism. Ar fi fost maiacceptabil titlul Comportamentul intim – bocănit cultural? Direc-torul Departamentului Mamifere din cadrul Societăţii de Zoologiedin Marea Britanie, Desmond Morris, şi-a intitulat unele cărţi cutitluri-metaforă: The Naked Ape (1967) (trad. rom. Maimuţa goală,1991), The Human Zoo (1969) (Grădina zoologică umană). Fiind îndiscuţie lucrările unui reputat om de ştiinţă şi cunoscând că homosapiens poate fi văzut şi într-o perspectivă etologică, aceste titluri aufost acceptate de comunitatea sociologică.Ştiinţa titlului. În afară de o „artă“, există şi o „ştiinţă“ a titlurilor, oserie de reguli acceptate şi practicate de comunitatea specialiştilordin domeniul socioumanului. Preluăm din Publication Manual of theAmerican Psychological Association (1994, 7) recomandarea catitlul să fie formulat în 10-12 cuvinte şi să conţină acei termeni careservesc la indexarea lucrării, la clasificarea ei. Cu mulţi ani în urmă,la Conferinţa naţională de psihologie (21-23 octombrie 1968), pre-zentam o comunicare cu titlul pe care astăzi nu l-aş recomandastudenţilor mei, ba l-aş da chiar ca exemplu de cum nu trebuie să fieformulat un titlu: Comportamentul ceremonial al unei populaţiiaflate în proces de trecere de la munca agrară la cea industrială.Titlul este lung (17 cuvinte) şi nu ajută la indexarea articolului.Titlul Schimbare socială şi comportament ceremonial ar fi acoperitfoarte bine conţinutul comunicării şi ar fi facilitat indexarea dupătermenii-cheie „schimbare socială“ şi „comportament ceremonial“.Recurgând la adjoncţie, la practica parantezei adiţionale sau aMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 63subtitlului (de exemplu, Trecerea de la munca agrară la cea indus-trială a unor populaţii din zona Muscel), s-ar fi putut compensacaracterul laconic al titlului pe care îl propun acum, după treizeci deani. Tocmai ca studenţii mei să fie scutiţi de astfel de reveniri, dupăo perioadă atât de lungă, scriu aceste pagini.În întâlnirile cu absolvenţii sau cu doctoranzii de la sociologie leatrag atenţia că titlul unei lucrări de licenţă sau al unei teze dedoctorat nu reprezintă doar funda colorată a pachetului, care îşi arefuncţia ei estetică, ci conţine chiar esenţa lucrării, fapt pentru care îiîndemn să se gândească şi să se răzgândească de mai multe ori şisă-mi prezinte nu un singur titlu, ci o listă de titluri exacte, concise şiatractive, după toate regulile. Îi mai îndemn să ocolească titluriprecum: Consideraţii generale asupra…, Unele aspecte…, Obser-vaţii asupra…, Importanţa…, Câteva consideraţii…, Probleme ale…,Cercetări asupra…, întâlnite, uneori, chiar şi în revistele de spe-cialitate. Santiago Ramón y Cajal, căruia în 1906 i s-a acordatPremiul Nobel pentru contribuţiile sale la cunoaşterea sistemuluinervos, afirma în Reguli şi sfaturi asupra cercetării ştiinţifice (1897)că astfel de titluri „par inventate în mod special pentru lene“ (Ramóny Cajal, 1897/1967, 143). Păcatul lor constă în lipsa de exactitate. Întitlu trebuie arătat: ce aspecte, ce fel de consideraţii, în ce constăimportanţa, ce probleme abordează studiul sau raportul de cercetare.Sunt de evitat redundanţele. Nu au nici un rost în titlu formulărica Studiul fenomenelor de… sau Abordarea experimentală a…ş.a.m.d., după cum, în mod normal, în titlu nu ar trebui să aparătermenii de „cercetare“, „metodă“ sau „rezultate“. Se înţelege de lasine că publicarea unui studiu se face pentru a fi comunicate rezul-tatele şi că pentru a ajunge la rezultate au fost aplicate diferitemetode. Rezultatele studiului relaţiilor interpersonale într-o echipăde muncă folosind metoda observaţiei directe – iată un titlu într-ade-văr inacceptabil.Din „ştiinţa“ titlului face parte şi denumirea exactă a domeniuluide care ne ocupăm în lucrările noastre. Vom intitula un manual sauun tratat pur şi simplu Sociologie, dacă prezintă sistematic şicomplet domeniul. Nenumăraţi autori înscriu în titlul cărţilor lor
  • 33. Septimiu Chelcea64denumirea ştiinţei pe care o slujesc şi lasă cititorilor privilegiul de aaprecia dacă se află în faţa unui manual sau a unui tratat. Mi se parecorectă şi elegantă această practică (Schifirneţ, 1999). Din modestie(justificată sau nu, autentică sau falsă), ca urmare a unui spirit(auto)critic foarte dezvoltat, fără îndoială pilduitor, unii autoriformulează „titluri de protecţie“: Elemente de sociologie (Gusti şiHerseni, 1942), Noţiuni elementare de sociologie (Szczepański,1970/1972), Introducere în sociologie (Goodman, 1992/1998) şialtele asemănătoare. Alţi autori nu ezită să includă în titlu sintagma„tratat“: de exemplu, Tratat de sociologie, sub coordonarea luiRaymond Boudon (1992/1997). De multe ori, „titlul – denumire adomeniului“ este completat de un subtitlu care precizează concepţiaautorului (de exemplu, Sociologie. Teoria generală a vieţii socialede Traian Herseni, 1982) sau delimitează unghiul de abordare (deexemplu, Psihologie socială. Aspecte contemporane, coord. AdrianNeculau, 1996).Lucrurile se complică puţin când domeniul de care ne ocupăm nueste suficient de structurat. Sub acelaşi titlu apar cărţi ce trateazăprobleme diferite. În astfel de situaţii „titlurile – denumire a dome-niului“ impun precizările de care aminteam. De exemplu, Sociologiejuridică. Ipoteze şi funcţii sociale ale dreptului de Dan Banciu(1995). Uneori, autorii preferă „titlurile explicite“: Logica cercetăriide Karl R. Popper (1973/1981) sau Spre o paradigmă a gândiriisociologice de Cătălin Zamfir (1999).Multe lucrări (cărţi, teze de doctorat sau lucrări de licenţă) vi-zează relaţiile dintre două sau mai multe fenomene, procese şi enti-tăţi sociale. Titlurile lor exprimă acest lucru: Psihologie şi societatede Ştefan Boncu (1999), Social Theory and Social Structure de S.ABarnett. (1988/1995), Adolescence et toxicomanie, sub coordonarealui Gilles Ferréol (1999), şi altele. Când se analizează relaţiile dintretrei variabile (fenomene sau procese), titlul lucrării este format dintrei cuvinte (denumirea variabilelor): Naţiune, cultură, identitate deGrigore Georgiu (1997), Experiment, teorie, practică de P.L. Kapiţa(1977/1981), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, subcoordonarea lui Richard Y. Bourhis şi Jacques-Philippe LeyensMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 65(1994/1997) etc. Nu puţine sunt cazurile când lucrări ştiinţificeprestigioase poartă titluri – să le numim aşa – „criptice“. Cine arputea bănui, dacă nu ar cunoaşte preocupările autorului, că sub titlulMaimuţa goală (Morris, 1967/1991) se oferă publicului o excelentălucrare de etologie umană? Titlurile criptice nu se recomandă pentrulucrările de licenţă şi pentru tezele de doctorat. Nici „titlurile-întrebare“ nu îşi au locul pe astfel de lucrări, nici chiar pe coperţilecărţilor. Titluri precum Racially Separate or Together? (Pettigrew,1971), Sommes-nous tous de psychologues? (Leyens, 1983), DoesAmerica Need a Forign Policy? Toward a Diplomacy for the 21stCentury (Kissinger, 2001) sunt o excepţie în domeniul ştiinţelorsocioumane. Cu subtitlul lucrărilor de licenţă, al tezelor de doctoratsau al monografiilor lucrurile stau altfel: nu numai că se acceptăinterogaţiile, dar sunt chiar recomandabile. Mai ales în cazul titlu-rilor-denumire a ştiinţei sau domeniului de cunoaştere. Lucrării cutitlul Opinia publică i-am adăugat subtitlul-întrebare: Gândesc ma-sele despre ce şi cum vor elitele? (Chelcea, 2002b). Este un exempluîntre atâtea altele. Titlurile-întrebare sunt mai adecvate pentruarticolele ştiinţifice: Does Television Violence Cause Aggresion?(Eron et al., 1972), Exerciţii structurate în dinamica grupurilor:pentru ce? (de Visscher, 1998), Putem să ne ocupăm de libertate,demnitate, dreptate? (Amerio, 1999). Totuşi, astfel de titluri seregăsesc cel mai frecvent în revistele de informare ştiinţifică adresatepublicului larg: Succesul – un ţel al fiecăruia? (Luca, 1999), Vârstaadultă – involuţie sau progres? (Stănculescu, 1998), Ce aşteaptătinerii de la muncă? (Bălaşa, 1997). Exemplele s-ar putea multi-plica. Cititorul va putea el însuşi analiza titlurile lucrărilor altora,dobândind astfel arta şi ştiinţa „împachetării“ propriei „opere“.Tradutore-tradittore. Voi încheia discuţia despre arta şi ştiinţa titlu-rilor cu câteva remarci despre traducerea în limba română a lucrărilorapărute în editurile din străinătate şi a titlurilor acestora. ElisabetaStănciulescu (1998, 9) lansează un S.O.S. în legătură cu traducerileîn limba română şi identifică trei tipuri de traducători (traducătorul-şcolar, traducătorul-literar, traducătorul-tehnician/academist), fără a
  • 34. Septimiu Chelcea66mai lua în considerare „traducătorul lăutar“, care se conduce „dupăureche“.În ceea ce priveşte titlurile ce ni se oferă în traducere aş mai iden-tifica un tip: „traducătorul-comerciant“, care nu urmăreşte decât săse vândă cartea. Pentru aceasta nu se sfieşte să pocească titlurileoperelor clasice. Le Suicide, étude de sociologie de Émile Durkheima fost tradusă, într-o editură prestigioasă de altfel, sub titlul voitcomercial Despre sinucidere (1993), fără a mai preciza că este vorbade un studiu sociologic; Personality Investigations de Hans J. Ey-senck şi Michael Eysenck s-a transformat, prin traducere, în Desci-frarea comportamentului uman (1998), deşi toată lumea ştie că per-sonalitatea nu se confundă cu comportamentul. Iată încă un exemplude trădare a spiritului unei cărţi chiar din titlu: lucrarea DesigningSocial Inquiry. Scientific Inference in Qualitative Research de GaryKing, Robert Keohane şi Sidney Verba (1994) a apărut cu titlul văditcommercial Fundamentele cercetării sociale (2000), nu cu un titluapropiat de cel original (Proiectarea cercetării sociale. Inferenţaştiinţifică în cercetarea calitativă). În versiunea românească a fostsuprimat subtitlul, care ar fi lămurit intenţia celor trei autori, pro-fesori la Universitatea Harvard şi la Universitatea Duke (SUA).Uneori se adaugă subtitluri comerciale dubioase. Lucrarea luiJean-Claude Kaufmann Corps de femmes, regards d’hommes aprimit în versiunea românească subtitlul Sociologia sânilor goi(1998). Alteori, se renunţă la titlurile foarte lămuritoare. Subtitlullucrării lui Oscar Lewis The Children of Sánchez – Autobiography ofa Mexican Family – în traducerea românească din 1978 a dispărutpur şi simplu. Nu mai amintesc de practica omiterii cu bună ştiinţă adatei de apariţie a ediţiei princeps, pentru a se lăsa impresia că s-atradus o lucrare de ultimă oră, sau de tertipul menţionării doar aediţiei după care s-a făcut traducerea, fără a se preciza a câta ediţieeste, dacă este o ediţie revizuită sau adăugită. Chiar Come si fa unatesi di laurea a lui Umberto Eco, în care se discută mult depre modulcorect de citare a cărţilor, a apărut fără a se indica data primei ediţiişi localitatea (Milano) unde îşi are sediul Editura Bompiani. „Estegroaznic a spune unde a fost publicată o carte şi a nu spune de cătreMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 67cine“ – apreciază autorul (Eco, 1977/2000, 73). La fel de descali-ficant este şi a spune „de către cine“ (editura), nu şi „unde“ (locul deapariţie, localitatea). S-a adăugat şi un titlu neinspirat cărţii lui Eco:Disciplinele umaniste. Astfel de practici îndreptăţesc sintagma tra-dutore-tradittore.Ce se poate face pentru nu fi acuzaţi de trădare? O cale foarte laîndemâna cercetătorilor ar fi ca în lista bibliografică, după traducere,între paranteze, să transcrie titlul original al lucrărilor apărute înlimbi străine. În cazul semnalat mai sus, corect ar fi ca în lista biblio-grafică să fie trecut între paranteze titlul original:Eco, Umberto. (2000). Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele uma-niste. Bucureşti: Editura Pontica (Come si fa una tesi di laurea. Milano:Bompiani, 1977).Recunosc deschis că nu am întâlnit în multe lucrări menţionarea,alături de traducere, şi a titlului original. Nici eu nu am procedataltfel. Îi îndem, totuşi, pe studenţii mei să încerce, poate că astfel seinstituie o tradiţie în redactarea tezelor de doctorat şi a lucrărilor delicenţă. Orice tradiţie a fost la început o inovaţie…Autori şi instituţii. Deşi nu face parte din titlul raportului de cerce-tare, al articolelor sau al cărţilor, mă opresc puţin şi la numele auto-rului/autorilor şi ale instituţiilor unde aceştia lucrează.Dedesubtul titlului trebuie să fie scrise prenumele, iniţiala şinumele autorului sau ale autorilor. Este greşit ca aici să fie specificatnumele întreg al autorului şi în text sau în bibliografie să fie omisprenumele sau să dispară iniţiala prenumelui tatălui. De unde să ştiecititorul, de exemplu, că Michael Eysenck este fiul lui Hans Ey-senck, dacă nu se dă numele complet al nici unuia din cei doi autori?Şi apoi Hans J. Eysenck este unul şi acelaşi cu Hans Eysenck şi cuHans Jürgen Eysenck, psiholog englez de origine germană, născut în1916 la Berlin? Menţionarea corectă a numelui autorului/autorilorrezolvă astfel de probleme şi ajută la indexarea lucrărilor. Probabildin prea mare grabă, în unele lucrări de licenţă sau în teze de doc-torat, ca şi în cărţi (îndoielnice) tipărite, se aruncă puzderie de nume
  • 35. Septimiu Chelcea68de autori, adăugându-se – în cel mai fericit caz – doar iniţiala pre-numelui. Este păgubitor pentru cititor. Dacă vrem să-l ajutăm săgăsească rapid lucrarea la care ne referim, este necesar să men-ţionăm şi prenumele alături de nume. Sunt unii autori care şi-au pu-blicat lucrările trecând pe copertă doar numele şi iniţiala prenumeluisau a prenumelor. De exemplu, V.O. Key, Jr. (1961). Trecem numelelor aşa cum a intrat în conştiinţa cititorilor.În legătură cu cele spuse până acum, aş remarca şi faptul că mairecent, pe plan mondial, s-a impus practica de a nu se mai menţiona,alături de numele autorului, gradele didactice (sau militare), titlurileacademice sau specialitatea acestuia. Astfel de informaţii, foarteutile altminteri, vor fi incluse separat într-o casetă pe coperta a patrasau pe o pagină nenumerotată, înaintea prefeţei şi a cuprinsului, încazul cărţilor.Şi numele instituţiei la care este afiliat autorul oferă informaţiifolositoare. În unele ţări, în Japonia de exemplu, firma unde lucreazăconferă persoanelor un prestigiu mai mare chiar decât profesia pecare o au. Fără a exagera, trebuie să recunoaştem că nu prezintăaceleaşi garanţii ştiinţifice un practician şi un cercetător ştiinţific, unprofesor de la un colegiu nou înfiinţat şi un profesor de la o uni-versitate cu tradiţie. Este bine, deci, să se cunoască instituţia undefuncţionează autorii, cu denumirea ei întreagă (de exemplu, Institutulpentru Cercetarea Calităţii Vieţii, nu ICCV).Cum procedăm când unul dintre autori nu este încadrat (sau numai este încadrat) în nici o instituţie sau când lucrează în mai multeinstituţii prin cumul? În primul caz, regula empirică cere să fie men-ţionat, sub numele autorului, numele oraşului şi al ţării în care tră-ieşte. În al doilea caz, aceeaşi practică a impus regula de a se trececel mult două instituţii, dacă în realizarea studiului au oferit auto-rului sprijin egal. Este recomandabil, totuşi, să se renunţe la instituţiamai puţin prestigioasă.Capitolul 2Norme de redactareÎndemnul de „a redacta cu gândul la cititor“ nu îi ajută prea mult pecei care fac primii paşi în cercetarea ştiinţifică. Sigur, este esenţial sănu confundăm adresa: să scriem într-o revistă academică, destinatăcolegilor de breaslă, aşa cum ne-am adresa unui public larg, într-orevistă de popularizare. Anselm L. Strauss (1992, 6) – citat de Jean-Claude Kaufmann (1996/1998, 292) – remarcă: „Pur şi simplu, celedouă tipuri de public nu poartă aceiaşi ochelari“. Chiar persoanelecultivate, dar cu o altă specializare decât în domeniul ştiinţelor so-cioumane, nu vor înţelege foarte bine nici terminologia din domeniuşi nici nu vor putea aprecia, aşa cum se cuvine, argumentaţia,rigoarea prelucrărilor statistice, valoarea datelor dintr-o cercetare deteren. Publicul larg nu va citi cu aceeaşi atenţie ca specialiştii dinştiinţele socioumane un raport de cercetare. Probabil, va fi captat defaptele concrete şi de descrierea unor situaţii excentrice sau exotice.În cel mai bun caz, va răsfoi raportul de cercetare, nu îl va studia –aşa cum ne aşteptăm să o facă profesioniştii domeniului şi membriicomisiilor la examenul de licenţă sau la susţinerea tezei de doctorat,ca să nu mai vorbim de responsabilitatea colegiilor de redacţie cânddecid acceptarea sau respingerea unei lucrări.În cele ce urmează voi descrie cerinţele redactării unui raport decercetare şi exigenţele pregătirii studiilor pentru publicare înrevistele de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi normeleprezentării manuscriselor la editurile specializate.
  • 36. Septimiu Chelcea70Încă din 1928, când în SUA apăreau doar patru publicaţii de spe-cialitate, editorii revistelor de psihologie şi antropologie au propus oprocedură standard de pregătire a manuscriselor, care în timp acondus la alcătuirea unui manual cu reguli precise pentru prezen-tarea studiilor ştiinţifice. Publication Manual of the American Psy-chological Association – căci despre el este vorba – a apărut într-oprimă formă în 1952. Cu completările ulterioare, acest manualconstituie un ghid excelent nu numai pentru psihologi, ci şi pentrutoţi profesioniştii din domeniul ştiinţelor socioumane. Pe baza lui,Marc A. Provost, Michel Alain, Yvan Leroux şi Yvan Lussier(1993/1997) de la Université du Québec à Trois-Rivières au pus lapunct un Guide de présentation d’un rapport de recherche, aflat dejala a treia ediţie. În introducere se arată că normele oficiale aleAmerican Psychological Association (APA, 1994) trebuie adaptate,pentru a se respecta particularităţile limbii franceze. Este ceea ce amurmărit să fac şi eu în textul de faţă, fireşte, cu referire la limbaromână. Operaţia mi se pare cu atât mai necesară cu cât în prezent întextele de specialitate româneşti sunt puse în circulaţie expresiienglezeşti, uneori, greşit utilizate sau pentru care există echivalenţeîn limba română.Se acceptă cvasiunanim ca organizarea materialului pentru publi-care să urmeze o schemă-standard (vezi Traxel, 1974, 439; Singletonet al., 1988, 437):• O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere aproblemei investigate.• Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire latema cercetată.• Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investi-gaţiei, incluzând toate informaţiile utile pentru verificarearezultatelor printr-o nouă cercetare.• Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatelestudiului.• O discuţie asupra datelor relevante în cercetare, interpretareateoretică a rezultatelor.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 71În Anexa A propun un mod de prezentare a lucrărilor de licenţăşi a tezelor de doctorat, fără a pretinde că ofer un panaceu. Aceeaşiremarcă trebuie făcută şi în legătură cu modul de prezentare a căr-ţilor, a monografiilor din domeniul ştiinţelor socioumane. Precizezcă am avut în vedere mai ales cercetările realizate într-o perspectivăcantitativistă. Cei interesaţi de redactarea rapoartelor de cercetarecalitativă găsesc în Metodologia cercetării calitative de AdrianaBăban (2002, 30-38) o serie de informaţii utile.RezumatulDeşi se scrie ultimul, rezumatul, ca plasare în textul unui articolştiinţific, precede studiul propriu-zis. În lucrările de diplomă sau dedoctorat nu se obişnuieşte prezentarea unui rezumat. Rezumatul esteun text scurt despre conţinutul articolului ştiinţific sau al raportuluide cercetare. Ca şi titlul, rezumatul oferă informaţii despre studiu şiserveşte la indexarea lucrării, ca şi la arhivarea datelor. Mulţi cititoridecid pe baza rezumatului dacă merită să citească în continuarearticolul. Ar fi dezavantajos ca pentru un rezumat scris în grabă sănu fie citit un studiu interesant.Un bun rezumat trebuie să fie exact, redactat cu atenţie deosebită,acurat, să reflecte corect conţinutul studiului, să nu includă infor-maţii care nu se regăsesc în text. Deşi concis, rezumatul trebuie săfie suficient de cuprinzător (engl. self-contained), conţinând termeniinecesari indexării, tezele, rezultatele, concluziile şi implicaţiile celemai relevante ale studiului. Scris cu claritate, la diateza activă şifolosind verbele la timpul prezent (verbele la timpul trecut se vorutiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor),rezumatul trebuie să se distingă prin coerenţă şi lizibilitate. Publi-cation Manual (1994, 9) fixează lungimea unui rezumat pentru unstudiu la 960 de semne tipografice (inclusiv spaţiile albe), ceea ce arînsemna aproximativ 120 de cuvinte. Pentru rezumatul unui raport
  • 37. Septimiu Chelcea72de cercetare empirică se prevăd 100-120 de cuvinte, iar pentru unarticol teoretic 75-100 de cuvinte. Rezumatul unei cercetări empiricetrebuie să conţină referiri la: problema sau tema investigată,populaţia chestionată (număr, vârstă, sex, profesie ş.a.), metodeleutilizate, datele obţinute, concluziile şi implicaţiile sau aplicaţiilecare decurg. Rezumatul studiilor pregătite pentru tipar va fi scris fărăalineate şi va fi plasat pe centrul paginii, imediat sub titlu. De celemai multe ori, în revistele de specialitate rezumatul studiilor este pusîn evidenţă prin mărimea sau tipul literei (engl. typeface); interli-nierea trebuie să fie la un rând (spaţiul dintre rânduri este demărimea literei folosite) sau textul poate fi încadrat într-o coloanămai îngustă. Folosirea laolaltă a tuturor acestor modalităţi de distin-gere a rezumatului de restul textului nu se justifică.Pentru tezele de doctorat şi lucrările de licenţă, se recomandă unrezumat mai cuprinzător (aproximativ două pagini, circa 500 decuvinte), care să cuprindă: a) problematica studiului; b) obiectivelesau ipotezele; c) metodologia; d) rezultatele; e) principalele con-cluzii ale studiului (Provost, 1993/1997, 40).IntroducereaOrice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se pre-zintă tema de cercetare şi se descrie pe scurt strategia de investigare.„Introducerea permite să se situeze problematica studiului în inte-riorul domeniului sau al câmpului disciplinei. Ea trebuie să precizezeaspectele care diferenţiază cercetarea de alte studii existente, ele-mentele de originalitate, ca şi obiectivele cercetării“ (Provost et al.,1993/1997, 43). Această parte a raportului de cercetare sau a stu-diului, pentru că este uşor identificabilă prin poziţia sa la începutulstudiului, nu necesită să fie intitulată. Uneori, autorii îi pun titlulsimplu Introducere sau imaginează un titlu voit acroşant. Este ochestiune de opţiune, în nici un caz o greşeală. O bună introduceretrebuie să răspundă mai multor întrebări:Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 73• Care este problema studiată?• Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?• Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţael cunoaşterea în domeniu?• Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate conclu-ziile?Apelul la o vorbă de spirit, la un aforism sau o butadă dă reliefintroducerii. De exemplu, analizând relaţia dintre măsurare şi socie-tate, invocarea lui Mihai Eminescu ar putea stârni curiozitateacititorilor:„Dacă cifrele nu guvernează lumea, ele arată cel puţin cum este ea gu-vernată“ – spunea Mihai Eminescu. Parafrazând, vom afirma şi noi:„Dacă sondajele de opinie publică nu guvernează, ele ne arată totuşicum este guvernată ţara“.În introducerea unui capitol tratând despre evoluţia structuriicreierului uman, paradoxal intitulat Trecutul este prezent, expreşe-dintele Asociaţiei Americane de Sociologie, Douglas S. Massey(2002, 15), face trimitere la o replică din Requiem for a Nun deWilliam Faulkner, piesă de teatru jucată în 1956 la Paris în regia luiAlbert Camus: „Trecutul nu moare niciodată. El nu este chiar trecut“(Actul 1, Scena 3). Dincolo de profunzimea tezei, exprimarea ei –trebuie să recunoaştem – este sclipitoare.Literatura consultatăÎn legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimămăsura documentării. Chiar dacă astăzi este relativ uşor să se obţinăprin Internet liste cvasicomplete cu lucrări care tratează problema destudiu, chiar dacă informatizarea bibliotecilor face mai uşoară acti-vitatea de documentare, trecerea în revistă a literaturii de specialitate
  • 38. Septimiu Chelcea74nu constituie deloc o operaţie mecanică, de înşiruire cronologică aunor titluri de cărţi şi a unor nume de autori. Prioritară mi se pare a fiselecţia contribuţiilor: a pune pe acelaşi plan, în acelaşi rând autoriiclasici cu cei obscuri este nu numai o impietate la adresa primilor,dar şi semnul evident al superficialităţii.„Înainte de a descrie contribuţia noastră personală asupra temeistudiate – ne atrage atenţia Santiago Ramón y Cajal – trebuie să sedescrie pe scurt istoricul chestiunii, fie pentru a semnala punctul deplecare, fie pentru a da tributul de dreptate cuvenit cercetătorilor carene-au precedat, netezind calea cercetărilor noastre“ (1897/1967,144). Şi „nobilul şi generosul om care a făcut pentru Spania ştiin-ţifică ceea ce au făcut Cervantes în literatură, Velasquez şi Murrilloîn pictură“ – conform aprecierii lui Gheorghe Marinescu – continuă:„Dacă din dragoste pentru concizie sau chiar din cauza lenei tânărulinvestigator tinde să omită date sau omite să citeze pe alţii, să nu uitecă şi ceilalţi îl vor răsplăti cu aceeaşi monedă, trecând în mod inten-ţionat sub tăcere lucrările sale“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 144).Chris Hart (1998, 219), pledând pentru descătuşarea imaginaţieiîn cercetările din ştiinţele sociale, propune o listă cu imperativeletrecerii în revistă a literaturii de specialitate:• Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante înlegătură cu tema ce ne preocupă.• Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră.• Să acordăm atenţie detaliilor, cum ar fi transcrierea numelorproprii.• Să încercăm să fim reflexivi, să examinăm bias-urile noastreşi să le clarificăm.• Să evaluăm critic materialele consultate şi să arătăm cum le-amanalizat.• Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şianalizele făcute.• Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literatura consul-tată.• Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă aliteraturii de specialitate.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 75• Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritateşi coerenţă, procedând sistematic.În acelaşi timp, Chris Hart atrage atenţia asupra a ceea ce nu tre-buie să facem:• Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu.• Să discutăm lucrări depăşite, vechi, neactuale.• Să scriem incorect numele autorilor sau să greşim datelebibliografice.• Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte fără a le defini.• Să facem apel la termenii din jargon şi la un limbaj discrimi-natoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.• Să înşirăm idei, fără să le comentăm: o listă nu echivalează cutrecerea în revistă a literaturii problemei.• Să acceptăm orice punct de vedere sau credinţă ce se regă-seşte în literatura consultată.• Să descriem doar conţinutul lucrărilor citite, fără a-l evalua.• Să includem informaţii necontrolate, inexacte.• Să transcriem incorect termenii, în special paronimele.• Să utilizăm un limbaj pretenţios.Ca să mă conformez regulilor formulate de Chris Hart, apreciezca fiind foarte valoros ghidul propus: recomandările şi interdicţiilesistematizate nu epuizează însă problema trecerii în revistă a litera-turii de specialitate. De exemplu, priorităţile, proporţiile şi modali-tăţile concrete. Despre acestea ghidul în cauză nu ne spune nimic.Raportul clasic-modern îi desparte pe cercetătorii ştiinţifici în douătipuri: „cercetători ai ultimei cărţi“ şi „cercetători ai cărţilor funda-mentale“. În timp ce primii iscodesc apariţia cărţilor noi şi pândescmoda, ceilalţi rămân încremeniţi în preajma clasicilor. Să evităm ane încadra în oricare din aceste tipuri extreme: est modus in rebus.Să acordăm prioritate noului, dar să nu ignorăm fundamentele.Cât priveşte modalitatea concretă de documentare, trebuie să avemîn vedere logica descoperirii şi, corespunzător, figura compozită a
  • 39. Septimiu Chelcea76cercetătorului ştiinţific: jumătate vulpe, jumătate arici. „Cercetă-torul-vulpe, pe măsură ce descrie, îl vedem urmând, scrutător şiagresiv ca o vulpe, pistele numeroase ale geografiei sociale. Elcombină faptele şi noţiunile disparate, jonglează cu metodele abil şifără reticenţe. Nimic nu-i stă în cale dacă cercetările sale îi permit săavanseze. Ca şi în cazul artistului, calităţile operei sunt mai impor-tante decât respectarea regulilor artei. Cercetătorul-arici intră înacţiune când este vorba de a explica rezultatele obţinute. Ca arici, else strânge, ameninţă cu ţepii, refuză tot ceea ce neagă sau contrazicepropria viziune. El examinează aceste rezultate în interiorul uneidiscipline şi, plecând de la o singură cauză, caută cheia tuturorenigmelor“ (Moscovici, 1988, 8-9, apud Seca, 1999, 45). Cele douăfaţete ale cercetătorului se văd şi în felul în care este trecută înrevistă literatura de specialitate. Ipse dixit, pare a susţine cercetă-torul-arici; nihil praeter naturam perpetuum, ne avertizează cercetă-torul-vulpe. Serge Moscovici crede că „ariciul“ are ultimul cuvânt.Acest lucru este indubitabil în cadrul ştiinţei normale. Revoluţiile înştiinţă – cum numea Thomas S. Kuhn (1962/1976) tensiunea schim-bării paradigmelor – îl favorizează însă pe cercetătorul-vulpe.S-ar mai putea aduce în discuţie şi o altă tipologie. Există „cer-cetători-ţânţar“ şi „cercetători-lipitoare“. Poate că unii dintre colegiimei se vor supăra, dar nu mi se pare mai nobilă analogia cu vulpeadecât cu lipitoarea. În medicina populară folosirea lipitorilor a salvatvieţi… Şi lipitorile, şi ţânţarii sug sânge; ţânţarii se satură rapid,lipitorile nu. Şi printre cercetători se întâlnesc persoane, foarteonorabile de altfel, care nu stăruiesc prea mult asupra unei teme.Spun ce au de spus şi rapid abordează o temă nouă, sunt atraşi de oaltă problemă. La polul opus se situează cercetătorii care nu sedezlipesc de tema lor de cercetare ani şi ani de zile, uneori toatăviaţa. Şansa lor de a rămâne în istoria ştiinţei pe care au slujit-o estemult mai mare. Gândindu-mă la drumul meu în ştiinţă, mă văd maidegrabă ţânţar decât lipitoare…Dar cum se fac trimiterile bibliografice, ce reguli de citare a lucră-rilor trebuie respectate? Apelez, în continuare, la recomandările dinPublication Manual (1994, 168-174). Există mai multe modalităţi deMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 77a face referinţe bibliografice, cercetătorul având libertatea de a alegeîntre:• Inserarea numelui autorului/autorilor în naraţiune şi între pa-ranteze a anului de apariţie a lucrării la care se face trimitere.Émile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate calucruri.• Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât şi aanului de apariţie a lucrării.Aşa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim,1895).• Mai rar, se utilizează şi formula includerii în naraţiune atât anumelui autorului, cât şi a anului ediţiei princeps, renunţân-du-se la paranteze.Încă în 1895, Émile Durkheim a cerut ca faptele sociale să fie tratate calucruri.Se recomandă menţionarea doar a numelui autorului, fără men-ţionarea prenumelui sau a altor determinări (de exemplu, Jr.). Întextul de faţă nu am ţinut seama de această recomandare şi, consi-derând că repetitio est mater studiorum, am trecut insistent numele,prenumele, iniţiala şi, după caz, sufixul Jr., când am renunţat laparanteze sau când am inclus între paranteze doar anul lucrării. Datăfiind finalitatea didactică a discursului, nu cred că am greşit sau nuam greşit prea mult.• Când trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lu-crării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a pa-ginii sau a paginilor imediat după anul de apariţie a lucrăriiconsultate, având grijă ca în lista bibliografică de la sfârşitulvolumului să menţionăm şi anul apariţiei primei ediţii.
  • 40. Septimiu Chelcea78Întrebându-se ce este un fapt social, Émile Durkheim (1985/1974, cap. 1)răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea externă şiexistenţa lui independent de formele individuale pe care le îmbracă.• Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este para-frazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lu-crare şi se include între ghilimele.În concepţia fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca do-meniu studiul faptelor sociale, iar „Un fapt social se recunoaşte dupăputerea de constrângere externă pe care o exercită sau e în stare să oexercite asupra indivizilor“ (Durkheim, 1895/1974, 65).• Când citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfâr-şitul uneia şi începutul următoarei) sau când menţionăm unstudiu dintr-o revistă, specificăm acest lucru prin trecerea nu-mărului respectivelor pagini, precedate de [pp.].„A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamnă a le trata în calitatea lorde date, alcătuind punctul de plecare al ştiinţei“ (Durkheim, 1974, pp.79-80).Atenţie, să nu uităm faptul că un citat nu trebuie să depăşească28 de rânduri de text, adică o pagină, şi că pe o pagină din manuscrisse recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte(Miguel, 1997, 137). Se recomandă ca citatele care depăşesc 40 decuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la unsingur rând, păstrându-se un spaţiu de mărimea alineatului la dreaptaşi la stânga citatului.Textul se prezintă ca o succesiune de părţi. Fiecare parte conţine osingură idee principală, pe care o prezintă, o detaliază, o analizează, odezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească legături între părţi,astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm alert, săofere surprize la lectură, să-l facă pe cititor să vadă frumuseţea textului.Textul trebuie organizat în funcţie de ideile pe care autorul doreşte să letransmită şi pentru care şi-a făcut un plan într-o etapă anterioară. Eltrebuie să se oprească la un număr optim de idei principale şi secundare(în funcţie de complexitatea subiectului, de spaţiul avut la dispoziţie, deMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 79public, de importanţa problemei, de tactica adoptată pentru a convingepublicul). Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat relevante,importante pentru tema pusă în discuţie. Aceste idei trebuie amalgamateîntr-un text personal, nu prezentate aşa cum au fost întâlnite în surselebibliografice. (Şerbănescu, 2000/2001, 178).Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de opagină, lasă impresia că autorul nu a stăruit asupra textului, că nu areuşit sau nu şi-a propus să desprindă ideea din cuvinte. În lucrărilede licenţă şi în tezele de doctorat, citatele care depăşesc 28 derânduri este bine să fie prezentate în „casetă“ (engl. box). Casetelevor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit „apendice“ (lat.appendix). Nu ar trebui admise disertaţii cu casete dispuse în textulpropriu-zis. Ele lasă impresia unui colaj. În lucrările destinate tipa-rului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-sefaptul că nu aparţin autorului. Vor fi, aşadar, încadrate în chenar,scrise cu corp de literă mai mic sau pe mai multe coloane decâttextul original. Casetele vor avea titlu şi vor fi numerotate. Se vaalcătui o „listă a casetelor“ (engl. list of boxes), ce se va insera după„cuprins“ şi, eventual, după „lista tabelelor“ şi „lista figurilor“.În legătură cu lungimea unui citat, Mircea Eliade (1958/2002, 4)spunea: „Un citat preţuieşte (în conştiinţa cititorului) în măsura încare este scurt, dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anuleazăaceastă imagine“. Se întâmplă, uneori, că ideile la care vrem săfacem referiri sunt plasate în diverse locuri într-o lucrare: folosimatunci indicaţia bibliografică pass. = passim. Alteori, ideea apare lao anumită pagină, iar dezvoltarea ei se face pe mai multe pagini.Indicăm acest lucru prin menţionarea paginii şi a abrevierii urm. =următoarele.• O lucrare citată poate avea mai mulţi autori. Când sunt doiautori, fără excepţie menţionăm numele amândurora. Dacălucrarea citată are până la şase autori, regula prevede ca primadată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să semenţioneze numele primului autor, urmat de abrevierea şialţii = et al. sau şi colab. = şi colaboratorii.
  • 41. Septimiu Chelcea80Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evalua-tions of Tendencies (Abraham, Bădescu şi Chelcea, 1995) reprezintă oprimă încercare de analiză şi diagnoză…Este de remarcat faptul că între ultimul şi penultimul autor seintroduce conjuncţia [şi].Dorel Abraham et al. (1995), analizând relaţiile interetnice din România…• Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestuilucru se face prin menţionarea după numele lor, între paran-teze, a calităţii (coord.), (ed.) sau când sunt mai mulţi (eds.).Dacă grupul de autori depăşeşte numărul de şase, în text nuvor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor,urmat de abrevierea „şi alţii“ sau et alii (prescurtat, ed al.). Înlista bibliografică se recomandă însă menţionarea tuturorcelor care au contribuit la realizarea studiului, pentru canumele lor să poată fi incluse în indexul de nume.• În redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute decercetare, la organizaţii guvernamentale sau internaţionale.Prima oară când cităm trecem denumirea instituţiei, pentru caîn citările ulterioare să folosim doar iniţialele.• Se întâmplă, ce-i drept rar, ca textul pe care-l cităm să aibă unautor anonim: arătăm aceasta prin cuvântul „anonim“, dupăcare facem datarea.• Întâlnim şi situaţii în care unul şi acelaşi autor a abordataceeaşi temă la care vrem să ne referim în mai multe lucrări,apărute în ani diferiţi. După numele autorului în parantezătrecem, în ordine cronologică, anii de apariţie a respectivelorcontribuţii.Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975, 1982, 1986, 1998) a abor-dat diferite probleme de metodologie a cercetării sociologice empirice.• Dacă aceeaşi temă a fost abordată de mai mulţi autori, dar laanumite intervale, îi includem într-o singură paranteză,Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 81ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia,anul publicării volumului pe care îl avem în vedere.Ipoteza „sâmburelui de adevăr“ al stereotipurilor a fost verificată înnumeroase cercetări (Abate şi Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauleyşi Stitt, 1978; Schumab, 1966).Personal, consider că ordonarea cronologică a contribuţiilor estemai relevantă decât ordinea alfabetică a numelui autorilor. Nu îiîndemn pe studenţi să-mi împărtăşească preferinţa, ci să evalueze ceajută cel mai mult la lămurirea problemei de studiu: anterioritateacercetărilor sau înşiruirea alfabetică a numelor autorilor?• Ar mai fi de spus în legătură cu modul în care se fac trimi-terile bibliografice că pentru lucrările a căror dată de publi-care nu este cunoscută se menţionează după titlu (f.a.), ceeace înseamnă „fără an“, echivalent în limba engleză n.d. = nodate.• Pentru scrierile din antichitate care nu se pot data se vamenţiona anul traducerii sau versiunii utilizate.În Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca(1967, 243-250) schiţează teoria comportamentului prosocial.• Când se cunoaşte anul scrierii lucrărilor antice, se recomandămenţionarea lui.În Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca(58 e.n./1967, 243-250) schiţează teoria comportamentului prosocial.• Acelaşi lucru este bine să îl precizăm ori de câte ori folosimtraduceri sau alte ediţii decât ediţia princeps:Evoluţia anchetelor sociale în Marea Britanie este prezentată de C.A.Moser (1958/1967, cap. 2).• Trimiterile bibliografice la scrierile sfinte (Biblia, Coranulş.a.), ca şi la unele lucrări clasice care au o numerotare
  • 42. Septimiu Chelcea82sistematică invariabilă în toate ediţiile, vor cuprinde titlul,numărul capitolului şi al versetului sau al paragrafului, fără ase mai indica şi pagina.• Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrarede referinţă. O găsim citată sau descoperim un citat din eaîntr-o altă lucrare a altui autor. Riguros şi moral în acelaşitimp este să recunoaştem că folosim o informaţie „de mâna adoua“, menţionând după numele autorului: „citat de“, „după“sau apud şi notând din ce lucrare am preluat citatul. În listabibliografică vom trece însă ambele lucrări.Auguste Comte (1824, 500) – apud Paul Foulquié şi Raymond Saint-Jean (1962, 492) – atrăgea atenţia că „nu există o separare absolută întreobservaţie şi raţionament“.În legătură cu sursele de primă mână şi de mâna a doua, UmbertoEco (1977/2000, 61) apreciază că „în limitele fixate de obiectulcercetării mele, sursele trebuie să fie totdeauna de primă mână“.Eruditul profesor precizează: „O traducere nu este o sursă: este oproteză, precum placa dentară sau ochelarii, un mijloc pentru aatinge într-un mod limitat ceva ce nu se găseşte la îndemâna mea“(1977/2000, 61). Într-adevăr, dacă cineva şi-a ales ca temă a diserta-ţiei „Problema transcendentalităţii Frumosului în Summa theolo-giae“ de Toma d’ Aquino, trebuie să analizeze Summa Sf. Toma înoriginal. Dacă ţi-ai stabilit tema „Profeţia autorealizatoare şi aplica-ţiile ei în învăţământul preşcolar“, nu ai altceva de făcut decât săîncepi cu studiul The self-fulfilling prophecy, publicat de Robert K.Merton în Antioch Review (1948, 8, 193-200) şi retipărit în SocialTheory and Social Structure (Merton, 1949). Lucrurile mi se parfoarte clare. Îmi este greu să accept însă că, scriind despre opiniapublică, am utilizat surse de mâna a doua când am citat lucrarea TheSpiral of Silence. Public Opinion – Our Social Skin de ElisabethNoelle-Neumann (1984) pentru faptul că această lucrare de referinţăeste o traducere din germană (Die Schweigespirale: ÖffentlicheMeinung – Unsere Soziale Haut, 1980). Nici când am făcut trimitereMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 83la Imaginaţia sociologică de C. Wright Mills (1969/1975) nu consi-der că am apelat la o sursă bibliografică de mâna a doua, deşi m-amfolosit de o traducere în limba română (C. Wright Mills, The Socio-logical Imagination, New York, Oxford University Press, 1959).Cred în instituţia traducerii. O traducere profesionistă este o proteză,într-adevăr, dar aşa cum este microscopul sau luneta, nu ochelarii…Îl înţelegem mai bine pe Jean-Jacques Rousseau (1762/1962) întraducerea acad. Henri H. Stahl, pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel(1833/1964) tradus de acad. D.D. Roşca, pe Sigmund Freud (1916-17/1980), în traducerea dr. Leonard Gavriliu, pe C. Wright Mills(1969/1975) în versiunea dr. Petru Berar. Ca atare, îmi sfătuiesc stu-denţii, înainte de a începe lectura, să se intereseze cine a făcut tradu-cerea şi să specifice numele traducătorului în lista bibliografică adisertaţiei lor:Hegel, Georg W.F. [1833](1963). Prelegeri de istoria filozofiei (trad.D.D. Roşca). Bucureşti: Editura Academiei R. P. Romîne.Le mai spun să nu dea un citat folosit într-un text ca şi cum ar ficonsultat originalul. S-ar putea ca lucrarea pe care pretindem că amcitit-o în original nici să nu fi intrat în bibliotecile din ţară sau să se fipierdut. Recunosc, m-am abătut şi eu de la povaţa pe care le-o dauazi studenţilor, dar nu am perseverat. Autorul lui Escu, poetul,prozatorul şi dramaturgul Tudor Muşatescu, ar fi spus: „Ale tinereţiivaluri“.După trimiterile bibliografice (număr, selecţie valorică, mozaicullimbilor străine, scufundarea în trecut sau apelul la lucrările deultimă oră) deosebim fără prea mare efort un cercetător autentic deun diletant. După modul cum sunt făcute aceste trimiteri ne dămseama nu numai de acribia autorului, dar şi de moralitatea lui.Constituie o abatere de la etica profesională să citezi mai mult decâtai citit, dar şi mai puţin. Citatele de complezenţă, din prietenie sauslugărnicie, ca şi cele impuse în epoca totalitarismului comunist decătre unele edituri nu au nimic de-a face cu spiritul ştiinţific. M-aşbucura ca astfel de practici să fi rămas de domeniul trecutului.
  • 43. Septimiu Chelcea84În afara „sistemului de citare autor-dată“, cunoscut şi sub numelede „sistemul Harvard“, la care m-am referit până acum, în practicaredactării lucrărilor ştiinţifice întâlnim şi „sistemul de citare nume-ric“ (numit şi „sistem autor-număr“). Claudette Buzon şi Marie-JoMouras (1997, 93) constatau că în Franţa sistemul de citare numericse păstrează mai ales în redactarea textelor de istorie şi filosofie. Lanoi, în domeniul ştiinţelor socioumane predomină sistemul autor-dată. Prezint, totuşi, şi sistemul autor-număr:„În studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observaţiei de cătreo persoană, de către o echipă omogenă şi, în fine, de către o echipămultidisciplinară“.3939. Traian Herseni, „Metodologia cercetărilor psihosociologice de laBoldeşti“, în Sociologia militans, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,1972, p. 36.În cadrul acestui sistem, referinţele bibliografice sunt numerotateîn ordinea în care apar în text. La „subsolul paginii“ se trece res-pectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Estepermis ca numerele corespunzătoare citatelor din text, ca şi preci-zările bibliografice, să nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci lasfârşitul capitolului sau chiar în finalul lucrării. Dacă se opteazăpentru această ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume-rotate de la 1 la N pentru fiecare capitol şi prezentate astfel la sfâr-şitul lucrării. A se vedea, pentru exemplificare, lucrarea lui MihaiRalea şi Traian Herseni Introducere în psihologia socială (1966).Nu constituie decât risipă de timp şi de spaţiu reluarea la sfârşitullucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor – aşa cumse procedează neinspirat în unele teze de licenţă. Avantajul plasăriitrimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia detimp: cititorul află imediat autorul şi lucrarea la care se face refe-rinţă, nu mai trebuie să caute la sfârşitul capitolului sau al întregiilucrări indicaţia bibliografică. Dezavantajul acestui sistem de citareeste legat de punerea în pagină: există riscul de a trece notele biblio-grafice de la o pagină la alta, ceea ce reduce lizibilitatea.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 85Deşi se practică încă ambele sisteme de citare, sistemul Harvardcâştigă teren, se generalizează, pentru că prezintă – după cumremarca şi Chris Hart (1998, 210) – o serie de avantaje: relevă cupregnanţă lucrările citate şi data apariţiei lor, permite revizuireabibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau renunţarea la uneletrimiteri bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitateacitării de mai multe ori a aceleiaşi lucrări, indicându-se o singurădată autorul şi lucrarea, asigură o viziune de ansamblu, lămuritoare,asupra bibliografiei întregii lucrări.Fireşte, autorii au libertatea nu numai de a alege între cele douăsisteme de citare, dar şi de a le combina. Important este ca referinţelebibliografice să fie clare, să ofere toate detaliile de identificare, să fieuniforme, adică să se citeze în acelaşi fel pe tot parcursul lucrării, săfie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului. Celetrei criterii pentru referinţele bibliografice trebuie să ghideze redac-tarea lucrărilor academice (Hart, 1998, 209).Uneori, în lucrările de licenţă se fac trimiteri la studii publicate înrevistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca şi cum arfi fost consultate direct. Numai că unele din colecţiile revistelorcitate nici nu se găsesc în ţară sau se păstrează la fondul cărţilor rareale bibliotecilor centrale, la care studenţii cu greu au acces. O astfelde strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-ipoate impresiona decât pe neaveniţii din domeniu. Corect este să sefacă distincţie între lucrările citite, din care s-au extras anumitecitate, şi lucrările consultate ce alcătuiesc bibliografia generală sauselectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.• În bibliografia generală a lucrărilor de licenţă ar merita să fiemenţionate şi prelegerile profesorilor, chiar dacă acestea nuau fost tipărite. Se înţelege, numai dacă au legătură cu tema şinumai dacă au sugerat vreo idee sau au transmis informaţiiutilizate.Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia socială. Curs universitar nepu-blicat, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Bucureşti.
  • 44. Septimiu Chelcea86• În lucrările de licenţă, în tezele de doctorat şi, mai rar, încărţile şi articolele ştiinţifice se fac trimiteri la lucrările delicenţă sau tezele de doctorat susţinute anterior la aceeaşi uni-versitate sau în alte institute de învăţământ superior din ţară şidin străinătate.Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea socială a memoriei colective.Lucrare de licenţă nepublicată, Universitatea Bucureşti.• Tezele de doctorat sunt însoţite de un rezumat care se multi-plică într-un număr redus de exemplare. Trimiterile biblio-grafice pot viza fie acest rezumat, fie manuscrisul tezei.Recomand trimiterile bibliografice la rezumatul tezei dedoctorat, nu la manuscrisul ei.Rezumatele tezelor de doctorat susţinute în străinătate suntincluse într-o publicaţie specială, Dissertation Abstracts Interna-tional (DAI). După caz, se vor indica numele şi prenumele autorului,anul prezentării tezei, titlul acesteia, denumirea publicaţiei (DAI),numărul volumului şi indicativul de regăsire.• Când se utilizează informaţii din comunicările prezentate lareuniuni ştiinţifice, conferinţe, simpozioane, întâlnim douăsituaţii: respectivele comunicări au fost incluse într-un volumeditat de instituţia organizatoare şi, a doua situaţie, contribu-ţiile participanţilor nu au fost (încă) reunite într-o lucraretipărită. În primul caz se procedează ca şi când materialul ar fiapărut într-o carte. În al doilea caz se menţionează numeleautorilor, titlul comunicării ştiinţifice şi data desfăşurăriisimpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). În continuare, setrece numele moderatorului şi denumirea secţiunii în care afost susţinută verbal comunicarea, precum şi tema simpo-zionului şi locul de desfăşurare.Constantinescu, Cornel. (1999, decembrie). Tradiţia cercetărilor socio-logice în judeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de laMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 87cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Simpozion, Universitateadin Piteşti.• Când ne referim la o comunicare ştiinţifică prezentată caposter (afişată), trebuie să facem această precizare.Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor.Prezentare poster la Conferinţa Naţională de Psihologie. UniversitateaBucureşti.Rămâne la latitudinea autorilor să menţioneze sau nu data precisă(luna şi ziua) a manifestării ştiinţifice la care se face trimitereabibliografică. De obicei, se indică numai luna calendaristică, nu şiziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferinţa, sesiuneade comunicări ştiinţifice.• În fine, pot fi făcute trimiteri bibliografice şi la manuscriselenepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va men-ţiona.Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei şi delaţiunii încomunism. Manuscris nepublicat.În practica redactării lucrărilor ştiinţifice apar mereu problemenoi. În urmă cu zece-douăzeci de ani nu ne gândeam să facemtrimiteri bibliografice la media electronică. Azi, ne întrebăm cum săfacem acest lucru cât mai bine. Lucrarea lui X. Li şi N.B. Crane(1993) despre stilul electronic şi despre modul de citare a informa-ţiilor electronice este de referinţă. Conform precizărilor din Publica-tion Manual, este de dorit să se specifice toate elementele de refe-rinţă pentru informaţiile online.Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online], XX. Loculde regăsire: adresa (Available: Specify path).• Când se folosesc baze de date electronice, se vor menţiona:numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), datapublicării materialului, titlul cercetării, datele de identificare a
  • 45. Septimiu Chelcea88sursei electronice, inclusiv anul stocării materialului în com-puter, numele producătorului, instituţia producătoare, locali-tatea şi numele distribuitorului.• Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specifică: numele auto-rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men-ţiune CD-ROM, titlul revistei, numărul revistei, paginile întrecare se află articolul şi precizarea numărului de regăsire ainformaţiei.• În cazul paginilor Web se menţionează: metoda de prelucrare,numele „gazdei“ (engl. host) şi al dosarului (engl. file) şi datavizitării.Literatura consultată în vederea scrierii unui articol ştiinţific, aunei teze de doctorat sau a unei lucrări de licenţă îl califică pe autor;modul de utilizare a ei îl poate descalifica.Descrierea design-ului cercetăriiCa şi descrierea modului de desfăşurare a investigaţiei, prezentareadesign-ului acesteia constituie o parte componentă a raportului decercetare ce poate avea o pondere mai mare sau mai mică în eco-nomia lucrării, în funcţie de potenţialii cititori. Pentru specialişti,cunoaşterea în detaliu a metodologiei cercetării este de cel mai mareinteres. Dacă redactăm materialul pentru publicarea într-o revistă despecialitate, vom trata pe larg problemele de ordin metodologic, vomprezenta în profunzime aspectele tehnice şi de procedură. Aceeaşicerinţă apare când adresăm rapoartele de cercetare beneficiarilor(persoanelor sau instituţiilor care au finanţat cercetarea). Dacă vizămmarele public, sigur, nu vom insista asupra subtilităţilor metodei, civom discuta mai ales semnificaţia datelor, vom sublinia noutateainterpretării lor.În ceea ce priveşte rapoartele de anchetă, consider, alături de C.A.Moser (1958/1967, 422-233), că rămân valabile RecomandărileMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 89privind pregătirea rapoartelor de anchete selective, publicate deOficiul statistic al Naţiunilor Unite în 1950. Se începe cu descriereagenerală a anchetei (a. enunţarea scopurilor anchetei; b. descriereamaterialului cuprins; c. natura informaţiei colectate; d. metodele decolectare a datelor; e. metoda de eşantionare; f. repetarea anchetei,dacă este cazul; g. data începerii şi durata anchetei; h. exactitatea; i.costul; j. evaluarea anchetei în funcţie de atingerea obiectivelor; k.responsabilitatea asupra datelor; l. referinţele la respectiva anchetă).Se precizează apoi metoda de selectare a unităţilor din eşantion şi sedescrie personalul (număr, calificare, pregătire specială pentruuniformizarea colectării datelor, verificarea corectitudinii culegeriidatelor, expunerea modalităţilor de verificare a exactităţii datelorprimare) şi echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor deteren. Analiza statistică şi procedeele de calcul trebuie prezentate pelarg. O atenţie specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se:a. erorile de eşantionare; b. gradul concordanţei realizate de investi-gatori independenţi care tratează acelaşi material; c. alte erori decâtcele de eşantionare; d. precizia, completitudinea şi adecvarea ca-drului; e. comparaţia cu alte surse de informaţie; f. eficienţa cer-cetării; g. observaţiile critice vizând tehnicile şi procedeele anchetei.Raportul de anchetă se va încheia cu consideraţii finale.Analiza datelorAnaliza datelor ocupă, de regulă, cea mai mare parte dintr-un raportde cercetare, ca şi dintr-un studiu publicat într-o revistă ştiinţifică.Vor fi prezentate datele şi metodele statistice de prelucrare a lor, încazul abordărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera înproporţii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, frag-mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.
  • 46. Septimiu Chelcea90Tabelele. În anchetele sociologice, cel mai adesea, datele cercetăriisunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optimăa informaţiilor. Dacă a spune multe în cuvinte puţine este o artă, aconcentra informaţia în spaţiul restrâns al unui tabel constituie oştiinţă. Voi arăta în continuare cum se construiesc tabelele şi cumpot fi ele inserate în textul lucrărilor ştiinţifice. În mod obişnuit,tabelele conţin date cantitative, dar pot fi construite – aşa cum se vavedea – şi tabele necifrice, în care sunt prezentate comparaţii cali-tative (caracteristici, funcţii etc.). Tabelele de date cantitative sunt demai multe tipuri.„Tabelele centralizatoare“ conţin datele primare ale cercetării, „toateinformaţiile recoltate cu ajutorul ansamblului variabilelor şi pentrufiecare individ în parte“ (Ferréol şi Schlachter, 1995, 89). De regulă,tabelele centralizatoare sunt incluse în anexele lucrării. De aici suntpreluate anumite date pentru analiză. În tabelele centralizatoare„subiectul“ se trece la începutul fiecărui rând, iar predicatul deasuprafiecărei coloane. Dacă, din anumite motive, unele date nu au intrat înposesia cercetătorului, deşi ele există, în căsuţa corespunzătoare dintabel se vor trece puncte de suspensie […]. Dacă fenomenul cercetatnu apare, se trece linie de spaţiu [–].Datele din tabelul centralizator pot fi preluate pentru analiză şiincluse într-un „tabel cu o singură variabilă“ (engl. univariatepresentation), „cu două variabile“ sau „cu mai multe variabile“(engl. bivariate, polivariate presentation). Programul pentru com-puter (SPSS) realizează, fără efortul cercetătorului, astfel de tabele.Problema este de a le folosi corect.„Tabelele cu o singură variabilă“ sunt indispensabile nu numai înstudiile descriptive, când cercetătorul urmăreşte apariţia fenome-nului într-o anumită categorie de populaţie, dar şi în studiile explica-tive. Cu ajutorul tabelelor cu o singură variabilă putem prezenta ran-gul scorurilor, media, mediana, modul, frecvenţele şi procentajele.Examinarea distribuţiei frecvenţelor oferă o viziune de ansambluasupra datelor şi ne orientează paşii pe care urmează să îi facem înMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 91analiza datelor. Nu îşi găseşte nici o justificare trecerea la analizabivariată, la construirea tabelelor cu dublă intrare, dacă frecvenţelese concentrează în jurul unei singure categorii, în celelalte frec-venţele fiind nesemnificative, dacă lipsesc datele referitoare la ovariabilă sau dacă apar multe erori de codificare sau nonrăspunsuri.Ca şi distribuţia frecvenţelor, calcularea procentajelor (împărţireanumărului cazurilor dintr-o categorie la numărul total de cazuri şiînmulţirea rezultatului cu 100) serveşte la identificarea fenomenelor.Va trebui să avem grijă să nu exprimăm şi să nu interpretăm pro-centajele când numărul total de cazuri este mai mic de 30. Expri-marea datelor în procente are menirea de a simplifica, nu de aamplifica. Altfel, ajungem la constatări de tot hazul: într-o familiemonogamă sunt 50 la sută bărbaţi şi 50 la sută femei! De asemenea,va trebui să decidem dacă exprimăm în procente totalul răspun-surilor sau totalul cazurilor. De exemplu, în prezentarea rezultatelorunui sondaj de opinie publică vor fi lăsate de o parte nonrăspun-surile, calculându-se procentajele faţă de totalul celor care şi-auexprimat opiniile, sau se va lua în calcul întregul eşantion?Datoria cercetătorului este de a evita manipularea publicului, de apreîntâmpina înţelegerea greşită a datelor. Păstrarea constantă anumărului în raport de care se calculează procentajele (deci, inclu-derea nonrăspunsurilor) facilitează, de cele mai multe ori, înţele-gerea corectă a datelor de cercetare. Ar mai fi de spus că datele dinorice tip de tabele exprimate în procente trebuie să aibă acelaşinumăr de zecimale şi că prin rotunjirea zecimalelor putem simplificaprezentarea datelor, sporind relevanţa lor. Chiar dacă programul decalculator editează tabele cu mai multe zecimale, rămâne în sarcinaautorului să reconstruiască tabelele în vederea includerii lor înrapoartele de cercetare. Ar trebui descurajată tendinţa de a încorporadirect în lucrările ştiinţifice tabelele imprimate la calculator. A lerescrie nu constituie o activitate gratuită. De multe ori, pentru per-soanele avizate datele din tabele vorbesc de la sine. Să ne rezervămtimp să le „ascultăm“ şoapta.
  • 47. Septimiu Chelcea92„Tabelele cu două variabile“, numite şi tabele de contingenţă, aratărelaţia dintre variabilele ipotezei, dintre componentele „dacă“ şi„atunci“ ale ipotezei. Contingenţa exprimă dependenţa unei variabilede o altă variabilă, conform modelului construit ipotetic în primafază a cercetării. Putem deci imagina tabele de contingenţă chiarînaintea culegerii datelor de teren. Spaţiul eşantionului, reprezentatrectangular, va fi împărţit printr-o linie orizontală în două jumătăţi,conţinând deasupra liniei cazurile în care o anumită caracteristică avariabilei este prezentă şi dedesubtul acesteia cazurile în carerespectiva caracteristică este absentă. Printr-o linie verticală divizămspaţiul eşantionului conform prezenţei sau absenţei caracteristiciicelei de-a doua variabile (Loftus şi Loftus, 1988, 32). Rezultă untabel cu câte două caracteristici (tabel 2 x 2). Un astfel de tabel arepatru căsuţe sau câmpuri (engl. cells). Amando de Miguel consacrăun capitol întreg din lucrarea sa, intitulată provocator Manual delperfecto sociólogo (1997, 69-83), problemei construirii tabelelor.Dacă în ipoteză am presupus că x → y, atunci tabelul de contin-genţă va cuprinde pe orizontală, pe fiecare rând, valorile lui x şi peverticală, în fiecare coloană, valorile lui y (în cifre brute şi înprocente). Kenneth D. Bailey (1978/1982, 394) atrăgea atenţia că înpractica cercetărilor empirice s-a instituit regula de a plasa variabilaindependentă pe verticală (coloane) şi variabila dependentă pe ori-zontală (rânduri). Această regulă nu este restrictivă. Mulţi cerce-tători, între care şi subsemnatul, nu împărtăşesc sugestia de a punevariabila independentă deasupra coloanelor (Tabelul 1).Tabelul 1. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) deasupra coloa-nelor şi variabila dependentă (y) la începutul rândurilorApartenenţa la gen (x) TotalNivel deşcolaritate (y) Masculin FemininRidicat a b a + b = 100%Scăzut c d c + d = 100%Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100%Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 93François de Singly, profesor la Universitatea Paris V-Sorbona,consideră că prima regulă în construcţia tabelelor vizează plasareavariabilelor: „Variabila independentă trebuie aşezată pe linii, iarvariabila dependentă pe coloane“ (Singly, 1992/1998, 88). Urmărindsă testăm relaţia dintre variabila independentă (x) – apartenenţa lagen (masculin/feminin) – şi variabila dependentă (y) – nivelul deşcolaritate (ridicat/scăzut) –, vom dispune datele ca în Tabelul 2.Tabelul 2. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) la începutul rân-durilor şi variabila dependentă (y) deasupra coloanelorNivel de şcolaritate (y)Apartenenţala gen (x) Ridicat ScăzutTotalMasculin a b a + b = 100%Feminin c d c + d = 100%Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100%Apreciez, împreună cu R. Guy Sedlack şi Jay Stanley (1992,313), că singura regulă majoră de la care nu are nici o justificare săne abatem este aceea de a maximiza claritatea prezentării datelor întabele. Conform acestei reguli, plasarea variabilelor independente şidependente în tabelele de contingenţă se face în funcţie de numărulclaselor fiecărei variabile, astfel ca, în funcţie de suprafaţa paginii,tabelul să nu fie îmbâcsit, cu datele înghesuite în căsuţe prea strâmte.Dacă, de exemplu, variabila dependentă are şase clase şi variabilaindependentă doar două clase, este logic să plasăm variabila inde-pendentă deasupra coloanelor, pe lăţimea paginii, iar variabila depen-dentă pe rânduri, pe lungimea paginii. „Pentru a nu fi prea încărcate,în tabele reducem uneori numărul claselor sau categoriilor stabilite,contopind intervale sau categorii învecinate“ (Radu et al., 1993, 61).Indiferent de modul în care plasăm variabilele, avem obligaţia de aarăta, fie în titlul tabelului, fie prin modul în care calculăm procentajul,care este, în raţionamentul nostru, variabila independentă (Tabelul 3).Este bine, dacă nu obligatoriu, ca în tabele să trecem atât frecvenţeleabsolute (cifrele brute), cât şi frecvenţele relative (procentajele).
  • 48. Septimiu Chelcea94Tabelul 3. Nivelul de şcolaritate, în funcţie de apartenenţa la gen (N = 1171)Nivelul de şcolaritateApartenenţala gen Ridicat ScăzutTotalMasculin 376 182558 (100 %)Feminin 208 305513 (100 %)Total 584 4871071 (100 %)În ceea ce priveşte calcularea procentajului în tabelele de contin-genţă, există trei posibilităţi: pe coloane, pe rânduri, pe baza totaluluigeneral. În primele două cazuri se evidenţiază influenţa variabileiindependente asupra variabilei dependente. Dacă valorile maxime sedispun pe diagonala tabelului (Tabelul 3), suntem îndreptăţiţi săconchidem că relaţia dintre variabile este statistic semnificativă.Când ne propunem să prezentăm doar distribuţia datelor într-o cer-cetare descriptivă, procentajele se calculează pentru datele din fie-care căsuţă, luând ca bază totalul general.„Tabelele cu trei variabile“ servesc la testarea relaţiei dintre variabilaindependentă şi variabila dependentă, conform modelului explicativpe care l-am imaginat. Cu ajutorul unor astfel de tabele se trece de laanaliza bivariată la analiza multivariată, care constă în introducereasuccesivă a variabilelor-test, după metodologia pusă la punct în 1946de Paul F. Lazarsfeld (1901–1976). Dacă, prin introducerea variabi-lelor-test, corelaţia dintre variabilele independentă şi dependentă semenţine şi dacă există un raport de anterioritate între variabila consi-derată de noi independentă şi variabila dependentă, atunci putemspune că, probabil, prima este cauza celei de-a doua. Jean-Claud Pas-seron (1991) avea dreptate când observa că variabilele independenteca sexul, vârsta sau clasa socială nu acţionează în acelaşi fel precumgravitaţia universală (apud Singly, 1992/1998, 93). Variabilele inde-pendente nu sunt transistorice, ele acţionează într-un context social-istoric concret. Se impune totdeauna analiza multivariată, decianaliza tabelelor cu trei sau cu mai multe variabile. Construirea lorMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 95nu ridică probleme diferite de cele privind tabelele cu două variabile,atâta doar că trebuie să avem grijă ca variabila-test (care reprezintătot o variabilă independentă) să fie plasată pe aceeaşi latură a tabe-lului ca şi variabila independentă (Tabelul 4).Tabelul 4. Atitudinea faţă de muncă, în funcţie de pregătirea profesională şi deapartenenţa la gen (N = 2150)Atitudinea faţă de muncă (y)Pregătireaprofesională (t)Apartenenţala gen (x) Pozitivă NegativăTotalMasculin 800 200 1000SuperioarăFeminin 200 50 250Masculin 100 200 300InferioarăFeminin 200 400 600Total 1300 850 2150Notă. t reprezintă variabila-test, x – variabila independentă şi y – variabila de-pendentă.Introducerea variabilei-test (pregătirea profesională) a făcut sădispară corelaţia statistic semnificativă între apartenenţa la gen (va-riabila independentă) şi atitudinea faţă de muncă (variabila depen-dentă). Deci, nu se poate susţine că apartenenţa la gen ar fi cauzaatitudinii faţă de activitatea de muncă.În afara tabelelor centralizatoare şi de contingenţă (cu două, trei sau,foarte rar, cu patru variabile), în prezentarea datelor din cercetărileempirice (de teren) putem utiliza şi alte tipuri de tabele. Când se cerepersoanelor incluse în anchetă sau într-un experiment să facă oapreciere pe o scală de la 1 la 5 a filmelor vizionate, a emisiunilorTV sau a cărţilor citite etc. putem prezenta datele într-un „tabel depreferinţe“ (Tabelul 5).
  • 49. Septimiu Chelcea96Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9)Persoaneledin experimentEmisiunile TVA B C D E F1 4 3 5 3 2 52 3 3 4 3 3 53 5 4 5 4 3 54 2 1 3 2 2 45 3 4 3 3 3 46 4 4 4 3 4 47 3 3 4 4 3 58 2 1 3 1 3 39 2 2 2 1 1 4Notă. Cifra 5 exprimă o apreciere foarte favorabilă şi cifra 1 arată o aprecierefoarte nefavorabilă.În cercetările sociometrice utilizăm „tabele de proximitate“: ceremsubiecţilor să acorde un punctaj de la 1 la 10 pentru a evalua relaţiiledintre membrii grupurilor (Tabelul 6).Tabelul 6. Evaluarea relaţiilor intragrupalePersoaneledin grupA B C D E F G HA 9 4 8 8 3 2 7B 10 3 2 1 4 5 8C 9 10 8 7 5 6 7D 8 9 7 6 8 8 5E 9 10 10 6 3 2 1F 4 8 7 6 6 7 8G 9 9 9 5 6 7 7H 4 5 4 4 6 8 7Notă. 10 = relaţii afective foarte pozitive; 1 = relaţii afective foarte negative.Putem folosi, de asemenea, „tabelele de dominanţă“ pentru a pre-zenta autoaprecierea sub raportul unei anumite caracteristici (inteli-genţă, memorie, onestitate etc.) a fiecăruia din membrii grupului(Tabelul 7).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 97Tabelul 7. Autoaprecierea onestităţii în comparaţie cu membrii grupuluiMembriigrupuluiA B C D E FA +1 0 +1 –1 0B –1 –1 +1 +1 +1C +1 +1 0 0 +1D +1 –1 –1 0 +1E +1 –1 –1 +1 +1F +1 +1 +1 +1 +1Notă. Valorile +1 marchează superioritatea, 0 egalitatea şi –1 inferioritatea.Uneori, suntem în situaţia de a construi „tabele de incidenţă“, deexemplu, când dorim să prezentăm sintetic lectura ziarelor, revisteloretc. (Tabelul 8).Tabelul 8. Lectura revistelor literareRevistele literarePersoaneleanchetate A B C D E1 1 0 0 1 12 1 1 0 1 13 0 1 0 0 14 1 1 1 0 0..n 1 1 0 1 1Notă. Valorile 1 reprezintă un răspuns pozitiv, iar 0 un răspuns negativ.Astfel de tabele au şi funcţie de tabele centralizatoare. Datelesunt prezentate într-o formă cifrică. Există însă şi posibilitateaconstruirii unor tabele cu date calitative, în care pe două sau pe maimulte coloane sunt înscrise notele definitorii ale conceptelor saucaracteristicile fenomenelor studiate (Tabelul 9).Indiferent de tipul de tabel pe care ne-am decis să-l folosimpentru prezentarea datelor, va trebui să avem în vedere că orice tabeltrebuie să poarte un număr şi un titlu (explicaţie). Numerotarea tabe-lelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul decercetare, în volumul pregătit pentru tipar sau în capitolele lucrării,
  • 50. Septimiu Chelcea98dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelornu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor şi literelor: vom facetrimitere la Tabelele 3, 4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dacă înAnexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: TabelulA1, Tabelul A2, Tabelul B4 ş.a.m.d. Numerotarea (notarea, simboli-zarea) tabelelor în lucrările ştiinţifice este reglementată în Româniaprin STAS 8660-82. Conform acestui STAS:• Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul“.• Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului.• Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului.• Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica întreparanteze drepte numărul de ordine al lucrării, conform listeibibliografice.Pe plan internaţional, ca şi la noi în ţară s-a generalizat practicade a se plasa pe acelaşi rând numărul şi titlul tabelului. S-a renunţat,aşadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr.“ pe un rând şi sub el„Titlul tabelului“. Acesta urmează aceleaşi reguli recomandate pentruintitularea rapoartelor de cercetare şi a capitolelor din lucrare: scurtşi clar. Pentru tabelele centralizatoare şi de contingenţă este bine săse specifice între paranteze numărul de cazuri (N = 327). De ase-menea, dacă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlultabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnificaţia lor.Locul controlului (LC) şi acceptarea valorilor societăţilor deschise(N = 279).În sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucrări se cere afi menţionată, indicându-se după titlu, între paranteze rotunde,numele autorului, anul apariţiei lucrării şi pagina la care se aflătabelul în lucrarea originală. Ar mai fi de spus că, aşa cum nu sepune punct după titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfârşitultitlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Numărul tabelului va fidespărţit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spaţiu alb,corespunzător pentru două sau trei semne grafice. Numărultabelului, precedat de cuvântul „Tabel“, şi titlul tabelului se vorMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 99culege, printa sau multiplica folosind aceeaşi literă (mărime, tip) caîn întreaga lucrare. Nu se recomandă literele cursive (italice) saubold nici pentru numărul, nici pentru titlul tabelului. Pentrueconomisirea spaţiului tipografic se admite scrierea tabelelor,inclusiv a numărului şi titlului, cu un corp de literă mai mic (corp 8sau petit, de exemplu).„Notele tabelelor“ sunt plasate dedesubtul acestora şi sunt de treifeluri. „Notele generale“ au menirea de a completa informaţiile dintitlu, dând mai multe explicaţii, arătând semnificaţia simbolurilorş.a.m.d. Se introduc imediat sub tabel, menţionându-se Notă. Seîncepe cu majusculă, se scriu cu litere italice, se pune punct. Notelespecifice se referă la cifrele din coloane sau din rândurile tabelelor,marcate prin literele alfabetului, trecute între paranteze deasupracifrelor din careuri (a, b, c). Marcarea după necesităţi a cifrelor seface în ordine de la stânga la dreapta pe rânduri şi de sus în jos pecoloane. Se folosesc aceleaşi simboluri pentru fiecare tabel, indepen-dent însă ca semnificaţie. Prin notele specifice se aduc completări,de exemplu, totaluri, produse etc. Notele specifice se plasează subnotele generale. Notele de probabilităţi indică rezultatele testelorstatistice de semnificaţie. În partea superioară a cifrelor din căsuţeletabelelor se trec asteriscurile (4,21* sau 3,84**), după cum sunt veri-ficate semnificaţiile uneia sau mai multor valori din tabel. Sub notelespecifice sunt trecute probabilităţile, ca în exemplul următor.Notă. Distribuţia răspunsurilor…,an = 50. bn = 84.*p < .05. **p < .001.Uneori, notele de probabilităţi se includ în notele generale.Dacă suntem convinşi că pentru prezentarea datelor este necesarsă folosim tabele, că acest lucru nu înjumătăţeşte spaţiul tipografic alstudiului (prin „povestirea“ datelor), atunci ne punem mai multeîntrebări:• Titlul tabelului este scurt şi deplin lămuritor?• Rândurile şi coloanele au la începutul lor specificaţii clare?
  • 51. Septimiu Chelcea100• Sunt explicate abrevierile, simbolurile etc.?• Sunt menţionate corect probabilităţile?• Apar sub tabel tot atâtea note câte sunt marcate în rândurile şicoloanele tabelului?• Este respectată ordonarea: note generale, note specifice, notede probabilităţi?• Se menţionează, când este cazul, lucrarea din care este preluattabelul?• Sunt toate tabelele construite în acelaşi fel?• Au tabelele trimiteri corespunzătoare în text?Nu mi se pare inutil să precizez că trimiterile la tabele se fac prinmenţionarea numărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul demai jos, de mai sus, de la pagina 32 ş.a.m.d. Răspunsul pozitiv laîntrebările vizând regulile de construire a tabelelor ne dă dreptul de ale utiliza în prezentarea datelor. Dar să nu abuzăm de acest drept.Am întâlnit într-un studiu, de altfel foarte interesant, 20 de pagini detext şi 60 de tabele şi figuri. Este o excepţie.Figurile. Orice tip de ilustraţie diferită de tabele (grafice, hărţi, foto-grafii, desene, schiţe ş.a.) poartă numele de „figură“. Figurile ajută laprezentarea datelor şi rezultatelor cercetării, ca şi la înţelegerea rapidăşi corectă a textului. Chiar dacă figurile nu oferă o informaţie precisă,obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mulţi cercetătorioptează pentru tabele) şi la completarea informaţiei prin imaginaţie(ca în cazul desenelor şi fotografiilor), introducerea lor în textul ra-portului de cercetare este bine venită (sparge monotonia prezentării)şi, uneori, absolut necesară (prezentarea printr-o schiţă desenată saucu ajutorul fotografiei a situaţiei experimentale, a aparatelor delaborator, localizarea cartografică a satelor monografiate, prezentareafotografică a portului dintr-o zonă etnografică etc.). Cine analizeazăcolecţia revistei Sociologie românească în seriile ei succesive (1936,1990, 1999) nu poate să nu se întrebe cum de era posibil ca, în anii’40, fotografii de 60x15 cm şi hărţi de 28x19 cm, ca să nu mai vorbimde cele de dimensiuni mai mici (25 la număr), să ilustreze studiileMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 101sociologice (de exemplu, Apolzan, 1943, 149-160), iar după 50 deani de progres al tehnicilor fotografice şi tipografice nu. Întrebareaeste valabilă şi pentru celelalte reviste şi lucrări sociologice.Şi în legătură cu utilizarea figurilor se pun, cu adaptările de cu-viinţă, aceleaşi întrebări ca şi în legătură cu tabelele. Simplitatea,claritatea şi continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustraţii.Figurile utilizate în lucrările sociologice trebuie să aducă un plus deinformaţie, relevând ceea ce este esenţial, nu să dubleze textul. Eletrebuie să fie uşor de perceput şi de înţeles (eliminarea detaliilor,explicarea simbolurilor, diferenţierea liniilor etc.). STAS 8660-82precizează exigenţele faţă de lucrările ştiinţifice:• Se numerotează cu cifre arabe.• Când există o singură figură, aceasta nu se numerotează.• Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fiepe capitole.• Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea „Fig.“, seplasează dedesubtul acestora.• Explicaţia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii.• Când este cazul, după explicaţia figurii se trece între paran-teze drepte numărul lucrării, conform listei bibliografice, dincare figura a fost preluată.Ar mai fi de precizat că:• În „sistemul Harvard“, trimiterea la lucrarea din care a fostpreluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotundea numelui autorului, a anului de apariţie a lucrării şi a paginiide unde a fost extrasă respectiva figură.• La numerotarea şi explicaţia figurilor se utilizează de regulăaceeaşi literă (tip, mărime) ca şi în cadrul textului lucrării.• Între numărul figurii şi explicaţia ei se pune punct sau se lasăun spaţiu alb, corespunzător unui număr de două-trei semnetipografice.• La sfârşitul explicaţiei figurilor nu se pune punct.
  • 52. Septimiu Chelcea102„Graficele“ de toate tipurile sunt nelipsite din textele ştiinţifice. Cuajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte-ristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativă şi absolută), ca şirelaţiile dintre datele de cercetare (de exemplu, comparaţii sau distri-buţii). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li-niare se poate exprima relaţia dintre două variabile cantitative.Variabila independentă este trecută pe orizontală (axa x), iar variabiladependentă pe verticală (axa y). Valorile liniare (cu intervale decreştere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele două axe.În cercetările din domeniul ştiinţelor socioumane se utilizeazăfrecvent „grafice liniare“ de tipul „poligonului frecvenţelor“, rezultatdin unirea printr-o dreaptă a perechilor de valori ale „seriei statistice“şi a „curbei de distribuţie“, care se obţine prin rotunjirea poligonuluifrecvenţelor, aproximându-se cea mai acceptabilă formă (Luduşan şiVoiculescu, 1997, 247). Este recomandabil ca linia graficului să fieastfel trasată încât să se distingă uşor de cele două axe, iar dacă aparîn acelaşi grafic ele trebuie diferenţiate prin grosimea liniei, între-ruperea sau punctarea ei, ca şi prin culoare. Graficul va fi însoţit de olegendă care arată semnificaţia simbolurilor. Nu se recomandă men-ţionarea în clar: „Legendă“. Este suficient să explicăm semnificaţialiniilor sau a barelor din grafice (Figura 2).Fig. 2. Poligonul frecvenţelor (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 13)Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 103„Graficele cu bare“ indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticalevalorile variabilelor. Lungimea fiecărei bare exprimă proporţionalvaloarea unei variabile (de exemplu, frecvenţa de apariţie a unuifenomen, tip de răspuns etc.). Foarte adesea în rapoartele de cerce-tare întâlnim „histograme“, grafice în care dreptunghiurile suntperpendiculare pe abscisă, fie în plan (Figura 3), fie în spaţiu (Figura4). Îmi exprim preferinţa pentru histogramele în spaţiu. Sunt maisugestive, îmi dau sentimentul de încredere în soliditatea datelor. Înpresa scrisă de la noi s-a răspândit practica de a reda preferinţelepublicului în sondajele de opinie prin histograme în plan: în loc de ase menţiona procentele deasupra barelor, se fixează fotografiile perso-nalităţilor publice. Parcă ar avea fiecare un soclu, asemenea unorstatui. În sondajul următor „statuile“ dispar sau soclul lor devine atâtde mic încât te întrebi cum de au fost cândva cocoţaţi atât de sus…Fig. 3. Histogramă în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29)?
  • 53. Septimiu Chelcea104Fig. 4. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie2002, 29)Histogramele în spaţiu pot fi utilizate foarte eficient în analizelecomparative. În figura 5 sunt prezentate comparativ datele din douăsondaje realizate la un interval de timp scurt, în România de cătreMetro Media Transilvania şi în Republica Moldova de către Insti-tutul de Politici Publice (Figura 5).Fig. 5. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002,13, şi Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2002, 8)?Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 105„Cercul de structură“ se utilizează, ca şi „barele de structură“, pentrua arăta proporţia item-ilor, luând ca întreg variabila (100% dinsuprafaţă). Există în prezent programe de calculator (Excel, SPSS)care ne scutesc de efortul de a mai construi grafice, de a prezentadatele în plan (Figura 6) sau în spaţiu (Figura 7).Fig. 6. Cerc de structură în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie2002, 29)Chiar dacă ordinatorul generează graficele (histograme, cercuride structură, bare de structură), rămâne în sarcina noastră să decidemîn legătură cu mărimea graficelor şi cu modul în care sunt formate(sau colorate) suprafeţele (dreptunghiurile, sectoarele cercurilor)astfel ca să iasă în evidenţă caracteristica pe care dorim să o comen-tăm. În cazul nostru (Figura 6) am vrut să atrag atenţia că un cetă-ţean român din zece nu are (sau nu declară) o opinie în legătură cu oproblemă socială atât de actuală. Din această cauză am prezentat cunegru respectivul sector de cerc. Alte caracteristici le putem pune înevidenţă prin detaşarea unui sector de cerc (de exemplu, 16% din ceiintervievaţi sunt de acord cu participarea României…).Aceeaşi distribuţie a răspunsurilor din Barometrul de opinie pu-blică (octombrie 2002) este mai sugestiv redată printr-o „plăcintă“,printr-un cerc de structură în spaţiu (de fapt, un cilindru).
  • 54. Septimiu Chelcea106Fig. 7. Cerc de structură în spaţiu (după Barometrul de opinie publică,octombrie 2002, 29)Este bine de ştiut că printr-un cerc de structură nu se recomandăcompararea a mai mult de cinci itemi, că ordinea reprezentării lor seface după pondere (descrescătoare), începând cu proporţia cea maimare plasată la „ora 12“. Pentru a evidenţia diferenţele dintre itemise pot folosi culori (cele mai luminoase pentru ponderile cele maimici). De asemenea, pentru a evidenţia ponderea unui item putemface ca din cercul de structură – numit şi „plăcintă“ (engl. pie) – săfie detaşat sectorul de cerc corespunzător. În unele cercetări dateleobţinute se vizualizează cel mai clar prin aşa-numitele grafice deîmprăştiere: fiecare eveniment este poziţionat în funcţie de valorilelui pe cele două axe (x şi y), astfel punându-se în evidenţă o core-laţie. Când cluster-ul datelor aproximează o diagonală, avem de-aface cu o corelaţie perfectă, coeficientul de corelaţie fiind 1,00.„Graficele figurative“ au avantajul – faţă de cercul de structură saude histograme, de exemplu – de a reprezenta mai sugestiv diferenţelecantitative dintre indivizi, grupuri sau colectivităţi. Simbolurile utili-zate (siluete umane, desenul sau fotografia obiectelor etc.) exprimăproporţional valoarea variabilelor, dar, atenţie, dublarea înălţimii unuisimbol echivalează cu mărirea de patru ori a suprafeţei lui. În figuraMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 1078, cercul de structură în spaţiu este prezentat grafic foarte atractiv(Figura 8).Fig. 8. Grafice figurative (după Prisma, 1979, 8, 7)Astfel de grafice figurative, pe care le-am preluat dintr-o revistămai veche, captează atenţia cititorului. Lasă impresia lucrului binefăcut. Nu ar fi rău dacă ne-am gândi mai mult cum să prezentămdatele cercetării şi nu am transfera totul pe seama computerului.Pentru ilustrarea lucrărilor bazate pe cercetări concrete maiputem folosi şi grafuri, desene sau fotografii. Despre necesitateafigurilor şi a ilustraţiilor în lucrările ştiinţifice, Santiago Ramón yCajal spunea: „Oricât de precisă şi de minuţioasă ar fi descriereaobiectelor observate, totdeauna [s.n.] ea va rămâne inferioară uneiprezentări grafice (desen etc.)“ (1897/1967, 150). Încă în urmă cu unsecol, marele neurolog spaniol considera că desenele, fotografiile şimicrofotografiile constituie „suprema garanţie a obiectivităţii noas-tre“ (ibidem).Figurile din textele rapoartelor de cercetare pot fi realizate degraficieni sau generate pe computer. Şi într-un caz, şi în celălalt
  • 55. Septimiu Chelcea108trebuie să alegem proporţiile optime ale literelor, numerelor, liniilor,haşurilor şi spaţiile albe. Să avem grijă ca figurile să fie uşor deperceput şi de înţeles, chiar dacă la tipărire vor fi micşorate. Fiecareelement al figurii va fi analizat în sine şi în funcţie de celelalteelemente, astfel ca elementul cel mai important să iasă în evidenţă.Ca şi tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la 1 la Nsau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire lanumărul lor. În text se va face trimitere la „Figura“ sau se va închideîntre paranteze (vezi Figura X). Înaintea titlului (explicaţiei) figurilorse scrie „Fig.“ sau „Figura“. După numărul figurii se pune punct şise lasă un spaţiu de două-trei semne tipografice până la începutulexplicaţiei.Aşa cum se arată în figura 8, relaţia dintre…Relaţia dintre cele două variabile este liniară (Figura 8).Explicaţia unei figuri este mai amplă decât un titlu, se plaseazăsub cadrul desenat, iar legenda în interiorul acestuia. Recomandărilemenţionate nu sunt restrictive, ci doar orientative.Uneori, studenţii mă întreabă nu cum să prezinte datele, ci câtetabele sau figuri să introducă în lucrarea lor de licenţă sau în primullor raport de cercetare. Le răspund: „Nu mai multe decât este necesarca să se înţeleagă exact şi rapid ce intenţionaţi să comunicaţi“. Într-olucrare de 715 pagini (format 17,50x10,50 cm), Alfred C. Kinsey,Wardell B. Pomeroy, Clyde E. Martin şi Paul H. Gebhard(1953/1970) au inserat 122 de figuri şi nici una în plus. De reţinut căo prezentare adecvată a datelor cu ajutorul tabelelor şi figurilorfacilitează analiza şi discutarea lor.Prezentarea tabelelor, dactilografierea sau editarea lor compute-rizată impun respectarea normelor din STAS 6524-82, cu uneleadaptări dictate de extinderea culegerii computerizate a textelor şi deimperativul racordării la standardele occidentale din domeniu.Folosindu-mă de lucrarea lui Nicolae Gherghel (1996, 194-195), voiatrage atenţia că la dactilografierea (editarea) tabelelor:• „Capul tabelului“ se desparte de piciorul său printr-o linie ori-zontală simplă sau dublă.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 109• „Etajele rubricilor“ se despart între ele prin linii orizontalesimple.• „Titlurile rubricilor“, ca şi titlurile coloanelor, se scriu culitere de rând.• „Cuvintele din titlurile rubricilor“ nu se prescurtează.• „Textul“ compus din coloane de text sau cifre se dactilogra-fiază (editează) la un rând şi jumătate.• „Notele“ se plasează după linia de închidere a tabelului, laminimum două rânduri albe distanţă.• Când tabelele ocupă mai mult de o pagină, se numeroteazărubricile, iar pe paginile următoare, între două linii orizontalesimple, se trec doar numerele corespunzătoare titlului coloa-nelor.Practica publicaţiilor străine arată că s-a renunţat la prezentareatabelelor cu linii orizontale între rubrici şi între coloane. S-a renunţatla dublarea liniei care desparte capul tabelului de prima rubrică şi laliniile verticale marginale, care închideau forma pătrată sau dreptun-ghiulară a tabelului. Se dublează însă linia de sus a tabelului sau seîngroaşă, uneori şi cea de jos. Tendinţa de renunţare la închidereafigurilor în chenar este remarcată în ultima vreme atât în revistele decirculaţie internaţională, cât şi în lucrările monografice şi în manua-lele universitare de prestigiu. Recomand ca titlul figurilor şi al tabe-lelor să se plaseze constant deasupra marginii din stânga, indiferentde mărimea suprafeţei respectivelor figuri sau tabele. De asemenea,„notele“ să fie plasate sub tabel, totdeauna la marginea stângă aacestuia, la un rând distanţă de „piciorul tabelului“.Discutarea datelorEste vorba despre interpretarea lor teoretică. În orice cercetare ştiin-ţifică prezentarea datelor nu constituie decât o etapă intermediară, înnici un caz scopul ultim al investigaţiei. Travaliul sociologului, al
  • 56. Septimiu Chelcea110cercetătorilor de teren în general, nu se justifică, în ultimă instanţă,decât prin aportul teoretic, care trebuie evidenţiat în această parte alucrării. Se înţelege că în discutarea datelor nu vor fi reprodusepasaje din introducere sau din alte părţi ale lucrării. Totuşi, se impunreamintirea problemei studiate şi trecerea în revistă a celor maisemnificative dintre datele cercetării.Când avem în vedere un public avizat, când redactăm un articolştiinţific pentru o revistă de specialitate, a prezenta problemele abovo constituie nu numai o pierdere de timp, dar şi o ofensă pentruspecialişti, care se constituie într-un senat invizibil, nobil şi cultivat.Important este să ne organizăm logic ideile, să avem un plan. Putemadopta unul din tipurile de elaborare: analitic (descompunerea în sub-probleme), bazat pe opoziţie (aspecte negative/aspecte pozitive), peraţionament cauzal (identificarea lanţurilor explicative), pe raţiona-ment deductiv/inductiv (de la general la particular sau de la particularla general), prin reducere la absurd (relevând consecinţele inexistenţeielementului analizat), bazat pe raţionamentul dialectic (teza carevizează aspectele pozitive/antiteza, care tratează aspectele negative/sinteza, prin care cercetătorul aduce o contribuţie originală, evaluândfenomenul studiat) (Ferréol şi Flageul, 1996/1998, 42-43).Evident că într-o lucrare de mai mari proporţii, structurată înpărţi şi capitole, fiecare subunitate poate fi diferit elaborată, inclusivprin mixajul tipurilor de raţionamente. În introducere, pentru subli-nierea importanţei fenomenului studiat, raţionamentul prin reducerela absurd pare foarte indicat. Analiza literaturii de specialitate soli-cită un raţionament bazat pe opoziţie. În concluzii apelăm la raţio-namentul dialectic ş.a.m.d. Redactarea raportului de cercetare im-pune, în cazul studiilor explicative, un plan bazat pe raţionamentulcauzal. Cercetările descriptive, folosind metode calitative, reclamă unplan de discuţie (elaborare) fondat pe raţionamentul analitic. În astfelde cercetări se recomandă să se adopte „un stil concret de redactare aconceptului […], reluându-l uneori în termeni diferiţi, adaptaţi la spe-cificul situaţiei“ (Kaufmann, 1996/1998, 286). Acelaşi autor atrageatenţia că „Una dintre greşelile cele mai frecvente este redactarea-sandviş: redactarea se face în mai multe felii şi cu cât aceste felii suntMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 111mai mari, cu atât cercetarea riscă să fie un eşec: teoria nu a fostutilizată ca instrument, materialul nu a vorbit“ (idem).Pentru a urma firul Ariadnei în redactare se face apel la operatoriilogici, marcându-se relaţiile dintre enunţuri. Gilles Ferréol şi NöelFlageul (1996/1998) propun un tabel conţinând punctele de reperfrecvente în lanţul argumentării. Putem să îl completăm cu con-juncţii, prepoziţii şi locuţiuni verbale întâlnite în lucrările de socio-logie redactate în limba română (Tabelul 9).Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare (apud Ferréol şi Flageul, 1996/1998, 61)Relaţii Conjuncţii şiadverbecoordonatoarePrepoziţii şiconjuncţiisubordonatoareVerbe şilocuţiuni verbaleAnalogie De exemplu, adică,la fel, identic,foarte asemănător,aproape ca…După cum, la felca…La aceasta seadaugă şi, estecomparabil cu,se aseamănăizbitor cu…Disjuncţie Sau, fie, nici, ori… În afară de, numaidacă, doar dacă…Diferă de, a nuse confunda cu,se face disjuncţieîntre… şi…Opoziţie Dar, ci… Din contră, deşi… Este contrar,vizavi de, înopoziţie cu…Cauză Într-adevăr, deci,căci…Pentru că, datfiind că, de vremece…Cauza constă în,motivul estecă…Consecinţă Prin urmare, înconsecinţă, caurmare…Aşa că, încât, demanieră că…Rezultă din,urmează logiccă, decurge…Prezentarea în scris a rezultarelor cercetărilor de tip cantitativ (deexemplu, sondaje de opinie publică, recensăminte, statistici etc.)ridică problema scrierii cifrelor. „Regula generală este de a scriecifrele inferioare lui 10 cu litere (doi, trei, însă 12, 45, 78)“ – se aratăîn Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare (Provost et al.,1993/1997, 56). În aceeaşi lucrare se atrage atenţia şi asupra celorcâteva excepţii:
  • 57. Septimiu Chelcea112• În cazul enumerării (de exemplu, întrebările 7, 8, 11, 17).• Când se fac comparaţii (de exemplu, subiecţii aveau vârstacuprinsă între 5 şi 7 ani).• În exprimarea procentelor (de exemplu, 3,0%, 7,5%, 9,2%).• Când se fac referiri la tabele sau figuri (de exemplu, în tabelul4 se arată…).• Când sunt exprimate operaţiile matematice (de exemplu, per-formanţa grupului experimental a fost de 2,5 ori mai ridicatădecât cea a grupului de control).• Când se precizează data calendaristică şi ora (de exemplu, 6ianuarie 2003, experimentul a început la 2h 30 p.m.).Numerele se scriu cu litere:• Când sunt la începutul propoziţiei sau frazei (de exemplu,Douăzecişitrei din cei 40 de subiecţi testaţi au obţinut scoruriridicate).• Când se exprimă o fracţie (de exemplu, o treime, două cin-cimi etc.).ConcluziileAdesea, lectura unui articol ştiinţific începe cu concluziile. Dacăacestea sunt clare, lămuritoare, concise şi coerente, dacă se înscriu înaria noastră de preocupări şi prezintă un anume grad de noutate, vomcontinua examinarea respectivului studiu prezentat în revistă sauinclus într-un volum cu caracter monografic. Santiago Ramón yCajal ne îndemna „să încheiem lucrarea consemnând într-un scurtnumăr de propoziţii datele pozitive aduse în problema de care ne-amocupat, date care au motivat intervenţia noastră în studiul subiectuluirespectiv“ (1897/1967, 149). Ceea ce la începutul secolului XXpărea a fi fost o cerinţă standard pentru redactarea articolelor înrevistele de specialitate, astăzi apare ca recomandare nerestrictivă,Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 113cel puţin în domeniul ştiinţelor socioumane. Editurile şi colegiile deredacţie acceptă spre publicare atât studii care au distinct formulateconcluziile, cât şi studii în care concluziile sunt integrate în partea dediscuţie a datelor. Mai mult, în acelaşi număr al revistei suntpublicate fără discriminare studii cu şi fără concluzii semnalate prinsubtitlu, de exemplu, British Journal of Social Psychology sauRevista de cercetări sociale. Alte redacţii cer ca studiile să fieîncheiate cu o parte de concluzii, separată de discuţia datelor, deexemplu, Revista de psihologie sau revista Psihologia socială. ÎnJournal of Social Psychology sau Sociologie românească articoleleşi studiile sunt finalizate prin discutarea datelor. Practica redactării îndomeniul ştiinţelor socioumane nu a impus, deci, o regulă strictă înlegătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Recomand,totuşi, colegilor mai tineri să separe sub titlul „Concluzii“ câtevaparagrafe care conţin enunţuri concise despre:• Stadiul actual al cunoaşterii temei abordate, pe plan mondialşi naţional.• Punctele de vedere referitoare la problemă.• Elementele de noutate teoretico-metodologică aduse în studiulefectuat.• Aplicativitatea rezultatelor.• Limitele investigaţiei.• Posibilele direcţii de urmat în cercetările viitoare.În nici un caz nu îi îndemn să se joace cu cuvintele când for-mulează titlul concluziilor. Iată un contraexemplu întâlnit într-olucrare despre satul românesc actual: „Concluzii generale (şi insu-ficiente [sic])“.Acelaşi Santiago Ramón y Cajal considera că „Prin indicarea noi-lor cercetări necesare şi a punctelor pe care nu le-am putut lămuri dămtinerilor cercetători, doritori de reputaţie, o generoasă ocazie de inves-tigaţie şi de confirmare a descoperirilor noastre“(1897/1967, 149).Fără a fi fără reproş, rezumatul studiului Tineri, culturi emer-gente şi ieşiri din «galeră» de Jean-Marie Seca (1998, 2, 59) repre-zintă un exemplu concludent.
  • 58. Septimiu Chelcea114În ultimii cincisprezece ani, socializarea tinerilor în derivă a fost esen-ţialmente analizată prin descrierea contextelor («galeră», frustrare) ce lefavorizează sau nu devianţa. Cercetările legate de integrarea lor socialăprin artă şi cultură şi – mai specific – prin practicarea muzicii populareemergente (rock, rap etc.) sunt percepute astăzi drept referinţe în reflec-ţia politicilor sociale. În studiul nostru au fost trecute în revistă treicaracteristici ale acestor conduite: modelarea lor de către conţinuturi aleculturii de masă, tendinţele lor structurante şi atitudinea de autoinserţiepe care o implică (Seca, 1998, 2, 59).Dacă, aşa cum s-a văzut, în redactarea articolelor ştiinţificeevidenţierea concluziilor prin titlu constituie mai degrabă o opţiune,în scrierea lucrărilor de licenţă şi a tezelor de doctorat încheierea cucâteva pagini de concluzii, specificate în sumar, este obligatorie.Două-trei pagini de concluzii în cazul lucrărilor de licenţă şi cinci-şapte pagini în cazul tezelor de doctorat permit fixarea în memoriacomisiilor de evaluare a ideilor esenţiale expuse anterior. „De fapt,concluziile comunicării sau articolului constituie răspunsul la pro-blema propusă spre rezolvare (cercetare) prezentată în introducere“(Gherghel, 1996, 127).CorecturaÎnainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare de cătrecomisia de licenţă sau de doctorat, orice lucrare trebuie corectată.STAS 6524-82 reglementează modul de corectare a manuscriselordactilografiate ce urmează a fi tipărite. Corecturile manuale pe text,cel mult cinci pe o pagină, trebuie să fie citeţe, utilizându-se semnelede notare prevăzute de STAS 9082-71 şi reproduse în lucrarea luiNicolae Gherghel (1996, 187) şi în Dicţionarul explicativ al limbiiromâne (1975).În ceea ce priveşte corectura finală a textului lucrărilor de licenţăşi al tezelor de doctorat, nu există reglementări oficiale, nu intervinenici un STAS. Operează regula respectului pentru titlul academicMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 115(doctor, licenţiat) şi pentru instituţia care îl acordă. Nu exprimădeloc un astfel de respect o lucrare corectată asemenea manuscri-selor dedicate tipăririi (rânduri sau cuvinte tăiate cu o linie, săgeţipentru indicarea locului în care ar fi trebuit inserată o figură, scriereape marginea stângă a manuscrisului etc.). Cel mai „cu minte“ lucruar fi să redactilografiem sau să dăm un nou print când sunt mai multde două-trei corecturi pe o pagină.Când facem corectura textului trebuie să avem gijă să marcămexpresiile sau termenii pe care vrem să-i scoatem în evidenţă, datăfiind importanţa lor pentru susţinerea demonstraţiei. Conform princi-piului „Dacă totul este important, atunci nimic nu este important“, seimpune să facem cât mai puţine sublinieri. Sublinierile vor fi făcute,exclusiv, cu italice de rând, nu cu litere bold (aldine) şi nici printrasarea unei linii sub respectivele cuvinte. Se subliniază cu italicetermenii în limbi străine, mai puţin cei care au fost asimilaţi în limbaromână (de exemplu, etc., ed., eds.). Se scriu întotdeauna cu italicetitlurile cărţilor şi revistelor.În acest ghid, titlul l-am scris cu majuscule, centrat pe pagină;titlul capitolelor a fost cules cu litere de rând bold şi a fost plasat pecentrul paginii; titlurile paragrafelor scrise cu italice de rând au fostplasate în marginea din stânga a rândului. În acest din urmă caz,titlul a fost separat printr-un [.] de restul cuvintelor de pe acelaşirând. Subdiviziunile paragrafelor le-am semnalat printr-un rând alb.Astfel, titlurile au fost organizate pe patru niveluri. Organizareatitlurilor pe cinci niveluri se întâlneşte foarte rar (doar în cazullucrărilor de mare amploare, tratate, manuale universitare, mono-grafii de referinţă). Structurate pe trei sau patru niveluri, tezele dedoctorat, lucrările de licenţă sau rapoartele de cercetare trebuie săpăstreze acelaşi mod de subliniere a ceea ce este esenţial.Tot la corectură va trebui să rectificăm şi să uniformizăm spaţiilede dinaintea sau de după semnele de punctuaţie. După două puncte(în cazul fracţiilor), după punct sau după virgulă (în cazul numerelorcu zecimale), după linia de unire (în cazul numelor proprii şi alcuvintelor compuse, în citarea studiilor şi articolelor, când se aratăpaginile între care acestea sunt), precum şi atunci când se specifică
  • 59. Septimiu Chelcea116durata vieţii unui autor, după linia de pauză (folosită pentru a precizadurata vieţii unui autor) nu se lasă spaţiu nici înainte, nici dupăsemnele de punctuaţie. Nu se lasă spaţiu liber înainte, dar se lasădupă, când se folosesc virgula, punctul, semnele de întrebare şi deexclamare, două puncte, punct şi virgulă. În fine, se lasă spaţiu liberatât înainte, cât şi după folosirea liniei de pauză [–] , a punctelor desuspensie […]. Aceste indicaţii de corectură se regăsesc parţial şi înGhidul lui Marc A. Provost et al. (1993/1999, 20). Pe baza practiciieditoriale din România, mi-am permis să sugerez unele modalităţispecifice în ceea ce priveşte relaţia dintre spaţiul liber şi semnele depunctuaţie (vezi şi capitolul Capcanele punctuaţiei).Pentru că o dată susţinem prima dată o lucrare de licenţă sau o tezăde doctorat şi pentru că în ştiinţă, la modul ideal, scriem sub specieaeternitatis, merită efortul să redactăm fără reproş.Capitolul 3Capcanele punctuaţieiMă voi referi la unele dificultăţi gramaticale ale limbii române, cu oprivire specială asupra scrierilor din domeniul ştiinţelor socioumane.Nae Georgescu, cel care ne-a oferit de curând o ediţie critică sinopticăM. Eminescu, spune: „textul înseamnă covor de semne, cuvinte adică –şi semne de circulaţie printre ele, aşadar: punctuaţie.“ (Georgescu,2000, xvii). Să ne oprim la punctuaţie ca în faţa unui semafor. Maidegrabă din neglijenţă decât din neştiinţă, în unele lucrări întâlnimgreşeli de punctuaţie grave (virgula între subiect şi predicat, întrepredicat şi complementul direct sau indirect, scrierea cu majusculădupă două puncte ş.a.). Nu pe acestea le am în vedere. Nici dezacor-durile gramaticale, şi nici greşelile de exprimare în limbajul de zi cuzi. Mă preocupă capcanele scrierii lucrărilor de specialitate, pe carestudenţii şi doctoranzii trebuie să le identifice şi să le evite.PunctulToţi credem că ştim exact când şi unde să punem un punct [.]. Prinînchiderea semnelor de punctuaţie între paranteze drepte voi exem-plifica semnele de punctuaţie discutate. Aşa cum am învăţat cu toţii,semnul grafic numit „punct“ desparte propoziţiile şi frazele. Amîntâlnit atâtea lucrări scrise ale studenţilor în care lipsea punctul lasfârşitul propoziţiilor sau frazelor, încât nu mi se pare de prisos să
  • 60. Septimiu Chelcea118atrag atenţia asupra situaţiilor în care este obligatoriu să punem sausă nu punem punct. Deci, punctul [.] se trece la sfârşitul propoziţiilorşi frazelor independente ca înţeles, după care vorbirea nu mai con-tinuă. Punctul încheie frazele, alineatele, capitolele, disertaţiile, cărţile.Când cuvintele, propoziţiile sau frazele se află între paranteze,lucrurile se complică puţin: când paranteza se află în cadrul propozi-ţiei sau frazei, punctul se pune după paranteză, ca în cazul trimite-rilor bibliografice; când propoziţia sau fraza este în întregime înparanteză, punctul se pune în interiorul parantezei. De exemplu:Uneori, grupurile umane se constituie spontan. (Este adevărat, însă, căexistă şi grupuri umane formate artificial, planificat [.])Se pune punct, de asemenea, după fiecare menţionare a lucrărilorincluse în lista bibliografică.Simon, Patrick. [1998](2000). Reprezentările relaţiilor interetnice într-uncartier cosmopolit. În G. Ferréol (coord.). Identitatea, cetăţenia şi legă-turile sociale (pp. 13-42). Iaşi: Editura Polirom.Utilizarea punctului în abrevieri ne pune uneori în dificultate.Regula ortografică impune [.] în abrevierile formate din prima literăa cuvintelor (de exemplu, H[.] R[.] A[.] F[.] pentru Human RelationsArea Files), precum şi din prima silabă a cuvântului şi consoana şigrupul de consoane cu care începe cea de-a doua silabă (de exemplu,cap[.] pentru capitol, op[.] cit[.]) pentru „opera citată“ (Tabelul 10).Tabelul 10. Abrevierea indicaţiilor bibliografice frecventeart. = articolcap. = capitolcf. = compară (confer)ib. (ibid.) = ibidemid. = idemlucr. cit. = lucrarea citatăN.B. = nota beneop. cit. = opera citatăp. (pp.) = pagină (pagini)pass. (passim.) = în diferite locuriP.S. = post-scriptumr. = rânds.n. = sublinierea noastrăurm. = următoarelev. = vezivol. = volumulMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 119Folosim abrevieri şi pentru titlurile academice şi didactice (acad.= academician; dr. = doctor; drd. = doctorand; asist. univ. = asistentuniversitar; conf. univ. = conferenţiar universitar; prof. univ. = pro-fesor universitar) şi pentru profesii (arh. = arhitect; pr. = preot; prof.= profesor; ec. = economist; ing. = inginer).Va trebui să folosim şi să scriem abrevierile corect. Marcarea cu[.] a abrevierilor nu anulează utilizarea altor semne de punctuaţie.Ameninţările lumii civilizate (de ex., terorismul, crima organizată, traficulde persoane, spălarea banilor murdari) nu pot fi eliminate decât prin…Nu se prescurtează cuvinte precum: lector, preparator (gradedidactice universitare) sau sociolog, psiholog (profesii). Nu vomfolosi abrevieri care introduc ambiguităţi (de exemplu, Testul deinterese profesionale al lui Martin Irle nu este indicat să fie abreviatca „Tip Martin Irle“. Se recomandă să nu preluăm abrevierile dinalte limbi dacă în limba română avem echivalenţe. Vom nota deexemplu, nu e.g., dar vom folosi abrevierile din latină etc. pentru „şialţii, şi altele, şi aşa mai departe“; vs. (versus) = împotrivă. Deregulă, nu se va folosi pluralul abrevierilor: vom scrie „coeficienţiide inteligenţă“, nu IQ-urile. Excepţie face abrevierea eds. =îngrijitori ai ediţiei, coordonatori. În aceste situaţii [.] nu mai are rolde semn de punctuaţie, ci de semn ortografic, înlocuind literele carenu mai apar în text. Vom pune punct după numărul tabelelor şifigurilor (opţional), dar în mod obligatoriu după cuvântul Notă şi lasfârşitul explicaţiei date în notă. Punctul separă numerele întregi dezecimale (de exemplu, 2 [.] 080 de diade). În această situaţie, nu selasă spaţiu liber nici înainte, nici după punct.În lista bibliografică semnul [.] desparte numele autorilor de anulapariţiei lucrărilor citate şi respectivul an, trecut între parantezerotunde, de titlul cărţii sau articolului. Se mai pune punct şi dupătitlurile lucrările incluse în bibliografie, ca şi la încheierea trimiteriibibliografice. A se vedea, pentru exemplificare, lista bibliografică aacestui ghid.Sunt situaţii când este greşit să punem punct: când abrevieriles-au asimilat substantivelor (de exemplu, CURS pentru Center of
  • 61. Septimiu Chelcea120Urban and Regional Sociology sau ISOGEP pentru Institutul destudii sociocomportamentale şi geopolitice), când abrevierile suntformate din prima şi ultimele litere ale unui cuvânt (de exemplu,dna), ca şi în cazul prescurtărilor din fizică, matematică etc. (deexemplu, m pentru metru, km pentru kilometru). De asemenea, nu seva pune punct după iniţialele punctelor cardinale (N pentru Nord sauS-V pentru Sud-Vest). Titlul cărţilor, capitolelor, subcapitolelor,tabelelor şi figurilor nu se marchează cu semnul punct [.]. Niciabrevierile din denumirile testelor psihologice, ale scalelor şi alealtor instrumente de investigare nu trebuie separate prin punct (deexemplu, TAT, nu T.A.T.; WAIS, nu W.A.I.S.).VirgulaSe ştie că virgula marchează juxtapunerea şi coordonarea termenilorîntr-un text. Pentru că nu suntem poeţi avangardişti, să utilizămvirgula în conformitate cu regulile de punctuaţie, nu într-un „stilpropriu“. Ca şi punctul, virgula este un semn de punctuaţie fără decare textul aproape că îşi pierde înţelesul. Transcriu un pasaj omi-ţând [,]:Oricum ar fi deosebirile constante observate între opiniile şi comporta-mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor n-ar putea fi atribuite înainte detoate unor cauze de natură biologică.Acum „trântesc“ virgula la întâmplare:Oricum ar fi deosebirile, constante observate între opiniile şi comporta-mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, n-ar putea fi atribuite înaintede toate unor cauze de ordin biologic.Sau şi mai rău (voit greşit):Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 121Oricum, ar fi deosebirile constante observate între opiniile şi comporta-mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor n-ar, putea fi atribuite înaintede toate unor cauze, de ordin biologic.Abia utilizarea corectă a virgulei dă înţeles discursului:Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile şi comporta-mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, nu ar putea fi atribuite înprimul rând unor cauze de ordin biologic.După astfel de exemple, alcătuite în scop didactic, nu cred căcineva ar mai susţine că virgula este un semn de punctuaţie minor.Dar şi în legătură cu virgula apar unele capcane. Prima grijă este cavirgula să nu cadă, din întâmplare, fireşte, între subiect şi predicat.Cunosc profesori care nu citesc mai departe lucrările studenţilordacă întâlnesc virgula între subiect şi predicat. Nici scuza „Dacti-lografa este de vină!“ nu îi înduplecă. Şi cred că foarte bine fac. Nutrebuie admisă nici greşeala de a închide între virgule în interiorulunei propoziţii conjuncţiile „deci“, „însă“, „totuşi“ (spre deosebirede conjuncţiile „prin urmare“ şi „aşadar“ care se pun între virgule).Nu are ce căuta virgula între predicat şi complementele directe şi in-directe, însă se izolează prin virgule apoziţiile.Leon Festinger [,] creatorul teoriei disonanţei cognitive [,] a intuit…Se pune virgulă şi între numele autorilor (aşa cum s-a arătat înlegătură cu trimiterile bibliografice), dar şi când se enumeră maimulte determinări de acelaşi fel, dacă nu sunt legate prin copula „şi“.Bronislaw Malinowski (1884–1942), sociolog [,] etnolog şi antropologenglez de origine poloneză…Se despart prin virgulă zecimalele de numerele întregi (deexemplu, 3[,] 438), dar nu şi părţile unei măsurări (de exemplu, 3min 40 s). Când se despart prin virgulă zecimalele, nici înainte şinici după [,] nu se lasă spaţiu. De exemplu, media clasei a fost de
  • 62. Septimiu Chelcea1228,54. În textele englezeşti şi americane, virgula este echivalentăpunctului când se scriu numere cu mai multe zecimale. De exemplu:Într-un grup, numărul maxim de diade este determinat prin formula (N2– N)/2, unde N = numărul membrilor grupului. Asfel, într-un grup de 65de persoane se pot forma [2,080] diade (adică 2.080 diade).Am semnalat când trebuie să apelăm la [,]. Poate că ar fi cazul săavertizez şi în legătură cu „excesul“ de virgule. Am amintit deja că,„nici la ordin“ – cum se spune în armată –, virgula nu are ce căutaîntre subiect şi predicat. Ea nu trebuie intercalată înaintea unei părţiesenţiale a frazei. De exemplu:Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile şi comporta-mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, nu ar putea fi atribuite [,] înprimul rând [,] unor cauze de ordin biologic.Deşi în limba engleză se pune virgulă şi înaintea ultimuluitermen dintr-o enumerare (de exemplu, etc.), în limba română nueste acceptată această practică. Nu vom scrie:În psihosociologie, există un şir întreg de teorii de orientare psihana-litică, behavioristă, cognitivistă [,] etc.Punct şi virgulăAcest semn grafic „marchează o pauză mai mare decât cea redatăprin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct“ (Îndreptarortografic, ortoepic şi de puctuaţie, 1983, 65). Acest semn de punc-tuaţie anunţă o pauză de durată medie. Aşa cum se precizează înGhidul de prezentare a unui raport de cercetare, acest semn depunctuaţie permite: 1) separarea propoziţiilor de o anumită lungime,deja marcate cu virgule; 2) marcarea caracterului independent alpropoziţiilor juxtapuse; 3) semnalarea faptului că nu s-a practicat oMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 123ruptură totală între elementele pe care autorul doreşte temporar să lereunească în aceeaşi frază; 4) să facă distincţie între diferitele justi-ficări (fr. attendus) în frazele lungi din anumite texte şi documenteadministrative; 5) punctarea diferiţilor termeni dintr-o enumerare“(Provost et al., 1993/1997, 14).În rapoartele de cercetare, punctul şi virgula separă, de exemplu,elementele dintr-o serie care conţine ea însăşi virgule.Culorile au fost prezentate în ordinea roşu, galben, albastru [;] albastru,galben, roşu [;] galben, roşu, albastru.Se mai despart prin punct şi virgulă numele autorilor, urmate deanul de apariţie a lucrărilor citate:(Klineberg, 1953 [;] Cantril şi Buchanan, 1953 [;] Tajfel, 1969 [;] Leyens,Yzerbyt şi Schadron, 1994)De asemenea, se despart prin punct şi virgulă datele dintr-o serie:(saturaţiile în factorul al treilea au fost: –0,37[;] –0,52[;] 0,56[;] 0,20[;]0,34 şi –0,54).Două puncteSemnul grafic „două puncte“ se foloseşte în scrierea oricăror texte înmai multe situaţii.• Când se separă o propoziţie introductivă completă de propo-ziţiile care ilustrează, extind sau amplifică ideea:Gabriel Tarde (1980) consideră că există două moduri de a imita [:] a tecomporta ca modelul şi a face exact contrariul.• Când se specifică o proporţie:Raportul este 1[:]5
  • 63. Septimiu Chelcea124În acest ultim caz, nu se lasă spaţiu nici după [:], nici înaintea acestuisemn de punctuaţie. De exemplu, raportul a fost de 3:4.• Când se reproduc declaraţiile persoanelor intervievate:Persoanele din anchetă au declarat[:] „Viaţa noastră este tot mai…“• Când reproducem un citat:În lucrarea Modernizare şi europenism, apărută în 1995, Luminiţa Iacobafirmă[:] „Românismul se învaţă prin europenism“.• În cazul unei enumerări, când propoziţia care anunţă enume-rarea este plasată la sfârşit:Germania, Anglia, Franţa, Olanda, Estonia, Austria[:] iată câteva dintreţările europene în care există arhive pentru cercetări sociologice empirice.• Se pun două puncte când urmează o concluzie:Din cele arătate rezultă cu claritate[:] fără cunoaşterea aprofundată agramaticii nu vom reuşi niciodată să redactăm o lucrare acceptabilă.• În fine, semnul grafic două puncte poate înlocui verbele dintitlul, aşa cum s-a arătat.Atenţie, nu se pun două puncte când avem de-a face cu o propo-ziţie incompletă (de exemplu, formula emergenţei zvonurilor este).Semnele cităriiSunt obligatorii când reproducem cuvânt cu cuvânt un text dintr-oaltă lucrare. Pentru citare, în textele franţuzeşti se utilizează cel maiadesea [« »], spre deosebire de textele englezeşti, în care sePAIf(S)×=Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 125utilizează [“ ”]. În ortografia limbii române, ghilimelele sunt[„…“].Citarea poate fi precedată de două puncte, caz în care textulreprodus începe cu majusculă:În 1941, Anatole Chircev a constatat că: [„]Românii sunt pentru bisericăşi naţionalism; sunt împotriva internaţionalismului şi păstrează atitudiniintermediare faţă de tradiţie-progres[“].În alte cazuri, nu avem obligaţia de a folosi majuscula la înce-putul citării.Informaţiile culese de cercetători trebuie verificate, [„]lăsând ca obice-iurile şi credinţele să se actualizeze în faţa lor[“] Rădulescu-Motru (1942,71).De asemenea, se pun ghilimele la începutul şi la sfârşitul tran-scrierii răspunsurilor la un interviu sau la un chestionar cu întrebărideschise. Citez dintr-o lucrare a lui Jean-Claude Kaufmann (1996/1998, 94).Persoanele interogate au notat adesea acest comportament specific: ana-lizându-l ca pe o provocare, o căutare a privirilor masculine interesate,contrastând cu modalităţile obişnuite de a sta cu sânii goi. [„]Există tinereadolescente cam înfierbântate care se plimbă cu sânii goi pentru a fiprivite[“] B-95; [„]Când eşti tânără, când eşti drăguţă, ai chef să fii pri-vită, ai impresia că o să-ţi meargă, ce mai[“] F-71.Aşa cum am arătat, ghilimelele se pun la începutul şi la sfârşituldefiniens-ului, în definiţiile nominale.Rol social = df [„]Ansamblu de comportamente aşteptate în mod legitimdin partea persoanelor care au status social determinat[“].Introducerea unor termeni noi (invenţii lingvistice sau preluăridin literatura de specialitate internaţională) se face prin folosireaghilimelelor (numai la prima menţionare a termenului):
  • 64. Septimiu Chelcea126În funcţie de dimensiunea [„]locus of control[“], persoanele acceptă va-lorile [„]societăţii deschise[“].La fel, se folosesc semnele citării când, prezentându-se metodo-logia cercetării, se reproduc întrebările din chestionare sau item-iiscalelor de măsurare a atitudinilor:La întrebarea „Cât de mulţumit sunteţi, în general, de felul în care trăiţi?“o treime dintre cei chestionaţi au răspuns „destul de mulţumit“ (Baro-metrul de opinie publică, octombrie 2002, 15).Se trec între ghilimele titlurile capitolelor, articolelor din reviste,atunci când sunt specificate în text.Lucrarea [„]Drama psihologiei[“] de Vasile Pavelcu (1965) a marcatprofund evoluţia psihologiei în România.Conform practicii redacţionale, nu se vor utiliza ghilimele pentrumarcarea semnificaţiei cifrelor în tehnicile de scalare, când sunt dateca exemple lingvistice cuvinte, propoziţii sau fraze, când se folosesctermeni de specialitate din domeniu. În toate aceste cazuri, cuvinteleîn cauză vor fi subliniate, de preferinţă, cu italice (Publication Manual,1994, 66).ParantezeleÎn general, parantezele servesc la separarea dintr-o frază a elemen-telor structural independente. Studenţii şi tinerii cercetători trebuie săştie, dincolo de cele arătate în dicţionarele ortografice şi de punc-tuaţie, cum să folosească „parantezele rotunde“ şi „parantezeledrepte“ (numite şi „croşete“), care introduc explicaţii, precizări saunuanţări în interiorul propoziţiilor sau frazelor. Astfel, se trec întreparanteze rotunde referinţele bibliografice (Pavelcu, 1965, 47);datele de identificare a persoanelor intervievate: iniţialele numelui şiMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 127prenumelui, sexul, vârsta (I.C., f, 38), dacă nu se optează pentruîntocmirea listei acestora; abrevierile denumirii instituţiilor (CURS)sau testelor psihologice (TAT), când se introduc prima dată în text;literele sau numerele folosite pentru identificarea unei enumerări:Pentru cunoaşterea stimei de sine a persoanelor de vârsta a treia, amfolosit: a) teste psihologice; b) observaţia directă; c) biografia socială;d) un chestionar cu 54 de întrebări.Parantezele drepte închid materialul din interiorul parantezelorrotunde şi separă cuvintele introduse de noi într-un text citat.Datele cercetării (au fost testaţi studenţi [N = 125] şi elevi [N = 140])susţin ipoteza relaţiei dintre…În 1974, Anatole Chircev a constat că:„Românii sunt pentru biserică; sunt împotriva internaţionalismului [dela acea dată] şi păstrează atitudini intermediare faţă de tradiţie-pro-gres“ (p. 163).Uneori, ca în cazul acestei lucrări, parantezele drepte în listabibliografică închid anul de apariţie a ediţiei princeps:Durkheim, É. (1979 [1897]). Suicide: A Study in Sociology. London:Routledge.Propun studenţilor mei, ca şi cititorilor acestui ghid de redactare,să adopte această practică întâlnită şi în alte publicaţii, într-o formăuşor modificată.Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere. Iaşi: Editura Insti-tutului European.Se impune o precizare în legătură cu punctuaţia şi cu folosireaparantezelor rotunde: când se separă între paranteze un enunţ complet,punctul [.] va fi pus înaintea parantezei; când o parte a enunţului rămâneîn afara parantezelor, punctul va fi plasat după paranteză.
  • 65. Septimiu Chelcea128Distribuţia răspunsurilor este prezentată în Tabelul 4. (Datele din tabelesunt exprimate în procente.)Distribuţia răspunsurilor (în procente) este edificatoare (vezi Tabelul 4).Linia de pauză, linia oblică şi cratimaGrafic, linia de pauză este mai lungă decât cratima, poate suplini atâtvirgula, cât şi parantezele rotunde când se introduce o explicaţie sauo determinare.„Sunt mulţi sociologi [–] printre care îndrăznesc a mă număra [–] carerecunosc puternica influenţă care au avut-o asupra lor lucrări precumcele ale istoricului Jules Michelet, cu darul său de a «reînvia» tre-cutul…“ (Stahl, 1974, 22).Se recomandă utilizarea cu parcimonie a [–], pentru a nu influenţalizibilitatea textului.Linia oblică (engl. slash) marchează: a) introducerea unei clarificări;b) separă numărătorul de numitor; c) separă unităţile de măsurare; d)indică în text anul apariţiei ediţiei princeps, diferit de anul publicăriiediţiei utilizate; e) arată o alternativă sau o opoziţie.• Introducerea unei clarificări:„Analiza factorială în componente principale (ACP), o metodă careconstă în construirea unei noi variabile [/] factori fără corelaţie… (Zlate,1996, 129).• Separă numărătorul de numitor:„Aproximativ [1/5] din procentul cititorilor de ziare în mediul rural şicirca [1/3] în mediul urban…“• Separă unităţile de măsurare:Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 129Viteza de 80 km [/] oră.• Indică în text anul apariţiei ediţiei princeps, diferit de anulpublicării ediţiei utilizate:Dimitrie Gusti (1936/1996) sublinia că „Muzeul Satului Românesc esteîn stare să oglindească, mai bine decât altceva, bogăţia şi varietatea deviaţă ţărănească, ideile, de atâtea ori adânci…“• Arată o alternativă:Stabilirea controlului social şi [/] sau socializarea incompletă contribuiela emergenţa comportamentului deviant.Nu se recomandă scrierea: luni şi/sau marţi, fidelitatea test/retest,preferându-se: luni, marţi sau în ambele zile, fidelitatea test-retest.Cratima mai este numită şi „liniuţă de unire“ sau „de despărţire“ şiridică mai multe probleme decât ne-am închipui. Că lucrurile stauaşa, oricine se poate convinge urmărind diferenţele de redactare alucrărilor sociologice. Corectura editurii nu poate suplini lipsa unuiîndreptar ortografic pentru ştiinţele socioumane. Cele câteva remarcipe care le voi face nu au decât intenţia de a semnala, nu de a rezolvaproblema.Cum trebuie să scriem: feed back, feed [-] back sau feedback? Seîntâlnesc toate cele trei forme ale termenului „reacţie inversă“,preluat din limba engleză, pe cât de frecvent utilizat, pe atât dediferit transcris. Dacă avem în vedere tendinţa de compunere acuvintelor care prevede trecerea de la cuvinte separate la unirea lorprin cratimă şi apoi la scrierea într-un cuvânt, cea mai satisfăcătoaretransliteraţie este feedback. De altfel, cuvintele împrumutate dinlimbi străine şi care nu sunt încă asimilate în limba română se scriuexact ca în limba din care provin.Este bine de ştiut că se foloseşte cratima în cazul prefixelor, cândcuvîntul de bază este: un nume propriu (pro [-] Europa); un număr(post [-] 1848); o abreviere (anti [-] URSS) sau când prefixul esteurmat de mai multe cuvinte unite printr-o cratimă (pro-euro-
  • 66. Septimiu Chelcea130atlantic). Se despart însă prin cratimă cuvintele cu prefix, dacă acestlucru conduce la sporirea lizibilităţii (de exemplu, anti [-] intelectua-lism, co [-] ocurenţă, re [-] repagina). În fine, termenii formaţi dinacelaşi cuvânt de bază, dar cu adjective diferite, ca şi termeniiderivaţi de la self, cu excepţia expresiei self psychology, se scriu cucratimă.Cum vom proceda când cuvântul de bază, self, asociat cu diferitesubstantive sau adjective, se întâlneşte în vocabularul limbii române?Păstrăm forma originală self-esteem, traducem expresia integral saudoar o parte a ei, respectiv stimă de sine sau self [-] stimă? Păstrândtermenul din limba engleză self [-] concept riscăm să nu fim corectînţeleşi, pentru că în limba română cuvântul „concept“ are alt înţelesdecât cel din expresia citată (definirea sinelui ca rezultat al situaţieiîn care persoana se află). Consider că soluţia cea mai bună estegăsirea echivalenţelor terminologice în limba română şi notarea întreparanteze rotunde a expresiei originale. Traducerea parţială seamănăa struţocămilă. Şi sufixele ne dau bătaie de cap uneori. Vom scrieself [-] ul sau selful? Item [-] ul sau itemul? Bias sau bias-urile? Înastfel de situaţii se recomandă scrierea cu cratimă.Alte semne de punctuaţieSemnul întrebării marchează interogaţiile. Am atras atenţia asupra„titlurilor-întrebare“ (vezi subcapitolul Ce titlu punem?). Ar mai fide spus că în legătură cu acestea se întâlnesc două situaţii: a) cândsunt propoziţii interogative directe; b) când sunt propoziţii interoga-tive indirecte. În primul caz la sfârşitul propoziţiei se pune semnulîntrebării, în cel de-al doilea nu. De exemplu:Cum am redactat această lucrare [.] (întrebare indirectă)Cum să redactăm o astfel de lucrare [?] (întrebare directă)Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 131De asemenea, trebuie să facem distincţie între „întrebăriledirecte“ şi „întrebările retorice“. În ambele situaţii, când redactăm,punem semnul întrebării, fără a lăsa spaţiu alb între sfârşitul propo-ziţiei sau frazei şi introducerea acestui semn de punctuaţie. În unelescrieri româneşti am observat că, după modul de redactare reco-mandat în Franţa, bunăoară, semnul întrebării este precedat de unspaţiu liber, ca în exemplu următor: „Sfârşitul crizei morale ? Când ?Cum ?“ În ortografia limbii române, nu se lasă nici un spaţiuînaintea acestui semn de punctuaţie. Ca atare, vom scrie: „Sfârşitulcrizei morale? Când? Cum?“Aş face o observaţie în legătură cu întrebările retorice, care suntmai des întâlnite în lucrările ştiinţifice. Pe cât de neplăcut este săîntâlnim întrebări retorice banale, pe atât de nejustificat este să fimjigniţi de răspunsurile date la întrebările retorice extrem de com-plexe. De exemplu, „Cum să depăşim criza morală din societatea deazi? Răspunsul este unul [foarte simplu]…“ Te gândeşti imediat:dacă răspunsul era atât de simplu, cum de nu l-am ştiut şi noi? Oastfel de formulare ne obligă să recunoaştem nu că suntem proşti, cifoarte proşti!Semnul exclamării se foloseşte singur sau asociat cu semnulîntrebării. El marchează propoziţia exclamativă sau imperativă. Deexemplu, „Să nu plagiezi!“ Cu totul alt sens ar avea propoziţia, dacăla sfârşitul ei am pune alăturate semnul întrebării şi al exclamării:„Să nu plagiezi?!“ sau „Să nu plagiezi !?“ De aemenea, s-ar intro-duce o nuanţă (grad de intensitate), dacă am reda în scris creştereaintensităţii vocii: „Să nu plagiezi!!!“ Adevărul este că în lucrărileştiinţifice semnul exclamării nu prea îşi are rost (cu excepţia celorrealizate pe baza metodelor calitative, când sunt transcrise decla-raţiile, autobiografiile etc. persoanelor intervievate).Puncte de suspensie se folosesc restrictiv. Nu se justifică să lăsămfrazele sau propoziţiile neîncheiate. Punctele de suspensiesemnalează întreruperea discursului, momentană sau definitivă.Întreruperea momentană poate avea efect stilistic, autorul urmărind
  • 67. Septimiu Chelcea132să provoace o emoţie de surprindere; întreruperea definitivă exprimăautocenzurarea autorului, care nu găseşte de cuviinţă să-şi continuegândul, socotind că este de la sine înţeles ce ar urma. Punctele desuspensie se folosesc şi când datarea unui eveniment sau a unuidocument social este incertă:Dezgheţul ideologic, cu voie sau fără voie de la partid, s-a produs înRomânia începând cu […] 1965.Când cităm, punctele de suspensie, închise între paranteze drepte,arată lipsa unui fragment din text. Redactarea cu croşete […] trebuiesă fie mai presus de orice intenţie de manipulare a gândirii cititorilor.Cel mai bine ar fi dacă am renunţa, pe cât posibil, la atât de incri-minatele puncte.Nu am avut intenţia să recapitulez regulile ortografice şi de punc-tuaţie, ci să semnalez unele dificultăţi sau capcane pentru cei careştiu perfect limba română. Dar poate fi atinsă perfecţiunea?Capitolul 4Finisarea lucrăriiFelul în care arată manuscrisul când îl depunem la editură sprepublicare influenţează decizia de acceptare a lucrării pentru tipar. Neslujim în continuare de recomandările din Publication Manual of theAmerican Psychological Association (1994), la care adaug propriileobservaţii, mai ales în ceea ce priveşte prezentarea finală a lucrărilorde licenţă şi a tezelor de doctorat în ştiinţele socioumane.Hârtia şi literaPare de la sine înţeles că paginile manuscrisului trebuie să aibădimensiuni standard A4 (21x29,7 cm), iar hârtia albă să fie de ocalitate cât mai bună. Pentru lucrările de licenţă sau de doctorat, carevor fi citite nu numai de către membrii comisiilor, dar şi de altepersoane interesate (există obligativitatea depunerii la bibliotecă atezelor de doctorat pentru liberă consultare cu 21 de zile lucrătoareînaintea susţinerii lor publice), va trebui să ne îngrijim ca textul săfie integral dactilografiat sau cules la computer pe acelaşi tip dehârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o singură faţăa colii de hârtie.
  • 68. Septimiu Chelcea134Litera (typeface sau font, în limba engleză) se recomandă a fi TimesNew Roman (aşa cum este imprimat şi textul de faţă), iar „corpul deliteră“ (mărimea literei) de 12 puncte. Când textul se dactilografiază,nu prea avem de ales. Totuşi, şi în acest caz se cere ca imprimarea săfie îngrijită, uniformă, neîmbâcsită. Textul trebuie să fie şi la figurat,şi la propriu „negru pe alb“. Utilizarea altor culori este nerecoman-dabilă, chiar şi atunci când se doreşte sublinierea unor cuvinte (şicând, în mod greşit, se utilizează culoarea roşie). Sobrietatea conferădistincţie lucrărilor de licenţă, tezelor de doctorat, ca şi textelorprezentate spre publicare. Există tentaţia la unii studenţi de a utiliza,mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice“. Nu este cazul să nerisipim imaginaţia astfel…Dacă în pregătirea „finală“ a manuscrisului unei lucrări delicenţă sau teze de doctorat avem libertatea de a utiliza litereitalice, bold, verzale sau capitale, ca şi sublinierea pentru a scoateîn evidenţă un cuvânt, o propoziţie sau o frază, când avem învedere predarea manuscrisului la o editură este de preferat săsubliniem ceea ce intenţionăm să punem în evidenţă, lăsândlibertatea graficianului sau redactorului de carte să decidă înlegătură cu setul de litere pentru tipar. În unele lucrări, ca oexcepţie, italicele se folosesc pentru a atrage atenţia asupra unorconcepte sau termeni; sublinierea cu bold se practică pentruevidenţierea acelor propoziţii sau fraze ce trebuie memorate caatare, iar utilizarea liniei continue pentru subliniere este menită săaccentueze ideile deosebit de importante sau punctul de vederespecial al autorului. În prefaţă se fac precizări în legătură cu modulconcret de utilizare a sublinierilor. Aşa procedează, de exemplu,Anselm L. Strauss şi Juliet Corbin (1998, p. XIII). Cei doi autorine avertizează că au subliniat cu italice categoriile, proprietăţile şidimensiunile conceptelor. Au folosit literele bold pentru a marcafrazele ce trebuie să fie păstrate în memorie. Au subliniat cu o liniepropoziţiile ce exprimau puncte de vedere esenţiale. Este foartebine. Studenţii şi doctoranzii ar putea să le urmeze exemplul.Încă o precizare: titlurile menţionate în text se evidenţiază cuitalice (fără a se închide între ghilimele), iar în lista bibliograficăMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 135italicele se folosesc pentru titlul volumelor sau al revistelor în caresunt incluse studiile la care s-a făcut trimitere (titlul studiilor se scriecu literă de rând, iar titlul revistelor nu se marchează cu ghilimele).Textul va fi dactilografiat sau printat la două rânduri, adică la odistanţă de 0,50-0,65 cm un rând de altul. Notele infrapaginale, ca şicitatele mai ample (de peste 40 de cuvinte) pot fi dactilografiate laun singur rând. Este obligatorie separarea paragrafelor printr-o dublăinterliniere (printr-un rând alb) (Provost et al., 1993/1997, 7). Înceea ce mă priveşte, în redactarea textului de faţă m-am conformatacestei reguli.Oglinda paginiiEste vorba despre suprafaţa paginii acoperită cu text. Ea rezultă dinlăsarea unor margini uniforme sus, jos şi lateral (de minimum 2 cm)sau, în cazul lucrării de licenţă sau al tezei de doctorat, a unormargini uniforme sus, jos şi lateral dreapta (marginea din stângafiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat). Înmanuscrisele dactilografiate, rândurile, cu o lungime de maximum16,51 cm, conţin 65 de semne tipografice (litere, semne depunctuaţie, spaţii albe între cuvinte). Pe o pagină nu vor fi scrise maimult de 31 de rânduri, dar nici mai puţine. Încercarea de a aducelucrarea de licenţă la un volum de pagini rezonabil îi determinăuneori pe studenţi să reducă numărul de rânduri pe pagină sau sămărească spaţiul dintre rânduri: sau şi una, şi alta. Alteori, sescurtează rândurile, se reduce numărul de semne sau de cuvintedintr-un rând. În unele teze de doctorat apare tendinţa contrară, de acâştiga spaţiu prin reducerea corpului de literă, a distanţei dintrerânduri şi a marginilor albe ale paginii. Astfel de subterfugii nuajută. Încadrarea în normele redactării lucrărilor ştiinţifice netezeştedrumul spre succes.
  • 69. Septimiu Chelcea136În România, se obişnuieşte ca lucrările de licenţă să fie impri-mate la „un rând şi jumătate“, ca şi tezele de doctorat sau articoleleştiinţifice. În alte ţări, de exemplu, în Franţa, în mod normal astfel delucrări sunt imprimate la „două rânduri“. În cazul articolelor ştiin-ţifice există chiar obligativitatea ca „întregul text, fără nici oexcepţie, să fie dactilografiat la două rânduri, inclusiv tabelele şi listabibliografică“ (Provost et al., 1993/1997, 7). Vorbind despre oglindapaginii, se cuvine să ne gândim şi la alineate, şi la paragrafe. Deasemenea, să acordăm atenţie şi modului de inserare a casetelor.Alineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire:alineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după unspaţiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excepţie de la aceastăregulă primul alineat al fiecărui capitol sau subcapitol. De obicei,într-un text ştiinţific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult depatru, cinci alineate. În fond, alineatul marchează trecerea de la oidee la altă idee. Sunt sărace ideile care pot fi expediate în trei, patrurânduri. Sigur, sunt şi excepţii de la această regulă: de exemplu,redactarea unui ghid, cum ar fi cel de faţă.Paragraful. De regulă, paragraful se introduce printr-un alineat, darnu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para-graful poate să cuprindă mai multe alineate. Dacă alineatul separăideile dintr-un text, paragraful ne ajută să distingem tezele, enun-ţurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pemai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cualineatele, în textele moderne s-a renunţat la practica întroduceriiparagrafelor prin alineate. În prezent, din ce în ce mai mulţi autoriîncep paragrafele de la marginea stângă a paginii, lăsând un rând albdespărţitor (interliniere dublă). Uneori, ca în textul de faţă, paragra-fele poartă un titlu, subliniat cu italice. Dacă se respectă regula dedispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor şi paragrafelor, nu semai justifică numerotarea paragrafelor.Să observăm chiar la acest ghid de redactare cum sunt dispusetitlurile: capitolele au titlul, printat cu bold de rând (14 puncte), plasatMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 137pe centrul paginii; subcapitolele au titlurile tot pe centrul paginii,imprimate cu litere de rând bolduite (12 puncte); paragrafele suntmarcate cu italice de rând (10,5 puncte), dar apar chiar la margineastângă a paginii. Ar fi fost de-a dreptul inutil să fi numerotatsubcapitolele şi, în cadrul lor, paragrafele (de exemplu, 1.1.1. apoi1.1.2. şi 1.2.1.1 ş.a.m.d. Lucrările de licenţă sau tezele de doctorat încare apare numerotarea capitolelor, subcaptitolelor şi paragrafelor îidezavantajază pe autori, lăsând impresia că nu au fost capabili să-şiorganizeze textul fără ajutorul vechiului „abac“ (instrument decalcul, format dintr-un cadru de lemn, cu vergele metalice, pe care sepot deplasa bile de diferite culori) sau al tăbliţei de numărare dealtădată. Pentru articolele ştiinţifice, conform normelor internaţio-nale, se recomandă organizarea pe niveluri a titlurilor şi subtitlurilor,fără marcarea lor cu numere sau cu litere.Casetele. Aşa cum am arătat, în unele disertaţii, monografii saumanuale universitare sunt incluse casete, ca o prelungire a discur-sului. De cele mai multe ori, acestea conţin texte ale unor autoriconsacraţi. Prin procedee grafice care ţin de gustul estetic, dar şi derestricţiile financiare, casetele pot fi tipărite pe un fond colorat saunu, pe două sau pe trei coloane (în funcţie de aşezarea textului debază), cu litere care să difere sau nu de cele ale textului de bază. Celmai adesea, casetele sunt marcate cu un chenar. Numărul casetei şititlul acesteia sunt plasate în interiorul casetei, spre deosebire detabele sau figuri. Tot diferit de tabele şi figuri, titlul casetei va ficentrat, iar precizarea „Caseta 1“, „Caseta 2“ etc. va fi fixată lamarginea din stânga a spaţiului casetei. Titlul paragrafului preluat încasetă poate fi cel din lucrarea pe care o cităm, după cum cel carecitează poate formula un titlu care să exprime cât mai fidelconţinutul textului preluat. În partea de jos a casetei se va precizasursa bibliografică, în conformitate cu regulile de citare statuate. Pepagină, casetele vor fi plasate totdeauna în partea superioară, imediatsub colontitlul paginii. Se recomandă ca o casetă să nu ocupe maimult de două-trei pagini. Cel mai adesea, casetele sunt reduse la maipuţin de o pagină tipărită.
  • 70. Septimiu Chelcea138Cum se numerotează paginileSe numerotează toate paginile, chiar dacă numărul nu este printat.Pagina de titlu, cea cu mulţumiri, sumarul şi paginile de început alecapitolelor, bibliografiei şi anexelor nu vor avea un număr imprimat,dar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte pagini. La fel se vaproceda şi cu paginile care în întregime conţin un tabel sau o figurăorientate tip „peisaj“ (cu capul tabelului sau cu partea superioară afigurii spre cotorul cărţii, spre sistemul de îndosariere a manu-scrisului). Articolele ştiinţifice incluse în revistele de specialitate aumarcate pe pagina de titlu numerele paginilor între care se aflărespectivul text. Când numerotarea disertaţiilor, a cărţilor sau revis-telor se face în spaţiul liber din partea de jos a paginii, pe centru,întregul text va fi numerotat (imprimându-se numerele de la 2, 4, 6,8, după caz, până la N, ultima pagină).Există practica de a numerota cu cifre romane mici (i, ii, iii, iv, v)sau mari paginile care conţin lista tabelelor, lista figurilor, paginilede mulţumiri şi cuvântul înainte (3-5 pagini), prefaţa (6-16 pagini)sau studiul introductiv (peste 16 pagini) – semnate de autor sau de oaltă persoană. În mod obişnuit numărul paginii se va trece înmanuscris în colţul din dreapta-sus, cu cifre arabe, drepte, fără punct,paranteză sau linie oblică. Inserarea unor pagini noi presupunerenumerotarea manuscrisului. La lucrările de licenţă sau la tezele dedoctorat se acceptă şi semnalarea introducerii paginilor în comple-tare prin adăugarea literelor la numărul paginii care se dublează sause triplează: de exemplu, 125, 125a, 125b, 126 ş.a.m.d.Sunt de multe ori întrebat de studenţi câte pagini trebuie să aibă olucrare de licenţă. Câte sunt necesare şi suficiente! Nu cred că,totdeauna, cine nu are timp scrie lucrări voluminoase. Pe de altăparte, argumentul că Albert Einstein (1879–1955) a schimbat ima-ginea despre lume printr-o lucrare de doar 16 pagini (Fundamenteleteoriei generale a relativităţii, 1916, trad. rom. 1957) este valabilpentru cei care revoluţionează ştiinţa, nu şi pentru noi, ceilalţi.Aşadar, după dictonul non multa, sed multum, apreciez că o lucrareMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 139de licenţă bazată pe o cercetare concretă (de teren sau de laborator)ar putea lămuri problema de studiu în 60-85 de pagini (la un rând şijumătate). Numărul de pagini al unei teze de doctorat ar trebui să fiedublu sau triplu. Se adaugă anexele, referinţele bibliografice şiindexul pe alte câteva zeci de pagini (fără a se fixa vreo limită).Anexele, glosarul, notele, lista bibliografică şi indicele de nume şi deteme (subiecte) se numerotează în continuarea paginilor de text,avându-se în vedere ca fiecare din acestea să înceapă pe o paginănouă. În unele universităţi, de exemplu, la Universitatea din Michigan,Ann Arbor, este fixat numărul de pagini pentru o teză de doctorat îndomeniul ştiinţelor socioumane (300 p., la două rânduri). La noi,cred că ar trebui stabilit numărul maxim de pagini, peste care să nuse treacă în nici un caz, la 300 p. la un rând şi jumătate.Întocmirea listei tabelelor şi figurilorŞi în lucrările de licenţă sau de doctorat, ca şi în cazul textelorpregătite pentru tipar, imediat după cuprins este inserată lista cutabelele din text şi din anexe. Se specifică numărul, titlul şi paginaunde se află fiecare tabel (vezi lista tabelelor din acest ghid).Numărul tabelului (în cifre arabe) precede, cu două spaţii albe, titlulcomplet al tabelului, care nu va fi subliniat. Titlul tabelelor, ca şicuvântul „Tabelul“, va fi scris cu acelaşi caracter de literă, de aceeaşimărime ca şi întregul text. Numărul paginii din lucrare unde seregăseşte respectivul tabel poate fi închis între paranteze rotunde.Principalul este ca lista tabelelor să reproducă integral şi fideltitlurile tabelelor prezentate. Paginile ocupate de lista tabelelor vor finumerotate cu cifre romane, de rând. Prima pagină a listei tabelelornu va purta nici un număr, dar va fi luată în calcul la numerotareacelorlalte.Cele spuse despre lista tabelelor sunt valabile şi pentru lista figu-rilor. Subliniez însă că nu trebuie să se abuzeze nici de tabele, nici de
  • 71. Septimiu Chelcea140figuri: ce este prea mult strică. Recursul la tabele şi figuri trebuie săajute înţelegerea textului, nu să-l înceţoşeze. La jumătatea secoluluitrecut, Alfred C. Kinsey et al. (1953) includeau în raportul de cerce-tare a comportamentului sexual al femeilor nu mai puţin de 136 defiguri şi tabele. Lista lor era plasată la sfârşitul cărţii, înainte debibliografie şi de index. Suntem în primul deceniu al secolului XX şiatâtea lucruri s-au schimbat. Între ele, şi modul de redactare în do-meniul ştiinţelor socioumane.Mulţumiri, anexe, glosar, noteSuntem datori persoanelor şi instituţiilor care ne-au ajutat într-un felsau altul să elaborăm lucrarea de licenţă sau teza de doctorat, sădesfăşurăm cercetarea de teren sau să finalizăm o monografie.Acestora le adresăm, pe pagini separate, mulţumirile noastre. Punemtitlul standard: „Mulţumiri“ (engl. Acknowledgments; fr. Remercie-ments). Paginile de mulţumiri (sau, după caz, o singură pagină) seplasează înaintea „Introducerii“ sau a „Cuvântului înainte“ şi senumerotează cu cifre romane de rând, excepţie făcând prima pagină.În articolele ştiinţifice pregătite pentru tipar, mulţumirile vor fi tre-cute pe pagina de titlu, la subsol. În cazul articolelor ştiinţifice desti-nate revistelor de specialitate mulţumirile (ca şi adresa autoruluipentru corespondenţă, inclusiv adresa de e-mail) sunt plasate înpartea de jos a paginii de titlu.Muţumirile trebuie să se limiteze la persoanele şi instituţiile careîntr-adevăr au contribuit la realizarea lucrării într-o etapă sau alta,într-un mod sau altul. Le mulţumim persoanelor care ne-au sugerattema disertaţiei şi au evaluat-o critic, celor care ne-au ajutat săculegem datele de teren sau au realizat prelucrarea lor la computer.Ne exprimăm sentimentele de gratitudine faţă de sponsori sau deeditori, faţă de cei care, pe parcursul redactării, ne-au susţinut moralsau financiar. Avem obligaţia să arătăm pentru ce le mulţumim.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 141Mulţumirile de complezenţă sunt ofense. La fel, mulţumirile exage-rate. Să ne abţinem să mulţumim părinţilor, soţiei, copiilor saurudelor mai îndepărtate. Acestora le putem dedica lucrarea tipărită.Hans J. Eysenck şi Michael Eysenck (1981/1998) dedică lucrarea lordespre investigarea personalităţii „Lui Fleur, cu dragoste din parteatatălui şi bunicului“. Ulric Neisser (1982) a dedicat volumul destudii despre memoria socială pe care l-a coordonat: „Lui Mark, şiEric, şi Julie, şi Philip, şi Toby, şi Jenny, şi Katherine, şi Joe“.Înţelegem că le oferă lucrarea celor despre care a scris. În ceea ce măpriveşte, am scris înaintea „Cuvântului înainte“ la lucrarea Persona-litate şi societate în tranziţie: „Închin această carte memoriei tatăluimeu, etnograful Ion Chelcea, care şi-a iubit ca nimeni altul neamul şiţara, pentru care a pătimit“ (Chelcea, 1994).Lucrările de disertaţie nu vor purta o dedicaţie, iar mulţumirilesobre, deplin justificate, de cele mai multe ori, sunt incluse în finalul„Introducerii“. La susţinerea publică a disertaţiei, cel ce a primittitlul de doctor are posibilitatea să mulţumească într-un mod maipuţin convenţional tuturor celor ce l-au ajutat.Glosarul. Lista cu explicaţiile termenilor utilizaţi va urma imediattextului lucrării dacă, şi numai dacă, nu am întocmit şi anexe. Înlucrările de licenţă şi chiar în tezele de doctorat nu se justificăglosarul, pentru că – de regulă – se utilizează termeni consacraţi, iarpublicul căruia i se adresează astfel de lucrări (comisia de examen,alţi profesionişti din domeniu) se presupune că este familiarizat cuvocabularul de specialitate. În alte lucrări, manuale universitare,monografii etc., glosarul este util: ne ajută să înţelegem mai binesensul pe care l-a dat autorul termenilor de specialitate. Spre deo-sebire de „termenii-cheie“, care sunt semnalaţi la sfârşitul fiecăruicapitol, glosarul este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.Uneori, după definirea termenilor se indică între paranteze rotundecapitolul în care s-a arătat pe larg conţinutul acestora.Anexele. În afara titlului, ele vor fi identificate şi prin menţionarea:Anexa A, B, C ş.a.m.d. Anexele pot avea una sau mai multe pagini,
  • 72. Septimiu Chelcea142care se vor numerota consecutiv. La colontitlu, ca indicaţie auxiliară,deasupra textului se va trece, după caz, Anexa A (în partea stângă apaginii). Dacă titlul anexei conţine prea multe cuvinte, la colontitluse vor trece doar primele cuvinte sau se va reformula concis titlul.Dacă mai multe anexe se referă la aceeaşi problemă, atunci se vamenţiona Anexa A1, A2, A3…, An. Pentru a nu rupe fluenţa textului,se recomandă ca tabelele şi figurile să fie trecute în anexe. Rămân întextul propriu-zis al lucrărilor de licenţă şi al tezelor de doctorat doartabelele şi figurile fără de care demonstraţia ar avea de suferit.Anexele pot fi prezentate într-un volum separat. O disertaţie de 500de pagini îl descurajează pe orice cititor. Pe membrii comisiei îichinuie, pur şi simplu. Dacă aceeaşi disertaţie este prezentată în douăvolume (teza propriu-zisă, 250 p. şi anexele alte 250 p.), lucrurile seschimbă. Dar de ce ne trebuie atâtea pagini pentru anexe? Cred căeste păguboasă strategia de a încerca să impresionăm cititorii(inclusiv comisiile de examen) prin includerea în anexe a tot ce aprodus computerul. Dictonul „Cine nu are timp scrie mult“ se veri-fică aici foarte bine. Să ne rezervăm suficient timp pentru a selectatabelele şi figurile, pentru a condensa informaţia astfel ca disertaţiasă aibă dimensiuni umane.Notele. Altădată, notele erau infrapaginale, plasate la subsolulpaginii. Acum sunt reunite de cele mai multe ori la sfârşitul fiecăruicapitol sau la finalul cărţii. Există şi posibilitatea de a introduce subdenumirea „Note“, numerotate pe capitole, precizările necesarepentru mai buna înţelegere a textului. În astfel de cazuri notele suntintroduse imediat înaintea listei bibliografice. Paginile de note suntnumerotate cu cifre arabe în continuarea textului.Folosirea notelor în redactarea lucrărilor ştiinţifice ar trebuiîncurajată. Textul propriu-zis ar fi mai lizibil şi argumentaţia mailimpede. Erudiţia savantului s-ar exprima foarte bine în aceste note.Un bun exemplu de redactare cu note ni-l oferă Slavko Splichal(1999, 313), profesor de comunicare în masă şi opinie publică laUniversitatea din Lubljana şi director al Institutului European pentruComunicare şi Cultură:Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 143NoteCAPITOLUL I:PUBLICITATE, PUBLIC ŞI OPINIE PUBLICĂ1. Preferinţa lui Ginsberg şi Zaller pentru opinia de masă şi pentrutermenul „opinia maselor“ nu este fondată pe dihotomia opinie publicăşi opinia maselor, în care opinia maselor este negarea opiniei publice,aşa cum a sugereat, de exemplu, Tönnies (1922, 77-87) şi, mai târziu,Schmidtchen (1959). (Splichal, 1999, 313)Umberto Eco (1977/2000, 181-183) consideră că notele folosescpentru: a) a indica sursele citatelor; b) a adăuga alte indicaţii biblio-grafice de întărire despre un subiect discutat în text; c) a facetrimiteri externe şi interne; d) a introduce un citat de întărire a unuipunct de vedere exprimat în text; e) a da amploare afirmaţiilor dintext; f) a corecta unele afirmaţii din text; g) a reda traducerea unuicitat din text; h) a plăti datorii. Savantul şi scriitorul italian ne atrageatenţia că „o notă n-ar trebui niciodată să fie cu adevărat foartelungă; altminteri, nu e notă, este un apendice şi, ca atare, trebuieinserată şi numerotată la sfârşitul lucrării“ (idem, 183).Fireşte că notele terebuie să fie deplin justificate în logicadiscursului şi că nu trebuie să preia la subsolul paginii sau la sfârşitulcărţii informaţiile esenţiale. Totuşi, sunt suficient de multe motivepentru care, aşa cum am spus, să nu se renunţe la practica de a folosinotele.Redactarea listei bibliografice,a indexului şi a cuprinsuluiLista bibliografică. Plasată la sfârşitul unui articol ştiinţific, listabibliografică nu se confundă cu bibliografia unei cărţi de specia-litate, a unei lucrări de licenţă sau a unei teze de doctorat. În listabibliografică sunt incluse numai lucrările citate în articolul scris spre
  • 73. Septimiu Chelcea144a fi publicat într-o revistă de specialitate. Bibliografia, ca parte alucrărilor ştiinţifice, conţine şi lucrări din care nu s-au extras citate,ci doar idei în legătură cu tema tratată. Este bine ca la finele tezelorde doctorat şi de licenţă să se facă distincţie între „bibliografiatemei“ şi „bibliografia consultată“. Academicianul Solomon Marcusremarca faptul că „În limba engleză se face o distincţie între refe-rences şi bibliography, prima variantă având în vedere referinţelebibliografice la care se face trimitere în locuri precise ale textului, pecând a doua poate eluda această condiţie. Nu întâmplător, uniiadoptă a doua variantă, fie din neglijenţă, fie deliberat, pentru amenţine o stare de imprecizie. Prima variantă este, desigur, depreferat“ (Marcus, 2002, 3). Este posibilă şi combinarea celor douămodalităţi de trimiteri bibliografice chiar în redactarea monografiilordestinate tiparului. Referinţele bibliografice se disting cu uşurinţă debibliografia temei prin precizarea paginilor de unde au fost preluatecitatele sau ideile ce susţin demonstraţia proprie. Nu mi se pare a finici neglijenţă, nici rea intenţie să menţionăm la bibliografie titlurileunor cărţi pe care nu le-am citit, dar despre existenţa cărora am aflatdin consultarea lucrărilor de referinţă. Aceasta poate orienta lecturilealtor persoane preocupate de tema pe care am abordat-o noi. Întezele de licenţă mai ales – dat fiind timpul relativ limitat rezervatredactării – este recomandabil să se includă în lista bibliografică unnumăr cât mai mare de titluri în legătură cu subiectul disertaţiei.Căutarea bibliografiei, chiar pe Internet, nu poate constitui o notăproastă pentru studenţi, dimpotrivă. Personal, îi încurajez pe stu-denţii şi pe doctoranzii mei să nu se limiteze la menţionarea în listabibliografică doar a lucrărilor din care au citat şi pe care, fireşte, le-aucitit. Îşi găsesc locul în lista bibliografică şi studiile consacraterezolvării problemei lor de cercetare, dar pe care, din lipsa timpului,din cauza dificulăţilor de procurare a revistelor sau volumelor destudii, nu le-au putut fişa. Abaterea deontologică intervine când nuse operează distincţia între bibliografia consultată (references) şibibliografia temei (bibliography).Dar cum se alcătuieşte o listă bibliografică? În conformitate cuSTAS 8660-82, lista bibliografică se poate alcătui în mai multeMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 145feluri. Cel mai frecvent şi cel mai adecvat este modul de organizarea listei după criteriul alfabetic al numelui autorului (sau al primuluiautor, dacă sunt mai mulţi autori menţionaţi în pagina de titlu alucrărilor consultate). Dacă sunt menţionate mai multe lucrări aleaceluiaşi autor, se va proceda la ordonarea lor cronologică, de la ceamai veche publicaţie la cea mai recentă. Dacă acelaşi autor apublicat într-un singur an mai multe lucrări pe care le-am şi folosit,vom nota după anul de aparţie, fără nici un spaţiu liber, primelelitere ale alfabetului (Chelcea, 2002a, 2002b). Lucrările realizate derespectivul autor în colaborare vor fi şi ele ordonate cronologic şiinserate în lista bibliografică după ce se vor fi epuizat lucrările lacare este unic autor. În practica unor edituri s-a răspândit următoareamodalitate de alcătuire a listelor bibliografice:Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuţii la sociologia culturii demasă. Bucureşti: Editura Academiei R.S.România.Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investigaţia sociologică.Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.________. (1982). Experimentul în psihosociologie. Bucureşti: EdituraŞtiinţifică.________. (1988). Lungul drum spre tine însuţi. Bucureşti: EdituraMilitară.________. (2002a). Un secol de cercetări psihosociologice. Iaşi: EdituraPolirom.________. (2002b). Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cumvor elitele? Bucureşti: Editura Economică.Chelcea, Septimiu şi Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosocio-logie a muncii eficiente. Bucureşti: Editura Politică.Nu mi se pare foarte fericit acest mod de alcătuire a listei biblio-grafice. Pe de altă parte, deşi se înscrie în logica redactării şi alecturii, alcătuirea listei bibliografice în ordinea citării în textprezintă dificultăţi în plus; nu o recomand.În ceea ce priveşte normele etice referitoare la listele bibliogra-fice, suntem de acord cu Nicolae Gherghel (1996, 95) care susţine căele trebuie „să reflecte documentarea reală, să conţină numai lucră-rile în strânsă legătură cu subiectul cercetărilor efectuate, să nu fie
  • 74. Septimiu Chelcea146unilaterale, să nu omită lucrările autorilor autohtoni, să reflectecunoaşterea lucrărilor anterioare în aceeaşi problemă şi, în special, acelor care abia deţin prioritatea“.Reglementările din STAS 6158-70 (revizuit în 1990) privindreferinţele bibliografice sunt într-o oarecare discordanţă cu standar-dele Harvard. În loc de a indica numele şi prenumele autorului(autorilor), titlul publicaţiei, traducerea titlului, numărul ediţiei, locul(locurile) publicării, editura (editurile), anul (anii) apariţiei lucrării,este preferabil să trecem anul apariţiei lucrării imediat după numeleautorului. Astfel se reperează mai uşor lucrările citate în sistemulHarvard. De asemenea, mi se pare judicios, cel puţin pentru lucrăriledin domeniul ştiinţelor socioumane, să preluăm modelul referinţelorbibliografice din revistele şi cărţile occidentale de prestigiu. Un bunexemplu îl constituie bibliografia lucrării coordonate de Richard Y.Bourhis şi Jacques-Philippe Leyens (1994/1997, 276-316). Pentrufiecare lucrare consultată se menţionează, în ordine, dacă a apărutîntr-o revistă: numele şi prenumele autorului sau autorilor, anulpublicării, titlul articolului, titlul revistei, tomul (volumul), numărulacesteia, paginile tipărite ale respectivului articol.Să remarcăm tendinţa actuală de a se simplifica modalitatea alcă-tuirii trimiterilor bibliografice. S-a renunţat la trecerea între ghili-mele a titlului articolelor şi revistelor, precum şi la precizările: nr.,vol., p. sau pp. În manuscris se subliniază obligatoriu titlul revistei(acesta apare cu italice), iar anul apariţiei publicaţiei se închide întreparanteze. Pentru o înţelegere mai corectă a contribuţiilor este binesă se treacă în paranteză dreaptă anul apariţiei ediţiei princeps, dupăcare, în paranteză rotundă, anul apariţiei lucrării consultate. Nu mi separe a fi suficient să notăm doar a câta ediţie este lucrarea la care amavut acces: într-un singur an pot apărea mai multe ediţii, iar lucrărileclasice cunosc, de-a lungul timpului, zeci şi zeci de ediţii. Practicadatării ediţiei princeps nu s-a generalizat, dar mi se pare a fi binevenită. Personal, o recomand mai ales în redactarea lucrărilor delicenţă şi a tezelor de doctorat când se trece în revistă literatura despecialitate. Spicuim, spre exemplificare, din lucrarea lui Chris Hart(1998, 221-223):Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 147Ayar, A.J. (1946 [1936]) Language, Truth and Logic. London: VictorGollancz.Becker, H. (1963) Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. NewYork: Free Press.Button, G. (ed.) (1991) Ethnomethodology and the Human Sciences.Cambridge: Cambridge University Press.Durkheim, É. (1970 [1897]) Suicide: A Study in Sociology. London:Routledge.Lévi-Strauss, C. (1964-1972) Mythologies. 3 vols. Paris: Plon.Schlick, M. (1949 [1936]) ‘Meaning and verification’, in M. Feigl andW. Sellars (eds.) Readings in Philosophical Analysis. Viena:Springer.Weber, M. (1965a [1930]) The Theory of Social and EconomicOrganisation. Oxford: Oxford University Press.Weber, M. (1965b [1930]) The Protestant Ethic and the Spirit ofCapitalism. London: Allen & Unwin.Yanni, D.A. (1990) ‘The social construction of women as mediated byadvertising’, Journal of Communication Inquiry, 14(1): 71-81.Faţă de stilul trimiterilor bibliografice recomandat de AsociaţiaAmericană de Psihologie, pe care l-am prezentat, există numeroaseparticularizări cerute de edituri sau agreate de autori. Va trebui să neinteresăm, să citim recomandările pentru pregătirea manuscrisului(tipărite pe ultima pagină sau pe coperta a treia a revistelor), să aflămcerinţele instituţiilor de învăţământ superior care organizeazăexamene de licenţă şi de doctorat. Ne vom conforma lor: aiciinovaţia nu-şi are loc.Când pregătim manuscrisul pentru editură, ne putem manifestaopţiunile: numele autorilor să-l trecem cu majuscule, prenumele culitere de rând, să plasăm numele autorilor pe un rând separat, anulapariţiei lucrării să fie separat prin virgule sau în paranteze rotunde,iar data ediţiei princeps – aşa cum am mai arătat – să fie marcatăprin paranteze drepte, să se păstreze indicaţiile nr., vol., p. sau pp., caşi ghilimelele.TABOADA LÉONETTI, Isabel1989 «Cohabitation pluri-ethnique dans la ville: stratégies d’insertionlocale et phénomènes identitaires», Revue européene des migrationsinternationales, 5, 2, 51-69.
  • 75. Septimiu Chelcea148Esenţială este păstrarea stilului lucrării (inclusiv a modului deîntocmire a listei bibliografice) de la primul la ultimul rând alacesteia.Când lucrarea citată nu este datată, după numele autorului semenţionează f.a. = fără an. Se va preciza a câta ediţie este lucrareaconsultată şi dacă suntem în prezenţa unei ediţii revăzute.Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediţia aII-a, revăzută), New York: The Free Press.Dacă am consultat o lucrare tradusă, după titlu vom specifica înce limbă a apărut ediţia după care s-a făcut traducerea.Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noţiuni elementare de sociologie (trad.din polonă). Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Ordonarea lucrărilor se va face după alfabetul limbii române (încazul nostru), avându-se în vedere iniţiala numelui autorului sau aprimului autor. Această operaţie nu prezintă dificultăţi. Totuşi, atra-gem atenţia asupra câtorva detalii. Când apar în lista bibliograficămai multe lucrări de acelaşi autor, numele acestuia poate fi trecut osingură dată, iar lucrările vor fi ordonate cronologic. Dacă sunt citateşi lucrări în care respectivul autor are unul sau mai mulţi colabo-ratori, se va epuiza şirul lucrărilor la care este unic autor, trecându-seapoi lucrările colective (tot ordonate cronologic). Dacă lucrărilecitate nu au menţionat autorul sau autorii (Constituţia României,Hotărâri de guvern, documente statistice oficiale etc.), se vor inseraîn lista bibliografie conform iniţialei instituţiei care a emis docu-mentul sau conform iniţialei primului cuvânt din titlul acestora.Să revenim la ordonarea numelor de autori. Când întâlnim numecompuse şi unite prin cratimă, le ordonăm după iniţiala primuluicuvânt.Rădulescu-Motru, Constantin. [1904] (1995). Cultura română şi politi-cianismul. Craiova: Editura Scrisul Românesc.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 149Numele autorilor francezi formate cu particulele de nobleţe Lasau Le vor fi trecute la litera L, păstrându-se un spaţiu tipografic alb(La Rochefoucauld, François; Le Bon, Gustave; Le Page, A.; LeVine, R.A.); cele ale autorilor englezi formate cu Mc sau Mac vor fiincluse la litera M, fără nici un spaţiu alb (MacLachlan, J; McCauley,C.; McGregor, D.M.). Numele formate cu Van se grupează la literaV (Van Leeuwen, M.S.; Van Gennep, A.), la fel cele formate cu Von(Von Bayer, C.L.). Cele ce cuprind particula de vor fi inserate lalitera D (DeFleur, M.L.; de Visscher, P.; DePaulo, B.M.; D’Andrare,R.), iar cele formate cu litera O (O’Barr, W.; O’Hara, M.) întreliterele N şi P. Există şi excepţii: numele lui Charles Alexis Clarél deTocqueville va fi inserat la litera T, nu la D. Uneori, nu este foarteuşor să distingem numele de prenumele unor autori. De exemplu,Sandu Dumitru sau Dumitru Sandu (1999); Nicolae Radu sau RaduNicolae?). În astfel de situaţii preluăm înscrisul de pe copertă sau dinpagina de titlu şi considerăm primul cuvânt ca fiind numele debotez. Să avem în vedere însă că autorii maghiari îşi scriu mai întâinumele de familie şi apoi prenumele (de exemplu, Bogathy Zoltan,nu Zoltan Bogathy; Ranschburg Jenö, nu Jenö Ranschburg). Oricum,este bine ca la întocmirea listei bibliografice să consultăm, cândavem dubii, dicţionarele de specialitate şi enciclopediile.Indexul de nume. Acelaşi lucru se recomandă la întocmirea indiceluide nume. Faţă de cele spuse, nu avem de adăugat decât că laînşiruirea numelor ce au aceeaşi iniţială se ia în considerare cea de-adoua şi, după caz, cea de-a treia literă a numelui. Dacă numele defamilie ale mai multor autori sunt identice, ordonarea se faceconform iniţialei prenumelui. Este recomandabil să se menţionezeprenumele, nu doar iniţiala. De exemplu: Strauss, Anselm L. Cândautorul se semnează cu iniţiala înaintea prenumelui (de exemplu, C.Wright Mills), la indexul de nume iniţiala va fi intercalată întrenume şi prenume (de exemplu, Mills C. Wright).Se observă că după transcrierea numelui se pune virgulă, dar nuşi după prenume. De asemenea, după iniţiala prenumelui tatăluiapare virgula. După numărul paginii (fără a indica p. sau pp.) nu se
  • 76. Septimiu Chelcea150inserează nici un semn ortografic. Vom avea grijă ca în indexnumele autorilor să fie scrise exact ca în text la paginile indicate,păstrându-se toate elementele numelui. Indicele de nume se dactilo-grafiază (culege) pe două sau trei coloane, în funcţie de formatulcărţii, respectiv de oglinda paginii.Indexul de teme. În fine, indicele de teme (de subiecte, de materii/teme) va cuprinde toate „cuvintele-cheie“, în ordine alfabetică. Sevor preciza paginile unde apar, ca şi – după caz – intervalul depagini consacrat analizei acestora. Este foarte bine dacă, dupăindicarea paginilor, se trece cu italice vezi şi… În unele lucrări sepublică un singur indice în care apar, în ordine alfabetică, atâtnumele autorilor citaţi, cât şi subiectele (temele) abordate. Nu mi separe a fi o soluţie fericită.Construirea indicelui de nume şi de teme nu este o operaţiemecanică. Din contră, ea presupune o reflecţie atentă asupra textului.Vor fi incluse numai numele autorilor din care s-a citat, nu şi numelealtor personalităţi care apar incidental. Dacă folosim maxima AmicusPlato, sed magis amica veritas, nu vom trece în index numele filoso-fului grec Platon (427–347 î.e.n.). Nici numele oamenilor politici nuau de ce să apară în index dacă ne referim la epoca sau la guvernarealor. Dacă însă cităm din cuvântările lor, atunci, fireşte, trebuie să in-cludem respectivele nume în index. Nu-i sfătuiesc deloc pe studenţisau pe cercetătorii din domeniul ştiinţelor socioumane să apeleze laargumentul autorităţii. În ceea ce priveşte alcătuirea indicelui deteme, aceasta se confundă cu analiza conţinutului, proces laborios deidentificare a categoriilor în care vor fi incluse cuvintele-cheie şisinonimele lor.Cuprinsul. Deşi „cuprinsul“ (sau „tabla de materii“) se scrie ultimul,el figurează pe prima pagină, după pagina de titlu. Nu mi se pare oidee bună de a introduce cuprinsul după prefaţă sau la sfârşitullucrării. Mi se pare firesc să ştim din capul locului, nu la sfârşit, careeste structura disertaţiei sau a cărţii. Este inestetic şi şcolăresc să semarcheze cu un şir de puncte corespondenţa dintre titlul capitolelorMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 151sau subcapitolelor şi numărul paginii unde se află în cuprinsullucării. În lucrările moderne, la „Cuprins“ numărul paginilor se treceimediat după titlul unităţilor de text (capitole, subcapitole), la douăspaţii albe după o linie oblică.** *Nu aş vrea să închei această lucrare înainte de a mărturisi nelinişteamea în legătură cu felul în care veţi reacţiona după ce o veţi ficonsultat-o. Mă tem să nu spuneţi: „Cine ştie face, cine nu îi învaţăpe alţii“, fără să îl citaţi pe George Bernard Shaw. Accept că m-amabătut de la unele reguli de redactare. Ştiu că nu ştiu de câte ori amfăcut-o. Dacă s-ar publica numai lucrările redactate perfect, nu armai apărea nici o carte. Şi mă mai tem ca dumneavoastră să nu fidescoperit că plictiseala s-a născut în ziua când aţi citit cuprinsulacestui ghid. Dar nu! Lucrurile nu vor sta aşa, pentru că sunteţi sauaţi fost studenţii mei. V-aţi dat seama de la prima pagină că am doritsă cunoaşteţi mai devreme decât am aflat eu cum se redactează îndomeniul ştiinţelor socioumane, chiar dacă pentru asta m-am mai şiîmprumutat de idei de la unii, de la alţii, din reviste, cărţi şi de peInternet. Cine au fost generoşii? Îi găsiţi la indexul de nume.
  • 77. Anexa APrezentarea unei disertaţiiPrezentarea lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat trebuie sărăspundă pe deplin cerinţelor universităţii unde se susţin. Ne permi-tem să facem totuşi câteva recomandări generale.Volumul – unei teze de licenţă: 60-85 de pagini– unei teze de doctorat: 200-300 de paginiNumărul de copii – pentru o lucrare de licenţă: 2 + 1 copiepentru conducătorul ştiinţific– pentru o teză de doctorat: 1 + 3 copiipentru membrii comisieiElementele generaleElementele tehnice1. Pagina de titluDenumirea universităţiiDenumirea facultăţiiTitlul complet şi subtitlul tezeiNumele şi prenumele autoruluiNumele, prenumele şi gradul didactic al conducătoruluiştiinţificLuna şi anul susţinerii disertaţiei2. Sumarul (conţinutul, tabla de materii)3. Lista figurilor şi tabelelor
  • 78. Septimiu Chelcea1544. Lista abrevierilor5. Mulţumiri pentru persoanele şi instituţiile care l-au ajutat peabsolvent/doctorand să realizeze lucrarea/tezaElemente de conţinut6. Conţinutul propriu-zis al lucrării/tezeiIntroducere: ce îşi propune lucrarea/tezaTrecerea în revistă a literaturii de specialitateMetodologia: metodele şi tehnicile utilizateDatele obţinuteDiscuţia datelorConcluzii şi recomandări pentru cercetările viitoare7. Anexe (opţional)8. Glosar (opţional)Elemente bibliografice9. Note10. Lista bibliografică (lucrări din care s-a citat şi lucrări citite,dar din care nu s-a citat)Anexa BExpresii şi locuţiuni în limba latinăAb abrupto. Dintr-o dată, a intra direct în subiect, de la început în fondul pro-blemei.Ab actu ad potentiam. De la real la posibil.Ab acia et acu. De la fir şi de la ac, de-a fir a păr, amănunţit.A baculo ad angulum. De la baston la unghi, incoerent.Ab antiquo. Din vechime, de demult.Ab auctoritate. Argumentul autorităţii, invocarea faptului că afirmaţia a fostfăcută de o persoană cu autoritate.Abdita loca. Locuri ascunse.Ab extra. Pe dinafară.Ab hac et ab hoc. De la aceasta şi de la aceasta, a sări de la un lucru la altulAb imo pectore. Din adâncul inimi.Ab initio. De la începuturi.Ab invidia. Argumentul urii, demonstraţie falsă.Ab Iove principium. Începutul se face de la Jupiter. Să începem cu începutul(Vergiliu).Ab ore ad aurem. De la gură la ureche.Ab origine. De la origine.A bove maiori discat arare minor. De la boul mai vârstnic să înveţe cel maitânăr să are (după Esop).Ab ovo. De la ou, de la începutul începuturilor. Este vorba despre oul din care s-anăscut Elena, fiică a lui Jupiter (Horaţiu).Ab re. Departe de subiect, fără rost.Absit adulator, feriat me verus amator. Să dispară linguşitorul, să mă certe celcare mă iubeşte.Absque nota. Fără notă, fără indicarea locului şi/sau a anului apariţiei unei cărţi.Ab uno disce omnes. De la un specimen judecăm tot restul, de la o persoanăextindem concluzia la întreaga populaţie (Vergiliu).Ab urbe condita. De la întemeierea oraşului, a Romei (753 î.e.n.).
  • 79. Septimiu Chelcea156Abutere verbum. A abuza de un cuvânt, a-l folosi într-un sens impropriu.Acies ingenii. Ascuţişul minţii (Cicero).A contrario. Argumentare dedusă din ceea ce este contrar, prin opoziţie.Acta diurna. Acte zilnice, buletinul oficial al Romei.Acta est fabula. Piesa a fost jucată. Formulă de încheiere a spectacolului dra-matic.Acta, non verba. Fapte, nu vorbe.Acta senatus. Actele senatului. Consemnarea discuţiilor din Senatul roman.Acute cogitare. A gândi profund (Cicero).Ad absurdum. Argumentare prin reducere la absurd (la ceea ce este imposibil deacceptat).Ad aperturam libri. La deschiderea cărţii, la o primă lectură.Ad calendas graecas. La calendele grecilor, niciodată. (Grecii nu aveau calende,zile fixe în care să se plătească datoriile, aşa cum aveau romanii).Addenda. Ceea ce se adaugă, listă cu adăugiri.Adaequatio rei et intellectus. Concordanţa între lucrurile din realitate şi gândire,între semnificaţia cuvântului şi obiectul desemnat, corespondenţa imaginilornoastre mintale cu realitatea obiectivă, coerenţa externă. Definiţie scolasticăa adevărului (Toma d’Aquino).Ad extremitates. Până la limite, în cel mai înalt grad.Ad extremum. Până la capăt, până la urmă, în cele din urmă.Ad finem. La sfârşit.Ad fontes. La izvoare, referire bibliografică la opera originală.Ad hoc. Pentru aceasta, pentru un anumit scop.Ad infinitum. La infinit, la nesfârşit.Ad ignorantiam. Argumentaţie bazată pe cererea acceptării dovezilor noastre,abstracţie făcând de argumentele celuilalt.Ad interim. Temporar, provizoriu.Ad libita librarii. Cu voia copistului, erori apărute într-un text datorită tiparului.Ad libitum (ad lib). După plac, atât cât mi-a făcut plăcere (în cazul eşantionăriinereprezentative).Ad litteram. La literă, în sensul propriu, întocmai, cuvânt cu cuvânt.Ad narrandum, non ad probandum. Pentru a povesti, nu pentru a dovedi.Ad rem. La obiect.Ad unum omnes. Toţi până la unul.Ad valorem. În concordanţă cu valoarea, după valoare.Advocatus diaboli. Avocatul diavolului (persoana desemnată spre a pune laîndoială în faţa Papei meritele unui candidat la canonizare, la includerea înrândul sfinţilor).A fortiori. Cu atât mai mult, cu înţelepciune, care se impune cu necesitate.Alea jacta est. Zarurile au fost aruncate (cuvintele lui Cezar la trecerea Rubi-conului în anul 49 î.e.n.), hotărârea a fost luată.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 157Alias. Altfel (denumit), cunoscut şi sub numele de…Alma mater. Mamă hrănitoare (despre patrie, despre universitate).Alter ego. Un alt eu, persoană foarte asemănătoare, de încredere.Alter idem. Altul similar.Amicus certus in re incerta cernitur. Prietenul adevărat se vede în vremurinesigure.Amicus humani generis. Prieten al omenirii, cu referire la umanişti (azi, în senspeiorativ, lipsa criteriilor în alegerea prietenilor).Amicus Plato, sed magis amica veritas. Îmi este prieten Platon, dar mai prietenîmi este adevărul.Ancilla theologiae. Slujitoarea teologiei (cu referire la filosofie, în Evul Mediu).Anno Domini. În anul Domnului, numărul anilor de la naşterea lui Iisus Christos.Annus mirabilis. An minunat.Ante annum. Anul trecut.Ante Christum. Înainte de naşterea lui Iisus Christos.Ante meridiem (a.m.). Înainte de amiază.Ante portas. Înaintea porţilor, pericol apropiat.A posteriori. De la efect la cauză, aposteriori, ulterior.Apparatus criticus. Aparat critic, lucrările citate pe baza cărora s-a stabilit în text.Appendix. Adaus (la o lucrare scrisă).A priori. De la cauză la efect, înaintea oricărei experienţe, apriori, anterior.Apud. Semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară.Aquila non captat muscas. Vulturul nu prinde muşte, un om superior nu seocupă de lucruri lipsite de valoare.Ardentia verba. Limbaj entuaziast, cuvinte care ustură.Argumenta ponderantur, non numerantur. Argumentele se evaluează, nu senumără.Argumentum argentarium. Argument pecuniar, mită.Argumentum baculinum. Argumentul băţului, utilizarea forţei pentru obţinereaunui drept. Denumirea acestui argument provine din practica anticilor de adovedi existenţa realităţii exterioare intelectului prin lovirea pământului cuun băţ.Argumentum ab auctoritate. Argumentul autorităţii, bazat pe recunoaşterea ade-vărului unui enunţ pentru că acesta a fost făcut de o persoană cu autoritateştiinţifică sau socială.Argumentum ab invidia. Argumentul pornit din ură, bazat pe sentimente nega-tive, nu pe raţionamente obiective.Argumentum ad consequentiam. Respingerea unui enunţ prin evaluarea conse-cinţelor ce decurg din admiterea lui.Argumentum ad hominem. Argumentul privind persoana, constând în a-i opuneinterlocutorului consecinţele cele mai puţin probabile ale afirmaţiilor lui,care vizează adversarul ca persoană, nu afirmaţiile sale.
  • 80. Septimiu Chelcea158Argumentum ad ignorantiam. Argumentare bazată pe ignoranţa celuilalt,solicitând ca acesta să prezinte probe pentru a susţine afirmaţiile făcute.Argumentum ad judicium. Argumentul bazat pe dovezile cunoaşterii ştiinţifice.Argumentum ad misericordiam. Argumentul bazat pe sentimentele sau intere-sele interlocutorului.Argumentum ad personam. Atac la persoană, constând din ironizarea sau insul-tarea acesteia.Argumentum ad verecundiam. Argumentul bazat pe respect, pe recunoaştereaadevărului unui enunţ pentru că acesta a fost făcut de o persoană cuautoritate, care se bucură de o bună reputaţie.Argumentum a contrario. Argumentare pornind de la contrariul a ceea ce trebuiedemonstrat.Argumentum a fortiori. Argumentul prin invocarea unui motiv mai puternic.Argumentum a pari. Argument bazat pe egalitate, argumentul care se bazează petranslaţia demonstraţiei în cazurile similare.Argumentum a tuto. Argumentul bazat pe analogie, de la cazurile cu probabi-litate ridicată la cele cu probabilitate scăzută.Argumentum ex concessis. Acceptarea pentru un moment a tezei interlocu-torului, pentru a-l face să recunoască slăbiciunea argumentării lui.Argumentum ex silentio. Argument prin tăcere, a nu nega un lucru înseamnă a-lafirma.Ars longa, vita brevis. Arta (meşteşugul) este îndelungată (cere mult timp ),viaţa este scurtă (după Hipocrat).Artes liberales. Arte (ştiinţe) libere, preocupare intelectuală a oamenilor liberi înantichitate.Artium baccalaureus. Licenţiat în litere sau în ştiinţe umanistice.Artium magister. Doctor în litere sau în ştiinţe umanistice.Asinus ad lyram. Măgarul în faţa lirei.Asinus asinum fricat. Măgarul freacă (desmiardă) pe măgar. Despre două per-soane care se laudă reciproc în public.Asinus Buridani. Măgarul lui Buridan, aflat între două căpiţe de fân, incapabil săse hotărască din care să mănânce.Auctor opus laudat. Autorul îşi laudă opera (Ovidiu).Audiatur et altera pars. Să fie ascultată şi cealaltă parte (Seneca).Aura popularis. A avea trecere la mulţime, popularitate ieftină.Aurea mediocritas. Aurita cale de mijloc, viaţă cumpătată (Horaţiu). Astăzi, per-siflare a mediocrităţii.Auri sacra fames. Blestemata foame de aur (Vergiliu).Aut Caesar, aut nihil. Sau împărat, sau nimic (expresie atribuită de NicoloMachiavelli lui Cezar Borgia), ambiţie exagerată.Aut Deus, aut natura. Sau Dumnezeu, sau natura.Aut vincere, aut mori. Sau învingător, sau mort (a muri pentru victorie).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 159Ave! Să fii sănătos!Ave, Caesar (imperator), morituri te salutant. Slavă ţie Cezar, cei ce merg lamoarte te salută (omagiul gladiatorilor înainte de începerea luptelor în arenă).Baculinum. Folosirea forţei în locul unui argument raţional.Barba non facit philosophum. Nu barba îl face pe filosof (Plutarh).Bellum omnium contra omnes. Războiul tuturor împotriva tuturor (Th. Hobbes).Bene merenti. Celui care merită, medalie instituită de Papa Pius al VII-lea (1823).Bis dat qui cito dat. Cine dă repede, dă îndoit (dublu).Bis eadem dicere ridiculum est. Este ridicol să spui de două ori acelaşi lucru.Bona fide. Bună credinţă, circumstanţă atenuată.Brevis Sallustiana. Concizie salustiană (Scrierile istoricului Caius SallustiusCrispus au rămas un exemplu de concizie).Caesar non supra grammaticos. Împăratul nu este mai presus de gramaticieni,nimănui nu îi sunt permise greşelile de exprimare.Cadit quaestio. Problemă falsă.Cantus cycneus. Cântecul de lebădă, ultima creaţie a unei celebrităţi.Captatio benevolentiae. Câştigarea bunăvoinţei (cititorilor, publicului).Carpe diem! Bucură-te de ziua de azi, profită de timp.Castigat ridendo mores. Moravurile se îndreaptă prin râs (deviza scrisă lainaugurare pe cortina Teatrului de Comedie din Paris).Casus belli. Ceea ce reprezintă cauza sau justifică războiul.Causa causarum. Cauza cauzelor, cauza primă.Causa est prior suo effectu. Cauza este anterioară efectului. Principiu al metafi-zicii scolastice.Causa per se. Cauză prin sine. În metafizica scolastică, acea cauză care estedestinată să producă un efect prin propria ei natură.Cave canem! Atenţie, câine (rău), avertisment.Cedant arma togae. Armele să cedeze locul togii, îndemn la soluţionarea paş-nică a conflictelor.Ceteris paribus. Celelalte rămân la fel. Cerinţă pentru a compara două elemente.Circa. În jur de…, aproximativ.Circulus vitiosus. Cercul vicios, deducerea propoziţiilor una din cealaltă, circu-laritatea demonstraţiei.Citius, altius, fortius. Mai repede, mai sus, mai tare (deviza jocurilor olimpicemoderne).Cogito, ergo sum. Gândesc, deci exist (Descartes).Compos sui. Stăpân pe sine, a fi totdeauna stăpân pe sine.Concedo. De acord, acceptarea argumentelor preopinentului.Conditio humana. Condiţia umană.Conditio sine qua non. Condiţie fără de care (nu se poate).
  • 81. Septimiu Chelcea160Confer (cf.). Compară (două texte), trimitere la alt text.Consensus facit legem. Bună înţelegere, consensul suplineşte legea.Consensus gentium. Consimţământul popoarelor.Consensus omnium. Consimţământul general, în unanimitate.Consilio et prudentia. Prin înţelepciune şi prudenţă.Consummatum est! Totul s-a sfârşit! Ultimile cuvinte rostite de Iisus Christos.Contra bonos mores. Contra bunelor moravuri, imoral.Contradictio in adiecto. Contradicţie intrinsecă, în definiţie.Contradictio in subiecto. Contradicţie înlăuntrul subiectului (sau în lucru).Coram nobis. În faţa noastră, în prezenţa noastră.Coram populo. În faţa oamenilor, în prezenţa mulţimii, a vorbi deschis.Corpus delicti. Corp delict.Corrigenda. Ceea ce trebuie corectat, lista erorilor.Crassa ignorantia. Ignoranţă crasă.Credo sed intelligere volo. Cred, dar vreau să înţeleg.Credo quia absurdum est. Cred, pentru că este absurd (paradox formulat deTertulian), împotriva raţiunii.Cui bono? În avantajul cui? În interesul cui? (vezi Cui prodest?)Cui dolet meminit. Cine pătimeşte îşi aminteşte (Cicero).Cui prodest? Cui foloseşte? La ce bun?Cum hoc, ergo propter hoc. O dată cu acest lucru, deci din cauza acestui lucru.Cum eximia laude. Cu elogii deosebite (la acordarea unei diplome).Currente calamo. Din fuga condeiului, greşeală în scris datorită neatenţiei.Curriculum vitae. Cursul vieţii, autobiografie.Dat, dicat, dedicat (D.D.D.). Dă, spune, dedică. Formulă scrisă la începutul căr-ţilor latineşti.De auditiu. Din auzite, informaţie nesigură.Decet imperatorem stantem mori. Un împărat se cuvine să moară în picioare(Vespasian).De facto. Din punct de vedere faptic, actual (opus lui de iure).Definiendum. Care trebuie definit.Definiens. Care defineşte.Definitio nominalis. Definiţie nominală.Definitio per idem. Definiţie prin aceeaşi, circulară.De gustibus non est disputandum. Despre gusturi nu se discută, fiecare este libersă aprecieze.De jure. Din punct de vedere legal, de drept (opus lui de facto).De lege ferenda. Conform prevederilor legale.Delenda Carthago. Cartagina trebuie distrusă, răul trebuie înlăturat (Cato celBătrân).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 161De mortuis nil nisi bene. Despre morţi numai de bine. Morţii nu trebuie defăi-maţi (Chilon).De novo. Din nou, iarăşi.Deo gratias. Prin voia lui Dumnezeu, slavă Domnului (că s-a terminat ceva cepărea fără sfârşit).De omnibus dubitandum. Trebuie să ne îndoim de totul.De omni re scibili (et de quibusdam aliis). Despre tot ceea ce se poate şti (şidespre altele câteva). Se foloseşte ca ironie la adresa pseudosavanţilor.De plano. De la început, fără a mai fi necesar să se dezbată.De profundis. Din adâncul sufletului, strigăt de deznădejde către Dumnezeu.De propaganda fide. Pentru răspândirea credinţei (institut înfiinţat în 1622 dePapa Grigore al XV-lea).Desinit in piscem mulier formosa superne. Se sfârşeşte ca un peşte o femeiefrumoasă de la brâu în sus. Despre ceea ce este hibrid în artă (Horaţiu).De visu. Din văzute (cu proprii ochi).Dicendo dicere, scribendo scribere discimus. Învăţăm să vorbim vorbind, săscriem scriind, deprinderile se formează prin practică.Difficile est proprie communia dicere. Este greu să tratezi o temă comună într-unstil personal (Horaţiu).Dignus est intrare in nostro docto corpore. Este demn să intre în învăţatul nostrucorp (formulă medievală de acordare a titlului de doctor, păstrată în uneleuniversităţi şi azi).Dissertatio. Expunere ştiinţifică (scrisă sau orală).Divide et impera! Dezbină şi stăpâneşte! (N. Machiavelli).Dixi. Am zis! Formulă de încheiere a unui expozeu, sublinierea unei afirmaţiicategorice.Docendo discitur. Învăţându-i pe alţii, învăţăm noi înşine (Seneca).Docta dicta. Rostiri savante (Lucreţiu)Docta ignorantia. Ignoranţă savantă, ignoranţă în cunoştinţă de cauză, ridicu-lizarea infatuării celor lipsiţi de cunoştinţe temeinice (Nicolaus Cusanus).Doctor honoris causa. Doctor în semn de cinstire (titlu universitar).Do ut des. Îţi dau ca să îmi dai (echivalenţa prestaţiilor în dreptul roman), ser-viciu contra serviciu, în sens larg.Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist(Réne Descartes).Dulce et decorum est pro patria mori. Este dulce şi frumos să mori pentru patrie(Horaţiu).Dum spiro, spero. Cât timp respir, sper (Cicero).Dura lex, sed lex. Legea este aspră, dar este lege; obligativitatea respectării le-gilor juridice.Durante causa, durat effectus. Cât timp dăinuie cauza, dăinuie şi efectul.
  • 82. Septimiu Chelcea162Eadem. Aceaşi autoare.Eadem, sed aliter. Aceleaşi, dar altfel. Raportul dintre original şi copie.Ecce homo! Iată omul (de care este nevoie)! Exclamaţia lui Pilat din Pont cândl-a arătat mulţimii pe Iisus Christos (după Ioan, 11, 5).Ecundum quod. Generalizare pripită, extinderea nepermisă a concluziilor de lacâteva cazuri observate la toate cazurile.Editio princeps. Prima ediţie a unei cărţi.Eo facto. Prin acest fapt.Eo ipso. De la sine, tocmai de aceea.Epistola non erubescit. Scrisoarea nu roşeşte (Cicero), hârtia suportă orice.E pluribus unum. Unul format din mai mulţi (Vergiliu). Inscripţie pe stema SUA.Ergo. Aşadar.Eripitur persona, manet res. Persoana piere, lucrul rămâne; opera supravie-ţuieşte creatorului ei.Errare humanum est, sed perseverare diabolicum. Eroarea este omenească,perseverenţa (în ea) este diabolică (Cicero).Errata. Erori, lista erorilor.Est modus in rebus. Există o măsură în toate (Horaţiu).Et alibi. Şi în alte locuri (dintr-un text).Et alli (et al.). Şi alţi (autori).Et caetera (Et cetera). Şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe (pronunţie: et-ce-te-ra).Et in Arcadia ego! Şi eu am fost în Arcadia! (exprimarea nostalgiei după feri-cirea pierdută).Ex abrupto. Brusc, fără pregătire prealabilă (vezi şi ab abrupto).Ex anima. Din suflet, cu sinceritate.Ex ante. De dinainte, anterior.Ex cathedra. De pe tronul papal, cu mare autoritate, de la catedra universitară.Excelsior. Mai sus. Deviza statului New YorkExceptio probat regulam. Excepţia întăreşte regula (principiu scolastic).Ex concessis. Din premise.Ex eadem causa. Din aceeaşi cauză.Exempli gratia (e.g.). Pe calea exemplului, de exemplu.Ex falso quodlibet. Din ceva fals (rezultă) orice.Ex hypothesi. Prin ipoteză, ca supoziţie.Exit. Sfârşit. Iese (indicaţie tehnică în teatrul din antichitate).Ex libris (meis). Din cărţile (mele), formulă înscrisă pe cărţile personale.Ex nihilo nihil. Din nimic (nu se naşte) nimic (Lucreţiu).Ex necessitate rei. Din necesitate, constrâns de situaţie.Exordium (orationis). Începutul (cuvântării), introducerea.Ex officio. Din oficiu (apărător).Experimentum crucis. Experiment crucial, decisiv (Francis Bacon).Experto credeite. Daţi crezare celui păţit (Vergiliu), încrederea în experienţă.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 163Explicit. Se termină. În Evul Mediu, Cuvânt scris la sfârşitul unei lucrări.Ex post facto. Retrospectiv, după ce fapta s-a întâmplat.Expressis verbis. În termeni expliciţi.Ex silentio. Argumentare bazată pe faptul că celălalt nu neagă cele afirmate de noi.Ex tempore. Pe neaşteptate, imediat.Extra muros. Dincolo de ziduri, din exterior, izolat de comunitate.Ex uzu. Conform obiceiului.Fabula docet. Fabula ne învaţă.Facile princeps. Principiu preeminent, superior, prim.Fac simile. Fă la fel, facsimil, copie fidelă a unui text.Facta, non verba. Fapte, nu cuvinte.Fac totum (factotum). Fă totul. Persoana care face toate activităţile într-un cadruorganizat.Fallacia accidentis. Sofismul accidentului: a considera esenţial ceea ce esteaccidental.Fallacia dictionis. Sofism bazat pe vorbire.Fecundus est error. Eroarea este fecundă, ipoteza neverificată restrânge ariainvestigaţiei.Fama volat. Vestea zboară (Vergiliu).Facit. A făcut(-o). Inscripţie pe o operă de artă, inserată înaintea numelui autorului.Festina lente. Grăbeşte-te cu măsură (după Suetoniu).Felix qui potuit rerum cognoscere causas. Fericit cel ce a putut cunoaşte cauzalucrurilor (Vergiliu).Fiat lux. Să fie lumină, prin raţiune să fie alungată ignoranţa.Fide et fiducia. Prin fidelitate şi încredere.Fide, non armis. Prin încredere, nu cu ajutorul armelor.Fides preacedit rationem. Credinţa precede raţiunea (Augustin).Fides punica. Credinţă punică, perfidie, rea-credinţă.Finis coronat opus. Sfârşitul încununează opera (Ovidiu).Finita est comedia. Spectacolul s-a sfârşit.Flagrante bello. Ostilitate deschisă, declarată.Finis coronat opus. Sfârşitul încoronează opera (Ovidiu).Flecti, non frangi. Să te pleci, dar să nu te frângi. Expresie a tenacităţii.Forma dat esse rei. Forma dă existenţă lucrurilor. (Principiu scolastic).Forma mentis. Alcătuirea minţii. Ceea ce defineşte o persoană, o epocă, un stil.Fortuna favet fortibus. Întâmplarea îi favorizează pe cei îndrăzneţi.Fugit irreparabile tempus. Timpul fuge fără să se mai întoarcă (Vergiliu).Furor loquendi. Violenţă în vorbire, a urla.Furor poeticus. Avânt poetic
  • 83. Septimiu Chelcea164Gaudeamus igitur. Să ne bucurăm, aşadar; imnul studenţilor din toată lumea.Genius loci. Spirit al locului. La romani, zeul cel mai vechi al unui loc. Prinextensie, ceea ce defineşte un anumit loc.Gloria in excelsis Deo. Glorificarea (lui Dumnezeu) în cel mai înalt grad.Glossarium. Glosar, lista termenilor utilizaţi într-o lucrare ştiinţifică.Graeca sunt, non leguntur. Sunt scrise (în limba) greacă, deci nu se citesc (azi,avertizare asupra instabilităţii parcugerii unui text). Expresie a aroganţeiinculte.Grosso modo. La modul general. În mare, sumar, fără a intra în amănunte.Habent sua fata libelli. Cărţile îşi au soarta lor (Tirentianus Maurus).Habitus. Mod de comportare constant, dobândit prin învăţare.Haec non intelligo. Aceasta nu se înţelege.Harenas numerare. A număra firele de nisip. Despre o operaţie migăloasă şi inutilă.Hannibal ante portas! Hanibal este la porţi (Titus Livius), vestea unui pericoliminent.Haud longis intervallis. La un interval scurt.Hic et nunc. Aici şi acum, pe loc, imediat.Hic et ubique. Aici şi pretutindeni (formulă înscrisă în vechime pe diplomele dedoctor ale Universităţii din Paris).Historia magistra vitae. Istoria (este) îmvăţătoarea vieţii (Cicero)Hoc erat in votis. Aceasta am intenţionat (Horaţiu).Homo erectus. Om ridicat. Etapă în evoluţia omului.Homo faber. Omul făuritor. Despre ipostaza tehnică a omuluiHomo habilis. Om capabil să construiască unelte. Etapă în evoluţia omului.Homo homini deus. Omul este sfânt pentru om (Seneca, reluat de Baruch Spinoza).Homo homini lupus. Omul este lup pentru om (Plaut, reluat de Thomas Hobbes).Homo ludens. Omul care se joacă. Ipostaza ludică a omului (Johann Huizinga).Homo novus. Om nou. Despre o persoană ridicată prin propriile forţe (Cicero).Homo religiosus. Omul religios.Homo sapiens. Omul înţelept. Etapă în evoluţia omului.Homo universalis. Omul universal. Despre omul nou în epoca Renaşterii.Homo sum et nihil humani a me alienum puto. Sunt om şi nimic din ce e omenescnu-mi este străin (Terenţiu), exprimarea sentimentului solidarităţii umane.Homo unius libri. Omul unei singure cărţi (Biblia). Azi, expresia desemnează unom unilateral pregătit.Homo unius momenti. Omul unui singur moment.Homunculus. Omuleţ. Diminutiv creat de Goethe. Prin extensie, persoană lipsităde importanţă.Honoris causa. În mod onorific (doctor în ştiinţă, profesor).Horresco referens. Mă cutremur de ceea ce relatez (Vergiliu).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 165Humanum est errare, diabolicum in errore perseverare. A greşi este omenesc, apersevera este diabolic (Augustin).Hypotheses non fingo. Nu plăsmuiesc ipoteze, nu încerc să explic fenomeneleprin cauze fictive (Isaac Newton).Ibidem (ibid. sau ib.). În acelaşi loc, în aceeaşi lucrare, la aceeaşi pagină.Idem (id.). Acelaşi cuvânt sau aceeaşi lucrare (carte, studiu) sau acelaşi autor.Idem per idem. Acelaşi prin acelaşi. Argumentare defectuoasă, tautologie.Id est (i.e.). Adică. Acest lucru înseamnă că…Idola. Imagini, prejudecăţi (Francis Bacon).Idola fori. Prejudecăţi inerente limbajului.Idola specus. Prejudecăţi inerente individualităţii fiecărui subiect uman.Idola theatri. Prejudecăţi derivate din sistemele filosofice.Idola tribus. Prejudecăţi inerente naturii umane, în general.Ignoramus et ignoramibus. Nu ştim şi nu vom şti niciodată.Ignoratio elenchi. Ignorarea temei: greşeală de interpretare de la început, neso-cotirea subiectului, înlocuirea premisei majore pentru a ajunge la concluziadorită (Aristotel).Ignotum per ignotius. A cerceta ceva necunoscut prin ceva şi mai necunoscut(principiu al alchimiei)Illustrant orationem translata verba. Metaforele dau strălucire stilului.Imago mundi. Imaginea lumii, vechea denumire a hărţilor geografice.Imprimatur. Să se tipărească. Permisiunea dată de cenzura ecleziastică de a setipări o carte.Immunis est hominum cogitatio. Gândul oamenilor este inviolabil.In abstracto. În abstract (opus concretului).In aeternum. Pentru totdeauna, pe vecie.In alternum. Alternativ.In capite. În frunte.Index expurgatorius. Listă de cărţi pe care biserica romano-catolică le-a interzis,iniţiată de Papa Paul al IV-lea (1559).In dubio. Îndoială, dubiu.In dubiis abstine. Dacă ai dubii, abţine-te (de a te pronunţa).In esse. În actualitate.In extenso. Pe larg, în întregime (a relata).In extremis. Până în pragul morţii, până la punctul extrem.In folio. Format de carte în care coala de tipar este pliată în două, alcătuindpatru pagini.In forma pauperis. Ca un om sărac.Infra dignitatem. Sub orice demnitate.In illo tempore. În trecutul îndepărtat, în timpuri imemoriale.In infinitum. La nesfârşit.
  • 84. Septimiu Chelcea166In loco. În locul obişnuit, în acelaşi loc.In medias res. În miezul lucrurilor (Horatiu).In memoriam. În memoria, în amintirea.In nomine. În numele.In nuce. În nucă, în germene, în esenţă.In octavo. Formatul de carte în care coala este pliată în opt, formând şaisprezecepagini.In omnibus aliquid, in toto nihil. Din toate câte puţin, în total nimic, cunoştinţefragmentate şi superficiale.In pectore. În piept, în gând.In pleno. În faţa întregii adunări.In posse. Posibilitate.In praesenti. În momentul de faţă, în prezent.In praxi. În practică, în viaţa de zi cu zi.In puris naturalibus. Gol, dezbrăcat complet, în costumul lui Adam.In quarto. Formatul de carte în care coala de tipar este pliată în patru, formândopt pagini.In re. În materie de…In rerum natura. În natura (esenţa) lucrurilor.In saecula saeculorum. În secole şi secole.In situ. În situaţia originară, chiar în acel loc.In spe. În speranţa că…In statu nascendi. În forma de apariţie, pe cale de a se naşte.In statu quo. În forma veche.Inter alia. Între alte lucruri.Inter arma silent leges. În timp de război legile tac, nu se aplică (Cicero).Inter arma silent musae. În zgomotul armelor, muzele tac.Inter nos. Între noi (fie vorba).In terrorem. Prin ameninţare.Inter se. În sine însuşi.In toto. În întregime.Intra muros. În interiorul zidurilor cetăţii, în cadrul unei colectivităţi.In transitu. În trecere, în tranziţie.In vacuo. În spaţiu gol, în vid, în eprubetă.In vino veritas. În vin este adevărul, adevărul spus sub influenţa alcoolului(Pliniu cel Bătrân).In vitro. În sticlă, în laborator, în condiţii artificiale.In vivo. Pe viu.Ipse dixit. Aşa a spus el, recursul la argumentul autorităţii. Expresie prin carepitagoreicii îşi exprimau veneraţia faţă de magistru.Ipsissima verba. Prin chiar aceleaşi cuvinte, a reproduce cu fidelitate.Ipso facto. Prin faptul însuşi, în sensul adevărului faptelor.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 167Ius gentium. Dreptul popoarelor, dreptul internaţional.Ius primae noctis. Dreptul primei nopţi. Cutumă feudală care dădea drept stă-pânului să defloreze orice mireasă.Laborare est orare. Munca este sfântă.Labore et constantia. Prin muncă şi perseverenţă.Labor omnia vincit improbus. Munca stăruitoare învinge totul (Vergiliu).Lacrima Christi. Lacrima lui Christos. Metaforă pentru un vin bun.Lapsus calami. Greşeală scăpată din condei.Lapsus linguae. Greşeală apărută în actul vorbirii, folosirea improprie a unuitermen.Lapsus memoriae. Greşeală de memorie, incapacitatea de a-ţi aminti un cuvânt.Lato sensu. În accepţiunea largă (a termenului), în sens larg.Laudator temporis acti. Lăudător al vremurilor trecute (Vergiliu), idealizareatrecutului.Laudem conferre in medium. Să lauzi cu măsură.Lege artis. După legea artei, fără greş.Lex exclusi tertii. Principiul terţiului exclus.Lex non scripta. Lege nescrisă.Libere loqui. A vorbi liber (fără să a avea un text în faţă).Libri muti magistri sunt. Cărţile sunt magiştri muţi.Licentia poetica. Licenţă poetică, abatere de la norma lingvistică pentru o maimare expresivitate (Seneca).Lingua franca. Limbă de circulaţie internaţională.Loco citato (l.c.). În locul citat mai sus.Locus communis. Loc comun, ceea ce ştie toată lumea. Temă, formulă, figură destil care apar frecvent în texte.Locus sigilli (l.s.). Locul sigiliului. Inscripţie pe documentele medievale.Lumen naturale. Facultatea naturală de a cunoaşte clar şi distinct (RéneDescartes).Magister dixit. Magistrul a spus, recursul scolasticilor la autoritatea magistruluilor (Aristotel).Magna cum laude. Cu cele mai mari elogii, calificativ pentru un titlu universitarsau pentru o diplomă.Magnum opus. Lucrare (carte) de mari dimensiuni.Malum discordiae. Mărul discordiei. Mărul dat Afroditei de către Paris, gest princare s-a declanşat războiul troian.Manu militari. Cu putere armată, a rezolva prin măsuri drastice.Manu propria. Cu propria mână (a semna). Autentificarea iscăliturii regelui.Manus manum lavat. O mână spală pe alta (Epicarm, preluat de Seneca).
  • 85. Septimiu Chelcea168Margaritas ante porcos. Mărgăritare la porci, a oferi lucruri valoroase celor carenu ştiu să le preţuiască (Matei, 7, 6).Mathesis universalis. Ştiinţă generală bazată pe număr şi măsură.Mea culpa. Greşeală proprie, greşeala mea, recunoaşterea unei greşeli.Medicus curat, natura sanat. Medicul îngrijeşte, natura vindecă ( după Hipocrat).Me judice. În opinia mea.Memento mori. Adu-ţi aminte că (şi tu) vei muri.Mens sana in corpore sano. Minte sănătoasă în corp sănătos (Iuvenal).Minima de malis. Cel mai mic dintre rele (Fedru).Mirabile dictu. Este minunat de a relata (despre o întâmplare).Mirabile visu. Este minunat de a vedea.Mixtum compositum. Lucru amestecat, amalgam de idei.Modus essendi. Mod de a fi.Modus intelligibilis. Lumea realităţilor inteligibile.Modus loquendi. Mod de exprimare.Modus operandi. Mod de acţiune.Modus probandi. Mod de demonstrare.Modus sensibilis. Lumea lucrurilor perceptibile.Modus vivendi. Mod de a trăi, acceptarea unor compromisuri.Mulgere hircum. A mulge un ţap, a încerca să faci ceva imposibil (Vergiliu).Multi sunt vocati, pauci vero electi. Mulţi chemaţi, puţin aleşi (Matei, 20, 16).Multum in parvo. Mult în puţin (cu referire la comunicarea orală sau scrisă).Mundi civis sum. Sunt ceăţean al lumii (după Diogene)Mutatis mutandis. Cu o schimbare necesară, schimbând ceea ce trebuie schimbat.Mutatio elenchi. Trecerea ilegitimă de la un subiect la altul.Nam et ipsa scientia potestas est. Căci ştiinţa însăşi înseamnă putere (FrancisBacon).Narrata refero. Mă refer la cele povestite anterior.Natura non facit saltus. Natura nu face salturi (Wilhelm Leibniz).Naturae non imperatur nisi parendo. Nu i se porunceşte naturii decât supu-nându-i-te (Francis Bacon).Natura semper eadem. Natura este mereu aceeaşi (Baruch Spinoza).Necessitas non habet legem. Necesitatea nu are lege (adagiu de dreptul roman).Nec plus ultra. Nimic în plus, complet.Ne discere cessa. Nu înceta să înveţi (Cato cel Bătrân).Nego maiorem. Resping premisa majoră.Nego consequentiam. Resping consecinţa.Nemine contradicente. Fără opoziţie.Nemo dat quod non habet. Nimeni nu dă ceea ce nu are.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 169Nemo propheta in patria sua. Nimeni nu este profet în patria sa. (Răspunsul luiIisus Christos la rugăminţile mulţimii de a face minuni şi în Nazareth, aşacum făcuse şi în Capernaum).Nemo recte sine exemplo docetur aut discitur. Nimic nu se învaţă şi nu se însu-şeşte corect fără exemple.Ne quid nimis. Nimic prea mult (Terenţiu).Ne varietur. De neschimbat, caracterul definitiv al unui text, al unei opere.Iniţial, despre ediţiile biblice autorizate de Vatican.Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Nu există nimic în mintefără să fi fost mai înainte în simţuri (John Locke), principiu senzualist,contrar teoriei ideilor înnăscute.Nihil praeter naturam perpetuum. Nimic nu este veşnic în afară de natură.Nihil sine Deo. Nimic fără Dumnezeu (Cicero).Nihil violentum durabile. Nimic violent nu dăinuie.Nil desperandum. Nu există motiv de disperare.Nil medium est. Nu există cale de mijloc, ori aşa, ori contrariul.Nimium probans argumentum. Argumentare care dovedeşte prea mult.Nolens, volens. Vrând, nevrând.Noli (dis)turbare circulos meos! Nu-mi şterge cercurile! Avertisment adresat celuice încearcă să te distragă de la treburi importante. Astfel s-a adresat Arhi-mede militarului care i-a călcat cercurile desenate pe nisip, după ce armataromană cucerise Siracusa. Arhimede a fost omorât de către acel soldat.Nomina notata. Nume citate anterior.Nomina odiosa. Nume ale persoanelor detestate, care evocă lucruri neplăcute.Non causa pro causa. A considera cauză ceea ce nu este, sofism.Non dubitandum est. Fără îndoială.Non liquet (N.L.). Nu este clar.Non multa, sed multum. Nu multe, ci mult (valoros).Non nova, sed nove. Nu lucruri (teme, subiecte) noi, ci într-un chip (mod de tra-tare) nou.Non numero, sed pondere. Nu numărul, ci valoarea, greutatea (argumentelor).Non olet pecunia. Banii nu au miros. (Replică a împăratului Vespasian datăfiului său, Titus, care îi reproşa că a înfiinţat latrine cu taxă pentru a refacevisteria Romei.)Non omnes qui habent citharam sunt citharedi. Nu toţi care au citeră sunt cân-tăreţi din citeră. Prin extensie, nu toţi cei care au scris cărţi sunt autori.Non quis, sed quid. Nu cine, ci ce (spune).Non refert quam multos libros, sed quam bonos habeas. Nu contează cât demulte cărţi ai sctris, ci cât sunt de bune (Seneca).Non scholae, sed vitae discimus. Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă(Seneca).Non sequitur. Nu rezultă.
  • 86. Septimiu Chelcea170Nota. Adnotaţie la un text, însemnare, notă.Nota bene (N.B.). Aspect important, observaţie pentru a atrage atenţia asupraunui pasaj dintr-un text, subliniere.Nuda veritas. Adevărul gol.Nudis verbis. În sensul exact al cuvântului, în cuvinte simple, sincere.Nulla dies sine linea. Nici o zi fără o linie, nici o zi fără a lucra ceva (Pliniu celBătrân).Nulla regula sine exceptione. Nici o regulă (nu este) fără excepţie (adagiu dedrept roman).Nullius in verba. Nimănui în cuvinte (să dai crezare, ci dovezilor experimentale).Nullum verum inferet falsum. Nici un adevăr nu poate conduce la o concluziefalsă.Numeri gubernant mundum. Numerele guvernează lumea.Numerus clausus. Număr limitat (privind proporţia studenţilor dintr-o anumităcategorie socială).Nunc aut nunquam. Acum sau niciodată.Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat. Au ochi şi nuvor vedea. Cine are urechi de auzit să audă (Evanghelia după Matei 13, 14).Obscurum per obscurius. Explicaţie obscură printr-un stil obscur.Oculi mentis. Ochii minţii.Odi profanum vulgus. A dispreţui vulgul, mulţimile profane (Horaţiu).Omitte haec! Lasă de o parte acestea! Să trecem peste asta!Omne initium difficile est. Orice început este greu.Omne quod fit habet causam. Tot ceea ce se întâmplă are o cauză.Omnia mutantur, nihil interit. Totul se transformă, nimic nu piere (Ovidiu).Onus probandi. Obligaţia de a dovedi (sarcina reclamantului).Opus citatum (op. cit.). Opera citată.Opus igne, auctor patibulo dignus. Opera este bună de pus pe foc, iar autorul despânzurătoare. Rezoluţie pusă de cenzură pe manuscrisul Hronicii Româ-nilor a lui Gheorghe Şincai.Ora et labora. A se ruga şi a munci.Oratio pedestris. Vorbire prozaică.Ora pro nobis. A se ruga pentru noi.O tempora, o mores! Vai, timpul! Vai, moravurile! (Cicero).Paete, non dolet! Paetus, nu doare! Îndemnul la sinucidere dat de către soţia salui Paetus, implicat în complotul împotriva împăratului Claudiu, îndemnulde a o imita.Panem et circenses. Pâine şi jocuri (Iuvenal).Pars pro toto. Parte pentru întreg, sugerarea întregului prin descrierea unei sin-gure părţi.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 171Particeps criminis. Complice la crimă.Parvus error in principio magnus est in fine. O eroare mică la început devinemare la sfârşit (după Aristotel).Passim. Ici şi colo. Idei preluate din întreaga lucrare, fără indicarea paginilor.Pater patriae. Părinte al patriei, merite excepţionale pentru patrie.Pauca, sed bona. Puţin, dar bun.Per ambages loqui. A vorbi pe ocolite.Per aspera ad astra. Pe căi anevoioase se ajunge la stele.Per consequentias. Prin consecinţe.Per pedes apostolorum. Cu picioarele apostolilor, pe jos, desculţ.Persona grata. Persoană acceptată (cu referire la acreditarea diplomaţilor).Persona dicitur ens quod memoriam sui conservat. Persoana este entitatea careîşi aminteşte mereu că este ea însăşi.Persona non grata. Persoană nedorită, neacceptată (cu referire la diplomaţi,jurişti).Petitio principii. Întoarcerea la enunţul iniţial.Philosophia perennis. Problematică şi temă constantă a tuturor filosofilor.Pluralis majestatis. Pluralul majestăţii, a vorbi despre sine la plural.Pons asinorum. Puntea măgarilor; în Evul Mediu denumire hazlie dată de cătreelevi materialelor didactice mai rudimentare (de exemplu, repetarea unordefiniţii) folosite pentru înţelegerea unor probleme dificile.Post factum. După faptă, ulterior.Post festum. După sărbătoare, prea târziu.Post hoc, ergo propter hoc. După aceasta, deci din cauza aceasta; sofism careconstă din stabilirea unei legături cauzale pe baza constatării succesiunii întimp a fenomenelor.Post scriptum (P.S.). Adaos la o scrisoare, după semnătură.Prima facie. La prima vedere.Primum movens. Primul motor, principiul etern şi neschimbat al mişcării (dupăAristotel).Primum non nocere. În primul rând să nu dăuneze (principiu medical aplicabil şiîn cercetările sociale).Primum vivere, deinde philosophari. Întâi să trăieşti, apoi să filozofezi (ironi-zarea celor care discută steril şi dispreţuiesc acţiunea).Primus inter pares. Primul dintre egali.Pro bono publico. În interesul public.Pro domo sua. Pentru casa sa, a pleda pentru a-şi susţine propria cauză sau pro-priile interese.Pro forma. De formă.Pro memoria. Spre aducere aminte.Propria laus sordet. Lauda de sine miroase urât.Punctum saliens. Punctul nodal, esenţa problemei.
  • 87. Septimiu Chelcea172Qui pro quo. Unul în locul altuia, confuzie, deviere de la subiect într-o discuţie.Quid novi ex Africa? Ce a mai apărut nou din Africa? Exprimă curiozitatea ştiin-ţifică: în antichitate Africa era puţin cunoascută (după Aristotel).Quid prodest? La ce bun? Ce folos?Qui scribit bis legit. Cine scrie, citeşte de două ori.Quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? Cine, ce, unde, prin cemijloace, pentru ce, cum, când? (Ordinea logică în retorica lui Quintilian).Quod erat demonstrandum (Q.E.D.). Ceea ce era de demonstrat. (Traducerea înlatină a formulei lui Euclid).Quot capita, tot sensus. Câte capete, atâtea sensuri, păreri.Quod licet Iovi, non licet bovi. Ce este permis lui Jupiter, nu este îngăduit boului.Quot linguas calles, tot homines vales. Câte limbi ştii, atâţia oameni valorezi.Quod nimis probat nihil probat. Ceea ce dovedeşte prea mult nu dovedeşte nimic.Principiu scolastic.Quorum. Dintre care. Numărul stabilit ca fiind necesar pentru a se lua o hotărâreprin vot.Quo vadis? Unde te duci? Întrebare pusă lui Iisus de către apostolul Petru.Qout homines, tot sententiae. Câţi oameni, atâtea păreri.Rara avis. Pasăre rară (Iuvenal), ceva neobişnuit, persoană care se arată rareori.Ratio cognoscendi. Raţiune, temei al cunoaşterii.Ratio essendi. Temei de existenţă.Re. În materie de…Recta ratio. Raţiunea dreaptă.Recto folio. Pe faţa foii (despre filele nenumerotate ale unui manuscris).Reductio ad absurdum. Reducerea la absurd, verificare indirectă.Regnum hominis. Domnia omului. Viziunea antropocentristă în Renaştere.Regressus ad infinitum. A urca perpetuu de la efecte la cauze, de la consecinţe laprincipii..Regulae philosophandi. Reguli ale filosofării, canoane metodologice în cerce-tarea ştiinţifică (Isaac Newton).Repetitio est mater studiorum. Repetiţia este mama învăţăturii (Quintilian).Res, non verba. Lucruri, nu vorbe (fapte, nu vorbe).Restitutio in integrum. Reparaţie integrală, repararea tuturor prejudiciilor moralesau materiale.Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus quaestionibus. Retorica este ştiinţade a vorbi bine în probleme publice (Isidorus de Sevilla)Ridentem dicere verum. Să spui adevărul râzând (Horaţiu).Roma non fuit una die condita. Roma nu a fost ridicată într-o singură zi. Faptelemăreţe necesită timp.Rumor semper in ambiguo est. Zvonul este totdeauna îndoielnic (Ovidiu).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 173Sacra populi lingua est. Limba poporului este sacră.Saepe stylum vertas. Să-ţi întorci mereu condeiul. Să schimbi mereu maniera dea scrie (Horaţiu).Saltus in probando. Salt în demonstraţie. Omiterea voluntară sau involuntară aunei etape în argumentare.Salve! Salvete! Să fii săntătos! Să fiţi sănătoşi!Salvo errore calculi (s.e.c.). Sub rezerva unei erori de calcul.Salvo errore et omissione (s.e. et o.). Sub rezerva unei erori sau a unei omisiuni.Salvo titulo. Sub rezerva titlului. Mai târziu se va găsi un titlu mai potrivit.Sancta simplicitas! Sfântă naivitate! A deplânge ignoranţa. Cuvinte adresate dereformatorul religios ceh, Jan Hus, unei bătrâne care a pus şi ea o surcică perugul arzând. Jan Hus a fost excomunicat (1410) şi ars pe rug (1415).Sapere aude! Îndrăzneşte să fii înţelept! (Horaţiu), îndemn la studiu.Satis verborum. Prea multe vorbe.Scientia et potentia in idem. Ştiinţa şi puterea sunt unul şi acelaşi lucru (FrancisBacon).Scientia nobilat. Ştiinţa înnobilează.Scio me nescire. Ştiu că nu ştiu (după Socrate).Scire volunt omnes, studiis incumbere pauci. Toţi vor să ştie, puţini vor să sededice studiilor.Scribendi cacoethes. Tumorile scrisului. Despre scrierile inutile.Scribere scribendo, dicendo dicere disces. Înveţi să scrii scriind şi să vorbeştivorbind.Secundum quid. În funcţie de, relativ.Sed ad rem redeamus. Dar să revinim la subiectul discuşiei (Cicero)Sic. Aşa, întocmai (încadrat între paranteze pătrate arată că se respectă textulfără nici o modificare, cu greşelile de redactare).Sic transit gloria mundi. Aşa trece gloria lumii (Thomas a Kempis).Simplex munditiis. Eleganţă în simplitate.Sine amicitia vitam esse nullam. Fără prietenie n-ar fi viaţă (Cicero).Sine cura. Fără grijă, slujbă bine plătită pentru o muncă minimă.Sine die. Fără o zi stabilită, la nesfârşit.Sine dubio. Fără îndoială.Sine hoc, ergo propter hoc. Din lipsa unui lucru, deci din cauza acelui lucru.Sine ira et studio. Fără ură şi fără părtinire (Tacit).Sine loco et anno (s.l.et a.). Fără specificarea locului şi a anului (cu referire lacărţi).Sine qua non. Fără de care este imposibil.Sine tempore. Fără răgaz, întocmai la ora convenită.Si vis pacem, para bellum. Dacă doreşti pace, pregăteşte-te de război.Si vis amari, ama! Dacă vrei să fii iubit, iubeşte! (Seneca)Socratico more. În manieră socratică.
  • 88. Septimiu Chelcea174Sol lucet omnibus. Soarele străluceşte pentru toţi, dreptul de a ne bucura de daru-rile naturii.Solum certum nihil esse certi. Singurl lucru sigur este faptul că nimic nu estesigur (după Socrate).Spero meliora. Sper în lucruri mai bune.Spiritus rector. Spirit conducător, personalitate care defineşte o mişcare de idei.Stante pede. În picioare, pe fugă.Statu quo. Situaţia în care se găsesc lucrurile, fără schimbare.Status in statu. Stat în stat (referitor la o populaţie care doreşte condiţii speciale).Stricto sensu. În accepţiunea restrânsă a termenului.Studiose exquirunt unde verba sint. Cercetează cu pasiune de unde provincuvintele. Îndemn pentru a căuta etimologia cuvintelor (Cicero).Sublata causa, tollitur effectus. Dacă se înlătură cauza, dispare şi efectul.Sub lege libertas. Libertate în cadrul legii.Sub specie aeternitatis. A concepe lucrurile din perspectiva eternităţii (Spinoza).Sub voce (s.v.). Sub cuvântul (când se citează cuvintele dintr-un dicţionar).Sui generis. O entitate deosebită de oricare alt gen, care constituie ea însăşi ungen, în felul său.Summa cum pietate. Cu cel mai mare respect.Summa summarum. Cele mai presus dintre cele mai presus. Formulă pentrusuperlativ (Plaut)Summum bonum. Binele suprem (Dumnezeu).Sunt lacrimae rerum. Sunt lacrimi pentru lucruri, nenorocirile provoacă lacrimi(Vergiliu).Suo tempore. La vremea sa (orice lucru).Suppressivo veri. Sub presiunea adevărului.Sustine et abstine! Îndură şi stăpâneşte-te! (principiu etic fundamental al stoicis-mului).Sutor, ne ultra crepidam. Cizmarule, nu mai sus de sanda. Admonestarea celuicare îşi depăşeşte competenţa. Aceste cuvinte au fost adresate de pictorulgrec Apelles (356– 308 î.e.n.) unui cizmar care, după ce a făcut o observaţiecorectă legată de modul în care era pictată o sandală a personajului, a înce-put să critice şi alte elemente ale tabloului.Tabula rasa. Tăblă (de ceară) ştearsă, metaforă vizând capacitatea receptivă aomului, anterioară oricărei experienţe (după Aristotel).Tacent, satis laudant. Tăcând, ei laudă destul (Terenţiu).Tale quale. Aşa cum este, neschimbat, ca atare.Tamen est laudanda voluntas. Totuşi trebuie lăudată dorinţa de a face (chiardacă acţiunea a eşuat).Tandem bona causa triumphat. În cele din urmă, cauza bună a triumfat.Tantum possumus, quantum scimus. Putem atât cât ştim (Francis Bacon).Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 175Temere. Fără intenţie, din întâmplare.Temporis filia veritas. Adevărul este fiul timpului.Tempora mutantur, nos et mutamur in illis! Timpurile se schimbă şi noi o dată cuele!Tempus edax rerum est. Timpul este devoratorul lucrurilor.Tempus omnia revelat. Timpul dă la iveală toate lucrurile.Terminus a quo, terminus ad quem. Punct de pornire, punct de destinaţie.Terminus technicus. Termen tehnic.Terra incognita. Ţinuturi neexplorate, probleme încă neelucidate de ştiinţă.Tertium comparationis. Al treilea termen al comparaţiei (elementul neutru).Tertium non datur. Nu se dă ca posibil un al treilea termen (ipoteză).Theatrum mundi. Spectacolul lumii. Lumea privită ca spectacol.Theoria sine praxi est carrus sine axi. Teoria fără paractică este (ca) un car fărăosie.Timeo hominem unius libri. Mă tem de omul unei singure cărţi. Cuvintele luiToma d’Aquino pot fi interpretate în două sensuri: a) Mă tem de cel care acitit o singură carte (Biblia), pentru că o cunoaşte foarte bine şi nu mă potconfrunta cu el; b) Mă tem de cel care a citit o singură carte, pentru că nucunoaşte diversitatea punctelor de vedere şi nu pot dialoga cu el.Toga praetexta. Togă tivită (cu purpură) pe care la Roma o purtau adolescenţii(până la 17 ani).Toga virilis. Togă bărbătească, purtată de cetăţenii romani maturi.Toto caelo. Diametral opus.Totum est prius partibus. Întregul este anterior părţilor (Wilhelm Leibniz).Tu quoque, mi fili! Chiar şi tu, fiule! Sunt cuvintele adresate de Cezar lui Brutus,fiul său natural, care se afla printre conjuraţii care l-au ucis în Senat la Idelelui Marte (anul 44 î.e.n.)Ubi bene, ibi patria. Unde este bine, acolo este patria (Cicero).Ubi libertas, ibi patria. Unde este libertate, acolo este patria.Ubi supra. Unde s-a menţionat anterior (deasupra).Ultima ratio. Ultimul argument.Ultima Thule. Thule (ţinut mitic) cea îndepărtată, capătul lumii, ultima limităîntr-un domeniu.Una hirundo non facit ver. Cu o rândunică nu se face primăvară (după Aristotel).Una voce. Cu o singură voce, în unanimitate.Una animo. Cu o singură minte, unanimitate.Urbi et orbi. Către oraş (Roma) şi către lume (benedicţiunea papală).Utile dulci. (A îmbina) utilul cu plăcutul.Ut infra. Ca dedesubt, ca mai jos, trimitere la paragraful următor.Uti, non abuti. A uza, nu a abuza.Ut sic. Ca atare.
  • 89. Septimiu Chelcea176Ut supra. Ca mai sus, trimitere la paragraful anterior.Vade mecum (vademecum). Mergi cu mine. Denumire pentru un manual şcolar,pentru un îndreptar sau pentru un ghid.Variae lectiones. Diferite lucruri, cărţi.Variorum notae. Note ale diferiţilor comentatori.Verbi gratia (v. g.). De exemplu.Veni, vidi, vici. Am venit, am văzut, am învins (Cezar).Venter non habet aures. Pântecele nu are urechi, cei flămânzi nu se satură cuvorbe.Vera causa. Cauza adevărată.Verba docent, exempla trahunt. Vorbele te învaţă, exemplele te conving.Verbatim et litteratim. Cuvânt pentru cuvânt şi scrisoare pentru scrisoare.Verbotenus. Cuvânt cu cuvânt.Verbum a verbo. Cuvânt cu cuvânt. În mod literal.Vere scire est per causas scire. A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaştecauzele (Francis Bacon).Verba volant, scripta manent. Cuvintele zboară (se pierd), cele scrise rămân (cadovadă) (Terenţiu).Veritas numquam perit. Adevărul nu piere niciodată (Seneca).Veritatis oratio simplex. Adevărul se rosteşte simplu (Seneca).Veritas odium parit. Adevărul stârneşte ură.Verum ipsum factum est. Adevărul este însuşi faptul (Giambattista Vico).Vestem mutare. A-şi schimba haina, a fi oportunist.Vexata quaestio. Problemă disputată.Via media. Cale de mijloc.Via regia. Calea regală.Via, veritas, vita. Metodă, adevăr, viaţă.Vice versa. Invers, termeni interşanjabili, schimbarea succesiunii.Vide. Vezi. Trimitere la un text.Video meliora proboque, deteriora sequor. Văd şi sunt de acord cu calea ceabună, dar o urmez pe cea rea (Ovidiu).Vide ut supra. Văd ceea ce este deasupra mea.Vi et armis. Prin forţă şi arme.Vincit omnia veritas. Adevărul le învinge pe toate.Virtus constitit in medio. Virtutea se află la mijloc.Virtute et fide. Prin virtute şi credinţă.Virtute et labore. Prin virtute şi muncă.Virtute, non astutia. Prin virtute, nu prin viclenie.Vis cogitativa. Puterea de a cugeta (principiu scolastic).Vis inertiae. Puterea inerţiei (rezistenţă la schimbare).Vis viva. Puterea vieţii, energia.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 177Vita brevis, ars longa. Viaţa este scurtă, arta este lungă.Vivat, crescat, floreat! Să trăiască, să crească, să înflorească! (urare academică).Viva vox. (Prin) viu grai, oral.Viva vox docet. Cuvântul viu învaţă.Volens, nolens. Vrând, nevrând.Vox et praeterea nihil. O voce şi nimic mai mult, vorbe fără sens.Vox populi, vox Dei. Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu (autoritateamajorităţii).Vox populi, vox stultorum. Vocea poporului este vocea dobitoacelor (incompe-tenţa majorităţii)Vox Stentorea. Voce de stentor, puternică (Stentor, personaj din Iliada lui Homer,care avea o voce foarte puternică, asemenea a cincizeci de oameni).Vox et praeterea nihil. O voce şi nimic mai mult, vorbe fără sens.Vulgo. Comun, obişnuit, în limbaj popular.Sursa: Dicţionar de filozofie, Bucureşti, Editura Politică, 1978, 707-736; TheConcise English Dictionary, Peter Haddock Ltd., f.a., 474-482; Munteanu,E. şi Munteanu, Lucia-Gabriela, 1996; Mic dicţionar enciclopedic, Bucu-reşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, III-XXXII; Pătru, M.V.,1999; Roman, I., 1978, 38-44; Săvulescu, Silvia, 2001, 153-167.
  • 90. BibliografieAbraham, Dorel, Bădescu, Ilie şi Chelcea, Septimiu. (1995). Interethnic Rela-tions in Romania. Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies.Cluj-Napoca: Editura Carpatica.Alexandrescu, Sorin. (1998). Paradoxul român. Bucureşti: Editura Univers.Amerio, Piero. (1999). Putem să ne ocupăm de libertate, demnitate şi dreptate?Psihologia socială, 3, 7-25.Apolzan, Lucia. (1943). Sate-crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupraaşezării lor sociale. Sociologie românească, V, 1-6, 149-160.A Statment on Plagiarism. webster.commnet.edu/mla/plagiarism.shtmlBahtin, Mihail. (1986). The Problem of Speech Genres. Apud Peter Burke(1992/1999).Bailey, Kenneth D. [1972] (1982). Methods of Social Research (ediţia a II-a).New York: The Free Press.Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridică. Ipoteze şi funcţii sociale ale dreptului.Bucureşti: Editura Hyperion XXI.Barnett, S.A. [1988] (1995). Biologie şi libertate. Bucureşti: Editura Enciclo-pedică.Băban, Adriana. (2002). Metodologia cercetării calitative. Cluj-Napoca: EdituraPresa Universitară Clujeană.Bădescu, Ilie. (2002). Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme (vol. 1).Bucureşti: Editura Economică.Bălaşa, Ana. (1997). Ce aşteaptă tinerii de la muncă? Psihologia, 2, 11-15.Beauvois, Jean-Léon şi Lévy, André. (1984). Editorial. Connexions, 24, 5-8.Becker, Howard S. (1998). Tricks of the Trade. How to Think about YourResearch while You’re Doing it. Chicago: The University of Chicago Press.Berg, Bruce L. [1989] (1998). Qualitative Research Methods for the SocialScience (ediţia a III-a). Boston: Allyn and Bacon.Bellah, R.N., Madsen, R., Sullivan, W.M., Swidler, Ann şi Tipton, S.M. [1985](1998). Americanii. Individualism şi dăruire. Bucureşti: Editura Humanitas.Bochenski, Joseph. [1974] (1992). Ce este autoritatea? Introducere în logicaautorităţii. Bucureşti: Editura Humanitas.
  • 91. Septimiu Chelcea180Boncu, Ştefan. (1999). Psihologie şi societate. Iaşi: Editura Erota.Boudon, Raymond (coord.). [1992] (1997). Tratat de sociologie. Bucureşti:Editura Humanitas.Bourhis, Richard Y. şi Leyens, Jacques-Philippe (coord.). [1994] (1997). Stereo-tipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri. Iaşi: Editura Polirom.Burke, Peter. [1992] (1999). Istorie şi teorie socială. Bucureşti: Editura Humanitas.Buzon, Claudette şi Mouras, Marie-Jo. (1997). Se documenter, gérer et exploiterl’information. În A.Veil-Barais (coord.). Les Méthodes en psychologie (pp.56-95). Paris: Bréal.Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuţii la sociologia culturii de masă.Bucureşti: Editura Academiei R.S. România.Chartier, Roger. [1985] (1995). Practicile scrierii. În Ph. Ariès şi G. Duby (coord.).Istoria vieţii private (vol. 5, pp. 136-198). Bucureşti: Editura Meridiane.Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investigaţia sociologică. Bucureşti:Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Chelcea, Septimiu. (1982). Experimentul în psihosociologie. Bucureşti: EdituraŞtiinţifică.Chelcea, Septimiu. (1988). Lungul drum spre tine însuţi. Bucureşti: EdituraMilitară.Chelcea, Septimiu. (2002a). Un secol de cercetări psihosociologice. Iaşi: EdituraPolirom.Chelcea, Septimiu. (2002b). Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cumvor elitele? Bucureşti: Editura Economică.Chelcea, Septimiu şi Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosociologie amuncii eficiente. Bucureşti: Editura Politică.Chelcea, Ion şi Chelcea, Septimiu. (1990). Forme tradiţionale de cooperare în viaţapoporului român: tovărăşiile tinerilor. Sociologie românească, 1-2, 93-105.Chelcea, Septimiu, Lungu, Ovidiu, Radu, Lucian şi Vlăduţ, Mihaela. (1999).Reprezentarea mintală a self-ului şi a altora. Fenomenul Muhammad Ali înRomânia. Manuscris în curs de publicare.Chelcea, Septimiu şi Filipescu, Iancu. (2002). Notă asupra ediţiei. În D. Gusti şiT. Herseni (eds.). Îndrumări pentru monografiile sociologice [1940]. Bucu-reşti: Editura Universităţii din Bucureşti.Comte, Auguste. (1824). Système de philosophie positive. Apud Paul Foulquié şiRaymond Saint-Jean. (1962).Conea, Ion. (1940). Clopotiva – un sat din Haţeg. Bucureşti: Institutul de ŞtiinţeSociale al României.Constantinescu, Cornel. (1999 decembrie). Tradiţia cercetărilor sociologice înJudeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la cercetareasociologică a plasei Dâmbovnic. Simpozion. Universitatea din Piteşti.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 181Coteanu, Ion, Seche, Luiza şi Seche, Mircea. (1996). Dicţionarul explicativ allimbii române (ediţia a II-a). Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic.Cuba, Lee şi Cocking, John. (1997). How to Write about the Social Sciences.Edinburgh: Longman Group Limited.de Visscher, Pierre. (1998). Exerciţii structurate în dinamica grupurilor: de ce?Psihologia socială, 1, 117-125.Dicţionarul explicativ al limbii române. (1975). Bucureşti: Editura AcademieiR.S.România.Didier, Julia. (1964). Dictionnaire de la Philosophie. Paris: Librairie Larousse.Dubois, Jean, Edeline, F., Klinkenberg, J.M., Minguet, P., Pire, F. şi Trinon, N.[1970] (1974). Retorică generală. Bucureşti: Editura Univers.Ducrot, Oswald şi Schaeffer, Jean-Marie. [1972] (1996). Noul dicţionarenciclopedic al ştiinţelor limbajului. Bucureşti: Editura Babel.Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice. Bucureşti:Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere. Iaşi: Editura InstitutuluiEuropean.Eco, Umberto. [1997] (2000). Cum se face o teză de licenţă. Constanţa: EdituraPontica.Einstein, Albert. [1916] (1957). Fundamentele teoriei generale a relativităţii.Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Eliade, Mircea. [1958] (2002). Scrisoare către Principesa Ileana a României.Aldine, 334, 4.Eron, L.D., Huesmann, L.R., Lefkowitz, M.M. şi Walder, L.O. (1972). Doestelevision violence cause aggression? American Psychologist, 27, 253-263.Eysenck, Hans J. şi Eysenck, Michael. [1981] (1998). Descifrarea comporta-mentului uman. Bucureşti: Editura Teora.Ferréol, Gilles şi Schlachter, Didier. (1995). Dictionnaire des techniques quan-titatives appliquées aux sciences économiques et sociales. Paris: ArmandColin.Ferréol, Gilles şi Flageul, Noël. [1996] (1998). Metode şi tehnici de exprimarescrisă şi orală. Iaşi: Editura Polirom.Ferréol, Gilles (coord.). (1999) Adolescence et toxicomanie. Paris: Armand Colin.Foulquié, Paul şi Saint-Jean, Raymond. (1962). Dictionnaire de la Languephilosophique. Paris: PUF.Freud, Sigmund. [1916] (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psiha-naliză. Psihopatologia vieţii cotidiene (trad. Leonard Gavriliu). Bucureşti:Editura Didactică şi Pedagogică.Georgiu, Grigore (1997). Naţiune, cultură, identitate. Bucureşti: Editura Diogene.Georgescu, N. (2002). Cuvânt înainte. În M. Eminescu. Poezii (vol. 1: Satire).Bucureşti: Editura Floare Albastră.
  • 92. Septimiu Chelcea182Gherghel, Nicolae. (1996). Cum să scriem un articol ştiinţific. Bucureşti: Edi-tura Ştiinţifică.Gilbert, Nigel. (1993). Writing about Social Research. În N. Gilbert (ed.).Researching Social Life (pp. 328-344). Londra: Sage Publications.Goodman, Norman. [1992] (1998). Introducere în sociologie. Bucureşti: EdituraLider.Greenwald, Anthony G. şi Banaji, Mahzarin, R. (1995). Implicit social cognition:Attitudes, self-esteem, and stereotypes, Psychological Review, 102, 2-27.Gusti, Dimitrie. [1936] (1996). Muzeul Satului Românesc. În Opere. Despre cu-tură (pp. 169-177). Bucureşti: Editura „Dimitrie Gusti“.Gusti, Dimitrie şi Herseni, Traian. (1942). Elemente de sociologie cu aplicări lacunoaşterea ţării şi a neamului nostru (ediţia a VII-a, revăzută). Bucureşti:Editura Cartea Românească.Habermas, Jürgen. [1962] (1998). Sfera publică şi transformarea ei structurală.Bucureşti: Editura Univers.Hart, Chris. (1998). Doing a Literature Review. Releasing the Social ScienceResearch Imagination. Londra: Sage.Hegel, Georg W.F. [1833] (1964). Prelegeri de istorie a filozofiei (trad. D.D.Roşca). Bucureşti: Editura Academiei R.P. România.Hult, Christine A. (1996). Researching and Writing in the Social Sciences.Boston: Allyn and Bacon.Iluţ, Petru. (2000). Iluzia localismului şi localizarea iluziei. Teme actuale alepsihosociologiei. Iaşi: Editura Polirom.Kapiţa, P.L. [1977] (1981). Experiment, teorie, practică. Bucureşti: Editura Politică.Kaufmann, Jean-Claude. [1995] (1998a). Trupuri de femei, priviri de bărbaţi.Sociologia sânilor goi. Bucureşti: Editura Nemira.Kaufmann, Jean-Claude. [1996] (1998b). Interviul comprehensiv. În François deSingly, Alain Blanchet, Anne Gotman şi Jean-Claude Kaufmann, Ancheta şimetodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul com-prehensiv. Iaşi: Editura Polirom.Key, V.O. Jr. (1961). Public Opinion and American Democracy. New York:Alfred A. Kopf.King, Gary, Keohane, Robert şi Verba, Sidney. [1994] (2000). Fundamentelecercetării sociale. Iaşi: Editura Polirom.Kinsey, Alfred C., Pomeroy, Wardell B., Clyde, Martin E. şi Gebhard, Paul H.[1953] (1970). Das sexuelle Verhalten der Frau. Berlin: G.B. Fischer & Co.Kissinger, Henry. (2001). Does America Need a Foreign Policy? Toward aDiplomacy for the 21st Century. New York: Simon & Schuster.Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti:Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 183La Follette, M. (1992). Stealing into Print: Plagiarism, Fraud, and Misconductin Scientific Publishing. Berkeley, CA: University of California Press.Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Monitorul Oficial alRomâniei, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996.Lewis, Oscar. [1961] (1978). Copiii lui Sánchez. Bucureşti: Editura Eminescu.Lewis, Oscar. (1969). A Death in the Sánchez Family. New York: Random House.Leyens, Jacques-Philippe. (1983). Sommes-nous tous des psychologues? Bru-xelles: Mardaga.Loftus, Geoffrey R. şi Loftus, Elisabeth F. [1982] (1988). Esence of Statistics(ediţia a II-a). New York: Alfred A. Knopf Inc.Lodge, David. [1995] (2002). Terapia. Bucureşti: Editura Polirom.Luca, Marcela. (1999). Succesul – un ţel al fiecăruia? Psihologia, 5, 28-35.Luduşan, Nicolae şi Voiculescu, Florea. (1997). Măsurarea şi analiza statisticăîn ştiinţele educaţiei. Teorie şi aplicaţii. Sibiu: Editura Imago.Marcu, Florin şi Maneca, Constant. [1961] (1978). Dicţionar de neologisme (ediţiaa III-a, revăzută şi adăugită). Bucureşti: Editura Academiei R.S. România.Marcus, Solomon. (2002). La şcoala plagiatului. România literară, 48, 3.Massey, Douglas S. (2002). A brief history of human society: The origin androle of emotion in social life. American Sociological Review, 67, 1, 1-29.Maugham, W. Somerset. [1919] (1996). Vreau şi luna de pe cer. Bucureşti:Editura Allfa.Merton, Robert K. (1948). The self-fulfilling prophecy. Antioch Review, 8, 193-200.Merton, Robert K. [1949] (1968). Social Theory and Social Structure. Londra:The Free Press.Mic dicţionar enciclopedic. (1978). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Miguel, Amando de. (1997). Manual del perfecto sociólogo. Madrid: EspasaCalpe S.A.Mihai, Lucian. (2002). Protecţia creaţiilor literare, artistice şi ştiinţifice prin dreptulde autor. Buletin informativ, 8, 30-31.Miller, David L. (1985). Introduction to Collective Behavior. Belmont: Wads-worth Publishing Company.Mills, C. Wright [1959] (1975). Imaginaţia sociologică (trad. Petru Berar).Bucureşti: Editura Politică.Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuţa goală. Bucureşti: Editura Enciclo-pedică.Moscovici, Serge. (1988). La Machine à faire des dieux. Sociologie et psycho-logie. Paris: Fayard.Moscovici, Serge. [1997] (1999). Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiogra-fică. Iaşi: Editura Polirom.Moser, C.A. [1958] (1967). Metodele de anchetă în investigarea fenomenelorsociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
  • 93. Septimiu Chelcea184Munteanu, Eugen şi Munteanu, Gabriela-Lucia. (1996). Aeterna latinitas. Micăenciclopedie a gîndirii europene în expresie latină. Iaşi: Editura Polirom.Neculau, Adrian. (coord.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane.Iaşi: Editura Polirom.Neculau, Adrian. (2003). Prefaţă. În B. Zani şi A. Palmonari (coord.). Manualde psihologia comunităţii. Iaşi: Editura Polirom.Noelle-Neumann, Elisabeth. [1980] (1984). The Spiral of Silence. PublicOpinion – Our Social Skin. Chicago: The University of Chicago Press.Parsons, Talcott. (1951). The Social System. Glencoe: The Free Press.Passeron, Jean-Claude. (1991). Le Raisonnement sociologique. Paris: ÉditionsNathan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998).Pătru, Miron Virgil. (1999). Sententiae. Dicţionar de maxime, citate, expresiilatine. Bucureşti: Editura Compol.Perpelea, Nicolae. (1997). Opinia publică despre „opinia publică“. Revistaromână de sociologie, VIII, 3-4, 319-357.Pettigrew, Thomas F. (1971). Racially Separate or Together? New York:McGraw-Hill.Plagiarism: What It is and How to Recognize and Avoid It. http://www.indiana.edu/~wts/wts/plagiarism.html.Popper, Karl R. [1971] (1981). Logica cercetării. Bucureşti: Editura Ştiinţificăşi Enciclopedică.Provost, Marc A., Alain, Michel, Leroux, Yvan şi Lussier, Yvan [1993] (1997).Guide de preséntation d’un raport de recherche (ediţia a III-a). Trois-Rivières Qc: Les Éditions SMG.Publication Manual of the American Psychological Association. (1994). (ediţiaa IV-a). Washington: American Psychological Association.Radu, Ioan, Miclea, Mircea, Albu, Monica, Moldovan, Olga, Nemeş, Sofia şiSzamosközy, Ştefan. (1993). Metodologie psihologică şi analiza datelor.Cluj-Napoca: Editura Sincron.Ramón y Cajal, Santiago. [1897] (1967). Drumul spre ştiinţă. Bucureşti: EdituraPolitică.Roman, Ion. (1978). Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte. Bucureşti:Editura Ion Creangă.Rousseau, Jean-Jacques. [1762] (1967). Contractul social. (trad. Henri H. Stahl).Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Sandu, Dumitru. (1999). Spaţiul social al tranziţiei. Cercetări şi eseuri. Iaşi:Editura Polirom.Săvulescu, Silvia. (2001). Retorică şi teoria argumentării. Bucureşti: EdituraSNSPA.Schifirneţ, Constantin. (1999). Sociologie. Bucureşti: Editura Economică.Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 185Seca, Jean-Marie. (1998). Tineri, culturi emergente şi ieşiri din „galeră“.Psihologia socială, 2, 59-71.Seca, Jean-Marie. (1999). Logica simulacrului. Psihologia socială, 3, 37-49.Sendrail, Marcel. [1967] (1983). Înţelepciunea formelor. Bucureşti: EdituraMeridiane.Seneca, Annaeus L. [58 e.n.] (1967). Scrieri către Luciliu. Bucureşti: EdituraŞtiinţifică.Shrader-Frechette, Kristin. (1994). Ethic of Scientific Research. Lanham, MD:Rowman and Littlefield.Singleton, Royce, Jr., Straits, Bruce C., Straits, Margaret M. şi McAllister,Ronald J. (1988). Approaches to Social Research. New York: OxfordUniversity Press.Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne şi Kaufmann, Jean-Claude.[1992] (1998). Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producerea datelor, interviul comprehensiv. Iaşi: Editura Polirom.Sirota, André. (1998). Când lipseşte regula, se deschide o breşă pentru un atacpervers obişnuit. Psihologia socială, 2, 39-59.Splichal, Slavko. (1999). Public Opinion. Developments and Controversies inthe Twentieth Century. Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.Spinoza, Baruch. [1677] (1981). Etica demonstrată după metoda geometrică şiîmpărţită în cinci părţi. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Stahl, Henri H. (1974). Teoria şi practica investigaţiilor sociale (vol. I).Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Stavinsky, Price L. (1973). Term Paper „Mills“, Academic Plagiarism, and StateRegulation. Political Science Quarterly, 88, 3, 445-461.Stănciulescu, Elisabeta. (1998). Prefaţă. În François de Singly şi alţii. (1998).Stănculescu, Elena. (1998). Vârsta adultă – involuţie sau progres? Psihologia, 6,9-14.Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea socială a memoriei colective. Lucrarede licenţă nepublicată, Universitatea Bucureşti.Strauss, Anselm L. (1992). La Trame de la négociation. Sociologie qualitative etinteractionalisme. Paris: L’Harmattan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998).Strauss, Anselm L. şi Corbin, Juliet. [1990] (1998). Basics of QualitativeResearch: Techniques and Procedures for Developing Grounded Theory.Thousand Oaks: Sage.Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti:Editura Ştiinţifică.Şerbănescu, Andra. [2000] (2001). Cum se scrie un text (ediţia a II-a). Iaşi:Editura Polirom.Toffler, Alvin. [1981] (1983). Al treilea val. Bucureşti: Editura Politică.
  • 94. Septimiu Chelcea186Traxel, Werner. (1974). Grundlagen und Methoden der Psychologie. Berna:Hans Huber Verlag.Useem, Bert. (1997). Chosing a Dissertation Topic. Political Science andPolitics, 30, 2, 213-216.Vlăsceanu, Mihaela. (1999). Organizaţiile şi cultura organizării. Bucureşti:Editura Trei.Wallerstein, Immanuel. [1998] (1999). Raportul Preşedintelui AsociaţieiInternaţionale de Sociologie. Sociologie românească, 1, 123-128.Weber, Max. [1919] (2000). Ştiinţa ca profesiune. Revista română de socio-logie, 5-6, 485-508.White, Hayden V. (1966). The Burden of History. Apud Peter Burke (1992/1999).Zafiu, Rodica. (2002). Obsesiile cacofoniei. România literară, 50, 13.Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iaşi: EdituraCantes.Zlate, Mielu. (1996). Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de editură şipresă „Şansa“.Index de numeAbraham, Dorel, 80, 179Alain, Michel, 16, 70, 184Albu, Monica, 184Alexandrescu, Sorin, 61, 179Amerio, Piero, 65, 179Apolzan, Lucia, 101, 179Ariès, Philippe, 180Aristotel, 165, 167, 171, 174, 175Augustin (Aurelius Augustinus), 163,164Ayar, A.J., 147Bacon, Francis, 162, 165, 168, 173,174, 176Bahtin, Mihail, 24, 179Bailey, Kenneth D., 92, 148, 179Banaji, Mahzarin R., 20, 182Banciu, Dan, 64, 179Barnett, S.A., 64, 179Bartol, K.M., 19Băban, Adriana, 51, 53, 71, 179Bădescu, Ilie, 13, 57, 80, 86, 179, 180Bădina, Ovidiu, 59Bălaşa, Ana, 65, 179Bălcescu, Nicolae, 44Beauvois, Jean-Léon, 60, 179Becker, Howard S., 147, 179Bellah, R.N., 24, 179Berar, Petru, 83Berg, Bruce L., 33, 179Blanchet, Alain, 182, 185Bochenski, Joseph, 24, 45, 179Bogathy, Zoltan, 149Boileau-Despréaux, Nicolas, 17Boncu, Ştefan, 64, 179Boudon, Raymond, 64, 179Bourhis, Richard Y., 64, 146, 180Bower, William J., 37Bucă, Marian, 56Buchanan, William, 123Buffon, Georges Louis Leclerc de, 23Burke, Peter, 24, 179, 180, 186Button, G., 147Buzon, Claudette, 84, 180Camus, Albert, 73Cantril, Hadley, 123Cantemir, Dimitrie, 44Cato cel Bătrân (Marcus Porcius CatoMaior), 160, 168Cernea, Mihail, 145, 180Cervantes, Miguel de, 74Cezar (Caius Iulius Caesar), 62, 156,176Chartier, Roger, 44, 180Chelcea, Ion, 27, 59, 141, 180Chelcea, Septimiu, 20, 27, 54, 56, 59,61, 65, 80, 85, 87, 141, 145, 179,180Chircev, Anatole, 125, 127Cicero (Marcus Tullius Cicero), 156,161, 162, 164, 166, 169, 170, 173,174, 175Clyde, Martin E., 182Cocking, John, 18, 180Codiţă, Cornel, 13Comte, Auguste, 38, 82, 180Conea, Ion, 59, 180
  • 95. Septimiu Chelcea188Constantinescu, Cornel, 86, 180Corbin, Juliet, 134, 185Coteanu, Ion, 180Crane, N.B., 87Cuba, Lee, 18, 180Cusanus, Nicolaus, 161D’Andrare, R., 149DeFleur, M.L., 149DePaulo, B.M., 149Descartes, Réne, 41, 159, 167Didier, Julia, 23, 181Diogene, 168Dobrescu, Paul, 13Duby, Georges, 180Dubois, Jean, 58, 181Ducrot, Oswald, 49, 181Durkheim, Émile, 66, 77, 78, 127, 147,181Eco, Umberto, 15, 25, 26, 28, 31, 33,40, 47, 56, 58, 66, 67, 82, 143, 181Edeline, F., 181Einstein, Albert, 138, 181Eliade, Mircea, 79, 181Eminescu, Mihai, 73, 117Eron, L.D., 65, 181Euclid, 172Eysenck, Hans J., 66, 67, 141, 181Eysenck, Michael, 66, 67, 141, 181Faulkner, William, 73Fazio, Russel H., 46Fedru (Phaedrus), 168Ferréol, Gilles, 18, 64, 90, 110, 111,118, 181Festinger, Leon, 121Filipescu, Iancu, 54, 180Flageul, Nöel, 18, 110, 111, 181Foulquié, Paul, 82, 180, 181Freud Sigmund, 83, 181Gavriliu Leonard, 83Gebhard, Paul H., 108, 182Georgescu, Nae, 13, 117, 181Georgiu, Grigore, 13, 64, 181Gherghel, Nicolae, 18, 108, 114, 145,181Gilbert, Nigel, 32, 181Giltrow, J., 18Ginzburg, Carlo, 23Goodman, Norman, 64, 182Gotman, Anne, 182, 185Gracián y Morales, Balthasar, 46Greenwald, Anthony G., 20, 182Gusti, Dimitrie, 29, 54, 59, 64, 129,180, 182Habermas, Jürgen, 28, 182Hart, Chris, 18, 20, 74, 75, 85, 146, 182Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, 83,182Herseni, Traian, 29, 54, 64, 84, 180, 182Hipocrat, 158, 167Hobbes, Thomas, 159, 164Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus),41, 155, 161, 162, 164, 165, 170,172, 173Huesmann, L.R., 181Huizinga, Johann, 164Hult, Christine A., 18, 25, 33, 34, 182Iacob, Dumitru, 13Iacob, Luminiţa, 124Iluţ, Petru, 51, 53, 182Iuvenal (Decimus Iunius Iuvenalis),168, 170Kapiţa, P.L., 64, 182Kaufmann, Jean-Claude, 22, 23, 24, 66,69, 110, 125, 182, 184, 185Keohane, Robert, 66, 182Key, V.O. Jr., 68, 182Kinsey, Alfred C., 108, 140, 182King, Gary, 66, 182Kissinger, Henry, 65, 182Klineberg, Otto, 123Klinkenberg, J.M., 181Kuhn, Thomas S., 76, 182Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 189La Follette, M., 182La Rochefoucauld, François, 149Lazarsfeld, Paul F., 38, 94Le Bon, Gustave, 149Leibniz, Wilhelm, 168, 175Lefkowitz, M.M., 181Le Page, A., 149Leroux, Yvan, 16, 70, 184Le Vine, R.A., 149Lévi-Strauss, Claude, 147Lévy, André, 60, 179Lewis, Oscar, 29, 66, 182, 183Leyens, Jacques-Philippe, 64, 65, 123,146, 180, 183Li X., 86Locke, John, 169Lodge, David, 55, 183Loftus, Elisabeth F., 92, 183Loftus, Geoffrey R., 92, 183Luca, Marcela, 65, 183Lucreţiu (Titus Lucretius Carus), 161,162Luduşan, Nicolae, 102, 183Lungu, Ovidiu, 180Lussier, Yvan, 16, 70, 184MacLachlan, J., 149Machiavelli, Nicolo, 158, 161Madsen, R., 179Maiorescu, Titu, 44Maneca, Constant, 51, 183Marcu, Florin, 51, 183Marcus, Solomon, 37, 144, 183Malinowski, Bronislaw, 23, 121Mann, Galo, 23Marinescu, Gheorghe, 74Massey, Douglas S., 32, 61, 73, 183Martin, Clyde E., 108Maugham, W. Somerset, 17, 28, 183Maurus, Tirentianus, 164Merton, Robert K., 82, 183McAllister, Ronald J., 185McCauley, C., 149McGregor, D.M., 149McGuire, William J., 46Miclea, Mircea, 184Michelet, Jules, 128Miguel, Amando de, 49, 78, 92, 183Mihai, Lucian, 40, 183Miller, David L., 183Mills, C. Wright, 38, 47, 48, 83, 149, 183Minguet, P., 181Moldovan, Olga, 184Morris, Desmond, 62, 65, 183Moscovici, Serge, 24, 76, 183Moser, C.A., 81, 88, 183Mouras, Marie-Jo, 84, 180Munteanu, Eugen, 54, 183Munteanu, Gabriela Lucia, 54, 183Murrillo, 74Neculau, Adrian, 52, 64, 183, 184Neculce, Ion, 44Neisser, Ulric, 141Nemeş, Sofia, 184Newton, Isaac, 164, 172Noelle-Neumann, Elisabeth, 38, 82O’Barr, W., 149O’Hara, M., 149Osgood, Charles E., 38Ovidiu (Publius Ovidius Naso), 54,158, 163, 169, 172, 176Palmonari, Augusto, 184Parsons, Talcott, 47, 48, 184Passeron, Jean-Claude, 24, 94, 184Patrick, Simon, 118Pătru, Miron V., 184Perpelea, Nicolae, 184Pettigrew, Thomas F., 65, 184Pavelcu, Vasile, 126Phillips, E.M., 18, 20Pire, F., 181Pitagora, 38Plank, Max, 27Plaut (Titus Maccius Plautus), 174Pliniu cel Bătrân (Caius PliniusSecundus), 166Pomeroy, Wardell B., 108, 182
  • 96. Septimiu Chelcea190Popescu-Neveanu, Paul, 35Popper, Karl R., 64, 184Price, Richard, 23Provost, Marc A., 16, 52, 70, 72, 111,116, 123, 135, 136, 184Pugh, D., 18, 20Quintilian (Marcus FabiusQuintilianus), 34, 172Radu, Ioan, 93, 184Radu, Lucian, 180Radu, Nicolae, 149Ralea, Mihai, 84Ramón y Cajal, Santiago, 17, 21, 45,63, 74, 107, 112, 113, 184Ranschburg, Jenö, 149Raymond, Saint-Jean, 180, 181Rădulescu-Motru, Constantin, 125, 148Roman, Ion, 54, 184Roşca, D.D., 83Rousseau, Jean-Jacques, 83, 184Saint-Jean, Raymond, 82Sandu, Dumitru, 149, 184Săvulescu, Silvia, 184Schaeffer, Jean-Marie, 49, 181Schifirneţ, Constantin, 64, 184Schlachter, Didier, 90, 181Schadron, Georges, 123Schlick, M., 147Seca, Jean-Marie, 76, 113, 114, 184Seche, Luiza, 180Seche, Mircea, 180Sedlack, Guy R., 93Seneca (Lucius Annaeus Seneca), 81,158, 161, 164, 167, 169, 173, 176,185,Sendrail, Marcel, 17, 184Shrader-Frechette, Kristin, 37, 185Simon, Patrick, 118Singly, François de, 93, 94, 182, 185Singleton, Royce, Jr., 70, 185Sirota, André, 185Shaw, Bernard Geroge, 151Socrate, 173Splichal, Slavko, 142, 185Spinoza, Baruch, 24, 45, 164, 168, 174,185Stahl, Henri H., 38, 83, 185Stanley, Jay, 93Stavinsky, Price Leonard, 36, 185Stănciulescu, Elisabeta, 65, 185Stănculescu, Elena, 65, 185Stănculescu, Irina, 86, 185Straits, Bruce C., 185Straits, Margaret M., 185Strauss, Anselm L., 69, 134, 149, 185Suetoniu (Caius SuetoniusTranquillus), 163Sullivan, W.M., 179Szamosközy, Ştefan, 184Szczepański, Jan, 64, 148, 185Swidler, Ann, 179Şerbănescu, Andra, 41, 42, 79, 185Şincai Gheorghe, 170Taboada, Léonetti Isabel, 147Tacit (Publius Cornelius Tacitus), 173Tajfel, Henri, 123Tarde, Gabriel, 123Terenţiu (Publius Terentius Afer), 168,174, 176Tertulian (Quintus Septimius FlorensTertullianus), 160Titul Livius, 164Thomas a Kempis, 173Tipton, S.M., 179Toffler, Alvin, 60, 185Tockville, Charles Alexis Clarél de, 149Toma d’Aquino, 82, 156Tönnies, Ferdinand, 143Traxel, Werner, 70, 185Trinon, N., 181Useem, Bert, 26, 27, 30, 185Van Gennep, A., 149Van Leeuwen, M.S., 149Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 191Veil-Barais, A., 180Velasquez, 74Verba, Sidney, 66, 182Vergiliu (Publius Vergilius Maro), 155,158, 162, 163, 167, 168, 174Vespasian (Titus Flavius Vespasianus),160, 169Vico, Giambattista, 176Vlăduţ, Mihaela, 180Vlăsceanu, Mihaela, 61, 185Voiculescu, Florea, 102, 183Voinea, Maria, 13Von Bayer, C.L., 149Visscher, Pierre de, 65, 149, 181Walder, L.O., 181Wallerstein, Immanuel, 186Weber, Max, 31, 33, 57, 147, 186White, Hayden V., 24, 186Wilson, Edward O., 38Wittgenstein, Edward, 47Wolton, Dominique, 50Yanni, D.A., 147Yzerbyt, Vincent, 123Zafiu, Rodica, 44, 186Zamfir, Cătălin, 64, 186Zamfir, Elena, 13Zani, Bruna, 184Zanna, Mark H., 46Zăinescu, Alin, 13Zlate, Mielu, 128, 186
  • 97. Index de temeAbrevierile, 79, 118Adăugirile, 34Adjoncţia, 62Alineatul, 136Analiza datelor, 89–109Anexele, 141–142Apendice,Aplicativitatea, 20Argoul, 55Arhaismele, 53–54Argumentarea, 111Autorii, 67, 79–81Barbarisme, 50–51Bibliografia, 73Cacofonia, 44–45Calitatea cercetării, 19–22Casetele, 137CD-ROM, 88Citatele, 78–79Colontitlu, 142Concluziile, 112–114Corectura, 114–116Cratima, 129–130Cuvinte-cheie, 150Descrierea design-ului cercetării, 88–89Discutarea datelor, 109–112Două puncte, 123–124Drepturile de autor, 40–41Elipsa, 58–59Eliminarea, 34Epitetele, 56–57Eufonia, 43Excel, 105Explicaţia figurilor, 108Expresii în limba latină, 155–179Figurile, 100–109Fotografiile, 100–101, 107Glosarul, 141Graficele, 102–108– (cu) bare, 103– cluster, 106– cercul de structură,105–106– figurative, 106–107– histograme, 103–104– liniare, 102– poligonul frecvenţei, 102Grilă de evaluare, 22Hârtia, 133Hiperbatul, 58Histogramele, 103–104Indexare, 62Index– de evaluare, 21– de nume, 149– de teme, 150– al topicii, 27Internetul, 73, 140Instituţiile, 68Introducerea, 72–73Jargon, 49–51
  • 98. Septimiu Chelcea194Lectura– tăcută, 44– cu voce tare, 43Linie, 128–130– oblică, 128– (de) pauză, 128Lista– bibliografică, 143– casetelor, 79– figurilor, 12, 139– tabelelor, 10, 139Litota, 57–58Literatura consultată, 73–88Litera, 133–135Lizibilitatea, 71–72Lucrarea de licenţă, 25, 34Media electronică, 87–88Metaforele, 60–62Mitul realismului, 24Mulţumiri, 13, 140–141Naraţiuni polifonice, 24Neologisme, 51–53Norme– etice, 145– (de) redactare, 69–116Notele, 142–143Notele tabelelor, 99–100– generale, 99– (de) probabilităţi, 99– specifice, 99Numerotarea– figurilor, 101– paginilor, 138–139– tabelelor, 97–98Oglinda paginii, 135Organizarea materialului, 34–35Originalitatea, 20–21, 22Paragraful, 136Paranteze, 126–128– drepte, 127– rotunde, 126, 141Plagiatul, 36–41– intenţionat, 36– involuntar, 38–40– online, 37Pleonasmul, 49Postmodernism, 24Prezentarea– tabelelor, 108–109– disertaţiilor, 153Puncte de suspensie, 131–132Punctul, 117–120Punct şi virgulă, 122–123Raport de anchetă, 89Raţionament, 110– analitic, 110– cauzal, 110– deductiv, 110– dialectic, 110– inductiv, 110– (bazat pe) opoziţie, 110– (bazat pe) reducerea la absurd,110Rearanjarea materialului, 35Redactarea, 17Redundanţa, 63Referinţele bibliografice, 77Rezumatul, 71–72, 86Rigurozitatea, 21, 22Schema de organizare a lucrării, 70–71Semnele citării, 124–126Semnul exclamării, 131Semnul întrebării, 130–131Semnificaţia teoretică, 21Sistemul de citare– autor-dată, 81–84– autor-număr, 84– Harvard, 81–84, 98, 101Situaţie retorică, 25SPSS, 105Stil, 41–45– ştiinţific, 23, 45–55– (de) redactare, 55Substituirea, 35Cum să redactăm 195Suprimarea, 59–60– parţială, 59– totală, 59Surse– de mâna a doua, 82– de primă mână, 82Tabele, 90–100– bivariate, 90– centralizatoare, 90–97– (de) contingenţă, 95– (de) dominanţă, 96– (de) incidenţă, 97– multivariate, 92–95– (de) preferinţe, 97– (de) proximitate, 96– univariate, 90Teza de doctorat, 28, 32, 34Tipuri de cercetători, 75–76Titlul, 58–68– arta, 58–60– criptice, 65– denumire a domeniului, 63–64– explicit, 63– figurilor, 108– interogaţie, 65– (de) protecţie, 64– (de) relaţie, 64– ştiinţa, 62–68– tabelelor, 97–99Traducerile, 65–67, 82–83Trimiterile bibliografice, 76Variabilă test, 95Virgula, 120–122Web, 88
  • 99. Iniþiere în cercetarea sociologicãcursuri universitarecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 1
  • 100. cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 2
  • 101. Septimiu ChelceaIniþiere în cercetarea sociologicãcomunicare.rocercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 3
  • 102. Redactor: Adina ChelceaTehnoredactor: Ana-Maria PopescuToate drepturile asupra acestei ediþii aparþin Editurii Comunicare.ro, 2004SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice „David Ogilvy“Strada Povernei 6–8, BucureºtiTel./fax: (021) 313 58 95E-mail: editura@comunicare.rowww.editura.comunicare.roDescrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a RomânieiCHELCEA, SEPTIMIUIniþiere în cercetarea sociologicã / SeptimiuChelcea. – Bucureºti: Comunicare.ro, 2004Bibliogr.ISBN 973-711-027-7316(075.8)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 4
  • 103. CuprinsArgument / 9Capitolul 1Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii socialeÎntrebãrile sociologiei / 13Cunoaºterea comunã: caracteristici / 15Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã: „rupturã“ sau „continuitate“? / 17Caracteristicile cunoaºterii ºtiinþifice / 19Cercetarea sociologicã – o activitate socialã / 23Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã / 25Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile sociale / 28Capitolul 2Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empiriceMetodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare: precizãri terminologice / 31Principii metodologice în cercetãrile socioumane empirice / 35Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativã / 37Analiza ipotezelor: definiþia ºi dimensiunile ipotezelor / 50Tipuri ºi modalitãþi de elaborare a ipotezelor / 53Structura logicã ºi validitatea ipotezelor / 54Explicaþia teoreticã / 57Capitolul 3Analiza conceptelor sociologiceRaportul dintre semn, semnificaþie ºi realitatea socialã / 61Concepte, termeni ºi noþiuni în ºtiinþele socioumane / 62Definirea conceptelor / 64Analiza indicatorilor definiþionali / 68Trecerea de la indicatori la indici / 72cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 5
  • 104. Capitolul 4Mãsurarea în ºtiinþele sociale ºi comportamentaleSocietate ºi mãsurare / 77Ce este mãsurarea? / 79Nivelurile de mãsurare / 80Validitatea ºi fidelitatea mãsurãrii / 84Capitolul 5Tipuri de cercetãri socioumanePrecizãri terminologice / 89Tipologia cercetãrilor socioumane empirice / 92Capitolul 6Chestionarul în cercetarea sociologicãCe este un chestionar de cercetare ºtiinþificã? / 105Clasificarea chestionarelor / 107Structura chestionarelor / 127Tehnici de structurare a chestionarelor / 131Formularea întrebãrilor / 134Capitolul 7Interviul ca tehnicã de cercetare ºtiinþificãPrecizãri terminologice / 149Interviul ca tehnicã de cercetare în ºtiinþele socioumane / 150Interviul ca interacþiune psihologicã ºi socialã / 151Avantajele ºi dezavantajele utilizãrii interviului în ºtiinþele socioumane / 153Tipuri de interviuri ºi criterii de clasificare / 155Aplicaþii ale logicii interogative în anchetele prin interviu / 169Desfãºurarea interviurilor de cercetare / 170Selecþia ºi formarea operatorilor de interviu / 173Capitolul 8Metoda observaþieiCe este observaþia? / 177Tipurile de observaþie / 179Reguli de observare / 191Capitolul 9Experimentul în ºtiinþele socioumaneExperimentul, cunoaºterea ºtiinþificã ºi societatea / 195Definiþie, concepte de bazã ºi scheme experimentale / 202Tipuri de experimente în ºtiinþele socioumane / 212Etapele cercetãrii experimentale / 223cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 6
  • 105. Capitolul 10Studiul documentelor socialeCe este un document social? / 235Clasificarea documentelor sociale / 236Recensãmântul populaþiei / 238Documente scrise necifrice / 247Biografiile sociale / 253Capitolul 11Tehnicile de analizã a conþinutului comunicãriiSpecificul tehnicilor de analizã a conþinutului comunicãrii / 263Etapele analizei conþinutului comunicãrii / 272Procedee de analizã a conþinutului / 275Aplicarea tehnicilor de analizã a conþinutului / 279În loc de încheiere / 283Bibliografie selectivã / 285cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 7
  • 106. cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 8
  • 107. ArgumentLucrarea de faþã, conceputã sub forma unui curs universitar, se adreseazã, în primul rând, studenþilor dela facultãþile cu profil sociouman. Ea le este utilã ºi viitorilor specialiºti din domeniile conexe sociologiei(psihologie, economie, marketing, ºtiinþe juridice º.a.), precum ºi jurnaliºtilor ºi oamenilor politici; mai general,tuturor celor interesaþi de cunoaºterea vieþii sociale.În prima parte a lucrãrii prezint notele distinctive ale cunoaºterii ºtiinþifice, subliniind necesitateafundamentãrii metodologice a investigaþiilor sociologice de teren (concrete, empirice). Dacã este adevãrat cã„cel mai practic lucru este o bunã teorie“ – cum spunea fondatorul ªcolii dinamicii grupurilor, psihosocio-logul american Kurt Lewin (1935) –, tot atât de adevãrat este ºi faptul cã „nu existã cercetare sociologicã maibunã decât metodologia ºi teoria pe care se fondeazã“. Teorie, metodologie, metode, tehnici ºi procedee – iatão înlãnþuire la fel de solidã ca ºi fiecare verigã ce o compune. Nu ne este permis sã scurtcircuitãm demersulcercetãrii sociologice: sã începem cu alcãtuirea ºi aplicarea instrumentelor de investigaþie, fãrã sã alegemparadigma explicativã cea mai adecvatã. Este, de asemenea, sortitã eºecului tentativa de cercetare empiricã,de teren, care nu porneºte de la analiza conceptualã ºi de la ipoteze valide.Partea a doua a lucrãrii este alcãtuitã dintr-o suitã de monografii vizând metodele anchetei (cu tehnicilechestionarului ºi interviului de cercetare), observaþiei (cu tipurile ei: nestructuratã/structuratã, externã/partici-pativã, continuã/eºantionatã), experimentului (de laborator, de teren, invocat, mintal etc.) ºi analizei documen-telor (biografii sociale, statistici º.a.m.d.). Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior menþionate,beneficiazã de numeroase tehnici ºi proceedee de culegere a informaþiilor ºi de prelucrare a datelor. M-amoprit doar la tehnicile cel mai frecvent utilizate: chestionarul, interviul, tehnicile de analizã a conþinutuluicomunicãrii. Nu am adus în discuþie prelucrarea datelor (analiza lor statisticã sau analiza calitativã) ºi nici num-am referit la exigenþele redactãrii raportului de cercetare (am fãcut acest lucru în Cum sã redactãm o lucrarede licenþã, o tezã de doctorat, un articol ºtiinþific în domeniul ºtiinþelor socioumane, Bucureºti, EdituraComunicare.ro , 2000/2003).Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucrãrii, am folosit interºanjabil termenii de „sociologie“, „ºtiinþesocioumane“, „ºtiinþe sociale ºi comportamentale“. Vreau sã cred cã cititorul sagace nu va cãuta „ceartã decuvinte“. ªi mai vreau sã cred cã studenþii vor completa cu lecturi extinse ºi fundamentale acest text, pe careîl consider introductiv.La sfârºitul fiecãrui capitol am inclus o listã cu termenii-cheie, o suitã de întrebãri (probleme) recapitulativeºi am fãcut recomandãri bibliografice din literatura de specialitate româneascã ºi strãinã. Pentru a atrage atenþiaasupra vocabularului sociologiei, am scris cu italice termenii de specialitate când i-am folosit prima datã, iarpentru a nu încãrca textul cu timiteri bibliografice m-am limitat – cât mi-a fost cu putinþã – la indicarea întreparanteze doar a numelui autorului ºi a anului ediþiei princeps a lucrãrii din care am preluat puncte de vederecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 9
  • 108. teoretice sau rezultate ale cercetãrilor empirice. În cazul lucrãrilor citate, am menþionat mai întâi data apariþieiprimei ediþii ºi apoi a ediþiei pe care am consultat-o.Cititorii dornici de însuºirea în profunzime a problematicii cunoaºterii vieþii sociale ºi de dobândireacompetenþei de cercetãtor ºtiinþific în domeniul ºtiinþelor socioumane pot consulta în continuare lucrarea noastrãMetodologia cercetãrii sociologice. Metode cantitative ºi calitative (Bucureºti, Editura Economicã,2001/2004, 694 p.).Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea10 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 10
  • 109. Talcott Parsons Robert K. Merton Wright C. MillsMax Weber George Herbert MeadKarl Marx Charles Horton CooleyAuguste Comte Émile DurkheimAuguste Comte (1798–1929)Curs de filosofie pozitivã (1830–1842)Karl Marx (1818–1883)Capitalul (1867); împreunãcu Friederich Engels,Manifestul partidului comunist (1848)Émile Durkheim (1858–1917)Diviziunea socialã a muncii (1893);Regulile metodei sociologice (1895)Charles H. Cooley (1864–1929)Natura umanã ºi ordinea socialã (1902);Organizarea socialã (1909)Max Weber (1864–1920)Etica protestantã ºi spiritul capitalismului(1904–1905)George H. Mead (1863–1931)Mintea, sinele ºi societatea(publicatã postum, 1934)Robert K. Merton (1910–2003)Teoria socialã ºi structura socialã (1949)Talcott Parsons (1902–1979)Structura acþiunii sociale (1951)Wright C. Mills (1916–1962)Imaginaþia sociologicã (1959)Clasicii sociologiei universalecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 11
  • 110. cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 12
  • 111. CAPITOLUL 1Cunoaºterea comunãºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii socialeÎntrebãrile sociologieiPrimul mare precursor al investigaþiei sociologice empirice,Aristotel (383–322 î.e.n.), scriaîn cartea întâi a Metafizicii cã filosofia s-a nãscut din uimire. Acelaºi lucru se poate spune ºidespre sociologie. Dacã filosofii ºi-au îndreptat privirea spre stele, punându-ºi întrebãri despreoriginea Universului ºi apoi despre caracterul cunoaºterii însãºi, sociologii au privit Terraîntrebându-se despre existenþa omului în societate ºi, mai târziu, despre modalitãþile decunoaºtere a traiului laolaltã al oamenilor. Sociologul francez Claude Javeau (1988) apreciazãcã sociologia nu a depãºit, ca alte ºtiinþe, „stadiul discuþiilor despre fundamentele cunoaºteriiîn domeniu“, iar Joel Smith (1991), punând în discuþie „Sociologia în secolul al XXI-lea“,considera cã, din punct de vedere metodologic, în prezent sociologia suferã de pe urma unor„distincþii false“ între: abordãrile cantitative versus calitative, metoda anchetelor versus metodacomparativ-istoricã, metodologia sociologicã versus etnometodologie, studiile microsociologiceversus studiile macrosociologice. Profesorul de la Universitatea Duke (SUA) îºi exprimã convin-gerea cã în secolul în care am intrat sociologia va depãºi „dilemele metodologice dogmatice“ºi va produce cunoºtinþe necontestabile despre fenomenele ºi procesele sociale.Dar care este obiectul cercetãrilor sociologice?Aºa cum preciza C. Wright Mills (1916–1962),„analiºtii clasici“ ai vieþii sociale au încercat sã rãspundã la trei grupe de întrebãri, ºi anume:1) „Care este structura acestei societãþi particulare ca întreg? Cum diferã ea de alte orânduirisociale? Care este, în interiorul societãþii, semnificaþia fiecãrei trãsãturi particulare pentrucontinuitatea ei ºi pentru transformarea ei?“ (Mills, 1959/1975, 35).Promotorul sociologiei contestatare dinAmerica anilor ’50–’60 ai secolului trecut remarcafaptul cã sociologia se preocupã în primul rând de „interrelaþiile ºi interdependenþele compo-nentelor societãþii, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, forþele de sociali-zare majore (structura familiei, educaþia, organizaþiile sociale), regulile ºi formele controluluisocial care organizeazã o societate“ (Baker, 1988, 6).2) Cea de-a doua grupã de probleme care au stat ºi rãmân în atenþia sociologiei o constituieîntrebãrile de tipul: „Ce loc ocupã aceastã societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc laschimbarea ei? Care este locul acesteia în dezvoltarea umanitãþii, în ansamblul ei, ºi care estesemnificaþia ei pentru aceastã dezvoltare? Care sunt influenþele pe care le suferã ºi pe care leexercitã aspectele studiate în cadrul perioadei istorice în care se manifestã ºi, în ce priveºteaceastã perioadã, care sunt trãsãturile ei esenþiale? Prin ce se deosebeºte ea de alte perioade?Care sunt modurile ei caracteristice de fãurire a istoriei?“ (Mills, 1959/1975, 35).cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 13
  • 112. Dacã prima grupã de întrebãri viza structura socialã, aceastã a doua grupã are în vedereschimbarea socialã. Sociologii încearcã sã înþeleagã ºi sã explice ºtiinþific schimbãrile dinsocietate de-a lungul istoriei: schimbãrile din structura familiei, modificarea formelor de socia-lizare, transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vieþii sociale spre organizaþiileformale etc.3) În fine, a treia grupã de întrebãri se concentreazã asupra studiului personalitãþii ºi araporturilor individ-societate: „Ce tipuri de bãrbaþi ºi femei predominã în aceastã societate ºiîn aceastã perioadã? ªi ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate ºi formate,emancipate ºi reprimate, sensibilizate ºi opacizate? Ce tipuri de naturã umanã se relevã înconduitã ºi caracter în aceastã societate, în aceastã perioadã? Ce semnificaþie are pentru naturaumanã fiecare dintre trãsãturile societãþii pe care le examinãm?“ (Mills, 1959/1975, 35-36).Cele trei grupe de întrebãri identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi,indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflectã concepþia autorului despreobiectul sociologiei ca studiu al influenþelor reciproce dintre om ºi societate, dintre biografieºi istorie. Imaginaþia sociologicã permite înþelegerea relaþiilor dintre istorie ºi biografie, pornindde la premisa cã fiecare individ îºi trãieºte biografia într-o perioadã istoricã determinatã,contribuind la configurarea societãþii ºi fiind, în acelaºi timp, un produs al societãþii.Întrebãrile pe care ºi le-au pus ºi continuã sã ºi le punã analiºtii sociali îi frãmântã ºi peoamenii obiºnuiþi, fãrã a avea o imaginaþie sociologicã educatã, sistematicã. Cine s-a întrebatîn decembrie 1989 ce societate vom edifica? Cine poate sã rãspundã azi la întrebarea: Prin cese diferenþiazã noua societate de cea de care ne-am despãrþit? Cum influenþeazã economia depiaþã asigurarea drepturilor omului ºi un trai decent pentru fiecare? Oamenii se întreabã: dece a crescut exploziv infracþionalitatea? De ce au scãzut producþia ºi nivelul de trai? Care suntcauzele extinderii ca o plagã a corupþiei? Ce fel de oameni sunt cei care ºi-au schimbat instan-taneu convingerile politice declarate? Prin ce se caracterizeazã întreprinzãtorul ca tip umanimpus de societatea în tranzaþie de la totalitarism la democraþie? Cum se exercitã justiþia socialãîn perioada de tranziþie postcomunistã?Neavând calitatea spiritualã a imaginaþiei sociologice, „forma cea mai fertilã a conºtiinþeide sine“, oamenii necultivaþi din punct de vedere sociologic nu reuºesc sã vadã legãturainseparabilã dintre viaþa individului ºi istoria societãþii, nu înþeleg seismele sociale, evoluþiasocialã rapidã ºi faptul cã vechile norme ºi valori nu îi mai pot orienta într-o lume a concurenþeiºi confliectelor.Este scopul cercetãrii din domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale de a explicanecazurile personale ºi conflictele sociale, de a propune modalitãþi de depãºire a neliniºtei,anxietãþii, panicii sau indiferenþei ºi apatiei. „Epoca noastrã este cea a neliniºtei ºi a indiferenþei“– spunea C. Wright Mills în urmã cu mai mult de patru decenii. Aceastã caracterizare este deo mare actualitate pentru societatea româneascã de azi. De aceea cercetarea socioumanã trebuiesã evidenþieze care sunt valorile ameninþate ºi cine le ameninþã; ea trebuie sã contribuie ladepãºirea „necazurilor personale generate de mediu“ ºi la soluþionarea „conflictelor publiceale structurii sociale“.14 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 14
  • 113. Cunoaºterea comunã: caracteristiciTrãind în societate, fiecare individ îºi însuºeºte în cursul existenþei sale o sumã de cunoºtinþedespre traiul laolaltã al oamenilor. Aceste cunoºtinþe se bazeazã pe experienþa directã aindivizilor. Este ceea ce numim „cunoaºterea comunã“ (sau „spontanã“, „cotidianã“, „la nivelulsimþului comun“, „la nivelul bunului simþ“).Cunoaºterea comunã „nu este altceva decât însuºirea de cãtre agentul cunoscãtor a uneiinformaþii legate nemijlocit de condiþiile praxiologice în care acþioneazã“ (Cornel Popa, 1972).În activitatea lor practicã, oamenii, ca agenþi cunoscãtori individuali sau colectivi, utilizeazãcunoºtinþele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaþie laalta în procesul socializãrii. Structura ºi configuraþia activitãþilor practice contemporane, modulde raportare la mediul natural ºi social, sistemul de valori, orizontul cunoºtinþelor anterioarealcãtuiesc – aºa cum preciza Cornel Popa (1972) – „situaþia praxiologicã determinatã“ în carese realizeazã actul cunoaºterii.Serge Moscovici ºi Miles Hewstone (1983) au definit simþul comun ca pe un „corpus decunoºtinþe fondat pe tradiþiile împãrtãºite ºi îmbogãþite de mii de observaþii ºi experienþesancþionate de practicã“. Simþul comun, la care apelãm cu toþii pentru a explica ceea ce seîntîmplã ºi pentru a prevedea ce se va întîmpla, se deruleazã în douã etape. În prima etapã, înmod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisã produsãde mecanisme psihice necontrolate raþional. Simþul comun se bazeazã pe metode informale.Se vorbeºte astfel despre intuiþia excepþionalã a unor persoane ca despre ceva dat, înnãscut.Astfel de persoane „simt“, intuiesc dacã cineva spune adevãrul sau nu. Dacã sunt întrebateînsã, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane suntcapabile sã „diagnosticheze“ dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Sevorbeºte astfel despre proverbiala „intuiþie femininã“. Cea de-a doua etapã în cunoaºterea lanivelul simþului comun constã în extrapolarea explicaþiilor de la situaþiile trecute la cele prezentesau viitoare. Evident, aceastã extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o moda-litate mecanicistã de transpunere a explicaþiilor de la o situaþie la alta.Dupã modul de dobândire a cunoºtinþelor, simþul comun are douã forme esenþiale: simþcomun de primã mânã ºi simþ comun de mâna a doua. Simþul comun de primã mânã reprezintãansamblul cunoºtinþelor spontane fondate pe experienþa directã a agenþilor cunoscãtori. Un juristcu experienþã de multe ori îºi dã seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan„simte“ cã o mãrturie este falsã. Dacã respectivul jurist a citit lucrãri de psihologie ºi sociologiejudiciarã, va utiliza cunoºtinþele dobândite fãcând apel la ceea ce se numeºte „simþ comun demâna a doua“, adicã „ansamblul cunoºtinþelor ºtiinþifice transformate în imagini ºi folosite înpracticã. În procesul judiciar, depãºindu-se cunoaºterea la nivelul simþului comun, se face apella cunoaºterea ºtiinþificã, respectiv la expertiza psihologicã. Dintotdeauna activitãþile practice(vânãtoarea ºi pescuitul, culegerea ºi cultivarea plantelor, meºteºugurile etc.) s-au realizat pebaza cunoºtinþelor dobândite de cei ce realizau aceste activitãþi ºi transmise apoi verbal dingeneraþie în generaþie. Iniþial, aceste cunoºtinþe, reduse ca volum, nesistematice, cu caracterprescriptiv (nu explicativ), rãmânând la nivelul fenomenal, fãrã a surprinde raporturile cauzale,de esenþã, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, producþiaa început a fi din ce în ce mai mult ghidatã de ºtiinþã, de cunoaºterea teoreticã, iar în prezentºtiinþa a devenit un instrument decisiv în optimizarea acþiunilor umane.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 15cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 15
  • 114. Rezultã din cele arãtate cã între activitatea practicã a oamenilor ºi activitatea de cunoaºtereexistã o largã interferenþã, cã tipul cunoaºterii comune a fost, în decursul evoluþiei societãþii,depãºit de cunoaºterea ºtiinþificã. ªi în ceea ce priveºte cunoaºterea societãþii, a traiului laolaltãal oamenilor asistãm la acelaºi proces de depãºire, prin apariþia ºi evoluþia sociologiei ºi acelorlalte discipline socioumane, a cunoºtinþelor la nivelul simþului comun de cãtre cunoaº-terea teoreticã. A rãmâne, în cunoaºterea societãþii, la nivelul simþului comun „înseamnã a-iacorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multã vreme în celelalte ºtiinþe“ (Durkheim,1895/1974, 35).Sociologia, atrãgea atenþia întemeietorul ªcolii sociologice franceze, Émile Durkheim(1858–1917), în prefaþa la ediþia I (1895) a lucrãrii Regulile metodei sociologice, „nu trebuiesã consiste într-o simplã parafrazã a prejudecãþilor tradiþionale, ci sã ne facã sã vedem lucrurilealtfel de cum apar omului de rînd; cãci obiectul fiecãrei ºtiinþe este de a face descoperiri ºiorice descoperire deconcerteazã mai mult sau mai puþin opiniile acceptate“ (Durkheim, 1895/1974, 35). Analizând trecerea de la cunoaºterea spontanã a fenomenelor ºi proceselor socialela cea ºtiinþificã, Henri H. Stahl (1901–1991) arãta, în Teoria ºi practica investigaþiilor sociale(1974, 75), cã la nivelul simþului comun cunoaºterea are un caracter iluzoriu datoritã unei seriide factori. Enculturaþia, transmiterea culturii de la o generaþie la alta, are efecte limitative asupracunoaºterii. Limba, ca element al culturii, prin bogãþia vocabularului ºi prin sintaxã, condiþio-neazã modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintãmatricea internã pe care se structureazã ºi se dezvoltã întreaga organizare psihicã a individului.Într-o serie de experimente s-a demonstrat influenþa limbajului, ca element al culturii, asupraprocesului de memorare: un lucru este mai uºor readus în memorie dacã pentru el existã untermen lingvistic corespunzãtor.Acest fapt a fost pus în evidenþã comparându-se performanþelepopulaþiei de limbã englezã ºi de limbã zuni (pentru care existã un singur termen desemnândatât culoarea portocaliu, cât ºi culoarea galben) într-un test de recunoaºtere a culorilor. Cercetãriasemãnãtoare care evidenþiazã modelarea gândirii de cãtre limbã, ca element al culturii, aufost realizate pe populaþia navaho ºi euro-americanã (J.B. Caroll ºi J.B. Casagrande, 1958).Un alt factor care limiteazã cunoaºterea spontanã este socializarea, procesul de formare apersonalitãþii în acord cu normele ºi valorile societãþii în care individul se naºte ºi trãieºte.Socializarea primarã are un rol primordial în formarea personalitãþii pentru ºi într-o anumitãculturã. Socializarea primarã începe încã din primele sãptãmâni de viaþã ale copilului ºi îºipune amprenta generând personalitatea de bazã, caracteristicã a unei arii culturale determinate.În cadrul acestui tip de socializare pãrinþii sunt principalii transmiþãtori de culturã. Sociali-zarea secundarã se realizeazã în cadrul instituþiilor specializate (ºcoalã, bisericã, armatã, organi-zaþii profesionale sau politice etc.) prin transmiterea de cunoºtinþe ºi formarea de deprinderi,atitudini, convingeri.Atât socializarea primarã, cât ºi cea secundarã se desfãºoarã diferit de la un grup la altul,astfel cã însuºirea culturii poate fi mai mult sau mai puþin realizatã. Se vorbeºte chiar de osocializare incompletã. În aceste condiþii indivizii, în cadrul aceleiaºi culturi, îºi formeazã foartediferenþiat abilitãþile de cunoaºtere spontanã.Experienþa directã a oamenilor este limitatã atât spaþial, cât ºi temporal. Din aceastã cauzãcunoaºterea comunã este parcelarã, incapabilã sã evidenþieze evoluþia istoricã a societãþii,caracteristicile generale ale colectivitãþii umane, legitatea schimbãrilor sociale. În ciuda adevã-rului incontestabil cã „nimeni nu a trãit cât lumea“, mulþi oameni se considerã „sociologi prin16 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 16
  • 115. naºtere“ ºi manifestã un scepticism nedisimulat faþã de efortul sociologilor de a explica ºtiinþificceea ce ei cunosc la nivelul bunului simþ. Caracterul iluzoriu al cunoaºterii spontane decurgeºi din implicarea subiectivã a oamenilor în viaþa socialã în funcþie de scopurile ºi intereselelor particulare, ceea ce îi face sã se înºele adesea „cu bunã credinþã“. Nu numai societatea înevoluþia ei, dar ºi structura propriei personalitãþi, motivaþia propriului comportament rãmânparþial necunoscute celui care se bazeazã numai pe cunoaºterea spontanã. Mecanismele psiho-neurologice ºi condiþionãrile socioculturale ale gândirii, memoriei, activitãþii voluntare etc. nupot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce gândesc ºi acþioneazã într-unanume fel înseamnã a colecþiona opinii, nu cunoºtinþe ºtiinþifice. Este datoria ºtiinþelor socialeºi comportamentale de a da rãspuns la astfel de întrebãri, explicând în acelaºi timp limitelecunoaºterii spontane. Dupã Petru Iluþ (1997, 15-17), principalele limite ale simþului comun suntsubiectivitatea (cu tipul ei special, viziunea de tunel), suprageneralizarea, confundarea legãtu-rilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens ºi neluarea în considerarea efectului încadrãrii.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã:„rupturã“ sau „continuitate“?La sfîrºitul secolului trecut, Émile Durkheim cerea ca sociologia sã devinã ezotericã ase-menea oricãrei ºtiinþe, îndemnând astfel la despãrþirea de cunoaºterea spontanã. Mulþi sociologise pronunþã pentru distanþarea cunoaºterii teoretice de cunoaºterea spontanã. Pierre Bourdieu,Jean-Claude Chamboredon ºi Jean-Claude Passeron (1968) subliniazã faptul cã familiaritateacu universul social reprezintã pentru sociolog un principal obstacol în cunoaºterea obiectivãa societãþii. Ca actor social, sociologul este tentat sã considere cã experienþa trãitã de el constituieexplicaþia faptelor ºi proceselor pe care le cerceteazã. De remarcat cã cercetãtorul, fie el sociolog,psiholog sau antropolog, nu reuºeste sã se detaºeze definitiv de cunoaºterea spontanã.Donald H. McBurney considerã cã simþul comun are douã limite fundamentale: în primulrând, standardele cunoaºterii la acest nivel diferã dintr-un moment în altul ºi dintr-un loc înaltul în funcþie de atitudini ºi de caracteristicile culturii ºi, în al doilea rând, cunoaºterea comunãeste limitatã de faptul cã singurul criteriu al recunoaºterii adevãrului credinþelor constã înpracticarea lor. „Pentru cã la nivelul simþului comun doar succesul practic funcþioneazã dreptcriteriu al adevãrului, nu pot fi promovate cunoºtinþe noi“ (Donald H. McBurney, 1984). Însprijinul acestor afirmaþii autorul citat aduce urmãtorul exemplu: proba vinovãþiei la unelepopoare primitive consta în dificultatea celui învinuit de a mânca o anumitã cantitate de cereale(grãunþe). Dacã nu reuºea, era considerat vinovat. Pe ce se baza aceastã probã? Pe observaþia,la nivelul simþului comun, cã în faþa judecãtorilor persoanelor vinovate li se „usucã gura“.Într-adevãr, datoritã emoþiei se produce o dereglare a activitãþii glandelor salivare. De aici dificul-tatea de a înghiþi o cantitate mai mare de grãunþe. Ceea ce se pierde din vedere, la nivelul simþuluicomun, este faptul cã existã persoane foarte emotive care au manifestãri neurovegetative puter-nice fie ºi numai pentru cã au fost bãnuite de comiterea unor acþiuni reprobabile. Deci, necon-fruntarea cu practica poate conduce cunoaºterea spontanã la concluzii false.În psihosociologie, în ultimele decenii s-a conturat un nou domeniu de cercetare, cel alcogniþiei sociale, având ca obiect de studiu tocmai cunoaºterea spontanã a opiniilor, atitudinilorºi comportamentelor noastre ºi ale altora, explicarea evenimentelor din viaþa socialã.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 17cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 17
  • 116. De la început se impune o precizare: „Senzorialul nu ne relevã misterul realului“ (BernardLacroix, 1975). Deºi vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cereascã, nu Soarele, ci Pãmântulse învîrteºte. La nivelul simþului comun, ne este greu sã acceptãm cã materia este „plinã devid“, cã un lingou de aur are mai multe spaþii goale decât atomi de aur, cã în interiorul atomuluiparticulele sunt separate în spaþiu. ªi aceasta datoritã „perseverenþei credinþei“ (C.G. Lord,1979). T.R. Carretta ºi R.L. Moreland (1982) au demonstrat, printr-un studiu de teren cã, dupãce „afacerea Watergate“ fusese denunþatã fãrã putinþã de tãgadã, susþinãtorii preºedintelui Nixoncontinuau sã-ºi arate stima faþã de acesta, în timp ce adversarii exprimau opinii foarte negative,dat fiind faptul cã încuviinþase încãlcarea democraþiei prin montarea unor microfoane deascultare a discuþiilor la sediul contracandidatului sãu la funcþia de preºedinte al SUA. Nume-roase experimente au evidenþiat cã prejudecãþile influenþeazã puternic cunoaºterea la nivelulsimþului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variazã în funcþie de informaþiilecare sunt date despre respectiva persoanã. Prezentându-se fotografia unui bãrbat, s-a spus unuigrup de studenþi cã este vorba despre un ºef nazist, vinovat de experimente medicale pe deþinuþiidin lagãrele de concentrare, iar altui grup de studenþi cã fotografia îl reprezintã pe ºeful uneiformaþii secrete de luptã antinazistã, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenþi auapreciat cã expresia feþei exprimã cruzime ºi ameninþare, cel de-al doilea grup de studenþi cãexprimã cãldura umanã ºi amabilitate (P. Rothbart ºi M. Birrell, 1977).Gustave-Nicolas Fischer (1990), analizând mecanismele cunoaºterii sociale (cunoaºtereaspontanã), aratã cã tendinþa de a vedea interdependenþa acolo unde aceasta nu existã ºi convin-gerea cã putem controla desfãºurarea unor evenimente în faþa cãrora suntem în realitate neputin-cioºi introduc erori fundamentele în psihologia spontanã, ca ºi în cunoaºterea sociologicã lanivelul simþului comun. În mod spontan, indivizii umani au tendinþa de a filtra informaþiiledisonante ºi de a reþine informaþiile consonante, adicã preferãm informaþiile care confirmãopiniile noastre, nu pe cele care le contrazic.La nivelul simþului comun, suntem tentaþi sã stabilim o legãturã între fenomene care înrealitate se produc simultan prin hazard. Dacã, mergând pe stradã, ne gândim la o persoanãºi imediat ne întîlnim cu ea, suntem tentaþi sã credem cã existã premoniþie, deºi de atâtea orine-am gândit la diferite persoane fãrã a le fi întâlnit ulterior. Supraestimãm coincidenþele ºidãm uitãrii situaþiile care contrazic legãtura dintre fenomenele ce se produc independent unelede altele. Aºa cum remarcau Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon ºi Jean-ClaudePasseron (1968), cercetarea ºtiinþificã permite reunirea fenomenelor pe care simþul comun leseparã ºi separarea fenomenelor pe care cunoaºterea spontanã nu le diferenþiazã.Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care, în realitate, nu le putem influenþa a fostremarcatã de antropologi într-o serie întreagã de rituri: de exemplu, dansul ploii sau paparudadin cultura popularã româneascã. Colectivitãþile arhaice apelau la dansuri ritualice ca instrumentpentru aducerea ploii când seceta se prelungea. Din punctul de vedere al chemãrii ploii, funcþiaacestor dansuri era nulã. Ele aveau însã alte funcþii pozitive: reafirmarea solidaritãþii socialeîntr-un moment dificil pentru existenþa respectivei comunitãþi, manifestarea unei atitudinicolective active, manifestarea esteticã, facilitarea contactului între tineri în vederea alegeriipartenerului de viaþã (C. Zamfir, 1987, 73).O serie de experimente psihosociologice au evidenþiat iluzia controlului în cazul jocurilorde noroc. Când jucãtorii la loterie îºi aleg ei înºiºi numerele, tind sã investeascã mai mulþi banidecât atunci când numerele de loterie le sunt atribuite de experimentator, de parcã nu hazardular interveni ºi într-un caz, ºi în celãlalt (E.-I. Langer, 1977).18 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 18
  • 117. Vom spune ºi noi, împreunã cu L. Ross ºi R.A. Nissbett (1991), cã unele principii ºi intuiþiiprin intermediul cãrora omul obiºnuit explicã ºi prezice comportamentele sunt inadecvate. Daraltele sunt adecvate. Nu toate predicþiile bazate pe cunoaºterea spontanã sunt defectuoase. Por-nind de la acest adevãr, unii savanþi au absolutizat inportanþa simþului comun pentru cunoaºtereapersonalitãþii ºi a societãþii. Este cazul, de exemplu, al reputatului psihosociolog american FritzHeider (1896–1988), care considera cã ºtiinþele socioumane nu ar trebui sã facã altceva decâtsã sistematizeze enunþurile psihologiei naive, aºa-numita „psihologie a bunicii“ (bubba psy-chology).Petru Iluþ (1997, 10–14) enumerã virtuþile cunoaºterii comune astfel:1) este adecvatã nivelului „mezo“ al existenþei, care nu impune aparate ºi instalaþii specialespre a fi cunoscut;2) este facilitatã de familiaritatea cu obiectul cunoaºterii;3) beneficiazã de strategii cognitive complexe, flexibile, subtile;4) utilizeazã strategii de cunoaºtere asemãnãtoare celor utilizate de savanþi;5) nefiind omogenã, ci puternic stratificatã, cunoaºterea comunã, în cazul persoanelor cumultã experienþã, se apropie adesea de adevãr.Fãrã a nega rolul simþului comun în iniþierea cercetãrilor psihologice sau sociologice – multestudii ºtiinþifice au pornit de la observaþiile cotidiene sau de la situaþia concretã a cercetãto-rului – ºi fãrã a contesta posibilitatea formalizãrii ºi structurãrii teoretice a propoziþiilor generatede cunoaºterea comunã – vezi teoria echilibrului (Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de iden-titate (Erik H. Erikson, 1968) –, consider cã ºtiinþa oferã o cunoaºtere ce depãºeºte performanþelesimþului comun. Relaþia dintre cele douã tipuri de cunoaºtere este dialecticã, de negare ºi depreluare, implicând „ruptura“, dar ºi „continuitatea“.Caracteristicile cunoaºterii ºtiinþificeDe-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalitãþi de generare ºi testare a adevãruluienunþurilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia în discuþie patru astfel de modalitãþi. Modulautoritarian s-a afirmat în antichitate, dar a continuat pânã în contemporaneitate. Preoþi, regi,preºedinþi sau savanþi se considera cã ar avea atributul natural sau supranatural de a produceadevãrul. Deci adevãrul era garantat de calitãþile de excepþie ale producãtorului enunþurilor.Modul autoritarian se întâlneºte azi ca apel la argumentul autoritãþii. Foarte apropiat de modulautoritarian prin mecanismul de producere a adevãrului este modul mistic, în care starea degraþie conferã profeþilor, prezicãtorilor, marilor mistici calitatea cunoaºterii adevãrate. Modullogico-raþional se centreazã pe logica formalã. Se face apel la „primele principii“ ºi prin deducþiese stabileºte adevãrul. Principala grijã constã în rigoarea judecãþii logice, fãrã a se urmãricorespondenþa cu realitatea. În fine, modul ºtiinþific de determinare a adevãrului îmbinã preocu-parea pentru aplicarea corectã a metodei de cunoaºtere cu observaþia riguroasã a fenomenelor.Metoda ºtiinþificã asigurã desubiectivizarea cunoaºterii, oferindu-se o imagine despre lumeaînconjurãtoare aºa cum este ea în realitate, ºi nu aºa cum îi apare unui individ la nivelul simþuluicomun. Modul ºtiinþific reprezintã astãzi principala cale de cunoaºtere a comportamentelorindividuale ºi de grup, a faptelor, a fenomenelor ºi proceselor sociale.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 19cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 19
  • 118. Pe baza observaþiei obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt obþinute enunþuri empiricecu valoare de adevãr. Filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), iniþiatorul empirismului ºisenzualismului modern – care susþine cã prelucrarea raþionalã a datelor senzoriale conduce laºtiinþa adevãratã –, arãta foarte plastic rolul metodei în cunoaºtere: „Schilodul care ºchioapãtãpe un drum bun poate întrece trãpaºul care aleargã pe un drum greºit. Mai mult, cu cât trãpaºulcare a greºit drumul aleargã mai repede, cu atât schilodul îl lasã mai în urmã“.Cunoaºterea ºtiinþificã se fondeazã pe câteva postulate sau enunþuri despre lume, al cãroradevãr este acceptat de majoritatea cercetãtorilor din ºtiinþele sociale ºi comportamentale. JamesW. Vander Zanden (1988) considerã cã enunþurile fundamentale pe care se bazeazã cunoaºtereaºtiinþificã sunt urmãtoarele:1) lumea înconjurãtoare existã independent de observaþia noastrã, nu este creatã de simþurilenoastre (principiul realismului);2) relaþiile din lumea înconjurãtoare sunt organizate în termeni de cauzã-efect (principiuldeterminismului);3) lumea înconjurãtoare poate fi cunoscutã prin observaþii obiective (principiul cognosci-bilitãþii).În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt menþionate ºi principiileraþionalitãþii ºi regularitãþii, potrivit cãrora lumea externã poate fi cunoscutã pe cale logicã ºifenomenele din lumea înconjurãtoare se produc în mod logic (Donald H. McBurney, 1983).Consider cã ultimele douã principii pot fi subsumate principiilor cognoscibilitãþii ºi determi-nismului. Iar în ceea ce priveºte principiul determinismului, consider cã, mai ales pentru cunoaº-terea sociologicã, trebuie sã înþelegem determinismul nu în sens strict laplaceean (respingândexistenþa fenomenelor intrinsec aleatoare), ci în sensul empirismului probabilist promovat dePatrick Suppes.Principiile metafizicii probabiliste postuleazã cã: legile producerii fenomenelor naturaleau în esenþã caracter probabilist; cauzalitatea are un caracter probabilist; certitudinea cunoaºterii,în sensul preciziei absolute a mãsurilor, este irealizabilã; ºtiinþele, ca terminologie, obiect ºimetodã, se caracterizeazã prin pluralism.Am reþinut aceste principii, lãsând deoparte principiile de interes pentru construcþia episte-mologiei generale, pentru cã ele se opun principiilor metafizicii neotradiþionale ce se regãsescîn versiunile contemporane ale empirismului sau pozitivismului logic, ce au penetrat ºi în cunoaº-terea sociologicã: viitorul este determinat de trecut; orice eveniment are o cauzã determinatãsuficientã; cunoaºterea trebuie sã se întemeieze pe certitudine; cunoaºterea ºtiinþificã poate,în principiu, sã fie adusã pânã la nivelul de cunoaºtere cu diferite niveluri de generalitate;cunoaºterea ºi metoda ºtiinþificã pot fi, în principiu, unificate (P. Suppes, 1990).Patrick Suppes considera cã principiile metafizicii neotradiþionale sunt false. În ceea ce nepriveºte, apreciem cã aplicarea principiilor empirismului probabilist în cunoaºterea sociologicãeste foarte fertilã, dat fiind faptul cã fenomenele sociale, prin complexitatea lor, se preteazãcel mai bine analizei probabiliste sau statistice.Cunoaºterea ºtiinþificã a proceselor sociale, precum ºi a comportamentelor individuale ºide grup se realizeazã totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevãrate de cãtrecomunitatea cercetãrilor la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria, acþiunea de observare,figurat: speculaþia intelectualã) se înþelege o creaþie intelectualã prin care mai multe legi sunt20 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 20
  • 119. asociate unui principiu din care ele pot fi deduse cu rigurozitate (Paul Foulquié ºi RaymondSaint-Jean, 1962). În sens restrâns, teoria reprezintã un ansamblu de enunþuri cu valoare deadevãr privind relaþiile dintre fenomene. Dacã avem în vedere teoriile din ºtiinþele sociale ºicomportamentale, vom spune cã aici teoriile au diferite niveluri de generalitate.Încã la jumãtatea secolului trecut, Robert K. Merton (1957) atrãgea atenþia asupra necesitãþiide a se elabora teorii de rang mediu de generalitate, adicã enunþuri intim legate între ele ºiverificabile empiric privind comportamentul omului în relaþiile sale cu alþii oameni. În SocialTheory and Social Structure (1957) Robert K. Merton descrie teoriile de rang mediu ca „teoriicare se aflã între ipotezele de lucru minore, dar necesare, care abundã în cercetarea de zi cuzi, ºi eforturile sistematice integratoare de a dezvolta o teorie unitarã care sã explice toate unifor-mitãþile observate ale comportamentului, ale organizãrii ºi schimbãrii sociale“ (apud G.Marshall, 1994/2003, 643). Sociologia, incluzînd ºi psihologia socialã, se prezintã astãzi cu ostructurã teoreticã multinivelarã extrem de complexã, cuprinzînd mari teorii (structuralismul,funcþionalismul, materialismul dialectic ºi istoric, fenomenologia etc.), dar ºi teorii medii (teoriilemobilitãþii sociale, ale grupurilor mici, disonanþa cognitivã etc.), precum ºi teorii de nivel degeneralitate minim (enunþuri empirice adevãrate „aici ºi acum“).Teoriile constau din enunþuri referitoare la relaþiile dintre variabile ºi explicarea acestorrelaþii cu ajutorul unor concepte nereferenþiale (al cãror denotat nu este direct observabil). Sãluãm ca exemplu teoria durkheimianã despre sinucidere. În lucrarea Le Suicide. Étude desociologie (1897) sinuciderea este definitã ca „orice caz de moarte care rezultã direct sau indirectdintr-un act pozitiv sau negativ, sãvîrºit de cãtre victima însãºi ºi despre care ºtie ce rezultatva produce (Durkheim, 1897/1993, 12). Analizând statisticile vremii, Émile Durkheim aconstatat cã în principalele þãri europene numãrul sinuciderilor prezintã de la un an la altul omare stabilitate (Tabelul 1.1). Aceasta l-a condus la concluzia condiþionãrii sociale a sinucide-rilor, respingând ideea, dominantã la acea datã, potrivit cãreia sinuciderea ar avea cauze psiho-logice sau psihopatologice.Tabelul 1.1. Constanþa sinuciderilor în principalele þãri europene (cifre absolute)(dupã Durkheim, 1897/1993, 15)Încercând sã gãseascã o explicaþie a ratelor de sinucidere (numãrul sinuciderilor anualeraportat la numãrul mediu al populaþiei × 1.000.000), diferite de la o þarã la alta, a pus în relaþieaceste rate cu o serie de variabile: vârstã, sex, stare civilã, religie. A constatat cã în þãrile în carepredominã religia catolicã (Italia, de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai micã decât înþãrile în care predominã religia protestantã (de exemplu, Prusia, Danemarca, Suedia). Diferenþeleprivind rata sinuciderilor se menþin constante în intervalul de timp studiat (Tabelul 1.2).Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 21ÞaraAnulFranþa Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca1866 5.119 2.485 1.329 704 410 4431867 5.011 3.625 1.316 752 471 4691868 5.547 3.658 1.508 800 453 4981869 5.114 3.544 1.588 710 425 462cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 21
  • 120. Tabelul 1.2. Rata sinuciderilor la un milion de locuitori în unele þãri europene(dupã Durkheim, 1897/1993, 19)Pentru a verifica relaþia dintre religie ºi sinucidere, Émile Durkheim a cercetat statisticiledin fiecare þarã separat pe confesiuni (Tabelul 1.3). Din aceste statistici rezultã fãrã echivocfaptul cã în rândul populaþiei de confesiune protestantã rata sinuciderilor este mai mare decâtla populaþia de religie catolicã. „Aruncând o privire pe harta europeanã a sinuciderilor, observãmimediat cã în þãrile catolice, ca Spania, Portugalia, Italia, sinuciderea este puþin dezvoltatã, eaatingînd valoarea maximã în þãrile protestante: Prusia, Saxonia, Danemarca (Durkheim,1897/1993, 113).Tabelul 1.3. Sinuciderile, în diferite þãri, la un milion de persoane din fiecare confesiune(dupã Durkheim, 1897/1993, 116)Variabilele puse în relaþie (apartenenþa religioasã ºi sinuciderile) sunt direct observabile(din statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie sociologicã a sinuciderii s-a introdusîntre cele douã variabile un al treilea factor (neobservabil direct), ºi anume „gradul de integraresocialã“. Prin ataºamentul faþã de bisericã, religia catolicã asigurã individului un grad de inte-grare socialã mai mare decât religia protestantã; aceasta explicã de ce în þãrile cu populaþie22 Iniþiere în cercetarea sociologicãÞaraRata sinuciderilor Rangul1866-70 1871-75 1874-78 1866-70 1871-75 1874-78Italia 30 35 38 1 1 1Belgia 66 69 78 2 2 2Anglia 67 66 69 3 3 3Norvegia 76 73 71 4 4 4Austria 78 94 130 5 5 5Suedia 85 81 91 6 6 6Bavaria 90 91 100 7 7 7Franþa 135 150 160 8 8 8Prusia 142 134 160 9 9 9Danemarca 277 258 255 10 10 10Saxonia 293 267 334 11 11 11Þara PerioadaConfesiuneaProtestanþi Catolici EvreiAustria 1852-59 79,5 51,3 20,7Bavaria 1844-56 135,4 49,1 105,9Prusia 1849-55 159,9 49,1 46,4Baden 1852-62 139,0 117.0 87,0Würtenberg 1846-60 113,5 77,9 65,6cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 22
  • 121. predominant protestantã rata sinuciderilor (de tip egoist) este crescutã. Integrarea socialã aindivizilor, ca explicaþie cauzalã a sinuciderii, intervine ºi în relaþia dintre acest act de autosupri-mare a vieþii ºi profesie, situaþie maritalã sau situaþie socialã: militarii sunt mai înclinaþi spresinucidere decât civilii, rata sinuciderilor este mai mare la celibatari decât la persoanele cãsãto-rite, în timp de pace decât în perioadele de rãzboi, în etapele de prosperitate sau recesiuneeconomicã decât în cele de stabilitate economicã.Lucrarea Le Suicide. Étude de sociologie rãmâne de referinþã în metodologia cercetãrii socio-logice, evidenþiind rolul teoretic în investigaþiile empirice (concrete). În acelaºi timp, ea aratãimportanþa definirii clare a conceptelor (sinucidere egoistã, altruistã, anomicã etc.), necesitateaintroducerii variabilelor test în verificarea relaþiei dintre douã fenomene, valoarea analizei multi-variate ºi a analizei contextului. Cu ajutorul studenþilor ºi colaboratorilor sãi, în special al lui MarcelMauss (1872–1950), creatorul ªcolii sociologice franceze a dat un model inegalat în istoriade pânã azi a sociologiei, demonstrând cã sinuciderea este un fapt social explicabil prin factorisociali. Cunoaºterea ºtiinþificã a faptelor, fenomenelor ºi proceselor sociale se realizeazã – aºacum am vãzut – cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizându-se metode ºi tehnici de cercetareriguroase, verificându-se ipotezele sau urmãrindu-se descrierea obiectivã a vieþii sociale.Cercetarea sociologicã – o activitate socialãMartyn Hammersley (1993) a identificat un numãr de trãsãturi care diferenþiazã cercetareasocialã de alte activitãþi. În primul rînd, investigaþia în domeniul ºtiinþelor sociale ºi comporta-mentale, ca oricare cercetare ºtiinþificã, are ca scop descoperirea adevãrului, nu producereadovezilor pentru susþinerea unei poziþii deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologicã,psihologicã sau psihosociologicã se diferenþiazã de activitatea ideologicã, de propagandã ºiadvertising (reclamã, publicitate). Apoi, cercetarea socioumanã este mai degrabã preocupatãde producerea informaþiilor referitoare la fapte, nu de enunþul judecãþilor de valoare. Ea areun scop teoretic, nu unul practic, deºi – aºa cum se va vedea – problemele teoretice în domeniulºtiinþelor sociale ºi comportamentale au, prin natura lor, ºi o dimensiune practic-aplicativã. Pebaza analizei aprofundate a realitãþii, cercetarea sociologicã, psihologicã º.a.m.d. tinde spreformularea unor legi, spre gãsirea invarianþilor, a relaþiilor de profunzime dintre variabile. Înfine, mãsurarea ºi controlul variabilelor sunt esenþiale în cercetarea ºtiinþificã a vieþii socialeºi comportamentelor. Cercetãrii ºtiinþifice, în general, ºi implicit ºi cercetãrii sociologice lesunt proprii stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, sondajelor de opiniepublicã, experimentelor psihosociologice. Fãrã a fi schematic ºi rigid, stilul rapoartelor de cerce-tare se deosebeºte radical de stilul lucrãrilor beletristice.Gary King, Robert Keohane ºi Sidney Verba (1994/2000, 21-23) apreciau cã cercetareaºtiinþificã a socioumanului are patru caracteristici:1) Obiectul cercetãrii îl constituie formularea de inferenþe. A face inferenþe înseamnã „atrage concluzii mai generale privitoare la ceva care nu este observabil, pornind de la datelecolectate“ (op. cit., 21). Dar ce poate fi acel ceva care nu este observabil? Rãspunsul meu:legitatea de producere a fenomenelor, în primul rând, ºi ansamblul, întregul, în al doilea rând.Generalul nu poate fi surprins decât prin particular, esenþa se relevã prin formele pe care leîmbracã. Observãm comportamentele deviante, nu ºi cauzele lor. Culegem date doar de la oCunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 23cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 23
  • 122. micã parte din totalul populaþiei unei categorii sociale sau a unei þãri (folosim eºantioane de1000-2000 de persoane) ºi formulãm concluzii pertinente despre ansamblul populaþiei (ca încazul sondajelor de opinie publicã). Autorii anterior citaþi considerã cã în cercetarea de bunãcalitate – adicã ºtiinþificã – se întâlnesc douã tipuri de inferenþe: inferenþe descriptive, când setrece de la ceea ce s-a observat (cazurile studiate) la ceea ce nu s-a observat (restul cazurilorasemãnãtoare), ºi inferenþe cauzale, când se trece de la datele colectate la legile de producerea fenomenelor observate.2) Procedurile sunt publice. Robert K. Merton (1910–2003), analizând statutul teoriilorsociologice cu rang mediu de generalitate (theories of the middle range), afirmã: „ªtiinþa, încare se include ºi sociologia, este publicã, nu privatã“ (Merton, 1949/1968).Aparþinând dome-niului public, cercetarea sociologicã trebuie sã fie transparentã. „Dacã metoda ºi logica observa-þiei unui cercetãtor sunt lãsate implicite, comunitatea ºtiinþificã nu are nici o modalitate de averifica validitatea demersului“ (King et al. 1994/2000, 22). Respectând cerinþa de a face publicedatele culese ºi modalitatea de prelucrare a lor, uneori în redactarea studiilor bazate pe cercetãrilecantitative se exagereazã, incluzându-se în text pagini întregi cu tabele. Locul tabelelor, atâteacâte sunt necesare ºi suficiente, este în anexe. Uti, non abuti.3) Concluziile sunt incerte. Întreaga cunoaºtere este incertã. Certitudini avem doar încredinþele noastre, în rest domneºte incertitudinea. Cercetãtorul care nu se îndoieºte – în senscartezian – de rezultatele investigaþiilor lui nu meritã sã fie luat în consideraþie.4) Caracterul ºtiinþific este dat de metoda folositã. Karl Pearson (1892) aprecia cã unitateaºtiinþei constã în metodã, nu în materialul de studiu. Cercetarea fenomenelor paranormale þinede domeniul ºtiinþei doar dacã sunt folosite metode ºtiinþifice de culegere, prelucrare ºi inter-pretare a datelor. Dacã nu, avem de-a face cu pseudoºtiinþã sau ºarlatanie. I se atribuie luiAlbertEinstein dictonul: „Dacã afirmaþiile noastre sunt sigure, ele nu spun nimic despre realitate, iardacã spun ceva despre realitate, ele nu sunt sigure“. Oricui ar fi aparþinut aceste cuvinte, elesunt einsteiniene. Meritã sã fie þinute minte. Nimeni nu este imun la incertitudine, nici cer-cetãtorul cantitativist, nici cel calitativist. Totuºi, dupã cum arãtau Gary King, Robert Keohaneºi Sidney Verba (1994/2000, 43), este mai puþin probabil ca cercetãtorul cantitativist sã formu-leze generalizãri nepermise, dat fiind faptul cã lucreazã cu un numãr mare de cazuri ºi cã iaîn calcul reprezentativitatea statisticã. Cercetãtorul calitativist, în schimb, este mai sigur peinferenþele pe care le face când este vorba de concluziile pe care le trage când observã comporta-mentul unei persoane cu care a stat îndelung de vorbã (în cadrul unui interviu în profunzime),cãreia îi cunoaºte biografia ºi mediul de viaþã. Fapt este cã în orice tip de cercetare din câmpulºtiinþelor socioumane trebuie sã se estimeze gradul de certitudine a concluziilor.Aºa cum precizau Gary King, Robert Keohane ºi Sidney Verba (1994/2000, 23), cele patrucaracteristici ale ºtiinþei conduc la concluzia cã cercetarea sociologicã este o activitate socialã.Aceastã viziune asupra cercetãrii sociologice este foarte reconfortantã: investigaþiile noastre,oricât de mãrunte, adaugã un plus de cunoaºtere la ceea ce alþii vor realiza mai mult ºi mai bine.24 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 24
  • 123. Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicãTermenul de „paradigmã“ are sensuri multiple. În lucrarea Structura revoluþiilor ºtiinþifice(1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai puþin de douãzeciºi trei de sensuri, de la „o realizare ºtiinþificã concretã“ pânã la „un set caracteristic de convingeriºi preconcepþii“. Totuºi, cel mai frecvent termenul de „paradigmã“ este utilizat cu sensul de model,exemplu sau pattern. Paradigmele reprezintã „realizãrile ºtiinþifice exemplare“, „exemplelestandard“ sau „exemplele comune“ împãrtãºite de o comunitate ºtiinþificã pentru formulareaºi rezolvarea problemelor de cercetare. „Aceste exemple împãrtãºite în comun pot îndeplinifuncþii de cunoaºtere atribuite în mod obiºnuit regulilor împãrtãºite în comun“ (Kuhn, 1877/1982,334). Cunoaºterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoaºtere tacitã“, nu e cuprinsã în reguli,ci asemãnãtoare „învãþãrii observaþionale“, „precum ucenicul furã cunoºtinþele de la meºter“– ca sã folosim comparaþia utilizatã de Mircea Flonta (1982) în studiul introductiv la lucrareaTensiunea esenþialã a lui Thomas S. Kuhn.În sociologie, aºa cum remarcau Gilles Ferréol ºi Philippe Deubel (1993, 98), unele dintrecele mai cunoscute paradigme sunt: paradigma naºterii capitalismului (Max Weber), paradigmaprejudecãþilor rasiale (Albert Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J. Baudrillard),paradigma familiei nucleare (Talcott Parsons). Conform paradigmei lui Max Weber deprenaºterea capitalismului, burghezii se transformã în antreprenori când investesc productiv, nucând fac din bogãþia lor o ocazie de speculaþie sau când o folosesc pentru a duce o viaþã somp-tuoasã. Capitalismul constã într-o „activitate capitalistã continuã, raþionalã, spre un câºtig mereureînnoit, spre rentabilitate“, iar „dorinþa de câºtig bãnesc cât mai mare nu are în sine nimicde-a face cu capitalismul […]. Lãcomia de câºtig neînfrânatã nu este nici în cea mai micã mãsurãegalã cu capitalismul ºi cu atât mai mult cu spiritul sãu“ (Weber, 1922/1993, 8-9). Paradigmaprejudecãþilor rasiale – formulatã de Albert Memmi – ia în considerare faptul cã valorizareadiferenþei biologice, reale sau imaginare, serveºte ca justificare pentru dominarea unei categoriide populaþie de cãtre alta. Jean Baudrillard considerã cã în societãþile opulente consumul con-stituie un semn social. Paradigma logicii semnelor sociale, pe care a creat-o, subliniazãsubstituirea logicii satisfacerii trebuinþelor prin logica consumului ostentativ. În fine, TalcottParsons propune paradigma familiei nucleare: dezvoltarea societãþii industriale impune mobili-tatea populaþiei.Astfel se explicã independenþa crescutã a copiilor ºi tendinþa de „nuclearizare“a familiei.Sã ilustrãm în continuare rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã printr-un exempluîmprumutat din lucrarea Methods of Social Research a lui Kenneth D. Bailey (1982): fenomenulsuprapopulaþiei analizat atât prin paradigma malthusianã, cât ºi prin paradigma marxistã.Thomas R. Malthus (1766–1834) aprecia în Eseu asupra legii populaþiei (1798) cã populaþiacreºte în proporþie geometricã, în timp ce mijloacele de subzistenþã cresc în proporþie aritmeticã,stabilind „legea naturalã“ a suprapopulaþiei absolute. Teologul ºi economistul englez menþionat,respingând ideea cã limitarea numãrului populaþiei ar fi imoralã, considera cã o serie de factorinaturali ºi sociali (seceta, rãzboaiele etc.) restabilesc echilibrul dintre volumul populaþiei ºicantitatea mijloacelor de subzistenþã. De asemenea, indivizii morali pot lua decizia de limitarea numãrului descendenþilor.Thomas R. Malthus respingea socialismul, acuzându-l cã distruge iniþiativa individului. KarlMarx (1818–1883), fondatorul utopiei „comunismului ºtiinþific“, utilizeazã o altã paradigmã,Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 25cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 25
  • 124. considerând capitalismul vinovat de pauperizarea clasei muncitoare. În concepþia sa, legeanaturalã a suprapopulaþiei nu reprezintã decât o justificare a relaþiilor de exploatare, cã trecereala socialism rezolvã problema sãrãciei ºi suprapopulãrii.Acceptarea unei paradigme sau a alteiaconduce la evaluãri diferite ale aceleiaºi realitãþi. Cercetãtorii ataºaþi unei paradigme vorbesco limbã diferitã de cea a oamenilor de ºtiinþã, care împãrtãºesc în comun convingerile ºi toateangajamentele altei paradigme. Paradigma malthusianã utilizeazã conceptele de ratã geome-tricã, ratã aritmeticã, întrerupere pozitivã, întrerupere preventivã, mizerie, în timp ce paradigmamarxistã are drept concepte de bazã pe cele de clasã socialã, conºtiinþã de clasã, exploatare,supramuncã, plusvaloare, dictatura proletariatului.Desfãºurarea cercetãrilor ºtiinþifice în baza unei paradigme este consideratã cercetarenormalã, ea contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Dacã într-o peri-oadã mai mult sau mai puþin îndelungatã nu se acumuleazã progrese în rezolvarea problemelorpuzzle importante, survine o situaþie de crizã a cunoaºterii din respectivul domeniu. Oameniide ºtiinþã care s-au condus dupã acea paradigmã îºi pierd încrederea în ea ºi cautã paradigmenoi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea cercetarea extraordinarã. Astfel începe o revoluþieºtiinþificã, ce inaugureazã o nouã tradiþie de cercetare. Între paradigmele vechi ºi cele noi sedesfãºoarã o adevãratã competiþie: poate învinge tendinþa conservatoare sau, dimpotrivã, orien-tarea revoluþionarã.Aceastã competiþie stimuleazã fãrã îndoialã imaginaþia sociologicã. Problemaeste de a înþelege cã fiecare paradigmã a contribuit într-o mãsurã mai mare sau mai micã ladezvoltarea ºtiinþei.Studiul sistematic asupra teoriilor sociologice, metateoretizarea, a pus în evidenþã mai multemoduri de înþelegere a paradigmelor în sociologie: a) identificarea paradigmelor cu teoriilesociologice; b) identificarea paradigmelor cu modul de gândire al giganþilor sociologiei; c) supra-ordonarea paradigmelor faþã de teoriile ºi metodele sociologiei.George Ritzer (1975/2001), profesor la University of Maryland (SUA), acordând o atenþiedeosebitã metateoretizãrii, a identificat în sociologia americanã din anii ’60 doar trei paradigme,denumite:1) „paradigma faptelor sociale“ (The social facts paradigm), expusã exemplar de cãtre ÉmileDurkheim în Regulile metodei sociologice (1985/1974);2) „paradigma definiþiei socialului“ (The social definition paradigm), ilustratã de Max Weber(1921/1978);3) „paradigma comportamentului social“ (The social behavior paradigm), propusã deGeorge Homans (1961) ºi dezvoltatã de Peter Blau (1964).Profesorul de la Universitatea din Maryland, George Ritzer – autorul bestseller-ului Mcdonal-dizarea societãþii (2000/2003) – considerã cã este greºit sã se utilizeze termenul de „paradigmã“pentru a desemna teoriile sociologice sau cercetãrile exemplare ale marilor sociologi, aºa cumfac, de exemplu, Robert Friedrics (1970), care vorbeºte despre paradigmele: sistemul social,conflictul social, dialectica, acþiunea socialã, schimbul social ºi fenomenologia, sau AndrewEfrat (1972), care ia în consideraþie paradigmele: marxistã, freudianã, durkheimianã, weberianã,parsonsianã º.a.George Ritzer (1975/2001, 60) oferã urmãtoarea definiþie: „O paradigmã este o imaginefundamentalã a domeniului de studiu al unei ºtiinþe. Ea serveºte la determinarea a ceea ce trebuiestudiat, ce întrebãri trebuie puse, cum trebuie formulate ºi ce reguli de interpretare a rãspunsurilor26 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 26
  • 125. obþinute trebuie urmate. O paradigmã este cea mai largã unitate de consens într-o ºtiinþã ºiserveºte la diferenþierea unei comunitãþi (sau subcomunitãþi) ºtiinþifice de alta. O paradigmãsubsumeazã, defineºte ºi pune în relaþie modelele, teoriile, metodele ºi instrumentele care existãîn cadrul ei“. Privite astfel, paradigmele au patru componente de bazã: a) un model, un modgeneral de lucru care funcþioneazã ca îndreptar pentru alþi cercetãtori; b) o imagine asupradomeniului de studiu, în speþã asupra socialului; c) teoriile din cadrul ºtiinþei; d) ansamblulmetodelor ºi instrumentelor de investigare. Pe baza acestor componente, sociologul americandistinge cele trei paradigme ale sociologiei (faptul social, definiþia socialului, comportamentulsocial). Procedând la reducerea numãrului paradigmelor, s-ar evita confuziile, fragmentareasociologiei ºi s-ar înainta în direcþia elaborãrii unei paradigme sociologice integratoare. Sin-tetizând argumentaþia despre distinctivitatea celor trei paradigme, prezentãm urmãtorul tabel(Tabelul 1.4).Tabelul 1.4. Caracteristicile celor trei paradigme sociologice(dupã G. Ritzer, 1997/2001, pp. 62-72)Se observã cã cele trei paradigme au puncte comune la nivelul unei sau mai multor compo-nente, fapt interpretat de cãtre George Ritzer ca reprezentând tot atâtea punþi între paradigmeºi totodatã o apropiere de construirea unei paradigme sociologice integratoare. Este greu depresupus cã sociologia va deveni o ºtiinþã uniparadigmaticã, aºa cum era fizica în epoca newto-nianã. Personal, consider cã este în spiritul concepþiei lui Thomas Kuhn sã utilizãm termenulde „paradigmã“ atât pentru a desemna orientãrile teoretice, cât ºi pentru modul de a cercetasocietatea sau pentru a denumi superteoriile. În continuare aºa voi proceda. Fãrã a contrapuneîntr-o luptã distructivã cercetarea cantitativã cu cercetarea calitativã, apreciez însã cã acestedouã stiluri de cercetare reprezintã astãzi paradigmele fundamentale ale sociologiei.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 27Paradigma /ComponenteleFaptele sociale Definiþia socialuluiComportamentulsocialModelulFaptul social, caracterizat prinexterioritate, anterioritate ºiexercitând o constrângere(É. Durkheim, 1895).Analiza acþiunii sociale(Max Weber, 1921).Behaviorismul preluatdin psihologie (B.F.Skinner, 1938).ImagineaDomeniul de studiu al sociologiei îlconstituie faptele sociale: valori,grupuri, rol-status-uri sociale,societatea º.a.Oamenii sunt creatori activiai realitãþii sociale.Relaþia dintre individºi mediul sãu de viaþã.TeoriileTeoriile cele mai importante suntstructural-funcþionalismul(R.K. Merton, 1968) ºi teoriaconflictului (R. Dahrendorf, 1959).Teoria acþiunii (T. Parsons,1937); Interacþionismulsimbolic (G.H. Mead, 1934);fenomenologia (A. Schütz,1932); etnometodologia(H. Garfinkel, 1967).Teoria schimbuluisocial (G. Homans,1961; P. Blau, 1964).MetodeleIstorico/comparative, focalizateasupra fenomenelor la nivelmacrosocial.Observaþia, tehnicainterviului ºi achestionarului.Experimentul, tehnicainterviului ºi achestionarului.cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 27
  • 126. Orientatã timp de mai multe decenii de paradigma marxistã, cercetarea socioumanã dinRomânia se aflã azi într-o situaþie de crizã. Depãºirea ei impune crearea unor noi paradigme,care sã satisfacã într-o mai mare mãsurã cerinþele cunoaºterii ºtiinþifice. De reþinut este faptulcã „situaþia normalã a sociologiei nu este cea în care predominã cu autoritate o paradigmã unicã,ci mai degrabã cea în care coexistã tot timpul, dacã nu cumva se confruntã, abordãri alesocialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de altele“ (Lallement, 1994/1998, 9). CãtãlinZamfir (1999, 9) aprecia cã „sociologia, la nivelul ei teoretic ºi metodologic cel mai abstract,reprezintã nu o paradigmã comunã de gândire, ci o colecþie de clasici care propun proiecte deconstrucþie a sociologiei mai degrabã divergente“. Dacã lucrurile stau aºa, atunci avem temeisã considerãm cã istoria sociologiei nu este altceva decât un cimitir de paradigme.Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile socialeParadigmele nu diferã numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar ºi în funcþiede valorile cãrora li se subordoneazã. Fãrã a intra într-o discuþie aprofundatã, vom spune doarcã valorile reprezintã relaþia socialã prin care comunitãþile umane exprimã concordanþa dintrelucruri, idei, fapte sau procese ºi necesitãþile sociale.Valorile apar ca un rezultat al interacþiunii mai mult sau mai puþin conflictuale dintre indiviziºi mediul lor de viaþã, ca o realitate sociocognitivã prin care indivizii determinã ceea ce esteacceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau rãu pentru ei.Antropologul ame-rican Clyde Kluckhohn (1951, 388) defineºte valoarea ca reprezentînd „o concepþie explicitãsau implicitã despre ceea ce este dezirabil, distinctivã pentru individ sau grup, care influenþeazãalegerea modurilor, mijloacelor ºi scopurilor acþiunii“. Aºadar, valorile reprezintã ceea ce estedorit de indivizi sau grupuri. Referindu-se nu numai la realitãþile prezente, ci ºi la ceea ce artrebui sã fie, paradigmele includ judecãþi de valoare, reflectã valorile la care cercetãtorul a aderat.Astfel, paradigma malthusianã la care ne-am referit reflectã valorile religiei protestante, careîndeamnã la muncã ºi sârguinþã, la independenþa individului: paradigma marxistã, pe de altãparte, conþine ca valori lupta de clasã, îndemnând la distrugerea capitalismului ºi la instaurareasocialismului. Dacã paradigmele sunt penetrate de valorile sociale, se pune problema: mai poatefi realizatã cunoaºterea obiectivã a socialului? La aceastã întrebare s-au conturat douã tipuride rãspunsuri: unul care pledeazã pentru neutralitate axiologicã ºi altul care susþine necesitateaafirmãrii deschise a valorilor adoptate de cercetãtori.Sociologul german Max Weber (1864–1920) cerea în Sensul „neutralitãþii axiologice“ înºtiinþele sociologice ºi economice (1917) ca cercetãtorii vieþii sociale sã se dispenseze în studiilelor de valorile lor morale, etice, politice, sociologii identificându-se din acest punct de vederecu fizicienii. În finalul eseului sãu, Max Weber conchidea: „dacã existã o virtute care i s-arputea pretinde unui «intelectual de profesie», aceasta este obligaþia expresã de a gândi întot-deauna la rece, în sensul unei autoritãþi personale în faþa idealurilor, chiar ºi a celor mai mãreþe,care dominã vremelnic o anumitã epocã ºi, dacã este nevoie, de «a înota contra curentului»“(Weber, 1917/2001, 180).În aceeaºi direcþie a neutralitãþii, sociologul american Robert Bierstedt arãta în lucrareaOrdinea socialã (1957) cã sociologia este o ºtiinþã categorialã, nu normativã, neavând astfellegãturã cu valorile sociale. Ea se referã la ceea ce este, nu la ce trebuie sã fie; ea presupune28 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 28
  • 127. cunoaºterea obiectivã independentã de dorinþele ºi opþiunile cercetãtorilor.Apartenenþa naþionalã,religioasã, rasialã, ca ºi opþiunile politice ºi morale ale cercetãtorilor nu trebuie sã influenþezerezultatele studiilor socioumane.În studiul Judecata moralã ºi acþiunea politicã (1988), Peter L. Berger, discutând problemaneutralitãþii axiologice, considera sociologia ca o „disciplinã a detaºãrii“, sociologul fiindcalificat sã evalueze dovezile empirice, oferind o imagine a realitãþii aºa cum este ea, nu cumar dori sã fie. Profesorul american îl comparã pe sociolog cu un cartograf: el oferã o hartã carearatã cum se poate ajunge dintr-un loc în altul. Harta îl ajutã ºi pe hoþ, ºi pe poliþist. Este neutrã!Dar este dezideratul neutralitãþii posibil de realizat în ºtiinþele socioumane? Cei mai mulþispecialiºti considerã cã în ºtiinþele sociale ºi comportamentale cercetarea liberã de valori esteun mit, dupã cum aprecia Alvin W. Gouldner (1962).Savanþii sunt actori sociali ºi, aºa cum nu se pot despãrþi de cunoaºterea comunã, nu sepot detaºa definitiv nici de valorile lor din viaþa de zi cu zi. Este, deci, preferabil sã se recunoascãdeschis valorile împãrtãºite de cercetãtori decât sã se afirme neutralitatea axiologicã imposibilde atins.Apoi, chiar dacã sociologia ar ajunge ca fizica, aceasta nu ar însemna deloc renunþareala valori, pentru cã dupã lansarea bombei atomice la Hiroshima fizicienii ºi-au pus dramaticproblema responsabilitãþii sociale a utilizãrii descoperirilor lor ºtiinþifice.Aºadar, nici în ºtiinþele naturii – ºi cu atât mai puþin în ºtiinþele sociale ºi comportamentale– nu este nici posibilã, nici dezirabilã, detaºarea de valorile sociale. Etica responsabilitãþii(concept introdus de Max Weber în prelegerea Politica drept vocaþie, 1919) trebuie sã orientezeactivitatea de cercetare ºtiinþificã ºi disciplinele socioumane. Declaraþia universalã a drepturiloromului, adoptatã ºi proclamatã la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generalã a ONU, constituie,dupã opinia noastrã, veritabila tablã de valori a cercetãrilor în ºtiinþele sociale ºi comporta-mentale. Fiecare din cele treizeci de articole ale Declaraþiei propune valori fundamentale, pecare omul de ºtiinþã, fie el sociolog, psiholog, antropolog sau psihosociolog, trebuie sã le afirmedeschis în studiile sale. „Toate fiinþele umane se nasc libere ºi egale în demnitate ºi în drepturi.Ele trebuie sã se comporte unele faþã de altele în spiritul fraternitãþii (indiferent) de rasã, culoare,sex, limbã, religie, opinie politicã sau orice altã opinie, de origine naþionalã sau socialã, avere,naºtere sau orice alte împrejurãri“. Acesta trebuie sã fie crezul fiecãrui om, crez afirmat ºi înstudiile ºi cercetãrile sociologice ºi psihologice.De asemenea, cercetarea socioumanã româneascã trebuie sã îºi fixeze drept cadru axiologicConvenþiei pentru protecþia drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale, elaboratã pe bazaDeclaraþiei universale a drepturilor omului ºi intratã în vigoare la 3 septembrie 1953 prinsemnarea ei de statele contractante, membre ale Consiliului Europei. În Convenþia europeanãa drepturilor omului se specificã faptul cã „Dreptul oricãrei persoane la viaþã este protejat delege“ (art. 2). „Orice persoanã are dreptul la libertate ºi la siguranþã“ (art. 5); „Orice persoanãare dreptul sã i se respecte viaþa sa privatã ºi de familie, domiciliul ºi corespondenþa sa (art.8); „Orice persoanã are dreptul la libertate de gîndire, de conºtiinþã ºi de religie“ (art. 9). DeºiConvenþia europeanã a drepturilor omului nu consacrã decât 14 drepturi ºi libertãþi fundamen-tale, fiind mai puþin extinsã decât Declaraþia universalã a drepturilor omului, ea are o importanþãdeosebitã pentru România, ca þarã membrã cu drepturi depline în Consiliul Europei.Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 29cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 29
  • 128. Termeni-cheieProbleme recapitulativeCe este imaginaþia sociologicã?Care este deosebirea între „necazurile personale“ ºi „conflictele publice ale structurii sociale“?Care sunt caracteristicile cunoaºterii comune?Pentru orientarea activitãþilor lor oamenii apeleazã mai mult la“simþul comun de mâna întâi“ sau la „simþulcomun de mâna a doua“?Cum influenþeazã enculturaþia cunoaºterea comunã?Dar socializarea?Prin ce se justificã necesitatea „rupturii“ de cunoaºterea comunã?Cum influenþeazã „perseverenþa credinþei“ cogniþia socialã?Comparaþi modurile: autoritarian, mistic, logico-raþional ºi ºtiinþific de producere a adevãrului.Care sunt postulatele cunoaºterii ºtiinþifice?Care sunt principiile „metafizicii probabiliste“?De ce studiul lui Émile Durkheim despre sinucidere este considerat o „realizare ºtiinþificã exemplarã“?Ce se înþelege prin paradigmã?Analizaþi comparativ diferite paradigme din sociologie ºi psihosociologie.Cum pot influenþa valorile sociale cercetarea relaþiei dintre coeficientul de inteligenþã ºi rasã?Identificaþi valorile sociale din Declaraþia universalã a drepturilor omului care trebuie sã ghideze cercetareaîn domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale.Recomandãri bibliograficeDurkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice. Bucureºti: Editura ªtiinþificã.Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluþiilor ºtiinþifice. Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã(The Structure of Scientific Revolutions. Chicago: The University of Chicago Press).Mills, Wright C. [1969] (1975). Imaginaþia sociologicã. Bucureºti: Editura Politicã.Ritzer, George. [1975] (2001). Sociology: A multiple paradigm science. În G. Ritzer. Explorations in SocialTheory. From Metatheorizing to Rationalization (pp. 58-78). Londra: Sage Publications Ltd.Stahl, Henri H. (1974). Teoria ºi practica investigaþiilor sociale (2 vol.). Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi Enci-clopedicã.Weber, Max. [1917] (2001). Sensul „neutralitãþii axiologice“ în ºtiinþele sociologice ºi economice. În M. Weber.Teorie ºi metodã în ºtiinþele culturii. Iaºi: Editura Polirom.30 Iniþiere în cercetarea sociologicãAfirmarea deschisã a valorilorCercetareextraordinarãcercetare normalãCogniþie socialãCrizã a cunoaºteriiCunoaºterecomunã (spontanã, cotidianã)ºtiinþificãDrepturile fundamentale ale omuluiEnculturaþieImaginaþie sociologicãIntuiþieMetafizicãneotradiþionalãprobabilistãNeutralitate axiologicãParadigmãProblemã puzzleRevoluþie ºtiinþificãSimþ comunSocializareTeorieValori socialecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 30
  • 129. CAPITOLUL 2Probleme metodologiceîn cercetãrile socioumane empiriceMetodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare:precizãri terminologiceÎnainte de a prezenta conþinutul ºi principiile metodologiei cercetãrilor socioumane empirice,se impun câteva precizãri terminologice: ce se înþelege prin „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“ºi „instrument de investigare“?Prin „metodã“ (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca ºi în celelalte ºtiinþe ºi înfilosofie, se înþelege modul de cercetare, sistemul de reguli ºi principii de cunoaºtere ºi de trans-formare a realitãþii obiective. Metoda reprezintã – aºa cum se precizeazã în Dicþionar de filozofie(1978) – „aspectul teoretic cel mai activ al ºtiinþei, care jaloneazã calea dobândirii de cunoºtinþenoi“. Gândirea metodicã asigurã adequatio intellectus ad intellecti (coerenþa logicã internã) ºiadequatio intellectus ad rei (concordanþa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivã).În ºtiinþele socioumane, termenul de „metodã“ se utilizeazã în accepþiuni foarte variate,asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeºte astfel de metodastatisticã, istorico-comparativã, dialecticã, experimentalã, dar ºi de metoda cazului, convorbirii,celor mai mici pãtrate etc. Nu este de mirare cã specialiºtii au remarcat faptul cã în ºtiinþelesociale ºi comportamentale noþiunea de „metodã“ este ambiguã (Grawitz, 1972, 18). Se utili-zeazã când la singular (metoda comparativã, metoda stimulilor constanþi etc.), când la plural(metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaþiilor).Din raþiuni didactice voi utiliza în continuare termenul la plural, înþelegând cã metodele dinºtiinþele socioumane pot fi clasificate dupã multiple criterii. Dupã criteriul temporal, facemdistincþie între metodele transversale, urmãrind descoperirea relaþiilor între laturile, aspectele,fenomenele ºi procesele socioumane la un moment dat (observaþia, ancheta, testele psihologiceºi sociometrice etc.), ºi metodele longitudinale, studiind evoluþia fenomenelor în timp (biografia,studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivi-tatea, gradul de intervenþie a cercetãtorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetãtorulintervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observaþie, în care ideal ar fica cercetãtorul sã nu producã nici o modificare a comportamentelor sau situaþiilor studiate. Dupãreactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic,psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socialã provo-catã etc.) ºi metode de observaþie (studiul documentelor sociale, observaþia ºi altele). Metodeleîn ºtiinþele sociale ºi comportamentale mai pot fi clasificate ºi dupã numãrul unitãþilor socialeluate în studiu. Existã metode statistice, desemnând investigarea unui numãr mare de unitãþicercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 31
  • 130. sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico-statistice),ºi metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unitãþi sau fenomene socioumane(biografia, studiul de caz, monografia sociologicã etc.). În fine, dupã locul ocupat în procesulinvestigaþiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaþiilor (înregistrarea statisticã, studiulde teren, ancheta etc.), de prelucrare a informaþiilor (metode cantitative, metode calitative), deinterpretare a datelor cercetãrii (metode comparative, interpretative etc.). ªi termenul de „tehnicã“(gr. tekne, procedeu, vicleºug), desemnând „ansamblul de prescripþii metodologice (reguli, proce-dee) pentru o acþiune eficientã atât în sfera producþiei materiale, cât ºi în sfera producþiei spirituale(tehnici de cunoaºtere, de calcul, de creaþie), precum ºi în cadrul altor acþiuni umane (tehnicide luptã, sportive)“ – a se vedea Dicþionar de filozofie (1978) –, utilizat în ºtiinþele sociale ºi com-portamentale, este ambiguu, nefãcându-se totdeauna distincþiile cuvenite între metode ºi tehnicisau între tehnici ºi procedee. Unele lucrãri apar sub titlul Metode ºi tehnici, încercându-se astfeldepãºirea dificultãþii de identificare a metodelor ºi, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolinddiscuþiile oþioase, vom spune cã tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referã la demersuloperaþional al abordãrii fenomenelor de studiu.Astfel, dacã ancheta reprezintã o metodã, chestio-narul apare ca tehnicã, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu,iar lista propriu-zisã de întrebãri (chestionarul tipãrit) ca instrument de investigare.Observãm cã aceleiaºi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (existã anchete pe bazãde chestionar, pe bazã de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnicãputând fi aplicatã în modalitãþi variate. În afara autoadministrãrii, într-o anchetã chestionarelepot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prinpoºtã sau tipãrite în ziare ºi reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare.Procedeul reprezintã, aºadar, „maniera de acþiune“, de utilizare a instrumentelor de investi-gare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaþie, fiºã de înregistrare,ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeºte cercetãtorul pentru cunoaº-terea ºtiinþificã a fenomenelor socioumane. Uneori, se utilizeazã termenul de „procedurã“ caechivalent al celui de „metodã“, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse ºiaparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de mãsurarea senzaþiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanºare a reacþiilor comporta-mentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar dacã nu existã un acord unanim în ceea cepriveºte utilizarea termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument de investigare“,se acceptã cã între metode, tehnici ºi procedee – ca sã nu mai vorbim de instrumentele deinvestigaþie, care reprezintã materializarea metodelor ºi tehnicilor – existã legãturi de supraor-donare ºi de subordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care opereazã(abstract, concret), ca ºi de raportul în care se aflã cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile,procedeele ºi chiar instrumentele de investigare se subsumeazã perspectivei teoretico-metodo-logice, astfel cã autonomia lor nu este decât relativã (Figura 2.1).Cunoscând semnificaþia termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument deinvestigare“, putem preciza acum conþinutul conceptului de „metodologie“, aºa cum este utilizatcu referire la cercetãrile socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos+ logos) desemneazã „ºtiinþa metodelor“. În sens literal, metodologia este ºtiinþa integratã ametodelor, metoda fiind demersul raþional al spiritului pentru descoperirea adevãrului saurezolvarea unei probleme (René Caude, 1964). Se poate spune cã metodologia constituie inter-faþa dintre teorie ºi metodã.32 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 32
  • 131. Instrumente de investigaþie Instrumente de investigaþieTehnici TehniciMetode MetodeM1 M2......MnT1 T2............TnMetodologia în ºtiinþele sociale ºi comportamentale are douã laturi: analiza criticã a activi-tãþii de cercetare ºi formularea unor propuneri pentru perfecþionarea acestei activitãþi. Paul F.Lazarsfeld (1959) considera cã metodologia are ºase teme principale: delimitarea obiectuluide studiu în cercetãrile empirice; analiza conceptelor; analiza metodelor ºi tehnicilor de cercetare;analiza raportului dintre metodele ºi tehnicile utilizate; stematizarea datelor obþinute în cerce-tarea empiricã; formalizarea raþionamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor ºi pro-ceselor socioumane, în cercetãrile empirice se procedeazã pornind de la teorie la abstragereaobiectului de studiu din þesãtura relaþiilor în care se aflã. Acest decupaj, în investigaþiile socio-logice, se justificã prin aceea cã nu toate elementele structurii ºi acþiunii sociale se situeazãpe acelaºi plan, cã nu toate au o contribuþie egalã la explicarea fenomenelor. Acelaºi lucru sepoate spune ºi despre investigaþiile psihologice, antropologice º.a.m.d. Cercetãtorul trebuie sãprocedeze ca „un doctor perspicace care lasã la o parte zece fapte secundare ºi reþine pentrustudiu ºi diagnostic un simptom hotãrîtor“. De asemenea, reconstituirea în plan teoretic a reali-tãþii sociale, integrarea fenomenului studiat presupune o riguroasã analizã metodologicã. Obiec-tivitatea cercetãrii empirice nu se dobândeºte prin acumularea ºi juxtapunerea datelor obþinuteîn investigaþia de teren. Adevãrul „Dacã totul este esenþial, atunci nimic nu mai este esenþial“ne obligã la analiza metodologicã a modului de delimitare a obiectului de studiu.Metodologia are în vedere ºi clarificarea înþelesului conceptelor, corectitudinea definiriilor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcinã a metodolo-giei, dar ºi cea mai actualã. Sã ne gândim la faptul cã unii termeni pe care-i folosim în modcurent circulã cu accepþiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de „ideologie“ are peste 150de accepþiuni, iar cel de „culturã“ peste 250 de înþelesuri oarecum diferite (Abraham Moles,1967). Pentru cã analizei conceptelor îi este consacrat un loc aparte în cadrul manualului nostru,nu mai insist acum asupra acestui domeniu de interes metodologic. De asemenea, doar semnalezcã metodologia se preocupã de analiza metodelor ºi tehnicilor de cercetare, de respectarea regu-lilor de alcãtuire a chestionarelor, de construcþia scalelor, a eºantioanelor etc., cu scopul elimi-nãrii distorsiunilor ºi asigurãrii reprezentivitãþii concluziilor. Analiza metodologicã vizeazãpunerea în relaþie a metodelor, tehnicilor, procedeelor ºi instrumentelor de investigaþie, adecvarealor la obiectul de studiu. René Caude (1964) aprecia cã în metodologie prima problemã estede a vedea dacã toate metodele sunt la acelaºi nivel de abstractizare sau nu. Pentru metotodolog,nu existã metode privilegiate, ci doar metode adecvate. În fiecare studiu, cercetãtorul trebuieProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 33Nivelul teoretic al cercetãriiProcedee ProcedeeNivelul empiric al cercetãriiFig. 2.1. Relaþia dintre metode, tehnici, procedee ºi instrumente de cercetareP1 P2 P3.............................PnI1 I2 I3...............................Incercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 33
  • 132. sã selecteze metodele, sã decidã asupra modului de îmbinare a lor, sã preia sau sã creezeinstrumente de investigare.Având drept criterii validitatea, reliabilitatea ºi logica, metodologiaare sarcina de a ghida deciziile referitoare la ce ºi cum studiem, unde ºi când se va realizainvestigaþia (Joel Smith, 1991).Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca ºide teoria de la care se revendicã studiul. Ea depinde, însã, ºi de accesibilitatea metodelor ºitehnicilor, de existenþa sau nu a instrumentelor de investigaþie adecvate, de resursele financiare,de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziþie pentru efectuarea studiului, de profunzimeadoritã a concluziilor. ªtiut fiind cã fiecãrei metode ºi tehnici de investigare îi sunt proprii limitespecifice, în cercetãrile empirice se impune aplicarea convergentã a cât mai multor modalitãþide investigare, care, corelate, sã conducã la aflarea adevãrului. Limitele proprii fiecãrei metodeºi tehnici pot fi depãºite prin utilizarea convergentã a cât mai multora dintre ele.Analiza metodo-logicã verificã respectarea acestui principiu ºi, mai ales, încearcã sã stabileascã articulareaoptimã a metodelor, tehnicilor ºi instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientã.În fine, verificarea modului de sistematizare ºi prelucrare a datelor din cercetãrile de teren(alcãtuirea seriilor de date, reunirea informaþiilor cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicãriitestelor ºi coeficienþilor statistici în funcþie de nivelul de mãsurare cu care s-a operat etc.), caºi încercarea de formalizare a enunþurilor (despre care vom vorbi în continuare) contureazãcâmpul de interes al studiilor metodologice.Vizând cunoaºterea în domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.), meto-dologia cercetãrilor empirice se subordoneazã metodologiei generale a ºtiinþei, în strânsã core-laþie cu metodologia preconizatã de filosofie. Astfel, în metodologia sociologicã întâlnim totatâtea orientãri câte poziþii teoretice s-au afirmat în ºtiinþa despre societate.Fãrã a contesta importanþa studiilor metodologice, unii sociologi manifestã scepticism faþãde finalitatea lor. Karl-Dieter Opp (1970) sistematizeazã obiecþiile ce se aduc cel mai frecventpreocupãrilor metodologice în cercetãrile socioumane empirice. Astfel, argumentul „celor omie de paºi“ invocat de unii sociologi atrage atenþia cercetãtorilor cã rostul lor este sã cerceteze,nu sã reflecteze asupra cercetãrii. Cine a fãcut o mie de paºi este capabil sã îl facã ºi pe al omie unulea. Aºa sã fie? Chiar în legãturã cu mersul – o activitate automatizatã – pentru a pãºifrumos ºi eficient trebuie sã conºtientizezi fiecare pas. Dacã te împiedici, cu atât mai mult îþianalizezi mersul. Fãrã analiza activitãþilor nu se obþine nici un progres. Acest lucru este cuatât mai mult adevãrat pentru activitãþile intelectuale, cum este cercetarea ºtiinþificã. Nici argu-mentul cã în ºtiinþele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile, oamenii de ºtiinþã se ocupãmai puþin decât cei din domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale de probleme metodolo-gice nu rezistã analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes sunt contraexemplestrãlucite: ºtiinþele sociale datoreazã mult reflecþiei metodologice ºi epistemologice a unorfilosofi cu o bunã specializare în ºtiinþele exacte. Al treilea argument împotriva preocupãrilormetodologice pare, la prima vedere, imposibil de respins: dacã s-ar respecta toate cerinþelemetodologice, nu ar mai exista cercetãri socioumane empirice. Într-adevãr, cercetãrile empiricese depãrteazã mai mult sau mai puþin de la prescripþiile metodologice, dar cunoaºterea acestorabateri constituie garanþia apropierii continue de standardele metodologice recunoscute de spe-cialiºtii din ºtiinþele sociale ºi comportamentale.34 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 34
  • 133. Principii metodologice în cercetãrile socioumane empiriceDesfãºurarea cu succes a cercetãrilor empirice privind comportamentele individuale ºi colec-tive, personalitatea ºi societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice,precum unitatea dintre teoretic ºi empiric, unitatea dintre înþelegere ºi explicaþie, unitatea dintrecantitativ ºi calitativ, unitatea dintre judecãþile constatative ºi cele evaluative.Principiul unitãþii dintre teoretic ºi empiric are valoare generalã în metodologia ºtiinþelor.Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atât teoria, cât ºi observaþiile de teren, atâtdeducþia, cât ºi inducþia. Ciclul procesului cercetãrii evidenþiazã etapele principale, de care vatrebui sã se þinã seama în planificarea investigaþiilor preponderent cantitative.Fig. 2.2. Principalele componente informaþionale. Controlul metodologicºi transformarea informaþiilor în procesul cercetãrii ºtiinþifice (dupã Wallace, 1971)Catherine Marshal ºi Gretchen B. Rossman (1989) propun un model al cercetãrii calitative.ªi în acest model unitatea teoretic-empiric este centralã, chiar dacã apar elemente noi. Cerce-tãtorul nu mai porneºte, ca în tradiþia pozitivistã a cercetãrilor cantitative, de la teorie, ci începecu observarea fenomenelor care îi deºteaptã curiozitatea, a fenomenelor interesante, anormale.De aici, cercetãtorul dezvoltã o cercetare sistematicã, de construire a unei teorii inovative. Pro-cesul cunoaºterii, ca o spiralã fãrã sfârºit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuanþatãºi mai bogatã a realitãþii, analiza conceptelor ºi a indicatorilor, stabileºte generalizabilitatearezultatelor ºi necesitatea schimbãrii teoriilor formale.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 35Decizia de acceptare saurespingere a ipotezelorInferenþãTestareaipotezelorTeoriiDeducþieIpotezeObservaþiiFormareaconceptelor ºipropoziþiilorEvaluareacercetãriiempiriceTeoretizareaMetode inductive Metode deductiveAplicarea teorieiConstruirea metodeiGeneralitãþiempiriceMãsurare. EstimareaparametrilorInterpretareInstrumente, scaleºi eºantioanecercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 35
  • 134. Principiul unitãþii dintre înþelegere (comprehensiune) ºi explicaþie pune în discuþie relaþiadintre subiectul ºi obiectul cunoaºterii în ºtiinþele sociale ºi comportamentale. Filosoful germanKarl Jaspers (1883–1969), autorul celebrei lucrãri Filosofia existenþei (1938), dãdea urmãtorulexemplu pentru a sublinia importanþa înþelegerii în ºtiinþele sociale: când asistãm la pedepsireaunui copil de cãtre pãrinþii lui, ne explicãm imediat ce s-a întâmplat, pentru cã noi înºine amtrecut prin astfel de experienþe. Dar cunoaºterea intuitivã a socialului nu este suficientã. Uneori,intuiþia ne conduce la rezultate eronate.Într-o anchetã sociologicã desfãºuratã în Franþa (1961) în rândul populaþiei de originepolonezã s-a constatat cã între ataºamentul faþã de tradiþiile poloneze ºi integrarea în societateafrancezã existã o corelaþie directã. Prin comprehensiune am fi fost tentaþi sã credem cã ataºa-mentul faþã de tradiþiile din þara de origine reprezintã un semn al slabei integrãri în societateade adopþie. Explicaþia este alta: succesul integrãrii imigranþilor depinde de sprijinul acordat degrupele primare (familie, prieteni, vecini etc).Ataºamentul faþã de tradiþiile societãþii de originearatã cã persoanele respective aparþin grupelor primare, care sunt capabile sã susþinã efortulde integrare al individului în societatea de primire.Chiar din cercetarea relatatã deducem cã a explica înseamnã a atribui un fapt unui principiusau o teorie unei teorii cu nivel de generalitate mai înalt (Paul Veyne, 1971). În cazul nostru,faptul este integrarea, iar principiul dependenþa individului faþã de grupul primar. RaymondBoudon (1969) conchide cã metoda comprehensivã, singurã, nu este suficientã în cercetareasociologicã, dar ea îºi are aplicabilitate în ºtiinþele socioumane, valabilitatea ei variind de lao cercetare la alta.Principiul unitãþii dintre cantitativ ºi calitativ impune utilizarea convergentã a metodelorstatistice ºi cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivã cantitative ºi calitative (de36 Iniþiere în cercetarea sociologicãModeleConcepteIpotezeOperaþionalizareStabilirea indicilor ºi instrumentelorde observare ºi de mãsurareObservare, experimentare,testare, culegerea datelorFig. 2.3. Modelul ciclului cercetãrii (dupã Marshall ºi Rossman, 1989)DescriereAnaliza datelorGeneralizareExplicaþiiPredicþiiPolitici ºi practiciTeorie(tacitã sau formatã)cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 36
  • 135. exemplu, analiza conþinutului). În cercetãrile empirice, cazurile analizate sunt ordonate în seriimai mult sau mai puþin extinse, sunt clasificate ºi tratate statistic. Pe de altã parte, seriile statisticesunt ilustrate prin cazuri dãdãtoare de seamã, relevante. În acest fel imaginea despre realitatese întregeºte. Despre acest principiu vom discuta mai pe larg în subcapitolul urmãtor.În fine, principiul unitãþii dintre judecãþile constatative ºi cele evaluative presupune anga-jarea moralã a cercetãtorului în sprijinul valorilor înalt umaniste ºi a idealurilor naþionale, socio-logia liberã de valori fiind – dupã opinia noastrã – mai degrabã un deziderat decât o realitate(vezi subcapitolul „Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile sociale“).Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativãLa sfârºitul anilor ’60, în spaþiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research, semni-ficând o formã de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigmã sau un stil de cercetare înºtiinþele socioumane. În prezent, cercetarea calitativã nu numai cã a dobândit notorietate, fãcândnecesar un dicþionar al metodelor calitative (Alex Mucchielli, 1996/2002), dar a început sã fiecontrapusã rigid cercetãrii cantitative, în loc de a privi cele douã modalitãþi de abordare a socio-umanului în unitatea ºi complementaritatea lor. Dar ce se înþelege prin cercetare calitativã? ªiprin ce se deosebeºte aceasta de cercetarea cantitativã?Definirea cercetãrii calitative. Ca orice paradigmã în curs de afirmare, ºi cercetareacalitativã, în confruntarea cu paradigma predominantã (cercetarea cantitativã), nu se prezintãdeplin cristalizatã, cu un sistem de concepte coerent ºi cu un numãr însemnat de cercetãriexemplare. De aici ºi dificultatea de a da un singur înþeles termenului de „cercetare calitativã“.Datã fiind aceastã situaþie, vom începe prin a compara mai multe definiþii propuse în lucrãride referinþã, pentru ca în cele din urma sã relevãm prin ce se diferenþiazã ºi prin ce completeazãnoua paradigmã procesul unitar de cunoaºtere a vieþii sociale.Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln, sub coordonarea cãrora, în 1994, a apãrut primultratat din domeniu, considerau cã „Cercetarea calitativã este concentrarea mai multor metode,implicând o abordare interpretativã, naturalistã a subiectului studiat.Aceasta înseamnã o studierea lucrurilor în mediul lor natural, încercând sã se înþeleagã sau sã se interpreteze fenomeneleîn termenii semnificaþiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativã implicã folosireaºi colectarea unei varietãþi de materiale empirice – studii de caz, experienþã personalã ºi intro-spectivã, povestirea vieþii, interviul, observaþia, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperãinteracþiunea [subiect–obiect, n.n.], astfel încât sã se descrie momente obiºnuite ºi deosebitedin viaþa indivizilor, precum ºi semnificaþiile lor pentru [aceºtia – n.n.]“ (N. Denzin ºi Y.S.Lincoln, 1994, 2). În concepþia autorilor anterior citaþi, abordarea interpretativã ºi naturalistã,pe de o parte, ºi utilizarea unor surse de informare ºi naraþiuni multiple, pe de altã parte, con-stituie notele distinctive ale cercetãrii calitative. În ce constã însã abordarea interpretativã? Pentrua rãspunde la aceastã întrebare, va trebui sã ne întoarcem în timp la Immanuel Kant (1724–1804)ºi la orientarea filosoficã neokantianã, care s-a afirmat la jumãtatea secolului al XIX-lea, maiîntâi în Germania ºi apoi în mai multe þãri europene, culminând in primele decenii ale secoluluial XX-lea cu proiectul teoriei cunoaºterii, ca disciplinã autonomã, ºi al antropologiei filosofice.Sã ne amintim de „revoluþia copernicianã“ înfãptuitã de Immanuel Kant în Kritik der reinerProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 37cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 37
  • 136. Vernunft (Critica raþiunii pure), apãrutã în douã ediþii (1781 ºi 1787): percepem realul nu aºacum este el, ci aºa cum mintea noastrã îl poate percepe, în forme a priori ale intelectului (noþiu-nile de spaþiu, timp, cauzalitate, cantitate etc.). „Întrucât raþiunea îºi impune formele intuiþiilorsensibile (ºi genereazã idei transcendentale totodatã), kantianismul se dovedeºte a fi o criticãradicalã a obiectivitãþii cunoaºterii“ (M. Lallement, 1993/1997, 204). Filosofia, în concepþiakantianã, are ca scop înþelegerea subiectului inteligent, nu a lucrului însuºi. Pornind de aici,neokantienii au considerat cã misiunea ºtiinþelor spiritului este de a înþelege sensul acþiuniiumane, aºa cum este el conceput în mod subiectiv. În acest spirit,WilhelmWindelband (1848–1915),în lucrarea Geschichte und Naturwissenschaft (1894), introduce distincþia între ºtiinþele nomote-tice, care au ca scop stabilirea legilor de desfãºurare a fenomenelor (cum sunt ºtiinþele naturii,de exemplu), ºi ºtiinþele ideografice, care se ocupã de fenomenele individuale, de descrierea pro-prietãþilor lor (de exemplu, istoria). Unul dintre continuatorii gândirii lui Wilhelm Windelband,l-am numit pe Heinrich Rikert, cãutând specificul ºtiinþelor istorice, considera cã sunt menitesã redea individualul ºi legãtura faptelor individuale cu valorile, în timp ce ºtiinþele naturiiopereazã cu concepte generale (ºtiinþa culturii ºi ºtiinþa naturii, 1899).Filosoful german Wilhelm Dilthey (1833–1911) a cerut sã se facã o distincþie gradualã întreºtiinþele naturii, bazate pe explicarea fenomenelor prin legi, ºi ºtiinþele spiritului, bazate pe înþe-legerea, comprehensiunea ºi intuirea sensului fenomenelor studiate, prin identificarea subiec-tului cunoscãtor cu propria experienþa spiritualã (Einleitung in die Geisteswissenschaften, 1883).Dat fiind faptul cã în ºtiinþele spiritului, spre deosebire de ºtiinþele naturii, avem de-a face cufiinþe conºtiente, care reacþioneazã la stimulii din lumea înconjurãtoare în funcþie de reprezen-tãrile lor, de credinþele ºi valorile lor, demersul specific al cunoaºterii este comprehensiv, dereconstruire a sensului pe care indivizii îl atribuie comportamentelor lor. În acest sens, WilhelmDilthey spunea: „Explicãm lucrurile, dar pe oameni îi înþelegem“. În concepþia sa, ºtiinþelespiritului (istoria, economia politicã, ºtiinþele statului ºi dreptului, ºtiinþa religiei, studiul literaturiiºi poeziei, al artei decorative ºi muzicii, al concepþiilor filosofice despre lume ºi al sistemelor,psihologia) au în comun faptul cã se raporteazã la genul uman ºi cã toate „descriu ºi povestesc,judecã ºi formeazã concepte ºi teorii cu privire la acest fapt“.Max Weber a preluat din gândirea neokantienilor distincþia dintre explicaþie si înþelegere,precum ºi diferenþa gradualã dintre ºtiinþele spiritului ºi ºtiinþele naturii, considerând metodacomprehensivã (Verstehen) ºi „raportarea la valori“ ca fiind demersul specific al cunoaºteriisociologice (Aufsätze zur Wissenschaftslehre, 1922). „Fiecare ºtiinþã care se ocupã cu relaþiilespirituale sau sociale este o ºtiinþã a comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel debine orice act reflexiv de gândire ºi orice habitus psihic). O asemenea ºtiinþã cautã sã «înþeleagã»comportamentul ºi, prin aceastã mijlocire, sã «interpreteze explicativ» dezvoltarea sa“ (Weber,1917/2001, 173). Explicaþia comprehensivã – dupã Max Weber (1917/2001, 173) – constã, pede o parte, în „deprinderea de a gândi într-un anume mod ºi nu în altul“ ºi, pe de altã parte,„în capacitatea de a înþelege prin empatie o idee care se aratã a fi strãinã propriilor noastredeprinderi ºi care, raportatã la acestea, pare normativ falsã“.Sociologia comprehensivã (verstehende Soziologie) a lui Max Weber va fi baza dezvoltã-rilor ulterioare: interacþionismul simbolic, sociologia fenomenologicã, etnometodologia. În toateaceste curente de gândire se pune accentul pe caracterul „subiectiv ireductibil al faptelor sociale,ceea ce implicã necesitatea concentrãrii analizelor asupra semnificaþiilor investite ºi vehiculatede actorii sociali în interacþiunile ºi situaþiile lor sociale“ (L. Vlãsceanu, 1993, 355).38 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 38
  • 137. Dupã clarificarea specificului abordãrii interpretative, pentru a înþelege mai bine definiþiadatã de Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln cercetãrii calitative, sã vedem în ce constãabordarea naturalistã a fenomenelor ºi proceselor sociale. Petru Iluþ considerã cã atributul denaturalistic (sau naturalist) înseamnã mai multe lucruri distincte: „studierea oamenilor în aºezã-minte ºi condiþii sociale cotidiene, obiºnuite (naturale) ºi cu metode nonexperimentale; un com-portament general al cercetãtorului marcat de naturaleþe, de firesc în relaþiile cu subiecþii ºicomunitãþile vizate (neafiºarea superioritãþii, minimizarea efectelor de strãin etc.); asumpþiacã cercetãtorul trebuie sã ia în considerare atitudinea naturalã a oamenilor obiºnuiþi faþã delume“ (P. Iluþ, 1997, 51). Putem spune, împreunã cu Michael Quinn Patton (1980), cã designulcercetãrii calitative este naturalistic prin aceea cã cercetãtorul nu manipuleazã variabilele,cãutând sã înþeleagã „fenomenele apãrute în mod natural, în situaþii naturale“, nu în situaþiiexperimentale. Abordarea naturalistã este opusã cercetãrii experimentale, în care cercetãtorulcontroleazã variabilele experimentale într-o situaþie adesea artificialã. În pus, abordarea natura-listã impune cercetãtorului o atitudine de „respect“ sau o „apreciere pozitivã“ a lumii sociale,contrastând cu orientarea pozitivã a cercetãrilor sociale, care face din neutralitatea observaþiilorun criteriu de bazã al cunoaºterii obiective (Martyn Hammersley ºi Paul Atkinson, 1983).ªi alþi autori au propus definiþii ale cercetãrii calitative care întregesc viziunea despre aceastãparadigmã.Astfel, John W. Creswell (1998) considerã cã „Cercetarea calitativã este un demersde înþelegere bazat pe tradiþii metodologice distincte, care exploreazã o problemã socialã sauumanã. Cercetãtorul construieºte o imagine holistã ºi complexã, analizeazã cuvinte, descriedetaliat punctele de vedere ale subiecþilor ºi îºi conduce studiul sãu în mediul natural“.Autorulcitat anterior relevã în definiþia propusã finalitatea cercetãrilor calitative: construirea unei imaginiholiste (gr. holos, întreg), complexe, pornind de la o multitudine de naraþiuni despre dimensiunileproblemelor studiate. În legãturã cu aceastã definiþie, nu ni se pare de prisos precizarea cã holismul,ca modalitate de interpretare, presupune luarea în considerare a fiecãrui fenomen ca totalitate,pãrþile componente pierzându-ºi individualitatea, integrându-se într-un sistem. Pe de altã parte,trebuie precizat cã, în perspectiva cercetãrii calitative, se face distincþie între descriere, care im-plicã o gândire categorialã ºi clasificatorie, o scriere dupã un model teoretic prestabilit ºinaraþiune, care presupune „dinamism, timp, miºcare, dezvoltare a unei intrigi în care evolueazãpersonajele“ (Laplatine, 1996/2000, 63). Naraþiunea este mai apropiatã de acþiune, nu de contem-plare, de imaginaþia vie, nu de activitatea didacticã ºi de cercetare ºtiinþificã a savanþilor austeri.Fãrã îndoialã, ar merita sã aducem în discuþie ºi alte definiþii ale cercetãrii calitative datoratealtor specialiºti; dar ele se particularizeazã prin accente, nu prin note definitorii. Menþionãmtotuºi definiþia propusã de Pierre Paillé în Dicþionarul metodelor calitative coordonat de AlexMucchielli (1996/2002). Conform acestuia, expresia cercetare calitativã designeazã acele cer-cetãri empirice din ºtiinþele sociale ºi umane care corespund unui numãr de cinci caracteristici:1) cercetarea este realizatã în mare parte într-o viziune comprehensivã;2) abordeazã obiectul de studiu într-o manierã deschisã ºi larg cuprinzãtoare;3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adicã prin intermediul metodelorcare nu implicã nici o cuantificare;4) analizeazã datele calitativ sau, altfel supus, cuvintele sunt analizate direct prin utilizareaaltor cuvinte, fãrã a trece printr-o operaþie de numãrare;5) conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstraþie.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 39cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 39
  • 138. Când se discutã despre specificul cercetãrii calitative, de cele mai multe ori se procedeazãla compararea ei cu cercetarea cantitativã. La fel vom proceda ºi noi. Cercetarea cantitativã avieþii sociale este subsumatã pozitivismului ºi preia modelul cunoaºterii din ºtiinþele naturii.Pãrintele pozitivismului,Auguste Comte, în Cours de philosophie positive (1830-1842), pledapentru cunoaºterea pozitivã (exactã) a faptelor sociale, apelându-se la metodele consacrate înºtiinþele naturii. Filosofia pozitivistã, scriaAuguste Comte în lucrarea mai sus citatã, se caracte-rizeazã „prin subordonarea necesarã ºi permanentã a imaginaþiei faþã de observaþie, care consti-tuie spiritul ºtiinþific propriu-zis, în opoziþie cu spiritul teologic sau metafizic. O astfel defilosofie oferã, fãrã îndoialã, imaginaþiei umane cel mai larg ºi cel mai fertil câmp de afirmare“.În Discours sur l’esprit positif (1844), creatorul neologismului „sociologie“ susþinea cã „adevã-ratul spirit pozitiv constã, în primul rând, în a vedea pentru a prevedea, în a studia ceea ce este,de unde sã se deducã ceea ce va fi, conform dogmei generale a invariabilitãþii legilor naturale“(apud Lallement, 1993/1997, 56). Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir (a ºti pentru aprevedea ºi a prevedea pentru a putea) – iatã esenþa filosofiei pozitiviste. Din punctul de vedereal cunoaºterii, pozitivismul promoveazã monismul metodologic, unitatea metodelor în cercetareatuturor fenomenelor, face din mãsurare un ideal al ºtiinþelor ºi urmãreºte explicarea prin cauze,cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor generale. Termenul de „pozitivism“ esteasociat viziunii despre sociologie ca „proiect ºtiinþific progresiv, cumulativ ºi explicativ“.Dupã Howard S. Becker (1993), cercetarea calitativã diferã de cea cantitativã prin cincicaracteristici:1) Raportarea la pozitivism. Atât perspectiva calitativã, cât ºi cea cantitativã s-au formatîn cadrul tradiþiei pozitiviste ºi neopozitiviste. Aºa cum se ºtie, în orientarea pzitivistã cunoaº-terea sociologicã se realizeazã ca ºi cunoaºterea naturii, în mod obiectiv. Postpozitiviºtii suntde pãrere cã realitatea socialã nu poate fi decât aproximatã, nicidecum deplin cunoscutã. Utili-zându-se metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoaºterea integralã a aceasteirealitãþi. Cercetarea calitativã, apãrutã în cadrul tradiþiei pozitiviste, tinde sã modifice canoaneleºtiinþei pozitive, chiar dacã utilizeazã metode ºi date cantitative.2) Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities) postmoderne. Cercetãtorii calitativiºti suntataºaþi poststructuralismului ºi postmodernismului. Ei resping criteriile ºtiinþificitãþii pozitivisteºi cautã criterii alternative pentru evaluarea activitãþii lor de cercetare (verosimilitatea, emoþio-nalitatea, responsabilitatea personalã, credibilitatea, praxisul politic, textele „mai multor voci“ºi dialogurile cu subiecþii). Unii cercetãtori, mai toleranþi, acceptã cã metodele pozitiviste conducºi ele la cunoaºterea societãþii, dar cã aceste metode nu sunt singurele posibile ºi nici mai bunesau mai rele decât altele. În replicã, cercetãtorii cantitativiºti pretind cã metodele lor sunt singu-rele metode ºtiinþifice ºi considerã postmodernismul ca un atac împotriva raþiunii ºi adevãrului.3) Surprinderea punctului de vedere al individului. Ambele orientãri vizeazã punctul devedere al individului. Totuºi, prin intermediul interviurilor adâncite ºi al observaþiilor parti-cipative, cercetãrile calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetãtoriiataºaþi principiilor pozitiviste acuzã cercetãrile calitative de subiectivism, impresionism ºi denereliabilitate.4) Investigarea constrângerilor vieþii cotidiene. Cercetarea calitativã urmãreºte în mai maremãsurã decât cea cantitativã cunoaºterea acestor constrângeri, fãcând apel la viziunea emicã,ideograficã ºi la studiul de caz. Cercetarea cantitativã studiazã adesea viaþa socialã indirect, nomo-tetic sau etic, bazându-ºi concluziile pe calcule statistice ºi probabiliste, pe un numãr mare decazuri ºi pe eºantionare.40 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 40
  • 139. 5) Asigurarea descrierilor ample constituie, dupã Howard S. Becker (1993), cel de-al cincileacriteriu de demarcaþie a cercetãrilor calitative faþã de cele cantitative. Într-adevãr, cercetãrilecalitative se disting prin bogãþia descrierilor, utilizând texte etnografice, naraþiuni istorice, mãr-turisiri, fotografii, istorii ale vieþii, ficþiuni materiale biografice ºi autobiografice etc. Spre deo-sebire de acestea, în cercetãrile orientate cantitativ abundã modelele matematice, tabelele statistice,graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil impersonal.Am prezentat citeriile propuse de Howard S. Becker pentru diferenþierea cercetãrilorcalitative de cele cantitative, urmând îndeaproape textul din Handbook of qualitative researchde Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln (1994, 4-6), considerându-l fundamental. În litera-tura de specialitate existã însã numeroase analize comparative ale celor douã paradigme, ajun-gându-se la construirea unor tabele cu valoare mnemotehnicã. Astfel, W. Lawrence Neuman(1991), sintetizând analizele comparative realizate de John W. Cresswell (1994), Norman K.Denzin ºi Yvonna S. Lincoln (1994), Egon Guba ºi Yvonna S. Lincoln (1994), gãseºte opt criteriide diferenþiere a stilului cantitativ faþã de stilul de cercetare calitativ (Tabelul 2.1).Tabelul 2.1. Stilul cantitativ versus stilul calitativ (dupã W. Lawrence Neuman, 1991)John W. Cresswell (1998) ia în discuþie cinci tradiþii ale cercetãrii calitative: biografia, studiilefenomenologice, teoria întemeiatã, etnografia ºi studiul cazului. Logica expunerii mã obigã sãprezint în acest capitol doar aspectele metodologice ale studiilor realizate în perspectiva teorieiîntemeiate, a etnografiei ºi a fenomenologiei, despre biografie ºi studiul cazului discutând înalte capitole ale lucrãrii.Teoria întemeiatã (grounded theory), în cadrul abordãrii calitative, este o metodologiegeneralã. Teoria rezultã chiar în timpul desfãºurãrii cercetãrii, ca urmare a analizei sistematicea datelor, în special a analizelor comparative. Termenul ca atare a fost creat de Barney G. Glaserºi Anselm L. Strauss (1967), iar bazele tehnicilor ºi procedurilor pentru dezvoltarea teorieiîntemeiate au fost expuse cuprinzãtor de Anselm Strauss ºi Juliet Corbin (1990). Groundedtheory sau teoria întemeiatã (conform echivalenþei propusã de Petru Iluþ) „este derivatã dindate sistematic adunate ºi analizate în procesul cercetãrii. […] Colectarea datelor, analizele ºieventuala teorie sunt în strânsã relaþie. […] Teoria este emergentã din date“ (A. Strauss ºi J.Corbin, 1990). Autorii anterior citaþi apreciazã cã ceea ce denumesc teorie întemeiatã s-aProbleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 41Stilul cantitativ Stilul calitativMãsurarea obiectivã a faptelor Construirea realitãþii sociale, semnificaþie culturalãCentrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuriReliabilitatea este hotãrâtoare Autenticitatea este hotãrâtoareLiber de valori Valorile sunt prezente ºi expliciteIndependenþã de context Constrângeri situaþionaleMulte cazuri, subiecþi Puþine cazuri, subiecþiAnalize statistice Analize tematiceCercetãtorul este detaºat Cercetãtorul este implicatcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 41
  • 140. dezvoltat prin contribuþiile multor cercetãtori de orientãri filosofice diferite (R.E. Park, W.I.Thomas, J. Dewey, G.H. Mead, E.C. Hughes, H. G. Blumer), dar care au în comun faptul cã susþin:a) necesitatea cercetãrilor de teren pentru a cunoaºte ce se întâmplã în mod real;b) relevanþa teoriei întemeiate pe date, ca disciplinã ºtiinþificã ºi ca bazã pentru acþiuneasocialã;c) complexitatea ºi variabilitatea fenomenelor ºi acþiunii umane;d) credinþa cã persoanele sunt actori care au un rol activ în gãsirea rãspunsurilor la situaþiileproblematice;e) realizarea actelor persoanelor au o bazã raþionalã;f) înþelegerea acestor raþionalitãþi este definitã ºi redefinitã prin interacþiuni;g) sensibilitatea faþã de natura evenimentelor evolutive ºi explicabile;h) conºtiinþa relaþiilor dintre condiþii (structuri), acþiuni (procese) ºi consecinþe.Aºa cum arãta Michael Quinn Patton (1990), cercetãrile realizate în cadrul teoriei întemeiatepresupun o gândire criticã ºi creativã, deopotrivã ºtiinþã ºi artã a analizelor. Pentru promovareagândirii creative în cercetãrtile calitative, Michael Quinn Patton este de pãrere cã cercetãtorultrebuie:a) sã fie deschis unor posibilitãþi multiple;b) sã genereze o listã de opþiuni;c) sã exploreze diferite posibilitãþi înainte de a alege una dintre ele;d) sã utilizeze diferite cãi de expresie, precum arta, muzica ºi metaforele;e) sã facã apel la forma nonliniarã de gândire, sã revinã ºi sã înconjoare subiectul cercetãriipentru a obþine o perspectivã nouã;f) sã se distanþeze de modul de gândire ºi acþiune obiºnuite;g) sã aibã încredere în procese, nu în obstacole;h) sã nu utilizeze euristici (scurtcircuitãri ale gândirii), ci mai degrabã sã depunã energieºi efort în activitatea sa de cercetare.Creativitatea cercetãtorului poate se manifeste în diferite moduri: în denumirea corectã acategoriilor, în urmãrirea unor probleme stimulative, în comparaþiile pe care le face ºi în extra-gerea din masa de date neorganizate a unor scheme inovative, integrate ºi realiste. Cercetãtorulcare se ghideazã dupã principiile teoriei întemeiate terebuie sã dea dovadã de abilitãþi multiple:1) sã analizeze, revenind mereu, situaþiile;2) sã recunoascã tendinþa prin bias-uri;3) sã gândeascã abstract;4) sã fie flexibil ºi deschis la criticile ce îl pot ajuta;5) sã fie sensibil la cuvintele ºi la acþiunile responsenþilor;6) sã fie absorbit ºi devotat cercetãrilor sale.Dintre multiplele cerinþe formulate faþã de cercetarea calitativã, implicit faþã de modelulteoriei întemeiate, flexibilitatea ºi gândirea nonliniarã apar – dupã opinia noastrã – cu deosebireimportante. Cercetarea calitativã, în ansamblul ei, a apãrut ca o revoltã „împotriva utilizãrii stan-dardizate, macanice, inflexibile a diverselor metode, procedee ºi instrumente“ (P. Iluþ, 1997, 8).Afi flexibil în abordarea fenomenelor sociale înseamnã a proceda ca un bricoler (fr. bricoleur,42 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 42
  • 141. „persoanã care se ocupã cu lucrãri de întreþinere ºi reparaþii, care practicã mai multe meserii“).Dacã, în sens comun, un bricoler – „meºter la toate“ – este un diletant, o persoanã „care se des-curcã“, în metodologia cercetãrilor calitative termenul de „bricoler desemneazã un profesionistfoarte bine format, capabil sã efectueze activitãþi de cercetare diverse, trecând de la intervievarela observaþie, la interpretarea documentelor personale ºi istorice, la autoreflecþie intensivã ºiintrospecþie“ (A. Strauss ºi J. Corbin, 1990). Cercetãtorul-bricoler nu porneºte în studiul vieþiisociale cu o teorie preformulatã ºi cu metode prestabilite. În funcþie de problemele ce apar, decontext ºi de ceea ce este disponibil, el adaugã sau renunþã la unele metode, tehnici sau instru-mente de investigare, bricolajul fiind „o construcþie emergentã“, ce rezultã ca într-un puzzle(joc de asamblare) din datele obþinute cu ajutorul unui numãr mare de metode ºi tehnici. Unastfel de cercetãtor acceptã cã investigaþia sociologicã reprezintã un proces interactiv în carebiografia sa, apartenenþa la genul biologic (masculin/feminin), la o anumitã clasã socialã, rasã,etnie, naþionalitate sau confesiune religioasã îºi fac resimþite prezenþa. El este conºtient cã ºtiinþaînseamnã putere ºi cã prin cercetarea sa oferã o descriere a lumii, printre multe altele, cu impli-caþii politice. Pentru cercetãtorul-bricoler ºiinþa nu poate fi liberã de valori. Flexibilitatea încercetãrile calitative rezultã ºi din faptul cã cercetãtorul nu privilegiazã ºi nu refuzã ab initionici un set de metode sau de date. El utilizeazã – aºa cum remarcau C. Nelson, P.A. Treicherºi L. Grossberg (1992) – abordãri, metode ºi tehnici ale etnometodologiei, hermeneuticii, feminis-mului, psihanalizei, studiilor culturale, ancheta sociologicã, observaþia participativã ºi altele.Rezultã, aºadar, cã cercetãtorul-bricoler acoperã un câmp interdisciplinar, transdisciplinar ºi,uneori, contradisciplinar ºi cã acceptã nu una, ci, dupã caz, mai multe paradigme convergentesau chiar concurente. Din aceastã cauzã, cercetarea calitativã înseamnã concomitent mai multelucruri, fapt ce o face dificil de definit chiar pentru metodologii care au consacrat-o. Gândireanonliniarã în abordarea calitativã a vieþii sociale este ºi ea definitorie pentru teoria întemeiatã.Cercetarea cantitativã este vãzutã de calitativiºti ca un proces liniar, în care cercetãtorul, înaintede a începe cercetarea de teren, îºi construieºte un model al fenomenului ce urmazã a fi investigat,formuleazã un set de ipoteze ºi operaþionalizeazã atent conceptele. În felul acesta – apreciazãUwe Flick (1988) – „Teoriile ºi metodele au prioritate faþã de obiectul cercetãrii. În contrastcu aceasta, teoria întemeiatã dã preferinþã datelor ºi terenului de studiu“. Uwe Flick oferã ºio reprezentare graficã sugestivã a modelelor liniar ºi circular de cercetare sociologicã, primulspecific cercetãrii cantitative, cel de-al doilea propriu teoriei întemeiate.Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 43Fig. 2.4. Modelele cercetãrii ºtiinþifice (dupã Flick, 1998)Modelul liniar al cercetãrii ºtiinþificeValidareModelul circular al cercetãrii ºtiinþificeInterpretareColectarea datelorEºantionareOperaþionalizareIpotezãTeorieTeorieComparareComparareComparareEºantion EºantionColectareaInterpretarea datelorCazColectareaInterpretarea datelorCazPrezumþiiColectareaInterpretarea datelorCazcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 43
  • 142. Aºa cum s-a arãtat, teoria întemeiatã are multe similaritãþi cu celelalte modalitãþi de cercetarecalitativã. Sursa datelor este aceeaºi: interviuri ºi observaþii de teren, ca ºi documente de totfelul (însemnãri zilnice, scrisori, autobiografii, povestiri istorice, ziare ºi alte materiale din massmedia). Ca ºi în alte cercetãri calitative, teoria întemeiatã utilizeazã ºi date cantitative sau com-binã datele cantitative cu cele calitative. Ea implicã o activitate interpretativã ºi responsabilitateîn legãturã cu aceasta. Faþã de alte modalitãþi ale cercetãrii calitative, toria întemeiatã se diferen-þiazã prin accentul pus pe dezvoltarea teoriei, ca scop. Generarea teoriei ºi efectuarea cercetãriisunt considerate douã laturi ale aceluiaºi proces, nu douã momente separate ale procesului decercetare. Prin densitate conceptualã ºi prin relaþiile dintre concepte se poate ajunge la teoretizãricu diferite niveluri de generalitate. Barney G. Glaser ºi Anselm L. Strauss (1968) opineazã cã,faþã de prezentarea propoziþionalã de tipul „dacã…, atunci…“, densitatea conceptualã este pre-ferabilã. Cercetarea de tip teorie întemeiatã urmãreºte descoperirea modelelor de acþiune alediferitelor unitãþi sociale. Ea se concentreazã pe procese, ca schimbãri în modelele de acþiune.Dupã trei decenii de la inventarea, împreunã cu Anselm L. Strauss (1916–1996), a terme-nului de grounded theory, Barney G. Glaser (1999, 836) precizeazã cã „Teoria întemeiatã se referãla o metodologie specificã despre modul în care, pornind de la date colectate sistematic, seproduce o teorie conceptualã multivariatã“. Dar nu orice cercetare sociologicã bazatã pe dateleculese pe teren este o cercetare realizatã în spiritul teoriei întemeiate. Pentru a fi caracterizatãastfel, trebuie sã urmeze „metodologia specificã“. Ca metodologie generalã, teoria întemeiatã –afirmã Barney G. Glaser (1999) – nu este nici mai valoroasã, nici mai puþin valoroasã decât altemetode. Ea poate fi utilizatã în „mod ortodox“, fãcându-se apel doar la metode calitative, comple-mentar cu paradigma cantitativistã sau în combinaþie cu metodele cantitative (mix methods).Mi se pare importantã precizarea fãcutã de autorul anterior citat: se ataºeazã de teoria înteme-iatã un anume tip de cercetãtori, cei care au capacitatea de a conceptualiza datele, care tolereazãanumite confuzii ºi care tolereazã imprecizia în inferenþe (ability to tolerate confusion’s attendantregression). Cercetãtorii care supraevalueazã controlul asupra datelor ºi demersului de investi-gare nu sunt atraºi de teoria întemeiatã. Aºa cum aprecia Barney G. Glaser, ei nu sunt nici maibuni, nici mai rãi decât primii.Studiile etnografice se înscriu ºi ele în tradiþia cercetãrilor calitative. Etnografia (gr. etnos,popor; graphein, a descrie), ca ºtiinþã a vieþii ºi civilizaþiei unei comunitãþi etnice, apare în seco-lele XVIII – XIX, sub influenþa filosofiei germane a timpului, dar preocupãrile de cunoaºterea caracterului popoarelor se regãsesc încã în antichitatea greacã (Ion Chelcea, 1943). În formãmodernã, etnografia s-a ocupat iniþial cu studiul descriptiv al popoarelor zise „primitive“ sau„aliterate“, cãutând sã punã în evidenþã caracteristicile lor, diferite faþã de popoarele aºa-zis„evoluate“ sau „dezvoltate“. La sfârºitul secolului al XIX-lea, etnografii au început sã studiezepropria lor societate. Paul Atkinson ºi Martyn Hammersley (1994, 248) apreciazã cã faptulcel mai distinctiv pentru etnografie îl constituie recunoaºterea necesitãþii de a studia propriasocietate vesticã, nu numai popoarele din trecut ºi pe cele nonvestice. Doar astfel poate fi înþe-leasã cultura în întregul ei. Dincolo de controversele privind statutul etnografiei (ºtiinþã saunu, etapã în devenirea etnografie-etnologie-antropologie), se acceptã cã în prezent etnografiase referã în mod obiºnuit la formele cercetãrii sociale, care au urmãtoarele caracteristici:1) un puternic accent pe explorarea naturii fenomenelor sociale particulare, decât sã se cen-treze pe testarea ipotezelor despre ele;44 Iniþiere în cercetarea sociologicãcercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 44
  • 143. 2) tendinþa de a utiliza, în primul rând, date „nestructurate“, adicã date care nu au fost codifi-cate într-un set închis de categorii analitice în etapa colectãrii lor;3) investigarea în detaliu a unui numãr mic de cazuri, chiar a unui singur caz;4) analiza datelor care implicã interpretarea explicitã a semnificaþiilor ºi funcþiilor acþiunilorumane, rezultatul luând forma descrierilor ºi explicaþiilor verbale, cu analize statistice ºi cuantifi-cãri care joacã cel mult un rol subordonat (Atkinson ºi Hammersley, 1994).Descrierea ºi prezenþa cercetãtorului pe teren reprezintã specificul studiilor etnografice. Ceînseamnã „a descrie“ ºi ce semnificã noþiunea de „teren“ în etnografie sunt probleme ce meritãdiscutate. Ne vom folosi, în principal, de lucrarea Descrierea etnograficã a lui François Laplantine(1996/2000). Descrierea etnograficã înseamnã „scrierea culturilor“, „a scrie ceea ce vedem“,„transformarea privirii în limbaj“. Aceastã „scriere a vizibilului nu pune în joc numai atenþiacercetãtorului […], ci ºi o grijã pentru limbaj, întrucât trebuie sã facem astfel încât alþii sã vadã,ajutîndu-ne de cuvinte care nu pot fi interschimbabile, mai ales atunci când ne fixãm drept obiectivsã prezentãm cât se poate de minuþios specificul situaþiilor, de fiecare datã inedite, cu care suntemconfruntaþi“ (F. Laplantine, 1996/2000, 36). De reþinut este ºi faptul cã „descrierea etnograficãnu este niciodatã un simplu exerciþiu de transcriere sau de „decodare“, ci o activitate de construcþieºi traducere în cursul cãreia cercetãtorul mai mult produce decât reproduce“ (op. cit., 68).Noþiunea de „teren“, care are în etnografie, ca ºi în sociologie, „un aer solemn“ ºi constituie unadevãrat „rit de trecere“ întru devenirea cercetãtorului, nu semnificã numai „a fi acolo“ undeîºi duc existenþa colectivitãþile umane descrise, ci, înainte de orice, „o interacþiune între cercetãtorºi aceia pe care el îi studiazã. Tocmai aceastã înt&#x