George Ivascu - Ceea ce iubeşti

1,024 views
963 views

Published on

Published in: Education, Technology, Business
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
1,024
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
6
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

George Ivascu - Ceea ce iubeşti

  1. 1. „Ceea ce iubeşti te duce în locuriunde nici n-ai visat că vei ajunge"Rari sunt actorii şi oamenii de teatru şi film care au o asemenea incandescenţă şi inteligenţă ajocului reunite în interpretarea oricărui rol. George Ivaşcu e dintre cei hărăziţi să rămânămemorabili, să ne convingă şi să ne cucerească prin fiecare rol, în care combină o ingenuitate aMicului Prinţ cu inflexibilitatea până în pânzele albe a lui Robespierre, comicul tragic-elegiac allui Pierrot, dar şi generozitatea clovnului înduioşătoare, mecanica dictatorială a ideologiilor şiprejudecăţilor de ieri şi de azi.Să luăm mai întâi partiturile ce l-au impus pe marele ecran, lupă uriaş măritoare a defectelor şinecruţătoare cu teatraliatea retorică, lipsa expresivităţii chipului şi trupului celui ce joacă până lacel din urmă milimetru. Un om trepidant de viu. Fie că este vorba de Moise Kisling din filmul„Modigliani", de Robespierre din „The French Revolution", regizat de Doug Shultz şi lansat înSUA, în ianuarie 2005, de Tailor din „Amen" (2002), de Antoine Veber din „Accords et à cris"(2002), de agitatorul şi propagandistul comunist din filmul lui Horaţiu Mălăele, „Nunta mută"(2008), de rolul euroconsultantului aferat şi semidoct din serialul „Uliţa spre Europa", de Pierrotdin „Une mère comme on nen fait plus" ori de partiturile interpretate în „Liceenii" (1987),„Asphalt Tango" (1996), „Undeva în Est" (1991), de Andrei din „Nekro" (1997), de „Faimosulpaparazzo" (1999)...În teatru, perioada petrecută la Teatrul de Comedie, el însuşi un teatru dinamic, aflat într-o maretransformare în ultimele două decenii, i-au demonstrat lui George Ivaşcu pe lângă uriaşul talent
  2. 2. şi faptul că are viziunea unui teatru exponenţial, dinamic, în stare să strecoare în oricespectacol şi un manual de învăţătură pentru o lume ce nu se poate plămădi fără teatru. Roluriremarcabile a avut şi pe scena Teatrului Naţional, în spectacole precum „Mofturi la Union",„Dale Carnavalului", „Amanţii însângeraţi", „O scrisoare pierdută", în cele două variante, cea alui Alexandru Tocilescu în care interpreta rolul lui Tipătescu şi cea semnată de Grigore Gonţa,unde era Brâzovenescu, „Crimă pentru pământ", „Legenda ultimului împărat", „AnnaKarenina"...Împreună cu Delia Nartea în Galy GayPremii şi roluri, un palmares de invidiat, un doctorat susţinut cu o teză despre „Logicaabsurdului în arta spectacolului din secolul al XX-lea", tot una cu a spune o teză de doctoratdespre lumea globală şi cea interioară, cursuri, lecţii şi conferinţe şi o credibilitate în continuăcreştere, într-o ţară precum România noastră, în care credibiltatea devine o „rara avis", în cursde dispariţie. La 43 de ani este conferenţiar universitar. Ca director de teatru, are toateatributele unui lider.Din această acumulare de daruri, consolidată de un mariaj fericit cu regizoarea Alice Barb, eaînsăşi un aliaj de modernitate şi rafinament, de mobilitate incredibilă şi graţie fără fisură, s-anăscut o construcţie inconfundabilă în istoria teatrului românesc contemporan, un altoi unic deteatralitate, spectaculozitate, expresivitate. METROPLIS. Un teatru ca o planetă a poveştilordăruită sufletului fiecărui spectator, un teatru ca un talisman magic pentru încercările umane deazi şi din totdeauna, un teatru în care filosofia vieţii devine joc, tot aşa cum jocurile vieţii setransformă în înţelepciune, bun-simţ şi filosofie umană.Experienţa scenei, ca o provocare de foc
  3. 3. Teatrul Metropolis, cu arhitectura sa între Hundertwasser şi Gaudi- Nu ştiu cu care dintre faţetele tale să încep: aceea de constructor, de regizor, actor, profesor,director de teatru... Cum de ai avut curajul să pleci de la Teatrul Naţional, unde erai un actorapreciat, şi să începi aventura construirii unui nou teatru, cred că singurul din ultimii 21 de ani,tocmai într-o perioadă în care toată lumea îşi doreşte un loc stabil, chiar cu un salariu prost, şis-o iei de capăt? Şi nu să sădeşti un pom, ci un teatru care se deosebeşte de toate celelalte, înspecial prin stilul arhitectonic, prin liniile care nu sunt drepte, prin culoare, prin luminozitate,unde totul se unduieşte, nimic nu este egal, ducându-te cu gândul la creaţiile lui Hundertwassersau, de ce nu, ale lui Gaudi, care te face să visezi, să devii captiv. Cine te-a îndemnat să tearunci în această aventură? Cel de sus? Omul de lângă tine? Ai ştiut la ce te înhami?- Eu cred că Dumnezeu ştie şi le aşază pe toate în aşa fel încât să avem o şansă a întâlnirii cuoameni speciali. Eu am avut această şansă a marilor întâlniri. Sunt oameni care mi-au marcatviaţa şi care m-au ajutat în mod deosebit, de la marii actori, regizori, la profesori. Curajul estecurajul îndrăgostitului. În dragoste e greu să spui cum de ai avut îndrăzneala să ceri pe cinevaîn căsătorie. „Pentru că iubesc", voi spune eu. Iubirea, când o întâlnim, ne face imponderabili.Curajul a venit din faptul că întotdeauna am gândit că e frumos să laşi ceva în urma ta. Efrumos să sădeşti un copăcel, să plantezi flori. Cel mai frumos rol al vieţii mele este acela de a ficonstruit. Au fost mulţi care m-au contrazis spunându-mi: „Locul tău este pe scenă". Cred foartetare că într-un secol al însingurărilor e minunat să creezi un loc în care oamenii să seîntâlnească, să socializeze, să comunice. Aşa cu spunea Steinhardt, cea de a treia formăsuperioară este cuminecarea. Avem nevoie să împărţim cu cineva bucuriile şi tristeţile. Cel maifrumos compliment pe care l-am primit a fost când, venind la teatru, m-a oprit casieriţaspunându-mi: „Tocmai a plecat o doamnă cu o fetiţă care a spus: «Mami, aici trăiesc oamenibuni şi se vede după bogăţia culorilor»".- Teatrul „tău", Metropolis, care a împlinit 5 ani, este în primul rând un teatru de proiecte. Caresunt acestea? Noi nu ştim să ne respectăm valorile, dar tu ai reuşit acest lucru cu brio. I-aisărbătorit şi i-ai omagiat pe scenă pe Marea Doamnă a teatrului românesc, Olga Tudorache, pe
  4. 4. Damian Crâşmaru, care a împlinit recent 80 de ani ... Ai lansat proiectul „Walk of Fame", în careau primit stele până acum monştrii sacri Florin Piersic, Victor Rebengiuc, Radu Beligan, AmzaPellea, Maia Morgenstern.- Marii actori şi în trecut aveau o recunoaştere, fiind consideraţi, aşa cum spunea Radu Beligan,nişte „sculptori în zăpadă". Unul dintre proiecte este „Seniorii teatrului", alături de cel închinatactorilor tineri, pe care l-am intitulat „Stagiarii", la care se adaugă „Icar", program destinatproiectelor independente ale tinerilor creatori de teatru. În acest sens am introdus în repertoriu„Nebunul şi călugărul" de Cehov şi „Funcţionarii" de acelaşi dramaturg. Cred că teatrul este ca ofamilie în care se pot întâlni actori-brand, cum se zice acum, cu tineri. Şi dacă mă gândesc la„Nebuna din Chaillot" de Jean Giraudox, patru mari actriţe, care niciodată n-au jucat împreună,Irina Petrescu, Ileana Stana Ionescu, Dana Dogaru şi Alexandrina Halic, au evoluat alături de18 tineri. E frumos că se adună experienţa maeştrilor cu energia debordantă a tinerilor.Teatrul de pe Strada Mihai Eminescu- Să înţeleg că aceasta este cheia succeselor care au făcut din „Metropolis" un teatru „deschiscu casa închisă"? De fapt ai adus o altă formă de discurs teatral. Ce calităţi trebuie să aibă unmanager? Îţi place să spui că teatrul tău este ca un „hipermarket" în care găseşti de toate.- Cred foarte mult în modernitatea culturală, care înseamnă diversitate, dar în primul rând ţinândcont de calitate. Noi, oamenii, suntem plămădiţi din trecutul nostru, din amintirile noastre, şi dinceva ce ne dorim, adică prezentul şi viitorul. Aşa am creat şi acest teatru. Uitaţi-vă cum e făcutăşi sala. Este Hundertwasser, Gaudi, dar, în acelaşi timp, scaunele sunt fotolii comode,aparţinând într-un fel mileniului III. Consider că spectacolele pe care le aleg să facă parte dinrepertoriul meu sunt subiecte valabile oricând. Nu sunt dedicate numai generaţiei de azi, ciconţin acea veşnică poveste pe care omul vine s-o vadă la teatru. „Hipermarket" înseamnătocmai această diversitate în care textele clasice se îmbină cu cele moderne, jucate de actori dela toate teatrele.
  5. 5. „În prim-plan trebuie să existe povestea"În rolul Domnul Ford din Nevestele vesele din Windsor- Fă-ne o invitaţie...- Cel care decide până la urmă este publicul. Îl las să aleagă de la o comedie bulevardieră, cumeste „Fantoma dragostea mea", de Noel Coward (regia Şerban Puiu), care se joacă şi peBroadway, la care am cumpărat în exclusivitate drepturile, la „Floarea de cactus" de Barillet şiGredy (regizat de Alice Barb) sau la „Pijamale", în regia lui Emanuel Pârvu, după Mawbi Greenşi Ed Feilbert, o comedie captivantă, un text de un real succes pe Broadway, un spectacoldespre eternul rǎzboi al sexelor, despre infidelitǎţi, decepţii, intrigi, farse pline de umor,rǎsturnǎri de situaţie şi quiproquo-uri, promisiuni ce nu pot fi ţinute, într-o spumoasǎ şisavuroasǎ parodie a zilelor noastre. Nu pierdeţi recenta comedie „Opposites Attract" de BruceKane, un spectacol de Dorina Chiriac şi Florin Piersic Jr. Toate culminând cu „Nevestele veseledin Windsor", singurul musical care există la ora actuală pe piaţă, montat cu har deimprevizibilul Alexandru Tocilescu. De aici spectatorul se poate îndrepta către importantespectacole clasice, cum a fost „Hamlet", pus în scenă Laszlo Bocsardi, care s-a bucurat de unrăsunător succes, „Sfârşit de partidă" de Beckett (într-o distribuţie cu nume importante ca MihaiConstantin, Ion Besoiu, Răzvan Vasilescu, Irina Petrescu), „Azilul de noapte" de Gorki,„Moartea lui Tarelkin" de A.V. Suhovo-Kobîlin, „Nebuna din Chaillot" de Jean Girodoux, „În rolulvictimei" de Vladimir şi Oleg Presniakov sau „Podul" de Paul Ioachim până la contemporanul„Jocul de-a adevărul" de Lia Bugnar. Rolul meu este să-i fac pe oameni să iubească teatrul, să-ifac să spună: „Iată, teatrul înseamnă şi asta, şi asta...". Trebuie să le arăţi că teatrul este cevaamuzant şi că poate fi şi distractiv, chiar şi în spectacolele clasice. Am o mare grijă în alegerearepertoriului, pentru că întotdeauna îmi pun o întrebare după ce citesc textul: de ce aş cumpăraeu bilete la teatru? Pentru că... Şi dacă îmi dau un răspuns afirmativ, atunci dau drumul aceluispectacol. Şi acest răspuns face ca în prim plan să existe povestea. Cred că oamenii, oricât demari ar fi, sufletul lor rămâne al unui copil căruia îi e dor de poveştile bunicilor. Şi mie mi-e atâtde dor de poveştile bunicii şi îl iubesc şi pe Moş Crăciun. De sărbători noi, toţi oamenii, suntemmai atenţi şi, poate, mult mai buni. Teatrul trebuie să fie o sărbătoare. Nu neapărat căutarea,experimentul impresionează publicul. Până la urmă, fiecare creator simte nevoia să se exprime.
  6. 6. Şi dacă el nu este iubit şi înţeles de public e degeaba. Cred că este un exces de orgoliu să fii tu,creatorul, în prim-plan, trebuie să fie omul. Henri Miller spunea: „Teatrul este un pod dintre unom şi un om într-un ocean de singurătate". Nu există un artist mai singur pe pământ decâtactorul. Arta lui e dependentă de alţii. El ştie ca nimeni altul, după spectacol, dacă a oficiat.- Depresia, însingurarea, care domină acest început de secol, au răzbit şi în subiectele etalatela această ediţie a Festivalului de la Cannes de mari scenarişti şi regizori precum Lars vonTrier, Malick, fraţii Dardenne... Şi, dincolo de acestea, omul are nevoie de un strop de bucurieşi, de ce nu, de muzică. La ultima premieră, „Nevestele vesele din Windsor", lumea simtedorinţa să danseze şi uită de tristeţe. Ce loc ocupă muzica în viaţa ta? Care este impactul dintremuzică şi cuvânt?- Cu cele şapte note ale ei, muzica are cea mai frumoasă vibraţie, este un limbaj universal carete emoţionează, iar arta actorului este tocmai aceea de a te emoţiona. Dacă pictorul are culorile,muzicianul are notele, noi, actorii, nu avem decât emoţia, starea de vulnerabilitate. Actorul mareare curajul de a fi vulnerabil în mod public. Are curajul să plângă, să spună mi-e frică. Noi actoriisuntem ca o broască ţestoasă care îşi creează o carapace tocmai pentru a nu fi răniţi, pentru anu fi vulnerabili. Artistul de teatru este, de fapt, un visător în realitate, iar eu ca „Vărsător" suntpe de o parte un visător, iar pe de alta, pentru că am ascendentul în „Leu", sunt un ambiţios, unluptător. Dumnezeu, cum vă spuneam, le aranjează pe toate. De-abia acum am înţeles de ce înşcoală eram pasionat de matematică şi fizică şi, într-un arc peste timp, am devenit calculat şiatent la detaliile tehnice.Alături de Vlad Logigan în Doi tineri din Verona- Până la urmă, ce te-a făcut să alegi această profesie de actor?- Pe la vârsta de 14 ani, când fiecare dintre noi începe să-şi pună întrebarea ce vrea să devinăîn viaţă, m-am gândit ce-ar fi să mă fac arhitect şi să proiectez case. Dar, mi-am spus, dacă aşfi inginer, atunci aş construi mobile. Mama mă ducea mereu la teatru. Într-o duminică, lamatineu la Teatrul Bulandra, am fost la „Cabala bigoţilor şi Tartuffe", regizată de Tocilescu.Biletul meu era pe laterală, unde erau locurile cele mai ieftine. Şi, la un moment dat, Octavian
  7. 7. Cotescu m-a privit în ochi, iar eu m-am făcut şi mai mic în scaun simţindu-i privirea. Când amieşit de la spectacol, trecând prin Grădina Icoanei, mi-am spus: mă voi face actor. N-am fost uncopil care a avut jucării, pentru că nu-mi plăceau, dar m-a pasionat jocul. Îmi închipuiam că suntun chirurg şi spălam vasele imaginându-mi că fiecare farfurie murdară are o boală. Şi le spălampână le făceam perfect sănătoase. Străluceau. Sau dădeam cu aspiratorul şi îmi închipuiam căfiecare scaun este o bombă şi eu sunt un genist şi culegeam minele să nu explodeze. Radiouldevenea pupitrul de comandă al unei nave spaţiale... Îmi cream o lume a mea, construiampoveşti. Poveşti pe care îmi place să le creez şi astăzi.„Idolul meu este Chaplin"Cu acelaşi aer ca Chaplin
  8. 8. - Ai fost la clasa de actorie a lui Gelu Colceag, pe care ai absolvit-o cu spectacolul„Streaptease" de Mrozek. Care ţi-au fost modelele?- Dem Rădulescu, căruia i-am fost asistent, Ştefan Iordache, Radu Beligan, Gheorghe Dinică,Alexandru Tocilescu, Ion Cojar... Aş fi nedrept acum să vorbesc numai de ei şi să nu-i amintescpe mulţi, mulţi alţii de la care am furat această meserie. Sunt rodul acestor întâlniri. Dar idolulmeu rămâne... Chaplin.- Chiar ai acelaşi aer, dacă mă uit bine la tine. Exact cum mărturisea marele regizor IngmarBergman, în pelicula „Ora lupului", dacă ţii foarte mult la cineva sau dacă stai multă vremelângă o persoană, îi furi trăsăturile, începi cumva să gândeşti la fel ca el.- Pe mine m-a impresionat Chaplin pentru că a ştiut să vorbească, aşa cum nimeni altul n-areuşit, despre condiţia umană, cu sensibilitate, dar şi cu umor. Suntem sensibili, dar putem fi şiridicoli, putem fi şi slabi şi puternici, curajoşi. Şi asta se întâmpla şi cu el în peliculele „Timpurinoi", „Piciul", „Circul", „Luminile oraşului", „Prinţesa din Hong Kong", „Dictatorul", în carecombina excelent umorul cu sensibilitatea, râsul cu lacrima.În Tarelkin, un rol pe care îl iubeşte- Fiecare actor îşi iubeşte toate rolurile ca pe propriii copii. Care îţi sunt cele mai dragi?- În fiecare dintre roluri am pus suflet, pentru că publicul nu merită să fie minţit. El vine la teatrupentru acea lacrimă autentică. Ca şi în muzică, publicul s-a dumirit că nu playback-ulimpresionează, nici glicerina pusă în loc de lacrimă, ci emoţia netrucată, autentică. Şi în fiecarerol am pus picul acela de energie, de sensibilitate şi dragoste. Toate partiturile au fost niştepariuri pentru mine pentru că nu am vrut să dezamăgesc. Am preferat să refuz un rol dacă amsimţit că nu pot să-l fac. Într-o seară poate să te atingă aripa îngerului, în altă seară nu, dar amfăcut în aşa fel încât publicul să simtă în spatele fiecărui personaj o încercare de a fi mainatural, de a fi sincer. Dacă un rol nu vine la tine, nu l-ai dorit sau l-ai dorit într-o altă tonalitate,care presupune altă claviatură, fireşte că n-ai de ce să-l accepţi. Decât să bifezi un rol, mai bine
  9. 9. renunţi. Cred că este important instinctul în acceptarea un rol.La repetiţie alături de regizorul Victor Ioan Frunză- Ce proiecte ai pe agendă?- Avem în pregătire „Îngeri în America", un text de mare valoare scris de Tony Kushner şirăsplătit cu Premiul Pulitzer, adaptarea unei piese de pe Broadway în două părţi, "MillenniumApproaches" şi "Perestroika", distinsă cu Premiul Tony, iar ca film, în regia lui Mike Nichols, aîncins televizoarele, pentru că jucau Al Pacino, Meryl Streep, Emma Thompson. Un text valoroscare n-a fost niciodată montat în România, a cărui regie am încredinţat-o integral lui Victor IoanFrunză. Un subiect care abordează diferite teme de la SIDA la religie, de la homosexualitate laîngeri, practic pune în evidenţă orice aduce sufletului împăcarea cu sine. Povestea prezintă ungrup de oameni care, la prima vedere, nu au nimic în comun, dar care sunt conectaţi prindiferite ideologii sau experienţe. Miniseria a fost răsplătită cu 11 premii „Emmy" şi 5 „Globuri deAur". Horaţiu Mălăele regizează „Toulouse Lautrec", un fel de cabaret, iar Felix Alexa realizează
  10. 10. un spectacol după scriitorul bulgar Hristo Boicev... Apoi, un one-woman show Oana Pellea,„Madame Margueritte". Vreau să întăresc repertoriul cu texte din dramaturgia contemporană şinu mă refer la cea care confundă strada cu arta. Nu cred în limbajul vulgar, în obscenităţi, nucred că publicul trebuie agresat. Sunt convins că eleganţa, bunul-gust trebuie să domine. M-amuitat cu cât respect se îmbracă oamenii de la ţară când se duc la o nuntă, la biserică sau chiarla o înmormântare. La noi, a fost o întrecere timp de 15 ani: care e mai mitocan, care înjură,care vorbeşte mai urât, care e mai şmecher, aşa cum apar multe dintre personajele unor piesecontemporane. Dar eu pot să spun că românul s-a întors la teatru, la marile evenimenteculturale, aşa cum este Festivalul „George Enescu", sau la concertele de muzică clasică de laAteneul Român, unde am fost recent şi sala era arhiplină. Oamenii şi-au adus aminte că nu eramai tristă lumea atunci când ştiam să ne respectăm.„Cultura înseamnă investiţie"Florin Piersic, alături de George Ivaşcu, la primirea primei stele pe Walk of Fame- Teatrul „Metropolis" joacă cu casa închisă, biletele Festivalului „George Enescu" au fostvândute de pe acum, sălile de la Ateneu sunt pline... Dar asta, cred eu, pentru că sunt oamenica tine, ca Ioan Holender, ca Andrei Dimitriu, care ştiu să creeze evenimente şi o fac cusufletul, în timp ce statul nu se implică, iar artiştii nu au parte decât de indiferenţă din parteaautorităţilor, trăind la limita subzistenţei.- Din păcate, în societatea românească, lumea cumpără, dar nu investeşte. Cultura înseamnăinvestiţie. Călătorind destul de mult în străinătate, am văzut că orice orăşel din Europa, oricât demic ar fi, are o sală de concert, sală de teatru, o sală de expoziţii, o catedrală în care se potaudia concerte. Noi ne căutăm reprezentări universale şi nu vedem că nimic nu se compară cucultura, care ne-a adus celebritate. Oamenii se duc de câteva ori pe an să viziteze Parisul,Londra, Viena, Barcelona, Roma, Florenţa, ba chiar şi Budapesta, pentru concerte, teatre,spectacole de operă, expoziţii, tocmai pentru că aceia au înţeles că investiţia în cultură este ceacare îţi poate atrage în primul rând turiştii. Sunt convins că ceea ce ne defineşte ca identitateeste cultura. Ne batem cu pumnul în piept că Cioran, Ionescu, Enescu, Brâncuşi, MihaelaUrsuleasa, Ruxandra Donose, Virginia Zeani, Ileana Cotrubaş, Magdalena Popa, Alina
  11. 11. Cojocaru, Angela Gheorghiu, Sergiu Celibidache, Gigi Căciuleanu, Simona Noja şi mulţi, mulţialţii sunt ai noştri, dar până la urmă marile valori ne-au plecat. Tot ce rămâne în timp estecultura.- Cultura nu-ţi dă de mâncare, dar îţi mângâie sufletul şi-ţi dă un sentiment de mândrienaţională. Ce te neliniştete în societatea de azi?- Dacă cei de sus nu ar mai ridiculiza artiştii, nu i-ar considera nişte saltimbanci şi şi-ar daseama, măcar în ultimul ceas, că mai avem valori, cum ar fi Alexandru Tomescu, lucrurile arputea fi altfel. N-aş vrea să îmbătrânesc într-o ţară în care artiştii, aşa cum spunea DemRădulescu, sunt copiii de duminică ai cetăţii. Atunci când oamenii sunt liberi, menirea noastrăeste să-i bucurăm. N-aş vrea să trăiesc într-o ţară în care tocmai bucuria ne este răpită. Mi-aşdori să trecem din etapa asta de mici şi bere la investiţia în oameni, în valoare, în excelenţă.Intelectualii nu fac rău societăţii şi am dori să nu li se facă nici lor vreun rău. Noi, artiştii, ca şimedicii, avem în prim-plan semenul nostru, oamenii cărora dorim să le fie un pic mai bine.- Cum convieţuiesc doi oameni de teatru?- Sunt alături de soţia mea, regizoarea Alice Barb, cu care am fost şi coleg de grupă la facultate,de foarte mulţi ani şi, cu cât trece timpul, formăm o echipă tot mai sudată. Este important să aiîn construcţia fiinţei tale, ca artist, un echilibru. Dacă eu sunt o natură dinamică, Alice este multmai calmă, mai raţională. Ne completăm unul pe altul, dar ne şi sfătuim.Viaţa ca pasiune
  12. 12. George Ivaşcu împreunp cu soţia sa, Alice Barb- Casa voastră este ca un muzeu în miniatură. Aveţi pasiuni de colecţionar?- Bucuria cea mare a unui pasionat de artă apare în momentul în care aşază primul tablou sauprimul vas ornamental, când peretele începe să radieze de viaţă. Dincolo de obiectele de artăpe care, normal, fiecare om le iubeşte, pe care Alice le-a cumpărat alergând prin consignaţii,prin târguri în străinătate, sunt altele pe care le iubesc fiind legate de anumite persoane care nile-au dăruit. Fiecare piesă are o poveste a ei, are suflet. Recent, Alice a primit un gong superb
  13. 13. de la doamna Olga Tudorache, care, la rândul ei, când a jucat în „Baltagul", îl primise de laProfira Sadoveanu, iar aceasta îl avea de la Aristizza Romanescu. Am jobenul lui TheodorMazilu, şapca lui Ludovic Spiess din „Boema", geanta lui Dem Rădulescu de când era student.Toate sunt obiecte care îmi amintesc de marile întâlniri ale vieţii mele, cărora le datorez ceea cesunt astăzi. Contemplarea tuturor acestor obiecte este ca un fel de exerciţiu de umilinţă. E binesă nu te crezi niciodată buricul pământului.- Când ai o picătură de timp, pentru că îmi mărturiseai că te simţi foarte obosit, unde îţi place săevadezi?- Sufletul meu este Londra, pentru că e o îmbinare între modernitate şi clasic pe gustul meu.Acolo, în fiecare seară, mă duc să văd spectacole de teatru. Dar fug şi la Viena şi de fiecaredată vizitez muzeul lui Hundertwasser, alerg la Barcelona să revăd edificiile lui Gaudi. Mi-e dorsă fac drumeţii pe munte. Fiind semn de aer, îmi place foarte mult să călătoresc cu avionul.Odată mi-am dorit să fiu şi pilot. Unul dintre prietenii mei foarte buni este astronautul DumitruPrunariu.- Destinul a jucat un rol în viaţa ta?- Imens. Destinul e fascinant! Cred foarte mult în Dumnezeu şi cred că fiecare lucru din viaţamea este supravegheat de el. Meritul pentru ceea ce am realizat în viaţă nu-mi aparţine şi ştiucă cineva, acolo sus, mă iubeşte.Horaţiu Mălăele şi George Ivaşcu în Podu- Faci parte din Francmasonerie. Te-a ajutat acest lucru în carieră?- Dacă ţinem cont de ideea că mason înseamnă constructor, atunci când cineva construieşte,indiferent dacă este sau nu mason, e bine. Prefer să cunosc oameni care construiesc decâtoameni care demolează, aşa cum se întâmplă la noi în ultimul timp.- Actorii de la Teatrul Metropolis nu sunt angajaţi, la fel ca şi regizorii, ci doar retribuiţi pe bază
  14. 14. de contract. Cum se explică faptul că atât de mulţi vin la selecţiile făcute de tine? Cum ai reuşitaceastă strategie?- Au venit pentru că le-au fost propuse poveşti şi subiecte care să-i intereseze. Le suntrecunoscător colegilor mei, regizori, artişti, scenografi, muzicieni pentru că au înţeles un cevaesenţial: nu e puţin lucru să fii contemporan cu naşterea unui teatru. Când noi vom fi dispărut seva spune: acest teatru a fost construit de... au jucat actorii... au fost regizorii... A construi, iatărolul întâlnirilor, şi nu uitaţi că toţi aceşti oameni, dincolo de bani, îşi iubesc la nebunie profesia.- Spune-mi o replică pe care o simţi acum mai aproape de suflet.- Îi aparţine personajului Roy Cohn din „Îngeri în America": „Ceea ce iubeşti te duce în locuriunde nici n-ai visat că vei ajunge".Publicat Vineri, 27 mai 2011 Magdalena Popa Buluc

×