Loading…

Flash Player 9 (or above) is needed to view presentations.
We have detected that you do not have it on your computer. To install it, go here.

Like this presentation? Why not share!

Copilaria mijlocie sau debutul functiei semiotice

on

  • 1,770 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,770
Views on SlideShare
1,770
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
46
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Copilaria mijlocie sau debutul functiei semiotice Copilaria mijlocie sau debutul functiei semiotice Presentation Transcript

  • COPILĂRIA MIJLOCIE SAU DEBUTUL FUNCŢIEI SEMIOTICE* I. Funcţia semiotică; Caracteristici semnificative Atenţie: a nu se confunda II. Forme: a) imitaţia amânată, b) jocul simbolic; c) desenul; d) limbajul; e) imaginea mentală formele (II) cu caracteristicile III.Caracteristici ale procesualităţii cognitive (preoperaţionale/preşcolare): a) finalismul, b) realismul; c) animismul (III)!! (antropomorfismul); d) artificialismul; e) egocentrismul; f) sincretismul I. Definire. Caracteristici semnificative Definire: funcţia semiotică (sau simbolică, de substituţie – gr. semeion = semn) este capacitatea de a putea substitui ceva, numit semnificat, prin intermediul unui substitut (semnificant). ● obs.: această nouă achiziţie deschide drum instalării treptate a proceselor mintale superioare, fiind, în termenii metaforei casei (vezi modelul piagetian al dezvoltării), un salt în rafinarea "materialului de construcţie". Are premise şi în lumea animală unde D1: Piaget face următoarele există, la multe specii, capacitatea de a opera cu substituienţi concreţi imediaţi (vezi D1). distincţii: Pentru ontogeneza cognitivă, semnificaţia psihologică a funcţiei semiotice este capitală. Aceasta deoarece prin ea se concretizează premisele: Semnalul şi indicele sunt a) depăşirii nivelului perceptiv al cunoaşterii, odată cu instalarea posibilităţii de a evoca (prin intermediul unui "material" adecvat substitute reprezentative – cuvânt, imagine mentală, desen etc.). primare, legate nemijlocit de b) depăşirii limitelor temporale ale prezentului; se cristalizează posibilitatea psihicului infantil de a opera în trecut şi viitor; obiectul semnificat. cunoaşterea perceptivă este doar de tipul "aici şi acum". În cazul semnalului, legătura c) depăşirea randamentului limitat, caracteristic cunoaşterii practice, nemijlocite, prin acţiune concretă (cronofagă, supusă ţine de succesiunea încercării şi erorii şi derulării integrale – vezi Lauret, cuţitaşul şi reuşita sa, conturată abia după o săptămână de "acţiune" – operaţiilor (ex. zgomotul exemplu discutat în analiza substadiilor senzorio-motorii). împuşcăturii, care urmează d) saltului de la acţiune la gândire; pentru a se realiza el reclamă şi un material adecvat (cuvânt, imagine mentală), propice apăsării pe trăgaci), în timp ce, interiorizării. pentru indice, este necesară e) lărgirii experienţei individuale, ca unică sursă de cunoaştere, prin transmiterea şi receptarea experienţei culturale a speciei. contiguitatea spaţio-temporală Această experienţă este păstrată şi redată graţie formelor semantice: cuvânt, imagine, alte semne şi simboluri specifice limbajelor (ex. fumul pentru a semnala ştiinţifice, tehnice, artistice. focul, urmele pentru paşi). (Pentru o documentare suplimentară vezi referinţele marginale B1, p.2) Simbolul – este un produs de substituţie care mai păstrează II. Formele funcţiei semiotice/simbolice legături figurative cu a) Imitaţia amânată semnificatul (ex. putere = leu, • Cum s-a văzut deja, imitaţia este unul dintre comportamentele timpurii ale copilului, şi, ca formă a învăţării, unul dintre mecanismele justiţie = balanţă). principale de dezvoltare. Semnul – construcţie socială • Imitaţia amânată este una dintre formele particulare ale acestui comportament. Ea se instalează după vârsta de 16-18 luni şi se convenţională, arbitrară ca caracterizează prin reproducerea unui comportament în absenţa modelului. Distanţa între perceperea modelului şi imitarea sa (în fapt, o formă faţă de semnificat, (ex. formă de evocare) începe prin a fi de la câteva ore, pentru a ajunge la zile. grafemele faţă de foneme, Ex. 1 – copilul ≈2 ani, "fumează" tacticos, în joacă, fără a avea un fumător în preajmă, pe baza unei observaţii anterioare. cifrele faţă de numere, Ex. 2 (Piaget) – Lucia [1;2(18)], după ce a privit, pe stradă, cu interes, un spectacol nou – criza de nervi a unui copil mai mare -, cuvintele). după 1½ - 2 ore repetă, acasă, "drama": bate din picioare, dă din mâini, se trânteşte "ca şi cum" este supărată, doar că o face râzând! • Imitaţia amânată poate fi considerată ca fază incipientă a procesului substituţiei, o prereprezentare, deoarece o acţiune este evocată B1: Pentru o analiză a tot printr-o acţiune! semnificaţiei antropogenetice * Referinţe generale: 1) J. Piaget, B. Inhelder, Psihologia copilului, Bucureşti, E.D.P., f.a.; 2) J. Piaget, Reprezentarea lumii la copil, Ed. Cartier, 2005. aprilie 2009 1
  • • Imitaţia amânată se manifestă ca o reprezentare prin act (ceea ce este specific substadiului anterior, senzorio-motor), dar are ca dar şi ontogentice a funcţiei noutate faptul că se eliberează de exigenţele conduitelor senzorio-motorii propriu-zise (răspunsuri motorii directe la stimuli perceptivi), semiotice se poate apela la pentru a servi ca semnificant al unei acţiuni trecute, desprinse din contextul şi momentul ei. lucrările lui P. Janet, direct, • Imitaţia amânată este, în accepţiunea piagetiană, forma simbolică primară care stă la baza tuturor conduitelor simbolice – joc, limbaj, sau mediat de două lucrări desen, imagine mentală. monografice prezente în literatura psihologică b) Jocul simbolic / jocul "de-a …"/ (B2) românească: • În general, jocul este privit de J. Piaget ca fiind principala modalitate prin care copilul preşcolar asimilează realitatea. Este o asimilare S. Teodorescu, Psihologia prin transformare şi transfigurare a datelor reale la trebuinţele şi posibilităţile lui. (Ex. "trenul" copilului are asemănări cu maşinăria conduitei, Bucureşti, Ed. reală, dar şi multe alte „posibilităţi”: zboară, încarcă orice, nu are decât constrângerile impuse de copil). Ştiinţifică, 1972. • Jocul simbolic are particularitatea că se sprijină pe substituienţi evocatori, cu rol declanşator (Ex. copilul nu se joacă "de-a trenul" S. Teodorescu, fără un suport concret: scaunele din casă puse unele după altele, cutii înşirate etc.; beţele încălecate duc rapid la … "de-a călăreţii", faţa Psihoantropogeneză. de masă, sau perdeaua puse în cap la "de-a împăratul" / "de-a mireasa"). Concepţia psihologică a lui P. • Ca mecanism, jocul simbolic se bazează pe schema simbolică = reproducerea unor activităţi în afara contextului şi obiectivelor lor Janet despre om, Iaşi, Ed. A92, obişnuite (dormitul, spălatul, servitul mesei, plimbarea etc.), în alt cadru şi cu alte personaje (jucării de regulă) 1997. • Funcţiile jocului simbolice sunt duble: a) cognitivă (de explicare, mai corect de autoexplicare a realului) şi b) afectivă (de detensionare, cathartică). a) copilul transfigurează cu mijloace proprii ceea ce îl interesează pentru a explora şi a înţelege realitatea prin "forţele" sale B2: Bibliografie orientativă: (apare, de regulă, o reconstrucţie concretă, imitativă). • J. Chateau, Copilul şi jocul, Ex.1 – (Piaget) – copilul se mută de pe un picior pe altul, legănându-se continuu pentru că: "Este un clopot!" Bucureşti, E.D.P., 1967 Ex.2 – (Piaget) – copilul "zace" fiind, prin voinţa sa, "o raţă moartă!" (realitate nouă surprinsă de copil în vizita sa la • D.B. Elkonin (elev al lui bucătărie). Vîgotski), Psihologia jocului, b) simbolismul ludic prezent în jocul "de-a …", bazat totalmente pe acţiune, realizează ceea ce face de regulă monologul interior Bucureşti, E.D.P., 1980 al adultului pus în situaţia de a-şi revedea şi analiza o conduită anterioară. Copilul nu "ruminează" – nici vizual, nici verbal – o • N. Hayes, S. Orrell, situaţie care l-a tensionat. El o "joacă" pentru a se elibera. Introducere în psihologie, (Ex. – copilul, certat la masă că nu a mâncat tot, face în joc concesii păpuşii sau utilizează o metodă inteligentă pentru a o ediţia a IIIa, ALL, 2003, pp. convinge să mănânce, formule care îi salvează onoarea, "feştelită" de către adult). 432-438 • În ontogeneză, locul jocului simbolic (d.p.d.v. cronologic), este al treilea în seria ce urmează: a) Jocul-exerciţiu (sau funcţional) – este forma primară a jocului, singura prezentă la nivelul stadiului anterior (s-m). Nu presupune simbolism, ci doar repetarea acţiunii datorită plăcerii pe care o provoacă. Are valoare adaptativă, de fixare a noilor achiziţii. (Nu dispare complet, se regăseşte şi la alte vârste, chiar la adult – atunci când scopul este chiar activitatea în cauză"). b) Jocul de construcţie – cu obiecte manipulate din ce în ce mai complex ≈ după 2 ani. c) Jocul simbolic, considerat jocul în esenţa sa, are ca perioadă de apogeu intervalul 2-3 ani – 5-6 ani. d) Jocul cu reguli (social) – şotron, ascunselea, - după 6-7 ani. e) Jocul de creaţie – după 7-8 ani. Comparaţia cu imitaţia, oferă o măsură a importanţei jocului ca formă simbolică. aprilie 2009 2
  • "Jocul transformă realul prin asimilarea, mai mult sau mai puţin pură, la trebuinţele eului, în timp ce imitaţia (atunci când constituie un scop în sine) este o acomodare, mai mult sau mai puţin pură, la modelele exterioare …" J. Piaget, Psihologia copilului, Bucureşti, E.D.P., f.a., p. 50 c) Desenul infantil • În viziunea epistemologiei genetice, desenul infantil se plasează la jumătatea drumului între jocul simbolic şi imaginea mintală. Are caractere comune cu fiecare. Cu jocul simbolic împărtăşeşte: • plăcerea funcţională (a desena, la această vârstă, nu-i o durere sau o problemă!) El, copilul, "crie" (scrie), şi o face peste tot, fără reticenţe: "crie" pe perete, pe mobilă, pe foaie, pe pernă!! • autotelismul (gr. auto+telos = scop) – finalitate în însuşi procesul în cauză (copilul nu desenează pentru a se instrui, sau a se perfecţiona, sau …, ci pentru că … desenează), iar cu imaginea mintală are în comun: • efortul de imitare al realului • raportul de reciprocitate (este când produs al imaginii mintale, când punct de pornire) • Desenul infantil are o dublă caracteristică (un paradox, în aparenţă) este realist (ca intenţie; pleacă de la realitatea imediată pe care o ia drept model) şi idealist totodată (ca realizare; copilul desenează ce ştie despre realitatea model şi nu ceea ce vede, chiar în contact direct, cu modelul). Această distincţie importantă, valabilă şi astăzi în teoria psihologică a desenului, aparţine lui G. Luquet, Le dessin enfantin, Alcan, 1927 (cartea se găseşte, în original, la B.C.U.) • Analiza desenului infantil se poate face după diferite criterii, cele mai productive dovedindu-se forma de realizare (gradul de realism prezent) şi conţinutul: • După realismul incorporat, se disting următoarele etape: 1. e. realismul fortuit, faza mâzgâlelii (2, 2½ ani) –o producţie hibridă de linii, a cărei semnificaţie se naşte în cursul desenării. Acelaşi desen, înseamnă, peste puţin timp, altceva. Explicaţia "autorului" este obligatorie, forma aduce D2: ____________ prea rar cu modelul (Ex. D2: copil de ≈2½ declară că a desenat: "o coadă fără pisică"!). 2. e. realismului neizbutit (≈3 ani) – există tentativa de a se apropia de model, dar fără capacitatea cognitivă, nu doar motorie, de a realiza sinteza. Ca atare desenul juxtapune "datele modelului", nu le coordonează; important pentru copil este ca elementele desenului să fie prezente, fără a ţine câtuşi de puţin cont unde şi cum. Amestecul rezultat D3: Omuleţul cefalopod nu-l deranjează. O producţie tipică a perioadei este cea a omuleţului cefalopod (D3). 3. realismul intelectual (4-7/8 ani) – există atributele conceptuale ale modelului, dar stângaci reprezentate. – caracteristică este lipsa de perspectivă ceea ce are drept consecinţă grafică desenul "poveste" (D4). Amaterialitatea reprezentării conduce la desenul transparent, sau roentgen / röntgen (D5). 4. realismul vizual (8-9 ani →) – începe să se apropie şi ca formă de model prin reprezentarea a ceea ce este posibil de redat dintr-un singur punct de vedere (dispare transparenţa, se respectă cronologia poveştii). Apar proporţiile şi ”degete” ”nasturi” perspectiva. • Şi sub aspectul conţinutului celor desenate există o legitate care transcede influenţele culturale. Ordinea celor reprezentate de copii în desenele lor este: a) om şi animal; b) casa şi mijloacele de locomoţie; c) copaci, flori, obiecte. D4: „Eu la munte!” – este • Date fiind aceste determinisme duble (formă, conţinut) desenul infantil este una dintre probele predilecte în psihodiagnosticul explicaţia „pictorului” aprilie 2009 3
  • infantil. Dintre testele clasice menţionăm: • Testul arborelui, • Testul casei, • Testul omuleţului, • Testul familiei, • Testul HTP (House, Tree, Person), • Testul miokinetic Mira y Lopez (subiectului i se propun diferite forme geometrice pentru a le realiza prin desen). Ca bibliografie de pornire se poate vedea: C-tin Enăchescu, Elemente de psihologie proiectivă, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1975. D5: ilustrări ale fazei desenului transparent: a) FETIŢA b) CĂLĂREŢUL c) PROFILUL „piciorul de după cal” – îţi va răspunde copilul la „cartofii pe care fetiţa întrebarea ta uimită: i-a mâncat la prânz” (!) „da’ băţul acesta ce-i? -??! - „celălalt ochi” (!) aprilie 2009 4
  • d) Limbajul 1 Capacităţi COMPETENŢA PERFORMANŢA urmărite (capacitatea de a înţelege limbajul) (capacitatea de a produce şi utiliza limbajul) Stadii (repere cronologice) 0-6 luni • Reacţionează la sunete puternice. Încearcă • Reacţii sonore primare: ţipăt, plâns, sunete stadiul incipient localizarea sunetului, întorcând capul şi vegetative (sughiţ, deglutiţie). Produce o "baie (comun copiilor din privirea (transfer intermodal precoce). de sunete" – care, în primele săptămâni, ca orice cultură, Diferenţiază structuri sonore asemănătoare (pa, expresie, depăşeşte cu mult fonemele limbii indiferent de natura pa, pa – ba!!!). Ascultă când i se vorbeşte, natale, chiar dacă apar într-o formă impură. De limbii materne) răspunde prin surâs. Face distincţie între voci la 3-4 luni → gângureşte: producţii sonore vesele şi furioase. Toate aceste competenţe nu bazate pe vocale (aaah, oooh, aoaoh). De la ar fi posibile dacă nu ar exista o primă 5-6 luni → lalaţiunea: asocieri de silabe: papa, ↑ prelucrare a materialului sonor. Ea presupune: yaya, baba. Capabil de joc funcţional sonor şi Stadii prelingvistice discriminare, categorizare, segmentare. de răspuns prin gângurit sau lalaţiune când ↓ este strigat pe nume. 6 - 11/12 luni • Selectivitate auditivă. Urmăreşte cu interes pe • Diferenţierea fonemelor se face conform stadiul diferenţierii cel care vorbeşte. Ascultă cu plăcere muzică. legii efortului fiziologic minim. Ca atare, fonemelor Urmăreşte o explicaţie verbală care însoţeşte o ordinea de fixare a fonemelor limbii materne imagine care îl interesează (tablou, ilustraţie). este: vocale, labiale, guturale. Răspunde prin Se centrează asupra persoanei care îi vorbeşte, vocalize când este strigat pe nume. Imită fără a fi sustras de aspecte exterioare. melodii. Are jargon propriu (ex. e,e,e = dă-i; Recunoaşte sensul lui "NU!" i,i,i = grozav!). Recurge la embleme (NU) şi ilustratori (gesturile deictice – "asta", "aia!" de indicare cu degetul arătător). Stadiile lingvistice ↓ 12-18 luni • Face distincţie netă între sursele sonore (voci • Foloseşte un singur cuvânt (începând de pe la holofraza – stadiul umane, lătratul câinelui, aparatul de radio etc.). 10-11 luni) pentru a desemna o situaţie, un unui singur cuvânt. Înţelege denumiri de persoane, obiecte şi părţi fapt, sau diverse obiecte. Etimologie: gr. ale corpului. Achiziţia înţelegerii a noi cuvinte (Ex. sensul cuvântului "bebe" pentru o fetiţă, holo=întreg este săptămânală; la 18 luni înţelege în jur de în intervalul de vârstă 12 luni → 22 luni). 100 de cuvinte (2 ani – 300 cuvinte; 3 ani – • o fotografie cu copii (12 luni) 1000 cuvinte) ⇒ Faza intereselor glosice – de • tablourile din cameră, termometrul, un limbaj (gr. glossa=limbă). om de pe scară (13 luni) Poate urmări şi identifica obiecte familiare • prăjiturile, desertul (13½ luni) (minge, floare, copil) într-o imagine, după • lebedele dintr-un bazin (14 luni) denumire. Înţelege o povestire cu 2 personaje, • ea însăşi (15 luni) prezentată în aproximativ 30 de propoziţii. • alţi copii (22 luni) Are, la 18 luni, ≈20 de cuvinte cu acest statut. Utilizează un jargon propriu în relaţia cu jucăriile. 25 % din ceea ce spune este inteligibil (ex. "geoa" = dă-mă jos!"). Articulează corect toate vocalele. Omite, de regulă, consoana iniţială sau finală. 1 Pentru a avea imaginea de ansamblu a celei mai specifice forme a funcţiei semiotice umane, analiza cuprinde şi stadiul ontogenetic anterior. Ea urmăreşte cele două planuri – competenţa şi performanţa – decalate ca maturizare. aprilie 2009 5
  • 18-24 luni • Execută comenzi verbale simple (dă-mi • Se exprimă în propoziţii telegrafice din două stadiul limbajului mingea!). Înţelege pronumele (tu, el, ea, noi). cuvinte ( ex. "bubu dus" = bunicul a plecat, telegrafic sau al celor Înţelege propoziţii mai complexe. "Lulu papa" = El, Lulu, mănâncă) (vezi caseta două cuvinte "Colecţionează" cuvinte într-o anumită ordine nr. 1). Se denumeşte la persoana a treia (considerat stadiul a funcţiei lor gramaticale (inversul proximo-distalului, din dezvoltarea propriu-zis al apariţiei • substantive motorie). Începe să-şi folosească prenumele. limbajului) • verbe şi adverbe 25-50% dintre cuvintele folosite sunt • adjective inteligibile. Îşi semnalează verbal necesităţile • numerale ⇒ numită şi vârsta lui "papa-nani-caca-pipi". • pronume sau de conţinut Caseta nr. 1 • persoane şi obiecte şi animale familiare Relaţii semantice în limbajul telegrafic • vehicole 1. agent-acţiune (”mama dă”); 2. acţiune-obiect („bat • jucării mingea”); 3. agent-obiect („mama lapte”); 4. acţiune- loc („stai scaun”); 5. obiect-loc („cană masă”); 6. • alimente posesor-obiect („tata maşină”); 7. obiect-o • părţi ale corpului proprietate a acestuia („băiat mic”); 8. obiect- • articole de îmbrăcăminte pronume demonstrativ („maşina aia”). 24-38 luni (3; 2(0)) • Recunoaşte după denumire elemente de • Utilizează propoziţii simple după o sintaxă stadiul formării detaliu ale propriului corp: cot, sprâncene. proprie. Este frecvent fenomenul de echolalie (gr. gramaticale Înţelege sensul lui mare/mic. Înţelege povestiri echo = sunet, ecou; lalein = a vorbi): repetarea în cu 3 personaje dacă sunt plasate, ca acţiune, în ecou a cuvintelor („Mănânci?”, întreabă mama, iar spaţii familiare. copilul reia: „mănânci?, mănânci?”). Conversează. Monologhează. 50-80% din ceea ce spune este inteligibil. Tulburări de ritm în vorbire, pauzele sunt înghiţite. Dislalie de dezvoltare (omisiuni sau înlocuiri de sunete). "Creaţie" verbală amplă. Ex.: "flecuştean" = oştean; pistăluş = spital; abeon = avion; năpăioaia = căprioara; cocomana = telecomanda etc. "Pipiacu nucu sai" = pitpalacu-n luncă sare; "Tata oata, mama, ici" = tata-i cu fata, mama-i la serviciu; "Bardezi" = Bar de zi 36-54 luni (3-4½ani) • Înţelege sensul prepoziţiilor (deasupra, alături • Articulează corect consoanele. Foloseşte stadiul dezvoltării etc.). Înţelege analogiile şi cauzalitatea vorbirea pentru a relata evenimentele gramaticale exprimată verbal. Cuvintele înţelese încep să petrecute. Foloseşte corect formele se cuantifice în mii (la 3 ani – 900-1000 gramaticale temporale (trecut, prezent, viitor), cuvinte, la 4 ani – 1600 cuvinte). interogativ, negativ. Poate repeta foarte corect o propoziţie cu 12 cuvinte. Mai face erori gramaticale ("cum se naschez copiii?") Poate să definească cuvinte. Atras de rime, se joacă combinând: Ex.1 – fetiţă – 4 ani: "Un pic lasă-mă să mă deschid, spunea ploaia unei fetiţe. Un pic lasă-mă să mă deschid. Nu mai ştii ce viaţă am eu cu muritura asta că atât mi-e de cald! Lasă-mă să mă deschid!" Povesteşte: Ex.2 Scufiţa Roşie (în versiunea unui copil de 3 ani): "Mama i-a zis să se ducă în pădure la bunica. Da' lupu' a văzut fetiţa şi a fugit şi a păcălit pe bunica şi s-a suit în pat. A vrut să înghită fetiţa, da' l-a împuşcat vânătorul." (vezi şi Caseta nr. 2) Caseta nr. 2 Relatarea poveştilor 4 ani – memorează foarte multe episoade, dar le narează dezordonat; 5 ani – menţin firul acţiunii, duc povestea spre final, dar nu pot trage concluzii; 6 ani – relatările ajung să fie similare naraţiunilor adulte. O. Benga, Psihologia dezvoltării, Cluj-Napoca, 2004, aprilie 2009 6
  • p. 72 aprilie 2009 7
  • 55 luni (4½ ani →) • Înţelege exprimarea verbală a datelor legate • Povesteşte, dialoghează, poartă discuţii stadiul desăvârşirii de numere, timp, spaţiu. Decodifică corect alternative (cu mai mulţi interlocutori). Se gramaticale sensul noţiunilor dreapta-stânga. Înţelege şi corectează singur la greşeli gramaticale. unii termeni abstracţi. Poate clasifica termenii Vorbire inteligibilă 100%. după categorii semantice (Ex. nume de acţiuni, nume de obiecte, nume de persoane). Sursa primară a acestei sinteze este în lucrarea: C. Ciofu, Interacţiunea părinţi-copii, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989, pp. 122-123. OBSERVAŢII • încă de la naştere, copilul se prezintă ca o fiinţă comunicatoare. • pe acest fundal, limbajul, achiziţionat în timp şi prin exerciţiu direct, susţinut de mediul social2, apare ca o extensie specializată şi convenţională a interacţiunii sociale. El este un sistem strâns integrat altor modalităţi comunicative (NV - nonverbalul, PV - paraverbalul). • tehnicile şi ritmurile învăţării competenţelor comunicative variază destul de mult de la o cultură la alta (de la absenţa "limbajului pentru bebeluşi" sau a contactului vizual până la bilingvismul primar – din start două limbi). • fără a se reduce la limbaj, dar realizându-se şi prin achiziţia acestuia, învăţarea competenţei comunicative este un proces de durată, cu diverse etape: • inter-sincronizarea cu partenerul (debut la naştere); • apariţia intenţionalităţii (1 an) exprimată protoimperativ (utilizarea unui anumit gest pentru a indica ce vor – „aia”) şi protodeclarativ (însoţirea solicitării cu un „comentariu”); • dialogul non-verbal (după 1 an) – ascultă când adultul i se adresează şi relaţionează sincron în jocul de-a ascunselea; • alternanţa luării cuvântului de la (2-3 ani); • respectarea regulilor conversaţionale: Ex.1 ştiinţa modificării în funcţie de interlocutor există deja la 4 ani astfel: • pentru adulţi - forme politicoase; • pentru bebeluşi – forme mai atractive; • pentru covârstnici – forme mai agresive. Ex.2 – ritualizările şi exprimarea politeţei începe după 2½ ani şi continuă în urma unui dresaj cultural sistematic: legea modestiei începe să fie învăţată după 10 ani: într-o enumerare de persoane, cel care face enumerarea să nu se pună în capul listei: nu: Eu şi Costel, Maria şi Anca, ci Costel, Maria, Anca şi cu mine; • achiziţionarea competenţei comunicative presupune un context interlocutor. Absenţa acestuia o poate marca. Cazurile celebre ale copiilor asistaţi de animale o dovedesc; • diagnosticul abilităţilor de comunicare şi al limbajului este obligatoriu în testele de dezvoltare (vezi caseta nr. 3). În concluzie, pentru ontogeneza comunicării: 1. drumul este de la dialog către monolog (distalo-proximal), 2. competenţa comunicativă generală este primară faţă de cea lingvistică. CASETA NR. 3 PARAMETRI ÎN DIAGNOSTICUL DEZVOLTĂRII LIMBAJULUI În România, indicii dezvoltării normale a comportamentului verbal sunt următorii: 1 lună - sunete laringiene, 2 luni - gângureşte, 3 luni - vocale şi consoane izolate, 4 luni - tendinţa de modulare, 5 luni - sunete în ritm alert, 6 luni - sunete mai variate, 7 luni - vocalizează silabe, 8 luni - pronunţă silabe, 9 luni - silabe repetate, 10 luni - înţelege cuvinte folosite des, 11 luni - cuvânt cu sens, 12 luni - 2 cuvinte cu semnificaţia precisă, 15 luni - 4 până la 6 cuvinte în vocabularul activ şi folosirea, „jargon"-ului, 18 luni - 8 până la 10 cuvinte în vocabular activ, foloseşte cuvinte-propoziţii, 24 luni - propoziţii din 2, 3 cuvinte (substantive, verbe, adjective, pronume), 27 luni - îşi vorbeşte singur când se joacă, 30 luni - vocabular activ bogat, cuvinte din mai multe silabe, verb conjugat, pronume personal, 33 luni - poezii scurte, sensul pluralului, 36 luni - relatează situaţii din viaţa lui şi a familiei, receptiv la cuvinte noi, limbaj constituit gramatical, foloseşte corect pluralul. (apud. G. Sion, Psihologia vârstelor, Editura Fundaţia România de Mâine, Bucureşti, 203, p. 84-85) 2 Pentru valoarea sa exemplară (ca teorie, metodologie, analiză a rezultatelor), poate fi consultată cartea: Tatiana Slama Cazacu, Relaţiile dintre gândire şi limbaj în ontogeneză, Editura Academiei R.P.R., 1957, 508 p. (n.n. – Tatiana Slama Cazacu este, până în prezent, singurul autor român din domeniul psihologiei dezvoltării citat în cărţile şi manualele de profil din străinătate) aprilie 2009 8
  • e) Imaginea mentală, în accepţiune piagetiană, este o reconstrucţie a realităţii rezultată în urma acţiunii de interiorizarea a unei imitaţii amânate. Este o apariţie ontogenetică târzie, dată fiind complexitatea sa, cât şi ceea a procesualităţii cognitive care o susţine: reprezentarea. • În funcţie de criteriile conţinutul imaginii şi temporalitate, Piaget distinge 5 categorii de imagini: - criteriul conţinut: a) i. statice (S) (ale unor obiecte – ex. imaginea unui scaun) b) i. cinetice (C) (ale unor mişcări – ex. imaginea deplasării acelui scaun, sau a căderii lui) c) i.transformatoare sau ale transformărilor (T) (schimbări de formă / structură ex. bila de plastilină D6: Proba pătratelor transformată în baton) Consemn: Alege (sau desenează) - criteriul temporalitate: a) i. reproducătoare (R) – cele care evocă "spectacole" deja cunoscute poziţia corectă la care se A ajunge dacă deplasăm spre b) i. anticipatoare (A) – cele care imaginează, prefigurează ce se va întâmpla, ce va urma. B dreapta până la marginea • Studierea experimentală a acestor categorii de imagini (dificilă la această vârstă sub aspectul operaţionalizării lor!) l-a condus pe Piaget la următoarele concluzii: lui B, pătratul A. a) copilul posedă imagini statice la vârsta de 4-5 ani. răspunsuri până la 7 ani: b) imaginile cinetice şi cele transformatoare apar abia după 7-8 ani, chiar şi atunci când este vorba de imagini reproducătoare; A A B A B B A cu atât mai mult în cazul imaginilor anticipatoare. Ex. răspunsurile copiilor în proba pătratelor A/B (D6). Ele sunt, până la B vârsta menţionată, incorecte, fie că sunt solicitate ca răspuns productiv (" desenează ce poziţie va avea A faţă de B"), fie ca răspuns de recunoaştere: ("alege dintre figurile reproduse, poziţia corectă"). răspuns corect (după 7-8 ani): Observaţii: A • În viziunea lui Piaget, imaginile mentale nu apar din percepţii, ci presupun o fixare a funcţiei de simbolizare. B • Imaginea mintală este departe de a fi o simplă copie a realităţii, chiar şi în cazul a celor mai concrete expresii (obiectele). Orice reprezentare presupune reconstrucţie. Această va fi mai mult sau mai puţin corectă, în funcţie de obiectul imaginii mentale şi de maturitatea proceselor cognitive angajate. D7: Reproducerea după model Exemplul analizat de Piaget este cel al reproducerii unei linii (de 20 cm), după model, în continuarea acestuia (D7). până la 5 ani: Rezultate: la 5 ani copia este mai scurtă decât modelul cu 13,5% (17,3 cm) la 7 ani: • la 7 ani, ceea ce lipseşte, reprezintă mai puţin, 10,5% peste 7-8 ani: • după această vârstă, copilul reuşeşte o copie asemănătoare modelului. • şi înaintea acestei vârste copilul se apropie de mărimea liniei model, dacă delimitează, în aer, extremităţile liniei cu degetele. Aceste date sunt interpretate de J. Piaget astfel: "Intenţia de a imita modelul cere, în fapt, un proiect întreg de execuţie ale cărui legi sunt mai apropiate de conceptualizare decât de percepţie. Devalorizarea lungimii reale are ca temei posibilitatea pe care o are copilul de a judeca, la această vârstă, lungimile. El procedează acum în manieră ORDINALĂ (în ordine, de la stânga la dreapta, către punctul de sosire) şi nu METRIC (împărţirea la unitate a intervalului dintre extremităţi). Ceea ce rezultă este faptul că, la această vârstă, copiii caută să nu depăşească frontiera terminală a modelului – singura care-i domină – şi pierd din vedere raportarea permanentă şi concomitentă la ambele extremităţi", J. Piaget, Psihologia copilului, p. 62. În viziunea lui Piaget, imaginile mentale sunt mai degrabă produse simbolice ghidate mai mult de operaţiile mentale decât de procesele cunoaşterii perceptive. III. Caracteristicile gândirii preoperaţionale / ale mentalităţii preşcolarului Deşi debutul şi progresul gândirii simbolice înseamnă, în mod cert, un salt calitativ însemnat, totuşi ele se plasează, mai ales, în planul "materialului de construcţie". La nivelul "instrumentului" de operare mentală, suntem într-o etapă de pregătire (preoperaţională). Aceste transformări în curs, nefinalizate încă (reamintim că o primă formă cristalizată este gândirea logică concretă – după 7-8 ani), dau măsura principalelor limite ale modului de operare mintal la aceasta vârstă: aprilie 2009 9
  • • Nonreversibilitatea (copilul nu sesizează reversul unei transformări, a unei situaţii, a unei relaţii, aparent simple: Ex.1: Adult - "Drumul de la grădiniţă la casa ta este la fel cu cel de acasă la grădiniţă? Copil - Nuu!" (îţi spune el cu seninătate) Ex.2: Adult - "Tu ai un frate? Copil – Da, pe Mihu. Adult – Dar Mihu are un frate? Copil – Nu, … noi suntem doar doi la mama!?!" D8 • Nonconservativitatea – incapacitate de conservare a invariantului (a esenţei) atunci când forma se modifică. Lucrul este valabil Ex.1: • • • ∴ atât pentru judecarea unor date şi situaţii concrete (D8 - Ex.1 ), cât şi pentru categoriile cu un grad mai accentuat de abstracţiune: "Nu-s tot atâţia năsturei!" genul, sărăcia, patria, moartea (D9 - Ex.2 ). – abilitatea de a conserva invarianţi este socotită de Piaget ca fiind echivalentul, într-o formă superioară, a "E mai multă plastilină jos, că e permanenţei obiectului. Aşa cum nici o ascunzătoare şi nici o ecranare a traseului nu-l mai pot împiedica pe copil să găsească mai lungă!" obiectul ascuns, tot aşa, nici o alterare sau variaţie a formei (aparenţei) nu mai schimbă esenţa unei realităţi (masă, volum, lungime, m moarte, gen etc.). Pentru a apărea şi fixa o astfel de achiziţie este necesară însă etapa următoare, operatorie, logic-concretă, care să-i ▀ permită copilului corelarea diverşilor indici perceptivi. Atunci va vedea ceea ce gândeşte – pentru că a "scăpat" de "capcana” centrării pe indicele dominant, frapant. Această incapacitate de decentrare îl obligă acum să gândească ceea ce vede. Ex.2: A – Ce eşti: băiat sau fetiţă? Acest fapt, gândeşte ceea ce vede, îl determină să facă raţionamente de la particular la particular. El are o logică transductivă. În C – Băieţel. raport cu formele inductive şi deductive, caracteristice stadiilor următoare ale dezvoltării cognitive, logica transductivă apare ca A – Dar dacă te îmbraci ca o pre-logică, sau semi-logică. fetiţă şi-ţi faci codiţe ca surioara Exemple de raţionamente transductive: ta ce eşti? "Dacă câinele mic m-a muşcat un pic, cel mare mă muşcă mai tare?" C – Ă, ă, păi … fetiţă" Mihnea (Miki - pentru a-i casei) întreabă: "Dacă mie mi-ai dat o batistă cu Miki Mouse, lui Onu (fratele său) îi dai una cu Onu Mouse(!)?" D9 Această mentalitate aparte, preoperatorie, precauzală, prelogică încă, este supusă presiunii de a face faţă avalanşei de date, impresii, Moartea = o despărţire, o situaţii prin care realitatea (de la cea fizică şi până la cea socială) presează. Şi din partea copilului există o deschidere cognitivă călătorie, şi nu ceva ireversibil. accentuată, susţinută de curiozitatea sa debordantă** (D10). Cum, cognitiv, se poate face faţă acestei dileme? Cum să se adapteze copilul realităţii, cum s-o înţeleagă, cum să o prelucreze şi D10 accepte, dacă mijloacele sale mentale sunt încă imature? Cunoscută ca fiind vârsta a "Salvarea" vine de la aceleaşi "slăbiciuni" ale modului de operare cognitivă care simplifică dilemele prin instituirea unor interogaţiilor, această etapă este mecanisme şi caracteristici standard de tip explicativ: a) finalismul, b) realismul, c) animismul, d) artificialismul, e) egocentrismul sub semnul unei dinamici a şi f) sincretismul. intereselor explicative: a) Finalismul – în reprezentarea sa asupra realităţii, copilul tinde să investească orice formă cu o finalitate certă, concretă, indiscutabilă. 3 ani – de ce? Toate şi totul conduc la un final, sunt pentru ceva sau cineva. Întâmplarea, hazardul, coincidenţa nu există; copilul nu le realizează şi nici nu 4 ani – cum? le acceptă ca explicaţii. Rostul fiecărei situaţii este întru' ceva. 5 ani – cine? Ex.1: Copil – "De ce este zi şi noapte?"; Adult – "Păi … rotaţia Pământului …"; Copil – "vezi că nu ştii! Este zi ca să ne jucăm şi noapte ca să dormim!" Ex.2: Copil - "De ce au războinicii coifuri cu coarne?"; Adult – să simbolizeze totemul tribului etc.; Copilul - "Ba nu … le au ca să moară în ele." b) Realismul – impalpabilul, imaterialitatea, abstracţiunea nu există (nici nu au cum!), aşa că tentativa sa este de a "traduce" ceea ce îi scapă în termenii concreţi ai realităţii palpabile. aprilie 2009 10
  • Ex.1: "Ce-i visul?"; Copil – "Nişte mici tablouri." Ex.2: "Ce-i gândirea?"; Copil – "O voce, o gură care este în cap, în spatele gurii mele şi care vorbeşte prin gura mea." c) Animismul/antropomorfismul – atribuirea calităţilor şi proprietăţilor viului, chiar ale omului (antropomorfizarea), şi lumii nevii este o resursă explicativă la îndemâna copilului (şi a primitivului – A. Levi-Strauss); Ex.1: "Magnetul atrage fierul cu mânuţele lui mici"; "Soarele aleargă", "Vântul ştie că trebuie să sufle". Scaunul care l-a lovit ia bătaie şi pe băiat nu-l mai doare piciorul (!!) Dinamica animismului/antroporfismului în funcţie de vârstă: la 3 ani – antropomorfism profund, totul este umanizat; la 3½ - jucăriile sunt tratate ca vii doar în joc; însă la 5 ani – nici jucăriile nu mai sunt animate; la 6 ani – animismul rămâne prezent doar pentru elementele realităţii care posedă proprietatea mişcării: frunzele, ceasul, norii … d) Artificialismul – (de la artefacte – produse făcute de mâna omului, nenaturale). Tot ceea ce îl înconjoară, viu sau neviu, este făcut de cineva. (Ca mentalitate, copilul este în mod natural un creaţionist şi nu un evoluţionist). Ex.1: "Soarele este dintr-un bulgăraş aruncat de Doamne, Doamne (sau alt personaj) în aer şi care apoi a crescut singur mare". Ex.2: Adult – Ce faci?; Copil – Pun seminţe ca să iasă o floare; Adult – De unde ai seminţe?; Copil – De la o altă floare; Adult – Şi ea de unde a ieşit … (dialogul merge în lanţ) până apare întrebarea adultului: "Dar primele seminţe de unde sunt totuşi?; Copil – Ă, ă, ă … de la fabricîrî (fabrică!) D11 Stadiile trecerii de la Egocentrismul şi sincretismul sunt în mare parte responsabile de caracteristicile prezentate anterior; cele patru apar drept consecinţe, fie ale solitudine la cooperare în joc hipercentrării cognitive, fixării în propria experienţă (egocentrismul), fie ale nediferenţierii şi amestecului globalizant (sincretismul). (între 2 ani şi jumătate şi patru ani e) Egocentrismul semnifică neputinţa de a vedea şi altceva, de a-şi schimba perspectiva asupra unei realităţi. Copilul - atât timp cât rămâne şi jumătate) sunt: prizonierul propriei descoperiri, rezultată din experienţa personală - nu poate înţelege, şi nici nu acceptă uşor, că există o varietate de 1. jocul solitar (copilul se joacă adevăruri,! Acum adevărurile sunt unice, alternativa nu există (ar presupune decentrare), adevărul lui este deasupra celorlalte, "acoperindu- singur, aparent neconştientizâd le". prezenţa altor copii); Indicii acestei caracteristici cognitive (atenţie, a nu se transfera problema în planul socialului şi al moralităţii – egoismul!) se pot 2. jocul ca spectator (copilul se găsi în a) jocul infantil; b) limbajul şi comunicarea etapei şi în c) relaţiile sociale. joacă încă singur, dar priveşte alţi copii şi uneori reacţionează); a) Jocurile colective durează la 3 ani – într-o etapă când jocul domină viaţa copilului – 5 minute!. Până la 7-8 ani este greu 3. jocul paralel (doi copii joacă de realizat jocul cu reguli, astfel încât, în fapt, copiii mai mult se joacă alături, decât împreună (D11). acelaşi tip de joc, deseori unul b) În actul de relaţionare, mai ales cu covârstnicii, predominarea limbajului egocentric, noncomunicativ (referenţial, lângă altul, aparent fără a neexplicit, contextual, autist), este categorică: 60% în perioada 3-5 ani şi 44-47% în etapa 5-7 ani. La această vârstă copiii interacţiona direct); sunt în totalitate dominaţi de producţia de mesaje afirmative, categorice pe care nu simt nevoia să le argumenteze sau 4. jocul asociativ (doi sau mai justifice. Nici nu ar avea cum, adevărul personal fiind presupus că este al tuturor şi, în mod firesc, coîmpărtăşit. Acelaşi mulţi copii interacţionează prin fenomen stă şi la baza monologurilor paralele care, doar ca intenţie, şi pentru neavizaţi, dau impresia unui dialog. Ex.: intermediul conversaţiei sau Ionuţ: "Tata a cumpărat o maşină nouă!", Alec: "Noi am zugrăvit dormitorul în albastru", Ionuţ: "E roşie!"; Alec: "Eu am împart între ei ceva, dar nu joacă dormit în cameră cu fratele meu" etc. acelaşi joc); c) În relaţiile sociale, egocentrismul ar putea fi analizat ca bază a crizei de opoziţie (1) şi ca explicaţie a tipurilor de 5. jocul de cooperare (copiii se relaţionare cu copiii de aceeaşi vârstă (2). joacă direct unii cu ceilalţi un 1) Pentru Piaget, opoziţia pe care copilul o face adultului – "Nu vleau!!" – coincide nu întâmplător cu un punct de acelaşi joc sau pe aceeaşi temă). maxim al egocentrismului (cel experenţial, al II-lea dintre cele trei forme - vezi semestrul 1). El admite că poate fi şi o expresie a maturizării imaginii de sine (Wallon, Spitz), dar este, mai ales, opoziţia copilului la o variantă Parten, 1933, apud. N. Hayes, S. care cognitiv îi scapă. El nu "vede" şi nu acceptă alternativa adultului pentru că centrarea sa (adevărul său) arată Orrell, op.cit., p. 434 altfel! aprilie 2009 11
  • 2) În relaţiile cu cei de o seamă, alter, are succesiv alte statute: • la 2 ani – altul = ameninţare, cel care distruge jocul, deranjează, agresează; • la 4 ani – altul = rivalul, cel care stimulează dorinţa competitivă, dorinţa de a fi mai bun; • la 5 ani, şi după – altul = partenerul. Astfel, drumul cooperării care presupune decentrare; "intrare în pielea /mintea altuia", trece prin conflict şi competiţie. Conflictualitatea, are ea însăşi o dinamică: ▪ scade ca frecvenţă cu vârsta, dar are episoade mai lungi D12: Problemă aritmetică şi … ▪ este mai probabilă cu partenerii obişnuiţi, decât cu cei ocazionali psihologică. ▪ este mai puternică când pleacă de la obiecte personale ▪ este mai frecventă la băieţi. „Un melc se află într-o fântână şi se deplasează spre gura f) Sincretismul (sau gândirea amestecată, nediferenţiată) are la bază "combinaţii" pe care gândirea şi operarea logică le va elimina ulterior. fântânii pentru a ieşi afară. În Ce "amestecă", acum, cu nonşalanţă şi seninătate, copilul? timpul zilei el urcă 2 m, dar în a) realul cu imaginarul: "De ce te-ai supărat că n-ai găsit morcovii? Îţi aduce zâna bună dacă-i ceri!" - oferă el soluţia! timpul nopţii coboară câte un b) posibilul cu imposibilul: "Când am să mă fac mare, am să mă fac un neamţ şi o să te împuşc" – răspuns la o "corecţie" părintească! metru. Cât timp îi trebuie c) cognitivul cu afectivul: Întrebare-problemă – din partea adultului: "Mama are 4 bomboane. Ea a mâncat două. Câte i-au rămas lui melcului pentru a ieşi la Ionuţ". Răspuns: "4 – mama păstrează totdeauna bomboanele pentru Ionuţ pentru că-l iubeşte!". Alt exemplu tipic este răspunsul la suprafaţă ştiind că fântâna are o problema melcului şi a fântânii (vezi D12). înălţime de 4 m?” d) momentele temporale: "Rău m-a bătut tata mâine!" e) generalul cu particularul: Definiţia bicicletei în viziune preşcolară: "Bicicleta este cu roate, are pedale şi soneria stricată din ziua TEMĂ: Rezolvaţi problema şi când am căzut cu ea lângă mingea roşie a lui Vlăduţ" descoperiţi eroarea sistematică f) esenţialul cu derizoriul: A – "De ce zboară păsările?; C – "Pentru că au cioc!" pe care o fac copii, bazându-vă pe răspunsul tipic pe care-l dau Toate aceste particularităţi configurează în mod particular această etapă, considerată etalonul vârstei copilăriei. "Micul faun" (M. Debesse, atunci când li se atrage atenţia Etapele educaţiei, E.D.P., 1981) – 1/2 natură şi 1/2 cultură – este încă ghidat de plăcere, "dezmărginit" logic, cu sufletul în palmă, un univers asupra greşelii: al candorii şi miraculosului (Ex.1: Ca Boris Becker! Ex.2: Adrian şi şoricelul). "Da ce-i prost să se mai întoarcă?" O concluzie metaforică ni se impune: Să nu-i stricăm "corola (lui) de minuni", şi, de aici, a lumii lui viitoare de adult. Ex1 şi Ex2 – pot fi aflate de la cei care au fost la curs! Cu bine şi baftă la examen tuturor! TEMĂ aprilie 2009 12
  • Identificaţi cele şase caracteristici ale gândirii preoperaţionale în exemplele de mai jos: Ce este sufletul? Sufletul e când îţi pune mama prăjituri pe farfurie şi îi laşi prăjituri şi lu’ cel mic. Sufletul are o formă de inimă. Ce este tristeţea? Tristeţe înseamnă când un om vine la altul şi bea mult. De ce se pun potcoave? Să nu cadă calul pe spate; atunci când pune frână, calul se înţepeneşte în potcoave. Cum se face parfumul? Parfumul se face din apa, dop şi din parfum. Pământul are formă rotundă, noi nu cădem de pe el, că noi nu mergem acolo unde se face el rotund. Ce este timpul? Timpul este o vreme care trece tot timpul. Ce este zâmbetul? A zâmbi înseamnă să râzi parcă în gândul tău. La ce foloseşte steagul? Steagul foloseşte, că atunci când veneau turcii peste noi, ei nu ştiau peste ce ţară veneau şi atunci noi le arătam steagul şi după aia ei ştiau. Ce sunt lacrimile? Lacrimile sunt făcute din mare, de-aia sunt ele sărate. Lacrimile sunt când creierul dă un moment de gândire, el transpiră şi transpiraţia iese prin ochi. Copilăria ţine 5 ani şi după aia vine şcoala. Ţăranii sunt oamenii de la ţară care n-au iaurt şi noi când mergem la ţară, le ducem iaurt, caşcaval şi brânză. Ce este ceaţa? Ceaţa este un abur care vine din cer, că acolo este prea mult şi nu mai poate. Ce este cerul? Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari. Microbii intră înăuntru la om şi acolo lasă un fel de murdării, că ei sunt murdari pe picioare şi îl îmbolnăveşte pe om. Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popa la păianjeni. Cocoaşele la cămile le folosesc ca să punem noi poşeta acolo. De ce când ne lovim vedem, uneori, stele verzi? Când ne lovim, sângele se învineţeşte, vine aşa la ochi şi vedem stele verzi. Oamenii îşi fac cadouri ca să nu fie nesimţiţi. Noi orăşenii nu avem atâtea modele pe haine, cum au ţăranii, pentru că noi avem serviciu şi ţăranii, când au cules porumbul, nu mai au ce face şi fac modele pe haine. Visele sunt ca atunci când îţi moare tataia şi îl mai vezi. Noi visăm ca să nu ne plictisim noaptea. Sângele umblă prin corp ca să îi prindă pe microbi şi să îi înece. Avioanele merg în Germania, la munte, la mare şi la Breaza. La ce folosesc sprâncenele? Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi. Pompierii nu se ard pentru că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme. Pomul creşte aşa mare fiindcă, atunci când bea apa, el nu face pipi. "Dragă Dumnezeule! Daca eşti atent duminica în biserică, îţi arăt pantofii mei cei noi." "Doamne, tu chiar aşa ai proiectat girafa, sau din greşeală a ieşit aşa?" "Doamne, doamne, îţi mulţumesc pentru frăţior, dar eu m-am rugat pentru un căţel." aprilie 2009 13