Your SlideShare is downloading. ×
Comunicarea
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

Comunicarea

381
views

Published on


0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
381
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
5
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Comunicarea este o componenta esentiala a vietii, componenta care trebuie sa fie înteleasa cât mai corect pentru a-si atinge scopurile. Pentru a stapâni comunicarea trebuie sa o întelegem, sa întelegem elementele ei de baza. În esenta, comunicarea reprezinta schimbul unei particule dintr-o parte a spatiului în alta parte a spatiului, particula reprezentând subiectul comunicat: un obiect, un mesaj scris, o idee. Acest mod simplu de întelegere a esentei comunicarii conduce la urmatoarea definitie: „Comunicarea reprezinta considerarea si actiunea de a deplasa un impuls sau particula de la un punct sursa, pe o anumita distanta, cu intentia de a reconstitui la un punct de receptie, un duplicat/copie si o întelegere a ceea ce a emanat de la punctul sursa.” Daca am face o asemanare cu chimia, am putea spune ca formula comunicarii este: cauza, distanta, efect, combinate cu intentie, atentie si reproducere/duplicare/copiere, toate combinate cu întelegere. Aceasta formula magica deschide portile catre întelegerea partilor componente, putem vizualiza functiile fiecareia, putem întelege mai clar întregul. FACTORII COMUNICARII Se pot defini doua unitati însufletite “A” si “B” considerate ca terminale. Prin terminal se întelege un punct care primeste, retransmite si emite comunicatii. În functie de aceste doua unitati si de relatiile care se stabilesc între ele, pot fi enumerati urmatorii factori ai comunicarii: • Pentru a exista o comunicare este necesar ca in “A” sa existe o intentie care se va transforma la “B” in atentie, iar pentru a se realiza o comunicare este necesar ca in “B” sa apara o duplicare a ceea ce s-a intamplat in “A”. • Importanta factorului duplicare poate fi exprimata si prin faptul ca intre “A”(cauza) si “B” (efect) trebuie sa existe o intelegere. Gradul de intelegere defineste premiza ca aceasta comunicare bilaterala exista, fapt realizat concret prin duplicare; • Este randul ca in “A”(efect) sa se realizeze duplicarea a ceea ce a fost emis in “B”(cauza). In acest mod comunicarea este infaptuita, nu exista elemente care sa fi avut efecte negative. Daca duplicarea nu se realizeaza corect, fie in “A”, fie in “B”, ciclul nu se inchide, exista o serie intreaga de explicatii necesar a fi furnizate pentru a se realiza intelegerea mesajului emis in “A”. Va fi necesara o etapa ulterioara in care atat “A” cat si “B” vor dori sa incheie ciclul comunicarii. Aceasta comunicare neterminata va genera in ambele parti o dorinta de raspuns, • Saracia de mesaje receptionate va genera o serie de intrebari generate de perturbarea atentiei si intentiei.
  • 2. • “A” are intentia sa-l intereseze pe “B”, iar “B” devine interesat de ceea ce doreste “A”. In mod similar fenomenul se repeta in “B” • Intentia de a fi receptionat genereaza in “A” necesitatea de a fi mesajul sau sa fie copiat/duplicat. Daca mesajul din “A” nu poate fi duplicat in nici un fel sigur in “B” mesajul nu va fi receptionat. Este ca si cum “A” vorbeste romaneste iar “B” intelege doar englezeste. In acest caz, poate cei doi sa se inteleaga prin gestica comuna care sa genereze cauze, efecte si duplicari. Mimica si gestica poate sa comunice adesea foarte mult. Pentru a comunica trebuie sa luam in considerare diferite modalitati prin care putem atrage atentia celui caruia dorim sa-i comunicam ceva interesant pentru noi, ceva ce prin duplicare si intelegere sa devina interesant pentru el. • “A” si “B” doresc sa comunice, fiecare are dorinta de a fi reprodus si de a reproduce mejajul • existenta distantei nu trebuie impieteze asupra comunicarii ALTE DEFINITII ALE COMUNICARII „comunicare: actiunea de a comunica si rezultatul ei” (DEX) Cercetatorii americani Frank E.X. Dance si Carl E. Larson, în urma cu aproape douazeci de ani, au adunat într-o carte cele mai reprezentative definitii ale comunicarii, propuse de diferiti autori: 126 de formulari. În ciuda numarului mare de definitii, s-a evidentiat ca, în functie de domeniu, termenul este utilizat într-o acceptiune particulara, specializata, deseori în divergenta cu sensul încetatenit în alte domenii. Astfel de exemple sunt urmatoarele: Edward O. Wilson – biolog – „Comunicarea este o actiune a unui organism sau unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau altei celule, într-o maniera adaptativa pentru unul sau mai multi participanti”. Carl I. Hovland, Irving I. Janis si Harold H. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei, verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul).” Charles Morris: „punerea in comun, împartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri”; „orice mediu care serveste acestui proces de punere în comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul.” Collin Cherry: „Comunicarea este ceea ce leaga organismele între ele.” Waren Weaver: comunicarea reprezinta „totalitatea proceselor prin care o minte poate sa o afecteze pe alta.”
  • 3. Louis Forsdale: „Comunicarea e procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (împartasite) care actioneaza potrivit unor reguli.” Jose Aranguren: „Comunicarea este o transmitere de informatie la care se asteapta raspuns.” Definitiile prezentate sunt rezultatele evolutiei istorice a cercetarilor în domeniul stiintelor comunicarii, momentele cele mai semnificative ale acestei istorii, scurte dar foarte dense, fiind redate în continuare. MOMENTE SEMNIFICATIVE ÎN ISTORIA TEORIILOR COMUNICARII În veacul al XIX-lea s-au inventat sistemele tehnice de baza în comunicare si s-a definit principiul liberului schimb. Comunicarea a devenit un factor de integrare a societatii, un ansamblu ce îndeplinea functii precise inspirând primele concepte despre o „stiinta a comunicarii”. În acest context, „diviziunea muncii” a reprezentat primul pas teoretic pentru formarea noilor idei. Comunicarea contribuia esential la organizarea muncii colective în cadrul întreprinderilor si structura spatiile economice. Cosmopolis-ul comercial al conceptiei liberale de tip „laissez faire” se bazeaza pe diviziunea muncii si mijloacele de comunicare, cai fluviale, maritime si terestre, asociindu-i-se bogatia si cresterea economica. Distanta dintre realitate si teoretizarea voluntarista a domesticirii miscarii a caracterizat multa vreme viziunile asupra comunicarii ca factor de progres si împlinire a ratiunii. Expresia acestei stari de fapt o reprezinta maxima definita de François Quesnay „laissez faire, laissez passer” Quesnay, atent la ansamblul circuitelor lumii economice, pe care încerca sa le înteleaga ca „sistem” si ca „unitate”, imagineaza o reprezentare grafica a circulatiei bogatiilor într-un asa zis “Tablou economic”, din care se desprinde o viziune macroscopica a unei economii a „fluxurilor”. În 1793 se inaugureaza primul „telegraf optic al lui Claude Chappe”, sistem de comunicare la distanta utilizat în scopuri militare. Scoala economiei clasice engleze utilizeaza conceptul de diviziune a muncii si modelul fluxurilor materiale, prefigurând un „model cibernetic al fluxurilor materiale cu fluxuri feedback ale banilor ca informatie” (John Stuart Mill). Conceptul de diviziune a muncii stimuleaza reflectii despre „diviziunea muncii mentale” care conduc la elaborarea unor proiecte de mecanizare a operatiunilor inteligente: „masina cu diferente” si „masina analitica”, stramosii calculatoarelor electronice. Claude Henri de Saint-Simon înnoieste lectura socialului pornind de la metafora fiintei vii definind „conceptul de retea”. Saint-Simon – în Filozofia sociala – defineste o stiinta a reorganizarii sociale, care sa asigure trecerea între „guvernarea oamenilor“ si „administrarea lucrurilor”, societatea fiind conceputa ca un sistem organic – tesatura de retele – dar si ca un „sistem industrial” administrat de o industrie si condus ca o industrie. Filozofia industrialismului” grabeste împlinirea „erei pozitive”, definita ca fiind „functia organizatoare a producerii retelelor artificiale, a retelelor de comunicare-transport (retele materiale) si a celor financiare (retele spirituale)”.
  • 4. Herbert Spencer face sa înainteze cunoasterea în domeniul comunicarii ca sistem organic enuntând în lucrarea sa Fiziologia sociala – cu mult înainte de publicarea operei majore a lui Darwin Originea speciilor – ipoteza „continuitatii dintre originea biologica si ordinea biologica”. Diviziunea fiziologica a muncii si progresul organismului – se afla pe acelasi nivel, de la omogen la eterogen, de la simplu la complex, de la concentrare la diferentiere – conduc la ideea ca societatea industriala întruchipeaza societatea organica. În acest sistem comunicarea este o componenta de baza a celor doua „aparate de organe”, cel distribuitor si cel regulator, facând posibila gestionarea relatiilor complexe dintre centrul dominant si periferie. Prin informatii si prin ansamblul mijloacelor de comunicare centrul poate sa-si „propage influenta”. O notiune de baza în analiza sistemelor de comunicare este notiunea de „dezvoltare”. Auguste Comte îmbina conceptul de diviziune a muncii cu notiunile de dezvoltare, crestere, perfectionare, omogenitate, diferentiere si eterogenitate (idei împrumutate din embriologie – teoria dezvoltarii organismului viu). Organismul colectiv se supune unei legi fiziologice a dezvoltarii progresive, istoria fiind conceputa ca succesiune a trei stari/vârste: teologica sau fictiva, metafizica sau abstracta si în fine, pozitiva sau stiintifica. Modelul de biologizare a socialului se transforma în norma atunci când este vorba de caracterizarea sistemelor de comunicare ca agenti ai dezvoltarii si civilizatiei, mediile de comunicare în masa ocupând un rol strategic. În 1897, Friedrich Ratzel pune bazele geografiei politice sau geopoliticii, stiinta spatiului si a controlului lui. In viziunea lui Ratzel statul devenind un organism ancorat de pamânt. Retelele si circuitele, schimbarile, interactiunile, mobilitatea sunt diferite forme de manifestare a „energiei vitale”. În acest context al dimensiunii spatiale a puterii, spatiul devine „spatiu vital” În ultimele doua decenii ale secolului al XIX-lea, se definesc problematicile „societatii de masa” si mijloacele de difuzare în masa. Masa se infatiseaza ca o amenintare reala pentru întreaga societate, justificându-se un control statistic al fluxurilor judiciare si demografice. În 1835, Adolphe Quetelet întemeiaza o noua stiinta a masurarii sociale, „fizica sociala”, o stiinta a carei unitate de baza este „omul mediu”. Tehnologia riscului si ratiunea probabilistica se transforma în câmpul /domeniul/ politic, devenind o unealta de administrare a indivizilor luati în masa. Antropomertia lui Bertillon, biometria si eugenia lui Galton, ca si antropologia criminala a lui Lombroso contribuie la identificarea individului si stabilirea unor „profile”. Scipio Sighele (Gloata criminala) si Gustave Le Bon (Psihologia multimilor) descriu viziuni manipulatoare a societatii, care se deschid asupra naturii politice a opiniei publice (conceptele de sufletul rasei, popoare inferioare) eliberate de „constrângerile impuse libertatii de presa si de adunare”. Cei doi autori determina aparitia ideii/conceptului de „psihologia multimilor”. Invers fata de multime – care este un concept de „contagiune psihica” produs în mod esential de contacte fizice – „publicul sau publicurile din era publicului” – produs al lungii istorii a mijloacelor de
  • 5. transport si difuzare – progreseaza odata cu sociabilitatea. „Nu apartii decât unei singure multimi într-un anumit moment, dar poti face parte din mai multe publicuri în acelasi timp” tinde sa defineasca lamentarea revarsarii apocaliptice a „multimii-gloata”. Sigmund Freud, în 1921, contesta axiomele psihologiei multimilor: „exaltarea afectelor si inhibitia gândirii de masa”, recurgând la conceptul de „libido”. „”Daca individul izolat în multime îsi paraseste singularitatea si se lasa sugestionat de ceilalti, o face pentru ca simte nevoia sa fie mai degraba în acord cu ei decât în opozitie si, poate, la urma urmei, s-o faca de dragul lor”. La sfârsitul secolului al XIX-lea abunda discursurile utopice, capata contur imaginarul unei tehnici mântuitoare.Aceasta era neotehnica, ce a urmat erei paleotehnice, mecanice si imperiale, trebuind sa însemne afirmarea unei societati orizontale si transparente. Se schiteaza etapele viitoarei societati a abundentei comuniste într-o natura regasita datorita revolutiei si unde ratiunea este suverana, o societate în care marile industrii au fost nationalizate iar radioul, acest „telefon colectiv” este pus în slujba mobilizarii tuturor în „armata industriala” care va conduce la societatea de abundenta comunitara. În Statele Unite comunicarea este legata de proiectul de elaborare a unei noi stiinte sociale, pe baze empirice. Orasul, ca „laborator social” cu semnele lui de dezorganizare, de marginalitate, de aculturatie, de asimilare, devine terenul privilegiat de observatie pentru definirea conceptului de „ecologie umana” – aplicarea sistematica a schemei teoretice a ecologiei vegetale si animale la studierea comunitatilor omenesti. O comunitate se defineste prin urmatoarele elemente (Park,1936): • o populatie organizata pe un teritoriu, mai mult sau mai putin înradacinata în aceasta si ai carei membri traiesc într-o relatie de interdependenta cu natura simbiotica În aceasta „economie biologica” relatiile inter-individuale sunt dominate de „lupta pentru spatiu”, „competitia” fiind un principiu de organizare definind nivelul subsocial – comunitatea organica. • o suprastructura înaltata pe substuctura biotica si care i se impune acesteia ca instrument de conducere si control În acest mod se defineste nivelul social si cultural, acest nivel fiind asumat de comunicare si consens (adica ordinea morala), care au rolul de a regla competitia facilitând indivizilor participanti la aceeasi experienta sa se incadreze in societate. „Cultura este în acelasi timp un corpus de obiceiuri si credinte si un ansamblu de artefacte si unelte sau dispozitive tehnologice”. Charles S. Peirce utilizeaza pragmatismul ca pe o metoda de clarificare conceptuala, punând bazele teoriei semnelor – semiotica. „Un semn sau representatem este ceva ce reprezinta ceve pentru cineva, sub un raport oarecare sau într-o privinta oarecare”.
  • 6. “Totul este semn, Universul este un imens representamen, orice gândire este în semne; a gândi înseamna a manipula semne, pragmatismul nu este nimic mai mult decât o regula care stabileste sensul cuvintelor” Orice proces semiotic (semiosis) este o relatie între trei componente: • Semnul însusi; • Obiectul reprezentat; • Interpretantul; Aceasta relatie este numita „triadica”. O semnificatie nu este niciodata o relatie între un semn si ceea ce înseamna semnul (obiectul lui). Semnificatia rezulta din relatia triadica, interpretantul având rol de mediator, de informare, de interpretare sau chiar de traducere a unui semn printr-un alt semn. Rounded Rectangular Callout: Semnul însuºi Rounded Rectangular Callout: Interpretantul Rounded Rectangular Callout: Obiectul reprezentat Se definesc trei tipuri de semne: • Iconul seamana cu obiectul lui, are caracterul de a-l face semnificant, chiar daca obiectul lui nu exista. • Indicele sau indexul este un semn care si-ar pierde caracterul care face din el un semn daca obiectul lui ar fi nimicit, dar care nu si-ar pierde acest caracter daca n-ar exista nici un interpretant. • Simbolul este un semn asociat în mod conventional obiectului sau asa cum sunt cuvintele sau semnele de circulatie; daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn. „Daca n-ar exista interpretant, si-ar pierde caracterul care-l face sa fie semn. În aceasta perspectiva, gândirea sau cunoasterea este o retea de semne capabile sa se autoreproduca ad infinitum.” Ferdinand de Saussure defineste, în cele trei cursuri de lingvistica (1906 – 1911) (Cursul de lingvistica generala), limba ca „institutie sociala, sistem organizat de semne ce exprima idei, ea reprezinta aspectul codificat al limbajului”. Rounded Rectangular Callout: NIMIC NU ESTE UN SEMN DECÂT DACÃ ESTE INTERPRETAT CA UN SEMN Saussure viseaza o stiinta generala a tuturor limbajelor, a tuturor semnelor sociale: „Se poate concepe o stiinta care studiaza viata semnelor în sânul vietii sociale … o vom numi semiologie. Ea ne va învata în ce constau semnele si ce legi le conduc.”
  • 7. In 1964, Roland Barthes defineste semiologia: „Semiologia are ca obiect orice sistem de semne, oricare ar fi substanta acestuia si limitele lui: imagini, gesturi, sunete melodice, obiecte, iar complexele acestor substante, care se regasesc în rituri, protocoale sau spectacole, constituie, daca nu limbaje cel putin sisteme de semnificatie”. Barthes ordoneaza elementele fundamentale în patru rubrici: • limba si vorbire; • semnificant si semnificat; • sistem si sintagma; • denotatie si conotatie; Binoamele semnificant – semnificat si denotatie – conotatie sunt importante pentru studiul discursului mijloacelor de comunicare de masa. Fiecare semn are un aspect dublu, unul perceptibil si audibil: semnificantul; celalalt, continut în cel dintâi si purtat de el: semnificatul. Între aceste doua elemente exista un raport de semnificare. În lucrarea Mitologii (Mythologies, 1957) Barthes defineste importanta „dezvoltarii publicitatii, a marii prese, a radioului, a ilustratiei, fara sa mai vorbim de supravietuirea unei multimi de rituri de comunicare, rituri ale aparentei sociale”. Dupa primul razboi mondial (1914 – 1918), mijloacele de difuzare au devenit instrumente de „gestionarea opiniilor de catre guvern”, tehnicile de comunicare au facut un salt înainte. Pentru Harold D. Lasswell (Tehnici de propaganda în razboiul mondial) „propaganda înseamna democratie”, propaganda constituind singurul mijloc de a asigura adeziunea maselor, mijloc mai economic decat violenta, coruptia ori alte tehnici de guvernare. Aceasta viziune instrumentala consacra o reprezentare a atotputerniciei mass-media, considerata instrument de „circulatie a simbolurilor eficiente”. Se presupune ca mass-media actioneaza dupa modelul „acului de seringa hipodermica” desemnând efectul sau impactul direct si nediferentiat asupra indivizilor atomizati. Lasswell – în lucrarile sale: Psihologie si politica, 1930, Politica mondiala si insecuritate personala, 1935 – este interesat de problemele propagandei, ale opiniei publice, propunând studierea sistematica a continutului mijloacelor de comunicare în masa si elaborarea unor indicatori pentru identificarea tendintelor (trends) asa-numitei World Attention, elementele care modeleaza „mediul simbolic mondial” conducând la construirea politicilor (policy-making). „Cine ce spune, prin ce canal, cui si cu ce efect?” este formula consacrata de catre Lasswell în 1948 pentru a înzestra cu un cadru conceptual sociologia functionalista a mass-media, având ca rezultat: • analiza controlului; • analiza continutului;
  • 8. • analiza mijloacelor de comunicare sau a suporturilor; • analiza audientei; • analiza efectelor. Dupa Lasswell (1948), procesul de comunicare îndeplineste trei functii în societate: • supravegherea mediului, dezvaluind tot ceea ce ar putea ameninta si afecta sistemul de valori al unei comunitati sau a partilor ce o compun; • punerea în relatie a componentelor societatii, pentru a produce un raspuns fata de mediu; • transmiterea mostenirii sociale; Paul F. Lazarsfeld si Robert K. Merton adauga la aceste trei functii si o a patra: • distractie (entertainment). Cei doi autori definesc „disfunctia narcotizanta” a mijloacelor de comunicare, disfunctie care genereaza apatia politica a marii mase a populatiei, „functiile împiedica disfunctiile sa grabeasca criza sistemului”. În acest joc al functiilor si disfunctiilor sistemul social este perceput în termeni de echilibru si dezechilibru, stabilitate si instabilitate. Colaborarea dintre cei doi are ca rezultat punerea la punct a „analizorului de programe” (program analyser) si a „masinii de profiluri” (profile machine) care are ca rol înregistrarea reactiilor auditoriului în termeni de placere, neplacere sau indiferenta. Dorinta de formalizare a faptelor sociale va fi dominata de anchete privitoare la mass-media, repetate pe un esantion de persoane (panels). În anii ’40 – ’50, istoria sociologiei functionaliste a mijloacelor de comunicare în masa înregistreaza descoperirea unui element intermediar între punctul initial si punctul final al procesului de comunicare. Studiile conduse de Lazarsfeld – Optiunea oamenilor (The People’s Choice, 1944) si Influenta personala: Rolul oamenilor în fluxul comunicarii de masa (The Part Played by People in the Flow of Mass Communication, 1955) – descopera influenta „grupului primar”, definind fluxul comunicarii ca pe un proces în doua etape, în care rolul „liderilor de opinie” se dovedeste decisiv. Teoria poarta numele de „fluxul în doi timpi” (two-step flow): • la primul nivel exista persoane relativ bine informate deoarece sunt expuse mass-media; • la al doilea nivel se afla cei care consulta mai putin mijloacele de informare si care depind de ceilalti pentru a obtine informatii.
  • 9. Inedita pentru analiza functionala a mijloacelor de comunicare în masa, grupul primar si esantionul intermediar, conduc pe Kurt Lewin în lucrarea O teorie dinamica asupra personalitatii (A Dynamic Theory of Personality, 1935) sa studieze „decizia de grup”, fenomenul leadership-ului, reactiile fiecarui membru din cadrul acestuia la un mesaj comunicat pe cai diferite. În cursul experientelor defineste notiunea de gatekeeper sau de controlor al fluxului de informatie, functie asigurata de liderul de opinie. Lewin introduce conceptele de topologie si de vectori pentru a desemna sau reprezenta teoria „câmpului/ domeniului de experienta”. În anii ’40, teoria matematica a comunicarii începe sa joace un rol în dinamica transferului si transpunerii modelelor proprii stiintelor exacte, notiunea de „informatie” dobândeste definitiv un statut de simbol calculabil. În 1948, Claude Elwood Shannon publica Teoria matematica a comunicarii (The Mathematical Theory of Communication). Shannon propune o schema a „sistemului general de comunicare”, problema comunicarii fiind de „a reproduce într-un punct dat, în mod exact sau aproximativ, un mesaj selectionat într-alt punct”. Shannon propune o schema liniara în care defineste o origine si semnaleaza un sfârsit, comunicarea se bazeaza pe lantul urmatorilor constituienti: • sursa de informatie care produce un mesaj; • encoder-ul sau emitatorul care transforma mesajul în semnale în scopul de a-l face transmisibil; • canalul care este mijlocul utilizat pentru transportarea semnalelor; • decoder-ul sau receptorul ce reconstruieste mesajul pornind de la semnale; • destinatia, persoana sau lucrul caruia i se transmite mesajul. Shannon cuantifica costul unui mesaj al unei comunicari între doi poli în prezenta unor perturbatii aleatorii, numite zgomot, perturbatii indezirabile? nedorite, deoarece împiedica izomorfismul, adica deplina corespondenta între cei doi poli. Minimizarea cheltuielilor totale va conduce la o comunicare cu semnale convenite si la costuri minime. Indiferent daca se refera la relatii care implica masini, fiinte biologice sau organizatii sociale, procesul de comunicare raspunde schemei liniare, care face din comunicare un proces stohastic, adica afectat de fenomene aleatorii (Andrei A. Markov, Teoria lanturilor de simboluri în literatura), între un emitator, liber sa aleaga mesajul pe care îl trimite, si un destinatar, care primeste aceasta informatie împreuna cu toate constrângerile ei.
  • 10. Cercetarile biologilor au condus la aparitia notiunii de „informatie”, notiune utilizata de Erwin Schrodinger pentru a explica modelele de dezvoltare a individului continute în cromozomi. Puterea de organizare a analogiei informationale însoteste toate marile descoperiri din stiintele vietii. În 1933, Ludwig von Bertalanffy, în lucrarea Teorii moderne ale dezvoltarii (Modern Theories of Development) pune bazele „teoriei sistemelor”. Stiintele politice vor constitui unul dintre primele domenii de aplicare a sistemismului în problemele de comunicare în masa, viata politica fiind considerata ca un „sistem de comportament” , capacitatea sistemului de a domina tensiunile depinzând de prezenta si natura informatiei care se întoarce (feedback) la cei care iau decizii. În 1965, David Easton, în lucrarea Un cadru pentru analiza politica (A Framework for Political Analysis) defineste politica ca un sistem de intrari si iesiri (input – output) modelat pe interactiunile sale cu mediul si care raspunde adaptându-se mediului. Raspunsul sistemului depinde de rapiditatea si de exactitatea culegerii si prelucrarii informatiei. Norbert Wiener, în 1948, publica lucrarea Cibernetica sau controlul comunicarii la animal si la masina (Cybernetics or Control Communication in the Animal and Machine) definind „informatia” ca materia prima a societatii viitoare, societate utopica a informatiei. Norbert Wiener ne averizeaza asupra tendintei naturii de a distruge ceea ce e ordonat si de a accelera degradarea biologica si dezordinea sociala, tendinta spre „entropie”. „Suma informatiei dintr-un sistem este masura gradului sau de organizare; entropia este masura gradului de dezorganizare, una fiind negativul celeilalte”. „Informatia trebuie sa poata circula. Societatea informatiei nu poate exista decât cu conditia unui schimb fara piedici. Este incompatibila prin definitie cu embargoul sau practica secretului, cu inegalitatea accesului la informatie si transformarea acesteia din urma în marfa.” În Cuvintele si lucrurile (Les Mots et les Choses, 1966) Michael Foucault propune o arheologie a stiintelor umane, o istorie a conditiilor de existenta a cunostintelor, dezvaluind epistemele succesive si delimitate care definesc sistemele de gândire în formarea culturii occidentale din epoca clasica pâna în cea moderna. Foucault defineste doua forme de control social: • disciplina bloc formata din tabuuri, interdictii, bariere, ierarhii si despartiri, rupturi de comunicare; • disciplina mecanism formata din tehnici de supraveghere multiple si încrucisate, din procedee de control suple, functionale, dispozitive care-si exercita supravegherea prin interiorizarea de catre individ a expunerii sale constante la privirea de control. „Puterea nu se detine si nu se transfera ca un obiect, ea nu se aplica pur si simplu ca o obligatie sau ca o interdictie celor care n-o au, ci îi investeste, se exercita prin intermediul lor si trece prin ei, se sprijina pe
  • 11. ei, tot asa cum împotriva puterii ei însisi se sprijina, la rândul lor, pe punctele de ancorare ale puterii însasi.” „De fapt, puterea produce realitate; ea produce domeniile obiectelor si ritualurilor de adevar.” Traim într-o „civilizatie a imaginii”, explozia mediatica defineste concepte derivate, cum este cel de „societate a spectacolului”. Pentru a putea întelege aceste noi concepte trebuie discutate din punct de vedere politic si sociologic „imaginile si sunetele” ca si raporturile dintre ele. Platon, în Republica, asociaza termenul de imagine unor notiuni vagi si contradictorii: „Numesc imagini mai întâi umbrele, apoi reflexele care se vad în ape sau la suprafata corpurilor opace, lustruite si stralucitoare, si toate reprezentarile de acest fel”. Înca de la începuturile gândirii sistematice imaginea este asociata cu reprezentarea: „Apoi Dumnezeu a zis: Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra” Geneza (1, 26). „Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau” Geneza (1, 27); „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfatisare a lucrurilor cari sunt sus pe ceruri, sau jos pe pamânt, sau în apele mai de jos decât pamântul” Geneza (20, 4); „Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti” Geneza (20, 5). Caracterul echivoc si confuz al oricarei imagini este subliniat de Fulchignoni în lucrarea Civilizatia imaginii (La civilisation de l’image, 1969), câteva din acceptiuni fiind: • ipostaza exemplului concret, a modelului, a ilustrarii tipice sau simbolice; • tot ceea ce este în limbaj artistic metofora, simbol, expresie concreta; • fenomenul fiziologic de persistenta senzoriala, imagini pe retina; • imagini intuitive ca fapte intermediare între imagine si perceptie, reprezentari mentale spontane fara nici o legatura directa cu realitatea, fantasmele, ecoul mental. Fulchignoni propune stabilirea unei distinctii între cele doua ordine ale realitatii: • imagini obiective ce provin din date senzoriale ale organului vizual în urma peceptiei directe a lumii exterioare; • imagini subiective, adica acele reprezentari subiective ale lumii provenite dintr-un proces de imaginare creatoare. Si în acest caz, pentru a iesi din labirintul definitiilor functionale, se apeleaza la „teoria semiotica si semiologica” care defineste statutul ontologic al imaginii ca producator de sens. Peirce considera ca „icoana” corespunde clasei semnelor în care semnificantul este într-o relatie analogica cu ceea ce reprezinta.
  • 12. Peirce defineste imaginea ca subcategorie a icoanei în relatie de analogie: • imaginea propriu-zisa care traduce o analogie calitativa între semnificant si referent prin preluarea unor calitati formale ale referentului: forme, culori, proportii; • diagrama care se bazeaza pe o analogie functionala reproducând organizari interne; • metofora care este o figura retorica pornita de la un paralelism calitativ realizat printr-un transfer de semnificatie. Trebuie sa subliniem faptul ca, imaginile vehiculeaza mesaje vizuale stabilind o relatie de sinonimie între „imagine si reprezentarea vizuala”, „imaginea fiind o analogie indiferent ca este obiectiva sau subiectiva, vizuala sau virtuala”. În cazul „imaginilor virtuale” realitatea se imita pâna la confuzie. Daca imaginea contine semne, atunci imaginea publicitara contine cu siguranta o intentie si cu certitudine aceste semne sunt semne pline care sunt produse de conjunctia a trei tipuri de semnificanti: • semnificanti iconici reprezentând un inventar de obiecte determinate socio-cultural; • semnificanti lingvistici reprezentati prin sonoritate; • semnificanti plastici reprezentati de culori. Barthes, în lucrarea Retorica imaginii, 1964, demonstreaza ca „retorica publicitara” este un sistem compus din doua subsisteme percepute simultan: • nivelul denotatiei care furnizeaza nivelul necodificat înregistrând elementele de referinta, caracteristicile obiectului prezentat. La acest nivel nu exista o transformare între semnificant si semnificat. Pentru descifrare avem nevoie de o experienta perceptiva si culturala minima, fotografia reprezentând „gradul zero al inteligibilitatii” . • nivelul conotatiei defineste un cod impregnat cu semnificatii socio-culturale. „Denotatia sufera de handicapul naturii, în timp ce conotatia beneficiaza de privilegiul culturii.” Umbero Eco considera ca simbolurile vizuale fac parte dintr-un limbaj cultural codificat, transcriind, dupa un cod, anumite conditii ale experientei. Eco, în Tratatul de semiotica generala, defineste patru tipuri de coduri legate de baza fizica a comunicarii iconice, ce structureaza procesul de comunicare vizuala: • coduri iconice propriu-zise: .. figuri, elemente cu grad mic de structurare, aporturi geometrice, contraste luminoase; .. semne, dificil de analizat si care definesc unitati de identificare izolate ale imaginii;
  • 13. .. enunturi, coduri ce caracterizeaza unitati iconice, cuplate asociativ sau opuse contextual; • coduri iconografice, configuratii sintagmatice conotate cultural (Învierea, Botezul, Judecata de Apoi, Rastignirea etc.); • coduri stilistice, creatii originale legate de nevoia autonomiei sau de un ideal estetic particular; • codurile inconstientului, determina identificari si proiectii psihice, suscitate de semne vizuale. În lucrarea Tratat de semiotica generala, Eco considera ca între cuvânt si continut exista o corelatie culturala. Pentru a analiza pertinent corelatia culturala în cazul imaginii se recomanda abandonarea modalitatilor naïve privind iconul: • semnele iconice au aceleasi proprietati cu obiectul; • semnele iconice sunt asemanatoare cu obiectul; • semnele iconice sunt analoage obiectului; • semnele iconice sunt motivate de obiect; • semnele iconice sunt codificate cultural, analizabile prin descompunere în unitati pertinente. Eco trage concluzia ca semnele iconice sunt codificate cultural fara a implica în mod necesar faptul ca acestea sunt corelate arbitrar cu continutul. Eco izoleaza trei niveluri axate pe imaginea propriu-zisa: • nivelul iconic, care înregistreaza datele concrete ale imaginii; • nivelul iconografic, constituit din doua tipuri de codificari: .. istorice, semnificanti constitutivi culturali; .. publicitare, specifice procesului de simbolizare; • nivelul tropologic, echivalent vizual pentru figurile retorice (metafora, hiperbola etc.) si pentru tropii vizuali, realizati prin procesul de creatie. Dincolo de aceste niveluri de analiza a imaginii, Eco mai introduce doua categorii de analiza aplicate domeniului argumentarii: • nivelul topicii, al cadrelor generale de argumentare; • nivelul entimemei, ce dezvolta rationamente declansate prin imagine. FUNCTIILE COMUNICARII
  • 14. Functii ale comunicarii amintite pe scurt si anterior au fost stabilite, pe masura evolutiei opiniilor si cercetarilor în acest domeniu, începând cu antichitatea. În retorica clasica, comunicarea publica – oratoria – era împartita dupa cum urmeaza: • judiciara (sau „forensica”); • deliberativa (sau „legislativa”); • epideictica („ceremoniala”sau „demonstrativa”). Aristotel a asociat fiecarui „tip” de oratorie un aspect de timp (trecut, prezent, viitor) si a stabilit functiile si temele potrivite fiecareia. Secolul al XX-lea si dezvoltarea stiintei si tehnicii au condus la noi definiri si în cazul comunicarii, analogia cu transmisiile radiofonice determinându-l pe Karl Bühler în 1934 – Teoria limbii – sa foloseasca pentru prima data termenii azi deja consacrati de: emitator, mesaj si receptor legati de actul comunicarii lingvistice. În consecinta, în raport cu fiecare din acesti termeni, se disting urmatoarele functii ale comunicarii: • expresiva – în raport cu emitatorul; • reprezentativa – în raport cu mesajul; • apelativa – în raport cu destinatarul (receptorul). Roman Jakobson, dupa cel de-al doilea razboi mondial, clasifica functiile comunicarii, în: • emotiva, de evidentiere a starilor interne ale emitatorului; • conativa, persuasiva sau retorica, prin care se solicita obtinerea unui raspuns din partea destinatarului; • poetica, centrata pe mesaj; • referentiala, care acopera atât referinta mesajului cât si cadrul situational în care are loc transmiterea acestuia. Dell Hymes, considerand incompleta aceasta functie în viziunea lui Jakobson, a mai definit si functia: • contextuala sau situationala, orientata asupra cadrului în care se desfasoara procesul de comunicare; • metalingvistica, manifestata în cazul în care apare necesitatea atragerii atentiei asupra codului utilizat în comunicare; • fatica, având în vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei sale functionari.
  • 15. TIPURI DE COMUNICARE SOCIALA Comunicarea este fundamentala atât pentru existenta individuala cât si pentru stabilirea raporturilor individului cu ceilalti, cu societatea. A comunica este esential atât în viata personala cât si în cea profesionala, în acest ultim caz, raporturile ierarhice ridicând uneori bariere greu de depasit; pe aceeasi treapta ierarhica comunicarea se desfasoara mai usor, încrederea interlocutorilor este mai mare. În functie de numarul participantilor si tipul de relatie dintre ei, exista cinci tipuri de comunicare: • Comunicarea intrapersonala, în care emitatorul si receptorul sunt identici, este dialogul interior purtat cu sinele. • Comunicarea interpersonala diadica presupune strict doi participanti si are urmatoarele obiective: • convingerea interlocutorului; • autocunoasterea; • descoperirea lumii exterioare; • stabilirea si mentinerea de relatii semnificative cu alte fiinte umane; William Schutz, defineste „nevoile interpersonale”: nevoia de incluziune, nevoia de control si nevoia de afectiune. • ajutorarea semenilor; • jocul si distractia. doua ipostaze ale unei comunicari diadice: • ciclul simplu sau mono-sens; • ciclul dublu-sens. • Comunicarea de grup – ipostaza a comunicarii interpersonale – presupune mai mult de doi participanti. Formarea grupurilor este determinata de existenta unui obiectiv comun si a avut ca trasatura definitorie, pâna nu demult, apropierea fizica a participantilor. Acest „obstacol” este depasit în momentul de fata prin dezvoltarea continua a mijloacelor tehnice: telefon (teleconferinte), calculator (Internet) etc. Conversatia în doi sau într-un cerc de persoane cunoscute sau mai putin cunoscute reprezinta cea mai neîngradita forma de manifestare publica. În secolele trecute, când comportarea în societate se supunea unor reguli protocolare, manualele de buna purtare cuprindeau capitole speciale despre conversatie.
  • 16. Epoca moderna s-a eliberat de asemenea conveniente rigide dar manuale ale „manierelor elegante”, care sa cuprinda si astfel de reguli, continua sa apara si în prezent, deoarece între oameni tacerea prelungita devine suparatoare iar monopolizarea discutiei nu este o solutie; între necunoscuti dar si între prieteni, exprimarea trebuie sa fie corecta si controlata. • Comunicarea publica: presupune prezenta unui singur emitator si a unei multitudini de receptori. Exista trei conceptii – teorii – care, din punct de vedere cronologic, au dominat succesiv abordarea teoretica a stiintelor comunicarii: • Teoria actionala – teoria tintei – prima, din punct de vedere cronologic – supradimensioneaza rolul oratorului in detrimentul auditoriului (publicului). Conform acestei teorii, calitatile oratorului – naturale si/sau exersate – sunt suficiente pentru ca acesta sa fie înteles de orice auditoriu, considerat un receptor pasiv. Discursul filozofic – care prefera orientarea spre adevar decât spre un public mai mult sau mai putin avizat – privit din perspectiva teoreticienilor ulteriori, exemplifica foarte bine aceasta teorie. • Teoria interactionala – teoria ping-pong-ului – aparuta ulterior – prin recunoasterea rolului interlocutorului a dat nastere unei noi conceptii despre comunicare, bazata pe observarea caracterului cooperativ al acesteia. Existenta unui raspuns – feed-back – alternarea replicilor presupun schimbarea succesiva a rolului de receptor în emitator, comunicarea amintind în acest caz de jocul de tenis, de unde si numele. • Teoria tranzactionala – teoria spiralei – cea mai moderna dintre abordari – a aparut ca urmare a dezvoltarii cercetarilor asupra comunicarii non-verbale si recunoasterii valorii comunicative a comportamentului. Denumiti generic ”paloaltisti” – de la localitatea Palo Alto, din apropiere de San Francisco – cercetatorii de la Institute of Mental Research au demonstrat imposibilitatea separarii obiective în cauze si efecte in comunicarea interpersonala; ca urmare, nu exista acumulari discrete ci un continuu în care contributia fiecarui participant nu este clar recunoscuta, o „spirala” a comunicarii. • Comunicarea de masa: presupune prezenta obligatorie a uneia din institutiile comunicarii de masa, presa scrisa si audiovizuala si poate avea una din urmatoarele forme: productie de carte, presa scrisa, transmisii de radio sau televiziune. Functiile comunicarii de masa (Mihai Coman: Functiile socio-culturale ale mass-media) pot fi sintetizate în urmatoarele: • functia de informare; • functia de interpretare; • functia instructiv-culturalizatoare;
  • 17. • functia de liant; • functia de divertisment. Comunicarea publică. Comunicarea publică este o comunicare formală şi este legată de punerea în acţiune a regulilor pe care şi le stabileşte societatea organizată de legile care instituie raporturi echitabile între indivizi, grupuri şi colectivităţi sociale constituite formal. Domeniul comunicării publice se defineşte prin legitimitatea interesului general. Luat în sensul strict juridic, interesul public trece cu mult dincolo de domeniul public. Atribuţiile puterilor publice şi misiunile serviciilor publice relevă dispoziţii constituţionale, legale şi regulamentare proprii oricărui stat de drept. Comunicarea publică însoţeşte orice aplicare a regulii, desfăşurarea oricărei proceduri, luarea oricărei hotărâri publice. Mesajele sunt, în mod teoretic, emise, primite, tratate de către instituţiile publice „în numele poporului”, aşa cum sunt votate legile sau pronunţate hotărârile judecătoreşti. În consecinţă, acest de comunicare se situează în mod necesar în zona publică, sub privirile cetăţeanului. Informaţiile sale, cu rare excepţii, sunt de „domeniul public”: interesul general implică transparenţa. Comunicare publică ocupă deci, în comunicarea naturală a societăţii, un loc privilegiat, legat de rolurile de regalare,de protecţie sau de anticipare ale serviciului public. Dacă finalităţile comunicării publice nu sunt în mod real despărţite de cele ale instituţiilor publice, funcţiile sale sunt de a informa (a aduce la cunoştinţă, a da seama şi a pune in valoare), de a asculta (aşteptările, întrebările şi dezbaterea publică), de a contribui la asigurarea relaţionării sociale (sentimentul de apartenenţă colectivă, luarea în considerare a cetăţeanului în calitate de actor) şi de a însoţi schimbările comportamentelor şi pe cele ale organizării sociale. Astfel, comunicarea publică se instituie ca o comunicare formală, care tinde către schimbul şi împărtăşirea de informaţii de utilitate publică şi spre menţinerea liantului social, a căror responsabilitate revine instituţiilor publice. Dezvoltarea comunicării, îndeosebi cea întreprinsă de către serviciul public, este răspunsul la complexitatea crescândă a societăţii noastre. Cu siguranţă, comunicarea publică facilitează căutarea interesului general care rezultă din dificilele arbitraje între interesele individuale si cele categoriale. Dar ea răspunde, de asemenea, căutării de semnificaţie şi nevoii de relaţie. A da sens este un atribut al puterii. Aici este miza cuvântului public. Spaţiul public, prin definiţie deschis tuturor, fără a fi opresorul libertăţilor, este ameninţat fără întrerupere de manipularea făcută de către orice actor sau de către mass – media, de îndată ce sunt pierdute din vedere interesul general sau drepturile omului. Aşa s-a desprins, puţin câte puţin, necesitatea de a distinge în abundenţa actuală de comunicare, comunicarea publică, care are puţin de a face cu practicile marketingului produselor de consum sau cele ale comunicării între întreprinderile concurente – în măsura în care cetăţeanul unei democraţii, în acelaşi timp utilizator şi decident legitim în privinţa serviciilor publice, nu poate să se mulţumească cu practicile univoce ale informării. În ciuda tuturor deficienţelor, se structurează o practică a comunicării publice ce la care ne aşteptăm să contribuie, instituţional: la identificarea utilităţii publice, la alimentarea cunoaşterii civice, la facilitarea acţiunii publice şi la garantarea dezbaterii publice. Ca elementele componente ale comunicării publice pot fi enumerate: - instituţiile publice emiţătoare; - cetăţeanul „receptor”; - mesajele puterilor şi serviciilor publice;
  • 18. - feedback – ul; - canalele de comunicare; - condiţiile comunicării publice. Instituţiile publice emiţătoare. Sunt persoane juridice, autorizate de către o autoritate publică să realizeze un serviciu public de interes general. Instituţiile publice şi autorităţile publice sunt investite cu putere executivă (administrativă) al cărei obiect îl reprezintă „organizarea aplicării şi aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le dirija activitatea sau a le face anumite prestaţii”.(Drăgan Tudor, 1998, pg.214) Cetăţeanul „receptor”. În cadrul comunicării publice, cetăţeanul este un interlocutor ambivalent. Prin tradiţie, el a respectat sau a suportat autoritatea instituţiilor publice. În acelaşi timp, el a protestat constant contra muţeniei sau contra mesajelor confuze ale acestora. Cetăţeanul doreşte să fie informat, să fie luat în considerare, ascultat, asociat. Criticile sale au , nu de puţine ori, un caracter protestatar faţă de modul în care autorităţile publice îi deservesc şi faţă de politica publică însăşi. Tendinţa sa critică se justifică prin speranţa de a vedea modificate, simplificate procedurile birocratice. Cetăţeanul nu poate fi beneficiarul serviciului public fără a renunţa la rolul de decident, aşa limitat, fără putere pe termen scurt, cum este. Sunt situaţii în care cetăţeanul cere autorităţilor şi serviciilor publice să acţioneze, precum şi proceduri care să răspundă cerinţelor sale. O administraţie publică naţională sau locală este bine apreciată numai atunci când tratarea cetăţeanului este „personalizată”, serviciul fiind ajustat, aplicarea regulilor adaptată interlocutorului, procedurile îmbunătăţite în toate detaliile lor. Mesajele puterilor şi serviciilor publice. A fi purtătorul interesului general este un fapt ce marchează în profunzime natura mesajelor comunicării. Informaţiile de utilitate publică sunt adesea complexe şi schimburile de informaţie dificile. Mai întâi, pentru că interesul general rezultă dintr-un compromis al intereselor indivizilor şi grupurilor societăţii, care consimt existenţa „contractului social” în cadrul căruia e vorba de legi, reglementări, de jurisprudenţă. Un compromis reieşit din dezbatere, din negociere, în general, din raportul de forţe între interesele în prezenţă, care poate fi la un moment dat consfinţit prin drept, prin legi scrise, dar care nu este niciodată definitiv. Interesul general rămâne întotdeauna deschis controverselor şi recursului făcut de indivizi sau minorităţi frustrate de o decizie publică. Fiind vorba de comunicare, trebuie să facem o remarcă şi anume, acceptarea de către cetăţeni, cu mai multă sau mai puţină uşurinţă, a regulii sau a deciziei publice. Mesajele publice sunt complexe pentru că au ca obiectiv contribuţia la activităţile: de reglementare, de protecţie sau de anticipare ce revin puterilor publice. Reglementarea constituie o bună parte a conţinutului mesajelor publice. Ea constă în asigurarea funcţionării şi a menţinerii echilibrului sistemului complex pe care îl constituie o ţară modernă. Nu numai că acest rol trebuie cunoscut, dar trebuie informare în privinţa regulilor corespunzătoare şi a necesităţii de a le aplica: reguli care fac ca legile pieţei să fi respectate şi uneori ajustate; reguli care fac ca iniţiativele agenţilor economici să fi înfrânate pentru a asculta de orientările naţionale, pentru a ţine cont de cotele agricole, sau, invers, să fie incitate de anumite ajutoare locale; reguli ce stabilesc plata alocaţiilor, a pensiilor, rambursarea îngrijirilor medicale, perceperea taxelor şi impozitelor; reguli care fac să fie autorizate sau interzise lucrări, să fie tratate deşeurile şi protejate resursele naturale, să fie acordate subvenţii asociaţiilor culturale sau sportive, sa fie ameliorată sau interzisă circulaţia vehiculelor, să fie eliberate diplomele, atestatele, actele justificativ etc. În toate cazurile, mesajul public se referă la legalitate şi informează despre
  • 19. oportunitatea unui demers, despre o procedură de urmat, despre informaţiile de furnizat, despre documentele de întocmit; uneori el aminteşte de interesul colectiv realizat în acest fel sau despre neajunsurile şi sancţiunile în cazul în care interesul colectiv e uitat. Protecţia, priveşte aplicarea legii, a reglementării şi recomandării în domeniile de interes public ce privesc: securitatea persoanelor şi a bunurilor, prevenţia sau reprimarea, socialul sau sănătatea, repartiţia ori echilibrarea cheltuielilor cu încasările etc. În general, într-o democraţie, mesajele publice vehiculează drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi ale instituţiilor publice: drepturile omului, dreptul la locuinţă, dreptul la muncă etc., în condiţiile extremei dificultăţi practice de a ajusta oferta şi cererea unor astfel de drepturi, şi nu aşa cum se ajustează ele pe o piaţă teoretică a bunurilor. Puterea publică sub toate formele sale, trebuie să anticipeze, să pregătească viitorul. Serviciului public îi revin sarcinile cercetării fundamentale, ale educaţiei generale, ale protecţiei mediului, ca şi cele privind investiţiile pe termen lung în resursele funciare, în amenajarea teritoriului, în infrastructură, echipamente etc., a căror rentabilitate nu este perceptibilă la nivelul iniţiativei individuale. Comunicare publică pe astfel de teme are inconvenientul de a însoţi politici şi strategii ale căror rezultate nu vor fi obţinute şi nu vor fi vizibile decât târziu, peste unul sau nai multe decenii. Mesajul nu poate fi, fără iluzia unor promisiuni, concrete. El se sprijină pe scheme generale, pe planuri, pe previziuni bugetare, pe studii socio – economice şi juridice. Dificultăţii inerente naturii absconse şi abstracte a informaţiilor privind procedurile şi proiectele, i se adaugă halourile şi distorsiunile de comunicare datorate confuziei procedurilor, perceperii rolurilor şi suprapunerii parţiale a responsabilităţilor publice. Feedback-ului (retroacţiunea).Comunicarea realizată de către instituţia publică presupune un schimb cu receptorul, care este, mai mult sau mai puţin, şi emiţător. Tocmai caracterul activ al receptorului stabileşte comunicarea. Pasivitatea receptorului dezvăluie ştergerea sau fascinaţia sa în faţa autorităţii emiţătorului public. Absenţa influenţei imediate a receptorului asupra mesajului limitează modalităţile de comunicare la tratarea, utilă dar limitată, a informaţiei publice. Canalele de comunicare. Alături de căile, demersurile şi suporturile proprii comunicării publice folosirea mass – media se dovedeşte esenţială pentru legitimitatea publică. Condiţiile comunicării publice. Din moment ce-şi datorează legitimitatea receptorului, comunicarea publică este o adevărată comunicare, pe de o parte, fiindcă e practicată în ambele sensuri cu cetăţeanul activ, iar pe de altă parte, că este autentică. Satisfacerea acestor două condiţii se bazează pe existenţa unei bune relaţii între instituţiile publice şi utilizatorii lor. Afirmându-şi cu claritate identitatea, aceştia îşi asumă împreună responsabilitatea calităţii relaţiei. Factorii de decizie publică le revine iniţiativa informării şi ei trebuie să facă astfel încât comunicarea să jaloneze procesul decizional. Stabilirea relaţiei depinde, de asemenea, de luarea în seamă a interlocutorilor serviciilor publice: mai exact, de primirea lor, de ascultarea problemelor efective pe care le ridică, de tratarea lor diferenţiată sau segmentată, de facilitarea schimbului, de acceptarea discuţiei etc. O dată stabilite condiţiile comunicării între agentul serviciului public sau emiţătorul instituţional şi cetăţean, limbajul sau codul mesajului, ca şi conţinutul, pot fi adaptate, procedurile pot fi simplificate, prezentarea poate fi limitată la cazul tratat, iar dreptul la cuvânt să aibă şi specialişti şi actorii care deţin puterea de decizie. Aceste condiţii practice de acces la informaţie răspund exigenţei de transparenţă a actelor publice. Nu numai că datele publice trebuie puse la dispoziţia cetăţeanului, dar deciziile trebuie motivate iar cetăţenii consultaţi asupra tuturor proiectelor. Registrele de comunicare publică pot fi: - de informare şi de explicare, inerentă legitimităţii mesajului public, fi că este vorba
  • 20. de informaţii privind funcţionarea practică a instituţiilor, de informaţii pe care serviciile publice sunt datoare să le furnizeze cetăţenilor, fie că este vorba de reguli ale jocului civic, care trebuie reamintite în permanenţă: - de promovare sau de valorizare atât a instituţiilor publice şi a serviciilor pe care la oferă publicului, cât şi a temelor sau recomandărilor care dezvăluie ceea ce s-a convenit să fie considerate mari cauze sociale: - de discutare sau de propunere spre dezbatere a proiectelor de schimbare instituţională, de alegere de societăţi şi de oferte politice. 4.2.2. Formele comunicării publice. Comunicarea publică îmbracă, în practică, forme diferite, legate de misiunile pe care şi le precizează, deoarece acestea implică în anumite grade nevoia de comunicare. Se pot reţine cinci categorii de misiuni ale comunicării publice, după modul în care răspund obligaţiei pe care o au instituţiile publice: - de a pune informaţia la dispoziţia publicului; - de a stabili relaţii şi de a dialoga pentru a îndeplini rolul ce revine puterilor publice, de a oferi cu precizie serviciul aşteptat; - de a prezenta şi de a promova fiecare din serviciile oferite de către administraţie colectivităţilor teritoriale şi aşezămintelor publice; - de a face cunoscute instituţiile şi prin modul în care realizează comunicarea internă cât şi cea cu exteriorul; - de a duce campanii, chiar activităţi de informare în sprijinul interesului general. La acestea ar putea să fie adăugate pe cea al comunicării dezbaterilor publice care însoţesc luările de decizie, precum şi pe cea care decurge din practica politică. Conform acestor misiuni, comunicarea publică se poate realiza prin forme ca: - punerea la dispoziţie a datelor publice; - relaţiile serviciilor publice cu utilizatorii; - promovarea serviciilor oferite publicului; - campanii de informare de interes general; - valorizarea instituţiilor publice (comunicarea instituţională). Punerea la dispoziţie a datelor publice. Încă din antichitate, fiecare putere publică civilizat acumulează date pe măsura construcţiei identităţii şi a dezvoltării sale: stare civilă, recensăminte, cadastru, cartografi, coduri, tratate, indici asupra situaţiei economice, sociale şi militare, decizii publice. Serviciul public îi revine obligaţia de a face cunoscute aceste informaţii, în tot cazul, de a furniza în permanenţă regulile jocului social (cadrul legal şi procedurile), de a da seama de actele de utilitate publică. Realizarea acestei forme impune respectare următoarelor activităţi: 1) obligaţia de a comunica şi difuzarea informaţiei – canalele prin care se realizează comunicarea şi difuzarea informaţiei sunt: afişajul, Monitorul Oficial, buletinele oficiale ale autorităţilor publice central, culegerile de acte administrative difuzate de puteri publice teritoriale (prefecturi, Consiliul General al Municipiului Bucureşti etc.), anuare statistice, publicaţii ale aşezămintelor publice specializate în măsura în care tratează date publice, analize, monografi, bilanţuri, etc. care contribuie la informarea elaborată şi documentată a publicului. Toate acestea constituie o masă considerabilă de informaţii destinate publicului. Ţinând cont de volumul şi în acelaşi timp de tehnicitatea lor, ele sunt puse la dispoziţia cetăţenilor, ca să fie utile, sub formă de informaţii practice, limitate la întrebuinţările cele mai frecvente de către gospodării şi întreprinderi. Informaţiile despre procedurile şi formalităţile administrative au rolul să uşureze exercitarea drepturilor şi îndatoririlor de către persoanele fizice şi de către persoanele morale. În fiecare caz, cel puţin o instituţie publică (un serviciu al unui oarecare minister, un serviciu municipal sau o agenţie poştală, casă de asigurări sociale, cameră de comerţ din industrie sau agricultură, o
  • 21. asociaţie etc.) dispune de date publice care îi permit să răspundă acestor cereri practice şi pe care se străduie să le facă (re)cunoscute, pe de o parte, iar pe de altă parte, să faciliteze accesul la ele. Instituţiile publice au obligaţia de a oferi date publice cetăţeanului, dar ele trebuie şi să dea socoteală de activităţile desfăşurate în numele interesului general. Articolul 15 din Declaraţia Drepturilor Omului stipulează, de altfel, că „societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui agent public în privinţa activităţii sale administrative”. 2) accesul la informaţie – accesul la informaţia publică este înainte de toate un drept. Legislatorul a estimat că accesul liber la informaţia publică, la documentele administrative cu caracter non nominativ, transparenţa acestora, să fie cuprinse în prevederile constituţionale şi în legi cu caracter speciale. Orice document este deci comunicabil, consultabil gratuit sau copiabil la un preţ stabilit. 3) comercializarea datelor publice – obligaţia de a comunica şi de a pune la dispoziţia cetăţeanului şi instituţiilor date adunate şi analizate de către instituţiile publice nu este lipsită de consecinţe economice. Informaţia publică este gratuită, adică are costuri de constituire şi distribuţie suportate de finanţele publice, dar ea poate deveni plătibilă dacă se apelează la un serviciu on – line, de exemplu. Este vorba, desigur, de preţul unui serviciu suplimentar pus la dispoziţie la domiciliu, dacă este cerut. În felul acesta, se deschide problema comercializării datelor publice şi deci inevitabila concurenţă ce rezultă între agenţiile de presă, mai ales. Valorificarea rezervelor publice de informaţii atât de costisitor de constituit, este legitimă. Nici o dispoziţie nu se opune ca instituţiile publice să obţină un venit din comercializarea informaţiilor şi să adune sume pentru a adăuga valoare informaţiei brute Relaţia serviciilor publice cu utilizatorii. Punerea la dispoziţie a informaţiei sau accesul la informaţie nu sunt remedii suficiente pentru complexitatea textelor şi a procedurilor, nici pentru frecventele situaţii dificile în care se află cetăţenii. Adesea se impune dialogul şi, chiar asistenţa, pentru a stabilirea unei relaţii între serviciul public şi utilizator (cetăţean, întreprinderi, organizaţii, instituţii etc.). Pentru a se putea vorbi de o relaţie între un serviciu public şi un utilizator, trebuie să se realizeze: - primirea şi orientarea utilizatorului ( existenţa cutiilor de scrisori şi a localurilor, ca şi răspunsurile în scris sau telefonice); - ascultarea (ascultarea individuală şi colectivă, practica sondajelor, anchetele, convorbirile etc. ); - dialogul (dialogul instituţiilor publice cu beneficiarii lor. în formă instituţionalizată şi neinstituţionalizat este o cale esenţială de evaluare a serviciilor publice); - comunicarea relaţiei. Pentru ca relaţia serviciilor publice cu utilizatorii ce stă la originea unei forme eficiente de comunicare să funcţioneze corect, cu succes, este necesar ca serviciul public să răspundă la următoarele exigenţe: - de a informa din datorie, cel mai adesea chiar în absenţa dorinţei sau a motivaţiei de a primi informaţia; - de a asigura pedagogia indispensabilă transmiterii unui mesaj complex; - de a include comunicarea în procesul de identificare şi de precizare a serviciului; - de a contribui la restituirea sensului vieţii colective. Promovarea serviciilor oferite publicului. Promovarea serviciilor oferite, ca şi punerea în valoare a instituţiilor publice, provin din „comunicare” sau din „punerea în valoare”. Promovarea este un exerciţiu clasic, mai bine stăpânit de către profesionişti, în special de către cei care lucrează în relaţii public sau în publicitate şi care sunt tentaţi să
  • 22. îngrădească alte practici ale comunicării. Serviciile oferite publicului, ca orice produs sau serviciu, aspră la notorietate şi la o imagine de bună calitate. Piaţa potenţială a utilizatorilor interesaţi este adesea foarte largă, ceea ce justifică apelul la tehnicile de informare în masă, care nu sunt adecvate comunicării relaţiei în situaţiile în care utilizatorul merge la ghişele unor servicii publice. Pentru a scoate în evidenţă, pentru a face cunoscută sau folositoare o ofertă publică se poate folosi metode de informare ale publicităţii, cu câteva precauţi în privinţa limbajului a exprimării publicitare sau în privinţa suporturilor şi a mijloacelor. Eficacitatea, dar şi bunul simţ cer de fiecare dată să se facă referiri la un obiectiv particular al promovării, potrivit grupului ţintă de cetăţeni, bine identificat. Finalitatea cea mai frecventă a publicităţii este de a face să se ştie. Astfel, pentru a pune la dispoziţie datele publice, instituţiile trebuie mai întâi să informeze despre existenţa lor şi a serviciilor care informează, care dau informaţii. Se face publicitate publicaţiilor oficiale, ghidurilor şi rapoartelor, accesului la documentele publice sau la baze de date. Publicitatea dă un plus de explicaţii atunci când este cazul, de exemplu, atunci când se aduce la cunoştinţa publicului modificarea traseelor unor mijloace de transport în comun, atunci când are loc o întrerupere a furnizării apei , a energiei electrice, a gazelor naturale pentru reparaţii etc. Alături de publicitate s-a dezvoltat o anumită formă de comunicare, numită evenimenţială (comunicarea prin eveniment) fie pe bază de publicitate, fie pe bază de relaţii publice. Ea se sprijină pe momentele unice ale vieţii unei instituţii ca şi pe valoarea serviciilor oferite. Colectivităţile teritoriale sunt avide de inaugurări şi comemorări. Chiar şi serviciile cele mai închise se întrec în a înmulţi „operaţiile uşi deschise (porţi deschise, zilele…,etc.) pentru a se face (re)cunoscute. Se suscită chiar anumite evenimente, dacă momentele remarcabile din devenirea lor nu sunt relevante pentru a atrage atenţia. Aceste resorturi publicitare sunt şi mai necesare atunci când finalitatea nu este numai de a aduce la cunoştinţă, ci de a scoate în evidenţă sau de a face să fie folosite. O dată cu emulaţia competitivă, publicitatea apare ca o armă esenţială în bătălia concurenţială. Atunci când dincolo de serviciile publice pe care trebuie să le facă cetăţenilor, colectivităţile teritoriale rivalizează pentru a atrage investitori, creatori de locuri de muncă, promovarea prin publicitate are un rol important bine jucat. Negocierea – formă instrumentală de comunicare. Negocierea reprezintă cel mai eficient mijloc de comunicare, respectiv, acela care realizează în cel mai scurt timp efectul scontat. În cadrul negocierii, comunicarea, ca instrument, îşi manifestă toate avantajele sale. În acest cadru, negocierea ca formă instrumentală de comunicare, îl aşează pe om într-o balanţă a unui echilibru în care se vrea optim, îl obligă să ia decizii, să acorde prioritate intereselor lui, conştiinţei sale sau ambelor. Negocierea poate fi privită: „ca formă de comunicare al cărui scop constă în rezolvarea unor probleme cu caracter strict comercial”; „un proces în care toţi cei implicaţi vor fi câştigători”, „o tranzacţie ale cărei condiţii nu au fost fixate”; „un amplu proces cooperant” etc. Din punctul de vedere al sociologiei negocierea, este privită ca „un proces interacţional care implică două sau mai multe entităţi sociale (persoane, grupuri, organizaţii, instituţii, colectivităţi), cu interese neomogene ca intensitate şi orientare, în schimburi reciproce de informaţii, schimburi reglementate de reguli implicite şi sau explicite, având menirea de a conduce la stabilirea unui acord, la transferul unor bunuri echivalente sau, în general, la adoptarea unei soluţii reciproc acceptabile pentru o persoană care le afectează interesul”. Procesul de negociere este opus utilizării forţei, violenţei sau constrângerii pentru impunerea de norme, soluţii sau puncte de vedere prestabilite. De fapt, acestea – puterea,
  • 23. violenţa, poziţia ierarhică, ameninţarea, şantajul, minciuna, manipularea, seducţia, arbitrajul, renunţarea, cedarea şi multe alte forme de dominare pentru a decide cine şi cât ia sau cine şi cât primeşte se constituie în alternative la negociere. Negocierea porneşte de la faptul că fiecare parte are nevoi directe şi indirecte pe care vrea să şi le satisfacă. Atunci când partenerii au avut în vedere în mod tacit dorinţele reciproce, negocierea s-a încheiat cu succes şi contactele au putut continua; atunci când nevoile unei părţi au fost ignorate şi negocierea a reprezentat un simplu joc cu învingători şi învinşi, rezultatele acesteia – în special cele de perspectivă – au fost dezastruoase. Pentru ca negocierea să se poată desfăşura trebuie satisfăcute o serie de condiţii: interacţiunea între două entităţi sociale (persoane, grupuri, organizaţii, instituţii); interese neomogene ca intensitate şi orientare ale părţilor în procesul de negociere; negocierea să ia forma unei tranzacţii ale cărei condiţii şi reguli nu au fost fixate dinainte; toţi cei implicaţi să fie câştigători reali; asigurarea corectitudini propunerilor proprii şi capacitatea de a anticipa cât mai corect propunerile partenerilor; informaţii anterioare despre scopul şi obiectivele cu care partenerii vin la negocieri; informaţii despre profilul psihosocial a celor participanţi la negocieri etc. În cadrul acestor condiţii cunoaşterea comportamentului uman devine esenţial. Comportamentul uman, mai ales perceperea acestuia, poate determina evoluţia negocierii prin alterarea relaţiei de cooperare sau prin conflictul produs pe parcursul acestui proces. Negocierea presupune concesii reciproce repetate până la atingerea echilibrului, pe care fiecare îl apreciază în funcţie de informaţiile de care dispune şi de nevoile sale. Negocierea poartă amprenta distinctă a comportamentului uman, datorită, pe de o parte, ea este un proces realizat de oameni, iar pe de altă parte, negocierea contă în faptul că scopul principal constă în satisfacerea unor necesităţi umane. Negocierea are drept obiectiv principal realizarea unui acord de voinţă, a unui consens şi nu a unei victorii. Realizarea obiectivului principal, impune respectarea următoarelor cerinţe: - ambii parteneri trebuie să încheie procesul de negociere cu sentimentul că au realizat maximum posibil din ce şi–au propus; - negociatorii trebuie să încerce permanent să transforme interesele divergente în scopuri comune; realizarea, chiar în condiţii de dificultate, a consensului. În acest caz se naşte ideea că deznodământul a fost gândit de comun acord, fiecare considerându-se autorul acestuia; - niciodată, în procesul negocierii, nu trebuie forţată nota pentru realizarea unui succes deosebit, beneficiindu-se de o slăbiciune de conjunctură a partenerilor; - negocierea trebuie considerată ca proces unic; nici o negociere nu va fi identică cu alta; - realizarea unui cadru cooperant în desfăşurarea procesului de negociere; cooperarea constă, printre altele şi în talentul de a accepta compromisurile şi de a te acomoda cu situaţiile noi apărute; - funcţionare pe tot parcursul procesului de negociere a pârghiilor de auto control; problema este cât de departe trebuie să meargă forţarea notei; un aspect elementar este acela de a şti când trebuie să te opreşti. În toate negocierile există un aşa-numit „punct critic”, după care relaţiile pot deveni necontrolabile şi distructive. Un bun negociator va sesiza în cadrul procesului cooperant apropierea punctului critic şi va şti să se oprească înaintea atingerii acestuia. În cadrul procesului de negociere există şi un „punct critic teatral”, care constă în încercarea unui partener de a-l convinge pe celălalt că este aproape de atingerea punctului critic şi aceasta în scopul de a-l determina pe cel din urmă să-şi schimbe atitudinea, - în procesul de negociere omul este totul; reuşita unei negocieri constă în cunoaşterea omului – partenerului - pentru a putea negocia cu el. Nu o cunoaştere fizică sau
  • 24. birocratică, ci o cunoaştere dinamică a omului, în acţiune, în ipostaze diferite; este necesară cunoaşterea naturii reacţiilor sale – cele instinctive şi cele raţionale - , în special a celor instinctive, pentru că cele raţionale sunt în general previzibile. Funcţiile negocierii. Funcţiile negocierii se desprind din răspunsurile la întrebarea „De ce negociază oamenii?”. Pentru oameni negocierea are o valoare intrinsecă ceea ce i motivează să aleagă o asemenea atitudine. Ca funcţii se pot enumera: a) negocierea ca modalitate de rezolvare a conflictelor în viaţa cotidiană (familie, vecinătate), politică, socială, internaţională, ca şi conflictele din cadrul grupurilor sociale, din organizaţii: Datorită costurilor şi efectelor negative ale conflictelor a sporit preocuparea specialiştilor pentru aceste probleme. Implicaţi într-un conflict oameni au mai multe răspunsuri posibile. În raport cu celelalte modalităţi de răspuns la conflict – abandonarea confruntării, reprimarea şi confruntarea reală - , negocierea reprezintă o modalitate creativă de tratarea conflictului. Negocierea implică conlucrarea părţilor aflate în conflict pentru depăşirea divergenţelor dintre ele, pe baza identificării unor soluţii comune, care să fie reciproc acceptabil. b) negocierea ca modalitate de adoptarea deciziilor: Negocierea reprezintă o modalitate civilizată prin care oamenii iau decizii atunci când acestea (deciziile) se referă la probleme în care apar interese sau puncte de vedere diferite ale părţilor implicate. Avantajul deciziei negociate este că, fiind rezultatul confruntării punctelor de vedere şi al intereselor divergente, va fi înţeleasă mai bine şi acceptată mai uşor de toate părţile implicate. O distincţie importantă trebuie făcută între negociere, ca proces de schimb şi pseudo-negocierea, ca proces de dominare. Pseudonegocierea îmbracă forma unei negocieri dar în care părţile urmăresc cu totul alte scopuri decât ajungerea la un acord reciproc avantajos şi, ca urmare, recurg la confruntare şi manipulare. c) negocierea ca modalitate de introducerea schimbării în organizaţie: Schimbării în organizaţie sunt însoţite de regulă, de apariţia şi reactivarea unor forţe de rezistenţă sau de afectare intereselor unor persoane sau grupuri, astfel că, negocierea devine necesară pentru armonizarea unor interese. d) negocierea ca modalitate de realizare a schimburilor economice. Bunurile şi serviciile necesare traiului sunt dobândite de către oameni atât din producţie proprie cât şi prin schimb. Schimbul de bunuri şi servicii conduc la încheierea unor tranzacţii. În acest caz oameni recurg la vânzare şi negociere. În domeniul comercial negocierea are multe din caracterizările vânzări, dar are şi anumite deosebiri notabile. 2.4.4. Domeniile de aplicare a negocierii. Procesul de negociere se regăseşte în toate domeniile vieţii sociale: - în activitatea cotidiană; - în domeniul politic; - în domeniul economic; - în domeniul social; - în domeniul relaţiilor internaţionale. Premisele unei bune negocieri. - să obţii ce vrei, fără a-mi face rău; - să obţinem ceea ce vrem amândoi; - să ajungem la o înţelegere pe care amândoi vrem să o respectăm şi să o apărăm; - să facem economie de timp, nevoi şi energie pe durata negocierilor; 2.4.6. Componentele procesului de negociere. Indiferent de domeniul în care se desfăşoară, de conţinutul concret la care se referă sau de rezultatul la care se ajunge negocierea implică un anumit număr de componente aflate în interacţiune care dezvoltă anumite reguli, un anumit ritual specific felurilor de negocieri. Analiza procesului de negociere pune în evidenţă acele componente care se regăsesc pe tot parcursul negocierii indiferent de domeniul în care ea se desfăşoară intervin cinci
  • 25. elemente necesare şi suficiente: obiectul, contextul obiectului, mizele, asimetriile de putere sau preferabil, raportul de forţe, negociatorii. - obiectul negocierii: cel mai adesea obiectul negocierii îl constituie resursele de orice gen necesare existenţei individuale sau colective. Controlul asupra lor, distribuirea şi modul în care acesta se face sunt obiect de negociere, de la viaţa de familie la cea într-o comunitate, de la un grup social la altul, de la un popor la altul, în viaţa internaţională. Obiectul negocierii pentru a-i preciza identitatea,pentru a fi descris cantitativ şi calitativ (pentru a putea fi privit în părţile lui, în proprietăţile ce-l caracterizează) trebuie decupat din ansamblul structural în care el se află şi al interdependenţelor în care este prins . În viaţa grupurilor umane tot mai mari, a popoarelor, a naţiunilor există valori înalte, eterne, ce jalonează conduita oamenilor şi care nu se negociază, dar sunt baza oricărui proces de negociere. Nu orice conţinut de viaţă se poate pune în discuţie. Ca de exemplu: identitatea unui popor, trăsăturile sale fundamentale, valorile sale etc. un pot fi negociate ci ele se afirmă. - contextul obiectului: reprezintă ansamblul interacţiunilor cauzale şi funcţionale ale obiectului negocierii cu celelalte elemente din sistemul respectiv privit în dinamică ( în evoluţia obiectului şi a contextului să). Obiectul negocierii nu poate fi corect înţeles decât prin reintroducerea lui în relaţiile din care a fost scos pentru un moment. - miza negocierii: în sens larg, reprezintă ceea ce angajează un jucător mai ales sub raport subiectiv, într-o relaţie, cu speranţa că va câştiga. Ea se defineşte în mod diferit de la un autor la altul. Specialistul francez în materie de negociere Christophe Dupont consideră că există patru modalităţi de a înţelege miza (Dupont Chritophe apud Zăpârţan Liviu-Petru, 2007, p.41-42): - în sens material, miza este ceea ce posedă jucătorul, angajează în joc şi nu doreşte să piardă; - în aceiaşi ordine de idei, miza apare drept „preţul jocului”, ceea ce oferă jocul fiecărui partener, indiferent de aspiraţiile lui de câştig; - în sens relaţional, miza este expresia importanţei pe care jucătorul o acordă preţului; - în sens sintetic, miza este ceea ce se câştigă la preţ. Analogia pe care specialistul francez o realizează cu jocul, constată Liviu-Petru Zăpârţan, este expresia pentru înţelegerea faptului că miza exprimă angajarea în relaţie a cel puţin doi subiecţi, voinţa lor de a-şi raporta contribuţia la un raport de schimb, în urma căruia să-şi satisfacă o trebuinţă materială sau simbolică. A miza pe un anumit rezultat înseamnă asumarea unui risc deoarece în urma jocului miza poate fi confirmată sau infirmată, satisfacţia subiectivă îndeplinită sau neîndeplinită. De aceea, este pertinent să distingem rezultatul jocului ca fiind o distribuire măsurabilă a obiectului negocierii între jucători faţă de miza pe care a investit-o fiecare. Dupont, arată Liviu-Petru Zăpârţan, notează cu justificare că „miza nu este obiectul negociatorului; s-ar putea spune mai degrabă că obiectul constă în a obţine satisfacerea mizei; obiectul este vizat, este ţel, este ţinta de atins, miza este greutatea, valoarea, cuprinderea unui conţinut sau a unui eveniment”. Obiectul este materia negocierii pe când miza este expresia raportului dintre jucători, care pot acorda mize diferite acestui obiect. Chelcea Septimiu, Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare, Editura Economică, Bucureşti, 2006. Deac Aron Liviu, Comunicarea în administraţia publică, Curs, Universitatea Athenaeum, Bucureşti, 2010. Mielu Zlate, Tratat de psihologie organizaţional – managerială, volumul 1, Iaşi, Polirom, 2004, p.493542. Popescu Luminiţa Gabriela, Comunicarea în administraţia publică, Ediţia a 2-a, rev.,
  • 26. Bucureşti, Editura Economică, 2007, p.47 – 141, 177 – 329. Prutianu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri, 2 vol. Iaşi, Polirom, 2000, vol.1, p.26 – 443, 156 – 186, 235253, vol.2, p.11 33, 125 – 141, 161 – 183. Şerb Stancu, Relaţiile publice şi comunicarea, Teora, Bucureşti, 2000, p. Zemor P., Comunicarea publică, Editura Institutul European, Iaşi, 2003 Voiculescu Dan, Negocierea – formă de comunicare în relaţiile interumană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991. Efectele comunicării la nivel individual şi organizaţional Climatul de comunicare este atmosfera generală în care are loc comunicarea organizaţională. Climatul influenţează atât procesul comunicării, cât şi efectele sale asupra performanţei individuale şi de grup şi a satisfacţiei. Climatul de cooperare este caracterizat prin flexibilitate, spontaneitate, respect, empatie, încredere reciprocă, centrare pe sarcină. Participanţii sunt preocupaţi de rezolvarea problemelor de serviciu, se apreciază şi se respectă reciproc, nu acţionează pe baza unor “agende ascunse”. Climatul defensiv este generat de lipsa de încredere reciprocă între angajaţi, suspiciune, tendinţă de a-i domina şi controla pe ceilalţi, tendinţă de securizare prin recurgere la “agenda ascunsă” (una spun şi alta gândesc şi fac). Participanţii sunt preocupaţi mai mult de conflicte şi tensiuni decât de activitatea propriu-zisă, sunt manipulativi, blochează şi filtrează informaţia şi încearcă să dobândească prin aceasta mai multă putere personală. Climatul de comunicare depinde nu numai de natura organizaţiei, ci şi de valorile şi tradiţiile sale, de grupurile de putere existente şi de relaţiile dintre ele, de politicile manageriale, de gradul de rigiditate al reţelelor de comunicare. Performanţa în muncă poate fi abordată la mai multe niveluri: individual, grupal, organizaţional. Pe lângă variabilele individuale care influenţează performanţa (aptitudini, competenţe, motivaţie, trăsături de personalitate, stare de sănătate) şi alte variabile organizaţionale, de natură tehnică, tehnologică şi de organizare a activităţii (echipamente, spaţiu şi orar de muncă, tehnologii, management, sisteme de stimulare etc.), comunicarea interpersonală şi organizaţională este considerată ca un factor important. Cercetările au arătat că feedback-ul - cunoaşterea rezultatelor imediate şi finale ale activităţii proprii - are o influenţă pozitivă indiferent de sursa de la care provine (organizaţie, şefi, colegi, sarcina în sine). Comunicarea rezultatelor are un rol informaţional şi totodată motivaţional: centrează atenţia pe aspectele relevante ale sarcinii, orientează spre comportamente dezirabile şi adecvate performanţei; excesul de feedback poate deteriora performanţa în timp ce deficitul poate duce la un comportament aleator şi ineficient. Pentru a evita deteriorarea performanţei la nivel organizaţional prin integrarea lentă a noilor angajaţi, unele firme au conceput programe speciale de familiarizare rapidă prin furnizarea informaţiilor esenţiale despre norme, reglementări, canale de comunicare, etc. Un experiment de laborator realizat de Zand1 a demonstrat că grupurile cu niveluri ridicate de încredere interpersonală şi cu o mai mare deschidere sunt mai eficiente în rezolvarea problemelor şi în soluţionarea conflictelor. Rezultatele au fost confirmate şi de un alt studiu al lui O’Reilly şi Roberts realizat pe 43 de echipe ale Marinei SUA şi pe trupele speciale de asalt ale poliţiei, au arătat că cele mai eficiente aveau şi comunicarea cea mai deschisă şi mai fidelă (nedistorsionată). Nu toate aspectele comunicării contribuie egal la performanţă, aceleiaşi frecvenţe a comunicării ascendente a doi angajaţi fiindu-le asociate conţinuturi diferite: unul furnizează informaţii utile deciziei, celălalt cere permanent îndrumări. 1 Apud Muchinsky (1987), pp. 569-570.
  • 27. Satisfacţia în muncă este influenţată şi ea de comunicare, aşa cum am arătat în paragrafele precedente: cei care au acces la mai multă informaţie sunt mai mulţumiţi, deşi au performanţe mai slabe, deficitul de informaţie şi distorsiunea creează insatisfacţie, mai ales atunci când este vorba de informaţie utilă pentru muncă. Excluderea de la comunicare creează nu numai insatisfacţie ci şi nesiguranţă şi tensiune emoţională. Eficienţa activităţii la nivel grupal depinde de natura reţelei (formală / informală) şi de structura ei (restrictivă / flexibilă). Reţelele formale sunt destinate circuitului informaţiilor necesare bunei desfăşurări a activităţii şi, din acest motiv sunt şi restrictive: participanţii au acces numai la acele informaţii care le sunt indispensabile activităţii proprii şi colaborărilor implicate. Cu cât organizaţia este mai ierarhizată, cu atât controlul fuxului informaţional creşte. Reţele restrictive, prin faptul că au circuite informaţionale şi reguli de comunicare bine definite, au avantajul că permit o execuţie rapidă (principala raţiune a unităţii de comandă) şi nu lasă loc pentru deliberări, interpretări individuale. Dezavantajul lor este legat de faptul că nu permit decât în mică măsură realizarea funcţiei expresive a comunicării, au tendinţa de a genera stări de insatisfacţie, tensiuni, opoziţie, filtrări şi blocaje. Funcţionalitatea reţelelor nerestrictive, fie ele formale sau informale este afectată de lentoarea difuzării mesajelor, de dependenţa transmiterii de caracteristicile individuale ale participanţilor (motivaţie, interese etc) şi de tendinţa spre exces de informaţie. Avantajul lor constă în faptul că satisfacţia generată de accesul la informaţie măreşte coeziunea grupurilor şi loialitatea faţă de organizaţie. Existenţa reţelelor de comunicare informală nu are numai efecte negative asupra eficienţei activităţii. Rezistenţa la schimbare poate fi contracarată promovând elemente ale schimbării prin aceste reţele: credibilitatea informaţiilor va fi crescută de asocierea lor cu sursele informale, iar angajaţii vor accepta mai uşor persuasiunea şi vor adera la schimbările propuse. 3.4. Strategii de comunicare organizaţională Sisteme de comunicare Sistemele de comunicare organizaţională iau naştere, odată cu organizaţia, atât la nivel formal, cât şi la nivel informal. Un sistem de comunicare organizaţională presupune existenţa unor principii şi norme formale (reglementări legale, regulamente interne, proceduri), tradiţii, principii, proceduri etc., de natură informală, care guvernează procesul şi rezultatele comunicării. La cestea se adaugă reţele de comunicare, mijloace şi tehnici de comunicare, roluri comunicaţionale îndeplinite de actorii procesului (indivizii şi compartimentele), responsabilităţi. Un bun sistem de comunicare organizaţională scrisă trebuie să se bazeze pe următoarele principii: • Eficienţă: documentele trebuie să răspundă nevoilor de comunicare rezultate din activitatea practică a organizaţiei; ele trebuie concepute într-o formă simplă şi clară (acurateţe), trebuie sa fie complete şi întocmite / procesate la timp. Reţelele de comunicare trebuie, la rândul lor, să fie explicit stabilite ca structură şi direcţie de circulaţie a informaţiei. Procedurile de procesare trebuie să cuprindă termene şi responsabilităţi de procesare. • Transparenţă: toţi participanţii la sistemul de comunicare scrisă trebuie să cunoască conţinutul şi forma documentelor standardizate, conţinutul şi forma orientative ale celor nestandardizate, reţelele (circuitul) şi procedurile de procesare pentru fiecare document cu care lucrează. • Responsabilitate: fiecare participant la sistemul de comunicare organizaţională trebuie să fie conştient de importanţa asumării responsabilităţii pentru emiterea,
  • 28. recepţia şi procesarea documentelor legate de sarcinile sale de serviciu. Stabilirea unor proceduri standard de participare la sistemul de comunicare organizaţională fixează în mod clar responsabilităţile şi previne orice ambiguitate şi pasare a responsabilităţii. Programe de comunicare Comunicarea organizaţională eficientă presupune existenţa unor principii clare, utilizarea unor mijloace şi asigurarea bunei funcţionări a reţelelor de comunicare existente. Principii • un bun program de comunicare trebuie să aibă două sensuri (asigurarea feedback-ului); • subiectele comunicărilor trebuie să aparţină sferei de interes a lucrătorilor; • comunicările sunt eficiente când au ca obiect fapte şi ineficiente când constau în discursuri sau teorii; • stilul comunicărilor trebuie să fie obiectiv (nici condescendent, nici paternalist, nici “cald”, emoţional sau dimpotrivă, vexatoriu). Mijloace • vizite neoficiale ale conducerii la locurile de muncă au un efect de calm, satisfacţie şi stimulare, conducerea “invizibilă” are efecte proaste; • discuţii directe şef / subaltern; • şedinţe scurte, în grupuri mici; • anihilarea zvonurilor prin discutarea deschisă în grup. Simptome patologice de evitat • refuzul şefului de a comunica clar obiectivul de atins; • teama şefului că subalternul să cunoască obiectivele superioare; • refuzul şefului de a comunica subalternilor informaţiile necesare pentru a-şi îndeplini munca.

×