COLECłIA TOTEMM?~■V«iTipărirea aaipei cărŃi a^erieficiat de sf|ijtn financiar din parM^Ministembii France#^MilturiiH-Z£N£ ...
am deŃine astfel un element de analiză interesant, fiindcă este independent, cel puŃin parŃial, al unorvariabile culturale...
„sacrificabilă", o violenŃă care riscă să-i lovească pe propriii săi membri, cei pe care ea intenŃioneazăsă-i protejeze cu...
istoria ciclopului din Odiseea, în special în ce priveşte viclenia miraculoasă care-i permite eroului săscape în cele din ...
Pentru a confirma vanitatea religiosului, sînt descrise întotdeauna riturile cele mai excentrice, sacrificiiprin care sînt...
efectele cele mai dezastruoase. Sacrificiul încearcă să stăpînească şi să canalizeze în direcŃia „bună"deplasările şi subs...
adolescenŃii necăsătoriŃi, handicapaŃii, deşeurile societăŃii, cum e pharmakos-ul grec. In fine, în anumitesocietăŃi exist...
în afara realului, gîndirea modernă continuă să îi ignore violenta.* *Sacrificiul are ca funcŃie să domolească violenŃele ...
răzbunarea publică, dar există o diferenŃă enormă pe plan social : răzbunarea nu mai este răzbunată ;procesul este încheia...
germenii violenŃei. El îi ajută pe oameni să Ńină în Mu răzbunarea.în societăŃile sacrificiale nu există situaŃie critică ...
instituŃiilor care ne determină cu atît mai mult cu cît rolul lor este mai uitat. Această frînă întotdeaunaprezentă ne per...
subiect. Ne imaginăm întotdeauna că diferenŃa decisivă între primitiv şi civilizat constă într-o anumeneputinŃă a primitiv...
interminabilă este cea care, aşa cum ni s-a spus, ameninŃă să recadă asupra oamenilor după ucidereaoricărei divinităŃi. O ...
măsură, aruncîndu-se exact în ceea ce-ar trebui să prevină.Nu ne putem dispensa de violenŃă pentru a pune capăt violenŃei....
multe cazuri, este vorba de un adevăr evident, neîndoielnic.Doi oameni ajung să se bată; va curge poate sînge; aceşti doi ...
violenŃei sub toate formele sale, considerate în mod uniform, la rîndul lor, ca fiind contagioase, sesprijină pe un ansamb...
asemănări apar de îndată ce le repartizăm în jurul violenŃei esenŃiale care furnizează .materia principalăşi fundamentul u...
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Girard rene   violenta si sacrul
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Girard rene violenta si sacrul

264

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
264
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
10
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Girard rene violenta si sacrul"

  1. 1. COLECłIA TOTEMM?~■V«iTipărirea aaipei cărŃi a^erieficiat de sf|ijtn financiar din parM^Ministembii France#^MilturiiH-Z£N£ flg/KDTRADUCERE DE MONA ANTOHINEMIM1995Coperta colecŃiei: DAN ALEXANDRU IONESCU IlustraŃia: FLORIN M1HA1© Editions Bernard Grasset, 1972RENE G1RARD LA VIOLENCE ET LE SACREToate drepturile asupTa acestei versiuniaparŃin S.C. NEMIRA S.R.L. Reproducereaintegrală sau parŃială a textului este interzisăşi va fi pedepsită conform legii.Difuzare: Editura NEMIRA, str. Crinului nr. 19, sector 1, BucureştiTelefax: 668.54.10 Clubul cârtii: CP. 26-38, BucureştiISBN 973-569-128-0■■ A ■■■*! -pK ■Pentru Pau/ ThoulouzeFundaŃia Guggcnhciheim şi Universitatea din New YorJc la Buffalo ■ ■-—K.wa renlaltatinwul liber<ut unabursa, cealaltă timpul liberISacrificiulîn numeroase ritualuri, sacrificiul se prezintă sub două forme opuse, cînd ca un „lucru foarte sfînt" de lacare nu te poŃi abŃine fără a comite b neglijenŃă gravă, cînd, dimpotrivă, ca un fel de crimă pe care nu opoŃi comite fără să te expui la riscuri la fel de grave.Pentru a explica acest dublu aspect, legitim şi ilegitim, public şi aproape ascuns, al sacrificiului ritual,Hubert şi Mauss, în „Essai sur la nature et la fonction du sacrifice"1, invocă acel caracter sacru alvictimei. Este criminal să ucizi victima pentru că ea e sacră... dar victima nu ar fi sacră dacă nu ar fiucisă. Există aici un cerc care va primi puŃin mai tîrziu şi care conservă în zilele noastre numele sonorde ambivalenŃă. Oricît de convingător şi chiar impresionant poate să ne pară acest termen, după moduluimitor în care a abuzat de el secolul al XX-lea, a venit poate timpul să recunoaştem că nici o luminăproprie nu emană din el, că nu constituie o veritabilă explicaŃie. El nu face decît să desemneze oproblemă care-şi aşteaptă încă rezolvarea.Dacă sacrificiul apare ca violenŃă criminală, în schimb nu există violenŃă care să nu poată fi descrisă întermeni de sacrificiu — în tragedia greacă, de exemplu. Se va spune că poetul aruncă un văl poeticpeste realităŃi mai curînd sordide. Fără îndoială, dar sacrificiul şi crima nu s-ar preta la acest joc desubstituŃii reciproce dacă nu ar fi înrudite. E un lucru atît de evident îneît pare puŃin ridicol, dar nuinutil de subliniat, căci primele evidenŃe, în domeniul sacrificiului, nu au nici o greutate. O dată ce amdecis să facem din sacrificiu o instituŃie în mod „esenŃial", dacă nu1Extras din L Annee sociologique. 2 (1899).chiar „pur" simbolică, putem spune aproape orice. Subiectul se pretează de minune la un anume tip dereflecŃie ireală.Există un mister al sacrificiului. PietăŃile umanismului clasic ne adorm curiozitatea, dar frecventareaautorilor antici o trezeşte. Astăzi, misterul rămîne la fel de impenetrabil ca întotdeauna. în maniera încare îl manevrează modernii, nu ştim dacă predomină amuzamentul, indiferenŃa sau un fel de prudenŃăsecretă. Este acesta un al doilea mister sau e acelaşi? De ce, de exemplu, nu ne întrebăm niciodatădespre raporturile dintre sacrificiu şi violenŃă?Studii recente sugerează că mecanismele fiziologice ale violenŃei variază foarte puŃin de la un individ laaltul, şi chiar de la o cultură la alta. Potrivit lui Anthony Storr, în Human Aggression (Atheneum,1968), nimic nu seamănă mai mult cu o pisică sau cu un om mînios decît o altă pisică sau un alt ommînios. Dacă violenŃa ar juca un rol în sacrificiu, cel puŃin în anumite stadii ale existenŃei sale rituale,
  2. 2. am deŃine astfel un element de analiză interesant, fiindcă este independent, cel puŃin parŃial, al unorvariabile culturale adesea necunoscute, prost cunoscute sau mai puŃin cunoscute, poate, decît neimaginăm.O dată trezită, dorinŃa de violenŃă antrenează anumite schimbări corporale care-i pregătesc pe oamenide luptă. Această dispoziŃie violentă arc o anumită durată. Nu trebuie să vedem în ea un simplu reflexcare şi-ar întrerupe efectele de îndată ce stimulul ar înceta să acŃioneze. Storr notează că e mai dificil sădomoleşti dorinŃa de violenŃă decît să o declanşezi, mai ales în condiŃiile normale ale vieŃii în societate.Se spune că adesea violenŃa este „iraŃională". Nu-i lipsesc totuşi motivele ; ea ştie chiar să găseascămotive extrem de bune cînd are chef să se dezlănŃuie. Oricît de bune ar fi însă aceste motive, ele numerită niciodată să fie luate în serios. ViolenŃa însăşi le va uita, dacă obiectul vizat iniŃial rămîneintangibil şi continuă să o sfideze. ViolenŃa nesatisfăcută caută şi sfîrşeşte întotdeauna prin a găsi ovictimă de schimb. FiinŃei care îi stîrnea furia, ea îi substituie deodată o alta, care nu are nici un motivspecial să atragă asupra sa fulgerele violentului, în afara faptului că este vulnerabilă şi se află laîndemînă.Această aptitudine de a-şi oferi obiecte de schimb, aşa cum sugerează multe indicii, nu este rezervatăviolenŃei umane. Lorenz, în L Agression (Flammarion, 1968), vorbeşte de un anumit tip de p^şte carenu poate fi lipsit de adversarii săi obişnuiŃi, congenerii săi masculi, cu care îşi dispută controlul unuianumit teritoriu, fără a-şi întoarce tendinŃele agresive împotriva propriei sale familii, sfîrşind prin a odistruge.Este cazul să ne întrebăm dacă sacrificiul ritual nu e fondat pe o substituŃie de acelaşi gen, dar în sensinvers. Putem concepe, de exemplu, că sacrificarea victimelor animale deturnează violenŃa de laanumite fiinŃe pe care încercăm să le protejăm spre alte fiinŃe a căror moarte contează mai puŃin sau nucontează deloc.Joseph de Maistre, în cartea sa Eclaircissement sur Ies sacriîices, observă că victimele animale auîntotdeauna ceva omenesc, ca şi cum ar trebui mai bine înşelată violenŃa :Erau alese întotdeauna, dintre animale, cele.mai valoroase prin utilitatea lor, cele mai blîride, maiinocente, mai legate de om prin instinctul şi prin obiceiurile lor...Erau alese, din specia animală, victimele cele mai u/nane, dacă îmi este permis sâ mă exprim astfel.Etnologia modernă aduce uneori o confirmare a acestui gen de intuiŃie. în anumite comunităŃi pastoralecare practică sacrificiul, animalele sînt strîns asociate cu existenŃa umană. La două popoare de peparcursul superior al Nilului, de exemplu, riuerii, studiaŃi de E. E. Evans-Pritchard, şi populaŃia dinka,studiată mai recent de Godfrey Lienhardt, există o veritabilă societate bovină, paralelă cu societateaoamenilor şi structurată în aceeaşi manieră.1In tot ceea ce priveşte bovinele, vocabularul nuer este extrem de bogat, atît pe planul economiei şitehnicilor, cît şi pe planul ritului şi chiar al poeziei. Acest vocabular permite să se stabilească raporturideosebit de precise şi de nuanŃate între animale, pe de o parte, şi comunitate, pe de altă parte. Culorileanimalelor, forma coarnelor, vîrsta, sexul, ascendenŃa lor, distinse şi rememorate uneori pînă la a cinceageneraŃie, permit diferenŃierea capetelor de animale, astfel îneît să reproducă diferenŃierile pro-priu-zisculturale şi să constituie un veritabil dublu al societăŃii umane. Printre numele fiecărui individ existăîntotdeauna unul care desemnează şi un animal al cărui loc în turmă este omolog cu cel al stăpînuluisău în comunitate.Disputele între subsecŃii au frecvent drept obiect şeptclul ; toate daunele şi interesele se reglează încapete de animale, dotele matrimoniale constau în turme. Pentru a-i înŃelege pe nueri, afirmă Evans-Pritchard, trebuie adoptată deviza : „CăutaŃi vaca". între aceşti oameni şi turmele lor există un fel de„simbioză" —expresia îi aparŃine tot lui Evans-Pritchard — care ne propune un exemplu extrem şiaproape1E.E. Evans-Pritchard, The Nuer (Oxford Press, 1940) ; Godfrey Lienhardt,Divinity and Experience, theReligion of the Dinka (Oxford Press, 1961).caricatural al unei proximităŃi caracteristice, în grade diferite, pentru raporturile dintre societăŃilepastorale şi şeptelul lor.ObservaŃiile făcute pe teren şi reflecŃia teoretică ne obligă să revenim, în explicarea sacrificiului, laipoteza substituŃiei. Această idee este pretutindeni prezentă în literatura antică referitoare la subiect.Este de altminteri şi motivul pentru care mulŃi autori moderni o resping.sau nu îi rezervă decît un locminim. Hubert şi Mauss, de exemplu, nu au încredere în ea, fără îndoială pentru că li se pare căantrenează un univers de valori morale şi religioase incompatibile cu ştiinŃa. Şi un Joseph de Maistre,cu siguranŃă, vede întotdeauna în victima rituală o creatură „inocentă", care plăteşte pentru vreun„vinovat". Ipoteza pe care o propunem suprimă această diferenŃă morală. Raportul dintre victimapotenŃială şi victima reală nu trebuie să se definească în termeni de culpabilitate şi de inocenŃă. Nutrebuie „ispăşit" nimic. Societatea încearcă să deturneze spre o victimă relativ indiferentă, o victimă
  3. 3. „sacrificabilă", o violenŃă care riscă să-i lovească pe propriii săi membri, cei pe care ea intenŃioneazăsă-i protejeze cu orice preŃ.Toate calităŃile care fac violenŃa înspăimîntătoare, brutalitatea sa oarbă, absurditatea dezlănŃuirilor sale,nu sînt fără revers ; ele sînt una cu tendinŃa sa ciudată de a se arunca asupra unor victime de schimb,permiŃînd ca acest duşman să fie înşelat şi să i se arunce, la momentul oportun, prada derizorie care îlva satisface. Poveştile care îi înfăŃişează pe lup, căpcăun sau balaur înghiŃind lacom un bolovan în loculcopilului la care rîvneau s-ar putea să aibă un caracter sacrificial.* *Nu putem înşela violenŃa decît în măsura în care nu o privăm de orice derivativ şi îi oferim ceva dreptvictimă. Poate că asta semnifică, printre altele, povestea lui Cain şi Abel. Textul biblic nu face decît osingură precizare despre fiecare frate. Cain cultivă pămîntul şi îi oferă lui Dumnezeu roadele recolteisale. Unul din cei doi fraŃi îl omoară pe .celălalt, şi anume acela care nu dispune de pseudoviolenŃa careeste sacrificiul animal. DiferenŃa dintre cultul sacrificial şi cultul non sacrificial este una, într-adevăr,cu judecata lui Dumnezeu în favoarea lui Abel. A spune că lui Dumnezeu îi plac sacrificiile lui Abel şinu-i plac ofrandele lui Cain înseamnă a spune într-un alt limbaj, cel al divinităŃii, că de fapt Cain îşiucide fratele în vreme ce Abel nu şi-1 ucide.în Vechiul Testament şi în miturile greceşti, fraŃii sînt aproape întotdeauna fraŃi duşmani. ViolenŃa pecare ei par în mod fatal chemaŃi să10o exercite unul împotriva celuilalt nu poate niciodată să se risipească clecît asupra unor terŃe victime,victime sacrificiale. „Gelozia" pe care Cain o încearcă faŃă de fratele său este una cu privarea dederivativ sacrificial care defineşte personajul.Potrivit unei tradiŃii musulmane, Dumnezeu îi trimite lui Avraam berbecul deja sacrificat de Abel, sprea-1 sacrifica în locul fiului său Isaac. După ce a salvat o primă viaŃă umană, acelaşi animal salvează o adoua. Avem de a face aici nu cu o reverie mistică, ci cu o intuiŃie reală care priveşte funcŃiasacrificiului şi care nu recurge, ca să se exprime, decît la elemente preluate din textul însuşi.O altă mare scenă din Biblie se clarifică la ideea că substituŃia sacrificială are drept obiect înşelareaviolenŃei, şi lămureşte la rîndul ei noi aspecte ale acestei idei — este vorba de binecuvîntarea lui Iacovde către tatăl său Isaac.Isaac este bătrîn. Gîndindu-se că va muri, el vrea să-şi binecuvînteze fiul mai mare, Esau ; îi cere, maiînainte, să meargă să vîneze pentru el şi să-i aducă o „mîncare gustoasă". Iacov, fiul mai mic, care aauzit totul, o previne pe Rebeca, mama sa. Aceasta ia doi iezi din turma familiei şi pregăteşte din ei omîncare gustoasă pe care Iacov se grăbeşte să o ofere tatălui său, dîndu-se drept Esau.Isaac este orb. Cu toate acestea, Iacov se teme să nu fie recunoscut după pielea mîinilor şi gîtului său,care este netedă, şi nu păroasă ca a fratelui său mai mare. Rebeca are ideea fericită să-i acopere pieleacu blana iezilor. Bătrînul pipăie mîinile şi gîtul lui Iacov, dar nu-şi recunoaşte mezinul; lui îi dăbinecuvîntarea sa.Iezii servesc în două feluri diferite la înşelarea tatălui, adică la a deturna de la fiu violenŃa care îlameninŃă. Pentru a fi binecuvîntat, şi nu blestemat, fiul trebuie să fie precedat în faŃa tatălui de animalulpe care 1-a sacrificat şi pe care i-1 dă să-1 mănînce. Şi fiul se ascunde, literalmente, sub blanaanimalului sacrificat. Animalul stă întotdeauna între tată şi fiu, împiedicînd contactele directe care arputea precipita violenŃa.Sunt telescopate aici două tipuri de substituŃie, cea a unui frate cu celălalt şi cea a animalului cu omul.Textul nu o recunoaşte explicit decît pe prima, care serveşte în oarecare măsură drept ecran celei de-adoua.Abătîndu-se într-o manieră durabilă către victima sacrificială, violenŃa pierde din vedere obiectul pecare-1 vizase iniŃial. SubstituŃia sacrificială implică o anume ignoranŃă. Cîtă vreme rămîne viu,sacrificiul nu poate face vizibilă deplasarea pe care este fondat. El nu trebuie să uite complet niciobiectul originar, nici alunecarea care face să se treacă de la acest obiect la victima sacrificată în modreal, fără de care nu ar mai existaiideloc substituŃie, iar sacrificiul şi-ar pierde eficacitatea. Scena pe care tocmai am citat-o răspundeperfect acestei duble exigenŃe. Textul nu relatează direct ciudata înşelătorie care defineşte substituŃiasacrificială, dar nici nu o trece sub tăcere ; el o combină cu o altă substituŃie, lăsîn-du-ne să oîntrezărim, dar într-un mod indirect şi fugitiv. Asta înseamnă ca are poate el însuşi un caractersacrificial. El pretinde că dezvăluie un fenomen de substituŃie, dar există un al doilea fenomen care seascunde pe jumătate în spatele celui dintîi. Avem motive să credem că acest text reprezintă mitulfondator al unui sistem sacrificial.Personajul Iacov este adesea asociat cu manipularea vicleană a violenŃei sacrificiale. în universul grec,Ulise joacă uneori un rol destul de asemănător. Putem compara binecuvîntarea lui Iacov din Geneză cu
  4. 4. istoria ciclopului din Odiseea, în special în ce priveşte viclenia miraculoasă care-i permite eroului săscape în cele din urmă de monstru.Ulise şi tovarăşii săi sînt închişi în peştera Ciclopului. în fiecare zi, acesta îldevoră pe unul dintre ei.SupravieŃuitorii sfîrşesc prin a se înŃelege să-şi orbească împreună călăul cu un Ńăruş aprins. înnebunitde furie şi de durere, Ciclopul astupă intrarea în grotă, ca să pună mîna pe agresorii săi. El nu lasă sătreacă decît turma sa, care trebuie să pască afară. După cum Isaac, orb, caută bîjbîind gîtul şi mîinilefiului său, dar nu dă decît peste blana iezilor, tot astfel Ciclopul pipăie în prag spatele animalelor saleca să se asigure că numai ele ies. Mai viclean decît el, Ulise are ideea de-a se ascunde sub o oaie ;agăŃîndu-se de lîna de sub pîntecul ei, se lasă dus de aceasta spre viaŃă şi libertate.Compararea celor două scene, cea din Geneză şi cea din Odiseea, face plauzibilă interpretareasacrificială atît a uneia, cît şi a celeilalte. în momentul crucial, de fiecare dată, animalul este interpusîntre violenŃă şi fiinŃa umană pe care o vizează. Cele două texte se luminează reciproc ; Ciclopul dinOdiseea subliniază ameninŃarea care apasă asupra eroului şi care rămîne obscură în Geneză ;sacrificarea iezilor din Geneză şi ofranda unei mîncari gustoase degajă un caracter sacrificial care riscăsă treacă neobservat la oaia din Odiseea.Sacrificiul a fost întotdeauna definit ca o mediere între un sacrificator şi o „divinitate". Dat fiind cădivinitatea nu mai are pentru noi, modernii, nici o realitate, cel puŃin pe planul sacrificiului sîngeros,lectura tradiŃională respinge în cele din urmă în imaginar întreaga instituŃie. Punctul de vedere al luiHubert şi Mauss aminteşte de raŃionamentul lui12 .Levi-Strauss din Gîndirca sălbatică. Sacrificiul nu corespunde nici unui lucru real. Nu trebuie să ezitămsă-1 calificăm drept „fals".DefiniŃia care leagă sacrificiul de o divinitate inexistentă aminteşte puŃin de felul în care Paul Valeryvede poezia ; este o activitate pur solipsistă pe care cei abili o practică de amorul artei, lăsîndu-i pefraieri cu iluzia că ar comunica cu cineva.Cele două mari texte pe care le-am citat vorbesc desigur despre sacrificiu, dar nici unul, nici celălalt numenŃionează nici cea mai mică divinitate. Dacă am introduce o divinitate, inteligibilitatea lor nu ar fisporită, ci diminuată. Am recădea în ideea, comună AntichităŃii tîrzii şi lumii moderne, că sacrificiul nuare nici o funcŃie reală în societate. Fundalul redutabil pe care tocmai l-am întrezărit, cu a sa economiea violenŃei, s-ar şterge în întregime, şi am fi din nou trimişi la lectura pur formalistă, incapabilă să nesatisfacă apetitul de înŃelegere.OperaŃia sacrificială, am văzut, presupune o anume ignoranŃă. Credincioşii nu ştiu şi nu trebuie să ştierolul jucat de violenŃă. In această ignoranŃă, teologia sacrificiului este evident primordială. Zeul trebuiesă pretindă victime ; în principiu, numai el se desfată cu fumul holocaustc-lor, cerînd grămezi de carnepe altare. Ca să-i potolească mînia, oamenii înmulŃesc sacrificiile. Lecturile care nu se referă la aceastădivinitate rămîn prizoniere ale unei teologii pe care o transportă în întregime în imaginar, dar pe care olasă intactă. Ne străduim să organizăm o instituŃie reală în jurul unei entităŃi pur iluzorii; nu trebuie săne mirăm dacă iluzia sfîrşeşte prin a avea cîştig de cauză, distrugînd puŃin cîte puŃin pînă şi aspectelecele mai concrete ale acestei instituŃii.în loc să negăm teologia în bloc şi în mod abstract, ceea ce ar însemna să o acceptăm docil, trebuie să ocriticăm; trebuie regăsite raporturile conflictuale pe care sacrificiul şi teologia sa le disimulează şi leatenuează în acelaşi timp. Trebuie rupt cu tradiŃia formalistă inaugurată de Hubert şi Mauss.Interpretarea sacrificiului ca violenŃă de schimb apare în reflecŃia recentă, legată de observaŃii făcute peteren. în Divinity and Experience, Godfrey Lienhardt, şi Victor Turner în mai muite din lucrările sale,în special în The Drums of Affliction (Oxford, 1968), recunosc în sacrificiu, studiat la populaŃia dinkade primul, şi ndembu de al doilea, o adevărată operaŃie de transfer colectiv care se efectuează îndetrimentul victimei şi care se referă la tensiunile interne, ranchiunele, rivalităŃile, toate veleităŃilereciproce de agresiune în sînul comunităŃii.Sacrificiul are aici o funcŃie reală, şi problema substituŃiei se pune la nivelul întregii colectivităŃi.Victima nu este substituită unui anumit individ ameninŃat în mod special, nu este oferită unui anumitindivid deosebit de13sîngeros, ci este în acelaşi timp substituită şi oferită tuturor membrilor societăŃii de către toŃi membriisocietăŃii. Sacrificiul protejează întreaga comunitate de propria sa violenŃă, deturnînd-o spre victimecare-i sînt exterioare. Sacrificiul polarizează asupra victimei germenii disensiunii răs-pîndiŃipretutindeni şi îi împrăştie propunîndu-le o satisfacere parŃială.Dacă refuzăm să vedem în teologia sa, adică în interpretarea pe care şi-o face sieşi, ultimul cuvînt alsacrificiului, ne dăm repede seama că alături de această teologie si în principiu subordonat ei, dar înrealitate independent — cel puŃin pînă la un anumit punct —, există un alt discurs ■ religios despresacrificiu, care priveşte funcŃia sa socială şi care este mult mai interesant.
  5. 5. Pentru a confirma vanitatea religiosului, sînt descrise întotdeauna riturile cele mai excentrice, sacrificiiprin care sînt cerute ploaia şi timpul frumos, de exemplu. Acestea există, fără îndoială. Nu există obiectsau acŃiune în numele căreia sa nu poată fi oferit un sacrificiu, în special din clipa în care caracterulsocial al instituŃiei începe să se estompeze. Există totuşi un numitor comun al eficacităŃii sacrificiale, cuatît mai vizibil şi preponderent cu cît instituŃia rămîne mai vie. Acest numitor comun este violenŃaintestină ; sacrificiul pretinde să elimine mai întîi disensiunile, rivalităŃile, geloziile, certurile între ceiapropiaŃi, el restaurează armonia comunităŃii, întăreşte unitatea socială. Tot restul decurge din aceasta.Dacă abordăm sacrificiul prin acest aspect esenŃial, prin această cale regală a violenŃei care se deschideîn faŃa noastră, ne dăm repede seama că el nu este cu adevărat străin de nici un aspect al existenŃeiumane, nici măcar de prosperitatea materială. Cînd oamenii nu se mai înŃeleg între ei, soarelestrăluceşte şi ploaia cade ca de obicei, e adevărat, dar cîmpurile sînt mai prost cultivate, iar recoltele auşi ele de suferit. rMarile texte chinezeşti recunosc explicit sacrificiului funcŃia propusa aici. Datorită lui, populaŃiilerămîn senine şi nu se agită. El întăreşte unitatea naŃiunii (Chu Yu, II, 2). Cartea riturilor afirmă căsacrificiile, muzica, pedepsele şi legile au unul şi acelaşi scop, care este de a uni inimile şi de a stabiliordinea.1* * *Formulînd principiul fundamental al sacrificiului în afara cadrului ritual în care el se înscrie şi fără amai arăta cum devine posibilă o Citat de A. R. Radcliffe-Brown, Structure and Function in Primitive Society (New York, 1965),p. 158.14lenea mscriere, riscăm să trecem drept simplişti. Părem ameninŃaŃi de psihologism". Sacrificiul ritualnu se poate compara cu gestul spontan al bli care-i dă cîinelui său un şut pe care nu îndrăzneşte să-1dea soŃiei Fă îil ii iri î dîboiulu ş psau şefului de birou. Fără îndoială. Dar grecii au mituri care nu sînt decît variante colosale ale acesteipovestioare. Furios împotriva şefilor armatei greceşti care refuză să-i dea armele lui Ahile, Aiaxmasacrează turmele destinate subzistenŃei armatei. în delirul său, el confundă paşnicele dobitoace curăzboinicii pe care ar vrea să se răzbune. Animalele ucise aparŃin speciilor din rîndul cărora grecii îşialeg în mod tradiŃional victimele sacrificiale. Holocaustul se desfăşoară în afara oricărui cadru ritual şiAiax trece drept nebun. Mitul nu este sacrificial în sensul riguros al cuvîntului, dar cu siguranŃă nu estrăin sacrificiului. Sacrificiul instituŃionalizat se bazează pe efecte foarte asemănătoare cu mînia luiAiax, dar ordonate, canalizate şi disciplinate în cadrul imuabil în care sînt fixate.în sistemele propriu-zis rituale care ne sînt oarecum familiare, cele ale universului iudaic şi aleAntichităŃii clasice, victimele sînt aproape întotdeauna animale. Există şi sisteme rituale care substituiealte fiinŃe umane fiinŃelor umane ameninŃate de violenŃă.în Grecia secolului al V-lea, în Atena marilor poeŃi tragici, sacrificiul uman, se pare, nu dispărusecomplet. El se perpetua sub forma pharmakos-ului, pe care oraşul îl întreŃinea pe cheltuiala sa pentru a-1 sacrifica din cînd în cînd, în special în perioadele de calamităŃi. Tragedia greacă, dacă am vrea s-oanalizăm în această privinŃă, ne-ar putea aduce precizări destul de interesante. Este limpede, deexemplu, că un mit ca acela al Medeei este paralel, pe planul sacrificiului uman, cu mitul lui Aiax peplanul sacrificiului animal. în Medeca lui Euripide, principiul substituirii unei fiinŃe umane cu o altăfiinŃă umană apare sub forma sa cea mai sălbatică. Speriată de furia Medeei pe care amantul său, Iason,tocmai a abandonat-o, doica îi cere pedagogului să-i Ńină pe copii departe de mama lor:Ştiu bine că mînia sa va clocoti mereu, pini va doborî pe cineva. Loveascâ-i pe duşmani, clar nu pedragii săi !*Medeea îi substituie pe propriii săi copii adevăratului obiect al urii sale, care rămîne intangibil. Nuexistă o măsură comună, se va spune, între acest act de demenŃă şi tot ceea ce merită,în ochii noştri,calificativul* Euripide, Medeea, în Alcesta, Medeea, Bachantcle, Ciclopul, traducere de Alexandrii Ppp, Editurapentru literatură, Bucureşti, 1965, p. $7.(N.t.)15de „religios". Infanticidul se poate înscrie într-un cadru ritual. Faptul e prea bine atestat şi într-un preamare număr de culturi, inclusiv în ce; greacă şi ebraică, pentru a ne putea permite să nu Ńinem cont de elAcŃiunea Medeei este faŃă de infanticidul ritual ceea ce masacrare;, turmelor în mitul lui Aiax este faŃăde sacrificiul animal. Medeea pregă teşte moartea copiilor săi aşa cum un preot pregăteşte un sacrificiuînainte de a-i ucide, ea lansează avertismentul ritual cerut de datină somîndu-i să se îndepărteze pe toŃicei a căror prezenŃă ar putea corrtpro mite succesul ceremoniei.Medeea, ca şi Aiax, ne readuce la adevărul cel mai elementar al violenŃei. Cînd nu este satisfăcută,violenŃa continuă să se înmagazineze pînă în momentul în care se revarsă şi se răspîndeşte împrejur cu
  6. 6. efectele cele mai dezastruoase. Sacrificiul încearcă să stăpînească şi să canalizeze în direcŃia „bună"deplasările şi substituŃiile spontane care se operează atunci.în Aiax, de Sofocle, anumite detalii subliniază strînsa legătură dintre substituŃia animală şi substituŃiaUmană. înainte de a se arunca asupra turmelor, Aiax manifestă pentru o clipă intenŃia de a-şi sacrificapropriul fiu. Mama ia în serios această ameninŃare şi face să dispară copilul.într-un studiu general despre sacrificiu nu există nici un motiv să separăm victimele umane devictimele animale. Dacă principiul substituŃiei sacrificiale este întemeiat pe asemănarea dintre victimelereale şi victimele potenŃiale, nu trebuie să ne temem că această condiŃienu este îndeplinită cînd avemde-a face cu fiinŃele umane în ambele cazuri. Nu este de mirare că unele societăŃi au trecut lasistematizarea sacrificării anumitor categorii de fiinŃe umane pentru a proteja alte categorii.Nu avem de gînd să minimalizăm ruptura dintre societăŃile unde se practică sacrificiu] uman şi celeunde el nu se practică. Această ruptură nu trebuie totuşi să disimuleze trăsăturile comune ; nu există, ladrept vorbind, nici o diferenŃă esenŃială între sacrificiul uman şi sacrificiul animal. în multe cazuri, înrealitate, ele pot fi substituite unele cu celelalte. TendinŃa noastră de a menŃine, în sînul instituŃieisacrificiale, diferenŃe care nu au nici o realitate, repulsia noastră, de exemplu, de a pune pe acelaşi pfansacrificiul animal şi sacrificiul uman nu este străină, fără îndoială, de ignoranŃa extremă care, în zilelenoastre, înconjoară acest aspect esenŃial al culturii umane.Repulsia de a analiza împreună toate formele sacrificiului nu este nouă. Joseph de Maistre, de exemplu,după ce a definit principiul substituŃiei, afirmă brutal şi fără să dea explicaŃii că acest principiu nu seaplică sacrificiului uman. Nu poŃi ucide un om ca să salvezi un alt om,16firma autorul. Această opinie este neîncetat contrazisă de tragedia areacă, în mod implicit într-o operăca Medeea, şi perfect explicit în altă parte, la Euripide.După Clitemnestra lui Euripide, sacrificarea Ifigeniei, liica sa, ar fijustificată dacă ar fi salvate astfel vieŃi omeneşti. Prin intermediul unuinersonaj, poetul tragic ne dezvăluie funcŃia „normală" a sacrificiuluiuman, tocmai aceea pe care de Maistre o declară inadmisibilă. Dacă*Agarnemnon, strigă Clitemnestra, ar fi acceptat să-şi vadă fata murind :... pentru a împiedica jefuirea cetăŃii < pentru a-şi sluji casa, răscumpăra copiii, sacriGctndu-1 pe unui spre a-i salva pe toŃi ceilalŃi, ar fi putut fi iertat. Dar nu! Iată o Elenă neruşinată...Fără a exclude vreodată în mod expres sacrificiul uman din studiile lor — sub ce motiv, într-adevăr, arfi justificată această excludere? — cercetătorii moderni, în special Hubert şi Mauss, nu apelează la eldecît rareori în analiza lor teoretică. Dacă alŃii, dimpotrivă, se interesează în mod exclusiv de el, insistăîntotdeauna asupra aspectelor sale „sadice", „barbare" etc, izolîndu-1 iar de restul instituŃiei.Această divizare a sacrificiului în două mari categorii, umanul şi animalul, are ea însăşi un caractersacrificial, într-un sens riguros ritual; ea se bazează, în realitate, pe o judecată de valoare, pe ideea căanumite victime, oamenii, sînt prin excelenŃă improprii sacrificiului, în vreme ce altele, animale, sînteminamente sacrificabile. Există aici o supravieŃuire sacrificială care perpetuează necunoaştereainstituŃiei. Nu se pune problema de a renunŃa la judecata de valoare care fondează această necunoaştere,ci de a o pune între paranteze, de a recunoaşte că este arbitrară, nu în sine, ci pe planul instituŃieisacrificiale considerate în ansamblul său. Trebuie eliminate delimitările explicite sau implicite, trebuieca victimele umane şi victimele animale să fie puse pe acelaşi plan pentru a surprinde, dacă există,criteriile după care se efectuează alegerea oricărei victime, pentru a desprinde, dacă există, un principiuuniversal de selecŃie.Am văzut că toate victimele, chiar şi animalele, ca să ofere apetitului de violenŃă un aliment care să-iconvină, trebuie să semene cu cele pe care le înlocuiesc. Dar această asemănare nu trebuie să meargăpînă la asimilarea completă, nu trebuie să aibă ca rezultat o confuzie catastrofală, în cazul victimeloranimale, diferenŃa este întotdeauna extrem de vizibilă şi nici o confuzie nu e posibilă. Deşi fac tot ce lestă în putinŃă pentru ca17vitele lor să le semene, iar ei să semene cu vitele lor, mierii nu iau niciodată cu adevărat un om dreptvacă. Dovada este că ei o sacrifică întotdeauna pe a doua şi niciodată pe cel dintîi. Noi nu recădem înrătăcirile mentalităŃii primitive. Nu spunem că primitivii sînt mai puŃin capabili decît noi să operezeanumite distincŃii.Pentru ca o specie sau o categorie determinată de fiinŃe vii (umană sau animală) să apară dreptsacrificabilă, trebuie să i se descopere o asemănare cît mai izbitoare cu categoriile (umane)nesacrificabile, fără ca distincŃia să-şi piardă claritatea, fără ca vreo confuzie să fie vreodată posibilă. încazul animalului, trebuie repetat, distincŃia sare în ochi. în cazul omului, nu se întîmplă acelaşi lucru.Dacă privim evantaiul pe care-1 formează victimele, într-o panoramă generală a sacrificiului uman, neaflăm, se pare, în faŃa unei liste extrem de eterogene : prizonierii de război, sclavii, copiii şi
  7. 7. adolescenŃii necăsătoriŃi, handicapaŃii, deşeurile societăŃii, cum e pharmakos-ul grec. In fine, în anumitesocietăŃi există regele.Cuprinde această listă un numitor comun, este oare posibil să o reducem la un criteriu unic? întîlnimaici, mai întîi, fiinŃe care nu aparŃin — sau abia aparŃin — societăŃii, prizonierii de război, sclavii,phaima-lcos-ul. In majoritatea societăŃilor primitive, copiii şi adolescenŃii neiniŃiaŃi încă nu aparŃin niciei comunităŃii; drepturile şi îndatoririle lor sînt aproape inexistente. Nu avem deci de a face, pentrumoment, decît cu categorii exterioare sau marginale care nu pot niciodată să Ńeasă cu comunitatealegături asemănătoare cu cele care-i leagă între ei pe membrii acesteia. Ceea ce Ic împiedică peviitoarele victime să se integreze din plin în această comunitate este cînd calitatea lor de străin sau deduşman, cînd condiŃia lor subalternă.Dar regele, se va spune? Nu este el în inima comunităŃii? Fără îndoială, dar în cazul său tocmai aceastăpoziŃie, centrală şi fundamentală, îl izolează de ceilalŃi oameni, făcînd din el un adevărat paria. El sesustrage societăŃii „prin partea de sus", tot aşa cum pharmakos-xx i se sustrage „prin partea de jos". Elare de altminteri o replică în persoana nebunului său, care împarte cu stăpînul lui o situaŃie deexterioritate, o izolare de fapt care se dovedeşte adesea mai importantă în sine decît prin valoareapozitivă sau negativă, lesne reversibilă, care-i poate fi atribuită. Sub toate aspectele, nebunul esteeminamente „sacrificabil", regele îşi poate descărca asupra lui toată iritarea, dar se întîmplă şi ca regelesă fie el însuşi sacrificat, şi adesea în maniera cea mai rituală şi regulată, ca în anumite monarhiiafricane.1Cf.p. 106.18Ń A defini diferenŃa între sacrificabil şi nesacrificabil prin apartenenŃa .e«iinala societate nu este totulinexact, definiŃia este însă abstractă şi nu 5je mare ajutor. Se poate susŃine că în numeroase culturifemeile nu aparŃin cu adevărat societăŃii, şi totuşi niciodată, sau aproape niciodată, ele riu sîntsacrificate. Există poate o explicaŃie foarte simplă a acestui fapt. Femeia măritată păstrează legături cugrupul cu care e înrudită, deşi ea devine, în anumite privinŃe, proprietatea soŃului său şi a grupuluiacestuia. A o sacrifica ar însemna întotdeauna să rişti să vezi cum unul din cele două grupuriinterpretează sacrificiul ca pe o adevărată crimă şi pîânuieşte să îl răzbune. E suficient să ne gîndim laaceasta ca să înŃelegem că tema răzbunării lămureşte aici multe lucruri. Toate fiinŃele sacrificabile, fiecă este vorba de categoriile umane pe care tocmai le-am enumerat, fie, cu atît mai mult, de animale, sedisting de cele nesacrifi-eabile printr-o calitate esenŃială, şi asta în toate societăŃile sacrificiale, fărăexcepŃie. între comunitate şi victimele rituale lipseşte un anumit tip de raport social, cel care face să nuputem recurge la violenŃă, împotriva urmi individ, fără să ne expunem la represaliile altor indivizi,semenii săi, care-şi fac o datorie din a-şi răzbuna aproapele.Pentru a ne convinge că sacrificiul este o violenŃă fără risc de răzbunare, e suficient să constatăm loculconsiderabil pe care-1 fac acestei teme ritualurile. Şi să notăm paradoxul, uneori puŃin comic, alreferinŃelor permanente la răzbunare, al unei veritabile obsesii a răzbunării într-un context în careriscurile răzbunării sînt absolut nule, cel al uciderii unei oi, de exemplu:Oamenii cereau scuze pentru_ actul care urma să fie înSptuit, gemeau la moartea animalului, îlplîngeau ca pe o rudă. îi cereau iertare înainte de a-1 lovi. Erau adresate cîteva cuvinte restului specieicăreia îi aparŃinea, ca unui vast clan familial care era implorat să nu tăzbune pierderea pe care avea să osufere în persoana unuia din membrii săi. Sub influenŃa aceloraşi idei, se îmîmpla ca autorul uciderii săfie pedepsit; era lovit sau exilat.1Sacrificatorii roagă întreaga specie, considerată ca un vast clan familial, să nu răzbune moartea victimeilor. Descriind în sacrificiu o crimă destinată poate să fie răzbunată, ritualul ne indică indirect funcŃiaritului, genul de acŃiune pe care este chemat să-1 înlocuiască şi criteriul care stă la baza alegeriivictimei. DorinŃa de violenŃă se îndreaptă asupra celor apropiaŃi, ea nu poate fi satisfăcută fără să atragătot felul de conflicte, trebuie deci deturnată spre victima sacrificială, singura pe care1 H. Hubert şi M. Mauss, „Essat sur la nature et fonction du sacrifice",în M. Mauss, Oeuvres, (Paris,1968),pp. 233-234.19o putem lovi fără nici un pericol, fiindcă nu va fi nimeni care să-i îmbrăŃişeze cauza.Ca tot ceea ce priveşte esenŃa reală a sacrificiului, adevărul distincŃiei dintre sacrificabil şinesacrificabil nu este niciodată formulat direct. Anumite bizarerii, anumite capricii inexplicabile ne vorascunde raŃionalitatea lor. Anumite specii animale, de exemplu, vor fi în mod formal excluse, în timpce excluderea membrilor comunităŃii nu va fi nici măcar menŃionată, e un lucru de la sine înŃeles.Preocupîndu-se în mod exclusiv de aspectele literalmente maniacale ale practicii sacrificiale, gîndireamodernă perpetuează, în felul său, ignoranŃa. Oamenii reuşesc cu atît mai bine să-şi evacueze violenŃacu cît procesul de evacuare le apare nu ca fiind al lor, ci ca un imperativ absolut, ca ordinul uneidivinităŃi ale cărei exigenŃe sînt pe cît de cumplite, pe atît de minuŃioase. împingînd întregul sacrificiu
  8. 8. în afara realului, gîndirea modernă continuă să îi ignore violenta.* *Sacrificiul are ca funcŃie să domolească violenŃele intestine, să împiedice izbucnirea conflictelor. DarsocietăŃile care nu au rituri propriu-zis sacrificiale, ca a noastră, reuşesc foarte bine să se lipsească deele ; violenŃa intestină nu este absentă, desigur, dar ea nu se dezlănŃuie niciodată pînă la a compromiteexistenŃa societăŃii. Faptul că sacrificiul şi celelalte forme rituale pot dispărea fără consecinŃecatastrofale trebuie să explice în parte neputinŃa etnologiei şi a ştiinŃelor religioase faŃă de ele,inaptitudinea noastră de a atribui o funcŃie reală acestor fenomene culturale. Ne este greu să concepemca indispensabile nişte instituŃii de care nu avem, se pare, nici o nevoie.între o societate ca a noastră şi societăŃile religioase există poate o diferenŃă al cărei caracter decisiv ne-ar putea fi ascuns de rituri şi în special de sacrificiu, dacă acestea ar juca în raport cu ea un ro/compen-sator. Ne-am explica, astfel, de ce funcŃia sacrificiului ne-a scăpat întotdeauna.De îndată ce violenŃa intestină refulată de sacrificiu îşi dezvăluie puŃin natura, ea se prezintă, aşa cumam văzut, sub forma răzbunării sîngelui vărsat, a acelei blood feud care nu joacă în lumea noastră decîtun rol neînsemnat sau chiar nul. Poate că aici trebuie căutată diferenŃa societăŃilor primitive, fatalitateaspecifică de care sîntem debarasaŃi şi pe20care sacrificiul nu poate sa o îndepărteze, în mod vizibil, dar pe care o menŃine în limite tolerabile.t)in ce cauză constituie răzbunarea sîngelui, oriunde apare, o aineninŃare insuportabilă? Singurarăzbunare satisfăcătoare, în faŃa sîngelui vărsat, constă în a vărsa sîngele criminalului. Nu există o dife-renŃă netă între actul pe care răzbunarea îl pedepseşte şi răzbunarea însăşi. Răzbunarea se vrea un act derepresalii, şiorice represalii atrag noi represalii. Crima pe care răzbunarea o pedepseşte nu se concepeaproape niciodată pe sine ca fiind prima ; ea se vrea deja răzbunarea unei crime mâi vechi.Răzbunarea constituie deci un proces infinit, interminabil. De fiecare dată cînd ea apare într-un punctoarecare al comunităŃii, tinde să se extindă şi să cîştige ansamblul corpului social. Ea riscă să provoaceo veritabilă reacŃie în lanŃ cu consecinŃe rapid fatale într-o societate de dimensiuni reduse. înmulŃirearepresaliilor pune în joc însăşi existenŃa societăŃii. Iată de ce răzbunarea face pretutindeni obiectul unuiinterdict foarte strict.Dar, în mod curios, tocmai acolo unde acest interdict este cel mai strict, domneşte răzbunarea. Chiarcînd ea rămîne în umbră, cînd rolul său este nul, în aparenŃă, ea determină multe lucruri în raporturiledintre oameni. Asta nu înseamnă că interdictul al cărui obiect îl constituie răzbunarea este în secretridiculizat. Datoria răzbunării se impune deoarece crima provoacă oroare, iar oamenii trebuieîmpiedicaŃi să ucidă. Datoria de a nu vărsa niciodată sînge nu este cu adevărat distinctă de datoria de arăzbuna sîngele vărsat. Pentru a face să înceteze răzbunarea, Jn consecinŃă, ca şi pentru a face săînceteze războiul, în zilele noastre, nu este suficient să-i convingem pe oameni că violenŃa este odioasă;tocmai pentru că sînt convinşi de aceasta, ei îşi fac o datorie din a o răzbuna.într-o lume asupra căreia planează încă răzbunarea, este imposibil să nutreşti faŃă de ea idei fărăechivoc, să vorbeşti despre ea fără să te contrazici. în tragedia greacă, de exemplu, nu poate exista oatitudine coerentă în privinŃa răzbunării. A te strădui să extragi din tragedie fie o teorie pozitivă, fie unanegativă, a răzbunării, înseamnă deja a rata esenŃa tragicului. Fiecare îmbrăŃişează şi condamnărăzbunarea cu aceeaşi ardoare, în funcŃie de poziŃia pe care o ocupă, clipă de clipă, pe eşichierulviolenŃei.Există un cerc vicios al răzbunării, şi noi nici nu bănuim cît de mult apasă el asupra societăŃilorprimitive. Acest cerc nu există pentru noi. Care este motivul unui astfel de privilegiu? La aceastăîntrebare putem aduce un răspuns categoric în ce priveşte instituŃiile. Sistemul judiciar21este cel care îndepărtează ameninŃarea răzbunării. El nu suprirt;i răzbunarea: o limitează în modefectiv la un act de represalii unic a cărui executare este încredinŃată unei autorităŃi suverane şispecializate în domeniul său. Deciziile autorităŃii judiciare se afirmă întotdeauna ca ultimul cuviht alrăzbunării.Anumite expresii, aici, sînt mai revelatoare decît teoriile juridice. 0 dată ce răzbunarea interminabilăeste îndepărtată, se întîmplă ca ea să, fie desemnată ca răzbunare privată. Expresia presupune orăzbunare publică, dar al doilea termen al opoziŃiei nu este niciodată explicit. In societăŃile primitive,prin definiŃie, nu există decît răzbunarea privată. Nu în ele trebuie deci căutată răzbunarea publică, ci însocietăŃile rafinate, şi numai sistemul judiciar poate oferi răspunsul cerut.Nu există, în sistemul penal, nici un principiu de justiŃie care să difere în mod real de principiulrăzbunării. Acelaşi principiu acŃionează, în ambele cazuri, cel al reciprocităŃii violente, al răsplateimeritate. Fie că acest principiu este drept şi justiŃia este deja prezentă în răzbunare, fiecă nu existănicăieri justiŃie. Despre cel care se răzbună singur, limba engleză afirmă : He takes the law jnto hisown hands, „el ia legea în propriile mîini". Nu există diferenŃă de principiu între răzbunarea privată şi
  9. 9. răzbunarea publică, dar există o diferenŃă enormă pe plan social : răzbunarea nu mai este răzbunată ;procesul este încheiat ; pericolul escaladei este îndepărtat.Numeroşi etnologi sînt de acord asupra absenŃei sistemului judiciar în societăŃile primitive. In Crimeand Custom in Sa vage Spciety (Londra, 1926), Malinowski ajunge la următoarele concluzii •. încomunităŃile primitive, noŃiunea de drept penal este mai impalpabilă decît cea de drept civil: ideea dejustiŃie, în felul în care o înŃelegem noi, este aproape inaplicabilă. în The Andaman Islanders(Cambridge, 1922), concluziile lui Radcliffe-Brown sînt identice, şi vedem cum se profilează amenin-Ńarea răzbunării interminabile, ca pretutindeni acolo unde se impun aceste concluzii:Andamanezii aveau o conştiinŃă socială dezvoltată, adică un sistem de noŃiuni morale în privinŃabinelui şi a răului, dar pedepsirea crimei de către colectivitate nu exista la ei. Dacă un individ sufereaun prejudiciu, era sarcina lui să se răzbune, cu condiŃia să vrea sau să îndrăznească. Desigur,întotdeauna se găseau oameni care sâ sprijine cauza criminalului, ataşamentul personal se dovedea maiputernic decît repulsia faŃă de fapta comisă.Unii etnologi, cum ar fi Robert Lowie în Primitive Society (NewYork, 1947), vorbesc în legătură cu societăŃile primitive despre o „admi-•nistrare a justiŃiei". Lowie distinge două tipuri de societăŃi, cele careseda o „autoritate centrală" şi cele care nu o posedă. în acestea din urmă, grupul de înrudire, spune el,este cel care deŃine puterea judiciară, ■ acestgrup înfruntă celelalte grupuri în modul în care un statsuveran le înfruntă pe toate celelalte. Nu există o „administrare a justiŃiei", un sistem judiciar, fără oinstanŃă superioară, capabilă să arbitreze suveran, chiar şi între grupurile cele mai puternice. Numaiaceastă instanŃă superioară poate face să înceteze orice posibilitate de blood feud, de interminabilăvendetta. Lowie însuşi recunoaşte că această condiŃie nu este îndeplinită:Solidaritatea grupului este aici legea supremă : un individ care exercită o violenŃă împotriva unuiindivid dintr-un alt grup va fi în mod normal protejat de grupul său, în timp ce celălalt grup va susŃinevictima care pretinde o răzbunare sau o compensaŃie. Afacerea poate deci întotdeauna să antreneze unciclu de răzbunare sau un război civil... Ciuccii fac în general pace după un act unic de represalii, dar înrîndul populaŃiei ifugao lupta poate continua aproape la nesfîrşit.A vorbi aici de o administraŃie a justiŃiei înseamnă a abuza de sensul termenilor. DorinŃa de arecunoaşte societăŃilor primitive virtuŃi egale sau superioare celor din societatea noastră în controlulviolenŃei nu trebuie să ne facă să minimalizăm o diferenŃă esenŃială. A vorbi ca Lowie înseamnă aperpetua un mod de a gîndi foarte răspîndit, după care răzbunarea liberă Ńine loc de sistem judiciaracolo unde acesta lipseşte. Această teză, care pare dictată de bunul simŃ, este în realitate absolut falsă şiserveşte drept scuză pentru o infinitate de erori. Ea reflectă ignoranŃa unei societăŃi, a noastră, carebeneficiază de atîta vreme de un sistem judiciar încît nu mai este conştientă de efectele sale.Dacă răzbunarea este un proces infinit, nu ei îi putem cere să domolească violenŃa, ci în realitate pe eatrebuie să o domolim. Dovada că aşa este ne e adusă de însuşi Lowie de fiecare dată cînd dă unexemplu de „administrare a justiŃiei", chiar şi în societăŃile care, după el, posedă o „autoritate centrală".Nu absenŃa principiului de justiŃie abstract se vădeşte importantă, ci faptul că acŃiunea numită „legală"este întotdeauna în mîinile victimelor înseşi şi într-ale celor apropiaŃi lor. Atîta vreme cît nu există unorganism suveran şi independent pentru a se substitui părŃii lezate şi pentru a-şi rezerva răzbunarea,pericolul unei escalade interminabile subzistă. Eforturile de a organiza răzbunarea şi de a o limita rămînprecare ; ele pretind, în final, o anume voinŃă de conciliere care poate fi prezentă, dar care poate deasemenea să lipsească. Este deci inexact, din nou, să vorbim despre „administrarea justiŃiei", chiarpentru instituŃii cum23mar fi împăcarea* sau diferitele varietăŃi de duel judiciar. Chiar şi aici, trebuie să ne mulŃumim cuconcluziile lui Malinowski: „Pentru a restaun, un echilibru tribal deranjat, nu există decît mijloace lenteşi complicate.. Nu am-descoperit nici un obicei sau procedeu care să amintească de modul în careadministrăm noi justiŃia, conform unui cod şi unorregul; imprescriptibile..."Dacă în societăŃile primitive nu există un remediu decisiv împotriva violenŃei, şi nici o vindecareinfailibilă atunci cînd echilibrul este tulburat, putem presupune că măsurile preventive, în opoziŃie cucele curative, vor juca un rol primordial. Aici regăsim definiŃia sacrificiului propusă mai sus, definiŃiecare face din el un instrument de prevenŃie în lupta împotriva violenŃei.într-un univers în care cel mai mic conflict poate antrena dezastre, ca şi cea mai mică hemoragie la unhemofil, sacrificiul polarizează tendinŃele agresive asupra unor victime reale sau ideale, însufleŃite sauneînsufleŃite, dar întotdeauna nesusceptibile de a fi răzbunate, în mod uniform neutre şi sterile pe planulrăzbunării. El furnizează unui apetit de violenŃă pe care simpla voinŃă ascetică nu-1 poate învinge, underivativ parŃial, desigur, temporar, dar care poate fi reînnoit la infinit şi asupra eficacităŃii căruiamărturiile care concordă sînt prea numeroase spre a fi neglijate. Sacrificiul împiedică să se dezvolte
  10. 10. germenii violenŃei. El îi ajută pe oameni să Ńină în Mu răzbunarea.în societăŃile sacrificiale nu există situaŃie critică la care să nu se răspundă prin sacrificiu, dar unelecrize par legate în mod special de acesta. Aceste crize pun mereu în cauză unitatea comunităŃii,traducîn-du-se întotdeauna prin disensiuni şi discordie. Cu cît criza este mai acută, cu atît victimatrebuie să fie mai „preŃioasă".Putem vedea un semn suplimentar al acŃiunii exercitate de sacrificiu în faptul că el se deterioreazăacolo unde se instalează un sistem judiciar, în Grecia şi în Roma, îndeosebi. RaŃiunea sa de a fi dispare.El se poate perpetuii mult timp, fără îndoială, dar ca formă aproape goală; în general îl cunoaştem subaceastă formă, fapt care întăreşte în noi ideea că instituŃiile religioase nu au nici o funcŃie reală.Ipoteza avansată mai sus se confirmă : în societăŃile lipsite de sistem judiciar şi, prin aceasta,ameninŃate de răzbunare, sacrificiul şi ritul în general trebuie să joace un rol esenŃial. Nu trebuie totuşisă conchidem că sacrificiul „înlocuieşte" sistemul judiciar. Mai întîi pentru că nu se pune* La composition — învoială, împăcare între părŃi aflate în conflict ; în epoca merovingiană,despăgubire acordată victimelor unui delict. (iV.f.)24problema de a înlocui ceea ce nu a existat desigur niciodată şi apoi pentru că, în absenŃa unei renunŃărivoluntare şi unanime la orice violenŃă, sistemul judiciar, în ordinea sa, este de neînlocuit.Pentru că minimalizăm pericolul răzbunării, noi nu ştim la ce poate servi sacrificiul. Nu ne întrebămniciodată în ce fel societăŃile lipsite de penalitate judiciară Ńin în frîu o violenŃă pe care nu o mai vedem.IgnoranŃa noastră formează un sistem închis. Nimeni nu o poate dezminŃi. Nu avem nevoie de religiospentru a rezolva o problemă a cărei existenŃă însăşi ne scapă. Religiosul ne pare deci fără rost. SoluŃiane ascunde problema, iar dispariŃia problemei ne ascunde religiosul ca soluŃie.Misterul pe care îl reprezintă pentru noi societăŃile primitive este desigur legat de această ignoranŃă.Acest mister este responsabil pentru opiniile noastre întotdeauna extreme în legătură cu aceste societăŃi.Le considerăm cînd superioare, cînd, dimpotrivă, mult inferioare în raport cu ceea ce sîntem noi înşine.Unul şi acelaşi fapt, absenŃa sistemului judiciar, ar putea provoca această oscilaŃie a extremelor, acestejudecăŃi invariabil excesive. Nimeni, fără îndoială, nu poate acuza de prea puŃină sau de prea multăviolenŃă pe unii indivizi şi, cu atît mai mult, unele societăŃi. Ceea ce putem foarte bine judeca,dimpotrivă, este că violenŃa, într-o societate lipsită de sistem judiciar, nu se va situa în aceleaşi locuri şinu va apărea sub aceleaşi forme ca într-a noastră. în funcŃie de aspectele care ne reŃin atenŃia, vom aveatendinŃa să credem că aceste societăŃi sînt abandonate unei sălbăticii cutremurătoare sau, dimpotrivă, săle idealizăm, să le prezentăm ca pe nişte exemple de urmat, ca pe singurele modele ale umanităŃii reale.în aceste societăŃi, nenorocirile pe care violenŃa riscă să le declanşeze sînt atît de mari şi remediile atîtde aleatorii, încît accentul cade pe prevenŃie. Iar domeniul preventivului este înainte de toate domeniulreligios. PrevenŃia religioasă poate avea un caracter violent. ViolenŃa şi sacrul sînt inseparabile.Utilizarea „vicleană" a anumitor proprietăŃi ale violenŃei, în special a aptitudinii sale de a se deplasa dinobiect în obiect, se ascunde în spatele aparatului rigid al sacrificiului ritual.SocietăŃile primitive nu sînt abandonate violenŃei. Şi totuşi ele nu sînt neapărat mai puŃin violente saumai puŃin „ipocrite" decît sîntem noi înşine. Pentru a avea o imagine completă, ar trebui să luăm încalcul, bineînŃeles, toate formele de violenŃă mai mult sau mai puŃin ritualizate care deturneazăameninŃarea de la obiectele apropiate spre obiecte mai îndepărtate,în special războiul. Este limpede cărăzboiul nu este rezervat unui singur tip de societate. Creşterea prodigioasă a mijloacelor tehnice nuconstituie o diferenŃă esenŃială între primitiv şi modern. în cazul."■■• . 25sistemului judiciar şi al riturilor sacrifîciale, dimpotrivă, noi Ńinem de I instituŃii a căror prezenŃă şiabsenŃă ar putea foarte bine distinge societăŃile primitive de un anumit tip de „civilizaŃie". Tocmaiaceste instituŃii trebuie cercetate pentru a ajunge nu la o judecată de valoare, ci la o cunoaştereobiectivă.PredominanŃa preventivului asupra curativului, în societăŃile primitive, nu se realizează exclusiv înviaŃa religioasă. Putem lega această diferenŃă de trăsăturile generale ale unui comportament sau ale uneipsihologii care-i frapau pe primii observatori veniŃi din Europa, şi care nu sînt universale, desigur, darcare nu sînt poate întotdeauna iluzorii.într-un univers în care cel mai mic pas greşit poate antrena consecinŃe formidabile, înŃelegem de ceraporturile umane sînt marcate de o prudenŃă care ni se pare excesivă, de ce ele pretind precauŃii care nise par incomprehensibile. Concepem lungile dezbateri care preced orice demers neprevăzut de tradiŃie.Ne explicăm uşor refuzul angajării în forme de joc sau de competiŃie care ni se par anodine. Cîndiremediabilul îi înconjoară pe oameni din toate părŃile, ei dau dovadă, uneori, de o „gravitate nobilă" pelîngă care aerul nostru preocupat e întotdeauna puŃin ridicol. Grijile comerciale, birocratice sauideologice care ne copleşesc par nişte fleacuri.între non-violenŃă şi violenŃă nu există, în societăŃile primitive, frîna automată şi atotputernică a
  11. 11. instituŃiilor care ne determină cu atît mai mult cu cît rolul lor este mai uitat. Această frînă întotdeaunaprezentă ne permite să trecem nestingheriŃi, fără să bănuim măcar, limitele interzise primitivilor. însocietăŃile „rafinate", raporturile, chiar între străini, se caracterizează printr-o familiaritate, o mobilitateşi o îndrăzneală incomparabile.Religiosul vizează întotdeauna să calmeze violenŃa, să o împiedice să se dezlănŃuie. Comportamentelereligioase şi morale vizează non-vio-lenŃa în mod imediat în viaŃa cotidiană şi în mod mediat, frecvent,în viaŃa rituală, prin intermediul paradoxal al violenŃei. Sacrificiul se alătură ansamblului vieŃii moraleşi religioase, dar la capătul unui ocol destul de spectaculos. Să nu uităm, pe de altă parte, că pentru arămîne eficient sacrificiul trebuie să se realizeze în spiritul acelei pietas care caracterizează toateaspectele vieŃii religioase. începem să întrezărim de ce el apare în acelaşi timp ca acŃiune vinovată şi caacŃiune foarte sfîntă, ca violenŃă ilegitimă, precum şi ca violenŃă legitimă. Dar sîntem încă foartedeparte de o înŃelegere satisfăcătoare.Religiosul primitiv domesticeşte violenŃa, o reglează, o ordonează şi o canalizează, spre a o utilizaîmpotriva oricărei forme de violenŃă pur26si simplu intolerabilă, şi aceasta într-o atmosferă generală de non-violenŃă ci de calm. El defineşte ocombinaŃie stranie de violenŃă şi de non-violenŃă- Se poate spune aproape acelaşi lucru despre sistemuljudiciar. ,. . Toate mijloacele folosite vreodată de oameni pentru a se proteja de răzbunareainterminabilă ar putea fi înrudite. Le putem grupa în trei categorii : 1) mijloacele preventive, care sereduc toate la deviaŃii sacrificiale ale spiritului de răzbunare ; 2) aranjamente şi piedici în calearăzbunării, cum ar fi împăcările, duelurile judiciare etc. a căror acŃiune curativă este încă precară; 3)sistemul judiciar, a cărui eficacitate curativă este fără apel.Ordinea în care aceste mijloace se prezintă este cea a unei eficacităŃi crescînde. Trecerea de lapreventiv la curativ corespunde istoriei reale, cel puŃin în lumea occidentală. Primele mijloace curativesînt intermediare în toate privinŃele între o stare pur religioasă şi eficacitatea extremă a sistemuluijudiciar. Ele însele au un caracter ritual şi sînt adesea asociate sacrificiului.în societăŃile primitive, procedeele curative rămîn rudimentare în ochii noştri, vedem în ele simple„tatonări" spre sistemul judiciar, căci interesul lor pragmatic este foarte vizibil: nu vinovatulinteresează mai mult, ti victimele nerăzbunate ; de la ele vine pericolul imediat; trebuie să le dămacestor victime o satisfacŃie strict măsurată, cea care le va potoli dorinŃa de răzbunare fără a o aprindeîn altă parte. Nu este vorba de a legifera în privinŃa binelui şi a răului, şi nici de a face să fie respectatăo justiŃie abstractă, ci de a asigura securitatea grupului prevenind răzbunarea, de preferinŃă printr-oreconciliere fondată pe o împăcare sau, dacă reconcilierea este imposibilă, printr-o întîlnire armată,organizată astfel încît violenŃa să nu se propage în jur ; întîlnirea se va desfăşura în cîmp închis, sub oformă reglată, între adversari bine determinaŃi; ea va avea loc o dată pentru totdeauna...Putem admite că toate aceste procedee curative sînt deja „în drum" spre sistemul judiciar. Dar evoluŃia,dacă există evoluŃie, nu e continuă. Punctul de ruptură se situează în momentul în care intervenŃia uneiautorităŃi judiciare independente devine constrîngătoare. Numai atunci oamenii sînt eliberaŃi decumplita datorie a răzbunării. IntervenŃia judiciară nu mai are acelaşi caracter de extraordinară urgenŃă ;semnificaŃia sa rămîne aceeaşi, dar ea poate să se estompeze şi chiar să dispară în întregime. Sistemulva funcŃiona cu atît mai bine cu cît vom fi mai puŃin conştienŃi de funcŃia sa. Acest sistem va puteadeci, şi îndată ce va putea va trebui, să se reorganizeze în jurul vinovatului şi al principiului deculpabilitate, în jurul răsplatei, în definitiv, dar ridicată la rangul de27principiu de justiŃie abstract, pe care oamenii ar fi însărcinaŃi să-1 facă respectat.Destinate iniŃial în mod deschis să modereze răzbunarea, procedeele „curative" se învăluie de mister pemăsură ce cîştigă în eficacitate. Cu cît punctul focal al sistemului se deplasează de la prevenŃiareligioasă către mecanismele retribuŃiei judiciare, cu atît ignoranŃa care a protejat întotdeauna instituŃiasacrificială avansează spre aceste mecanisme şi tinde, la rîndul ei, să le învăluie.iDin clipa în care domneşte singur, sistemul judiciar îşi ascund© funcŃia. Asemeni sacrificiului, eldisimulează — chiar dacă în acelaşi? timp dezvăluie — lucrul care-1 face identic cu răzbunarea, orăzbunare asemănătoare tuturor celorlalte, diferită doar prin faptul că nu va avea urmări, că ea însăşi nuva fi răzbunată. în primul caz, pentru că victima» l nu este cea „bună", ea nu e răzbunată; în al doileacaz, violenŃa se abate*; asupra victimei „bune", dar o face cu o forŃă şi cu o autoritate.atît deŃi masiveîncît nici o ripostă nu e posibilă. i:Se va obiecta că funcŃia sistemului judiciar nu este cu adevăratjj disimulată ; nu ignorăm faptul căjustiŃia se interesează mai mult dejf securitatea generală decît de justiŃia abstractă ; credem, deasemenea ca acest sistem se bazează pe un principiu de justiŃie care-i este propriu şi care lipseşte dinsocietăŃile primitive. Pentru a ne convinge de aceasta, e suficient să citim lucrările privitoare la acest
  12. 12. subiect. Ne imaginăm întotdeauna că diferenŃa decisivă între primitiv şi civilizat constă într-o anumeneputinŃă a primitivului de a identifica vinovatul şi de a respecta principiul culpabilităŃii. în acest punctne automistificăm. Dacă primitivul pare să se deturneze de la vinovat, cu o încăpăŃînare care trece înochii noştri drept prostie sau perversitate, este pentru că îi e teamă să alimenteze răzbunarea.Dacă sistemul nostru ni se pare mai raŃional este, în realitate, pentru că e mai strict conform principiuluirăzbunării. InsistenŃa asupra pedepsirii vinovatului nu are alt sens. în loc să se străduiască să împiedicerăzbunarea, să o modereze, să o eludeze sau să o deturneze spre un scop secundar, ca toate procedeelepropriu-zis religioase, sistemul judiciar raŃionalizează răzbunarea, reuşeşte să o decupeze şi să olimiteze aşa cum crede de cuviinŃă ; el o manipulează fără nici un pericol, făcînd din ea o tehnicăextrem de eficace de vindecare şi, în mod secundar, de prevenire a violenŃei.Această raŃionalizare a răzbunării nu are nimic de-a face cu o înrădăcinare comunitară mai directă saumai profundă ; ea se bazează, dimpotrivă, pe independenŃa suverană a autorităŃii judiciare care este128mandatată o dată pentru totdeauna şi căreia nici un grup, nici măcar colectivitatea unanimă, în principiucel puŃin, nu-i poate pune în discuŃie deciziile. Nereprezentînd nici un grup specific, nefiind nimicaltceva decît ea însăşi, autoritatea judiciară nu depinde de nimeni în mod special, ea este deci în slujbatuturor şi toŃi se înclină în faŃa deciziilor sale. Doar sistemul judiciar nu ezită niciodată să loveascăviolenŃa în plin, pentru că are asupra răzbunării un monopol absolut. Datorită acestui monopol, elreuşeşte, în mod normal, să înăbuşe răzbunarea, în loc să o exacerbeze, în loc să o extindă şi să omultiplice, cum ar face acelaşi tip de conduită într-o societate primitivă.Sistemul judiciar şi sacrificiul au deci în final aceeaşi funcŃie, dar sistemul judiciar este infinit maieficient. El nu poate exista decît asociat cu o putere politică într-adevăr puternică. Ca toate progreseletehnice, el constituie o armă cu dublu tăiş, de opresiune şi de eliberare, Şi tocmai astfel apare ciprimitivilor a căror privire, în acest punct, este fără îndoială mai obiectivă decît a noastră.Dacă funcŃia, în zilele noastre, apare, este pentru că ea se retrage în refugiul de care are nevoie spre a seexercita convenabil. Orice înŃelegere, aici, este critică şi coincide cu o criză de sistem, o ameninŃare dedezintegrare. Oricît ar fi de impunător, aparatul care disimulează identitatea reală a violenŃei ilegale şi aviolenŃei legale şfîrşeşte întotdeauna prin a se scoroji, a se crăpa şi, în cele din urmă, a seprăbuşi/Adevărul subiacent iese la suprafaŃă, şi reciprocitatea represaliilor reapare, nu doar în modteoretic, ca un adevăr pur intelectual care ar apărea savanŃilor, ci ca o realitate sinistră, un cerc viciosdin care credeam că am scăpat şi care-şi reafirmă influenŃa.Procedeele care le permit oamenilor să-şi modereze violenŃa sînt asemănătoare prin faptul că nici unuldintre ele nu este străin de violenŃă. Avem motive să credem că sînt toate înrădăcinate în religios.Religiosul este una, am văzut, cu diversele moduri de prevenŃie; procedeele curative sînt ele înseleimpregnate de religios, atît sub forma rudimentară care este însoŃită, aproape întotdeauna, de riturisacrificiale, cît şi sub forma judiciară. Religiosul, în sensul larg al cuvîntului, este una, iară îndoială, cuobscuritatea care învăluie în definitiv toate resursele omului împotriva propriei sale violenŃe, curative şipreventive, cu opacitatea care pune stăpînire pe sistemul judiciar cînd acesta înlocuieşte sacrificiul.Această opacitate coincide cu transcendenŃa efectivă a violenŃei sfinte, legale, legitime, în faŃaimanenŃei violenŃei vinovate şi ilegale.După cum victimele sacrificiale sînt, în principiu, oferite divinităŃii şi agreate de ea, sistemul judiciar sereferă la o teologie care garantează29adevărul justiŃiei sale. Această teologie poate chiar să dispară, aşa.cum ea a dispărut în lumea noastră,şi transcendenŃa sistemului rămîne intactă. Trec secole înainte ca oamenii să-şi dea seama că nu existădiferenŃă întreg principiul lor de justiŃie şi principiul răzbunării.Numai transcendenŃa sistemului, efectiv recunoscută de toŃi, oricarq ar fi instituŃiile pe care leconcretizează, poate să-i asigure eficacitatea* preventivă sau curativă, distingînd violenŃa sfîntă,legitimă şi-împiedicînd-o să devină obiectul unor recriminări şi contestaŃii, adică saj recadă în cerculvicios al răzbunării.Doar un element fondator unic şi pe care trebuie să-1 numim religios» într-un sens mai profund decîtteologicul, întotdeauna fondator printre noi pentru că este întotdeauna disimulat, chiar dacă e din ce înce mai puŃin disimulat şi dacă edificiul fondat de el se clatină din ce în ce mai mult, ne permite săinterpretăm ignoranŃa noastră actuală atîtîn privinŃa violenŃei, cît şi a religiosului, cel din urmăprotejîndu-ne de prima şi ascunzîndu-se în spatele ei aşa cum ea se ascunde în spatele lui. Dacă tot nuînŃelegem religiosul, nu e deci pentru că sîntem în exterior, ci pentru că ne mai aflăm în interior, celpuŃin în punctele esenŃiale. Dezbaterile grandilocvente despre moartea lui Dumnezeu şi a omului nu aunimic radical; ele rămîn teologice şi în consecinŃă sacrificiale în sensul larg al cuvîntului, prin aceea căele disimulează chestiunea răzbunării, absolut concretă şi cîtuşi de puŃin fiziologică, fiindcă răzbunarea
  13. 13. interminabilă este cea care, aşa cum ni s-a spus, ameninŃă să recadă asupra oamenilor după ucidereaoricărei divinităŃi. O dată ce nu mai există transcendenŃă, religioasă, umanistă sau de orice alt fel,pentrua defini o violenŃă legitimă şi a-i garanta specificitatea în faŃa oricărei violenŃe ilegitime, legitimul şiilegitimul violenŃei sînt definitiv oferite opiniei fiecăruia, adică oscilaŃiei vertiginoase şi dispariŃiei.Există tot atîtea violenŃe legitime, de acum înainte, cîŃi violenŃi, cu alte cuvinte nu mai există deloc.Numai o transcendenŃă oarecare, care face să se creadă într-o diferenŃă între sacrificiu şi răzbunare, sauîntre sistemul judiciar şi răzbunare, poate înşeia durabil violenŃa.Iată de ce înŃelegerea sistemului, demistificarea sa, coincide neapărat cu dezagregarea sa. Aceastădemistificare rămîne încă sacrificială, ea însăşi religioasă, cel puŃin atîta vreme cît nu se poate încheia,în sensul că se crede non-violentă sau mai puŃin violentă decît sistemul. In realitate, ea este din ce în cemai violentă ; dacă violenŃa sa este mai puŃin „ipocrită", ea e mai activă, mai virulentă şi anunŃăîntotdeauna o violenŃă şi mai rea, o violenŃă lipsită de orice măsură.30în spatele diferenŃei, în acelaşi timp practică şi mitică, trebuie afirmată non-diferenŃa, identitateapozitivă a răzbunării, a sacrificiului şi a penalităŃii judiciare: Pentru că aceste trei fenomene sîntaceleaşi, ele tind, în caz de criză, să recadă în aceeaşi violenŃă nediferenŃiată. Această asimilare poatepărea exagerată, şi chiar neplauzibilă, atîta vreme cît este formulată în mod abstract. Ea trebuieimaginată pornind de la ilustraŃii concrete; trebuie ca puterea sa explicativă să fie pusă la încercare.Numeroase obiceiuri şi instituŃii care rămîn ininteligibile, inclasabile, „aberante" în absenŃa sa, seclarifică în lumina ei.în Primitive Society, tot în legătură cu reacŃiile colective la actul de violenŃă, Lowie menŃionează unfapt demn de a ne trezi curiozitatea :Ciuccii fac în general pace după un act unic de represalii... în timp ce ifugao au tendinŃa de a-$i susŃinerudele aproape în orice împrejurare, ciuccii caută adesea să evite o ceartă sacrificînd un membru alfamiliei...Ca în orice jertfire sacrificială sau pedepsire legală, este vorba de a împiedica un ciclu de răzbunare.Exact asta înŃelege şi Lowie. Ucigîndu-1 pe unul dintre ai lor, ciuccii anticipă aceasta ; ei oferă ovictimă adversarilor lor potenŃiali, invitîndu-i astfel să nu se răzbune, să nu comită un act care arconstitui un alt afront şi care ar trebui, încă o dată, neapărat răzbunat. Acest element de ispăşirereprezintă o asemănare cu sacrificiul, pe care vine s-o întărească, bineînŃeles, alegerea victimei, faptulcă victima este alta decît vinovatul.Nu putem totuşi aşeza obiceiul ciucci printre sacrificii. într-adevăr, niciodată o jertfire propriu-zisrituală nu este direct şi deschis legată de o primă vărsare de sînge, cu caracter neregulat. Niciodată eanu apare ca răscumpărarea unui act determinat. Tocmai pentru că o asemenea legătură nu apareniciodată, semnificaŃia sacrificiului ne-a scăpat întotdeauna, şi raportul dintre sacrificiu şi violenŃărămîne necunoscut. Aici, această semnificaŃie se dezvăluie, şi într-un mod prea spectaculos pentru aputea defini actul ca ritual.Putem oare atunci plasa această acŃiune printre pedepsele legale, putem oare vorbi în privinŃa sa de„administrare a justiŃiei"? Nu putem: victima celei de-a doua crime nu este vinovată de cea dintîi.Putem invoca, desigur, aşa cum face Lowie, o „responsabilitate colectivă", dar nu este suficient. Cîndresponsabilitatea colectivă este chemată să joace un rol, este întotdeauna din lipsă sau pe lîngăadevăratul responsabil sau în indiferenŃă totală faŃă de orice responsabilitate individuală. Niciodatăresponsabilitatea colectivă nu-1 exclude în mod sistematic pe adevăratul vinovat. Tocmai de oasemenea excludere este vorba aici. Chiar dacă ea31"irămîne îndoielnică, într-un anume exemplu determinat, această excludere a vinovatului pare prea bineatestată pentru a nu trebui să vedem în ea un fenomen semnificativ, o atitudine culturală de care trebuiesă dăm seama.Nu trebuie să ne refugiem aici în vreo „mentalitate primitivă", să invocăm „o confuzie posibilă întreindivid şi grup". Dacă ciuccii îl cruŃă pe vinovat, nu e pentru că ei disting greşit vinovăŃia, cidimpotrivă, pentru că o disting perfect. Cu alte cuvinte, vinovatul este cruŃat tocmai ca vinovat. Ciucciiconsideră că au motive întemeiate să acŃioneze aşa cum fac, şi se pune problema să reperăm acestemotive.A face din vinovat o victimă ar însemna să înfăptuim chiar actul care pretinde răzbunarea, ar însemnasă ne supunem strict exigenŃelor spiritului violent. Sacrificîndu-1 nu pe vinovat, ci pe unul dinapropiaŃii săi, ne îndepărtăm de o reciprocitate perfectă pe care nu o dorim, pentru că este prea deschisrăzbunătoare. Dacă această contraviolenŃă se îndreaptă asupra violentului însuşi, ea participă, prin acestfapt, la violenŃa sa, şi nu se mai distinge de aceasta. Ea este deja răzbunare pe cale de a pierde orice
  14. 14. măsură, aruncîndu-se exact în ceea ce-ar trebui să prevină.Nu ne putem dispensa de violenŃă pentru a pune capăt violenŃei. Dar tocmai din acest motiv violenŃaeste interminabilă. Fiecare vrea să aibă ultimul cuvînt al violenŃei şi se merge astfel din represalii înrepresalii, fără ca vreo concluzie veritabilă să* intervină vreodată.Excluzîndu-1 pe vinovatul însuşi de la orice represalii, ciuccii încearcă să nu cadă în cercul vicios alrăzbunării. Ei vor să şteargă urmelev puŃin, nu prea mult, căci nu intenŃionează să înlăture semnificaŃiaprimordială a actului lor, care este cea a unui răspuns la crima iniŃială, a unei adevărate plăŃi a datorieicontractate de unul dintre ai lor. Pentru â t tempera pasiunile stîrnite de crimă, trebuie să-i se opună unact care nu r va semăna prea mult cu răzbunarea dorită de adversar, dar care nu va TJ nici prea diferitde aceasta. Actul va semăna deci în acelaşi timp cu"| pedeapsa legală şi cu sacrificiul, fără să seconfunde nici cu una, nici cu celălalt. El seamănă cu pedeapsa legală prin aceea că este vorba de oreparaŃie, de o răsplată violentă. PopulaŃia ciucci acceptă să suporte şi impune alor săi aceeaşi pierdereviolentă pe care a provocat-o unei alte comunităŃi. Actul seamănă cu sacrificiul prin faptul că victimacelei de-a doua crime nu este vinovată de cea dintîi. Acesta este elementul care ni se pare absurd, străinraŃiunii: principiul culpabilităŃii nu este respectat! Acest principiu ni se pare admirabil şi absolut, încîtnu ne putem imagina că poate fi respins. De cîte ori este absent, ne imaginăm o carenŃă de percepŃie, odeficienŃă intelectuală.32 - .RaŃiunea noastră este aici respinsă; ea este respinsă pentru că e una o aplicare prea strictă a principiuluirăzbunării, şi ca atare, plină de pericole viitoare.Pretinzînd un raport direct între vinovăŃie şi pedeapsă, noi credem că surprindem un adevăr care scapăprimitivilor. Dimpotrivă, noi sîntem orbi la o ameninŃare foarte reală în universul primitiv, „escalada"răzbunării, a violenŃei nemăsurate. Acesta este lucrul pe care aparentele bizarerii ale tradiŃiilorprimitive şi ale violenŃei religioase se străduiesc să-1 exorcizeze.în spatele straniului refuz de a-1 atinge fizic pe cel anatemizat, în universul grec, în special, există otemere asemănătoare, fără îndoială, celei care motivează obiceiul ciucci. A-1 violenta pe violentînseamnă a te lăsa contaminat de violenŃa sa. Lucrurile sînt astfel potrivite îneît persoana lovită deanatemă să fie pusă într-o situaŃie în care nu poate supravieŃui; nimeni, în afară de el însuşi, nu va fidirect responsabil de moartea sa, nimeni nu a folosit violenŃa împotriva lui. Nefericitul este abandonatsingur, fără hrană, în mijlocul mării sau pe vîrful unui munte, sau este obligat să se arunce de pe ofaleză. Expunerea publică a copiilor malefici Ńine, după toate aparenŃele, de o grijă de acelaşi gen.Toate aceste obiceiuri ni se par absurde, iraŃionale, în timp ce ele sînt departe de a fi lipsite de raŃiune,iar aceste raŃiuni se supun unei logici coerente. Este vorba tot de a concepe şi de a executa o violenŃăcare nu va reprezenta faŃă de violenŃele anterioare decît ceea ce o verigă în plus, într-un lanŃ, este pentruverigile care o precedă şi cele care îi urmează ; visăm la o violenŃă radical diferită, o violenŃă cuadevărat decisivă şi terminală, o violenŃă care ar pune capăt, o dată pentru totdeauna, violenŃei.Primitivii se străduiesc să spargă simetria represaliilor la nivelul formei. Spre deosebire de noi, eipercep foarte bine repetiŃia-identicului şi încearcă să-i pună capăt prin ceva diferit. Modernii nu se temde reciprocitatea violentă. Ea structurează orice pedeapsă legală. Caracterul zdrobitor al intervenŃieijudiciare o împiedică să fie doar un prim pas în cercul vicios al represaliilor. Noi nici nu mai distingemce îi sperie pe primitivi în pura reciprocitate răzbunătoare. Iată de ce raŃiunile comportamentului ciuccisau ale precauŃiilor faŃă de cel anatemizat ne scapă.SoluŃia ciucci nu se confundă nici cu răzbunarea, bineînŃeles, nici cu sacrificiul ritual, nici cu pedeapsalegală. Şi totuşi ea nu este străină de nici unul din aceste trei fenomene. Ea se situează într-un punct încare răzbunarea, sacrificiul şi pedeapsa legală par să se intersecteze. Dacă nici una din cercetărileactuale nu este capabilă să gîndească aceste fenomene33Inica fiind susceptibile să se intersecteze, nu trebuie să aşteptam de la ele prea multă lumină asuprachestiunilor care ne interesează.■î fPutem depista în obiceiul ciucci un mare număr de implicaŃii psihologice, de interes limitat. Ne putemgîndi, de exemplu, că prin condamnarea la moarte nu a vinovatului, ci a unuia dintre apropiaŃii săi,ciuccii vor să se arate concilianŃi, refuzînd „să-şi piardă demnitatea". Se poate, dar ne putem imagina şicomplet altceva ; putem enumera o mie de posibilităŃi diverse şi contradictorii. Este inutil să nepierdem în acest labirint; formularea religioasă domină toate ipotezele psihologice ; ea nu face cavreuna din ele să fie necesară, dar nici nu elimină pe nici una.NoŃiunea religioasă esenŃială, aici, este cea a impurităŃii rituale. ObservaŃiile precedente pot servi dreptintroducere la o cercetare asupra -acestei noŃiuni. ViolenŃa este cea care provoacă impuritatea rituală. In
  15. 15. multe cazuri, este vorba de un adevăr evident, neîndoielnic.Doi oameni ajung să se bată; va curge poate sînge; aceşti doi oameni sînt deja impuri. Impuritatea loreste contagioasă; a rămîne în apropierea lor echivalează cu a risca să fii amestecat în cearta lor. Nuexistă decît un mijloc sigur de a evita impuritatea, cu alte cuvinte contactul cu violenŃă, contaminareacu această violenŃă, şi anume să te îndepărtezi de ea. Nu. apare nici o idee de datorie sau de interdicŃiemorală. Contaminarea este un pericol groaznic la care, în realitate, numai fiinŃele deja impregnate■■;de impuritate, deja contaminate, nu ezită să se expună. :Dacă orice contact, fie şi întîmplător, cu o fiinŃă impură te face impur, e de la sine înŃeles că la fel seîntîmplă a fortiori cu orice contact violent, ostil. Dacă trebuie cu orice preŃ să se recurgă la violenŃă, celpuŃin victima să fie pură, să nu fi fost tîrîtă într-o dispută malefică. Asta îşi spun şi ciuccii. Exemplulnostru arată clar că noŃiunile de impuritate şi de contaminare au o replică în planul raporturilor umane.în spatele lor se ascunde, o realitate extraordinară. Or, tocmai asta a negat mult timp etnologiareligioasă. Observatorii moderni, în special din epoca lui Frazer şi a discipolilor săi, nu vedeau absolutdeloc această realitate, mai întîi fiindcă ea nu exista pentru ei, şi apoi pentru că religia primitivă face înaşa fel îneît să o camufleze ; idei cum ar fi cea de impuritate sau de contaminare, prin materialitatea pecare o presupun, depind de un procedeu esenŃial al acestui camuflaj. O ameninŃare care apasă asupraraporturilor dintre oameni şi care Ńine exclusiv de aceste raporturi este34 .prezentată sub o formă complet reificată. NoŃiunea de impuritate rituală poate degenera pînă în punctulîn care ea nu mai este decît o credinŃă îngrozită în virtutea malefică a contactului material. ViolenŃa s-atransfigurat într-un fel de fluid care impregnează obiectele şi a cărui difuzare pare să asculte de legi purfizice, oarecum ca electricitatea sau „magnetismul" balzacian. Departe de a spulbera ignoranŃa şi de aregăsi realitatea care se ascunde în spatele acestor distorsiuni, gîndirea modernă o agravează şi oîntăreşte; ea colaborează la escamotarea violenŃei, rupînd fenomenul religios de orice realitate, făcînddin el o poveste de adormit copiii.Un om se spînzură ; cadavrul său este impur, dar şi frînghia cu care s-a spînzurat, copacul de careaceastă frînghie a fost atîrnată, pămîntul din jurul acestui copac; impuritatea scade pe măsură ce neîndepărtăm de cadavru. Totul se petrece ca şi cum, din locul în care s-a manifestat1 violenŃa şi dinobiectele pe care le-a afectat în mod direct, ar iradia emanaŃii subtile care pătrund în toate obiecteleînconjurătoare şi tind să slăbească o dată cu timpul şi distanŃa.într-un anume oraş a avut loc un masacru groaznic. Acest oraş trimite într-un altul ambasadori. Ei sîntimpuri; lumea evită pe cît posibil să-i atingă, să le vorbească sau chiar să rămînă în prezenŃa lor. Dupăce pleacă, se înmulŃesc riturile purificatoare, stropirea cu apă sfinŃită, sacrificiile etc.Şi Frazer şi şcoala sa văd în teama de contaminarea impură criteriul prin excelenŃă al „iraŃionalului" şial „superstiŃiosului" în gîndirea religioasă; alŃi observatori, dimpotrivă, au făcut din ea aproape o ştiinŃăavânt la lettrc. Această perspectivă este fondată pe intersectări frapante între anumite precauŃiiştiinŃifice şi anumite precauŃii rituale.Există societăŃi în care o boală contagioasă, variola, are zeul său special. Pe durata bolii, bolnavii sîntdestinaŃi acestui zeu ; ei sînt izolaŃi de comunitate şi daŃi în paza unui „iniŃiat" sau, dacă vrem, a unuipreot al zeului, adică a unui om care a contractat odinioară maladia şi i-a supravieŃuit. Acest omparticipă de acum înainte la puterea zeului, fiind imunizat împotriva efectelor violenŃei sale.ImpresionaŃide fapte de acest ordin, probabil, unii interpreŃi au crezut că descoperă, la origineaimpurităŃii rituale, o intuiŃie vagă, dar reală, a teoriilor microbiene. Acest punct de vedere este respins,în general, sub pretextul că eforturile de a se proteja de impuritatea rituală nu merg toate, ci dimpotrivă,în acelaşi sens cu igiena modernă. Această critică rămîne insuficientă; ea nu ne interzice, în realitate, săcomparăm35precauŃiile rituale cu o medicină încă nesigură, dar deja parŃial eficace, aceea a secolului trecut, deexemplu.Teoria care vede în teroarea religioasă un fel de preştiinŃă pune degetul pe ceva interesant, dar atît deparŃial şi de fragmentar încît o putem considera falsă. O asemenea teorie nu se poate naşte decît într-osocietate şi un mediu în care boala apare ca singura fatalitate care apasă de acum înainte asupra omului,ultima ameninŃare ce trebuie cucerită. In ideea primitivă de contaminare, este evident că boalaepidemică nu c absentă. In tabloul de ansamblu al impurităŃii rituale, boala figurează, desigur, dar nuconstituie decît un domeniu printre altele. Izolăm acest domeniu pentru că e singurul în care noŃiuneamodernă şi ştiinŃifică de contaminare, în mod exclusiv patologică, intersectează noŃiunea primitivă careare o extensie mult mai mare.Din perspectivă religioasă, domeniul în care contaminarea rămîne reală pentru noi nu se distinge dedomeniile în care ea a încetat să fie astfel. Asta nu înseamnă că religia primitivă este supusă tipului de„confuzie" de care o acuzau odinioară un Frazer sau un Levy-Bruhl. Asimilarea bolilor contagioase şi ă
  16. 16. violenŃei sub toate formele sale, considerate în mod uniform, la rîndul lor, ca fiind contagioase, sesprijină pe un ansamblu de indicii concordante care compun un tablou de o coerenŃă extraordinară.O societate primitivă, o societate care nu posedă un sistem judiciar, este expusă, s-a spus, la escaladarăzbunării, pur şi simplu la distrugere, pe care o numim de acum înainte violenŃa esenŃială; ea se vedeconstrînsă să adopte faŃă de această violenŃă anumite atitudini incomprehensibile pentru noi. Sînt mereudouă motive care ne fac să nu înŃelegem : primul este că nu ştim absolut nimic în privinŃa violenŃeiesenŃiale, nici măcar că ea există ; al doilea este că popoarele primitive înseşi nu cunosc aceastăviolenŃă decît într-o formă aproape în întregime dezumanizată, adică sub înfăŃişarea parŃial înşelătoare asacrului.Considerate în ansamblul lor, precauŃiile rituale îndreptate împotriva violenŃei, oricît de absurde ne-arpărea unele dintre ele, nu Ńin cîtuşi de puŃin de iluzie. Am constatat deja aceasta, în fond, în legătură cusacrificiul. Dacă catharsis-ul sacrificial reuşeşte să împiedice propagarea dezordonată a violenŃei, elreuşeşte într-adevăr să oprească un fel de contaminare.Dacă aruncăm o privire înapoi, ne vom da seama că violenŃa, de la bun început, ni s-a dezvăluit ca unlucru eminamente comunicabil. TendinŃa sa de a se precipita asupra unui obiect de schimb, în lipsaobiectului vizat iniŃial, poate fi descrisă ca un soi de contaminare. ViolenŃa mult36timp comprimată sfîrşeşte întotdeauna prin a se răspîndi împrejur ; prin urmare, vai de cel care-i stă încale. PrecauŃiile rituale vizează pe de o parte să prevină acest gen de difuzare şi pe de altă parte să-iprotejeze pe cît posibil pe cei care se află deodată implicaŃi într-o situaŃie de impuritate rituală, adică deviolenŃă.Cea mai neînsemnată violenŃă poate antrena o escaladă cataclismică. Chiar dacă acest adevăr, fără a finicidecum perimat, a devenit puŃin vizibil, cel puŃin în viaŃa noastră cotidiană, ştim cu toŃii căspectacolul violenŃei are ceva „contagios". Este aproape imposibil, uneori, să scăpăm de aceastăcontaminare. In privinŃa violenŃei, intoleranŃa se poate dovedi la fel de fatală, în final, ca şi toleranŃa.Cînd violenŃa devine manifestă, există oameni care se lasă liber în voia ei, cu entuziasm chiar; existăalŃii care se opun progreselor sale; dar tot ei sînt cei care, adesea, îi permit să triumfe. Nici o regulă nueste în mod universal valabilă, nici un principiu nu sfîrşeşte prin a rezista. Există momente în careremediile sînt toate eficiente, intransigenŃa ca şi compromisul ; există altele în care, dimpotrivă, toatesînt inutile ; ele nu fac dccît să accentueze răul pe care îşi imaginează că-1 contracarează.Se pare că vine întotdeauna clipa în care nu ne mai putem opune violenŃei decît printr-o altă violenŃă;puŃin contează, atunci, dacă reuşim sau dacă eşuăm, ea este întotdeauna cea care cîştigă. ViolenŃa areefecte mimetice extraordinare, cînd directe şi pozitive, cînd indirecte şi negative. Cu cît oamenii sestrăduiesc să o domine, cu atît ei o alimentează mai mult; ea transformă în mijloace de acŃiuneobstacolele pe care credem că i le opunem ; ea seamănă cu o flacără care devoră tot ceea ce putemarunca asupra ei, în încercarea de a o înăbuşi.Am recurs la metafora focului; am fi putut recurge la furtuna, potop, cutremur. Ca şi ciuma, la dreptvorbind, şi acestea nu ar fi în mod absolut numai metafore, nimic altceva decît metafore. Asta nuînseamnă că revenim la teza care face din sacru o simplă transfigurare a fenomenelor naturale.Sacrul este tot ceea ce-1 domină pe om cu atît mai sigur cu cît omul se crede mai capabil să-1 domine.El este deci reprezentat între altele, dar în mod secundar, de furtuni, incendii de păduri, epidemii caredoboară o populaŃie. Dar el reprezintă de asemenea, şi mai ales, deşi în secret, violenŃa oamenilorînşişi, violenŃa considerată ca exterioară omului şi suprapusă, de acum înainte, peste toate celelalteforŃe carc-1 apasă pe om din interior. ViolenŃa constituie adevărata inimă şi sufletul secret al sacrului.37Nu ştim încă în ce fel oamenii, reuşesc să-şi contemple propria violenŃă din afară. O dată ce au reuşit,totuşi, o dată ce sacrul a devenit acea substanŃă misterioasă care le dă tîrcoale, care îi invadează dinafară fără să devină cu adevărat ei înşişi, care îi chinuie şi îi brutalizează, oarecum ca epidemiile şicatastrofele naturale, ei sînt confruntaŃi cu un ansamblu de fenomene eterogene în ochii noştri, dar alecăror analogii sînt cu adevărat remarcabile.Dacă vrem să evităm boala, e bine să evităm contactul cu bolnavii. Este de asemenea bine să evitămcontactele cu furia ucigaşă, dacă nu Ńinem să intrăm noi înşine într-o furie ucigaşă sau să fim ucişi, ceeace pînă la urmă e acelaşi lucru, prima consecinŃă sfîrşind aproape întotdeauna prin a o antrena pe ceade-a doua.Există aici, după părerea noastră, două tipuri distincte de „contaminare". ŞtiinŃa modernă nu seinteresează decît de primul şi îi confirmă realitatea în chip strălucit. S-ar putea prea bine ca cel dc-aldoilea tip de contaminare să fie de departe cel mai important în condiŃiile definite mai sus dreptprimitive, adică în absenŃa oricărui sistem judiciar.Sub termenul generic de impuritate rituală, gîndirea religioasă înglobează un întreg ansamblu defenomene, disparate şi absurde din perspectiva ştiinŃifică modernă, dar a căror realitate şi ale căror
  17. 17. asemănări apar de îndată ce le repartizăm în jurul violenŃei esenŃiale care furnizează .materia principalăşi fundamentul ultim al oricărui sistem.între boală, de exemplu, şi violenŃa săvîrşită în mod voluntar de un duşman, există raporturiindiscutabile. SuferinŃele bolnavului sînt asemănătoare cu cele pe care le provoacă o rană. Bolnavulriscă să moară. Moartea ameninŃă, în egală măsură, pe toŃi cei care, într-un fel sau altul, activ sau pasiv,sînt implicaŃi în violenŃă. Moartea nu este niciodată decît cea mai rea violenŃă care i se poate întîmplaunui om. Nu este mai puŃin rezonabil, în fond, să considerăm la acelaşi capitol toate cauzele, mai multsau mai puŃin misterioase şi contagioase, care pot antrena moartea, decît să creăm o categorie apartepentru una singură dintre ele, aşa cum facem în cazul bolii.Trebuie să apelăm la anumite forme de empirism pentru a înŃelege gîndirea religioasă. Această gîndireare exact acelaşi scop ca şi cercetarea tehnologică modernă, şi anume acŃiunea practică. De fiecare datăcînd omul doreşte cu adevărat să ajungă la nişte rezultate concrete, întotdeauna cînd este presat derealitate, el abandonează speculaŃiile abstracte şi revine la un empirism cu atît mai prudent şi limitat cucît forŃele pe care încearcă să le stăpînească, sau cel puŃin să le îndepărteze, îl împresoară maiîndeaproape.38 ■ . • Perceput în formele sale cele mai simple, poate cele mai elementare, religiosul nu-şi pune nici măcarîntrebări asupra naturii ultime a forŃelor cumplit care-1 asediază pe om ; el se mulŃumeşte să le observespre a determina secvenŃele regulate, „proprietăŃile" constante care vor permite să se prevadă anumitefapte, cate îi vor oferi omului punctele de reper capabile să determine conduita ce trebuie adoptată.Empirismul religios ajunge întotdeauna la aceeaşi concluzie : trebuie să ne Ńinem cît mai departe deforŃele sacrului, evitînd toate contactele cu el. Empirismul religios nu poate deci să nu intersecteze, înanumite puncte, empirismul medical şi empirismul ştiinŃific în general. Iată de ce anumiŃi observatoricred că recunosc în el o primă formă de ştiinŃă.Acelaşi empirism, totuşi, poate ajunge la rezultate atît de aberante, din punctul nostru de vedere, sepoate dovedi atît de rigid, de limitat, de miop, încît este tentant să-1 explicăm printr-o defecŃiuneoarecare a psihismului. Nu putem vedea lucrurile astfel fără să transformăm întreaga lume primitivăîntr-un „bolnav" pe lîngă care noi, „civilizaŃii", facem figură de „sănătoşi".Aceiaşi psihiatri care prezintă lucrurile sub această lumină nu ezită, atunci cînd au chef, să-şi inversezecategoriile : „civilizaŃia" este atunci cea bolnavă, şi ea nu poate fi astfel decît în opoziŃie cu primitivul,care le apare, de astă dată, ca prototip al „sănătosului". Oricum le-am întoarce şi răsuci, conceptele desănătate şi boală sînt inapte să lămurească raporturile dintre societăŃile primitive şi societatea noastră.PrecauŃiile rituale care par demente sau cel puŃin „foarte exagerate" într-un context modern sînt, înrealitate, rezonabile în contextul lor propriu, adică în ignoranŃa extremă în care se află religiosul faŃă deo violenŃă pe care o sacralizează. Cînd oamenii cred că simt în ceafă răsuflarea Ciclopului din Odiseea,ei se ocupă de ce e mai urgent; nu-şi pot permite luxul de a opera în voie cu genul de măsuri pe care-1pretinde această situaŃie critică. E mai bine să faci prea mult decît prea puŃin.Putem compara atitudinea religioasă cu cea a unei ştiinŃe medicale care s-ar afla deodată confruntată cuo boală necunoscută. Se declanşează o epidemie. Agentul patogen nu poate fi izolat. Care este, în acestcaz, atitudinea propriu-zis ştiinŃifică, ce trebuie făcut? Trebuie luate nu doar unele din precauŃiile pecare le cer formele patologice cunoscute, ci toate, fără excepŃie. în mod ideal, ar fi indicat să inventămunele noi, pentru că nu ştim nimic despre duşmanul care trebuie respins.O dată ce microbul epidemiei este identificat, unele din precauŃiile luate înaintea identificării se potdovedi inutile. Ar fi absurd să le perpetuăm; era rezonabil să le pretindem atîta vreme cît ignoranŃapersista.39Metafora nu este valabilă pînă la capăt. Nici primitivii, nici modernii nu ajung vreodată să identificemicrobul acestei ciume care este violenŃa. CivilizaŃia occidentală este cu atît mai puŃin capabilă să oizoleze şi să o analizeze, ea îşi face despre boală idei cu atît mai superficiale cu cît a beneficiat, pînă înzilele noastre, faŃă de formele sale cele mai virulente, de o protecŃie cu siguranŃă misterioasă, de oimunitate pe care, în mod vizibil, nu a creat-o, dar al cărei rezultat ar putea fi ca însăşi.* * *Printre „tabuurile" primitive, unul dintre cele mai cunoscute, cel care a făcut să curgă poate cea maimultă cerneală, se referă la sîngele menstrual. El este impur. Femeile care au ciclu trebuie să se izoleze.Li se interzice să atingă obiectele de folosinŃă comună, uneori chiar propriile alimente pe care le-arputea contamina...De ce această impuritate? Ciclul trebuie înŃeles în cadrul mai general al vărsării de sînge. Majoritateaoamenilor primitivi iau precauŃii extraordinare pentru a nu intra în contact cu sîngele. Orice sîngerăspîndit în afara ritualurilor, într-un accident, de exemplu, sau într-un act de violenŃă, este impur.Această impuritate universală a sîngelui vărsat Ńine foarte direct de definiŃia pe care tocmai am propus-

×