Your SlideShare is downloading. ×
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
69112650 psihologia-personalitatii
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Thanks for flagging this SlideShare!

Oops! An error has occurred.

×
Saving this for later? Get the SlideShare app to save on your phone or tablet. Read anywhere, anytime – even offline.
Text the download link to your phone
Standard text messaging rates apply

69112650 psihologia-personalitatii

4,381

Published on

0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
4,381
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
302
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

Report content
Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
No notes for slide

Transcript

  • 1. Psihologia personalitatiiCuprinsCap.1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII1.1 Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate1.2 Explicaţia genetică a personalităţii1.3 Factorul şi rolul social1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţiiCap II. EUL ŞI CUNOAŞTEREA LUI2.1 Eul şi natura lui psihică2.2. Eul şi conştiinţa2.3 Eul şi conştiinţa de sine2.4 Procese şi etape în dezvoltarea sinelui2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptare2.6. Eul şi persoana / personalitatea2.7. Eul, tipurile de Euri şi de personalitateCap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII3.1. Observaţia3.2. Interviul psihologic3.3. Metoda biografică sau anamneza3.4. Metoda corelaţională3.5. Metoda experimentală3.6. Metoda testelor
  • 2. Cap IV. TEORIILE PERSONALITĂŢII4.1. Teoriile personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoanei4.2 Abordarea psihanalitică a personalităţii4.3 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării sociale4.4 Abordarea fenomenologicăCap V. ORIENTĂRILE TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S.Freud,C.Jung,A.Adler,E.Erikson5.2 Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura5.3 Orientarea umanistă în psihologia personalităţii:A.Maslow; C.Rogers5.4 Teoriipsihometrice ale personalităţii:R.Cattell; H.Eysenck; G.Allport5.5 Psihologia cognitivă a personalităţii după G.KellyCap VI TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢII
  • 3. Cap.1 OBIECTUL PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII1.1 Definirea conceptului de persoană,trăsătură de personalitate, individualitate.Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi aplicative.Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă‖, nici un alt concept al psihologiei nu este atât decomplex şi nedeterminat ca cel de „personalitate‖. În 1931, G.W. Allport enumera peste 50 dedefiniţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiţii ale termenului. Se apreciază că la oraactuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli personologice. Printre cele maicunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.); teoria factorială(G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât fiecareare sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafinoiu (2002)specifică următoarele:‖Conceptul de persoană desemnează individual uman concret.Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopulînţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şi funcţionare cecaracterizează persoana ca organism psihofiziologic‖. Personalitatea se referă la ansamblulsistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge de comportament,care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-o anume situaţie.Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai atuncicând le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în planpsihologic, „elementele‖ ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul -personalitatea.Comportamentul este determinat de trăsăturile de personalitate sau de situaţie?Unul dintre obiectivele principale ale cunoaşterii şi evaluării personalităţii este realizarea depredicţii privind comportamentul persoanei într-o anumită situaţie.Ce determină comportamentul uman: anumite dispoziţii interne („trăsături‖) sau situaţia încare se află?De ce indivizii nu reacţionează la fel în aceeaşi situaţie?Pentru a explica acest fenomen unii psihologi iau drept unitate de analiză trăsătura depersonalitate: fiecare trăsătură se raportează la o anumită „componentă‖ a personalităţii; fiecare componentă fiind independentă de celelalte conturează o anumită faţetă aindividului (de ex: anxietate, sociabilitate, perseverenţă).
  • 4. Adepţii acestei orientări (Allport, Eysenck, Cattell, etc.) consideră că, deşi faptele de conduităale unei persoane prezintă o anumită variabilitate situaţională, pe termen lung, se observă uncadrul relativ stabil, unitar, de aşteptare şi interpretare.Trăsătura psihică este conceptul care evidenţiază aceste însuşiri sau particularităţi relativstabile ale unei persoane sau ale unui proces psihic.În plan comportamental o trăsătură constituie o predispoziţie de a răspune în acelaşi fel la ovarietate de stimuli: De ex: timiditatea ca trăsătură, în plan comportamental se va manifestaca o stângăcie, hipermotivitate, mobilizare exagerată, ş.a.Comportamentele oamenilor sunt exprimate prin anumite cuvinte, de obicei adjective. În limbaengleză, în 1936, Allport a găsit 17.954 de cuvinte utilizate pentru a descrie personalitatea.Dintre acestea 4.500 se referă la trăsături mai frecvente. În funcţie de nivelul lor destabilitate, de puterea lor explicativă şi predictivă el le-a împărţit în trăsături: cardinale centrale secundareÎn 1943 R. Cattell a reluat lista lui Allport şi după un şir de condensări succesive (eliminareacuvintelor ambigue, sinonime, antonime) a redus-o la 171 de cuvinte. Acestea au fost aplicatepentru descrierea unui număr mare de subiecţi pe care îi cunoştea destul de bine. Aplicândanaliza factorială acestor descrieri Cattell a identificat în final 16 factori, deveniţi chestionarulde personalitate 16 P.F.Utilizând criteriul consensului, în 1967 Norman a împărţit cuvintele în trei categorii: trăsături stabile – 40% stări temporare – 40% roluri sociale şi afecte – 20%Astfel lista a fost împărţită în trăsături sau predispoziţii stabile de răspuns (responsabile deadaptarea inter şi intrapersonală) şi stări care sunt tranzitorii, efemere.De ex: anxietatea pentru unii poate fi trăsătură, pentru alţii stare.Atunci când descriem personalitatea, există riscul să afirmăm existenţa unei trăsături pornindde la comportamente care sunt specifice unei stări.În ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilorcontemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităţii atributul unităţii,integralităţii şi al structuralităţii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea a
  • 5. raportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiţionărilor externeîn structurarea întregului personalităţii, dintre stabil şi dinamic.Spre deosebire de fizică, astronomie sau chimie, în psihologia personalităţii trecerea de la unmodel teoretic general la un caz individual nu este niciodată rectilinie şi corespondenţaniciodată perfectă. La nivelul personalităţii condiţionările şi relaţiile se desfăşoară sub semnulposibilului, al probabilului, şi nu sub cel al unei cauzalităţi liniare, directe, precise.Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie să admitem oserie de convenţii de ordin operaţional – logic şi anume: delimitarea ei porneşte de la unanumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicăribilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şiindependenţa relativă faţă de elementele componente; îmbinarea analizei structurale cuanaliza concret – istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcţionalecomplementare, şi nu prin reducţie la elementele substanţiale, energetice sau informaţionale.Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcţie integrativ – adaptativă a omului,care presupune existenţa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici oprelungire, nici o imagine proiectivă a conţinutului acestora.„Prima naştere a personalităţii‖ se leagă de momentul cristalizării „conştiinţei de sine‖, carepresupune şi raportarea critică la propriile acte de conduită, la propriile dorinţe, princomparare cu alţii; aplicarea la sine a aceloraşi criterii, condiţii şi restricţii care se aplicăaltuia.Întreaga evoluţie a personalităţii se desfăşoară pe fondul interacţiunii contradictoriidintre „conştiinţa obiectivă‖şi „autoconştiinţă‖.Utilizarea noţiunii de „personalitate‖, presupune examinarea omului ca subiect (creator) şiobiect (operă) a procesului social-istoric, manifestându-se sub forma unui sistem de atributebiopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaşteresenzorială şi logică a lumii, stări şi însuşiri, cu o structură mai organizată şi caracterizateprintr-o stabilitate relativă, comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale şi orientate de valorile individuale – produs al motivaţiei, toate acestea fiindraportate la ambianţa naturală şi umană şi la criteriile normativ-valorice ale ei.Într-o accepţiune mai vastă modelul personalităţii include: 1) apartenenţa la specia umană; 2)manifestarea biologică ceea ce o prezintă ca pe o entitate caracterizată de anumite calităţifizico – somatice; 3) unicitatea psihică: singurul exponent al lumii vii dotat cu raţiune şi voinţă:4) dependenţa socială – tendinţa de identificare cu un anumit cadru cultural, preluare şiperpetuare a valorilor lui; 5) creativitatea: implicarea în influenţarea şi transformareaambianţei naturale şi sociale; 6) congruenţa – adaptarea la schimbare.Alt aspect al abordării personalităţii scoate în evidenţă forţele umane, propunând în calitate demodel principiul mobilizării în care se includ în calitate de componente: 1) energia – forţapsihică de bază; 2) instinctul – mobilurile genetice şi pulsiunile inconştiente; 3) răspunsul reflexcondiţional la acţiunea stimulilor din ambianţă; 4) întipărirea – capacitatea ereditară (subformă de reflexe înnăscute) de reacţionare sensibilă; 5) achiziţia – învăţarea, dezvoltarea pe
  • 6. parcursul vieţii; 6) motivaţia – stimularea internă; 7) socializarea – adaptarea la mediulsocial; 8) identificarea – realizarea „Eu-lui‖; 9) inteligenţa – interiorizarea mintală, rezolvareade probleme, crearea de modele de viată. 10) homeostaza – echilibrul psihofiziologic.1.2 Explicaţia genetică a personalităţiiDinamica personalităţii, aşa cum reiese din cele expuse mai sus, este propulsată de tendinţe şi,în funcţie de diversitatea de combinaţii ale acestora, se dirijează spre un obiectiv sau sprealtul, creşte sau scade în tensiune, se exteriorizează printr-o cromatică sau alta. Tendinţele nuse manifestă în afara unor cauzalităţi şi a unor factori obiectivi iar, în consecinţă, combinaţiiledintre ele nu pot lua orice formă.Organizarea în cauză este opera a doi factori: a factorului endogen – mediul intern – şi afactorului exogen – mediul extern. Nici unul dintre aceşti doi factori nu poate fi eliminat,primordialitate în timp are însă factorul endogen. Ontogeneza Eu-lui coincide la început cumaturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primul act al personalizării nu se pune în scenădecât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze de obiect, personalitatea se realizează peun anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenit doar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.Luarea în considerare a ambilor factori se va face pentru o corectă evaluare a personalităţii,asigurându-se astfel baza necesară pentru un pronostic valid, privind dezvoltarea acesteia. Or,dacă factorii ereditari au un rol important în determinarea unor trăsături de persoanlitate,atunci acestea ar trebui să fie suficient de stabile pentru a asigura cadrul necesar pentru unbun pronostic. Tocmai din aceste considerente, multe din teoriile trăsăturilor afirmă, implicitsau explicit, că trăsăturile au o anume determinare biologică. De ex: temperamentul,facultăţile psihice de creier.Începând cu anii 70’ ai secolului trecut, multe cercetări efectuate asupra gemenilor indicăfaptul că aproape jumătate, dacă nu chiar mai mult, din variaţia caracteristicilor majore alepersonalităţii este datorată factorilor genetici. În tabelul de mai jos prezentăm pondereaeredităţii în cadrul trăsăturilor de personalitate descrişi de Cattell (16 P.F.). PondereaFactori Descrierea factorilor eredităţiiA Rece – Cald 0,50B Gândire concretă – Gândire abstractă 0,75 Instabilitate emoţională – StabilitateC emoţională 0,40E Supus – Dominant 0,25
  • 7. F Serios, reţinut – Entuziast 0,60G Autoindulgent – Conştiincios 0,40H Timiditate – Noninhibat 0,40I Realist – Sensibil 0,50L Încrezător – Bănuitor 0,50M Practic – Imaginativ 0,40N Deschis, naiv – Lucid, raţional, subtil 0,25O Sigur pe sine – Temător, îngrijorat 0,25Q1 Conservator – Liberal 0,10Q2 Orientat spre grup – Autosuficienţă 0,25Q3 Nedisciplinat – Controlat 0,40Q4 Destins, relaxat – Încordat 0,10Aceste rezultate confirmă faptul că ereditatea ar putea avea un rol important în determinareatrăsăturilor de personalitate. Aceasta implică:a) ideea că o persoană nu se va schimba. De fapt, indivizii se schimbă. Efectele eredităţiivariază în funcţie de vârstă. În cazul inteligenţei ereditatea are un efect mai important pemăsură ce persoanele avansează în vârstă.b) impactul eredităţii poate varia de la un mediu la altul şi că ne pierdem timpul şi energiaîncercând să influenţăm o trăsătură care posedă o bază ereditară puternică.c) ipotetic am presupune, dacă ponderea eredităţii în cadrul unei trăsături este crescută,înseamnă că societatea a avut o slabă influenţă asupra acestei trăsături. Paradoxal, dar seîntâmplă contra – cu cât presiunea socială a oamenilor este mai puternică în ceea ce priveşte oanume trăsătură cu atât mai mult diferenţele individuale se datorează factorilor ereditari(presiunea socială crescută uniformizează variabila de mediu).d) dacă o trăsătură este moştenită ereditar, atunci va exista un efect similar asupradescendenţilor care au moştenit acestă trăsătură. Ex: cercetătorii acceptă astăzi căschizofrenia are, parţial, o determinare genetică. Probabilitatea de moştenire este foartemare, fapt care nu există o relaţie univocă între ceea ce este moştenit şi forma sub careaceastă caracteristică se va manifesta.e) este falsă ideea că o trăsătură moştenită ereditar va fi responsabilă de diferenţele dintresexe, dintre diferite grupuri sociale, căci individul fiind supus unor influenţe diferite din parteamediului, va fi imposibil de a determina cauza (ereditară sau socială).
  • 8. Cu toate poziţiile diferite în privinţa eredităţii prin investigarea acesteia prin intermediulgemenilor, a studiilor de genetică umană şi de genetică experimentală s-a remarcat căereditatea constituie un fundament al personalităţii. Factorul ereditar se prezintă pentrupersonalitate sub formă de echipament primar. în formarea personalităţii o importanţădeosebită o are însă şi factorul social în întreaga sa complexitate şi diversitate.1.3 Rolul factorului social în formarea personalităţiiInfluenţa societăţii asupra individului este colosală. Personalitatea este considerată dreptprodus social.Literatura sociologică şi antropologică distinge, în formarea personalităţii, două garnituri devariabile: cultura şi societatea. Uzual, termenul de cultură vizează obiectele care exprimăvalorile, credinţele şi concepţiile despre lume, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta şi limba.Termenul de societate se referă la instituţii, la relaţiile sociale. Este greu de despărţit culturade societate, deoarece ele acţionează împreună asupra individului.Pe baza studiilor a opt culturi ale unor triburi primitive, populaţii în stare apropiată de cea de„natură‖, Kardiner atestă că, în cadrul fiecărui grup social, există o structură de conduităcomună întregului lot social, pe care o numeşte personalitate de bază. Prin personalitate debază el înţelege o configuraţie psihologică specifică, proprie membrilor unui grup socialconcret, ce se obiectivează într-un anumit stil de viaţă, „matricea‖ pe care se dezvoltă ulteriortrăsăturile individuale de caracter pe care indivizii brodează apoi variante singulare. Pentru el,cauzalitatea prezintă un sens dublu: pe de o parte există raporturi cauzale de la mediu laindivid, pe de altă parte de la individ la mediu. Această distincţie vizează în interiorul uneiculturi două categorii de instituţii: primare şi secundare. Cele primare sunt acelea care dauconţinut acţiunii mediului asupra individului, iar secundare acelea care se alimentează dinretroacţiunea asupra sa. Personalitatea de bază este aşezată la jumătatea drumului dintreinstituţiile primare şi cele secundare. În formarea personalităţii de bază, ponderea principală oau cele primare. Kardiner susţine că instituţiile de bază creează problemele de temelie aleadaptării individului, acesta fiind obligat să ţină seama de regulile sociale în legătură cuprohibiţia sexuală, de practicile referitoare la hrană, de disciplina grupului.Personalitatea de bază este legată direct de istorie şi mai ales de istoria înţeleasă ca tradiţie,tradiţia fiind supravieţuire psihologică. Oricum ar fi privite lucrurile, concluziile sunt aceleaşi:aşa numitele instituţii primare şi secundare precum şi personalitatea de bază, au un caracterrelativ. Numai condiţiile concrete determină sfera şi conţinutul personalităţii, putându-se vorbiastfel de o personalitate etnică şi de o personalitate individuală unică. în virtutea principiuluiuniversalităţii, fiecare om este un om ca toţi oamenii. Independent de rasă, religie, naţiune,clasă socială, omul este animat de aceleaşi trebuinţe biologice generale, de aceeaşi tendinţăspre autorealizare. în acelaşi timp, fiecare om, prin caracterele sale anatomice, prinîncorporarea unei anumite tradiţii, printr-o anumită modelare psihologică, seamănă numai cuun grup restrâns de oameni.
  • 9. Indiferent de ipostaza sub care se manifestă, individul se exteriorizează esenţial prin acţiune,prin activitate, şi ca factor activ concurează la finalitatea socială, realizându-şi însă şi propriafinalitate.Noţiunea de acţiune şi de activitate sugerează noţiunea de rol, ce constă într-un model deconduită prescrisă pentru toate persoanele având acelaşi statut social. Atât în cadrul finalităţiisociale, cât şi a tendinţei de a-şi realiza propria sa finalitate, individul, ca persoană, joacădiferite roluri pe scena vieţii sociale.Reluând concepţia dramatică a lui Shakespeare după care lumea e o scenă şi oamenii actori,viaţa constă într-o suită de roluri reale şi imaginative. Conduita în rol condiţionează conştiinţade sine. Noi suntem rolurile pe care le-am jucat şi pe care le jucăm. Sinele constituie fondulstabil al individului, iar rolul aspectul dinamic şi se compune din acţiuni.Personalitatea rezultă din interacţiunea dintre sine şi roluri. Într-o sinteză a celor expuse maisus se desprind două lucruri: rolul contribuie la formarea personalităţii; personalitatea semanifestă încontinuu prin rol, conduita acesteia fiind într-un procentaj apreciabil o conduită înrol.Dintre toate rolurile pe care le joacă individul pe scena vieţii, cel care-1 ţine angajat aproapetoată viaţa în aria sa este rolul profesional.1.4 Socializarea ca mecanism de formare a personalităţiiSocializarea este un proces de însuşire şi interiorizare a normelor şi valorilor sociale, amodelelor de comportament social.Mecanismele socializări sunt modelarea, învăţarea şi controlul social.1. Modelarea socială se fundamentează pe trebuinţă de afiliere - una din trebuinţele umanesuperioare, manifestată în dorinţa de a face parte dintr-un grup realizând în cadrul lui aspiraţiade autoidentificare şi autoafirmare, asigurând o stare de securitate, de protejare. Trebuinţa deafiliere apare doar în condiţiile menţinerii unor raporturi cu comunitatea umană. Contrariul eise manifestă în fenomenul numit privare socială – lipsirea de posibilitatea de comunicare cusemenii. Istoria cunoaşte un şir de exemple de privare socială a indivizilor.Prin modelare se formează abilităţile sociale, deprinderile, conduitele. Modelarea decurgeactiv în primii ani de viaţă, în familie. De la părinţi copiii învaţă prin imitare cele mai simpleacţiuni, reacţii afective. La 7 luni încep să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi maicomplexe, convenţionale, la un an, posedând un sistem de reprezentări, recurg la acestea,repetând comportamentele persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imiteatitudinile celor din jur, acestea luând forma unor jocuri cu subiect.2. O altă modalitate de socializare este învăţarea socială –formă a învăţării umane, prin caresubiectul însuşeşte valorile şi normele grupului, asistând la experienţa unor persoane,înteracţionând nemijlocit cu acestea sau internalizând complet modelul propus de comunitate.În jocul său copilul imită rolurile pe care le cunoaşte (sexuale, profesionale, sociale etc). Defapt, jocul nu mai este o simplă imitare, ci o interacţiune cu modelele care pun în joc mai
  • 10. multe forme de activitate şi de comunicare. Anume aceste jocuri îl implică pe copil pentruprima dată în lumea rolurilor şi statutelor sociale, îi oferă cunoştinţedespre valorile grupului. Această interacţiune se definitivează cu o internalizare a atitudinilor,concepţiilor, valorilor, normelor sociale, ducând la identificare.3. Controlul soial ca raportare a personalităţii la normele şi valorile socialeÎn viziunea lui H.Tajfel şi J.Turner conceptul de „grup social‖ reprezintă o totalitate de indivizicare se acceptă ca membri a unei categorii sociale, împărtăşesc consecinţele afective aleautodeterminării sale şi aprecierile colective ale grupului şi apartenenţei sale la el.Prin integrarea în grupul social, persoana suportă consecinţele apartenenţei sociale, realizateîn forma unor relaţii socioafective. Procesul integrativ contribuie la identificarea persoanei,care se desfăşoară în câteva etape succesive.-Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cualţi subiecţi umani.-Raportarea la ambianţa socială, proiectarea către alţii duc la acceptarea şi încorporarea denorme, valori, etaloane, pe care individul le transformă în reguli de comportament personal şicare înlesnesc nu numai înţelegerea de sine, ci şi cunoaşterea de alţii şi comunicarea cu ei. Oidentificare personală puternică nu-l separă pe individ de grupul său.Astfel de persoane fie căau un statut înalt, datorită calităţilor, intereselor, normelor, fie că demonstrează uncomportament nonconformist, exprimat foarte puternic.-Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenenţă, mai apoi, prinintermediul contactelor directe şi indirecte cu alte comunităţi persoana nu numai că seautocunoaşte şi se autoactualizează, ci se separă pe sine şi pe grupul său de alte entităţisociale.Autoidentificarea ca fenomen psihosocial include, la rândul lui două procese: identificareapersonală (person identification) şi socială (social identification). Primul se referă laautodeterminarea însuşirilor psihosomatice, morale, comportamentale etc. Al doilea seprezintă în noţiuni care exprimă apartenenţa socială: rasială, etnică, sexuală, de vârstă etc.Identificarea socială şi cea personală se succed în conştiinţa individului, precum are loctrecerea de la formele de interacţiune interpersonală la cele dictate de apartenenţa la ocategorie. Ambele fenomene sunt parte a procesului de autodeterminare şi autocunoaştere.Socializarea nu este doar o „ofertă‖, ci şi o „constrângere‖. Prin socializare individul îşiajustează comportamentele la cerinţele comunităţii iar societatea realizează o „uniformizare‖,un „control‖ al membrilor ei. Controlul este realizat prin instituirea unor criterii valoric –normative.Viaţa socială implică neapărat o ordonare ierarhică a membrilor săi. Acest atribut social estedefinit cu noţiunea de „status”.Statusul social este poziţia individului sau a grupului în contextul social şi care ţine de un şir deaşteptări de la el.
  • 11. Această poziţie determină raporturile interpersonale şi intergrupale, stabileşte cadrul dedrepturi şi obligaţii ale membrilor comunităţii – fie acesta doar în formă de prescripţii sociale,sau de reglementări juridice, contribuie la conştientizarea Eu-lui. Neglijarea statusului duce lainadaptare socială, la conflict cu grupul sau comunitatea de apartenenţă. Totodată,statusul social este o categorie dinamică. Individul uman deţine în acelaşi timp mai multestatusuri în funcţie de numărul de grupuri al căror membru este, iar în interiorul formaţiuniisociale el poate avansa sau coborî pe scara ierarhică.Statusul social este legat de alt atribut al personalităţii, acela de rol. Rolul social este o formăde comportament asociată statusului şi funcţiei deţinute în comunitatea umană sau în grupulde apartenenţă. Individul uman este deţinător de mai multe roluri:1) de bază, rezultate din calitatea de membru al comunităţii sociale, cum ar fi cel al femeii saubărbatului, adultului sau copilului etc;2) particulare, dictate de anumite circumstanţe de viaţă, cu caracter temporal: de tată al unuicopil mic, de student, de mireasă etc;3) principale, determinate de ocupaţia de bază, cu caracter obligatoriu: conducător deîntreprindere, avocat, elev etc;4) secundare, facultative, asumate în funcţie de interesele şi orientările individului, dar lăsatela libera lui alegere: membru al echipei de fotbal a facultăţii, pescar-amator, colecţionar deanticariat etc;5) exteriorizate, care se implică în determinarea statusului, obligaţiilor, funcţiilor: bărbat,tată, student etc;6) ascunse sau slab distinse: amator de muzică folc, filatelist etc;7) constante, determinate de apartenenţa la o comunitate rasială, etnică, religioasă etc;8) temporare: conducător auto, cumpărător, participant la manifestaţie etcPrin calitatea lor de a avea o anumită poziţie, rolurile îi oferă individului uman un anumitspaţiu şi orientare socială. Ele se prezintă ca o formă a controlului social, determinând anumiteprescripţii, obligaţii, chiar semne de distincţie. Realizarea benevolă, corectă a rolului socialcontribuie la încadrarea socială şi la conştientizarea propriei identităţi. Rolul poate fiachiziţionat prin învăţare socială, fapt care îl face pe individ să-1accepte şi să-i urmeze cuplăcere prescripţiile, sau impus lucru care poate provoca un conflict intern – nevroze,frustrare, stres extern – respingere a rolului, încălcare a cadrului lui.
  • 12. Cap. II. EU-L ŞI CUNOAŞTEREA LUI2.1. Eu-l şi natura lui psihicăUnul dintre psihologii umanişti, C. E. Moustakas , considera într-o lucrare dedicată Eu-lui că„este mai uşor să simţi Eul decât să-1 defineşti‖. Şi totuşi definiţiile n-au lipsit şi continuă sănu lipsească. Ele sunt însă atât de diverse, cu accente atât de diferite, încât par a fidescurajatoare. În continuare redăm câteva din ele:,, Eul este un luptător pentru scopuri… Eul nu este decât gândirea momentului, întotdeaunadiferită de gândirea imediat anterioară,, (W. James, 1890);,,Eul este conceput ca organizator al cunoaşterii şi ca reglator al conduitei, dispunând înambele cazuri de o puternică bază afectiv – emoţională,,Eul este un sistem central al personalităţii care se dezvoltă în patru direcţii:- ceea ce dorim pentru noi înşine,- ceea ce credem că datorăm altora şi lumii în general,- a expresiei noastre personale şi- a capacităţii de a ne autorealiza, a autoevaluării .,,Eul este conştiinţa de sine, nucleul sistemului personalităţii, care cuprinde cunoştinţele şiimaginea de sine, atitudinile conştiente sau inconştiente faţă de valori ,,(Paul Popescu-Neveanu, 1978);Eul este un transformator al conştiinţei.Ey a demonstrat cel mai bine relaţia dintre Eu şi conştiinţă: ,,Mai întâi există- o subiectivitate confuză,- apoi o simţire, un câmp de experienţă,- în sfârşit, Eul se reprezintă ca rezultantă structurală a conştiinţei, adică osubiectivitate conştientă de ea însăşi, care integrează experienţa trecută a individului.Ontogeneza Eu-lui coincide la început cu maturizarea funcţiilor nervoase şi, cu toate că primulact al personalizării nu se pune în scenă decât atunci când subiectul reuşeşte să se detaşeze deobiect, personalitatea se realizează pe un anumit fond nervos, endocrin şi umoral moştenitdoar ereditar de la părinţii şi strămoşii săi.Prin cunoaşterea de sine individul se ridică la conştiinţa de sine.
  • 13. Eul este o construcţie treptată, realizată în timp, bazată pe integrarea succesivă ale stăriloranterioare în cele superioare.Odată cu apariţia Eului apare conştientizarea raportului dintre sine şi altul, a relaţiilorinterpersonale.Prin integrarea succesivă a experienţelor din trecut Eul îşi crează propriul său sistem deinformaţii şi valori.Din multitudinea de puncte de vedere se conturează cel puţin treimodalităţi distincte de definire a Eu-lui:1) prin sublinierea locului şi rolului lui în structura personalităţii,2) prin stabilirea proprietăţilor lui,3) prin referiri la componenţa şi structura lui psihică.În legătură cu primele două modalităţi de definire a Eu-lui există o mare concordanţă depăreri, majoritatea autorilor relevând locul şi rolul său central, de nucleu al personalităţii,unitatea, stabilitatea lui etc.Domeniul cel mai controversat îl reprezintă natura psihică a Eu-lui:- este simţire sau gândire,- emoţie sau reflexie?În ciuda diversităţii de păreri constant, invariant în concepţiile şi definiţiile amintite este că– Eul este fapt de conştiinţă,– şi nu orice fel de conştiinţă, ci de conştiinţă reflexivă,însoţită deci de gândire.In sfârşit, se specifică că Eul asigură intenţionalitatea individului, orientarea sa sprerealizarea scopurilor. Dacă la aceasta adăugăm şi momentul alegerii, al opţiunii, deci aldeciziei care implică raţiunea, vom înţelege şi mai bine că tendinţa generală este de a seconserva „conştiinţa şi gândirea‖ în structura psihică a Eu-lui.Până a se ajunge la Eu-l reflexiv, adică de a fi conştient de sine, se parcurge o serie de fazepreliminare, în care factorii de ordin afectiv au o mare importanţă. În contextul dat MuzaferSherif definea Eu-l ca fiind „o formaţiune dobândită în preparaţia psihologică aindividului, constând în atitudini intercalate pe care individul le-a dobândit în relaţia cupropriul corp şi părţile sale (0-12 luni), cu obiectele (1-3 ani), cu persoanele din jur, familia,grupurile, valorile sociale (3-6 ani), cu capacităţile sale, scopurile şi instituţiile care definesc şireglementează modul său de relaţionare în situaţii concrete‖. Când această constelaţie deatitudini (angajamente, poziţii personale, acceptări, respingeri, expectaţii, valori, scopurietc.) intră în acţiune, atunci comportamentul dobândeşte direcţionalitate.
  • 14. Rezumând cercetările din ultimul timp privitoare la Eu ca „organizator al cunoaşterii‖, seconstată că acesta este interpretat în termenii a patru caracteristici:1. Eul este o structură de cunoaştere;2. Conţinutul acestei structuri variază de la o persoană la alta;3. Eul este focar al perspectivei afective;4. Eul dispune de faţete difuze/publice, personale şi colective), fiecare contribuind laperspectiva afectivă a Eu-lui.Toate aceste caracteristici sugerează că Eul este o schemă atitudinală centrală, complexă,specific personală.Şi totuşi o întrebare persistă: care e natura psihică a Eu-lui? Dintre toate teoriile formulate înpsihologia socială cea care ar răspunde mai bine la întrebarea dată este, după părerea noastră,teoria constructelor de personalitate a lui G. Kelly. După cum se cunoaşte,constructul este oimagine, un model al lumii, un discriminant creat de persoană, care dă sens şi direcţionalitatecomportamentului. Spre deosebire de concept care reflectă ceea ce e invariant înrealitate, constructul e o reprezentare personală a lumii, folosită pentru a-i da sens, pentru ao anticipa, un fel de „unealtă spirituală” prin care discriminăm, organizăm şi anticipămrealitatea. Bun sau rău, cum sunt – cum aş vrea să fiu, demn de încredere – nedemn deîncredere, cum obişnuiam să fiu – cum sunt acum; reprezintă constructele personale, care „nusunt nişte simple moduri de etichetare a universului nostru, ci sunt căi de încercare de a-1înţelege şi de a-1 anticipa‖. Interrelaţionate între ele, constructele dau naştere unui sistem deconstructe, unei reţele complexe, ierarhice şi extrem de personale. Dacă sistemul noţiuniloreste aproximativ acelaşi la diferiţi indivizi, dat fiind faptul că noţiunile reflectă esenţialul dinrealitate, sistemul constructelor este diferenţiat de la un individ la altul. De exemplu, uniidintre noi am putea asimila şi subordona constructul de „inteligent-prost‖ constructului de„bun-rău‖, în timp ce alţii nu. Păstrând proporţiile şi asumându-ne riscurile oricăreicomparaţii, am putea considera că Eul este un construct sintetic şi personal care izvorăşte dinsimţire, urcă la reflexie şi se exprimă în conduită, fiind susţinut permanent afectiv-motivaţional. Prin intermediul unui asemenea construct individul se conceptualizează pe sineînsuşi, se evaluează şi îşi anticipă comportamentul. Prin termenul de construct aplicat la Euvizăm nu doar produsul obţinut la un moment dat, ci chiar procesul prin intermediul căruia else obţine. Avem în vedere mai ales procesul de sintetizare, de implicare şi integrare succesivăa diferitelor componente ale vieţii psihice până la nivelul conştiinţei de sine, adică până la Eu.2.2. Eul şi conştiinţa.Tipurile de EuriDacă filosofii au tendinţa de a separa conceptul de Eu de cel de conştiinţă, între ele existândun adevărat abis psihologii, psihiatrii, psihanaliştii, dimpotrivă, manifestă tendinţa de a leidentifica, de a le considera ca fiind sinonime. Nici una dintre aceste poziţii nu ne pare a ficorectă. Mult mai în acord cu realitatea ar fi să considerămEul şi conştiinţa ca fiind distincte,şi totodată complementare,existând concomitent de-a lungul întregii vieţi aindividului.Constantin Rădulescu-Motru sesiza în 1927: „Eul se produce înăuntrul conştiinţei şi
  • 15. devine un factor important în plămădeala acesteia, dar nu se identifică cu conştiinţa întreagă.Conştiinţei îi rămâne o activitate şi dincolo de Eu… biologiceşte, conştiinţa precede Eul…fărăEu însă ea ar fi fost lipsită de un preţios instrument de adaptare… Eul este un transformator alconştiinţei şi nu conştiinţa întreagă‖. Caracterul transfonnator al Eu-lui în raport cu conştiinţaeste evidenţiat de două dintre proprietăţile lui:- Eul este lipicios, adică se identifică uşor cu diverse stări de conştiinţă;- totodată, el este şi organizator deoarece în momentul în care s-a lipsit de o stare deconştiinţă, o reorganizează, adică introduce în ea ordinea subiectivă.La rândul său, Allport, după ce defineşte Eul ca nucleu al personalităţii, scrie: „conştiinţaeste mai largă decât Eul, personalitatea mai largă decât conştiinţa, organismul mai larg decâtpersonalitatea”.Dar poate nicăieri relaţia dintre Eu şi conştiinţă mai bine şi mai sugestiv nu se întâlneşte decâtla Ey. Gânditorul francez, luând ca punct de plecare fiinţa conştientă, arată că până lamanifestarea conştiinţei există o:- subiectivitate confuză, o simţire,- un câmp de experienţă.La un nivel superior de dezvoltare a conştiinţei, Eul este „rezultantă structurală şi istorică aconştiinţei. ,Numai devenind conştientă de ea însăşi, conştiinţa devine stăpână pe experienţasa, prin obiectivarea în propriul Eu “. Eul se află deci nu la baza fiinţei noastre conştiente,ci în „vârful verticalităţii” acesteia, ceea ce justifică definirea lui ca o „formăsuperioară de conştiinţă”. Nu trebuie să deducem de aici că între subiectivitatea confuzăcare precede fiinţa conştientă şi subiectivitatea clară care apare ca urmare a procesuluievolutiv al conştiinţei ar exista o prăpastie. Ey înţelege că Eul, deşi are rădăcini însubiectivitatea confuză, nu se dezvăluie deplin decât în reflexie. Individul se ridică princunoaşterea de sine la conştiinţa de sine. Dar chiar ajuns în formele sale superioare sau înformele ultime ale organizării sale, Eul conservă primele lui configurări ca pe nişte condiţii şiconstrucţii ale fiinţei sale. Astfel se poate conchide că Eul este o construcţie treptată,realizată în timp, bazată pe integrări succesive ale stărilor anterioare în cele superioare caredevin premise sau condiţii pentru acestea din urmă.Totodată, trebuie să înţelegem că celelalte forme ale conştiinţei (conştiinţa obiectelor, a altorpersoane) capătă o nouă înfăţişare şi funcţionalitate odată cu apariţia Eu-lui. Sunt create astfelpremisele raporturilor dintre sine şi altul, a relaţiilor interpersonale, ca legături psihologice,conştiente şi directe dintre oameni.În sfârşit, prin integrarea succesivă în sine a experienţelor trecute, eul îşi sporeşte nu doar„puterile‖ sale de influenţare şi dirijare a conştiinţei, ci îşi creează propriul său sistem deinformaţii şi de valori. Prin urmare în trecerea omului de la subiectivitatea difuză lasubiectivitatea conştientă de sine trebuie să vedem nu numai un simplu proces de apariţie a
  • 16. Eu-lui, ci unul de autoformare, autoconstrucţie a Eu-lui, care evidenţiază traiectoria axiologicăa persoanei. Din acest punct de vedere, Eul ne apare ca fiind nu doar un simplu nucleu alpersonalităţii, cum îl considera Allport, sau ca un simplu sistem central al ei în interpretareaCharlottei Buhler, ci ca un adevărat sistem de valori.Rezumând, putem afirma următoarele: conştiinţa este infrastructura Eu-lui, în timp ce Euleste suprastructura conştiinţei; conştiinţa conduce la apariţia Eu-lui, reprezentând una dintrepremisele sale fundamentale, Eul este creator de o nouă conştiinţă, în sensul că o dată apărutridică conştiinţa la un nivel superior de vivacitate, optimalitate şi adaptibilitate. Eul îşi trageseva din conştiinţă, gestează în cadrul ei, îşi sudează treptat propriile-i componente, dar o şicontrolează, introduce ordinea, îi integrează stările, experienţele, îi dă un sens, odirecţionează, iar în cele din urmă o depăşeşte.Generalizând dezvoltarea psihologică a Eului, deci şi a sinelui, George Herbert Mead ajunge laurmătoarele concluzii: că este de origine socială (nu există de la naştere ci se constituie progresiv, în cadrulactivităţii sociale şi prin internalizarea acestei experienţe). Eu-l se naşte prin reciprocitateadintre Eu şi Altul, Eu şi Mine, Eu şi Altul generalizat (Ei, ceilalţi). „Structura Eu-lui uneipersoane reflectă modelul general de comportament al grupului social, căruia individul îiaparţine‖, scria G. Mead. că cel mai important mecanism prin care se construieşte Eu-l este comunicarea:- gesturi simbolice,- limbaj.Prin acestea individul intră în relaţii nu numai cu cei din jur, ci şi cu sine însuşi. În felul acestase preia, se interiorizează experienţa socială. Datorită comunicării cu alţii, omul devineconştient de ei, constituindu-se pe sine ca Eu, ca obiect pentru sine. În conştientizarea de sine,locul central îl ocupă gândirea, procesele intelectual-cognitive. că Eu-l deţine anumite proprietăţi (conturarea lor): de a fi obiect pentru el însuşi, adicăde a fi unic, de a exista doar în relaţie cu alţii, de a fi un ansamblu de atitudini preluate de laceilalţi membri ai societăţii.Aşadar, originea socială, conştiinţa şi structura comună a Eu-lui-nu exclude variaţiile, individualitatea distinctă a fiecărui Eu.-că între Mine, Eu, Sine există distincţii.Minele este fiinţa biologică a personalităţii, ansamblul de atitudini ca urmare a contactelorinterpersonale, deci atitudinile preluate şi care ni le asumăm nouă.Eu-l este reacţia individului la atitudinile altora.
  • 17. Eu-l este o formă de adaptare a Minelui la solicitările sociale prin care se aduc modificări atâtMinelui cât şi societăţii.G. Mead: „Există un control social care stabileşte limitele şi condiţiile de utilizare a Minelui decătre Eu.‖-că Eu-l total este compus dintr-o serie de faţete, Eu-ri elementare.Structura Eu-lui reflectă structura societăţii, a grupului.Chiar şi modul de exteriorizare al Eu-lui va fi determinat de specificul proceselor sociale. Deregulă, se exprimă acea faţetă a Eu-lui care este necesară, corespondentă tipului de reacţiisociale în care este implicat individul.G. Mead: „Există o diversitate de Eu-ri corespondente diferitelor relaţii sociale‖.Când Eu-l se disociază în Eu-ri elementare, datorită disoluţiei proceselor sociale, atunci putemvorbi despre degradarea personalităţii.La unul şi acelaşi individ există unul sau mai multe Euri? – iată o altă problemă îndelungcontroversată, care persistă şi în prezent. Aparent ea este simplă, răspunsul celor mai multorautori convergând spre acceptarea ideii că ar exista mai multe Euri. Dificultăţile încep deîndată ce se încearcă inventarierea şi desemnarea lor. Parcurgerea literaturii de specialitatearată că Eurile sunt clasificate şi diferenţiate între ele după:a) caracteristicile şi proprietăţile lor: consistente şi inconsistente, complet actualizate şiincomplet actualizate, stabile şi fragile, slabe şi puterniceb) locul şi rolul lor în planul vieţii personale şi sociale a individului: Eul profund, fundamentalcare exprimă intimitatea psihică a individului şi Eul social, superficial, cu rol de raportare şiimplicare a individului în viaţa socială; individual (egoist, temporal) şi spiritual (Eul valoare);Eul intim-format din valorile cărora individul le acordă cel mai mare credit, acestea fiindfundamentale pentru el; Eul social – care înglobează sistemele de valori împărţite de individ cualte grupuri sociale, cum ar fi valorile de clasă, profesionale etc.c) structura lui psihologică internă (sistemul de imagini presupus):Eul subiectiv imaginea de sine a individului;Eul reflectat - imaginea de sine reflectată în alţii în funcţie de părerile lorEul autentic - diferit de măştile pe care le poartă individul sau de personajele pe care le joacă;el este cel pe care individul l-ar putea avea dacă şi-ar actualiza fiinţa unică purtată îninteriorul său;Eul ideal – ceea ce vrea să fie sau să pară pentru a răspunde la aşteptări, a fi acceptat de alţii,a face faţă presiunilor mediului săuEul imaginar (termenul e nefericit ales, fiind vorba, de fapt, despre imaginea de sine aindividului, cum crede că este);Şi acum să revenim la întrebarea formulată mai înainte: există mai multe Euri sau doar unulsingur? În ceea ce ne priveşte, considerăm că dacă Eul este nucleul personalităţii, sistemul eicentral, dacă el este cosubstanţial personalităţii, apărând şi devenind odată cu ea, în sfârşit,
  • 18. dacă el conţine şi exprimă personalitatea, nu se poate ca între el şi personalitate să nu existe ostrânsă interacţiune, ca structura şi funcţionalitatea lui să nu fie corespondentă structurii şifuncţionalităţii personalităţii. Iată de ce credem că aşa cum într-unul şi acelaşi individ nuexistă mai multe personalităţi, ci una şi aceiaşi ce conţine „faţete‖ diferite, tot aşa într-una şiaceiaşi personalitate nu există mai multe Euri, ci doar unul singur care dispune, la rândul lui,de „faţete‖ distincte. Mai mult decât atât, credem că între structura personalităţii şi structuraEu-lui există o simetrie perfectă. Aşa încât la cele şase faţete ale personalităţii asociem şasefaţete ale Eu-lui, şi anume:1. Eul real (aşa cum este);2. Eul autoperceput (cum crede că este);3. Eul ideal (cum ar vrea să fie);4. Eul perceput (cum percepe Eurile celorlalţi);5. Eul reflectat (cum crede că îl percep alţii);6. Eul actualizat (cum se manifestă).Nu există numai personalităţi unitare şi armonios dezvoltate, ci şi personalităţi instabile,dedublate, accentuate. Corespondenţa structurală şi tipologică dintre personalitate şi Euevidenţiază şi mai pregnant interdependenţa lor. Pe această bază vom înţelege că dacă opersonalitate este instabilă aceasta se datorează faptului că nucleul ei – adică Eul -este instabil.2.3 Eul şi conştiinţa de sine1. a) Conştiinţa (C.) – stare lucidă (de funcţionare normală a psihicului, de înţelegere, deacţiune şi anticipaţie naturală) a unui subiect.b) Conştiinţă – cunoaştere (înţelegere, reprezentare, sentiment) pe care omul o are desprepropria existenţă, despre propriile acte şi despre existenţa lumii înconjurătoare.2. Conştiinţa de sine este sentimentul, simţul de (că suntem) unitate distinctă de cei din jur,irepetabilă, ceea ce ştim despre capacităţile şi limitele noastre.Vîgotski (1985) spune: „Ne cunoaştem pentru că suntem conştienţi de ceilalţi şi de noi înşine şiaceastă conştiinţă derivă din cea pe care ceilalţi o au despre noi‖. Sinele rămâne un termenconfuz.Conceptul de sine reprezintă ansamblul tuturor reprezentărilor individului despre sine însoţitede aprecierea acestora. Din aceasta rezultă că componentele conceptului de sine sunt:- imaginea de sine sau viziunea asupra propriei fiinţe (aspectul descriptiv) şi- atitudinea faţă de sine, de propriile calităţi(aspectul apreciativ).Conceptul de sine asigură capacitatea de a ne observa propriul comportament, de a reacţionafaţă de acesta şi de a-l orienta.
  • 19. Sinele ne asigură unicitatea în lume, sentimentul că avem un loc în lumea aceasta, întreceilalţi semeni, dar şi sentimentul continuităţii în timp. Este fundamentul cognitiv şimotivaţional al identităţii noastre.Conceptul de sine se manifestă prin:- convingeri (elemente cognitive);- atitudini afective faţă de convingerile respective (elemente afectiv – valorice);- reacţii comportamentaleSe vorbeşte despre sinele existenţial, precum şi despre sinele diferenţial.Sinele existenţial subântinde conştiinţa individului cu privire la existenţă. Sinele diferenţialeste conştiinţa individului că este diferit de ceilalţi.Un concept de maximă importanţă pare să fie cel de schemă (G. Matthews,et al., 2005, p.240).O schemă este un set structurat de informaţii abstracte sau generice (reprezentaţional), lacare facem apel când încercăm a reconstitui careva obiecte (în cazul memoriei). Acesteinformaţii pot ţine de orice obiect sau categorie. În cazul psihologiei personalităţii, acestea ţinde schemele despre sine, despre ceilalţi, despre rolurile sociale, etc. Schemele sunt stocate înmemoria de lungă durată şi sunt greu de modificat, asigurând astfel o sursă de constanţă. Elesunt active prin faptul că dirijează procesele de tipul rememorării, atenţiei şi acţiunii.După părerea lui H. Markus oamenii îşi crează o schemă a sinelui, un model interior funcţionalal sinelui. Schema modelează atât procesele interpersonale, cum ar fi evaluarea celorlalţi şiinteracţiunile, cât şi procesele intrapersonale ale autocunoaşterii şi motivaţiei. Acelaşi autorconsideră că schema sinelui este întru totul „interpersonală‖. Şi aceasta fiindcă: este produs alinteracţiunii sociale (alte persoane sunt sursă de informaţii despre sine):  oamenii tind să-şi formeze păreri despre modul în care sunt priviţi de ceilalţi. Procesele de ataşare din copilărie ar putea influenţa dezvoltarea schemelor relaţionale.  comportarea celor din jur formează valorile sociale pe care le interiorizează.  la modelarea sinelui participă şi comparaţia explicită a cuiva cu ceilalţi şi ca urmare oferă unei persoane informaţii despre valoarea ei socială şi indică modul în care se poate perfecţiona. Comparaţiile cu alte persoane ar putea reprezenta fie o sursă de ameninţare (prin autoverificare), fie o sursă de intensificare a sinelui cu scopul de ai ridica nivelul (Prostului nu-i şade bine dacă nu este şi fudul).Imaginea de sine se construieşte la confluenţa dintre- ceea ce cred ceilalţi despre noi,- ceea ce credem noi despre ceilalţi şi- ceea ce credem despre noi înşine.
  • 20. Aşadar, în mare măsură, sinele este internalizarea imaginii celorlalţi despre noi. De aici aparemarele risc pe care-l incumbă relaţiile precoce cu cel care îngrijeşte copilul (mama) fără a-itransmite o imagine valoroasă, respectabilă, ce merită toată atenţia. Imaginea de sine esteimpresia pe care o avem despre noi înşine şi are un rol important în personalitateanoastră.Imaginea de sine este ghidul care ne evaluează concordanţa între ce gândim, cumsimţim, cum ne comportăm şi persoana care credem noi că suntem. Situaţiile în care imagineade sine se clatină sunt resimţite ca o ameninţare.Imaginea de sine include şi imaginea sinelui în relaţiile cu ceilalţi. Este un predictor alcomportamentului persoanei, mai ales în cadrul relaţiilor sociale. Schimbările de imagine desine obţinute prin consiliere duc la schimbări în relaţia cu ceilalţi, iar asta va duce laschimbarea celorlalţi în relaţie cu persoana care se schimbă. În copilărie, părinţii transmitcopilului modul în care ei îl văd, îl simt, ceea ce cred despre copil şi asta duce la modul în carecopilul se vede, simte, crede despre el. Sentimentele celorlalţi faţă de copil devin directivedespre cum trebuie să fie copilul. Părinţii transmit copilului ce e „rău‖ şi ce e „bine‖ (copilcuminte/copil rău). Copilul dezvoltă aceleaşi convingeri despre el însuşi, le internalizează.Prietenii sunt atât de importanţi tocmai pentru că te ajută, îţi întăresc imaginea de sine (îţiarată că ei te văd aşa cum te vezi şi tu) şi te fac să te simţi liber, să te exprimi în acord cuaceastă imagine de sine recunoscută. Privirea pozitivă se internalizează, devenind stimă desine. Pentru a nu pierde privirea pozitivă a părinţilor, copilul învaţă să interpretezesentimentele şi să se comporte în sensul aşteptat pentru a-şi menţine atenţia, afecţiunea,acceptarea părinţilor şi mai târziu, a celor din jur. Când privirea pozitivă este condiţionată,copilul va internaliza şi condiţionarea: „dacă părinţii mă aprobă când sunt ascultător, atunci şieu trebuie să mă aprob atunci când sunt ascultător; dacă mă dezaprobă dacă plâng, trebuie sădezaprob şi eu plânsul!‖.Datorită faptului că în diferite momente ale vieţii (mai ales în momente de criză) depindemunii de alţii, imaginea de sine ne este ameninţată şi pentru a o păstra, a ne păstra stima desine, vom dezvolta mecanismele de a o apăra (mecanisme defensive).2.4 Procese şi etape în dezvoltarea sineluiUnul dintre marile momente în formarea personalităţii, ce se produce în primii ani ai copilăriei,îl reprezintă dezvoltarea conştiinţei de sine, a conceptului de Eu.Ambientul în care trăieşte copilul este un amalgam de stimuli al căror sens se ierarhizează şi seinternalizează treptat de către copil, în relaţie cu mama, ce îi apropie şi îi reprezintă stimuliilumii şi îi va genera apoi un „model internalizat al funcţionării lumii‖. În amalgamul acesta,copilul va pune o ordine în funcţie de nevoile lui şi de felul în care i se răspunde, va recepţionasenzorial, va observa, va înţelege, va memora. Tot acest proces de familiarizare cu stimuliiambientului se desfăşoară prin punerea în funcţiune a structurilor mentale care vor procesainformaţiile. Sinele include şi structura cognitivă care va alege şi va trata informaţia cu referirela persoana însăşi.
  • 21. Există o paralelă între dezevoltarea schemei obiectului permanent (a constanţei obiecutlui) şicea a sinelui, realizat prin construirea conştiinţei de sine.Prima etapă în construirea sinelui, ţine de înţelegerea copilului că este o entitate distinctă delumea obiectelor, de ceilalţi, aceasta depinzând de calitatea interacţiunilor cu cel care îlîngrijeşte (mama). Se consideră că momentul recunoaşterii în oglindă este, în acest sens,existenţial în construirea sinelui.Într-o cercetare făcută pe copii în vârstă de 9, 12, 15, 18, 21 şi 24 de luni, s-a constatat cădoar 25% dintre copiii de 15-18 luni şi 88% din cei de 24 de luni îşi recunosc faţa în oglindă caaparţinându-le. Puţini copii sub 12 luni o făceau.Spre 15 luni copilul realizează diferenţa de coafură dintre fete şi băieţi şi acesta este unelement distinctiv care intră în joc atunci când se recunoaşte în oglindă şi în poze.Abea în jurul vârstei de 3 ani, copilul cu o dezvoltare normală va utiliza pronumele Eu. Copilulautist o va face mult mai târziu sau niciodată.Între 6 şi 8 ani, copilul începe să facă distincţie între corp şi spirit şi deci să înţeleagă naturasubiectivă a sinelui. Acum începe să înţeleagă că fiecare este diferit nu doar pentru că are oaparenţă diferită, ci şi pentru că are sentimente şi idei diferite. Poate atribui o importanţădiferită diverselor componente fizice şi psihice ale sinelui. Acum devine evidentă stima de sine.Copilul se mândreşte cu anumite calităţi care îi aduc succes şi recunoaştere din parteacelorlalţi. Sentimentul calităţilor pe care le deţine, al capacităţilor şi competenţelordetermină stima sau respectul de sine.Unii autori consideră că a avea respect sau stimă de sine înseamnă a avea conştiinţa forţelor şia slăbiciunilor proprii, a te accepta sub aspectele cele mai intime şi mai preţioase. Aceastaînseamnă asumarea unor responsabilităţi, afirmarea, ştiinţa de a răspunde nevoilor personale,de a avea scopuri şi de a găsi mijloacele pentru a le atinge. O bună stimă de sine implicăintegritate personală şi respect pentru ceilalţi.Aşadar construirea stimei de sine depinde de practicile parentale, de modul în care părinţii îşivăd şi îşi îngrijesc copiii. Copiii cu o bună stimă de sine, încrezători în capacităţile lor au, deregulă, părinţi cu o bună stimă de sine, toleranţi, care definesc clar şi ferm limitele. Întreaceste limite, copiii au posibilitatea de a fi creatori şi independenţi, având totodatăsentimentul că sunt protejaţi. Aceşti părinţi satisfac nevoile copilului pentru o dezvoltaresănătoasă, respectă opiniile acestuia şi le iau în considerare la adoptarea deciziilor care privescfamilia. Respectarea opiniei copilului, solicitarea părerii lui despre lucruri sau situaţii ceprivesc viaţa familiei sau a lui, deşi impusă prin Legea copilului, ca un drept al lui, ţine în ceamai mare măsură de mentalitatea comunităţii. Lipsa de ofertă de sprijin şi formare pentrupărinţi îi fac pe aceştia tributari, în cea mai mare măsură, mentalităţii şi propriei experienţecu privire la creşterea copiilor.Respectul (stima) de sine este important pentru că reprezintă o calitate perseverentă în timp.O fetiţă care la vârsta preşcolară are un sentiment al valorii sale va creşte ca un adult cu o
  • 22. bună stimă de sine, va fi capabilă să îşi asume responsabilităţi şi va deveni o mamă care îşi varespecta copilul. Cercetările arată că o bună stimă de sine previne eşecul şcolar, anumitedificultăţi de învăţare, delincvenţa, abuzul de droguri şi substanţe şi suicidul.Carl Rogers (1931) spune că stima de sine dă stabilitate şi consistenţă personalităţii. Sedezvoltă în copilărie, în tranzacţiile cu părinţii. Ulterior în viaţă, tranzacţiile cu ceilalţi tind săo confirme şi astfel să o menţină. O persoană sănătoasă/rezilientă are o imagine de sine carereflectă realitatea, într-o relaţie confortabilă cu idealul de sine. Rogers vede progresulclienţilor săi în procesul de consiliere în schimbările modului în care ei gândesc şi simt despreei înşişi.Ne dezvoltăm sinele prin internalizarea reacţiilor celorlalţi faţă de noi, reacţii comunicate prinpriviri, limbaj nonverbal, cuvinte, acţiuni.Capacitatea de a ne forma reprezentări interioare în funcţie de reacţiile celorlalţi esteînnăscută la om. Ceea ce se construieşte sub forma sinelui este rezultatul schimbărilor cumediul. „Mai mult sau mai puţin inconştient, ne vedem pe noi înşine aşa cum credem că ne vădceilalţi care sunt importanţi pentru noi şi în a căror opinie avem încredere‖.În crearea sistemului sinelui, calitatea schimburilor copil-îngrijitor (mama) este esenţială.„Copilul cuminte‖ sau „rău‖ constituie produsul îngrijitorului care a fost o mamă bună sau maipuţin bună.Sinele se construieşte din trăirile de plăcere, neplăcere, din evaluări de acceptare, respingere,în relaţie cu cei care sunt importanţi pentru noi (mama, colegii, prietenul în adolescenţă,prietenii, soţul, etc.).Fiinţa umană care-şi dezvoltă sentimente de respect faţă de sine îşi va dezvolta şi abilitatea dea munci, de a fi o persoană cu iniţiativă şi harnică, deoarece munca îi va da o valoare socială.În mod schematic cele trei faţete ale emoţiilor şi acţiunilor sinelui se prezintă astfel:a) în relaţie cu corpul propriu şi fiziologia internă;b) în relaţie cu obiectele lumii externe (lumea neanimată şi asocială);c) în comunicarea cu partenerii sociali.În socializarea timpurie, se desprinde şi rolul de gen, pilon al identităţii de sine. La 5 ani rolulsexual este deja clar pentru copil. Acest rol este redefinit în clasele primare, iar în adolescenţăse dezvoltă ca parte a sinelui cu o identitate unică. Pe la 20 de ani, tânărul îşi lărgeşte gamarolurilor sociale, ocupaţionale pe care le joacă (student, frate, profesor, prieten, etc.). Toateaceste roluri sunt părţi ale sistemului sinelui, fiind ghidate de sine. În toate aceste roluri,componenta „gen‖ este esenţială. Rolul de gen rămâne important, indiferent de vârstă. Să îispui unui bărbat că este femeie sau unei femei că este bărbat, chiar dacă din greşeală, estefoarte jignitor. Oamenii se simt agresaţi, atacaţi, îi sinele lor.
  • 23. Aşa cum am mai spus, imaginea de sine nu este un produs al eredităţii noastre, ci se formeazăîn cadrul interacţiunilor sociale. Deşi potenţialul comportamentelor umane se află în gene,comportamentul actual dezvoltat de individ într-o anumită situaţie, mecanismele la carerecurge pentru a face faţă situaţiilor sunt definite de moştenirea culturală şi de experianţăprintre ceilalţi.Cultura, afirmă Vâgotski (1985), este cea care sculptează sistemul sinelui prin valori, atitudini,cunoştinţe şi comportamente învăţate în familie şi apoi reîntărite de alte medii sociale (şcoală,loc de muncă, prietenii, profesori, prietene, vecini, familia lărgită). Fiecare individ învaţă cumsă se comporte adecvat, ce este bine, ce este frumos, adevărat. El învaţă în mod direct sauindirect.Prin toate aceste schimburi, tranzacţii cu cei din jur, cu părinţii şi familia în primul rând,copilul îşi construieşte sinele. Construirea sinelui începe din copilărie şi continuă la maturitate.Marile etape în construirea sinelui sunt:  între 0 şi 4 luni – copilul manifestă un comportament de atracţie deosebită, de fascinaţie faţă de chipul mamei; în jur de 4 luni manifestările lui sunt comportamente cu valenţe sociale şi cu un oarecare autocontrol. Un astfel de comportament social este zâmbetul prin care copilul îi gratifică pe cei din jur. De pe la vârsta de două luni, simpla apariţie a unei persoane îi putea provoca zâmbetul. În jurul vârstei de 4 luni, zâmbetul le este oferit celor care i-au făcut pe plac. Copilul distinge acum figurile familiare. Este perioada pre-sinelui;  între 4 şi 8 luni – începe să se perfecţioneze recunoaşterea proprie în oglindă, după indicii vizuali asociaţi mişcărilor pe care le face copilul;  între 8 şi 12 luni – se construieşte sinele ca obiect permanent, cu calităţi distinctive şi durabile.În jurul vârstei de 7-9 luni, părinţii observă şi recunosc tot mai multe comportamente alecopilului şi îi vorbesc tot mai des, spunându-i pe nume. Copilul începe să îşi recunoască numelecând i se vorbeşte. Un important aspect al sinelui este înţelegerea restricţiilor, a lui „Nu‖.Începuturile se plasează tot în jurul vârstei de 7 – 9 luni. „Nu‖ şi numele sunt primele elementede limbaj, cu puternică încărcătură emoţională, pe care le înţelege copilul.În cursul celui de al doilea an, copilul învaţă să-şi recunoască anumite caracteristici fizice careîl disting de cei din jur. Începe să-şi dezvolte sentimentul proprietăţii în legătură cu jucăriile şiteritoriul propriu. Primele posesiuni (jucării, pat, haine, spaţiu, etc.) sunt esenţiale înconstruirea sinelui şi a respectului de sine.Dezvoltarea sinelui este o condiţie pentru progresele sociale, cognitive şi afective ulterioare,pentru integrarea socioprofesională şi funcţionarea sănătoasă în cele mai împortante funcţii alevieţii: funcţia de partener şi aceea de părinte.La 12 luni, mulţi copii spun „meu‖ sau încearcă să îşi pronunţe numele. La 15 luni, copilul serecunoaşte şi se bucură văzându-se în oglindă. La 18-24 de luni, copilul începe să fie conştientde sine, concomitent cu recunoaşterea în oglindă; vorbeşte despre sine la a III-a persoană,
  • 24. aproximându-şi numele. Tot acum începe „Nu-ul social‖, refuzul de a colabora, în scopul de a-şi afirma independenţa.„Nu‖-ul copilului în jurul vârstei de 2-3 ani, înregistrat de adulţi ca un moment de maredificultate în relaţionarea cu acesta, este de maximă importanţă pentru autodefinirea lui. Ştimcă un mod de a defini o entitate este prin diferenţierea ei de ceea ce nu reprezintă entitatearespectivă. Definirea prin limitare, prin diferenţiere de ceilalţi o utilizează copilul la aceastăvârstă.În perioada preşcolară, copilul capătă o perspectivă fizică asupăra sinelui, dezvoltându-se ceeace numim schema corporală alcătuită din părţile fizice ale copilului şi activităţile corporalemotorii.Între 3 şi 5 ani, se achiziţionează autocontrolul, autoservirea, iniţiativa, conceptul de gen şirelaţiile cu alţi copii. Dezvoltarea comportamentelor autonome ale copilului depinde de reacţiaşi îngăduinţa părinţilor.Între 6 şi 11 ani, copilul achiziţionează înţelegerea regulilor sociale, devine harnic, seadaptează sarcinilor şi mediului şcolar. Acum îşi dezvoltă abilităţile de adaptare interpersonalăşi socială.Daniele Stern, în cartea sa Selbstforschung (În căutarea sinelui), a elaborat noi concepţiiprivind naşterea şi rolul sinelui în funcţionarea personalităţii copilului.Deja din timpul sarcinii se instalează un dialog emoţional între părinţi şi copil. Se ştie că modulîn care s-a dezvoltat sarcina influenţează puternic stările sugarului. Pe când se află în burtamamei, i-au naştere deja precursorii sinelui – într-un mod organismic (organismisches Selbst).Între 3 şi 7 luni de viaţă, se formează un nucleu al sinelui.Între 8 şi 12 luni, se naşte sentimentul de sine însuşi, pornind de la care se va dezvolta, între12 şi 18 luni, sentimentul valorii de sine.Din acest moment şi până la sfârşitul celui de-al patrulea an de viaţă, copilul este deosebit devulnerabil faţă de atacurile care ţintesc integritatea sinelui. Cuvintele îl pot râni cu uşurinţă.Pentru copiii care cresc în instituţii sau care au fost prea repede duşi la creşa cu programnormal sau la cea săptămânală, se naşte un mare risc care va fi descoperit mai târziu. Dinnefericire, ţinem pre puţin seama de aceste lucruri în practicile de îngrijire a copilului.O altă teorie foarte cunoscută este aceea construită de René Spitz. În teoria sa există operioadă iniţială, în care copilul nu este diferenţiat de obiectul investirilor sale pulsionale(mama). În procesul de individualizare care are loc în primii doi ani de viaţă, se naşte sinelecopilului.1. Stadiul anobiectual (0-2 luni) – o perioadă în care copilul nu face distincţie între eu şi obiect.Energia pulsională este centrată pe simţirile sale. Trăirile copilului se concentrează în jurulsenzaţiilor plăcere/neplăcere, tensiuni şi dizolvarea tensiunilor de către mamă. Trăirile sunt în
  • 25. jurul hrănirii, iar pulsiunea libidinală se va servi de actul hrănirii şi gura va fi investită libidinal.Toate aspectele senzoriale din jurul hrănirii se vor construi într-un tot pe care copilul îlpercepe ca pe o parte integrată a lui, şi nu ca fiind ceva exterior.2. Stadiul obiectului precursor (2-6 luni) – este atent la cei din jur, îi diferenţiază, le zâmbeşte,după cum îi fac sau nu plăcere. Este un zâmbet cu valoare de schimb social. Nu zâmbeştebiberonului, chiar dacă se agită când îl vede. Faţa umană este deosebit de importantă, căci ease leagă de satisfacerea nevoii de hrană a copilului şi a nevoilor lui în general. Prin urmare,recunoaşte feţele şi, deci, încep să funcţioneze memoria şi cogniţia. Spitz spune că faţa pecare copilul o recunoaşte fie şi într-o reprezentare grafică schematică este un precursor alobiectului libidinal. Zâmbetul social este deci indiciul că a debutat dezvoltarea unui aparatpsihic, cu un început de diferenţiere între eu şi ceva din afară.3. Stadiul obiectual (6-12 luni) – se construieşte, în afara copilului, un obiect ce va fi investitpulsional, libidian. Mama va fi acest obiect total. Dovada o constituie reacţia de plăcere cândse apropie de mamă, în afara momentelor impuse de nevoile sale biologice, şi reacţia derespingere pe care o are faţă de un chip străin. Vederea unei feţe străine nu îi mai faceplăcere, ci îi trezeşte ceea ce Spitz numeşte reacţia de angoasă de la 8 luni. Este teama deseparare de mamă. Aceasta nu înseamnă că la apariţia oricărei femei faţa respectivă îi vaprovoca frică, ci îşi va da seama că nu e faţa mamei (pe care o are deja în memorie). Mamaeste un obiect unic şi de neînlocuit, exterior copilului, un obiect libidian total. Dar şi pulsiunileagresive pot investi acest obiect cu care copilul stabileşte o comunicare diadică (în doi)afectivă, cu care se poate identifica. Astfel, mama îl introduce pe copil, îi prezintă acestuiasocialul, relaţiile sociale. Reluând discuţia legată de teama faţă de chipurile străine şi angoasaseparării de mamă, Bowlby contrazice psihanaliza, susţinând că teama de feţe străine semanifestă chiar şi atunci când copilul este în braţele mamei, că se manifestă la toţi copiii, deşila vârste diferite, şi deci că sunt manifestări separate, de sine stătătoare.Angoasa (nelinişte profundă,teamă nedesluşită) de separare şi zâmbetul social vor conduceorganizarea psihicului copilului şi deci a sinelui.4. Stadiul relaţiilor sociale diferenţiate (în jur de 2 ani) – pe toate planurile, autonomiacopilului e în creştere. Comunicarea cu mama este tot mai mult verbală şi deci simbolică,permiţând o detaşare a locutorilor, o distanţare. Dar în vorbirea mamei apar tot mai multeinterdicţii şi ordine, concomitent cu creşterea autonomiei de deplasare şi mişcare a copilului.Interdicţiile vor crea disconfort şi vor stârni agresivitatea copilului. Pentru a rezolva situaţiaconflictuală, copilul va tinde să se identifice cu agresorul (mama) şi va spune şi el: „Nu, nu evoie‖. Este un stadiu nou în dezvoltarea sinelui copilului, în care acesta îl percepe pe celălalt,se recunoaşte pe sine distinct de obiectul libidinal şi va începe să se afirme prin opoziţie. Acest„Nu‖ pe care îl spune imitând-o pe mamă, Spitz susţine că este al treilea organizator aldezvoltării sinelui copilului.Teoria lui Spitz, rămânând psihanalitică, se bazează pe elemente cognitive şi sociale, unificândaceste trei aspecte esenţiale ale vieţii. Pe scurt,
  • 26. - obiectul libidinal este investit înainte de a fi cunoscut,- apoi este cunoscut ca separat de copil,- după care copilul îşi poate construi eul, separat de obiectul investit.Mary E. Looms (1991) stabileşte şapte „săgeţi negre‖ ale conceptului de sine. Acestea, spuneautoarea de orientare youngiană, influenţează întregul psihic al individului, dând formăemoţiilor, dar şi aspectelor fizice, mentale, spirituale ori sexuale ale personalităţii. Leprezentăm în continuare: 1. ataşamentele: autoarea le priveşte ca pe o incapacitate de a se vedea independent de o anumită persoană, de un anumit loc, de o anumită filosofie, de un anumit stil de viaţă. Persoana trăieşte într-o simbioză cu aceste elemente de care e ataşată şi care ajung să o definească. Desigur, procesul de simbioză nu îi oferă detaşarea necesară pentru a se vedea dincolo de graniţele ataşamentului pe care îl are; 2. dependenţa: mai slabă ca ataşamentele, lasă loc unei oarecare independenţe a persoanei. Aceasta se menţine într-o relaţie distructivă din teama de a nu rămâne singură, deşi este conştientă de nocivitatea relaţiei. Emoţional şi spiritual, persoana se află într-o suferinţă de care este conştientă, dar pe care o acceptă; 3. judecăţile: o persoană, pentru a se putea aprecia mai bine pe sine, îi desfiinţează pe ceilalţi. Desigur, celelalte persoane sunt judecate conform propriilor reguli şi norme ale persoanei care judecă şi care spune: „Ce bine că eu nu şunt aşa!‖; 4. comparaţiile: o persoană aparţinând unui grup cu care se identifică, ale cărui norme ajunge să le considere singurele corecte, consideră că toţi cei ce fac parte din grup sunt valoroşi, în vreme ce oamenii care nu sunt membri ai grupului nu au nici o valoare. Persoana respectivă nu poate vedea faptul că ea însăşi este purtătoarea unor trăsături mai puţin dezirabile; 5. aşteptările: conform sistemului de valori ale unei persoane, apar aşteptări faţă de ceilalţi. Aceasta este convinsă că lucrurile, persoanele trebuie să fie, să gândească doar în modul în care crede ea şi să aibă aceleaşi scopuri pe lume ca ale ei; 6. sindromul copilului nevoiaş: apare ca sumă a trăsăturilor amintite mai sus. Persoana are nevoie de ceilalţi pentru a se simţi iubită, acceptată, sprijinită, căci numai astfel se simte bine, se poate accepta pe sine. Lipsa celorlalţi o face să se simtă lipsită de sens; 7. autoimportanţa: persoana exagerează în a se considera importantă, astfel încât devine incapabilă să se amuze de ea însăşi. Ceea ce spun ceilalţi, atâta vreme cât nu e vorba de complimente, este considerat neimportant. Adesea, la baza atitudinii exagerate de autoimportanţă există o puternică vinovăţie sau ruşine. Persoanele de acest gen au tendinţa de a se blama pe sine şi pe ceilalţi, continuu.Se poate vedea aici că aceste şapte caracteristici negative pot fi redimensionate în zonapozitivă. Autoarea le prezintă însă pentru ca ele să fie identificate de cei care doresc sălucreze asupra lor, într-un proces permanent de autodezvoltare.2.5. Implicarea sinelui în rezolvarea unor probleme de adaptarePrintre fenomenele psihologiei personalităţii figurează şi cel de ataşament social.Acesta semanifestă prin încrederea în cei din jur, prin percepuţia lor ca fiind „ai tăi‖ şi ca aparţinându-ţi. El nu se poate construi decât într-o cucerire progresivă a mediului social, procesacompaniat de figura de ataşament. Aceasta presupune delimitarea, diferenţierea copilului
  • 27. faţă de ceilalţi, concomitent cu creşterea capacităţii de stăpânire de sine, pe de o parte, şi, pede altă pate, o treptată familiarizare (obişnuire) cu cei din jur, cu relaţiile sociale.O astfel de delimitare sau diferenţiere este imposibilă pentru un copil care creşte într-oinstituţie cu un personal ce se schimbă frecvent. Aici copii nu pot să aibă o persoană iubită faţăde care să îşi construiască un ataşament sănătos. Copiii din instituţii merg cu orice persoanăcare le captează atenţia, se agaţă de ea, chiar dacă lucrurile merg într-o manieră îndoielnică.Ori se feresc cu obstinaţie, cu frică. Din punctul de vedere al teoriei ataşamentului, aceşticopii dezvoltă comportamente tulburate de tipul unei dezinhibări sociale nediscriminatorii saual unei inhibări şi respingeri sociale accentuate, etichetată adeseori la evaluările psihologice ca„autism‖. Or astfel de manifestări vor influenţa sănătatea mentală şi capacitatea individului dea rezolva eficient problemele cu care se confruntă, sistemul sinelui având o implicaţie majoră.Problemele reprezintă o dezechilibrare în cadrul relaţional al persoanei, o disjuncţie în ceea cereprezintă nevoile persoanei şi ce oferă mediul extern sau intern, fapt ce generează stăriemoţionale care necesită controlul. Un sine puternic va controla emoţiile, îngăduind proceselorintelectuale o desfăşurare largă în vederea găsirii soluţiei potrivite. Un sine imatur va ficopleşit de emoţiile negative, iar procesele intelectuale vor fi blocate, individul va fi scos dinfuncţiune.Teoria ataşamentului subliniază faptul că doar copiii şi adulţii cu un ataşament securizant (B)sunt capabili să facă o procesare corectă a informaţiei, cu aspectele ei cognitive şi emoţionale.Cei care sunt un tip insecurizat ambivalent/inhibat (A) sunt mai puţin capabili de a prelucraaspectele emoţionale, de care se vor feri, văduvind, astfel, o realitate complexă.În schimb, tipul C va avea un tipar de abordare a problemelor şi de a interacţiona excesiv deemoţional, neputând să prelucreze eficient informaţia din cauza tulburării emoţiilornestăpânite.Construirea sinelui reprezintă coordonarea adaptării emoţiilor, căci anume ele sunt cele caremenţin unitatea sinelui, trecând prin toate dezvoltările sistemelor cognitive şe de limbaj.Emoţiile leagă structurile psihice ocupate cu diferitele evaluări ale mediului şi dau sensobiectelor şi acţiunilor intenţionate:- corpul propriu (A),- lumea obiectelor (B),- alte persoane (C)Această adaptare priveşte cele 3 realităţi ale vieţii psihice:- integrarea autoreglării comportamentale cu ,,acţiunile cognitive şi practice,, la nivelulrealităţii fizice (I),- ataşamentul faţă de persoanele care îngrigesc şi reconfortează copilul (II),
  • 28. - acompanierea oferită de parteneri cu experienţă (III)Sănătatea mentală presupune abilităţi de control al stărilor emoţionale care pot perturbafuncţionarea zilnică a individului.Pentru menţinerea sănătăţii mentale, problemele cu care se confruntă individul trebuierezolvate; dacă aceasta nu se întâmplă, ele generează stări de dezechilibru, boală. Dar„problemele‖ sunt aspecte personalizate ale vieţii. Se poate întâmpla ca o problemăexistenţială pentru o persoană să nu reprezinte nimic pentru alta. În orice caz, aceastăperspectivă egoistă, neempatică asupra problemelor celuilalt este periculoasă în relaţia cucopilul. Tot aici este şi foarte frecventă, căci adesea adultul uită că lumea copilăriei e cu totulalta decât cea a adultului şi acesta nu are răbdare cu copilul. Cea mai corectă atitudineparentală faţă de copil este aceea de bucurie amuzată, liniştitoare, arătând că problema lui eo adevărată probelmă şi că ea are rezolvare în părinte; că şi el, copilul, este capabil să îi facăfaţă, cu puţin sprijin.Cele mai mari probleme din viaţa unui individ, crizele, sunt create de pierderea, prin moarteori separare, a unei persoane iubite (părinte, partener, iubit, soţ, coleg, copil). Pierdereaîntrerupe cursul vieţii şi a echilibrului personal generând emoţional trăirea de doliu. Pierderea,în viaţa individului, poate fi o situaţie de mai mică sau mai mare relevanţă. Moartea uneipersoane iubite ori separarea de ea este o situaţie de maximă implicare, dar în cazul în caresună telefonul în timp ce încerci să deschizi uşa şi acesta încetează să sune când ai ajuns încasă e tot o pierdere trăită ca un doliu, cu toate fazele lui, deşi de o amploare şi o relevaţămai mici.Trăirile generate de pierderi trec printr-un prim moment de protest(„Nu se poate, de ce numai sună?‖ – vei ridica receptorul, vei sta lângă telefon), urmat de un momentde disperare („Poate a fost mesajul salvator al vieţii mele cel pe care l-am pierdut acum!‖) şi,în final, negarea, abandonul („Probabil nu a fost important de vreme ce nu a revenit!‖).Sănătatea mentală înseamnă şi capacitatea unei persoane de a-şi menţine sau de a-şi recâştigaautoîncrederea (încrederea în sine) şi respectul, depăşind emoţiile de doliu create de pierdereori separare.Procesele de autoreglare pentru a face faţă emoţiilor generate de pierdere senumesc mecanisme defensive (atunci când individul se ascunde prin aceste mecanisme, seprotejează pe sine, nemaifiind capabil să se confrunte cu problema) sau mecanismede coping(atunci când găseşte modalităţi eficiente de adaptare la situaţie). Freud a scrispentru prima dată despre mecanismele defensive ale sinelui.Copilul care îşi dezvoltă un ataşament sănătos va dezvolta şi mecanisme de coping faţă desituaţiile dificile şi va avea un comportament social sănătos. El va avea relaţii socialesatisfăcătoare cu ceilalţi. Căci, după relaţia cu mama, relaţiile peer, cu colegii, sunt demaximă importanţă în construirea (adesea e vorba despre repararea) sinelui copilului.Din perspectiva teoriei ataşamentului, dezvoltarea sinelui copilului are loc în cadrul relaţiei deataşament ce se construieşte cu mama. Dezvoltarea sănătoasă a copilului pune în faţa acestuiacâteva sarcini pe care el le depăşeşte la început cu sprijinul mamei şi apoi, pe baza primelortipare construite în relaţia cu ea, el devine tot mai independent în organizările sinelui.
  • 29. Până la 1 an, copilul are trei „sarcini‖ majore:- reglarea iniţială a stării (0-3 luni), care înseamnă achiziţia tiparului veghe – somn, acapacităţii de reactivitate la stimulări, a capacităţii de a se concentra şi de a urmărischimbările din jur;- între 4 şi 6 luni, sarcina majoră este de a reuşi să fie parte în schimburile reciproce(capacitatea de a coordona şi a menţine interacţiuni cu mama). Aceste interacţiuni constituieşi un antrenament al copilului pentru capacitatea de a rămâne organizat în faţa stărilorexcitante. Sunt exerciţii în care copilul învaţă cum să se stăpânească, să-şi controlezerăspunsurile motorii şi să fie capabil să aştepte, tot mai mult; între-7 şi 12 luni, se formează ataşamentul efectiv. Acest bun cuplu copil-mamă, vizibil înataşamentul copilului faţă de mamă şi cristalizat în modelul internalizat de funcţionare a lumii(de fapt, sinele copilului), este sarcina majoră a primului an. Până la vârsta de 3 ani,capacitatea copilului de a se autostăpâni, de a se autoregla, cu suportul mamei şi a celor dinjur, creşte. El devine tot mai conştient de sine şi de ceilalţi, precum şi de emoţiile sale.Între 5 şi 9 ani are loc consolidarea sinelui. Aceasta se produce prin precizarea rolului sexual şiapariţia emoţionalăm a vinovăţiei. Sentimentul vinovăţiei este generat de sinele copilului.Sinele este capabil să se compare şi să se identifice cu valorile cultivate de familie. Se percepeca fată sau ca băiat.Apare dragostea faţă de prieteni, amici, educatoare. Devin cooperanţi.La vârsta preşcolară, autoreglarea se bazează pe încrederea în sine (care se sprijină peatitudinea celor din jur) şi conduce la o autoorganizare a comportamentelor.Dacă aceste etape se parcurg sănătos, la vârsta şcolară, copilul conştient de competenţele saleîn relaţiile cu copiii de vârsta lui realizează o integrare a sinelui. În toate comportamentele luide acum, va exista componenta asumării de sine, a ceea ce vrea, a ceea ce face, a atitudinilor,iar în diferitele situaţii (în viaţa de familie, între colegi, la şcoală), el va proba eficacitatea sa.Între 12 şi 16 ani, vârstă caracterizată printr-o integrare critică a maturizării sexuale,cognitive, a gândirii abstracte, se produce o tendinţă de autonomie, sistem propriu de valori.Erikson subliniază apariţia emoţională a intimităţii, relaţiei de prietenie, tandreţei şi percepţieifrumosului, mai mult jocuri de dragoste decât poveşti de dragoste.Succesul acestei etape depinde atât de maturizarea cerebrală, cât şi de experienţele de careare parte tânărul. Dacă a avut o oglindă pozitivă a sinelui în ochii celor ce sunt semnificativipentru el, va fi capabil să-1 internalizeze pe celălalt, care este semnificativ pentru el, şi să-şidobândească astfel maturitatea.Între 15 şi 22 de ani tinerii se simt valoroşi, demni, îşi dezvoltă un sentiment de autopreţuire.Noi capacităţi cognitive se câştigă în relaţie cu maturizarea. Mintea devine capabilă de noiteorii şi ipoteze asupra lumii. Tinerii sunt capabili acum să se piardă în sinele celuilalt, să seîndrăgostească. Pierd controlul conştient al situaţiei, ceea ce reprezintă o caracteristică debază a dragostei mature.
  • 30. În faza maturizării de peste 22 de ani valoarea de sine, demnitatea sinelui îi fac pe tinericapabili de a juca roluri multiple. Se dezvoltă un ego şi un sine puternice. Este capabil acum deo dragoste matură, deplină, adevărată, până la capăt. Iubeşte nu doar din bucuria de a iubi.Dragostea este un proces în care fiinţa umană angajată se prinde cu întreaga viaţă. Stareamatură a acestei perioade este numită de Erikson capacitate de a genera. Individul care atingeaceastă maturitate poate genera: muncă, experienţa dragostei, trăind satisfacţia eforturilorîmplinite. Munca îi dă încredere în sine, sentimentul importanţei şi al priceperii.Heath (1983) defineşte maturitatea prin cinci caracteristici. Ea se câştigă prin: 1. creşterea capacităţii de simbolizare şi a abilităţii de a-ţi înregistra comportamentul propriu; 2. cunoaştere de sine clară ; 3. conştientizarea şi utilizarea valorilor culturale ; 4. capacitatea de a stabili relaţii personale bazate pe deplina conştientizare a celorlalţi; 5. perspectivă multilaterală asupra lumii care e integrată într-un sistem de sine autonom şi stabil.Maturitatea presupune ca persoana să fi trecut cu bine prin toate stările afective anterioare(ataşament, detaşare, afiliere, dragoste în grupul de vârstă şidragoste pentru alte persoane).Dacă adultul a făcut faţă cu bine stadiilor de dezvoltare emoţională, atunci ajunge să trăiascăo viaţă minunată, sub semnul măreţiei lumii, dăruindu-se şi asumându-si responsabilităţi faţăde lume şi faţă de sine. Capacitatea de a iubi este o condiţie şi o garanţie pentru capacitateade a munci.2.6 Mecamisme de adaptare: defensive şi de copingMecanismele de adaptare pot fi:- realiste, ca un răspuns la realitate (mecanisme adaptative, de coping), sau- nelegate de realitate (mecanisme defensive, de apărare, neurotice).Mecanismele defensive sunt reacţii la situaţii provocatoare de stres, în care sinele nu mai estecapabil să facă faţă cerinţelor şi şă-şi păstreze intenţia de cooperare, capacitatea de a seinvesti. În astfel de situaţii individul elaborează strategii curente de răspuns de câte ori sesimte ameninţat şi incapabil de a face faţă.Cel care a vorbit pentru prima dată despre aceste mecanisme este Sigmund Freud. Elsusţine,,că orice individ are un set de reacţii defensive, având rol de apărare în faţa unorevenimente traumatice. Freud menţiona că mecanismele defensive sunt elementefundamentale ale sănătăţii mentale a individului. Indivizii sănătoşi utilizează mecanismemature, universale în funcţionarea umană, prin care fac faţă depresiei sau anxietăţii provocate
  • 31. de anumite evenimente ori de ameninţarea cu anumite evenimente periculoase. Nu se poatespune cu precizie dacă sunt înnăscute sau învăţate, dar, ţinând seama de universalitatea lor, sepoate presupune că au o componentă înnăscută destinată confruntării cu situaţiile de stres.Anna Freud (1961) susţinea că mecanismele defensive sunt în serviciul sistemului sinelui, că elenu sunt sunt doar de protecţie, ci că ele pot fi considerate şi ca mecanisme sănătoase, deadaptare (de coping), prin care individul face faţă provocărilor de zi cu zi. Haan (1969) arătăcă atitudinea defensivă este o reacţie cu nuanţă negativă, de protecţie împotrivaevenimentului (retragere).Reacţiile de coping ar fi opusul pozitiv al defensei. Haan susţine că există o continuitate înmecanismele de adaptare, dinspre polul negativ, defensiv (de exemplu, reacţia deraţionalizare) spre polul pozitiv, de coping (reacţia de analiză raţională). În prima reacţie: „Amspart cana pentru că era aşezată pe marginea mesei‖ (altcineva e vinovat de a o fi lăsat acolo),în vreme ce în a doua variantă : „Am spart cana pentru că eram prea grăbită şi deci neatentă şiar trebui să mă trezesc cu cinci minute mai devreme pentru a nu fi atât de grăbită când măpregătesc‖. Această continuitate a mecanismelor descrisă de Haan, dinspre cele de „defensăîmpotriva‖ situaţiilor spre cele de „cooperare în vederea rezolvării‖, este văzută ca o partecomponentă a comportamentului uman sănătătos.Vaillant (1977) a extins viziunea asupra mecanismelor defensive şi de coping. El prezintă acestemecanisme la mai multe nivele. Consideră că nivelul al patrulea al mecanismelor apare maitârziu, după adolescenţă, în vreme ce primele trei nivele apar în copilărie. Folosirea lor decătre copii constituie un semn de sănătate mentală, în vreme ce utilizarea lor la vârste maiavansate indică anumite tulburări psihice (personalităţi psihotice, nevrotice,imature).Dânsul afirmă că mecanismele nivelului al patrulea sunt utilizate de persoane mature care ausucces în muncă şi care ştiu să îşi păstreze, adulţi fiind, interesul pentru joc. Prezentăm celepatru nivele ale mecanismelor adaptative descrise de el:° nivelul I – mecanisme psihotice. Pentru cei ce le folosesc, presupun o alterare a realităţii.Indivizii care recurg la aceste mecanisme sunt etichetaţi de cei din jur drept „nebuni‖. Parnişte copii care funcţionează într-o altă lume decât aceea a adulţilor. Dintre aceste mecanismefac parte:1 – proiecţia delirantă, care constă în dezvoltarea unui delir, de obicei de tip persecutiv,despre realitatea externă. La copilul mic: „Mama rea, vrăjitoarea, care nu este aici când amnevoie‖ ; la adulţi: „Nu mă înţeleg cu partenerul de viaţă din cauza mamei lui/din pricinafaptului că ni s-au făcut vrăji‖ ;2 – negarea (minciuna), care presupune negarea realităţii exterioare, obiective. Poate fiîntâlnită şi ca reacţie tipică la comunicarea unei veşti dezastruoase pentru individ. La copil, seleagă de angoasa de separare şi este prima fază în criza de separare. La adulţi, acceptareaunei veşti catastrofale (o boală terminală sau un faliment etc.) conduce la o primă reacţie denegare;
  • 32. 3 – distorsionarea, care face ca, în linii mari, realitatea să ia o altă formă, convenabilăpersoanei. Realitatea ca eveniment nu este negată, dar aspecte de detaliu, de interpretarecapătă o altă explicaţie cauzală, îndepărtându-se de adevăr („Este adevărat că am luat o notămică, fiindcă profesoara nu mă suportă‖). La adulţi, este foarte periculoasă, ajungând ca dupăo vreme nici cel care foloseşte mecanismul, brodând pe marginea unui eveniment real, să numai ştie care e adevărul. în orice caz, ceilalţi vor depista mai greu neadevărul din aceastăîmpletire de fapte reale şi invenţii.° nivelul II - mecanisme imature. Pentru cel care le dezvoltă, au rolul de a alina suferinţacauzată de ameninţarea intimităţii interpersonale, ori de cea de a trăi o pierdere la nivelulvieţii intime. Pentru ceilalţi, persoana care dezvoltă astfel de mecanisme este socialmenteindezirabilă. Aceste mecanisme sunt:1 – proiecţia: atribuirea propriilor sentimente, necunoscute, celorlalţi;2 – fanteziile schizoide : tendinţa de a dezvolta fantezii şi retrageri autiste (aparente iertări),cu scopul de a rezolva conflictul şi a obţine o răsplată ;3 – ipohondriile : transformarea reproşurilor faţă de ceilalţi (cauzate de anumite pierderi, desingurătate sau de anumite impulsuri agresive inacceptabile) mai întâi în autoreproşuri şi apoiîn acuzarea diferitelor dureri, boli somatice şi neurastenii. Durerile de spate, crizele despasmofilie sunt adesea astfel de manifestări;4 – comportamentul pasiv-agresiv: agresivitate contra celuilalt exprimată indirect şi ineficientprin pasivitate sau prin direcţionarea agresivităţii împotriva propriei persoane;5 – izbucnirile nepotrivite (scene): exprimarea directă a unei dorinţe inconştiente ori a unuiimpuls, implicând evitarea conştientizării efectelor, a consecinţelor acestor scene.° nivelul III – mecanisme nevrotice. Cel ce le foloseşte trăieşte o alterare a sentimentelorprivate ori a exprimărilor instinctuale. Ceilalţi apar pentru persoană ca nişte cârlige nevrotice.Aceste mecanisme sunt:1 – intelectualizarea : dorinţele instinctive sunt gândite formal, în termeni lipsiţi deafectivitate, şi nu se acţionează conform lor. Ideea este conştientizată, dar sentimentelelipsesc;2 – reprimarea (refularea): apare ca o naivitate inexplicabilă, o lipsă de memorie, scăderi deconştientizare a impulsului venit de la anumite organe de simţ ce creează o problemă însituaţia curentă în care se află individul (încercând, de fapt, să fie o soluţie). Sentimentulexistă în conştiinţă, dar ideea lipseşte. Se aseamănă cu suprimarea, dar este mai intensă şiproblema e, pur şi simplu, ignorată. Când i se reaminteşte problema, subiectul susţine că auitat şi probabil că nu-şi va mai aminti-o deloc. „Mi-am uitat caietul cu tema acasă‖ este ungest de reprimare tipic la copil. Obligat, dar nesimţindu-se în stare să se confrunte cu situaţiade examinare, copilul nu îşi aminteşte unde a pus caietul sau că trebuie să ia caietul;
  • 33. 3 – deplasarea : sentimentele sunt redirecţionate către obiecte mai puţin importante pentrupersoană, şi nu către persoană ori situaţia care le-a generat: „Sunt speriat pentru că părinţiimei s-au certat, mi-e teamă că mă vor abandona şi mă bat la grădiniţă cu un coleg. Pulsiuneaagresivităţii pusă în funcţie de situaţia de angoasă pe care o trăiesc este direcţională spre opersoană accesibilă‖ ;4 – formarea unor reacţii: subiectul dezvoltă un comportament diametral opus unui impulsinstinctual care este inacceptabil: „Mi-e frică de doamna învăţătoare şi încerc să mă dau binepe lângă ea‖ ;5 – disocierea : modificarea temporară, dar intensă a caracterului sau a sensului identităţiipersonale cu scopul de a evita tristeţea, suferinţa emoţională. Este un mecanism sinonim cunegarea nevrotică. Există copii care, bătuţi de părinţi, nu au nici un fel de reacţii, spre furiaacestora. Se comportă ca şi când nu ar fi acolo în momentul bătăii. Disocierea este un simptomcaracteristic sindromului de stres posttraumatic, „mecanism principal în dezvoltareasindromului de stres posttraumatic‖° nivelul IV – mecanisme mature de coping. Cei care le folosesc integrează realitatea, relaţiileinterpersonale şi îşi controlează sentimentele personale. Pentru ceilalţi, apar ca nişte virtuţi,de dorit:1 – altruismul: dezvoltarea unor gesturi şi servicii constructive, de sprijin şi gratificare acelorlalţi;2 – umorul: exprimarea deschisă a ideilor şi sentimentelor fără disconfort, crispare a individuluisau imobilizare şi fără vreun efect neplăcut asupra celorlalţi (diferit de ironie, care este oagresivitate ţintită împotriva cuiva);3 – suprimarea: constă în decizia conştientă sau semiconştientă de a amâna acordarea atenţieiunui impuls conştient, generat de conflict. Apare când persoana recunoaşte problema, darîntârzie reacţia (amână chiar şi să se gândească la problemă deocamdată). Scarlett O’Hara, înPe aripile vântului, confruntându-se cu problema, spune : „şi mâine va fi o zi… Mă voi gândimâine la asta‖. Se amână căutarea soluţiei;4 – anticiparea -.planificarea realistă a disconfortului, care va urma pentru persoană înprocesul de rezolvare a problemei ivite. Ajută la a face faţă dificultăţilor reale din momentelerezolvării problemei;5 – sublimarea: reprezintă o exprimare atenuată a instinctelor, în forme socialmenteacceptate, evitându-se consecinţele nedorite şi pierderea accentuată a plăcerii. În testulpulsiunilor al lui Szondi, o mare încărcătură sadică poate semnifica o carieră excepţională caom de cultură, chirurg, coafeză etc. Dacă ne gândim Ia tehnicile psihoterapeutice „sălbatice‖,care recreează criza pentru a ajuta persoană să-şi găsească soluţia, s-ar putea să găsim şi aici osublimare a acestor energii.
  • 34. Sunt instrumente de adaptare, având rolul de a sprijini individul pentru a face faţă vieţii de zicu zi. Vorbim despre mecanisme defensive sau de coping. Dar un individ, în anumite situaţiineobişnuite pentru viaţa lui de zi cu zi, poate recurge la ambele tipuri de mecanisme. Uneori,este vorba mai mult despre o diferenţă cantitativă decât despre una calitativă a reacţieipentru a o categorisi ca fiind defensivă sau de coping. Astfel, o reacţie poate să înceapă prinraţionalizare şi să se termine prin coping, cum ar fi: analiza intelectuală, conştientă.Mecanismele defensive pleacă de la defensă (autoapărare) şi au rolul de a preveni confruntareadirectă a sinelui cu situaţia provocatoare, de a salva individul.Defensa presupune o formă de refuz al implicării în situaţia reală, în vreme ce coping-ul înseamnă a face faţă situaţiei în mod obiectiv şi a găsi o soluţie realistă pentru problemă. Amputea spune că sănătatea mentală e progresivă, gradată, ca şi mecanismele de menţinere a ei.Dacă la copil mecanismele inferioare, defensive pot reprezenta o funcţionare normală, la adultele pot fi semnul unei psihoze sau al unei personalităţi imature ori nevrotice.Mecanismele de coping, de la nivelul superior, sunt puse în funcţiune de persoane mature, careştiu să lucreze cu plăcere, dar şi să păstreze latura ludică în comprehensiune şi reacţii.Vaillant (1977) a întreprins un studiu longitudinal pe generaţiile admise la UniversitateaHarvard între 1942 şi 1944. Universitatea avea ca studenţi atunci doar băieţi. În studiul său, ela admis ca definiţie a sănătăţii mentale capacitatea individului de a rezolva probleme El aconsiderat succesul ca fiind dat de: veniturile mari, rolul profesional şi recunoaşterea socială.În grupul de succes, s-au identificat preşedinţi de corporaţii şi chiar câştigători ai premiuluiNobel. În acest grup, în general, indivizii făceau parte din clasa de mijloc şi împărtăşeauvalorile ei: căsătoria, copiii, casa tendinţă de a acumula bunuri.Ei au bune abilităţi de arelaţiona cu ceilalţi şi de a munci. în plus, ei ştiu să se joace, practică sporturi şi îşi iau celpuţin o lună de vacanţă pe an. Au prieteni, unii dintre ei menţinându-se ca prieteni încă dincopilărie sau din liceu, între 25 şi 55 de ani, ei sunt activi, harnici la locul de muncă, pentru cala 55 de ani să aprecieze mai mult viaţa de familie şi preocuparea pentru copii. Chiar dacă întimpul vieţii au avut parte de pierderi grave (un copil care a murit, o persană iubită ce asuferit un accident, un handicap), ei au manifestat mecanisme de adaptare (coping) mature,făcând faţă situaţiei în mod constructiv.Bărbaţii de succes aveau un bun ataşament în copilărie faţă de mamă, cu internalizareavalorilor familiei. Ei s-au zbătut pentru identitatea lor, pentru a se desprinde de controlulmatern şi, la final, şi-au internalizat valorile mamei şi ale familiei de origine. Bărbaţii desucces au avut mame care au crezut în ei şi i-au împins mereu să se lupte pentru poziţii bune.Opusul îl reprezintă bărbaţii cu mai puţin succes. Printre ei se numără indivizi care au cunoscutînchisoarea, divorţul, dificultăţile în relaţiile cu ceilalţi şi cu instituţiile (locul de muncă), auavut dificultăţi în a-şi păstra locul de muncă şi numeroase probleme de sănătate. Unii încă mailocuiesc cu mamele. O mare parte au fost căsătoriţi de mai multe ori. Mecanismele de
  • 35. adaptare utilizate în situaţii dificile au fost mai defensive, continuând să nege, să mintă, aşacum fac copiii. Nu prea au prieteni şi nici programe de recreare, de amuzament şi relaxare.Studiul lui Vaillant susţine natura psihosomatică a numeroase boli fizice (cauzate de stres). Sedovedeşte ca oamenii cu o sănătate mentală bună au mai puţine probleme de sănătate fizică.Artiştii nu fac parte din grupul studiat de Vaillant şi se pare că modul lor de a funcţiona şi de ase adapta e diferit, deşi nu se ştie cum. Nu se prea cunosc cauzele inspiraţiei artistice.Adesea se consideră însă geniul ca fiind apropiat de nebunie.Trecând în revistă studiile existente, Haynal (2002) arată că aproximativ jumătate dintre copiiicare au trecut prin suferinţe considerabile (moartea unui părinte, catastrofe, război etc.)reuşesc să se salveze (au o bună rezilienţă) şi să devină personalităţi cunoscute. Mulţi dintre eiajung să exceleze în artă, dar şi în ştiinţe.Au fost identificaţi câţiva factori de risc care creează vulnerabilitate pentru sănătatea mentalăa copilului:- a creşte într-o casa cu certuri şi tensiuni: „A fi martor la violenţe în copilăria micăreprezintă o moştenire ce se va face simţită în perioada adolescenţei, mai ales la băieţi‖. Defapt, autorii confirmă alte cercetări existente care arată că în cazul băieţilor la vârstaadolescenţei vor apărea tulburări de comportament prin externalizare, iar în cazul fetelor prininternalizare (depresie) ; o divorţul părinţilor; prezenţa figurii masculine, a tatălui, esteimportantă în dezvoltarea copilului, dar efectul negativ al absenţei tatălui, mai ales în cazulbăieţilor, e mai mic decât cel al unei prezenţe masculine violente;- moartea unui frate sau a unui părinte;- sărăcia.Opusul, factorii puternic predictori de succes, sunt:- relaţionarea facilă cu ceilalţi (copii sensibili, tandri);- absenţa problemelor de somn sau de conduită alimentară;- nivelul de energie crescut.Tot un factor favorabil îl constituie prezenţa în viaţa copilului a unei persoane din afarafamiliei (vecin, rudă, profesor etc.) cu care copilul are o relaţie mai specială. Aceasta persoanăva juca rolul unui important factor de rezilienţă pentru copil.Băieţii şi fetele au sensibilităţi diferite la aceşti factori. De exemplu, moartea unui frateafectează profund băieţii şi mai puţin fetele. Moartea tatălui le poate marca mai mult pe fete,mai ales că adesea acest eveniment duce la creşterea responsabilităţii lor în viaţa familiei. în
  • 36. general, se pare că a avea grijă de fraţii mai mici (fără a exagera responsabilitatea copiluluimai mare) duce la creşterea încrederii în sine şi la dezvoltarea abilităţilor parentale.Educatorii, învăţătoarele, profesorii sunt persoane foarte importante în evoluţia copiilor şi atinerilor şi pot marca pe viaţă evoluţia individului.Copiii cu dizabilităţi au o imagine de sine negativă, ceea ce le accentuează handicapulobiectiv. Este necesară o preocupare specială pentru ameliorarea imaginii de sine a acestorcopii, ca şi a abilităţilor verbale, mentale şi sociale.2.7 Eul şi persoana / personalitateaŞi în legătura cu relaţia dintre Eu şi persoană/personalitate există poziţii contrare.Separarea Eu-lui de persoană / personalitate îşi are originea după părerea noastră, într-ocontroversă ceva mai veche, şi anume în cercetarea diverşilor psihologi de a răspunde laîntrebarea: Eul este anterior sau posterior personalităţii?Rădulescu-Motru este şi el la fel de categoric: eul premerge personalităţii, bunul simţ ne spunecă eul este anterior personalităţii; eul este sâmburele catalizator al personalităţii, fermentul şinu tiparul ei, el are o putere reglatoare, dar nu constitutivă.S. L. Rubinstein (1957), de exemplu, nota: ―Fiecare persoană este subiect în sensul Eu-lui‖, darnoţiunea de persoană, în contextul psihologiei, nu poate fi redusă la noţiunea de subiect înacest sens specific, îngust‖. Când se referă la sens restrâns, deci la Eu, Rubinstein are învedere subiectul activităţii conştiente, voluntare. Or, arată el, conţinutul psihic al persoaneiumane nu este epuizat de motivele activităţii conştiente, el mai cuprinzând diversitateatendinţelor care nu au devenit conştiente, ca şi stimulările activităţii involuntare.P Janet, H. Wallon, care au studiat evoluţia ontogenetică a copilului, au răspuns fără nici undubiu: eul este ultima achiziţie a vieţii psihice, el se află la sfârşitul şi nu la începutul evoluţieipsihice.În sfârşit, nu trebuie trecută cu vederea nici o altă concepţie, deşi pare a fi curioasă şigratuită, potrivit căreia Eul nici nu este necesar personalităţii, el putând lipsi fără capersonalitatea să se resimtă.Revenind la relaţia dintre eu şi persoană/personalitate, considerăm că ea este asemănătoarecelei dintre Eu şi conştiinţă. Fără a fi identice, Eul şi persoana /personalitatea nu sunt nicidespărţite, ci într-o continuă interacţiune şi interdependenţă. Faptul că ele nu coincid, nureprezintă unul şi acelaşi lucru şi că nu poate fi tăgăduit. Eul este doar nucleul personalităţii,doar un fapt de conştiinţă individuală, pe când personalitatea se extinde în mediu, îşi trage şiîşi interiorizează numeroasele sale elemente sociale, profesionale, chiar cosmice. Iată cât debine era intuită distincţia dintre Eu şi persoană/personalitate de către Rădulescu-Motru:―Personalitatea se cristalizează în jurul Eu-lui, dar în structura sa în afară de Eu se cuprind şi
  • 37. alte elemente sufleteşti. Eul este licărirea de fulger care dezvăluie încotro merge anticipareasufletului. Personalitatea este maşinăria solidă care mijloceşte realizarea anticipaţiei. Eultrăieşte în clipita actualităţii, personalitatea în durata trecutului. Unuleste momentul, celălalt vectorul forţei. Dar în afara acestor diferenţe fireşti, ceea ce trebuiesubliniat în primul rând este unitatea şi interdependenţa dintre Eu şi persoană/ personalitate.„Fără Eu – scria în continuare Rădulescu-Motru – personalitatea omului ar fi o sistematizareoarbă de tendinţe, asemănătoare instinctelor. Fără personalitate, Eul omului ar fi uncaleidoscop fără valoare‖. Iar concluzia lui era fără nici un dubiu: Eul şi personalitatea trebuiesă meargă împreună. Dinamica Eu-lui influenţează dinamica personalităţii, ridicarea luiechivalează cu ridicarea personalităţii până la nivelul principiilor morale şi ideale, în timp cecoborârea lui înseamnă, în cazuri mai grave, disoluţia personalităţii. De asemenea, nivelul dedezvoltare a Eu-lui influenţează nivelul de dezvoltare al personalităţii: când Eul este maidezvoltat, mai amplu, creşte gradul de conştientizare, de adâncire a gândirii, se amplificăposibilitatea de direcţionare al întregului comportament al persoanei; când însă Eul este maipuţin dezvoltat, persoana are impresia că nu ştie cine este, ce vrea, este derutată. Aşadar, Eulşi personalitatea sunt consubstanţiale, se formează şi evoluează concomitent. Nu ne năştemnici cu Eu, nici cu personalitate, ci dobândind Eul vom deveni personalităţi. Nu este delocîntâmplător faptul că omul devine personalitate, atunci când ajunge la conştiinţa de sine, decicând se formează ca Eu, şi nici faptul că degradarea Eu-lui duce inevitabil şi invariabil ladegradarea personalităţii‖.Cap III. STUDIEREA ŞI EVALUAREA ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢIICriteriul de bază în determinarea valorică a teoriilor de personalitate este posibilitatea de a fiverificată experimental.Cercetarea bazată pe teorie, permite a stabili dacă, în cadrul fenomenului dat precum şi întreanume fenomene, există într’adevăr relaţii reciproce. Deşi s-ar putea experimenta şi contrateoriei cu scopul de a obţine rezultate neaşteptate, ce ar contrazice teoria respectivă.Pentru verificarea teoriei (ea servind bază metodologică a cercetării) apelăm la presupuneri,numite în ştiinţă ipoteze.În felul acesta experimentul serveşte drept indicator de validitate sau de neadecvatitate ateoriei.Cu cât ipotezele verificate experimental confirmă postulatele teoretice cu atât teoria esteconsiderată ca adecvată pentru a explica esenţa fenomenelor.De ce avem nevoie de studierea personalităţii?1. Abordarea ştiinţifică de studiere a personalităţii
  • 38. 2. Strategiile de cercetare, mai des aplicate metodele aplicate (observarea, experimentul) au menirea de a culege informaţii saufapte cu scopul de a explica cauzele comportamentului. de a confirma validitatea teoriei respective. teoria precede şi fundamentează cercetarea.Piatra triunghiulară a cercetării ştiinţifice este verificarea experimentală a ideilor teoretice:-stabilirea faptelor şi corelarea variabilelor.Metodele aplicate trebuie: să corespundă scopurilor. să fie verificabile, repetabile.Pentru verificarea concluziei în cazul aplicării unei metode pot fi încercate şi altele.De ce se apelează la verificarea experimentală şi nu ne limităm la observaţiile de caz?Prioritatea: intoleranţa faţă de greşeli evitarea subiectivismului înaintarea ipotezelor cauzale aprecierea se face în raport cu scala-standardStrategiile – trei: clinice analize corelative experiment formativObiectul psihologiei clinice în studierea personalităţii este constituit de studiul şi înţelegereasubiecţilor singulari şi a conduitelor lor în cadrul interacţiunii directe a psihologului cu aceştia.Deşi datele sunt „subiective‖, interacţiunea permite accesul la procesele, inaccesibileobservaţiei, care stau la baza comportamentelor observate şi măsurate cu ajutorul tehnicilor„obiective‖ ale psihometriei.
  • 39. În timp ce metoda experimentală studiază psihologia omului în general, cu scopul explicit sauimplicit de a realiza generalizări, metoda clinică urmăreşte un scop mai practic:ea vizează realizarea unei evaluări sau a unui diagnostic, urmate deseori de o prescripţieterapeutică.3.1. ObservaţiaToate cercetările (studierea bolnavului, stabilirea dependenţelor corelaţionale, experimentulde laborator) au în bază metoda observaţiei.„Observaţia este definită ca acţiune de a privi cu atenţie fiinţele, lucrurile, evenimentele,fenomenele pentru a le supraveghea şi a trage concluzii asupra acestora‖. Ca metodăştiinţifică, observaţia constă în înregistrarea sistematică, prin simţuri, a caracteristicilor şitransformărilor obiectului studiat.A observa nu înseamnă a vedea. Când „vedem‖ obiectele se impun privirii noastre, cândobservăm – dezvoltăm o atitudine activă, căutăm, selectăm, ne punem întrebări. Prinobservaţie noi organizăm ceea ce vedem, realizăm simultan două acţiuni: analizăm, disecămfapte sau situaţii, apoi le reconstruim (sinteză), le caracterizăm, le atribuim un anume sens.Prin urmare observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, întrucât ea confirmăsau infirmă o teză anterioară (un scop, ipoteză).Cu toată abordarea ştiinţifică, minusul constă în aceea că nu găsim decât ceea ce căutăm şi nucăutăm decât ceea ce corespunde credinţelor, aşteptărilor şi convingerilor noastre(fundamentate ştiinţific sau nu).- Observaţia directă, direct cu ajutorul simţurilor- Observaţia indirectă, implică o serie de inferenţe şi ipoteze.O proprietate observabilă este indicatorul fidel al unei proprietăţi doar dacă între acestea douăexistă o relaţie constantă.Observaţia bazată pe introspecţie se consideră a fi indirectă.Vom deosebi observaţia ca metodă de cercetare care vizează obţinerea unor date „obiective‖,precise, reproductibile şi verificabile de observaţia clinică ce îşi propune descrierea unuisubiect în singularitatea lui.Ce observăm?Pentru a se delimita de abordarea reflexivă, speculativă a filosofilor şi a face din psihologie odisciplină ştiinţifică, psihologii au instituit comportamentul ca obiect principal al studiului lor.Comportamentul este ansamblul actelor – produse de om sau animal – accesibile observaţieidirecte (I. Dafinoiu, 2002, p.67).
  • 40. Conţinutul acestei noţiuni este extrem de divers şi se situează la diverse nievluri: neurofiziologic – a roşi, a transpira; motric – a ridica braţul, a rămâne cu gura căscată; al tranzacţiilor individului cu mediul fizic – a închide o uşă, a ocoli; al tranzacţiilor între indivizi – a răspunde la salut, a ameninţa, etc.Comportamentul este o proprietate atât de generală viului, încât am putea spune că nu există―non-comportament‖. În orice moment un organism viu – pentru a se adapta la mediu şi asupravieţui – produce un comportament.În cazul omului, observaţia (pentru a nu greşi, deruta) trebuie să ţină cont de caracteristicileesenţiale ale activităţii (omul dispune de conştiinţa de sine):-organizarea şi-finalitatea,adică observatorul să se situeze la acel nivel al observaţiei care integrează organizarea şifinalitatea comportamentelor. În acest caz, noţiunea cea mai potrivită este ceade conduită. Aceasta poate fi definită ca ―ansamblul de acte (de răspunsuri) caracterizateprintr-o organizare impusă de finalitatea urmărită, conştient sau nu, raţional sau nu, de cătreorganism‖.Odată cu dezvoltarea tehnicilor de psihoterapie cognitiv-comportamentală – termenul decomportament nu se mai reduce doar la manifestările motorii direct observabile, ci includ însfera noţiunii de comportament şi alte două tipuri de comportament: gândurile sau comportamentul cognitiv şi sentimentele, emoţiile sau comportamentul psiho-emoţional.Astfel, conform teoriei celor 3 sisteme (Lang), anxietatea unui individ se poate manifesta lanivelul a trei comportamente: motor – evitarea obiectului anxiogen; cognitiv, – ―Nu voi reuşi!‖; emoţional şi fiziologic – frică, palpitaţii;Indiferent de nivelul de analiză al comportamentului şi de obiectivele evaluării acestuia,trebuie avute în vedere următoarele etape:
  • 41. selectarea şi definirea comportamentului – ţintă în termeni concreţi, observabili;definirea proprietăţilor pertinente pe care se sprijină recunoaşterea primelor regularităţicomportamentale; A identifica înseamnă a recunoaşte un obiect şi a-l introduce într-o clasăadecvată; pentru a asigura un caracter sistematic al observaţiei vom apela la un ghid, grilă. Grileleconţin mai multe unităţi de comportament ce urmează a fi observate; se vor stabili proceduri de codare şi înregistrare a caracteristicilor comportamentale; eşantionarea comportamentelor. Aceasta asigură un caracter reprezentativ ainformaţiilor obţinute şi prin aceasta generalizarea lor.Pentru a spori gradul de validitate a cercetării va trebui: stabilit gradul de variabilitate al comportamentului în funcţie de diverse condiţii eşantionarea timpului, care presupune ca observaţia să se desfăşoare sistematic. O bunăeşantionare a timpului prevede: frecvenţa comportamentului variabilitatea lui specificitatea situaţională a acestuia posibile schimbări în timp complexitatea sistemului de înregistrare. eşantionarea subiecţilor în cazul când este dificil şi neeconomic să observăm toţisubiecţii disponibili (ex: într-o clasă de elevi).3.2. Interviul psihologicInterviul este o situaţie socială de schimb conversaţional între două persoane cu scopulculegerii de informaţii într-un cadru specificat. Pentru a fi psihologic, interviul trebuie să aibăobiective psihologice şi să fie purtat după anumite reguli impuse de psihologia persoanei.Cadrul este determinat de rolurile şi aşteptările persoanelor angajate în schimbulconversaţional: loc, durată, înregistrarea, anonimatul sau nonanonimatul, etc.Interviu/consultaţie: interviu, când convorbirea are loc la iniţiativa psihologului; cel deconsultaţie, când cererea este formulată de beneficiarul convorbirii.Diferenţele între o conversaţie şi un interviu psihologic:1 – Conversaţia – lipsită de un scop explicit, menţionat;
  • 42. 1 – Interviul psihologic – are un obiectiv explicit menţionat, dacă există un acord formulatexplicit privind domeniul;2 – Conversaţia – se evită repetarea întrebărilor la care nu se primesc răspunsuri;2 – Interviul psihologic – repetiţia întrebărilor este necesară şi indicată (contribuie la verificareşi consecvenţă), modelarea aceleiaşi întrebări poate provoca noi informaţii;3 – Conversaţia – ambii participanţi pot adresa întrebări;3 – Interviul psihologic – doar psihologul pune întrebări;4 – Conversaţia – ambii au posibilitate de a-şi exprima interesul cu privire la temele care aparîn timpul conversaţiei; să-i oferi un feedback;4 – Interviul psihologic – interesul, cât şi ignoranţa, sunt exprimate doar de psiholog, acesteaservind modalitate prin care se pot obţine mai multe informaţii;5 – Conversaţia – depinde în mare măsură de cunoştiinţele comune, împărtăşite;5 – Interviul psihologic – obiectivul interviului este de a provoca respondentul să verbalizeze, înmod explicit, cunoştinţele şi credinţele în relaţie cu tema propusă.Mecanisme şi procese psihologice implicate în interviul clinicInterviul psihologic îşi atinge scopul numai în cazul în care psihologul îi stimuleazădisponibilitatea şi multitudinea de trăiri interne, îl ajută să-şi formuleze gândurile.Interesându-se nu doar de fapte observabile, ci îndeosebi de ceea ce simte şi gândeşteinterlocutorul său, psihologul trebuie să fie conştient de faptul că, în relaţia duală fiecareinduce celuilalt gânduri, emoţii, comportamente. Astfel apare întrebarea: ―În ce măsurăspaţiul intersubiectiv activează comportamente, trăiri, gânduri susceptibile a fi generalizate, afi prototipul relaţiilor sociale (verbale şi nonverbale) care fac din subiect să fie ceea ce este?‖.În ceea ce urmează propunem o scurtă trecere în revistă a unor procese şi mecanismepsihologice pe care spaţiul psihosocial intersubiectiv al convorbirii psihologice le activează:. 1. Înţelegerea empatică a interlocutorului de către psiholog – adică cadrul intern dereferinţă a altuia, se produce în timp, până la identificarea subiectului cu obiectul. Deciempatia nu este o stare, ci mai degrabă o mişcare perpetuă, o oscilaţie între diferenţă şisimilitudine.În interviul clinic, psihologul trebuie să controleze procesul de identificare în aşa fel încât săpoată face acest fapt fără a trăi iluzia identităţii pacientului.Dacă maturizarea psihosocială are la bază decentrarea Eu-lui (J. Piaget), adică posibilitateaindividului de a se raporta la aceeaşi realitate din mai multte puncte de vedere – atunci
  • 43. introiectarea de către client a atitudinilor şi punctelor de vedere ale psihologului poatecontribui la maturizarea psihosocială a acestuia.2. Proiecţia – proces prin care nişte conţinuturi psihologice interne sunt deplasate în exterior.Din puntul de vedere al psihanalizei este o operaţie prin care subiectul expulzează din sine şilocalizează în altul, persoană sau lucru: calităţi,sentimente,dorinţe,chiar ―obiecte‖, pe care nu le cunoaşte sau le refuză în sine însuşi.Interviul psihologic – implicit sau explicit – face ca subiectul răspunzând la întrebări să seconfrunte cu propria imagine. În această confruntare proiecţia ca mecanism de apărare poategenera diverse atitudini la care nu ne aşteptam.3. Transferul – fiecare intră într-o relaţie cu celălalt, implicând toată istoria personală, faptcare interacţiunile sociale sunt construite cu ajutorul modelelor interne ale fiecăruia. Din acestpunct de vedere transferul desemnează tocmai acest proces de actualizare în cadrul uneirelaţii anume a unor modalităţi relaţionale inconştiente şi care îşi au originea în istoriapersonală a individului, îndeosebi în copilăria sa. Altfel zis ―nu putem să nu transferăm‖experienţa noastră anterioară (inclusiv angoase, fantasme, etc.) atunci când intrăm în relaţiecu cineva.4. Contratransferul – fenomenele transferenţiale se manifestă şi la nivelul psihologului ceea cedesemnează contratransferul ca ansamblu de reacţii inconştiente ale clinicianului faţă demanifestările transferenţiale ale interlocutorului său. Freud vedea contratransferul ca fiindrezultatul ―influenţei bolnavului asupra sentimentelor inconştiente ale medicului‖ şi gândea căanalistul ―nu merge mai departe decât îi permit propriile complexe şi rezistenţe interioare‖.5. Comunicarea nonverbală – comunicăm cu ajutorul cuvintelor, modulaţiilor vocii, corpului,posturilor, gesturilor şi expresiilor mimice.În cazul unui discurs: 55% – a impactului revine limbajului corporal, 38% – tonului vocii şi 7% –conţinutului verbal.Cuvintele formează conţinutul; posturile, gesturile, expresiile mimice formează contextulcomunicării.Câteva aspecte mai importante ale contextului: Teritoriul Mişcările Spaţiul intim (distanţa intimă, personală, socială, publică)
  • 44. Poziţia spaţială – (<450 – 900 optim) Contactul corporal Vocea Privirea, ş.a. Arta de a pune întrebări.3.3. Metoda biografică sau anamnezaMetoda presupune studierea detaliată a comportării individului ca urmare a îmbolnăvirii, pe operioadă îndelungată – istoria. Această abordare este, de obicei, aplicată în medicina clinică cuscopul diagnosticului (cauzele) şi tratării persoanelor (recuperarea) având problemepsihologice. Biografia pune în valoare specificul unei persoane, sfera motivaţională,conflictele, prejudecăţile, orientările valorice, modelele de interacţiune socială.Prioritatea aplicării acestei metode: ia în considerare întreaga gamă uneori contradictorie, de trăsăsturi individuale alepersonalităţii este unica cale de studiere a unor fenomene rar întâlnite, de exemplu de dezintegrare apersonalităţiiNeajunsuri: nesiguranţa că concluziile au în bază legăturile de cauză şi efect preconizate. studierea unor persoane nu ne permite să facem generalizări largi. caracterul retrospectiv al amintirilor face ca amintirile să fie în careva măsurădenaturate. studiul şi concluziile pot fi influenţate de aspectul subiectiv al cercetătorului.3.4. Metoda corelaţionalăContrar metodelor anterioare, metoda corelaţională are drept scop stabilirea relaţiilor dintreevenimente, componente (variabile) şi în cadrul lor. Variabila – orice valoare care poate fimăsurată şi a cărei expresie cantitativă poate varia în cadrul unui anume continuum. Ex:anxietatea – continuum, cu scala Spealberger, oamenii au manifestări diferite. Pentru a stabiligradul de interdependenţă, de influenţă reciprocă a variabilelor se apelează la coeficientul decorelaţie (liniar după Pearson). Acest coeficient ne mai arată şi orientarea (vectorul)influenţei. Coeficientul cuprinde orientarea de la -1(dependenţa inversă), 0, până la +1(influenţă totală). Zero desemnează lipsa de corelaţie. Cele mai sigure corelaţii se cuprindîntre ±30 şi ±60 (Hjelle L., Ziegler D., Teorii licinosti, Osnovnâie pologenia, issledovania i
  • 45. primenenie, Ed. Piter, Sankt-Petersburg 2001, p.65 (rus). Personality Theories. Basicassumptions, research and applications).Corelaţia pozitivă desemnează că valorile înalte ale unei variabile au tendinţa de a fi legate devalorile înalte ale altei variabile. Şi din contră valorile mici ale unei variabile sunt legate devalorile mici ale altei variabile. Ex: relaţia dintre masa corpului şi vârstă.Corelaţia negativă ne desemnează că valorile înalte ale unei variabile sunt în relaţie cu valorilejoase ale altei variabile. Ex: frecvenţa la cursuri şi rezultatele la examene, modestia şitenacitatea.3.5. Metoda experimentalăEste unica de a stabili legăturile de cauză şi efect, adică măsura în care schimbarea uneivariabile influenţează altă variabilă. Variabila cu care se manipulează – independentă; ceainfluenţată se numeşte dependetă. Grup experimental şi grup de control.Experiment formativ.Metoda Prioritatea Neajunsurile 1. Demonstrează complexitatea şi 1. Nu asigură o bază sigură de unicitatea individului formulare a generalizărilor 2. Rezultatele pot fi influenţate de interesele şi aptitudinile personale ale cercetătorului 2. Este în afara condiţiilor 3. Nu asigură evidenţierea relaţiilor deStudiul clinic artificiale şi de laborator cauză şi efect dintre variabile 1. Asigură studierea unui cerc larg 1. Nu permite a concluziona că de variabile, referitoare la variabilele sunt într-o legătură de cauză deosebirile individului şi efect 2. Studierea variabilelor în condiţii 2. Poate provoca nedumeriri, ca urmare naturale, reale ale vieţii a influenţei unei variabile “terţe” 3. De a prezice provocarea unei variabile ca urmare a acţiunii 3. Validitatea scalelor de autoapreciereCorelaţională variabilei aplicate poate fi pusă la îndoială 1. Permite depistarea unor variabile cu care să se manipuleze, 1. Cercul de fenomene supus studiului precum o considerăm în condiţii de laborator se îngustează 2. Este mai greu de a extrapola 2. Stabileşte legăturile de cauză şi concluziile din condiţiile de laborator efect asupra condiţiilor sociale realeExperimentală 3. Culegerea de date, fixarea şi 3. Studierea variabilelor poate fi
  • 46. analiza lor pot fi considerate ca influenţată de artefaptele experimentale obiective (ce e bine, subiectivismul experimentatorului)3.6. Metoda testelorOamenii prezintă variaţii foarte mari în ceea ce priveşte caracteristicile de personalitate şiabilităţile mentale.Funcţia principală a testelor este de a măsura diferenţele dintre indivizi sau dintre reacţiileaceluiaşi individ în diferite situaţii.Cu ajutorul testelor putem obţine, într-un timp relativ scurt, informaţii cuantificabile şiobiective despre caracteristicile psihologice ale subiectului testat.Testul reprezintă o probă standardizată din punct de vedere al sarcinii propuse spre rezolvare,precum şi a modalităţilor de cotare şi interpretare a rezultatelor. În prezent circa 10.000 teste.Putem distinge următoarele categorii: teste de inteligenţă şi dezvoltare mentală – aptitudini cognitive, nivelul dezvoltăriicaracteristicilor intelectuale (scalele Stanford-Binet, Wechsler – David Wechsler) teste de aptitudini şi capacităţi – măsurarea aptitudinilor de grup şi specifice (născutLespezi, jud. Bacău 1896, New-York 1981) teste de personalitate:a) de personalitate- asociative (testul asociaţilor verbale Meninger, Rorschach)- constructive (test apercepţiei tematice)- de finisare (Rosenzweig, Rotter)- expresive (Machover)- alegerii (Szondi)b) tehnici proiective – relevarea conflictelor neconştientizate, frici, nelinişti, Ex: teste de cunoştinţe sau docimologice – măsurarea cunoştiinţelorUn test este util dacă scorurile obţinute sunt atât fidele cât şi valide: sunt fidele atunci când sunt reproductibile şi constante
  • 47. sunt valide atunci când ele măsoară ceea ce le-a fost menit să măsoareTestele predestinate în apreciaerea unei trăsături de personalitate presupun că trăsătura datăeste prezentă în majoritatea cazurilor şi este semnificativă în structura personalităţii. Pintreacestea figurează Spielberger 1970 (anxietate), Rotter, 1966 (locul controlului), Zuckerman1976 (tendinţei către succes), Snyder 1974 (scala autocontrolului).Există şi teste de autoevaluare mai complexă– de obicei de orientare clinică: Ex: 16 PF elaboratde R. Cattell (1965), conţine 187 de întrebări şi măsoară 16 factori; MMPI (Hathaway, McKinley1943). Scala conţtiinţei de sine (Self-Conscionsness Scale, Fenigstein 1975) constă din 2subscale – de autoapreciere de sine (Eu mult mă gândesc asupra mea) şi de autoaprecieresocială (Eu nu sunt indiferent cum arăt) (Hjelle, Ziegler, p.86).Cap IV. TEORII ALE PERSONALITĂŢII4.1.Criteriile utilizate în evaluarea teoriilor personalităţii.Vreme îndelungată, în perioada de constituire a psihologiei ca ştiinţă, o mare parte apreocupărilor sale erau îndreptate asupra înţelegerii personalităţii umane.Din această perspectivă personalitatea a fost definită ca patterndistinctiv şi caracteristic(Atkinson R. et al.,613) al gândirii, afectivităţii şi comportamentului, care defineşte stilulpersonal al unui individ şi influenţează interacţiunea acestuia cu mediul. În contextul datpsihologia personalităţii încearca:-să descrie şi să explice diferenţele interindividuale şi,-să sintetitizeze, într-o viziune integratoare asupra persoanei, numeroasele procese care potinfluenţa interacţiunile individului cu mediul – interacţiuni biologice, de dezvoltare, învăţare,gândire, afectivitate, motivaţie şi interacţiune socială.În acest capitol, vom prezenta cele patru direcţii majore de abordare a personalităţii şimetodele empirice la care acestea fac apel pentru a măsura sau evalua diferite aspecte alepersonalităţii.Trebuie de reţinut că actualmente mulţi dintre psihologi preferă o orientare eclectică: eicombină elemente provenind din abordări diferite, pentrun a ajunge la o viziune integratoareproprie. Unii chiar declară că nu aderă la nici una dintre teoriile existente, întrucât ei nu facaltceva decât să studieze în mod empiric anumite probleme care îi preocupă
  • 48. Ion Dafinoiu (2002) specifică următoarele:‖Conceptul de persoană desemnează individul umanconcret. Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie înscopul înţelegerii şi explicării- la nivelul teoriei ştiinţifice- a modalităţii de fiinţare şifuncţionare ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic‖. Personalitatea se referă laansamblul sistemelor organizate care determină conduita. Ea (conduita) se distinge decomportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a elementelor pesonalităţii, într-oanume situaţie.Pentru a atinge acest obiectiv, psihologia ştiinţifică preferă sa opereze cu relaţii şi conceptesimple, se aplică teste empirice şi se folosesc metode de cercetare cât mai precise.Teoria este un sistem de idei,principii şi construcţii mintale consonante, elaborate pentru aanaliza şi interpreta diversele manifestări ale individului uman. În context psihologic teoriapersonalităţii va cuprinde:- dezvoltarea personalităţii;- motivaţia;- structura personalităţiiDrept urmare teoriile axate pe dezvoltare studiază fenomenul personalităţii prin prismaaspectelor dinamice ale comportamentului uman (E.Erikson, K.Rogers).Cele axate pe motivaţie au în bază analiza proceselor de schimbare, modificare şi transformarea aspectelor motivaţionale ale individului (A. Maslow).Personalitatea poate fi reprezentată şi ca totalitate de trăsături ca categorie relativindependentă, ca calităţi ce condiţionează comportamentul social al individului (G.Allport, R.Cattel, H. Eysenck, C.G. Jung)Luând în considerare numărul mare de alternative posibile ale teoriilor personalităţii, se puneproblema evaluării acestora.Dincolo de valoarea descriptivă şi predictivă se caută criteriile care pot fi utilizate pentruevaluare. După frecvenţa utilizării lor în interpretările psihodiagnostice, A. Cosmovici (1992,pp. 16-24) grupează teoriile personalităţii în trei mari categorii: „teoria trăsăturilor, teoriilepsihodinamice şi teoriile comportamentului, care deşi ne ajută să diagnosticăm într-un mod saualtul, nu duc la o imagine de ansamblu despre care vorbesc adepţii metodelor clinice‖. Într-adevăr, o analiză în detaliu a fiecărei categorii evidenţiază importante limite în explicareastructurii personalităţii. Problema rămâne deschisă, punctele de vedere teoretice oferă o mareeterogenitate a conceptelor. O cauză a acestei mari diversităţi de opinii este legată deprezumţiile de bază asupra naturii umane.Aceste prezumţii reprezintă descrieri relativcomune, cu dimensiuni bipolare, în care teoreticienii plasează termenii de bază, specificiconceptelor elaborate. Concret, este vorba de un continuum bipolar în care se poziţioneazăorice teorie a personalităţii şi care cuprinde următoarele aspecte:
  • 49. a) LIBERTATE - DETERMINISM: prezumţie după care persoana este capabilă să preia influenţelemediului şi să le orienteze în propriul său comportament sau comportamentul este cauzat deacţiunea unor evenimente şi nu există libertate;b) RAŢIONALITATE – IRAŢIONALITATE: dimensiune care vizează gradul în care persoana estecapabilă să acţioneze raţional. Are omul o existenţă raţională care-i determina acţiunea saueste direcţionat de forţe iraţionale ?c) HOLISM – ELEMENTARISM: din punct de vedere holistic, comportamentul uman poate fiexplicat studiind persoana în totalitate, nefiind posibilă reducerea întregului la părţile salecomponente. Poziţia elementaristă explică comportamentul prin investigaţii ale aspectelorparticulare independente de ansamblu;d) CONSTITUŢIONALISM - ENVIRONMENTALISM: prezumţie care se referă la importanţaaspectelor ereditare sau a influenţelor mediului în explicarea naturii umane şi acomportamentului;e) SCHIMBARE – UNIFORMITATE: vizează măsura în care individul este sau nu capabil deschimbări fundamentale în timpul vieţii, dacă personalitatea de bază are posibilităţi reale deschimbare în timp;f) SUBIECTIVITATE – OBIECTIVITATE: dacă existenţa umană este influenţată în mare măsură deexperienţa subiectivă sau de exterior, de factori obiectivi;g) ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI INTERNI – ACŢIUNI GENERATE DE STIMULI EXTERNI: se referăla cauzele reale ale acţiunilor umane. Sunt aceste acţiuni generate de stimuli interni ori suntsimple răspunsuri la o serie de stimuli externi?h) HOMEOSTAZIE – HETEROSTAZIE: această dimensiune este în legătură cu motivaţia umana.Sunt indivizii motivaţi în primul rând, în mod exclusiv, pentru reducerea tensiunii interne şirealizarea unei stări de echilibru intern sau motivaţia de bază este direcţionată spredezvoltare, căutare şi auto-acuzare?i) COGNOSCIBILITATE – INCOGNOSCIBILITATE: poate fi natura umană cunoscută în termeniştiinţifici sau potenţialul ştiinţific al cunoaşterii este transcendent, depăşind posibilităţilecunoaşterii?4. 2 Teorii ale personalităţii şi cunoaşterea psihologică a persoaneiTEORIILE TIPOLOGICE, care au dominat psihologia în perioada premergătoare ideilorpsihanalitice şi behavioriste, oferă o imagine sumară, limitată asupra persoanei.Hipocrates(400 ani î.Ch.) descria patru tipuri fundamentale de personalitate, asociate cu celepatru umori ale organismului:cu exces de bilă neagră – melancolic(depresiv); cu exces de bilăgalbenă – coleric(iritabil); cu exces de sânge – sangvinic(optimist) şi cu exces de flegmă –flegmatic(calm,stabil).O tipologie mai diferenţiată este cea propusă de Teofrast, succesorul lui Aristotel la Lyceul dinAtena. Acesta aducea un număr de 30 de tipuri de personalitate, prezentate în forma unei serii
  • 50. de vignete caracteriale Fiecare schiţă începe cu o scurtă definiţie a caracteristicii dominante atipului respectiv, după care sunt descrise câteva comportamente specifice.Ideea că între constituţia fizică şi caracteristicile personalităţii există o anumită legătură sereflectă în stereotipuri foarte populare ca:,,persoanele grase sunt vesele,, sau ,,intelectualiisunt slabi,,.În 1940 medicul american W.Sheldon inaintă ideea despre trei tipuri de constituţie fizică,denumite somatotipuri care ar fi în corelaţie cu temperamentul:tipul endomorf (moale şi rotund) este plăcut şi sociabil;mezomorful (atletic,musculos) este energic,curajos, afirmativ;tipul ectomorf (slab,înalt) este retras,temător, introvertit,artistic. Întrucât clasificarea erafăcută mai degrabă după comportamentele lor specifice decât după o serie de trăsăturigenerale, ideea nu a avut dezvoltare ştiinţifică.Deşi la ora actuală teoriile tipurilor de personalitate nu sunt larg acceptate,există psihologicare susţin revenirea la o abordare tipologică a personalităţii.TEORIILE TRĂSĂTURILOR (Allport, Cattell, Eysenck) consideră trăsătura de personalitate ca otendinţă a individului de a acţiona relativ constant în diferite situaţii.Allport şi Odbert au plecat de la presupunerea că, lexicul unei limbi va încorpora în modnatural toate cuvintele care contează în diferenţierea cotidiană a persoanelor.Eliminândcuvintele mai puţin cunoscute şi sinonimele mult prea apropiate, ei au reuşit să reducănumărul termenilor referitor la trăsăturile de personalitate la 4500,ulterior organizată însubliste, pe criteriul înţelesului psihologic.Ulterior,alţi cercetători, folosind metoda factorială (tehnică statistică bazată pe studiereacorelaţiilor existente într-o serie de măsurători şi pe gruparea celor care prezintă cel mai înaltgrad de corelaţie) au ajuns la un număr mai mic de dimensiuni independente, denumitefactori.R.Cattell, restrângând lista lui Allport şi Odbert la 200 de termeni, a cerut subiecţilor să îşievalueze prietenii pe baza acestei liste a trăsăturilor de personalitate.Rezultatele obţinute aufost mai apoi supuse analizei factoriale. În acest fel au rezultat 12 factori, cărăra li s-auadăugat alţi 4 obţinuţi prin autoevaluare.Cattell a dat acestor factori o serie de nume tehnicedestul de ciudate.H. Eysenck consideră că, printr-o analiză factorială mul mai restrictivă, se poate ajunge la unset mult mai util. Factorii majori la care el face apel sunt introversiunea-extraversiunea (identificate de C. Jung) şi stabilitatea-instabilitatea emoţională.
  • 51. În rândul cercetătorilor există un consens deplin în ceea ce priveşte teoriile trăsăturilor – ceareprezentată de dimensiunea a 5 factori:Factorul de personalitate Trăsăturile reprezentative calm-îngrijorat rezistent-vulnerabil sigur nesigurNeuroticism retras-sociabil tăcut-vorbăreţ inhibat-spontanExtroversiune convenţional-original temător-îndrăzneţ conservator-liberalDeschdere iritabil-amabil insensibil-sensibil egoist-altruistAmabilitate nepăsător-grijuliu neserios-de încredere negligent-conştiinciosConştiinciozitateUtilizarea frecventă a testelor, a calculului matematic riguros a dus la unele rezultatecontradictorii, ceea ce a condus la o critică severă adusă analizei factoriale. Confuziafrecventă a noţiunii de „trăsătură‖ a personalităţii, cu adjectivele care caracterizeazăpersonalitatea, insuficienta distincţie dintre trăsături şi noţiunile utilizate în caracterizareapersonalităţii au determinat confundarea personalităţii cu elementul ei structural, caracterul .
  • 52. Abordarea personalităţii din perspectiva trăsăturilor de personalitate reprezintă mai mult oorientare generală decât o teorie propriu-zisă a personalităţiişi,în egală măsură, un set demetode destinate ealuării caracteristicilor stabile ale unei persoane.4.3 Abordarea psihanalitică a personalităţii.Teoriile psihodinamice (Freud, Jung, Adler) îşi orientează preocupările spre aspectulmotivaţional şi al reacţiilor defensive. Din punctul de vedere al validităţii conceptuale, se puneproblema testării ştiinţifice a ipotezelor derivate din teoria psihanalitică. Problema verificăriiobiective şi sistematice a conceptelor centrale a fost neglijată mult timp.Freud însuşi nu a fost preocupat de validarea empirică, de care se ocupă mulţi psihologi înprezent, folosind conceptele psihanalitice ca bază pentru îmbogăţirea observaţiilor clinice,fără a fi necesară o verificare experimentală independentă. Mulţi cred că metoda carecontribuie la verificarea ipotezelor psihanalitice este interviul clinic, verbalizările pacienţilorcu suferinţe intense, terapia de lungă durată. Analiştii consideră că experienţele relatate depacienţi sunt relevante şi confirmă teoria. De asemenea, observaţiile clinice şi studiul de cazau folosit ca metodă pentru dezvoltarea şi testarea formulărilor psihanalitice, dar ele audeficienţe severe asociate cu utilizarea lor de către terapeut. Se fac eforturi pentru a remaniaobiectiv setul terapeutic, analistul ne fiind un observator imparţial.Întemeietor al teoriei psihanalitice,S.Freud este una dintre figurile marcante ale acestui secol.Oricare ar fi scăderile ei ca teorie ştiinţifică, viziunea psihanalitică asupra personalităţiirămâne cea mai comprehensivă şi influentă teorie a prersonalităţii din toate timpurile.Impactul său a depăşit limitele psihologiei, influenţând ştiinţele sociale, umaniste, arta şisocietatea în general. La începutul carierei sale ca neurolog trata pacienţii săi cu tulburărinervoase prin intermediul procedurilor medicale convenţionale.Fiind puţin eficiente, a apelatmai apoi la tehnica hipnozei, deasemenea fără succes. În cele din urmă a pus la punctmetoda asociaţiilor libere, în care pacientului i se propune ca să-şi exprime toate ideile care îivin în minte, oricât de banale sau de jenante ar fi ele. Astfel Freud ajunge la concluzia caacestea nu erau altceva decât exprimări ale unor temeri sau dorinţe inconştiente, tematicasemănătoare cu cele apărute în analiza viselor sau în amintirile din prima copilărie.Freud a comparat mintea umană cu un aceberg. Partea care poate fi văzută la suprafaţa apeireprezintă experienţa conştientă; partea mult mai mare, aflată în apă, reprezintăinconştientul, unde sunt stocate impulsurile, dorinţele, amintirile greu de evocat care neinfluenţează gândirea şi comportarea.O altă idee importantă înaintată de Freud este cea a determinismului psihologic, care constă înfaptul că ideile, sentimentele şi acţiunile noastre nu numai că sunt provocate de anumitecauze, ci şi că aceste cauze sunt reprezentate de tendinţe nesatisfăcute şi de dorinţeinconştiente. Freud susţine că visele,dispoziţiile, omisiunile, lapsusurile nu sunt altceva decâtmodalităţi de eliberare a tensiunilor psihce prin satisfacerea impulsurilor interzise sau adorinţelor neâmplinite.
  • 53. Influenţat de succesele fizicii, Freud acceptă ideea că şi fenomenele psihice ar putea fiexplicate pe baza aceloraşi principii ale fizicii.Freud viza în primul rând principiul conservăriienergiei, conform căruia energia îşi poate schimba forma, dar nu poate fi nici creată şi nicidistrusă. El considera omul ca sisteme energetice închise, numind energia lui libido (din latină-plăcere). Conform acestui principiu că energia actului sau impulsului interzis va căuta o altăieşire din sistem, eventual apărând deghizată într-o altă formă (visele,nevrozele-manifestăriale unei energii psihice care nu a putut fi exprimată în mod direct).Indivizii care doresc să facă ceva ce le este interzis devin anxioşi. Ei pot exprima anumitepulsiuni într-o formă sublimată, evitând astfel judecata socială, cât şi pe cea a propriuluisupraeu, reducând astfel anxietatea. Drept strategii de prevenire sau reducere a anxietăţii potservi mecanismele de apărare a eului. Mecanismul de bază este refularea, prin care un gândameninţător sau interzis este scos în afara conştiinţei şi împins în inconştient. Indivizii diferăatât în ceea ce priveşte pragul anxietăţii, cât şi mecanismele la care fac apel.În viziunea lui Freud, în primii ani de viaţă individul parcurge câteva stadii de dezvoltare, careîi vor influenţa personalitatea.În fiecare stadiu, numite psihosexuale, impulsul sinelui decăutare a plăcerii este concentrat asupra unei anumite zone a corpului şi a activităţilor legatede zona respectivă.Freud consideră că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore care interacţionează şicontrolează comportamentul uman: sinele; eul; supraeul.4.4 Abordarea personalităţii din perspectiva învăţării socialeSpre deosebire de abordările precedente cea a învăţării sociale consideră că determinantulcomportamental este în primul rând mediul sau situaţia. Pentru teoreticienii acestei orientăricomportamentul ete rezultatul permanenţei interacţiuni dintre variabilele personale şi cele demediu-mediul modelează personalitatea prin intermediul învăţării, şi la rândul săucomportamentul individual poate modele mediul.Teza fundamentală a teoriei învăţării sociale este aceea că oamenii preferă să se comporteîntr-un fel în care este cel mai probabil să obţină întărire (acceptare,confirmare). Cu altecuvinte acţiunile individuale depind de caracteristicile specifice ale situaţiei, de felul în careindividul evaluează situaţia respectivă (care este probabilitatea de a obţine întărire) şi deîntăririle obţinute în trecut, în situaţii similare. Comportamentul este cosistent atât timp câtsituaţiile cu care se confruntă individul şi rolurile pe care este aăteptat să le îndeplinească suntrelativ constante.Întrucât comportamentele sociale nu sunt recompensate la fel, indivizii învaţă să diferenţiezeîn ce context un anumit comportament va fi adecvat şi în ce context nu va fi adecvat. Astfel seproduce generalizarea comportamentală. În cazul în care un copil al cărui comportamentagresiv este întărit atât acasă, cât şi la şcoală, în timpul jocului, va evolua probabil spre opersonalitate dominant agresivă. Cel mai des, însă, răspunsurile agresive sunt întărite în mod
  • 54. diferit, iar discriminarea astfel învăţată va determina situaţiile în care individul se poatemanifesta agresiv (una e pe terenul de fotbal şi alta în clasă).În conformitate cu această teorie, cele mai multe dintre diferenţele care apar încomportamentul individului sunt rezultatul diferitelor experienţe de învăţare pe care opersoană le parcurge în timpul creşterii. Unele pattern-uri comportamentale sunt învăţate prinexperienţe directe, adică pedepsit sau recompensat drept urmare a faptei. Există însă şiacţiuni comportamentale învăţate indirect,adică prin observaţie asupra aprecierii acţiunilorcelor din jurEste cazul să reamintim că psihologia personalităţii vizează atât variabilele personale, datorităcărora indivizii se deosebesc între ei, cât şi procesele generale ale dinamicii personalităţii:-din perspectiva trăsăturilor accentul se pune pe diferenţele de personalitate, fără să abordezedinamica ei;-abordarea psihanalitică a încercat să răspundă ambelor aspecte.În schimb,abordarea din perspectiva învăţării sociale s-a concentrat în primul rând asupraproceselor, urmărind mai ales felul în care anumite variabile personale par să interacţioneze cuunele situaţii particulare, modificând comportamentul. Printre variabilele de bază figurează:1.Competenţe: ce ştii să faci?-abilităţi intelectuale, fizice, sociale2.Strategii de reprezentare: cum îţi reprezinţi personal acest lucru3.Aşteptări: ce se va întâmpla, consecinţele fizice,sociale4.Valori subiective:persoane având expectanţe similare pot opta pentru comportamentediferite deoarece acordă valori diferite rezultatelor5.Sisteme şi planuri de autoreglare: cum poţi realiza acest lucru.Fiecare individ adoptă reguli şistandarde personale pentru aşi controla comportamentul4.5 Abordarea fenomenologicăAbordarea fenomenologică a personalităţii îşi concentrează atenţia asupra experienţelorsubiective ale individului-cu alte cuvinte asupra viziunii personale despre lume a acestuia.Abordarea dată nu urmăreşte motivaţiile, întăririle sau predicţiile comportamentale ci felul încare individul percepe şi interpretează evenimentele care se petrec în mediul său curent. Estevorba despre fenomenologia individului.Printre diferitele orientări incluse în cadrul acesteiabordări un loc central îl ocupă psihologia umanistă.Conform acestei psihologii:
  • 55. 1.Interesul fundamental îl reprezintă experienţa personală. Oamenii nu sunt obiecte,ei trebuiedescrişi şi înţeleşi în termenii propriei lor viziuni subiective asupra lumii, în funcţie de felul îndare se percep pe ei înşişi şi de sentimentul valorii personale. Principala întrebare căreiafiecare trebuie să răspundă este ‖Cine sunt Eu?‖2.Preferenţialele investigaţiei sunt alegerea individuală, creativitatea şi autoactualizarea.Criteriile sănătăţii mentale ar trebui să fie creşterea şi autoactualizarea,nu controlul pe care îlexercită Eul(psihanaliza) şi nici adaptarea la mediu (behaviorism).3.În alegerea temelor de cercetare, înţelesul trebuie să primeze în faţa obiectivităţii. În opinialor, ar trebui studiate problemele umane şi sociale importante, chiar dacă acest lucru ar puteaînsemna apelul la metode mai puţin riguroase.Alegerea temelor poate şi trebuie să fie ghidatăde valori4.Demnitatea umană este valoarea fundamentală. Obiectivul psihologiei este înţelegereaoamenilor,nu controlul sau predicţia comportamentului.La aceste valori au aderat psihologi cu orientări diferite:G.Allport,teoretician al trăsăturilor depersonalitate a fost un psiholog umanist. A.Adler,C.Jung,E.Erikson au preferat o perspectivăumanistă asupra motivaţiei, ceea ce i-a îndepărtat de S.Freud.Cu toate acestea ideile luiC.Rogers şi cele ale lui A.Maslow rămân centrale în psihologia umanistăCap V. ORIENTĂRI TEORETICE ÎN STUDIEREA PERSONALITĂŢII5.1 Orientarea psihodinamică în teoria lui S. Freud, C. Jung, A. Adler, E. Eriksona) Teoria psihanalitică a lui S. FreudFreud a definit instinctul ca fiind o reprezentare mentală a unui stimul de origine internă,organică. Instinctele sunt elementele de bază ale personalităţii, forţele motrice .care conduccomportamentul şi îi determină direcţia. Instinctele sunt o formă de energie fiziologicătransformată – care leagă nevoile corpului de dorinţele mentale. Instinctul nu este o stare a organismului, ci mai degrabă este nevoia corporală (organică) transformată în stare mentală,este dorinţaTeoria lui Freud poate fi considerată ―homeostatică‖ deoarece ea sugerează că noi suntemmotivaţi în a păstra starea de echilibru fiziologic, sau balanţa, de a păstra corpul liber detensiuni Freud a grupat instinctele în două categorii: instinctele vieţii (de supravieţuire:―Eros‖) şi instinctele morţii (―Thanatos‖). Primele servesc scopul supravieţuirii individului şispeciei prin căutarea satisfacerii nevoilor de hrană, aer, apă şi sexuale. Ele sunt orientate înacelaşi timp spre creştere şi dezvoltare. Energia psihică, manifestată prin instinctele vieţii,este libidoul. Acesta poate fi ataşat sau investit în obiecte, concept numit de Freud – catexie.Spre exemplu, dacă îţi place colegul(a) de cameră, Freud ar spune că libidoul tău este catectatspre el sau ea. Cel mai important instinct de supravieţuire, în concepţia lui Freud, este
  • 56. pulsiunea sexuală, pe care o defineşte în termeni generali. El nu se referă doar la erotism, ciinclude aproape toate comportamentele şi gândurile de plăcere, îşi descrie viziunea ca lărgind,extinzând conceptul de sexualitate.In opoziţie cu instinctele vieţii Freud a pus instinctele de distrugere sau instinctele morţii. Ocomponentă a instinctelor morţii este agresivitatea, dorinţa de moarte îndreptată către sinesau alte persoane şi lucruri. Agresivitate ne îndeamnă să distrugem, să cucerim, să ucidem.Freud a ajuns la concluzia că agresivitatea implică o anumită latură sexuală a naturii umane.Freud a dezvoltat ideea de instincte ale morţii mai târziu, atunci când interesul lui pentruacest lucru devinise personal. Problemele sale fiziologice şi psihologice, cât şi cancerul, s-auagravat, a fost martor la măcelul din Primul Război Mondial, iar una din fiicele sale a murit lavârsta de 26 de ani, lăsând în urmă doi copii. Toate aceste evenimente l-au afectat şirezultatul lor a fost acela că moartea şi agresivitatea au devenit teme majore ale teoriei sale.Conceptul de instincte ale morţii s-a bucurat de o acceptare limitata, chiar şi în rânduldiscipolilor devotaţi ai lui Freud.In rezumat: toată energia psihică de care personalitatea are nevoie, este direct derivată dininstincte; acestea asigură energia, motivaţia şi direcţia pentru toate laturile personalităţii.S.Freud considera că personalitatea cuprinde trei subsisteme majore:inconştientul, preconştientul şi conştientul sau mai târziu sinele – partea biologica apersonalităţii; eul – partea psihologica a personalităţii; supraeul – partea morala apersonalităţii, contribuţia societăţii în formarea personalităţii.sinele, eul şi supraeulInconştientul este nivelul cel mai profund al psihismului uman. El este sediul dorinţelor şiactelor refulate (reprimate), al instinctelor sexuale, al agresivităţii şi al nevoilor primare.Preconştientul conţine toate gândurile, informaţiile, deprinderile care nu sunt în prezentconştiente, dar care pot fi actualizate uşor în conştiinţă. Acest nivel al psihismului acţioneazăca un fel de „filtru‖ care permite accesul în conştiinţă doar acelor impulsuri şi tendinţe caresunt acceptabile pentru ea.Conştientul este partea de la suprafaţă a aparatului psihic, iar conţinutul lui este reprezentatde un flux continuu de percepţii, sentimente, informaţii. Funcţia lui principală este de arăspunde cerinţelor realităţii, de a evita pericolul şi de a menţine un comportament acceptabildin punct de vedere social.SINELE (id-ul). Pentru Freud, originea personalităţii este Sinele, cel mai vechi dintre cele treisisteme. Sinele cuprinde tot ceea ce este dat omului la naştere. Se supune principiului plăcerii,ce vizează obţinerea rapidă a trăirilor plăcute, urmărindu-se astfel reducerea disconfortului,durerii şi tensiunii. Sinele îşi satisface pulsiunile prin procese primare, care constau într-un fluxcontinuu de evenimente, care cer o satisfacere imediata şi directă. Sinele este un rezervor alinstinctelor, forţe înnăscute, cu trăsături atât fizice (organice), cât şi psihice (dorinţele).Freud considera cele trei componente ale personalităţii ca fiind rezultatul libido-ului definit ca―dorinţă fizică‖, ―tendinţă erotică‖, ―dorinţă sexuală‖, ―motiv al vieţii sexuale‖.
  • 57. EUL (ego-ul). Se dezvoltă din Sine, însă, spre deosebire de acesta, Eul se supune principiuluirealităţii, care vizează satisfacerea nevoilor Sinelui într-un mod care susţine autoconservarea.Fiinţele echipate doar cu Sine ar avea dificultăţi în supravieţuire.. Eul funcţionează la un nivelmintal mai înalt decât Sinele, folosindu-se de procese intelectuale. Acestea implică operaţiiintelectuale precum: gândirea, evaluarea, planificarea, luarea deciziilor. Eul menţine legăturacu realitatea şi cu conştiinţa, dar nu este în totalitate conştient. Eul este mai degrabă o―armă‖ a Sinelui decât o entitate independentă. Atunci când vorbea despre relaţia dintre Sineşi Eu, lui Freud îi plăcea să folosească metafora ―calului şi a călăreţului‖: energia calului(Sinele) trebuie controlată de călăreţul lui (Eul). La acţiunea nevoilor imperioase ale Sinelui,Eul răspunde uneori printr-o stare de anxietate, definită ca o stare neplăcută de disconfortemoţional. Eul urmăreşte micşorarea acestor stări de anxietate şi menţinerea controluluiSinelui prin mecanisme de apărare. Mecanismele de apărare protejează personalitatea, ţinândîn frâu ideile inacceptabile care tind să ajungă la nivelul conştiinţei. In opinia lui Freud, acestemecanisme de apărare intervin mai ales în nevroză (o formă de anxietate datorată unuisupracontrol al instinctelor).SUPRAEUL (superego-ul). Este rezultatul unei interiorizări a normelor şi standardelor impusede societate. Acţionează în conformitate cu principiul moralităţii. Ca şi Eul, se dezvoltă dinenergia Sinelui. Supraeul colaborează la realizarea controlului asupra impulsurilor Sinelui, prindirecţionarea energiei spre inhibarea instinctelor sexuale şi agresive. Conţinutul fiecăruiSupraeu este specific fiecărei persoane şi rezultă din introspecţie, un proces prin carepersonalitatea se conformează normelor şi standardelor impuse de părinţi sau de alte persoane(preoţi, profesori), încercându-se o identificare cu aceştia. în cadrul personalităţii, Supraeulpoate fi o forţă relativ independentă şi dominatoare. Poate acţiona împotriva Sinelui şi Eu-lui,conformând excesiv personalitatea la normele sociale. Rezultatul este reprezentat de tipurilede comportament anxios precum şi de tendinţa de perfecţiune totală în absolut tot ceea cefacem. Freud vede personalitatea ca un câmp de luptă interior, unde luptătorii sunt Sinele, Eulşi Supraeul. Aceste structuri duc o luptă permanentă pentru dominarea personalităţii.Rezultatul este capturarea energiei unuia dintre cele trei sisteme de către celelalte două.Câştigătorul poate folosi această energie pentru scopurile proprii. Poate exista şi un finaltemporar: alianţa a două dintre cele trei sisteme.Comparaţia celor trei sisteme ale personalităţii, identificate de Freud se poate de schematizatastfel:Freud consideră că aceste trei instanţe care determină personalitatea unui individ se află într-un permanent conflict: Sinele încearcă să obţină satisfacerea impulsurilor, în timp ce Supraeulstabileşte uneori standarde morale foarte înalte şi greu de atins. Eul este cel care trebuie săasigure echilibrul între cele trei tipuri de exigenţe care îi sunt impuse: de către Sine, de cătreSupraeu şi de către realitate. Pentru a se proteja împotriva presiunilor exercitate de Sine şi deSupraeu, Eul elaborează o serie de mecanisme de apărare: refularea, negarea, proiecţia,raţionalizarea, sublimarea.Freud a presupus existenţa a cinci stadii secvenţiale ale dezvoltării personalităţii. Patru dintreacestea sunt asociate cu zonele erogene, suprafeţele sensibile ale corpului de la care pot fiobţinute satisfacţii instinctuale. In ordinea apariţiei lor, ca zone focale, acestea sunt: gura,
  • 58. anusul, penisul, clitorisul, vaginul. Freud a presupus clitorisul a fi un penis în miniatură,deoarece ambele structuri sunt organe sexuale externe, care devin erecte în timpul stimulăriisexuale. Freud considera ―sexul‖ (sexualitatea) a cuprinde orice sentiment plăcut asociat custimularea zonelor erogene, chiar dacă sau nu stimularea implică gura, anusul, penisul,clitorisul, vaginul. Libidoul a fost folosit ca un termen substituent pentru satisfacţiile şi dorinţasexuală; care sunt de asemenea reflectări ale lui Eros, instinctul spre viaţă. Un exemplu desatisfacere ale libidoului în special de eliberare a tensiunii asociată cu defecaţia.Fiind dat acest punct de vedere asupra sexualităţii este uşor să vedem de ce Freud s-a referitla stadiile de dezvoltare ca ―psihosexuale‖, folosind termenul de sex în cel mai larg sens,deoarece câteva stadii implică organe, de obicei, privite ca ―sexuale‖ si alt; organe cu un sensmai puţin sexual. Declaraţia lui Freud: „copilul este tatăl adultului‖ reprezintă credinţa safermă că personalitatea de bază a fiecărei persoane este stabilită la vârsta de cinci ani.Această idee este înrădăcinată în noţiunea lui Freud de determinism, care lasă puţin spaţiulibertăţii personale.Stadiul oral. Faza I. în timpul stadiului oral sau narcisistic (centrat pe sine), care începe lanaştere, activitatea psihică a organismului se focalizează asupra nevoilor gurii şi tubuluidigestiv, inclusiv limba şi buzele. ―Narcis‖, figură mitologică greacă care şi-a zărit imagineaîntr-o apă şi s-a îndrăgostit de el însuşi; ţelul lui Eros de ocrotire de sine este determinat deproducerea de energie, posibilă prin hrana primită în gură. Independent de hrană, mişcările desupt ale unui copii, deasemenea, îl aprovizionează cu plăcere. ―Sugerea degetului mare‖ aratăcă plăcerea câştigată de la sân sau sticlă este bazată nu doar pe gratificarea foamei dar şi astimulării membranei mucoasei orale erogene; astfel sugarul îşi va înlătura dezamăgit degetulmare, de vreme ce nu produce lapte.Importanţa stadiilor în înţelegerea personalităţii adulte se manifestă în conceptul freudiande “fixaţie”. Slăbirea dezvoltării într-un stadiu particular datorită faptului că satisfacţiilepotrivite stadiului sunt frustrate, duce la investiţia de energie a libidoului în acest stadiu. Cândsub stres persoana, care are fixaţie denotă regresie, are loc o retragere a sentimentelor,comportamentului şi a gândurilor – caracteristică stadiului de fixaţie timpurie (soldatul sub focstrigă ―MAMA‖). Freud s-a referit la două tipuri de personalitate, în relaţie cu fixaţia în stadiuloral.Tipul de personalitate oral – perceptivă este derivat din plăcerile copilăriei de a primimâncarea în gură. Persoanele cu această trăsătură stabilesc interrelaţii caracterizate prindependenţă faţă de alţii, sunt psihologic, creduli, naivi, sugestibili. Este ca şi cum ei ar fidispuşi ―să înghită‖ orice. Ei sunt de asemenea interesaţi să primească informaţii şi cunoştinţeşi să strângă bunuri materiale. Persoanele cărora le plac foarte mult bomboanele, dulciurile,fumatul, sexul oral, cei obezi, sunt deseori identificaţi în literatura psihanalitică ca oralreceptivi.Tipul oral-agresiv, este derivat tot din plăcerile copilăriei asociate gurii, mâncării şimâncatului, dar mult mai tăios şi cu mai multă folosire a dinţilor. Persoanele de acest tippreferă bomboanele tari şi pipele în locul ţigărilor. Ei sunt agresivi în interrelaţiile lor, ca şicum ar muşca ―mâinile care îi hrănesc‖. Modul lor de a vorbi este sarcastic şi argumentativ.
  • 59. Stadiul anal. Faza a II. în timpul stadiului anal (2-3 ani) gratificarea sexuală apare cânddefecaţia eliberează tensiunea unui intestin plin şi simultan stimulează anusul. Există mulţioameni care toată viaţa lor au un sentiment voluptuos, privind defecaţia şi descriu acest lucruca fiind departe de a fi neînsemnat. Un aspect important al stadiului anal este antrenamentulla toaletă (educaţia pentru igienă personală), care îi implică pe copii şi părinţii în probleme deinteracţiune socială şi conflict. Din punct de vedere al părinţilor este controlul social: „copilulmeu ar trebui să meargă la toaletă ?! Punctul de vedere al copilului pe de altă parte este deunul de putere: ar trebui să fac ce vreau eu‖. Diferenţele individuale sunt arătate în modul încare părinţii şi copiii răspund la aceste întrebări. Unii părinţi sunt rigizi şi pretenţioşi aşteptândca „copilul lor să meargă chiar acuma la toaletă‖. Aceste interacţiuni pot conduce la o luptă adorinţelor când copilul experimentează conflictul şi presiunile sociale pentru a „evolua‖ în faţamamei şi tatălui. Astfel de experienţe pot conduce la situaţii viitoare, de răzvrătire asupraaltor figuri autoritare din societate. Pe de altă parte unii părinţi sunt permisivi în acceptareapreferinţelor şi programului copilului lor raţionând favorabil la nevoile personale ale copilului:„poţi să stai cât vrei‖, „suntem atât de mândri‖. Astfel de reacţii pot creste pozitiv stima desine.Fixaţia în stadiul anal poate produce tipul personalităţii anal-retentive, caracterizat prinamânarea satisfacţiilor anale până la ultimul moment posibil; indivizii aparţinând acestui tip depersonalitate sunt foarte chibzuiţi. Altă caracteristică legată de această orientare includeîncăpăţânarea. în contrast, tipul anal – expulsiv reacţionează împotriva încercărilor celorlalţide a-i limita, făcând ceea ce vor ei, datorită faptului că în copilărie au defecat când şi unde auvrut. Caracteristicile acestor oameni includ dezordine, stilul lor de viaţă adultă este murdar şineglijent, ei pot arăta distrugere agresivă şi izbucniri emoţionale.Stadiul falic. Faza III. În stadiul falic (4-5 ani) satisfacţia este primar câştigată prin stimulareapenisului sau clitorisului (masturbare). Stadiul falic este esenţial pentru ideile teoretice ale luiFreud din câteva motive:1) este unul din stadiile infantile ale dezvoltării psihosexuale.2) acum apar complexele legate de neliniştea castrării şi invidiei că vreau să o iubesc pe mamaaşa cum face el, ar putea să mi-l taie. Pe de alta parte fetele manifestă un sentiment deinferioritate datorită faptului că nu posedă organ masculin, şi dorinţa de compensaţie că într-ozi vor obţine unul al lor. Ele îşi blamează mamele pentru lipsa lor de penis: „până la urmă nuare nici ea unul… trebuie să găsesc o cale să am unul‖. Băieţii reacţionează la ameninţareaimaginară a castrării prin acceptarea statutului dominant şi de putere a tatălui. Ei se identificăcu tatăl devenind „ca tata‖ de dragul siguranţei. Asemenea animalelor, băiatul gândeşte cădacă va deveni asemenea tatălui său, el va adopta caracteristicile masculine care sunt aparentplăcute mamei, astfel superegoul este format ca un cod moral interior bazat pe translaţiatatălui la tabuurile, relele şi drepturile societăţii. Formarea superegoului este pasul final înrezolvarea complexului Oedip.Eşecul în identificarea potrivită şi, astfel, eşecul în rezolvarea complexului Oedip are implicaţiiimportante pentru personalitatea adultă, masculină. Masculul – ca fixaţie în stadiul falie poatedeveni un Don Juan ca adult, dedicându-şi viaţa promiscuităţii sexuale în căutarea gratificăriisexuale, negate lui ca şi copil. Alternativ, el poate rata asumarea caracteristicilor masculine
  • 60. datorate slabei identificări cu tatăl. Rezultatul poate fi orientarea feminină şi o posibilăatracţie pentru bărbaţi. Dacă sentimentele libidoului sunt spre mamă, primul obiect al plăceriifalice a copilăriei, nu sunt eliminate în totalitate ele vor rămâne adânc îngropate în inconştientfapt realizat prin mecanismele de apărare ale egoului, care operează automat şi inconştient.Perioada de latenţă. Faza IV. Se caracterizează prin absenţa zonelor erogene dominante.Latenţa este o perioadă liniştită între vârstele de 6 şi 12 ani în timpul căreia copiii îşi lasăatracţia deoparte pentru părinţi şi devin dezinteresaţi din punct de vedere sexual. Instinctelelibidoului, căutând expresie în continuare sunt reduse în intensitate sau mai adânc îngropate îninconştient prin reprimare. Ele sunt transformate prin sublimare – un proces care reorienteazăţelurile instinctuale în direcţii noi, care sunt mai acceptabile din punct de vedere cultural şipersonal.Stadiul genital. Faza V. Stadiul final al dezvoltării lui Freud, stadiul dragostei sexuale matureincluzând sentimentele de afecţiune şi dorinţă îndreptate spre altă persoană; începe lapubertate şi diferă de primele trei (pregenitale). Diferenţele se învârtesc în jurul procesuluiprin care un obiect evocă o nevoie (catharsis – obţinerea unei purificări, o purgaţie care sădescarce afectele patogene), acestea reprezentând investiri sau ataşări ale energiei libidouluipersoanei fie pentru obiecte reale în lumea externă, fie pentru imagini fanteziste într-o lumeinterioară. ―Eliberările‖ pregenitale sunt caracterizate de centrarea în sine a plăceri, încontrast plăcerile genitale sunt îndreptate mai altruist spre altceva decât şinele cuiva. Acesteenergii externe sunt reprezentate de două ideale psihoanalitice ale funcţionalităţii persoaneinormale mature: a iubi şi a munci; satisfacerea cu succes a acestei ţinte contribuie laîndeplinirea felurilor instinctuale ale lui Eros. Persoanele incapabile de ataşamente psihologicevor manifesta în acest stadiu anormalităţi în ceea ce priveşte desfăşurarea personalităţii.În ceea ce priveşte imaginea lui Freud despre natura umană ne-o prezintă sub un aspect camsumbru. Chiar din contră, el sugerează că în fiecare persoană există o celulă întunecată în carese duce o bătălie continuă. Condamnaţi la anxietate, la opunerea faţă de cel puţin câtevaimpulsuri care ne conduc, noi experimentăm tensiune şi conflict. Ne apărăm la nesfârşit deforţele Sinelui care rămân mereu dispuse să ne streseze. Totuşi Freud recunoaşte ouniversalitate în natura umană, în care toţi trecem prin stadiile dezvoltării psihosexuale şi caresunt motivate de aceleaşi forţe ale Sinelui, asigurând unicitatea personalităţii. Eul şi Supraeulau aceleaşi funcţii pentru fiecare persoană dar conţinutul lor variază de la o persoană la alta,deoarece ele sunt formate prin intermediul experienţei personale în problema liberul arbitruversus determinism, Freud oferă o viziune deterministă. Practic tot ce facem, gândim, visămeste predeterminat de instinctele vieţii şi morţii, forţele inaccesibile şi invizibile din noi.Personalitatea este determinată de interacţiunile care apar înainte de 5 ani, într-un timp cândcontrolul nostru era limitat. Imaginea lui Freud despre natura umană pictată în această nuanţărece reflectă viziunea sa personală despre umanitate care se întunecă cu vârsta şi cu pierdereatreptată a sănătăţii.
  • 61. Jung C.- teoria analitică a personalităţiiDesemnat de Sigmund Freud ca moştenitorul său spiritual, Jung a dezvoltat o teorie apersonalităţii, care diferă în mare măsură de cea a predecesorului său. El a iniţiat şi aelaborato nouă explicaţie a naturii umane, care nu seamănă cu o alta. Primul punct asupracăruia Jung nu a fost de acord cu Freud a fost rolul sexualităţii. Jung a lărgit definiţiafreudiană a libidoului prin redefinirea acestuia ca o forţă dinamică mai generală apersonalităţii care implica dimensiunea sexuală dar nu se reduce la aceasta.A doua arie principală de diferenţiere se referă la direcţia forţelor care influenţeazăpersonalitatea. Pe când Freud a văzut fiinţa umană ca prizonieră sau victimă a evenimentelordin trecut. Jung a arătat că suntem modelaţi de viitorul nostru ca şi de trecut. Noi suntemafectaţi nu numai de ceea ce ni s-a întâmplat în trecut, în copilărie, dar şi de ceea ce dorim săfacem în viitor.Al treilea punct important de diferenţiere vizează inconştientul. Jung nu a minimalizat rolulinconştientului aşa cum au făcut-o alţii, ci i-a acordat o atenţie deosebită. El a sondat maiadânc în inconştient şi i-a adăugat o nouă dimensiune, experienţele moştenite de la speciileumane şi preumane (influenţa experienţelor moştenite primare), Jung făcând din aceastaelementul fundamental în sistemul său de personalitate. El a combinat idei din istorie,mitologie, antropologie şi religie pentru a alcătui imaginea sa asupra naturii umane.Unul din primele puncte ale diferenţierii lui Jung de Freud s-a referit la natura libidoului: Jungnu era de acord că libidoul este strict de natură sexuală. El susţinea că libidoul era o energielărgită nediferenţiată de viată.Să menţionăm totuşi că, pentru Jung, libidoul nu este, ca la Freud, de esenţă exclusiv sexuală.Este o noţiune mult mai largă. într-adevăr,,el este echivalentul totalităţii energiei unuisubiect, din care sexualitatea nu reprezintădecât o parte.Jung s-a folosit de principii din fizică pentru a explica funcţionarea energiei psihice, careasigură mecanismele dinamice şi resursele pentru operaţiile personalităţii. El a propus 3principii fundamentale: principiul contrariilor, principiul echivalenţei şi principiul entropiei.Principiul contrariilor impregnează tot sistemul jungian. „în tot ceea ce se întâmplă vădjocul contrariilor” a scris. A notat existenţa opuselor sau polarităţilor în energia psihica, cumar fi: cald-rece, înălţime-adâncime, evoluţie-regresie. Aşa este şi cu energia psihică: oricedorinţă sau sentiment are opusul său. Această opoziţie sau antiteză, acest conflict întrepolarităţi, este sursa principală de motivaţie a tuturor componentelor şi sursa principalăenergetică a energiei totale. într-adevăr, cu cât e mai intens conflictul între polarităţi cu atâte mai mare energia produsă.Pentru principiul echivalentei Jung a aplicat evenimentelor psihice principiul fizic alconservării energiei. El a arătat că energia cheltuită pentru anumite condiţii nu e pierdută ci e,mai degrabă, trecută în altă parte a personalităţii. Astfel, dacă valoarea psihică dispare sauslăbeşte, acea energie de „echivalenţă‖ implică faptul că noua arie spre care energia a fost
  • 62. transferată să aibă valoare psihică egală: aceasta înseamnă că ar trebui să fie egale ca dorinţă,ca necesitate, ca fascinaţie.În fizică, principiul entropiei se referă la egalizarea diferenţelor de energie. Jung a aplicataceastă lege la energia psihică şi a iniţiat ideea că există o tendinţă către echilibru înpersonalitate. Dacă două dorinţe sau convingeri diferă foarte mult în intensitate sau valoarepsihică, energia va trece de la elementul cel mai puternic către cel mai puţin puternic. în modegal, personalitatea are o distribuţie egală între toate aspectele sale, dar o stare ideală nueste niciodată atinsă.Cât priveşte sistemul personalităţii acesta este compus din câteva subsisteme sau structuridistincte care se pot influenţa una pe alta. Principalele sisteme sunt: eul, inconştientulpersonal şi inconştientul colectiv.Eul e partea conştientă, acea parte a personalităţii care se referă la percepţie, memorie,afectivitate şi gândire. Reprezintă conştiinţa despre noi înşine şi e responsabil de desfăşurareaactivităţilor normale ale vieţii de zi cu zi. Eul acţionează într-un mod selectiv, permiţândintrarea în conştiinţă numai unei părţi din stimulii la care suntem expuşi. Aceasta permitecontinuitate, coerenţă şi identitate – stabilitate în felul în care percepem lumea şi pe noiînşine.Cele doua tipuri de atitudini: extraversiunea şi introversiuneăJung concepe viaţa ca pe o opoziţie permanentă între forţe pozitive şi forţe negative. Aceastăviziune se regăseşte de altfel în filosofiile chineză şi hindusă. Aceste opoziţii apar atât în noiînşine cât şi în exterior: dragostea şi ura, atracţia şi repulsia, binele şi răul, viaţa şi moartea,justiţia şi injustiţia, lumina şi umbra etc. Pornind de aici, Jung împarte umanitatea în douăgrupe fundamentale:Extravertitul este spontan interesat de fiinţele umane şi de lucruri. În viaţa socială se simtefoarte bine, este un excelent agent de legătură şi se adaptează repede şi bine oricărei situaţii.Bineînţeles, detestă solitudinea şi fuge de introspecţie, i se pare fără interes, chiar morbid, săse preocupe de viaţa lui interioară, în orice circumstanţă, .extravertitul va căuta să păstrezecontactul.Introvertitul este opusul extravertitului. Are o imagine foarte subiectivă asupra poamenilor şisituaţiilor. Deşi departe de a fi strălucitor, ca extravertitul, el câştigă prin a fi cunoscut. Puţintimid şi neîndemânatic, se refugiază bucuros în forul său interior, având tendinţa să trăiască învisare, să fie „cu capul în nori‖. Temându-se de conflicte, introvertitul va face totul pentru ale evita.In concluzie, orice fiinţă închide în ea amândouă posibilităţile de orientare a energiei sale, alibidoului său. De altfel, de-a lungul existenţei, perioadele de introversiune pot foarte bine săalterneze cu faze de extraversiune. Totuşi, în ansamblu, una dintre cele două atitudinipredomină în comportament.Am menţionat deja că, pentru Jung, conştientul şi inconştientul operează împreună un fel debalans permanent. Aşadar, inconştientul tipului extravertit este introvertit şi viceversa, în plus,
  • 63. atitudinea predominantă, cea care este conştientă şi care determină tipul, este întotdeaunamai spontană, mai pozitivă şi mai constructiva decât cealaltă. Atitudinea inconştientă, opusă,este deseori infantilă şi primitivă.Această noţiune de opoziţie, de contrast permanent şidinamic în sânul unei aceleiaşi personalităţi, este fundamentală în gândirea luiÎn sistemul jungian cele două niveluri ale inconştientului sunt:inconştientulpersonal şi inconştientul colectiv. Inconştientul personal e nivelul superior, mai superficial,inconştientul colectiv e nivelul mai adânc, cu o influenţă mai profundă.Inconştientul personal e similar cu concepţia freudiană asupra preconştientului. E rezervorulmaterialului care a fost conştient dar a fost uitat sau reprimat deoarece s-a dovedit a fi trivialsau perturbator. Pe măsură ce adunăm tot mai multe experienţe în inconştientul personal,începem să le grupăm în ceea ce Jung numea complexe. Un complex e un model de emoţii,percepţii şi dorinţe organizate în jurul unei teme comune.Inconştientul colectiv. Cel mai profund şi mai puţin accesibil nivel al personalităţii,inconştientul colectiv e cel mai neobişnuit şi controversat aspect al sistemului lui Jung; pentrucritici e cel mai neobişnuit. Jung credea că aşa cum fiecare din noi acumulează toateexperienţele personale în inconştientul personal, tot aşa face şi colectivitatea umană caspecie, stochează experienţele speciilor şi preumane in inconştientul colectiv. Aceastămoştenire e transmisă fiecărei generalii. Inconştientul colectiv se manifestă în special prinintermediul „marilor visuri‖ – mitologie şi poveşti cu zâne. Acestea exprimă, în manierăsimbolică, un patrimoniu comun şi universal. Jung numeşte „Arhetipuri‖ aceste producţiisimbolice ale sufletului uman, aceste imagini primordiale care au existat întotdeauna şi care serepetă etern. Astfel, noi purtăm în noi nu numai propriile noastre experienţe, dar şi pe aceleaale strămoşilor noştri, şi deci ale întregii umanităţi. Aceste imagini seculare apar uneori învisurile noastre, care sunt atunci ceva arhaic şi impersonal.Componentele inconştientului colectiv sunt numite arhetipuri, (adică modele tipuri antice),forme preexistente care sunt înnăscute şi reprezintă predispoziţii psihice care conduc oameniispre înţelegere, experienţă şi răspunsuri faţă de lume date în anumite moduri. Jung le-aexplicat natura prin analogie cu instinctele biologice descrise de Freud, dar într-un mod maipsihologic. Existenţa arhetipurilor se datorează exclusiv eredităţii. Totuşi, mintea unui nounăscut nu este o tablă goală, ci este imprimată cu forme din experienţa trecută a omenirii.Ceea ce se moşteneşte nu sunt anumite idei sau imagini, cât un potenţial, tipuri generale alestructurilor. Arhetipurile pot fi adesea privite în termeni de forme umane, dar multe dintre elesunt mult mai clar percepute de ochii minţii, dacă sunt reprezentate ca simboluri non-umane,cum sunt numerele pentru ―ordine‖.Unul din arhetipurile sale marcante se apropie foarte mult de id-ul(sinele) freudian. Umbra este partea întunecată a personalităţii, inferiorităţile unei persoane,care sunt de natură emoţională şi prea neplăcute pentru a le dezvălui de bună voie. Jungcredea că umbra este o problemă morală pentru Ego, pentru că poate opune rezistenţă unuicontrol moral. Această rezistenţă poate fi subliniată prin proiecţie – persoana vede câteva dinpropriile defecte în alţi oameni. Umbra se manifestă ca partea crudă, capricioasă, imatură,incompletă din noi. Este ce avem mai „rău‖; ne determină să facem ceea ce facem „cânddiavolul ne pune‖. Dar umbra este importantă. Dacă şinele se dezvoltă din potenţial în
  • 64. realitate, trebuie pe deplin conştientizat şi luat în considerare conţinutul umbrei, în aceeaşimăsură ca şi ego-ul şi persoana.Arhetipul anima este reprezentarea femeii în bărbat, acumularea experienţelor ancestrale alebărbaţilor legate de femei. Jung a conceput această prezenţă în termeni genetici. ―Este unlucru binecunoscut că sexul este determinat de majoritatea genelor masculine sau feminine, înfuncţie de caz. Dar minoritatea genelor aparţinând celuilalt sex nu dispar pur şi simplu. Unbărbat are deci, şi o parte feminină, o figură feminină inconştientă – un fapt de care el este îngeneral total inconştient‖. Animus este corespondentul bărbatului în femeie. Este constituitdin experienţele ancestrale ale femeilor legate de bărbaţi. Anima este Eros (ispita sexuală) aşacumanimus este Logos (gândirea raţională). Anima dă bărbatului simţul relaţionării cu ceilalţiceea ce-1 poate ajuta să interacţioneze cu oamenii foarte uşor. Animus acordă femeilorcapacitatea de a reflecta şi delibera, lucru care le-ar putea ajuta să se înţeleagă pe sine şiceea ce le înconjoară, Extrapolând, pare rezonabil să presupunem că prezenţa caracteruluifeminin în bărbaţi şi a celui masculin în femei permite tuturor să se înţeleagă mai binereciproc.Arhetipurile se manifestă doar secundar, prin simboluri, imagini şi comportamente. Nu au oformă concretă pură. Ele există doar ca premise şi disponibilităţi, cum ar fi potenţialul genetic.Când se manifestă inconştient nu sunt de fapt ele însele, ci doar reprezentări ale lor, care suntprelucrate conştient. De exemplu dacă cineva visează în timpul somnului sau cu ochii deschişila copilul Isus Christos, arhetipul copilului nu a fost introdus conştient. Se poate spune doar căaceastă imagine s-a dezvoltat la nivelul conştientului într-o formă uşor de recunoscut. Esteposibil ca arhetipurile să devină atât de puternice încât să constituie un sistem separat depersonalitate, ceea ce se întâmplă de obicei în cazul tulburărilor mentale.Un arhetip se poate manifesta el însuşi în experienţa unei persoane, dar în acelaşi timp şi într-un eveniment exterior. Pentru a explica acest fenomen Jung a introdus termenulde sincronicitate – producerea a doua evenimente (fapte) care se corelează, dar care nu aulegături directe de tip cauză şi efect. Jung a căutat să înţeleagă coincidenţe pline deînţelesuri… sau conexiuni încrucişate pline de înţeles. A folosit conceptul de sincronicitatepentru a explica, fără a implica cauzalitatea, evenimentele simultane a imaginilor interioare şievenimentele exterioare, raportându-le la anumite arhetipuri. Imaginile interne se potmanifesta în vise, viziuni, presimţiri rele sau bănuieli. Evenimentele externe pot include oriceeveniment observat în trecut, prezent sau viitor. Exemple zilnice: „este ciudat că m-ai sunat sămă anunţi despre naşterea copilului tău, tocmai vorbeam cu soţia mea despre copii‖. Jung aîncercat chiar să explice sincronicitatea prin parapsihologicDezvoltarea personalităţii. Teoria personalităţii lui Jung priveşte către viitor: obţinerearealizării de sine implică planuri şi scopuri; prin urmare, Jung credea că personalitatea noastrăeste determinată de ceea ce sperăm să fim ca şi de ceea ce am fost.Copilăria şi prima tinereţe. Până la pubertate personalitatea nu presupune o formă şi unconţinut definite. Această perioadă, pe care Jung a numit-o: „naşterea noastră fizică‖, estemarcată de dificultăţi şi de nevoia de adaptare.Vârsta medie şi bătrâneţea. Jung arata că in prima jumătate a vieţii ne centrăm pe laturaobiectivă a realităţii – educaţie, carieră şi familie. A doua jumătate a vieţii trebuie s-o
  • 65. devotam laturii interne, subiective care până acum a fost neglijată. Atitudinea personalităţiitrebuie să se schimbe de la extraversiune spre introversiune. La vârsta mijlocie, în mod naturalnoi începem procesul actualizării sau redescoperirii sinelui. Dacă realizăm integrareaconştientului cu inconştientul ne aflăm intr-o poziţie de a atinge un nou nivel de sănătatepsihică, o condiţie numită de Jung individuaţie, într-o exprimare simplă individuaţia – se referăla a deveni o individualitate – a-şi desăvârşi capacităţile şi dezvoltarea sinelui. Odată cestructurile personalităţii sunt individualizate şi recunoscute poate apărea noul stadiu dedezvoltare. Jung se referea la acesta ca TRANSCENDENŢĂ - o tendinţă înnăscută spre unitate şitotalitate în sistemul de personalitate unind toate aspectele opuse în interiorul acestuia.Viziunea lui Jung asupra naturii umane este destul de diferită de cea a lui Freud. Jung nu asusţinut un punct de vedere determinist, dar a fost de acord că personalitatea poate fi parţialdeterminată de experienţele copilăriei şi arhetipuri. Oricum Jung lasă loc în sistemul lui pentruliberul arbitru şi spontaneitate, ultima avându-şi rădăcinile în arhetipul umbrei.în problemaraportului, natura umană – educaţie, Jung a adoptat o poziţie moderată. Impulsul cătreindividualizare şi transcendenţă e înnăscut dar poate fi dublat sau contrazis de învăţare sauexperienţă. Scopul final şi necesar al vieţii e realizarea sinelui.Ultimul stadiu de cancer. Jung consulta şi pacienţi mai în vârstă (spre deosebire de Freud),dorind să-i ajute să se îndrepte spre individuaţie şi spre dezvoltarea continuă a personalităţii.Deseori însă s-a confruntat cu tulburări complexe, care nu-i permiteau pacientului să acceadăla procesul de individuaţie. De exemplu credinţa puterii religioase poate duce la o aglutinare acredinţelor (valorilor) religioase într-un complex, care poate să acopere, să sufoce identitateaunei persoane. Complexele pot fi considerate ca impedimente ale canalelor psihicului ce aparîntre inconştientul colectiv şi conştient. Un scop frecvent a lui Jung a fost identificarea şidisoluţia acestor complexe – în sensul descentralizării lor.Abordarea complexă şi neobişnuită a lui Jung asupra personalităţii umane a avut un impactconsiderabil în discipline precum psihiatria, istoria culturală, sociologia, ştiinţele politice,filozofia şi religia. Jung a avut câteva contribuţii importante şi de durată: testul asocierii decuvinte este o tehnică proiectivă standard şi a inspirat construirea testului petelor de cernealăRorchach şi numită tehnica detectării de minciuni. Conceptele de complexe psihologice şi depersonalitate introvertită versus cea extravertită sunt bine acceptate în psihologie astăzi şiscalele de personalitate care testează măsura introversiunii şi extraversiunii sunt în maremăsura folosite ca modalităţi de diagnostic în selecţie.Ideile lui Jung asupra individuaţiei sau actualizarea sinelui au anticipat munca lui AbrahamMaslow şi a altor teoreticieni ai personalităţii. Jung a fost primul care a accentuat rolulviitorului în determinarea comportamentului, o idee adoptată de Alfred Adler. Porţiuni dinteoria lui Henry Murray pot fi de asemenea regăsite printre ideile lui Jung. Sugestia lui Jung căvârsta medie este perioada-unor schimbări de personalitate cruciale a fost îmbrăţişată deMaslow, Erik Erickson şi Raymond Cattell. Ideea crizei vârstei mijlocii este văzută de mulţi ca oetapă necesară a dezvoltării personalităţii şi a fost susţinută de cercetări considerabile.
  • 66. Dovezile aduse din mitologie şi religie nu sunt considerate concludente într-o epocă cândraţiunea şi ştiinţa sunt singurele abordări legitime ale cunoaşterii şi înţelegerii. Criticii arată căJung acceptă ca dovadă ştiinţifică evenimente mistice raportate de pacienţii săi. Cu toateastea, interesul asupra ideilor lui Jung rămâne puternic.Teoria individuală a personalităţii a lui A.Adler A. Psihologia individualăSpre deosebire de Freud, Adler şi-a schimbat de-a lungul anilor părerea despre oameni. Laînceput a evidenţiat sentimentele naturale de inferioritate despre care se presupune că aparfoarte devreme în viaţa unei persoane şi care se cer a fi compensate pe parcursul întregii vieţi,drept care urmează lupta pentru putere şi superioritate.Ideile de bază, pe care Adler le avea despre oameni şi psihologia acestora pot fi sintetizateastfel:1. Orice formă de comportament are substrat social. Comportamentul poate fi înţeles şischimbat numai în mediul social 1. Orice tip de comportament are un scop bine determinat; 2. Unitate şi eşantion: oamenii trebuie văzuţi ca fiinţe complete, fiecare având un comportament orientat spre atingerea unui scop bine determinat; 3. Prin comportament se încearcă depăşirea sentimentului de inferioritate şi trecerea spre cel de superioritate; 4. Comportamentul e rezultatul percepţiilor subiective. „Toţi creăm sensuri unice pentru experienţele noastre. De fapt ne creăm propriile scenarii‖.2. Conceptele de bază adleriene1) Dezvoltarea sentimentului social: societate, muncă şi iubire.Adler a văzut baza diferenţelor individuale ca fiind psihosocială, nu ereditară. Factorulpsihosocial de importantă fundamentală pentru civilizaţie este „sentimentul social‖, interesulpentru societate şi nevoia de asociere / cooperare cu oamenii.Temelia psihologiei individuale este credinţa lui Adler că există trei inevitabile aspecte de carefiecare persoană trebuie să ţină seamă în viaţă: societate; muncă; iubire. Soluţia pentru aceste3 aspecte presupune pregătirea în copilărie pentru „interesul social‖ – eforturile indivizilorpentru a dezvolta sentimente sociale. De asemenea „sentimentul social‖ este un potenţial, iar„interesul social‖ implică eforturi de a-1 actualiza, Adler utilizând adesea termenii ca fiindinterschimbabili:în primul rând, sentimentul social important pentru societate apare în capacitatea individuluide a dezvolta şi menţine prietenii. în al doilea rând individul trebuie să arate o aptitudine de a
  • 67. fi interesat de muncă. în al treilea rând este interesul pentru iubire: abilitatea de a fi mult maiinteresat de un partener decât de tine.2) Stil de viaţă. Stilurile de viaţă de bază includ tipurile: dominant, de dobândire,evitant şi util social. Se poate ca ţelul ultim pentru fiecare dintre noi să fiesuperioritatea sau perfecţiunea, dar atingem acest ţel prin diverse comportamente specifice.Fiecare dintre noi năzuieşte şi luptă în mod diferit. Ne dezvoltăm un model unic decaracteristici, comportamente şi obiceiuri pe care Adler le-a denumit caracter distinctiv saustil de viată.Pentru a înţelege modul în care se dezvoltă stilul de viaţă, trebuie să ne întoarcem lasentimentele de inferioritate şi la compensare. Copiii mici suferă de aceste sentimente care îimotivează să compenseze dependenţa de adulţi. In aceste încercări de compensare, copiiidobândesc o serie de comportamente (un copil bolnăvicios, poate năzui şi lupta să-şi creascăforţa fizică prin ridicarea de greutăţi). Aceste comportamente devin parte din stilul lui deviaţă, menite să compenseze inferioritatea. Tot ceea ce facem este modelat şi definit de stilulnostru unic de viaţă care determină (hotărăşte) ce aspect din mediul nostru înconjurătorurmăm, sau ce atitudini adoptăm. Stilul de viaţă este învăţat din interacţiunile sociale care auloc în primii ani de viaţă. Potrivit lui Adler, stilul de viaţă se cristalizează până la vârsta de 4sau 5 ani şi este dificil de schimbat. Copiii neglijaţi se pot simţi inferiori în confruntarea cucerinţele vieţii şi prin urinare pot deveni neîncrezători sau ostili faţă de ceilalţi.Puterea creatoare a sinelui este abilitatea de a crea un stil de viaţă corespunzător. In scrierilelui, Adler a folosit câţiva termeni în mod alternativ: stil de viaţă, personalitate, caracter,individualitate şi sine. Dar orice termeni ar fi folosit, Adler şi-a exprimat convingerea că stilulde viaţă este creat de individ. Noi ne creăm pe noi înşine, personalitatea noastră; nu suntemmodelaţi, formaţi, în mod pasiv de experienţele din copilărie. Adler a susţinut că niciereditatea, nici mediul înconjurător nu oferă o explicaţie completă pentru dezvoltareapersonalităţii. Modul în care noi interpretăm aceste influenţe formează baza pentru construireacreativă a atitudinii noastre faţă de viaţă. Adler insista că stilul nostru de viaţă nu ne estedeterminat; suntem liberi să-1 alegem şi să-1 creăm noi înşine. Odată creat, oricum, stilul deviaţă rămâne constant toată viaţa. El a propus patru stiluri fundamentale de viaţă pe careoamenii le pot adopta pentru a face acestor probleme: tipul dominant, de obţinere, evitant şiutil social.Primul tip ne oferă o atitudine dominantă sau conducătoare cu o conştiinţă socială mică. Oastfel de persoană se poartă fără atenţie faţă de ceilalţi, îi atacă pe ceilalţi şi poate devenisadic, delicvent sau sociopat. Cei mai puţin virulenţi devin alcoolici, dependenţi de droguri sausinucigaşi; ei cred că ei rănesc pe alţii atacându-se pe ei însăşi.Tipul pasiv – expectativ de obţinere, pe care Adler 1-a considerat cel mai des întâlnit (cel maiobişnuit), se aşteaptă să obţină totul de la alţii şi astfel, devine dependent de ei.Tipul evitant nu face nici o încercare de a se confrunta cu problemele vieţii. Evitânddificultăţile, această persoană evită orice posibilitate de eşec.
  • 68. Aceste trei tipuri nu sunt pregătite să facă faţă problemelor vieţii de zi cu zi. Ei sunt incapabilide a coopera cu alţi oameni şi din ciocnirea dintre stilul lor de viaţă şi lumea reală rezultă uncomportament anormal manifestat în nevroze şi psihoze – lor le lipseşte ceea ce Adler a numitinteres social.Tipul util social, cooperează cu ceilalţi şi acţionează în conformitate cu nevoile lor. Astfel, depersoane fac faţă problemelor în cadrul unei structuri bine determinate de interes social.Adler s-a opus în general clasificării rigide sau tipizării oamenilor în acest mod declarând că apropus aceste patru stiluri de viaţă numai în scopuri teoretice.3) Ţelurile viitorului versus evenimentele trecutului. Tot în timpul copilăriei,fiecare persoană îşi stabileşte un prototip, „ţelul complet‖ al stilului de viaţă, ce este oficţiune concepută ca mijloc de adaptare la viaţă şi include o strategie pentru analizareaacesteia.Un ţel orientează personalitatea individului spre viitor şi nu spre trecut. Furnizează atât odirecţie a securităţii, puterii şi perfecţiunii promise, cât şi sentimente corespunzătoareanticipaţiilor cuiva. Instinctele freudiene, mecanismele, impulsurile şi traumele copilăriei suntde departe mai puţin importante în acest proces decât teleologia adleriană.Credinţele noastre, interesul social sau eşecul în obţinerea interesului social, caracterizeazătoate personale de exprimare, incluzând amintiri, vise, posturi ale corpului şi boli fizice. Maimult, stilul de viaţă al individului se remarcă mai bune în situaţii noi, în special cele în carepersoana se confruntă cu dificultăţi. Problemele apar atunci când ficţiunile individului seciocnesc cu realitatea, în felul acesta „ieşind la iveală semnificaţia greşită atribuită greşitexistenţei‖.4) Sentimentele de inferioritate: sursa năzuinţelor umane. Adler credea că unsentiment general de inferioritate este prezent întotdeauna şi este o forţă mobilizatoarepentru comportament. Adler a sugerat că sentimentele de inferioritate sunt sursa tuturornăzuinţelor umane şi forţa care ne determină comportamentul. Progresul individual,creşterea şi dezvoltarea rezultă din încercările noastre de a compensa inferiorităţilenoastre, reale sau imaginare. Copiii mici sunt neajutoraţi şi depind în totalitate de adulţi.Adler credea că copilul mic este conştient de puterea şi forţa mai mare a părinţilor şi defaptul că orice încercare de a respecta aceste puteri este sortită eşecului. Deşi experienţainiţială a inferiorităţii este valabilă pentru toată lumea în copilăria timpurie, ea nu estedeterminată genetic. Ea este mai degrabă o funcţie a mediului înconjurător. Astfel,sentimentele de inferioritate sunt de neocolit, dar mult mai important ele sunt necesarepentru că oferă motivaţia de a năzui şi de a creşte. Inabilitatea înfrângerii acestorsentimente le intensifică, ducând la dezvoltarea unui complex de inferioritate. Adler adefinit această stare ca şi pe o „incapabilitate de a rezolva problemele vieţii‖. Uncomplex de inferioritate se poate naşte în trei feluri în copilărie: prin inferioritateorganică, prin răsfăţare sau prin neglijare.
  • 69. Adler a concluzionat că părţile defectuoase ale organelor corpului, modelează personalitateaprin eforturile persoanei de a compensa defectul sau slăbiciunea, exact la fel cum Adler acompensat rahitismul, inferioritatea fizică a anilor din copilărie (Demostene şi-a învinsbâlbâială pentru a deveni un mare orator; bolnăviciosul Theodor Rooswelt, cel de-al 26-leapreşedinte al Statelor Unite, a devenit un model de condiţie fizică fiind adult). Printrepacienţii săi se numărau comedianţi şi alţii, ca de exemplu gimnaşti. Ei posedau abilităţi fiziceextraordinare care, în multe cazuri erau rezultatul unei munci grele pentru a trece pestehandicapuri.Răsfăţarea unui copil poate de asemenea rezulta într-un complex de inferioritate. Copiiirăsfăţaţi sunt în centrul atenţiei acasă. Orice capriciu le este satisfăcut. în aceste împrejurăricopiii dezvoltă în mod natural ideea că ei sunt cei mai importanţi în orice situaţie. Primaexperienţă, şi anume şcoala – unde aceşti copii nu mai sunt în centrul atenţiei – vine ca un şocpentru care ei nu sunt pregătiţi. Copiii răsfăţaţi au puţină răbdare cu alţii. Ei nu au învăţatniciodată să aştepte ceea ce doresc sau să învingă dificultăţile. Atunci când sunt confruntaţi cuobstacole în calea satisfacerii dorinţelor, aceşti copii ajung să creadă că au unele problemepersonale ce le pune beţe în roate; de aici se dezvoltă un complex de inferioritate.5) Organe fizice inferioare. Pentru Adler, un „organ‖ poate fi orice atribut fizic. Studiul săuprivind inferioritatea organică 1-a condus la concluzia că sentimentul de inferioritatepsihologică poate fi datorat unor limite fizice ale persoanei. Şi aceasta pentru că, copilul senaşte cu slăbiciune organică şi în mod necesar se impune compensarea, înfrângerea slăbiciuniisale prin lupta dusă pentru a deveni superior într-un anumit fel. Pot chiar să supracompenseze,încercând să facă sau chiar să devină tot ceea ce slăbiciunea le-a interzis. Adler a văzutdezvoltarea umană ca fiind „binecuvântată cu organism inferior‖ datorită succesului ce poatefi atribuit eforturilor îndreptate spre învingerea inferiorităţii fizice.6) Neglijenţa perentală: copilul nedorit sau urât de părinţi. Copilul neglijat nu cunoaşteiubire, cooperare sau prietenie, şi rareori găseşte o persoană care să-i merite încrederea. întimpul vieţii, problemele sunt supraevaluate ca „prea dificile‖ şi resursele personale necesarerezolvării problemelor sunt subevaluate ca fiind prea limitate. Copilul neglijat poate fi descrisca rece, suspicios, neîncrezător, dificil, invidios şi cu sentimente de ură faţa de ceilalţi.7) Supraindulgenţa parentală: O practică periculoasă ce produce adesea uncopil răsfăţat. Supraindulgenţa este produsă de Adler ca alternativă la interpretarea greşită alui Freud privind observaţiile referitoare la complexul Oedip. Pentru Adler, complexul Oedip nueste un fapt universal, ci ceva ce survine infrecvent. Este o anormalitate, un rezultat nenaturalal supraindulgenţei din partea părintelui de sex opus. Modelul de bază este unul în carecopilului răsfăţat îi este permis contactul în principal cu persoana care îl răsfaţă, prin aceastaexcluzându-i pe ceilalţi.8) Lupta pentru superioritate şi complexul de superioritate. O stare care se dezvoltă când opersoană supracompensează sentimente normale de inferioritate se numeşte complex desuperioritate. Aceasta este o opinie exagerată aspira propriilor abilităţi şi realizări. Astfel depersoană se poate simţi mulţumită de sine şi superioară, poate să nu simtă nevoia să-şidemonstreze superioritatea prin realizări sau, dimpotrivă, poate simţii o astfel de nevoiepentru a avea foarte mult succes. în ambele cazuri, persoanele cu un complex de superioritate
  • 70. sunt înclinate spre laudă, vanitate, egoism (egocentrism) şi o tendinţă de a-i denigra pe alţii.La început el a identificat inferioritatea cu un sentiment general de slăbiciune sau carecunoaştere a statutului inferior al femeilor în societate. Mai târziu a respins ideea de aechivala sentimentele de inferioritate cu feminitatea şi a dezvoltat un punct de vedere mailarg în care năzuim spre superioritate sau perfecţiune.Adler a descris noţiunea de năzuinţă spre superioritate ca fiind faptul fundamental al vieţii.Superioritatea este ţelul ultim către care năzuim. Năzuinţa spre superioritate nu este oîncercare de a fi mai bun, nici o tendinţă arogantă sau dominatoare ori o părere mărită asupraabilităţilor şi realizărilor noastre. Ceea ce vroia să spună Adler că era un impuls cătreperfecţiune (cuvântul perfecţiune vine dintr-un cuvânt în latină ce înseamnă „a completa‖ sau„a finisa /a termina‖. Acest ţel înnăscut – impulsul către deplinătate şi desăvârşire – esteorientat spre viitor (Freud sugera că comportamentul uman este determinat de trecut, adică deinstincte). Adler a folosit termenul ―finalism‖ pentru ideea că avem un scop ultim, o starefinală de existenţă şi o nevoie de a ne mişca spre ea. Scopurile spre care năzuim suntpotenţialităţile, nu realităţile. Cu alte cuvinte, năzuim spre idei care există în noi în modsubiectiv. Adler a formalizat acest concept ca şi fmalism fictiv, noţiunea că idei fictive neghidează comportamentul în timp ce năzuim spre o stare desăvârşită de existenţă. Nedirecţionăm cursul vieţii prin multe astfel de ficţiuni, dar cea care este dominantă este idealulde perfecţiune. în viziunea lui Adler, indivizii şi societatea sunt în strânsă legătură. Oameniitrebuie să funcţionezeconstructiv cu ceilalţi pentru binele societăţii. Astfel, pentru Adler,fiinţele omeneşti năzuiesc şi luptă’pentru ţelul fictiv al perfecţiunii. Adler a considerat căatingem ţelul de zi cu zi prin conceptul de stil de viaţă.9) Influenţa familiei asupra dezvoltării personalităţii. Printre cele câteva influenţe alefamiliei asupra dezvoltării personalităţii puse în discuţie de Adler, cea mai importantă estemama. Contactul cu ea are probabil cea mai mare contribuţie la interesul social al copiluluiprin încurajarea sentimentelor sociale, prin furnizarea celei mai mare experienţe de dragosteşi prietenie pe care copilul le va poseda vreodată, prin răspândirea acestor legături (încredereşi prietenie) spre ceilalţi, sub forma afişării unei atitudini de cooperare privind munca cuceilalţi.A doua în importanţă pentru dezvoltarea personalităţii este experienţa cu tatăl. Adler a oferitun număr de sugestii privind modul în care taţii pot contribui la dezvoltarea copilului lor prinacordarea copilului a libertăţii de a vorbi şi de a întreba prin încurajarea copilul în urinareaintereselor, prin neridiculizarea sau ironizarea excesivă a copilului.A treia în importanţă este ordinea naşterilor în familie. Pe lângă ordinea naşterii, teoria luiAdler se referă la impactul mărimii familiei şi al sexului copiilor asupra personalităţii. Alţifactori ai dezvoltării discutaţi de Adler includ boala şi intrarea la şcoală.
  • 71. Ordinea naşterilor în familie şi personalitatea, după AdlerOrdinea naşterii Ipoteze / caracteristiciCopilul singur la Centrul atenţiei, puternic, adesea răsfăţat datorită excesiveipărinţi timidităţi sau anxietăţi parentale. Detronat de pe poziţia centrala, are atitudini şi sentimente negative fata de cel de-al doilea copil şi o pasiune de aPrimul născut domina, dar este protector şi de ajutor pentru ceilalţi. 0 lupta activa pentru a-i depăşi pe ceilalţi cu succes, o luptaAl doilea născut legata de competiţia cu primul născut; neastâmpărat. Cei mai răsfăţat (cel mai mic şi cel mai slab), nu şi nefericit, capabil de a-i depăşi pe ceilalţi prin faptul de a fi diferit,Ultimul născut adesea un copil problemă.Copilul unic Orientări extreme feminine sau masculine.Factorul „ordinea naşterii’ a fost intens cercetat, iar rezultatele au sugerat că primii născuţisau copiii singuri au un nivel mai ridicat de motivaţie a realizărilor şi de succese actuale decâtcei născuţi mai târziu. Aşa stau lucrurile pentru că mediul lor conţine doar adulţi, oamenimaturi care sunt capabili de crearea unei atmosfere orientate spre succes. Pe de altă parte,cei născuţi mai târziu au o atmosfera mai puţin matură pentru că se compuse atât din copii câtşi din adulţi. Oricum, primii născuţi nu sunt mai buni în toate privinţele. Spre exemplu, ceinăscuţi mai târziu sunt mai puţin egocentrici.Ego-psihologia personalităţii a lui E.EriksonInstruit în tradiţia freudiana de’Anna Freud, Eric Erikson a dezvoltat o abordare a personalităţiicare extinde scopul lucrărilor lui Freud, menţinând totuşi o mare parte din conţinutul lor. DeşiErikson a oferit inovaţii semnificative, el afirma că ―Psihanaliza este întotdeauna un punct deplecare.‖Erikson a extins teoria lui Freud în trei direcţii. în primul rând a elaborat maiamănunţit stadiile dezvoltării. In timp ce Freud pune accentul pe copilărie şi sugerează căpersonalitatea se conturează în jurul vârstei de 5 ani, Erikson sugera ca personalitateaContinuă sa se dezvolte într-o serie de opt stadii de-a lungul întregii vieţiA doua schimbarepe care Erikson o face teoriei freudiene a fost sa accentueze Ego-ul mai mult decât Id-ul. Dinpunctul de vedere a lui Erikson Ego-ul este o parte independentă a personalităţii; nu este nicidependent, nici subordonat Id-ului. în al treilea rând, Erikson recunoaşte impactul culturii,societăţii şi istoriei asupra personalităţii. El argumentează că noi nu suntem conduşi în modcomplet de forţe biologice active în copilărie. Deşi factorii înnăscuţi sunt importanţi, ei nuoferă explicaţia completă privind dezvoltarea personalităţii.’1. Stadiile psihologice ale dezvoltării
  • 72. Erikson a împărţit dezvoltarea / formarea personalităţii în opt stadii psihosociale. Primelepatru sunt similare celor ale lui Freud: oral, anal, falie, latent. Deşi Erikson accentueazăcorelaţiile psihosociale, în timp ce Freud îşi îndreaptă atenţia asupra celor biologice. PentruErikson procesul dezvoltării este guvernat de principiul epigenetic al maturizării. Prin acesta elvrea să se înţeleagă că stadiile dezvoltării sunt determinate de factorii moşteniţi. Forţelesociale şi cele din mediu, la care suntem expuşi, influenţează modul în care se realizeazădeterminarea genetică a stadiilor de dezvoltare. Astfel, rezumând, dezvoltarea personalităţiieste afectată atât de factori biologici cât şi de factori sociali – atât de variabilele personale câtşi de cele situaţionale.Erikson sugerează că dezvoltarea umană implică o serie de conflicte cărora fiecare persoanătrebuie să le facă faţă. Potenţialul acestor conflicte exista la naştere sub forma unorpredispoziţii înnăscute care devin proeminente la stadiile specifice de dezvoltare, atunci cândmediul o cere. Fiecare întâlnire sau confruntare cu mediul nostru este numită criză. Crizaimplică o schimbare în perspectivă, cerându-se astfel o refocalizare a energiei instinctuale înconcordanţă cu noile cerinţe ale fiecărui stadiu de viaţă. Fiecare stadiu de dezvoltare prezintăo criză sau punctul său de răscruce ce necesită nişte schimbări în comportamentul şipersonalitatea noastră. Suntem puşi în faţa unei alegeri dintre doua modalităţi de a răspundeunei crize: o modalitate neadaptativă ori negativă, şi o modalitate adaptivă ori pozitivă. Doarcând am rezolvat fiecare conflict personalitatea poate sa-şi continue dezvoltarea normală şi sădobândească puterea de a înfrunta criza asociată stadiului următor. Atunci când conflictuloricărui stadiu nu este rezolvat, suntem mai puţin capabili de-a ne adapta stadiilor următoare.în orice caz, deşi va fi mult mai dificil de obţinut un rezultat victorios, acesta este totuşiposibil. Erikson crede ca Ego-ul trebuie să cuprindă atât modalităţi de înfruntare a crizeiadaptive cât şi neadaptive. De exemplu, în primul stadiu al dezvoltării psihosociale, putemrăspunde crizei prin dezvoltarea unui simţ al încrederii sau a unui simt al neîncrederii.încrederea, modalitatea mai adaptivă şi dezirabilă, este în mod evident atitudinea psihologicacea mai sănătoasă. Şi totuşi, fiecare trebuie sa-şi dezvolte un anumit grad de neîncredere ca oformă de protecţie. Daca suntem încrezători în.rnod absolut şi naivi, vom fi vulnerabili laîncercările altora de a ne decepţiona, de a ne induce în eroare sau de a ne manipula. în modideal, la fiecare stadiu de dezvoltare identitatea Ego-ului va consta în primul rând într-oatitudine pozitivă sau adaptivă, dar va fi echilibrată de un aport de atitudine negativă. Doaratunci criza va fi rezolvată în mod satisfăcător.1. COPILUL MIC Copiii se nasc cu nevoi, trebuinţe fiziologice pe care părinţii trebuie să fie înstare să le satisfacă. Dacă nu satisfac aceste nevoi, poate apărea inevitabil prima criză datorităneglijării din partea părinţilor în satisfacerea acestor nevoi. Ataşamentul copilului se formeazăprin sentimentul de securitate, de încredere în părinţi, că aceştia îi pot satisface nevoile. înopoziţi cu ataşamentul este respingerea, teama de apropiere; copilul se simte abandonat şineajutorat atunci când părinţii nu-i satisfac nevoile. încrederea este un sentiment pe carefiecare mama îl formează la copilul său în mod diferit. Fiecare mamă este unică şi fiecareconverteşte acest sentiment de încredere într-un mod unic.Erikson este de părerea că atât sentimentul de încredere cât şi cel de neîcredere sunt învăţate.Noi toţi cunoaştem acest sentiment de încredere pentru că avem toate caracteristicile umane
  • 73. necesare şi trăim între oameni, dar de asemeni este important să cunoaştem şi neîncrederea.încrederea se află la baza primului sentiment, speranţa, credinţa în capacitatea satisfaceriitrebuinţelor. Eşecul în dezvoltarea sentimentului de încredere şi ajutor se poate răsfrângepana în perioada maturităţii, convertindu-se în frustrări sau depresii.2. COPILĂRIA MICĂ TIMPURIE. De-a lungul celui de-a 2-lea stadiu la copil sedezvolta o serie de deprinderi motorii care deschid oportunităţi spre primele posibilităţi de a iindependent. Arunci când copilul învaţă sa aibă încredere în propria-i mamă şi în ceilalţioameni, el trebuie sa devină independent, trebuie să-şi schimbe atitudinea de a avea încredereîntr-o singură persoană (mama) în atitudinea de a împărţi acest sentiment şi altora.Acum copiii se pot deplasa până la obiectele de care au nevoie fără ajutorul părinţilor. Putereade a apuca obiectele permite copilului să experimenteze perceperea obiectelor cu degetele,palmele, braţele. Puterea se manifestă de asemenea şi ca renunţare, desprinderea de obiecte.―A renunţa‖ poate avea două înţelesuri adiţionale: a renunţa la ceva plăcut din dorinţa de a oface, sau a lăsa de la sine să se întâmple. Odată cu aceste noi achiziţii în privinţa deprinderilormotorii, experienţa copilului depinde acum doar de el. Din păcate el cunoaşte de asemeneafrustrarea generată de nevoia de ajutor din partea altora care pot face mai mult pentru eldecât el însuşi.în conformitate cu această orientare, cei doi poli ai crizei implică ideea de independenţă şistimă de sine în opoziţie cu lipsa stimei de sine (sentiment de inferioritate), care acompaniazăstarea de independenţă. Ruşinea şi îndoiala iau naştere din sentimentul neplăcut de a ficontrolat de alţii şi de a-şi pierde propriul control. Acestea sunt precursoarele nevrotismului şiale paranoiei. Erikson arată faptul ca deşi copiii trec printr-un stadiu anal freudian, trebuie săluam în considerare că musculatura anală face parte din sistemul muscular general. Sarcinacopilului este de a învăţa să-şi coordoneze întreg sistemul muscular inclusiv sfincterele sale.3. VÂRSTA JOCULUI. La trei, patru ani copiii devin conştienţi de diferenţele dintre sexe. întimpul celui de-al treilea an de viaţă apare conceptul de rol-sex, precum şi sentimentulsexualităţii la băieţi. în concepţia lui Erikson fetele joacă roluri feminine încercând să arateatractiv şi îngrijite mai degrabă decât sa fie provocate sexual. Conştiinţa apare în acest stadiuşi întotdeauna joacă un rol restrictiv în acţiuni, gânduri, fantezie. Unul din polii acestui stadiueste INIŢIATIVA, acţionând în conformitate cu dorinţele impulsurilor şi potenţialităţiior.Celălalt pol este VINA,ceea ce ţine în frâu, constrânge preocupareapersoanei pentrusatisfacerea dorinţelor, impulsurilor şi potenţialelor. Băieţii învaţă să fiecompetitivi pentru a câştiga o poziţie favorabilă în ochii mamei. Rezultatul este apariţiasentimentului de vină pentru luarea iniţiativei mai mult decât i se permite.Erikson se diferenţiază de Freud prin concepţia despre complexul lui Oedip. El sugerează căeste normal ca băiatul să se îndrăgostească de mama lui pentru că ea este totul pentru el; estecentrul universului si ea are grijă de el. Orice fantezie pe care o persoană o poate avea, vatinde să se focalizeze pe ceea ce este crucial pentru ea sau pentru supravieţuirea şiprosperitatea ei. Mai mult decât atât, orice fantezie pe care o are un băiat are în centrul ei pemama lui, inclusiv fantezii care iau naştere din impulsurile sale genitale. Probabil, fetele au
  • 74. probleme identice asociate cu preocuparea pentru atragerea atenţiei tatălui. Pentru ambelesexe, sentimentul vinovăţiei poate lua naştere dintr-un eşec în a-si demonstra competenţaatunci când iniţiativa este luată.La început, jocurile copiilor nu implică scopuri reale, dar implică dorinţe de realizare şifantezie. Gradual, aceasta începe să se schimbe. Copilul începe să-şi realizeze scopurile pentrucare demersurile sale motrice şi cognitive l-au pregătit. Copilul începe de asemenea să creadăcă este mare şi să se identifice cu oameni a căror meserie sau personalitate o poate înţelegesau aprecia. Copiii încep să se comporte conform realităţii prin adoptarea unor scopuripractice, prin curajul de a se implica în scopuri sigure ghidate de conştiinţa şi nu paralizate desentimentul de vină şi de teama de pedeapsă. Este rezultatul ce ia naştere prin rezolvareacrizei din stadiul vârstei jocului. Eşecul în rezolvarea acestei crize duce la inhibiţie.4. VÂRSTA ŞCOLARĂ. în acord cu Erikson, la fiecare stadiu, copilul devine altă persoană. Lavârsta şcolara, cel de-al patrulea stadiu, copiii devin mici intelectuali curioşi. Ei vor să ştie tot,să înveţe. în aceasta perioadă, copiii încep să-şi formeze anumite atitudini privitoare lacalitatea de părinte. Ei se joaca ―de-a părinţii‖ în scopul pregătirii pentru realitate. Pentruînceput, ei se adaptează la societate şi la munca. Ei învaţă să-şi asume responsabilităţi, sarcinade a avea un venit, un profit, cum ar fi salariul pentru munca depusă. Aceste sarcini pot fiabsolvirea şi activitatea şcolară sau sarcinile de acasă pentru o recompensă materială.Erikson se referă la vârsta şcolară ca la o perioada de latenţă. în acest sens, el arata căinteresul şi activitatea sexuală sunt reprimate în această perioadă. Unul din polii perioadeişcolare este hărnicia, atragerea copiilor în lumea instrumentală, într-o lume a muncii zilnice,astfel pregătindu-i pentru o ierarhie şi un rol status viitor, în învăţarea prin experienţă în carevor fi ajutaţi de cooperarea şi instrucţia adulţilor. Şcoala este prima situaţie productivă, carefurnizează o vagă bănuială despre cultura instrumentala. Celalalt pol al crizei, sentimentul deinferioritate apare, dacă copiii percep priceperile lor sau status-ul lor ca inadecvat. Aceastăpercepţie greşită apare datorită eşecului în formarea competentei într-o specializare anume,cum ar fi practicarea unui sport.Rasa sau originea culturală pot deveni bariere care împiedică copilul să aibă succes şi dorinţade a învăţa. Sentimentul de inferioritate poate degenera în regresie. Persistenţa sentimentuluide inferioritate poate deveni o obsesie care poate fi atât de puternică încât devine singurasursă de identitate. Rezolvarea crizei din stadiul vârstei şcolare aduce copilului experienţecritice, incluzând munca alături şi împreună cu alţii, experienţa diviziunii muncii. Din aceastarezolvare se naşte puterea competenţei, exerciţiul liber al dexterităţii şi inteligentei într-oserie de sarcini complexe.5. ADOLESCENŢA. Aşa cum arata Allport şi aşa cum mulţi teoreticieni auconfirmat, adolescentul în căutare de sine reprezintă balanţa în funcţie de care criza deidentitate se echilibrează. Pentru Erikson vârsta adolescenţei reprezintă o sinteză a stadiuluianterior, dar depăşeşte în acelaşi timp acest stadiu. Un pol din criza adolescenţei este„identitatea‖ care reprezintă acumularea încrederii în continuitatea proprie şi care esteapreciată de alţii, permiţând formarea şi întărirea competenţei şi a propriului stil de viaţă.
  • 75. Continuitatea reprezintă un element important în definirea conceptului de identitate.Identitatea reprezintă o integrare a tuturor identificărilor permise şi imaginea de sine,incluzând chiar şi partea negativă a acesteia. Criza de identitate apare atât datorită unuisentiment de a nu fi înţeles de către ceilalţi cât şi de a nu se înţelege pe sine; apare datorităcontradicţiei dintre propria imagine şi imaginea celorlalţi. Aceste simptome pot degenera înepisoade psihotice. Identitatea adolescentului nu înseamnă neapărat dobândirea maturităţiisexuale, în sens Freudian, ci este o abilitate de a şti ce aşteaptă ceilalţi să vadă, de a-ţi păsade părerea celorlalţi. Problemele de identitate ale adolescenţilor apar atât din cauza unorprobleme ascunse din istoria personală, cât şi din neadaptarea la grup. în căutarea proprieiidentităţi, adolescenţii se confruntă cu valabilitatea normelor sociale.Unul din rezultatele perioadei adolescenţei este fidelitatea, „oportunitatea de a-şi pune învaloare potenţialul, într-un context care permite tânărului să fie sincer cu sine şi cu ceilalţi, săsusţină loialitatea faţă de grupul din care face parte‖. Nevoia de a adopta o ideologie şi înspecial una de bază, centrală poate fi o capcană în care pot cădea adolescenţii impulsivi.Erikson este de părere că adolescenţii sunt foarte uşor de sedus de către regimurile totalitare,sau orice astfel de sistem. Tinerii trebuie să evite să fie impulsivi, repeziţi în adoptarea uneiideologii, deoarece ei se îndreaptă, de obicei, spre cea mai simplă. Doar prin constrângere eipot rezista forţei magnetice a ideologiilor simple ca naţionalismul şi va rezista chiar faţă deideologia care este considerată cea mai răspândită.6.PRIMA TINEREŢE. în timpul stadiului anterior, forţa permitea sexelor să se înţeleagă şi săcomunice fructuos. Când sunt îndrăgostiţi, adolescenţii se ataşează de o alta persoană într-oîncercare de a-şi defini propria identitate. Adolescenţii îndrăgostiţi se văd pe ei înşişi prinprisma celuilalt, care este un ideal al său. Acum, în cel de-al şaselea stadiu, diferenţele dintresexe sunt tot mai evidente, astfel încât cele doua sexe, similare în conştiinţă şi limbaj, gândescdiferit în problema dragostei sau a procreaţiei. Cei doi poli ai acestui stadiu se referă laataşament pe de o parte şi la alienare pe de altă parte. Intimitatea psihică este „capacitateade a împărtăşi propria identitate cu o altă persoană fără teama de a pierde ceva prin aceasta‖.Este mai mult decât intimitatea fizică care apare în raporturile sexuale. Celălalt pol al crizeiacestui stadiu este izolarea, singurătatea, eşecul în a menţine aproape şi în a coopera cuacelaşi sex, în special cu sexul opus. Triumful singurătăţii condamnă individul la fixaţii infantileşi imaturitate. Pe de altă parte, intimitatea aduce forţa, achiziţia de bază a acestei perioade.în acest stadiu fiecare începe să ia locul cuiva în societate.7.MATURITATEA. în acest stadiu fiecare începe să-şi ocupe propriul loc în societate şi să ajutela dezvoltarea şi perfecţionarea a tot ceea ce societatea produce, în timpul acestui stadiuoamenii se străduiesc să fie productivi. Erikson admite că productivitatea nu este un cuvântelegant. El arată că s-ar fi putut folosi creativitatea în locul productivităţii, dar substituţia arputea strecura prea multă confuzie pentru concepţia de creativitate, care se referă doar la oanumită tipologie. Productivitatea are înţeles larg care se aplică oamenilor în general: tot ceeace este generat de la o generaţie la alta. Eşecul productivităţii duce la stagnarea proceselornereuşite care apar datorită incapacităţii de dezvoltare. Plictiseala este o constantă astagnării, aşa cum este falsa intimitate şi indulgenţa faţă de sine. Inevitabil, eşeculproductivităţii apare la generaţia viitoare ca o agravare a lipsei de ataşament în copilărie,
  • 76. adolescenţa şi prima tinereţe. Forţa maturităţii este cea mai răspândită preocupare pentruceea ce a fost generat de dragoste, necesitate sau accident- o preocupare care trebuie săînfrângă ambivalenţa specifică obligaţiei ireversibile.8. BĂTRÂNEŢEA. Puterea vârstei bătrâneţii este înţelepciunea – o înmagazinare imensa decunoştinţe, o înţelegere totală şi o maturizare completă a gândirii. Aceste contribuţiiintelectuale furnizează o punte pentru generaţiile următoare. Criza acestei perioade implicăcontribuţia la continuitatea condiţiei umane împotriva distragerii de la scopul nobil al obsesieimorţii. Polii acestui stadiu se învârt în jurul întregului şi completului (împlinirii totale) înopoziţie cu dezintegrarea şi distrugerea. Erikson nu este în întregime satisfăcut cu termenul de„înţelepciune‖ pentru că, la anumite persoane se pare că înseamnă o realizare prea activă. Defapt, în timpul bătrâneţii, oamenii pot trăi o reîntoarcere la sarcinile copilăriei, incluzând şisenilitate copilărească. înţelepciunea, în orice sens al cuvântului, nu este o necesitate la vârstabătrâneţii. Problema adevărată este una de dezvoltare: doar la bătrâneţe se poate dezvoltaînţelepciunea şi doar la cei cărora le este dat acest dar.5.2 Teoria social-cognitivă a personalităţii: A. Bandura In anii ’70 behaviorismul îşi reprezintă concepţiile sale în corespundere cu teoria învăţăriisociale a lui Albert Bandura (1965), care a menţionat că exista multiple forme decomportament învăţarea cărora este bazată pe observarea unui astfel de comportament la alţiişi imitarea lui, se numeşte învăţare prin observare. „învaţă‖ un careva tip de comportament,însă utilizarea rezultatelor unei astfel de instruiri depinde de aprecierea emoţional-cognitivă asituaţiei. Astfel atitudinea omului influenţează nu numai condiţiile externe, el esteindependent să aprecieze şi să prevadă consecinţele comportamentului său.Ca teoretician al învăţării, Bandura este de acord cu Skinner că atât comportamentul normalcât şi cel patologic reprezintă un rezultat al învăţării. Bandura 1-a criticat pe Skinner pentru căa studiat doar subiecţi individuali, mai ales animale, şi nu subiecţi umani, în interacţiune uniicu alţii. Abordarea lui Bandura este una psihosocială, care investighează comportamentele cafiind formate şi modificate de contextul social. Deşi Bandura recunoaşte faptul că învăţarea sedatorează în mare parte întăririi, el subliniază şi existenţa altor forme de învăţare care au locîn absenţa unei întăriri directe.Teoria sa este denumită adesea învăţare observaţională pentru că pune accent pe rolulobservării comportamentului celorlalţi şi a consecinţelor acestuia în învăţare. Accentul pus peînvăţarea prin observaţie sau exemplu, reprezintă poate aspectul cel mai important al teorieilui Bandura. în acelaşi timp, Bandura nu elimină total existenţa variabilelor interne, aşa cumfăcea Skinner. El este de părere că procesele de gândire influenţează procesul de învăţare.Observând comportamentul celorlalţi, oamenii realizează o decizie conştientă să se comportesau nu în acelaşi mod. Cu alte cuvinte, Bandura interpune un mecanism de mediere între stimulşi reacţie şi acest mecanism este reprezentat de procesele cognitive ale subiectului carerealizează controlul intern al comportamentului. (Astfel, de pildă, nu programul de întărirecontribuie la modificarea comportamentului, ci ceea ce crede subiectul sau ceea ce percepe elîn legătură cu programul respectiv.) Teoria lui Bandura reprezintă o formă mai puţin extremăde behaviorism.
  • 77. 1. Modelarea - baza învăţării observaţionaleElementul din teoria lui Skinner, cu care Bandura nu este de acord constă în aceea că învăţareas-ar produce numai prin întărire directă. Mai mult, el arată că întărirea reprezintă un modineficient de învăţare care consumă timp, ba mai mult, este şi periculos. El spunea că lumea arfi foarte nesigură dacă, de pildă, oamenii ar avea nevoie de întărire directă pentru a învăţa săn-o traverseze pe culoarea roşie a semaforului. Condiţionarea operantă prin intermediul căreiaîncercările şi erorile vor continua până când va fi găsit răspunsul corect, este ineficientă înînvăţarea conducerii auto pentru că subiectul vă muri într-un accident înainte de a găsisecvenţa pozitivă de comportament. Bandura arată că majoritatea comportamentelor umanesunt achiziţionate prin intermediul exemplului, care poate avea un caracter intenţional sauaccidental. Noi învăţăm observându-i pe ceilalţi şi modelându-ne comportamentul în funcţie deal acestora. Cum ar putea un copil să înveţe dacă el nu ar auzi cuvinte, propoziţii sau fraze ?Prin intermediul modelării este posibilă achiziţionarea unor comportamente noi, cât şi întărireasau, dimpotrivă, slăbirea vechilor repertorii de comportamente. Astfel, de exemplu, preşcolariicare au văzut cum un adult lovea un manechin de plastic, au pus în evidenţă un comportamentde două ori mai agresiv decât cel al lotului martor. Bandura înţelege prin dezinhibiţie faptul căanumite comportamente inhibate se pot reactualiza sub influenţa unui model. Un exemplu dedezinhibiţie îl reprezintă situaţia în care un subiect realizează, aflându-se într-o gloată, acţiunipe care nu le-ar realiza de unul singur. Mai exact, subiectul este mai înclinat să încalce unelereguli atunci când îi vede pe ceilalţi încălcându-le. Pe baza unor cercetări extensive, Bandura aajuns la concluzia că cea mai mare parte a comportamentului uman, pozitivă sau negativă,normală sau patologică, este învăţată prin intermediul imitaţiei. Autorul este de părere cănevroticii, criminalii sau psihopaţii au învăţat comportamentul lor la fel ca ceilalţi oameni.Diferenţa constă în aceea că personalităţile deviante au urmat un alt model, care nu esteconsiderat dezirabil de majoritatea membrilor societăţii. Bandura a discutat mult despremodelele greşite de comportament care le sunt oferite copiilor prin intermediul programelorde televiziune. Bandura afirmă că persoana care controlează modelele, controlează şicomportamentul subiecţilor.2. Particularităţile modeluluiParticularităţile modelului vor influenţa procesul imitaţiei. Astfel, în viaţa reală vom fi maitentaţi să ne lăsăm influenţaţi de către cineva care ne seamănă, decât de cineva care estetotal diferit. De asemenea, noi suntem mai înclinaţi să imităm comportamentul unei persoanede acelaşi sex. De asemenea, vârsta subiectului are un roi important în modelare. Astfel, depildă, un preşcolar va imita mai curând comportamentul unui adult decât un adolescent careluptă pentru independenţă. Bandura subliniază că, în general, subiecţii sunt mai dispuşi să selase influenţaţi de surse model care au aceeaşi vârstă. O altă caracteristică importantă amodelului o reprezintă statutul social şi prestigiul. într-unui din experimentele sale, Bandura ademonstrat că pietonii sunt mai înclinaţi să traverseze pe culoarea roşie a semaforului dacă opersoană foarte bine îmbrăcată face acelaşi lucru şi să nu o facă, dacă o persoană prostîmbrăcată se comportă în mod respectiv (în ambele cazuri este vorba de aceeaşi persoană).Aceste observaţii se utilizează cu succes în psihologia reclamei când o personalitate din lumeaartistică sau sportivă este prezentată în calitate de consumator al unui produs.
  • 78. Tipul de comportament este, de asemenea, important în cadrul imitaţiei. Astfel,comportamentele complexe nu sunt imitate tot atât de rapid ca cele simple.Caracteristicile observatorului. Persoanele caracterizate prin insuficientă încredere în sine şiimagine de sine scăzută sunt mai înclinate să imite comportamentele altora. De asemenea,subiecţii care au primit întăriri în trecut pentru imitarea comportamentului celorlalţi sunt maiînclinaţi spre imitaţia unei surse model.Recompensarea consecinţelor comportamentului. In cazul în care comportamentul de imitaţieeste întărit, forţa de imitare a modelului se amplifică. Bandura este de părere că întărireapozitivă poate acţiona mai puternic decât factorii menţionaţi mai sus. Astfel, de pildă, o sursămodel cu statut social ridicat îl poate face pe subiect să o imite, dar dacă consecinţelerespectivei imitări nu sunt întărite suficient, subiectul va avea tendinţa de a fi mai puţindominat în viitor de respectivul model,3. Conceptul de eu (self)Bandura defineşte eul în termenii structurilor cognitive care funcţionează ca sisteme dereferinţă internă, cât şi a setului de sub funcţii care implică percepţia, evaluarea şi reglareacomportamentului‖.Deci, eul nu reprezintă o entitate, ci un set de structuri şi procesecognitive care reglează percepţia şi cogniţia.Bandura consideră că două aspecte ale eului au o importanţă majoră: a) întărirea eului; b)Eficienţa eului.a) întărirea eului (autoîntărirea). Autoîntărirea este, în concepţia lui Bandura, tot atât deimportantă ca şi întărirea externă. O recompensă autoadministrată poate fi, de pildă, trăireasentimentului de mândrie sau satisfacţie, în timp ce o sancţiune autoadministrată poate fireprezentată de trăirea sentimentului de ruşine, culpabilitate sau depresie în legătură cufaptul că nu ne-am comportat într-un anumit fel. Bandura consideră că majoritateacomportamentelor umane sunt reglate prin intermediul auto întăriri lor. Standardele interne înraport cu care se evaluează comportamentul sunt preluate prin învăţare de la surse model caresunt părinţii şi alte persoane semnificative din copilăria subiectului.b) Autoeficienţa. Autoeficienţa se referă la cât de bine reuşeşte subiectul să-şi atingă propriilestandarde interne. Bandura consideră că autoeficienţa se exprimă prin intermediulsentimentelor de autostimă, de valoare personală, de adecvare şi eficienţă în abordarearealităţii. Autoeficienţa este perceperea propriei capacităţi de a produce şi regla evenimentelevieţii. Persoanele care au standarde interne exagerat de ridicate se autopedepsesc sever atuncicând nu reuşesc să le atingă şi de aici pot rezulta sentimente de depresie, descurajare,autodevalorizare. Bandura subliniază că persoanele cu sentimentul autoeficienţei scăzut pot săse refugieze în alcool, să se resemneze sau să se refugieze într-o lume de fantasme. Acestepersoane se simt neajutorate, incapabile să influenţeze evenimentele, consideră că toateeforturile lor sunt inutile. Subiecţii sunt dependenţi şi anxioşi. Când întâlnesc un obstacolrenunţă la tentativele de a-1 depăşi sau nici măcar nu încearcă să-1 depăşească. Persoanele cusentimentul autoeficienţei ridicat au următoarele caracteristici: sunt capabile să facă faţă înmod adecvat încercărilor vieţii; pentru că ele se aşteaptă la succes, ele vor persevera întentative de depăşire a obstacolelor; au o mare încredere în forţele proprii şi nu sunt blocate
  • 79. de dubitaţii; au performaţe ridicate în activitate. Bandura consideră că modul în care omul îşiapreciază nivelul de autoeficienţa depinde de: nivelul performanţelor anterioare; obsen’areasuccesului altor persoane (mai ales dacă sunt asemănătoare cu noi); întăreşte sentimentulautoeficienţei; persuasiunea verbală poate creşte nivelul autoeficienţei (şi invers, în funcţiede conţinutul acesteia); nivelul de activare internă.Oamenii sunt mai înclinaţi să se aştepte lasucces atunci când nu manifestă reacţii dezadaptative, de supraactivare în condiţii de stres.4. Stadiile învăţării modelateDupă Bandura, modelarea se dezvoltă odată cu vârsta şi maturizarea, în copilărie, modelarease limitează la imitaţia directă pentru că la copii nu s-au dezvoltat încă abilităţile cognitive şisistemele imaginative (reprezentaţional) şi verbal, care stau la baza învăţării modelate, încazul copiilor, este necesar un număr mai mare de repetări pentru ca aceştia să reproducă unanumit comportament observat (cam în jurul vârstei de 2 ani apar primele comportamenteimitate).5. Modificarea comportamentului învăţatPrin intermediul teoriei sale asupra învăţării sociale, Bandura urmăreşte un scop practicimediat, şi anume găsirea celor mai eficiente modalităţi de modificare a comportamentuluiindezirabil sau anormal. Dacă modelarea reprezintă modalitatea de bază în învăţarea unorcomportamente, tot prin intermediul modelării se poate modifica un comportament nedorit.Astfel, de pildă, Bandura a utilizat metoda modelării pentru înlăturarea unor frici sau fobii(exemplu: un copil cu fobie de câini a fost pus să urmărească, de la o distanţă sigură, cum altcopil de aceeaşi vârstă se joacă cu un câine). Deşi abordarea lui Bandura se referă lacomportamentul manifest, odată cu trecerea timpului, autorul a început să fie tot mai multpreocupat de variabilele cognitive, mai precis de autoeficienţă. Un subiect care şi-a rezolvatprin intermediul modelării fobia de şerpi, de pildă, îşi modifică nu numai comportamentulmanifest ci şi atitudinile, manifestând mai mult autoeficienţă în situaţiile care îi produceauînainte anxietate.In încheiere, trebuie să subliniem faptul că Bandura era de părere că un comportament umaneste controlat atât de subiectul însuşi, prin intermediul operaţiilor şi proceselor cognitive cât şide mediu, prin intermediul stimulărilor de natură socială. El îşi denumeşte poziţia„determinism reciproc‖ şi arată că „oamenii nu sunt nici obiecte pasive, controlate de forţeexterne, nici subiecţi absolut liberi care pot face şi deveni ceea ce vor‖.5.3.ORIENTAREA UMANISTĂ ÎN PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII: A.Maslow; C.Rogers1. Caracteristica generală a orientării umaniste
  • 80. Vreme de aproape o jumătate de veac, psihologia a fost dominată de două mari şcoli: şcoalapsihanalitică, care punea accentul pe componenta instinctivă, iraţională, inconştientă a fiinţeiumane şi şcoala behavioristă, care îi considera, în esenţă, pe oameni nişte fiinţe mecanice,controlate din exterior, dependente de mediul înconjurător. Reorientateă către umancâştigând tot mai mult teren în psihologie, spre jumătatea secolului XX apare o nouă orientarepsihologică numită psihologia umanistă.Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908 – 1970), a treia forţă înpsihologie, încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlaltedouă mari orientări existente şi practicate în Occident. Behaviorismul şi psihanaliza, taxate caincapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica reală, concretă a omuluicontemporan, aflat în faţa multor dileme şi contradicţii: „Eu cred că psihologia umanistă‖,scrie Maslow, „trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei Omului înlumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şipace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict,fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cuaplicaţii directe pentru viaţă omului‖ La rândul ei, Charlotte Bruhler (1893 – 1974) susţinea că„psihologia umanistă se vrea a fi o soluţie la problemele umane ale timpului nostru: cum sătrăieşti o viaţă plină de succes şi cum să construieşti relaţii mai satisfăcătoare între oameniiacestei lumi‖Concepţia lui Maslow asupra personalităţiiDragostea lui Maslow pentru muzică şi atracţia pentru academicienii şi politicienii liber-cugetători se sprijinea pe devotamentul său iniţial asupra studiului comportamentelorneschimbătoare ale animalelor. A demonstrat că în comportamentul sexual al maimuţelorexistă de fapt un joc al dominării. Deşi a ajutat la stabilirea unui interes în „ierarhiiledominării‖ la primate, Maslow a abandonat în cele din urmă activitatea.Fiind preocupat de câştig în perioada depresiunii economice, Maslow a intrat la Medicină. Cade obicei, datorită motivaţiei extrinseci, Maslow s-a plictisit repede şi a renunţat. Având înfaţa o piaţă a muncii slabă, şi refuzul unei cercetări datorită antisemitismului, Maslow erapregătit să accepte orice. Spre fericirea lui, psihologul EdwardL. Thorndike a devenit interesatde munca lui. Thoradike lucra la Teachers College din cadrul Univ. Columbia şi era autorul„legii efectului‖, un principiu de bază al învăţării, în loc să urmărească pisicile cum scăpau dincuşti, avea planuri mai.mari pentru aplicarea psihologiei şi a primit 100.000$ pentru punerealor în aplicare. Maslow se putea întoarce la New York să-şi continue cercetarea şi în acelaşitimp să-şi câştige şi existenţa.Chiar şi atunci când studia animalele în Wisconsin, Maslow a devenit interesat de disputaFreud-Adler. New-York-ul se afla în cea mai fascinantă perioadă a psihologiei personalităţii:Horney, Fromm, Adler şi alţii, printre care şi Koffka, reprezentat al psihologiei globale. Dintreaceştia Adler a avut un impact mai mare asupra sa. Când s-a prezentat la una din conferinţelelui, a fost plăcut surprins să găsească o sală aproape goală. Având o competiţie slabă pentru a-icapta atenţia lui Adler, cei doi au devenit apropiaţi. Fără îndoială, noţiunile lui Adler, cum ar
  • 81. fi: interesul social, lupta pentru superioritate şi ideea „puterea creaţiei individuale‖, l-auinfluenţat puternic pe Maslow.Psihologia gestaltistă a contribuit probabil cel mai mult la evoluţia intelectuală a lui Maslow,fiind preocupată iniţial cu percepţia şi susţinea ideea că percepţiile simple sunt întregurirealizate din părţi integrate. Pot fi luate în considerare părţile sau întregul, dar niciodată la unloc. Aşa că, la fel ca şi într-un mozaic, amănuntele ce formează feţele şi figurile din lucrărilede artă, pot fi apreciate ca întreg sau pe părţi. Mai important, părţile şi întregul sunt entităţiseparate, dar sunt fără scăpare legate între ele: întregul este format prin integrarea părţilor înaşa fel încât părţile şi întregul nu pot exista separate una de cealaltă. Teoria gestaltistă eracompusă din legi de organizare care explicau cum părţile formau întreguri. Această idee aîntregului a devenit fundamentală pentru Maslow. Pentru a o demonstra, a făcut o analogiereferitoare la studiul stomacului. Stomacul poate fi examinat prin extragerea dintr-un cadavruşi examinarea sa ca şi când ar funcţiona independent de corpul din care a fost luat. Alternativ,stomacul poate fi studiat în organisme vii. Pentru Maslow, cea din urmă variantă e de preferat,deoarece stomacul nu poate fi pe deplin înţeles în afara corpului în care e integrat. La nivelulmotivaţiei, în cadrul stomacului, nu stomacului îi e foame, ci individului.Pentru Maslow, factorii motivaţionali sunt suportul personalităţii. Motivaţie provine dincuvântul rădăcină „motiv‖ şi se referă la procesul prin care organismele sunt împinse sprescopuri. Nevoile sunt tensiuni simple care cer a fi satisfăcute. Foamea este un exemplu.Conceptul de „nevoie‖ este tradiţional şi pare uşor de înţeles, însă Maslow a considerat că esteun concept ambiguu. Putem fi induşi în eroare observând anumite comportamente şiatribuindu-le unei anumite nevoi. Spre exemplu, oamenii cărora nu le este foame, darmănâncă, nu îşi satisfac nevoia de foame, ci nevoia de securitate. Maslow şi-a susţinut punctulde vedere că un comportament, gând sau sentiment dat poate apărea datorită mai multormotivaţii.Maslow oferă două răspunsuri la întrebarea: „Pot oamenii trăi numai din pâine?‖ Răspunsul este„Da, atunci când nu există deloc pâine‖, şi „Nu, atunci când este pâine din belşug‖. Se poatelua exemplul oamenilor înfometaţi care se gândesc numai la mâncare, visează numai lamâncare. Pentru ei, orice alt interes nu este important. Viaţa însăşi e definită prin „a mânca‖.Oricum, tabloul e diferit atunci când oamenii sunt hrăniţi, când mâncarea e din abundenţă.Satisfacerea foamei determină oamenii să-şi urmărească şi alte nevoi, care încep să domineindividul, luând locul foamei. După ce şi acestea sunt satisfăcute, alte nevoi le iau locul.Maslow a stabilit o ierarhie a trebuinţelor sau nevoilor, pornind de la nevoile biologice, până lanevoile cele mai abstracte:Trebuinţele fiziologice cuprind necesităţile biologice pentru apă, oxigen, proteine, vitamine,temperatura normală a corpului, somn, sex, exerciţii fizice şi altele. Acestea pot fi consideratemai mult impulsuri decât nevoi.Trebuinţa de securitate / siguranţă include protecţia, stabilitatea, structura, legea, ordinea,libertatea. Această nevoie poate fi urmărită în reacţiile negative foarte puternice ale copiilormici, la orice schimbare neaşteptată în jurul lor. Aceste reacţii la copii sau la adulţi la diferiţi
  • 82. stimuli sugerează activarea acestei nevoi. Se poate observa similitudinea cu ideea adusă deKaren Horney, referitoare la „anxietatea de bază‖.Trebuinţa de dragoste şi apartenenţă orientează persoana spre relaţii afectuoase cu cei dinjur şi spre o anumită poziţie în familie sau în grup. Maslow a studiat aşa numitele „sensitivitygroups‖, ansambluri de oameni ce se întâlneau pentru a-şi destăinui sentimente intime şipentru a deveni apropiaţi. Maslow a văzut în acest curent o creştere a nevoii de contractinterpersonal şi intimitate dintre oamenii.Trebuinţa de stimă este împărţită în două categorii: 1) dorinţele personale de acceptabilitateautoritate competenţe, realizare, încredere, independenţă şi libertate; 2) dorinţa de respectdin partea altor oamenii incluzând atenţia, recunoaşterea, aprecierea, statusul, prestigiul,faima, dominaţia şi demnitatea. Satisfacerea acestor nevoi dă naştere sentimentelor deautovaloare, încredere în sine şi putere psihologică. Dar încurcarea satisfacerii acestor nevoiproduce sentimente de inferioritate, slăbiciune şi neajutorare, care duc la descurajare,compensare sau nevroză.Cea mai importantă năzuinţă este „nevoie de actualizare a sinelui”, „dorinţa de autoîmplinire… tendinţa omului de a-şi realiza potenţialul‖. Această forţă puternică poate fiatribuită dorinţei de a deveni cât mai mult ceea ce suntem, de a realiza cât mai mult din ceeace suntem capabili. Oamenii se simt într-un fel constrânşi să devină ceea ce pot să devină, fieatlet, părinte, jurnalist. Muzicieni simt nevoia de a face muzică, artişti să picteze, poeţii săscrie. în manifestarea acestui proces de actualizare a sinelui oamenii diferă cel mai mult.Deoarece fiecare persoană e diferită, ceea ce fiecare persoană simte că trebuie să devină eunic.Maslow a numit primele patru nevoi de bază „nevoi deficienţă‖ (d-needs), deoarece înîmplinirea lor este inclus şi mediul, pentru ca persoana să evite boala fizică şineadaptarea psihologică. Citând dovezi din cercetări, Maslow a ajuns la concluzia că apetitulsau preferinţele culinare individuale sunt un indiciu foarte clar cu privire la nevoile fiziologicesau deficitele organismului. Dacă în corp o substanţă biochimică anume lipseşte, individul vaîncerca să satisfacă deficienţa prin dezvoltarea unei pofte faţă de elementul nutriţional lipsă.Maslow a găsit sprijin pentru această teorie în teoria homeostaziei a lui Walter Cannon. Prinhomeostazie se înţelege tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediuluiintern, restabilindu-le nivelul când acesta este perturbat de o influenţă externă. Maslow aconstatat următoarele: 1) oamenii tânjesc permanent la satisfacerea lor; 2) lipsa îmbolnăveşteoamenii sau opreşte dezvoltarea lor; 3) satisfacerea vindecă boala produsă de deficienţă; 4)proviziile stabile previn aceste boli; 5) oamenii sănătoşi nu au deficienţă.Nevoia de actualizare a sinelui tinde să nu apară până ce nu există o satisfacere anterioară anevoilor fiziologice, de siguranţă, de dragoste şi de stimă. Insă chiar şi satisfacerea nevoilor debază nu e suficientă pentru a garanta apariţia acestui proces de actualizare a sinelui.Persoanele care se află în cadrul acestui proces psihologic arată o satisfacere suficientă anevoilor de bază. Pe deasupra nu sunt bolnavi, îşi folosesc pozitiv capacităţile şi motivaţia estelegată de un set de valori persoanele. Actualizarea sinelui nu se referă la compensarea
  • 83. deficitelor, ca în cazul nevoilor-D, ci privesc mişcarea ascensională, optimizantă dincolo deanumite standarde.Maslow a ierarhizat trebuinţele / nevoile de bază intr-o „piramidă” a trebuinţelor / nevoilor.Nevoile de la bază sunt predominante, cer satisfacerea lor imediată. Ele apar mai devreme înprocesul de dezvoltare şi cer satisfacerea imediată. O deficienţă într-o nevoie de la bazapiramidei domină funcţionarea personalităţii până când e satisfăcută. Numai atunci persoana eeliberată să se adreseze nevoii care e mai sus în piramidă. Nevoia de siguranţă e mai puternicădecât nevoia de dragoste, dar foamea le domină.Maslow susţine că în societatea actuală, satisfacerea trebuinţelor unei persoanei de rând,poate fi în proporţie de 85% din fiziologice, 70% de siguranţă, 50% dragoste, stima şi doar, 10%de actualizare a sinelui. De asemenea, oamenii nu trebuie să-şisatisfacă în proporţie de 100% o nevoie pentru ca următoare să apară. Dacă nevoie de dragostee satisfăcută în proporţie de 10%, nevoia de stimă nu apare deloc, dar la o proporţie 25%,nevoia de stima apare cu doar 5%.Există bineînţeles şi excepţii la apariţia nevoilor în această ordine. Romeo şi Julieta şi-au datviaţa pentru dragostea. Mahatma Ghandi a fost dispus să-şi nege siguranţa şi trebuinţelefiziologice pentru valori înalte, ca demnitatea personală, egalitatea socială şi libertateapolitică. El a fost capabil să-şi nege trebuinţele de la baza piramidei treptat, concentrându-seasupra valorilor mai importante. Ghandi a fost aruncat într-un lagăr de concentrare şi chinuitprin intermediul torturii, înfometării şi epuizării.Cel mai tipic exemplu de inversare al nevoilor este atunci când trebuinţa de dragoste estesatisfăcută o dată cu trebuinţa de stimă. Persoana care crede că satisfacerea trebuinţei destimă implică şi dragostea, poate adopta atitudinea că iubirea vine doar la cei puternici,respectaţi şi temuţi. Pentru o astfel de persoană, trebuinţa de a fi un obiect al afecţiunii esteîntâlnită prin afişarea unei măşti a încrederii, şi susţinerea convingerii că această mască atrage„dragostea‖. Este posibilă de asemenea dispariţia completă a unei nevoi, în cazul unui individantisocial (psihopat), spre exemplu, a cărui sete de dragoste din copilărie nu a fost niciodatăpotolită şi deci o perioadă critică în dezvoltarea acestui individ a fost ocolită. De asemeneanivelul de aspiraţie al unui individ poate fi redus permanent. Spre exemplu, o persoană care atrăit în şomaj sau în sărăcie groaznică mai mult timp, poate continua să caute doar satisfacţiiminime în viaţă, cum ar fi obţinerea mâncării sau a adăpostului.Maslow a încercat să înţeleagă valorile sădite în natură prin observarea esenţei culturii omului.Doar alegerile, gusturile şi judecatele unei fiinţe umane sănătoase ne vor spune multe despreceea ce este bun pentru întreaga omenire în lunga ei existenţă. Maslow a studiat cele maiimportante personalităţi umane, definindu-le ca fiind acele persoane sănătoase din punct devedere psihic, al maturităţii şi desăvârşirii lor. El a desemnat câteva din aceste personalităţi,capacităţile şi talentele care-i ajută să facă ceea ce pot ei mai bine şi care îi ajută să sedezvolte la nivel superior. Ei trăiesc după povăţuirea lui Nietzsche „Fiţi, deveniţi ceea cesunteţi (cu adevărat)!‖
  • 84. Caracteristicile comune marilor personalităţi sunt următoarele: perceperea clară, eficientă arealităţii şi relaţii confortabile cu aceasta; aşteptări / expectanţe de la sine, de la alţii şi de lanatură; spontaneitate, simplitate, naturaleţe; centrarea pe problemă (dacă intervine cevastrăin, ei considera că au o misiune de îndeplinit în legătura cu acel „ceva‖; detaşare şi nevoiade intimitate; caracter puternic şi independenţă relativă faţă de mediu; continua împrospătarea aprecierii; experienţa mistică de vârf; „Gemeinschaftsgefuehl‖ – sentimentul comunitar deînrudire şi de identificare cu rasa umană (acelaşi cuvânt german utilizat de către Adler şi maitârziu prin „interes social‖; relaţii personale cu ceilalţi (puternice, dar limitate ca număr);structura caracterială democratică; discriminare etică între bine şi rău, metode; sens filozofic;creativitate; transcendenţa în oricare culturi particulare; imperfecţiuni: uneori nechibzuit,nepoliticos din punct de vedere social, rece, plictisit, iritat, încăpăţânat, uită repede, indispus,prostuţ, mânios, mândru în aparenţă, naiv, anxios, vinovat, neadaptat.Maslow este de părere că aceste trebuinţe formează o ierarhie separată: nevoia de cunoaştereeste mai puternică decât nevoia de a înţelege. între cele două ierarhii de trebuinţeexistă ointeracţiune reciprocă. Astfel, este imposibil ca un subiect să devină autoactuâlizat dacătrebuinţele sale de cunoaştere sau înţelegere nu sunt satisfăcute. Maslow arată că există şiexcepţii de la ierarhia trebuinţelor: astfel, oamenii care s-au dedicat unei cauze cu preţulvieţii şi-au negat trebuinţele fiziologice sau pe cele de securitate.C. Rogers: teoria fenomenologică a personalităţiiTeoria personalităţii elaborată Cari Rogers, în 1959, a constituit una dintre primeleprovocări reale la adresa abordărilor psihanalitice şi psihometrice ale personalităţii. Rogersconsideră că aceste viziuni asupra personalităţii sunt foarte limitate, prezentând ideifoarte înguste în legătură cu potenţialul uman. Pentru teoreticianul psihanalist, opersonalitate sănătoasă este, pur şi simplu, una care a reuşit să reducă tensiunile dintrepărţile sale distincte, până la un nivel pe care îl poate stăpâni, iar pentru teoreticieniipsihometriei, simpla absenţă a simptoamelor unei tulburări sugerează că individul estesănătos mintal. {Nevoile umane. Rogers consideră că există o parte mai bună a personalităţii umane, care semanifestă prin năzuinţa continuă spre creştere şi dezvoltare, în care oamenii sunt angajaţii înpermanenţă (dacă nu sunt tulburaţi sau sub tensiune). El susţine că fiinţele umane au onecesitate fundamentală de a-şi dezvolta potenţialul cât mai mult posibil şi, din activitatea saclinică, deduce că probleme nevrotice sau psihotice se dezvoltă atunci când acest aspect alpersonalităţii unei fiinţe umane este în mod consecvent reprimat. Rogers se referă la acestlucru folosind termenul nevoie de auto actualizare ~ necesitatea de actualizare sau derealizare a potenţialului propriu. Deoarece această necesitate este atât de importantă, Rogerssusţine că evaluăm, prin prisma ei, toate experienţele noastre de viaţă. Experienţele care neîncurajează dezvoltarea sunt cele pe care le percepem ca pozitive sau utile, pe când pe celecare ne inhibă sau ne suprimă autoactualizarea le percepem ca negative sau neplăcute.Deoarece fiecare individ are capacităţii şi tendinţe diferite, fiecare îşi elaborează propriul setde valori specifice, care sunt, deseori, similare cu ale altora, chiar dacă nu perfect identice.Conceptul de sine. O altă diferenţă între viziunea lui Rogers şi abordările psihanalitice şipsihometrice ale personalităţii este că acesta percepe personalitatea ca o unitate coerentă, şi
  • 85. nu împărţită în secţiuni sau părţi separate. El îşi centrează teoria pe ideea „sinelui‖, deoarece,în lucrul cu pacienţii săi, a constatat că aceştia aveau idei foarte clare în privinţa „eurilor lorinterioare‖, pentru care psihologul a propus denumirea de concept de sine, şi că, deseori, erautulburaţi de comportamentele care nu se potriveau cu ideile lor. „Nu înţeleg, nu-mi stă în firesă fac asta‖, ar fi o remarcă tipică pentru acest tip de anxietate. Conceptul de „sine‖ estefundamental în teoria lui Rogers asupra personalităţii. El a descoperit că mulţi dintre pacienţiisăi aveau o imagine a aceea ce doreau să fie (şinele ideal), foarte diferite de felul în carecredeau că sunt în realitate. Cu cât şinele ideal era mai diferit de şinele real, cu atât pacientulse simţea mai anxios şi mai nefericit. Această discrepanţă între şinele ideal şi cel real estedeseori evidentă la persoane care suferă de boli digestive. In cartea sa,Grăsimea este oproblemă feminină, Susie Orbach susţinea că bolile digestive, cum ar fi bulimia şi anorexianervoasă, apar ca urmare a importanţei acordate frumuseţii şi zvelteţii în societateaoccidentală. Femeile sunt continuu sub presiunea imaginii felului în care ar trebui să arate, iarrespectul lor de sine este legat de succesul pe care îl au în hrănirea şi îngrijirea altora.Pregătirea mâncării este, şi ea, o cale de exprimarea a personalităţii. Cei care suferă deanorexie au deseori imagini corporale anormale, considerându-se graşi atunci când sunt extremde slabi. în parte, terapia lui Orbach constă în modificarea imaginii de sine a suferinzilor,pentru a aduce imaginea sinelui ideal mai aproape de şinele real.Preţuirea. Cealaltă necesitate a personalităţii umane pe care Rogers a evidenţiat-oeste necesitatea preţuirii. El susţine că orice fiinţă umană trebuie să fie preţuită de altepersoane, preţuire care să se manifeste fie prin dragoste, afecţiune sau chiar simplu respect.Pentru că este vorba, într-adevăr, de o necesitate, şi nu de un element fără de care să neputem descurcă, este foarte important ca omul să găsească această preţuire şi, în unele cazuri,acest lucru poate deveni atât de important, încât să interfereze cu nevoia de autoactualizare.După Rogers, în aceste condiţii, individul începe să aibă probleme.Condiţii de valorare. In general, cei din jur au tendinţa de a condiţiona preţuirea de uncomportament „adecvat‖. Cu alte cuvinte, ei admiră o persoană dacă aceasta se comportăîntr-un anumit fel. Aceasta înseamnă că fiecare persoană ştie care sunt tipurile decomportament care pot şi care nu pot câştiga preţuirea celorlalţi. Aceste idei sunt cunoscutesub denumirea de condiţii de valorare şi sunt foarte importante în ghidarea comportamentuluiindividual, deoarece ele conduc individul spre tipurile de comportament aprobate de societate.Când aceste condiţii de valorare impun individul să acţioneze pe căi cu totul opusecomportamentului de autoactualizare apreciat pozitiv de persoana respectivă, atunciapare ameninţarea, pentru că necesitatea de autoactualizare a individului este ameninţată.Aceasta produce anxietate, deoarece omul devine conştient (chiar dacă acest lucru nu-i estefoarte clar) că există o lipsă de concordanţă între acţiunile şi valorile sale.Mecanisme de apărare. Datorită ameninţării produse de această neconcordanţă, individuldezvoltă mecanisme de apărare, care protejează şinele de confruntare cu situaţia reală.Aceste mecanisme de apărare sunt de două tipuri: negarea (adică refuzul de ă admite că existăvre-o neconcordanţă) şi distorsionarea(adică falsificarea sau modificarea amintirii experienţeineplăcute, pentru a deveni mai puţin ameninţătoare). De aici se pot dezvolta uneori problemepsihice serioase, deşi majoritatea persoanelor utilizează puţin aceste mecanisme de apărare înviaţa cotidiană.
  • 86. Rogers a văzut personalitatea ca pe un fel de „mască‖ pe care o folosim în raport cu altepersoane, în viaţa cotidiană. El afirma că este important faptul ca această „mască‖ să fiesimilară „sinelui interior‖ real, pentru că, în caz contrar, omul ar fi considerat drept unprefăcut. Dar chiar dacă personalitatea se potriveşte cu şinele interior, nu este totuşi identică,şi fiecare fiinţă umană este singura care ştie cum este pe dinăuntru.Preţuirea necondiţionată. După Rogers, dezvoltarea unei personalităţi sănătoase presupuneinexistenţa conflictelor între „condiţiile de valorare‖ şi imboldul lăuntric de autoactualizare,deoarece pentru majoritatea indivizilor există cel puţin una sau două persoane, în decursulvieţii, care le oferă o preţuire necondiţionată. Cu alte cuvinte, individul ştie că există cineva,sau a existat cineva în trecut, care ţine la el indiferent de comportamentul său. Preţuireanecondiţionată este deosebit de valoroasă, pentru că eliberează individul de necesitatea de acăuta tot timpul aprobarea socială, dându-i în schimb libertatea de a-şi explora talentele,înclinaţiile şi capacităţile. Cu alte cuvinte, oamenii îşi pot exprima necesitatea deautoactualizare fără să aibă grijă de dezaprobările sociale pe care le-ar putea produce.Rogers insistă că majoritatea, dacă nu toţi pacienţii săi nevrotici, aveau părinţi care nu le-audat copiilor lor sentimentul puternic de a fi iubiţi şi apreciaţi în mod absolut, în schimb le-aucondiţionat întotdeauna dragostea de „buna purtare‖. Acest lucru, aprecia el, a transmiscopilului mesajul că nu era iubit deloc şi că părinţilor le-ar fi plăcut, de fapt, un alt copil,ideal, care să nu fie niciodată obraznic. Prin urmare, aceşti copii au crescut cu năzuinţa de a fiadmiraţi de alţii, neglijându-şi în acest timp autoactualizarea. Astfel de persoane tind să aibăstandarde ridicate de comportament, foarte nerealiste, altfel spus, conceptul lor de sine idealnu se mai corelează deloc cu şinele real.5.4. TEORII PSIHOMETRICE ALE PERSONALITĂŢII: R. Cattell; H. Eysenck; G. AllportR. Cattell şi teoria factorială a personalităţiiR. Cattell afirma că ,,Personalitatea este cea care permite o predicţie asupra a ceea ce vaface o persoană într-o situaţie dată”Ţinta lui Cattell în studiul său asupra personalităţii este de a prevedea comportamentul, de aprevedea ceea ce o persoană va face ca răspuns la stimulul unei situaţii. El nu face referire lamodificarea comportamentului de la nedorit la dorit sau de la anormal la normal, ceea ce afost scopul multor teoreticieni despre care am discutat deja. Subiecţii lui Cattell erau oameninormali ale căror personalităţi le-a studiat şi nu tratat. Cattell credea că este imposibil (sau celpuţin neînţelept) să încerci să schimbi o personalitate înainte de a înţelege în detaliu cetrebuie schimbat.Teoria lui Cattell despre personalitate nu a avut originea într-o situaţie clinică. In schimbabordarea sa este riguros ştiinţifică, dovedind observarea comportamentului şi adunarea anumeroase date asupra fiecărui subiect, în cercetarea lui Cattell nu este neobişnuit ca peste 50de tipuri de măsurări să se facă la un subiect.
  • 87. Aspectul specific al abordării de către Cattell este ceea ce face cu datele obţinute. El aplicăprocedeul statistic al analizei factoriale ce implică evaluarea relaţiilor dintre fiecare perecheposibilă de măsurători luate de la un grup de subiecţi pentru determinarea factorilor comuni.Dacă 2 măsurători arată o corelaţie ridicată, Cattell este sigur în sugerarea că măsoară aspectesimilare sau legate între ele ale personalităţii. Cattell numeşte aceşti factori „trăsături‖ pecare le vede ca şi elemente mentale ale personalităţii. Numai când cunoaştem trăsăturilecaracteristice ale unei persoane putem prevedea cum va acţiona acea persoană într-o situaţiedată. Pentru a înţelege deplin o persoană trebuie apoi să putem descrie în termeni precişimodelul (şablon) trăsăturilor ce definesc acea persoană ca individ.Modul Iui Cattell de abordare a trăsăturilor personalităţii Cattell a definit trăsătura ca o relativă permanentă tendinţă de reacţie, alcătuind unităţilestructurale de bază ale personalităţii. A clasificat trăsăturile în câteva moduri. O trăsăturăcomună este cea pe care o are oricine într-o anumită măsură. Inteligenţa, extrovertirea,sociabilitatea sunt exemple de trăsături comune. Oricine are aceste trăsături, dar unii le auîntr-un grad mai mare decât alţii. Motivul pentru care Cattell a sugerat că aceste trăsăturicomune sunt universale este acela că oamenii au un potenţial ereditar similar şi sunt supuseunor presiuni sociale similare, cel puţin în interiorul aceleiaşi culturi.Oamenii diferă ca urmare a faptului că au în măsură diferită aceste trăsături comune. Deasemenea diferă datorită trăsăturilor unicepe care le au; acele aspecte ale personalităţii pecare le deţin puţini alţi oameni. Trăsăturile unice sunt vizibile în atitudinile şi interesul nostru.De exemplu, o persoană poate avea un interes exagerat pentru fluturi, altul poate fi pasionatîn favoarea interzicerii goliciunii picioarelor în public.Al doilea mod de clasificare a trăsăturilor este acela de a le împărţi în trăsături de abilitate,de temperament şi dinamice.Trăsăturile de abilitate determină cât de eficientă va fi o persoană în munca pentru atingereascopului propus. Inteligenţa este o trăsătură de abilitate; nivelul nostru de inteligenţă ne ajutăsă decidem cât de mult ne vom strădui să ne atingem scopul, cum ar fi de exemplu absolvireafacultăţii.Trăsăturile de temperament descriu stilul general şi tonul emoţional al comportamentuluinostru – de exemplu cât de perseverenţi, uşuratici sau iritabili suntem. Aceste trăsăturiafectează modul în care reacţionăm la o situaţie dată.Trăsăturile dinamice sunt forţele dinamice ale comportamentului nostru şi definesc motivaţia,interesul, ambiţia.Al treilea mod de clasificare a trăsăturilor – trăsături de suprafaţă şi trăsături sursă (profunde)– este în funcţie de stabilitatea, permanenţa lor.Trăsăturile de suprafaţă sunt caracteristici ale personalităţii ce sunt în legătură unele cualtele, dar nu sunt un factor al personalităţii pentru că nu sunt determinate de o singură sursă.De exemplu, câteva elemente de comportament cum sunt anxietatea, indecizia, teamairaţională sunt trăsături de suprafaţă ale nevroticismului.De o mai mare importanţă sunt trăsăturile sursă, factori unitari ai personalităţii, care suntmult mai stabili şi permanenţi. Fiecare trăsătură sursă dă naştere unui aspect al
  • 88. comportamentului. Ele sunt factori individuali ce se combină pentru explicarea trăsăturilor desuprafaţă.După origine, trăsăturile sursă se clasifică în trăsături structurale sau de mediu înconjurător.Trăsăturile structurale îşi au originea în condiţiile biologice, dar nu sunt neapărat înnăscute.De exemplu, băutul alcoolului poate da naştere comportamentelor ca: lipsa de grijă,flecăreala, vorbirea mormăită. Analiza factorială va arăta care din aceste caracteristici sunttrăsături sursă.Trăsăturile determinate de mediu derivă din influenţele asupra noastră a mediului social şifizic. Ele sunt trăsături învăţate şi comportamente ce-şi pun pecetea asupra personalităţii.Comportamentul unei persoane dintr-un ghetou din interiorul unui oraş este modelat diferit decomportamentul cuiva din clasa de sus, dintr-un mediu luxos. Un ofiţer militar de carieră areun alt mod de comportament decât un muzician de jazz. Astfel vedem că Cattell a recunoscutinteracţiunea dintre persoană şi variate situaţii.Trăsăturile sursă – factorii de bază ai personalităţiiDupă mai mult de 2 decenii de intensă cercetare pe baza analizei factoriale, Cattell aidentificat 16 trăsături sursă ca şi factori de bază ai personalităţii. Aceşti factori sunt probabilcel mai bine cunoscuţi în forma în care sunt cel mai des utilizaţi, în Testul obiectiv depersonalitate numit ―16 factori de personalitate‖ (16 PF). Este important să ne reamintim că în sistemul lui Cattell aceste trăsături sursă sunt elementede bază ale personalităţii, aşa cum atomul este unitatea de bază a lumii fizice.Cattell a argumentat că psihologii nu pot genera legi despre personalitate sau să o înţeleagă pedeplin fără a fi în stare să descrie precis natura acestor elemente.Influenţa eredităţii şi a mediuluiCattell a arătat un mare interes pentru relativa influenţă a mediului şi eredităţii în modelareapersonalităţii. A cercetat importanţa eredităţii şi a mediului sau a factorilor situaţionalistatistic, comparând similarităţile găsite la gemeni crescuţi în aceeaşi familie, gemeni crescuţiîn familii diferite, copii negemeni crescuţi de aceeaşi familie sau de familii diferite. Astfel aputut estima influenţa geneticii şi a mediului.Pentru unele trăsături rezultatul a demonstrat că ereditatea joacă un rol important. Deexemplu, datele lui Cattell arată că 80 % din inteligenţă (factorul B) şi 80 % din timiditate vis-a-vis de spiritul aventuros (factorul II) pot fi datorate factorului genetic. Cu acestea şi cu altetrăsături, ereditatea a fost considerată ca o influenţă dominantă, o descoperire care 1-acondus pe Cattell să argumenteze în favoarea unei înmulţiri selective pentru a se naşte opopulaţie mai inteligentă.In general Cattell a concluzionat că 1/3 din personalitatea noastră este determinată genetic şi2/3 este determinată de influenţa factorului social şi de mediu.
  • 89. Dezvoltarea personalităţiiCattell a propus 6 etape în dezvoltarea personalităţii umane. Aceste etape acoperă întreagaviaţă de la naştere la bătrâneţe.Copilăria mică, durând de la naştere la 6 ani, este perioada formativă cea mai importantă îndezvoltarea personalităţii. In timpul acestei perioade, copilul este influenţat de părinţi încomportament şi efectuarea toaletei personale. Atitudinile sociale sunt formate ca şi ego-ul,superego-ul, sentimentul de securitate sau insecuritate, atitudinea faţă de autoritate şiposibila tendinţă spre nevropatie. Cattell nu a fost un urmaş al lui Freud, dar a încorporatideile lui conform cărora anii timpurii de viaţă sunt cruciali în formarea personalităţii şiconflictele orale şi anale pot afecta personalitatea.între 6 şi 14 ani, perioada copilăriei, sunt puţine probleme psihologice. Această etapămarchează începutul atitudinii de independenţă faţă de părinţi şi o dezvoltare a identificării cuegalii (cei de o vârstă cu el). Aceasta este urmată de o perioadă de dezvoltare mult maitulburătoare şi stresantă: adolescenţa, între 14 şi 23 ani. Incidenţa tulburărilor emoţionale şidelicventei creşte în timpul acestei perioade. Oamenii tineri manifestă multe conflicte pedrumul spre independenţă, afirmarea de sine, sex.A patra fază a dezvoltării, maturitatea, este o perioadă de satisfacţie şi productivitate în ceeace priveşte cariera, căsătoria, familia. Personalitatea devine mai puţin „fluidă‖ şi mult maistabilă în comparaţie cu etapele anterioare, iar stabilitatea emoţională creşte. Cattell a găsitpuţine schimbări în ceea ce priveşte interesul şi atitudinile în această perioadă.Maturitatea târzie cuprinde dezvoltări ale personalităţii ca răspuns la schimbările fizice şisociale. Sănătatea şi vigoarea pot slăbi după 50 ani, ca şi atractivitatea, iar sfârşitul vieţii esteprevizibil. In timpul acestei perioade de obicei oamenii îşi reevaluează valorile personale şi îşicaută o nouă identitate. Aceasta este o optică similară cu a lui Jung privitor la schimbările depersonalitate din perioada de mijloc a vieţii.Bătrâneţea, etapa finală a vieţii, presupune adaptarea la pierderi – moartea soţului, rudelor,prietenilor; cariera pierdută la pensionare, pierderea statutului social şi un sentiment desingurătate şi insecuritate.Imaginea Iui Cattell asupra naturii umaneDefiniţia dată de Cattell asupra personalităţii arată punctul lui de vedere asupra naturii umane.El a scris: „Personalitatea este cea care permite o predicţie a ceea ce o persoană va face într-osituaţie dată.‖Pentru ca un comportament să fie previzibil trebuie să fie civilizat şi ordonat. Predicţia ar fidificilă fără constanţă, regularitate, consecvenţă. De exemplu, Cattell a scris că partenerulpoate prevedea de obicei cu o acurateţe considerabilă ce va face celălalt într-o situaţie dată,pentru că comportamentul lui din trecut a fost consecvent şi ordonat. Astfel imaginea luiCattell asupra naturii umane dă puţin loc spontaneităţii, pentru că aceasta ar excludepredictibilitatea. Deci voinţa liberă vis-a-vis de determinism, părerea lui Cattell pare a fi maimult de partea determinismului.
  • 90. Cattell nu a numit nici un scop ultimativ şi necesar care domină comportamentul. Astfel nueste loc pentru actualizarea sinelui sau altă formă ultimativă de împlinire care să ne tragă, nusunt nici conflictele universale sau cele instinctuale psihosexuale cele care să ne împingăînainte. Totuşi Cattell a menţionat influenţa determinantă a primei perioade de viaţă şi acopilăriei; dar nu avem impresia din scrierile lui Cattell că el crede că oamenii sunt prinşi deforţele copilăriei şi sunt incapabili să modifice influenţa acestor forţe în timpul unei perioadeulterioare de dezvoltare.Punctul personal de vedere al lui Cattell asupra naturii umane este mai clar. In anii tinereţii, elera optimist în ceea ce priveşte abilitatea noastră de a rezolva problemele înfruntândsocietatea. A prezis că vom câştiga mai multe cunoştinţe despre mediul înconjurător şi controlasupra mediului. Oricum, realitatea nu a corespuns aşteptărilor lui Cattell şi optimismul său ascăzut. El chiar a sugerat că natura umană şi societatea au regresat.Eysenck H. şi teoria factorială a tipurilor de personalităţiiGordon Allport şi Raymond Cattell au fost printre primii cercetători ai personalităţii care ausugerat că factorii moşteniţi la naştere modelează personalitatea şi pot fi la fel de importanţica factorii de mediu.Dovezile sunt tot mai multe în susţinerea ideii că trăsăturile de personalitate sunt influenţatede factorii ereditari. Cercetările ce susţin o legătură între moştenirea genetică şi personalitatesunt covârşitoare, iar domeniul de studiu destinat acestei legături, genetica comportamentală,a dobândit o acceptare şi credibilitate crescută. Indiferent cum e evaluată personalitatea – princhestionare de personalitate, observaţii ale comportamentului ş.a. – s-a stabilit o componentăgenetică semnificativă a acesteia. încă din perioada primei sale slujbe ca psiholog cercetător laMill Hill Emergency Hospital în timpul celui de-al doilea război mondial, Hans Eysenck şi-amanifestat scepticismul faţă de abordările psihiatrice subiective. într-o cercetare statisticăasupra diagnosticelor şi tratamentelor prescrise de către psihiatri, el a adus dovezi clareprivind inconsistenţa judecăţilor mai multor psihiatri faţă de unul şi acelaşi caz clinic. Astfel,se prefigura devotamentul pe care Hans Eysenck îl va manifesta pentru raţionamentul ştiinţificde tip ipotetico-deductiv, raţionament bazat pe testarea unor ipoteze transpuse în predicţiicantitative măsurabile. Preocupat de aspectele măsurabile ale personalităţii, Eysenck a fostfidel concepţiei behavioriste, criticând vehement abordările nonempirice, netestabile şi înconsecinţă neştiinţifice asupra personalităţii: ―… personalitatea este un concept izvorât dincomportament, iar comportamentul este, prin definiţie, observabil şi măsurabil‖.La începutul secolului, Freud era preocupat de preconştient şi de inconştient, dar în decursulanilor ’40 şi ’50 s-au dezvoltat o serie de abordări diferite ale personalităţii. Abordarea luiFreud eraidiografică, ceea ce înseamnă că psihanalistul avea ca scop înţelegerea modului încare se echilibrează diferite aspecte ale personalităţii la fiecare individ. Dar alţi psihologi auînceput să-şi concentreze atenţia asupra modului în care oamenii pot fi grupaţi şi comparaţiîntre ei. Această abordare este cunoscută sub denumirea de abordare nomotetică apersonalităţii. Aceşti psihologi au avut o contribuţie deosebită la elaborarea testelorpsihometrice, care sunt utilizate la măsurarea caracteristicilor psihologice de tipul
  • 91. inteligenţei, creativităţii sau personalităţii. Unul dintre cei mai celebri psihologi care auadoptat această abordare a fost H.J. Eysenck.Eysenck a fost influenţat puternic de tradiţia behavioristă. Behavioriştii susţineau că singuramodalitate de înţelegere a oamenilor dintr-o perspectivă autentic ştiinţifică este prin analizadovezilor obiective. în cazul oamenilor şi al animalelor, aceasta presupune simpla analiză acomportamentului lor şi nu a aspectelor de genul gândirii sau al intenţiilor, pe careexperimentatorul nu le poate observa niciodată cu adevărat.Totuşi, când studiem personalitatea, nu putem sta să urmărim comportamentul subiecţilortoată ziua, pentru a descoperi ceva despre ei. (Chiar dacă am putea, când cineva este urmatpeste tot, acţiunile sale sunt diferite faţă de comportamentul normal). Astfel, Eysenck aadoptat varianta prelevării de eşantioane din diferite aspecte ale comportamentului uneipersoane, punându-i subiectului întrebări despre felul în care se comportă în mod normal.Testele sale au fost elaborate sub formă de chestionare şi, prin analiza rezultatelor la acestechestionare, cercetătorul a reuşit, în cele din urmă, să elaboreze o teorie a personalităţiifoarte diferită de cea a lui Freud.Mult timp în colaborare cu Spitalul Maudsley şi Institutul de Psihiatrie de la Universitatea dinLondra, Eysenck a condus cercetări extinse asupra măsurării personalităţii. El este de acord cuCattell în privinţa faptului că personalitatea e compusă din trăsături sau factori ce pot fiidentificaţi prin analiza factorială. Influenţat de teoriile temperamentale timpurii ale luiGalenus şi Hippocrat, W. Wundt sau C. G. Jung, şi de abordările behavioriste ale lui Pavlov,Eysenck consideră, bazându-se pe cercetări considerabile, că toate trăsăturile de personalitatepot fi repartizate în trei tipuri de dimensiuni. Aceste dimensiuni de personalitate suntcombinaţii de trăsături sau factori şi le putem considera ca „superfactori‖. Cele trei dimensiuniale personalităţii pe care Eysenck le-a propus sunt următoarele (vezi tabelul 10.3): 1)Extraversiune vs. introversiune (E); 2) Nevroticism vs. stabilitate emoţională (N); 3) Psihoticismvs. controlul impulsurilor (P).Ponderea cea mai mare a cercetărilor lui Eysenck se concentrează asupra dimensiunilor E şi N;multe din aceste cercetări au fost destinate stabilirii bazei biologice a acestor dimensiuni.Eysenck a descoperit că extravertiţii se diferenţiază de introvertiţi prin nivelul de bază alactivării corticale (cortical aromai); extravertiţii au un nivel mai scăzut de activare corticalădecât introvertiţii. Astfel, responsabil pentru diferenţele dintre extravertiţi şi introvertiţieste sistemul activator reticulat ascendent, o reţea de fibre nervoase situată de-a lungulcanalului spinal, servind la stimularea cortexului şi excitarea neuronilor corticali. Datoritănivelului lor scăzut de activare corticală, extravertiţii caută activ stimularea şi emoţia. înopoziţie, introvertiţii se feresc de stimulare şi excitaţie, deoarece nivelul lor de activarecorticală este deja ridicat.Eysenck a descoperit că. la baza dimensiunii nevrotism/stabilitate stă creierul visceral, oformaţiune de la baza creierului, alcătuită din hipotalamus, hipocamp şi sistemul limbic,responsabilă cu răspunsul fizic al organismului la activarea emoţională. Astfel, persoanele cuun scor înalt pe scala N au un prag scăzut al activării creierului visceral, fapt care determină
  • 92. intense manifestări corporale specifice (accelerarea bătăilor inimii, transpiraţie, tremurăturietc.) chiar şi la nivele mai scăzute de excitare emoţională.Cercetările lui Eysenck pe eşantioane considerabile au demonstrat că pe baza cunoaşteriinivelului de activare corticală se pot predica cu mare probabilitate posibilele tulburărinevrotice cărora persoanele le pot cădea pradă. Astfel, introvertiţii, cu hiperactivarea de caredau dovadă, sunt predispuşi distimiei (un grup de simptoame nevrotice manifestate prinanxietate, fobii, depresie, tulburări obsesiv-compulsive), în timp ce extravertiţii, cu un nivelscăzut de activare, sunt predispuşi tulburărilor isterice.Eysenck susţine că oamenii, având oricare din aceste dimensiuni de personalitate, pot contribuila bunăstarea societăţii, dar unii se vor adapta mai bine decât alţii. De exemplu, o persoană cuun psihotism ridicat, care se caracterizează prin comportament ostil sau agresiv, fie poateajunge la tulburări emoţionale, fie îşi poate canaliza aceste trăsături într-o activitatedezirabilă social, cum ar fi antrenor de fotbal american. Eysenck crede că societatea arenevoie de diversitatea furnizată de toate tipurile şi că toţi ar trebui să avem oportunitatea de ane folosi cât mai bine abilităţile.Pentru Eysenck trăsăturile şi dimensiunile sunt, determinate în primul rând de ereditate. Deşinu exclude influenţele mediului asupra personalităţii, cum ar fi interacţiunile familiale încopilărie, el susţine că efectele acestora sunt limitate. Eysenck a considerat că rezultatelecercetărilor lui infirmă importanţa influenţei familiei asupra personalităţii. Aceste cercetări s-au concentrat în mare parte pe comparaţii întregemeniidentici (monozigotici) şi gemenineidentici sau fraternăli (dizigotici).Studiile au arătatcă gemenii identici se aseamănă mai multîntre ei ca personalitate decât gemeniineidentici, chiar dacă gemenii neidentici au fost crescuţide părinţi diferiţi şi în mediidiferite în copilărie.Studiile pe copii adoptaţi demonstrează că personalităţile lor se aseamănă mai mult cu cele alepărinţilor biologici decât cu cele ale părinţilor adoptivi. Aceste cercetări furnizează argumenteîn susţinerea convingerii lui Eysenck că trăsăturile şi dimensiunile personalităţii sunt modelatemai mult de moştenirea genetică decât de mediu.Cele trei dimensiuni ale personalităţii au fost investigate în mod consistent în diverse naţiuni şiculturi şi la diferite stadii de dezvoltare pe parcursul vieţii individului. Studii în 35 de ţări,incluzând S.U.A., Anglia, Australia, Japonia, China, Suedia sau Nigeria, susţin rolul decisiv alfactorilor genetici asupra mediului în determinarea tipurilor de personalitate. Existenţaaceloraşi trei tipuri în ţări atât de diferite argumentează preponderenţa factorilor moşteniţigenetic în formarea personalităţii.S-a descoperit că trăsăturile şi dimensiunile pe care le-a propus Eysenck rămân stabile de-alungul vieţii, din copilărie până la maturitate, în ciuda influenţelor ambientale şi socialediferite la care fiecare persoană este expusă: de exemplu, un copil introvertit tinde să rămânăintrovertit şi ca adult. De-a lungul unei cariere îndelungate şi productive, Eysenck a publicataproximativ 50 de cărţi şi câteva sute de articole. El a dezvoltat câteva instrumente deevaluare a personalităţii larg utilizate, incluzând Chestionarul Medical Maudsley (MMQ),Inventarul de Personalitate Maudsley (MPI) şi Inventarul de Personalitate Eysenck (EPI). Munca
  • 93. sa a fost esenţială în susţinerea rolului moştenirii genetice în descrierea şi determinareapersonalităţii.Allport G. şi psihologia individualităţii1. Concepte principaleConform ideilor lui Allport, personalitatea „reprezintă organizarea dinamică în interiorulindividului a acelor sisteme psihofizice care determină comportamentul şi gândireacaracteristică a acestuia‖. Allport este de părere că definiţiile scurte nu pot cuprinde întreagacomplexitate a conceptului de personalitate, de aceea a fost nevoie de elaborare. Un sistemeste „un complex de elemente‖ care are potenţialul pentru o activitate interactivă comună.„Organizaţia dinamică‖ se referă la o influenţă reciprocă a forţelor interne ale unui sistemintegrat cu componentele sale strâns legate între ele. Activarea unuia dintre componentelesistemului aduce după sine activarea celorlalte într-un mod ordonat. Personalitatea iese laiveală într-o activitate integrată asemenea unei orchestre: dirijorul face semn cu baghetaatenţionându-i pe violonişti să înceapă, aceştia ajung la o anumită notă, încep tobele şi aşamai departe până când toate componentele orchestrei sunt active. Conceptul de „psihofizic‖ne reaminteşte că „personalitatea nu este exclusiv de natură mentală nici neurală fizică‖.Organizarea sa atrage după sine „funcţionarea atât a psihicului cât şi a fizicului într-o unitate şinu pot fi separate una de alta‖. Conceptul de „determinare‖ se referă la faptul că„personalitatea este ceva care produce altceva‖. Prin „comportament şi gândirecaracteristică‖ se înţelege faptul că activitatea şi cunoaşterea sunt unice fiecărei persoane înparte.Allport a avut grijă să diferenţiază personalitatea de alte entităţi psihice în aparenţă similare.„Caracterul‖ este înlocuit câteodată cu termenul de „personalitate‖. Personalitatea estepreferată caracterului dintr-un alt motiv. Când oamenii din S.U.A. se folosesc de cuvântulcaracter, cel mai adesea se referă la standardele morale ale cuiva. „O persoană cu caracter‖este o persoană cu o moralitate dreaptă. Deoarece ştiinţa şi morală sunt văzute ca fiindcompatibile nici mai mult nici mai puţin decât apa şi uleiul, termenul de caracter este evitat şieste folosit cel de personalitate care nu are conotaţii morale. Allport notează despre caracter,ce funcţionează moral, că este o preocupare îndreptăţită în studiul personalităţii. Dar, cândmoralitatea sub forma caracterului este luată în considerare, ea reprezintă o parte apersonalităţii şi nu un înlocuitor al ei.In viziunea lui Allport, trăsătura (de caracter) „este o structură neuropsihică având capacitateade a reda mulţi stimuli funcţional echivalenţi, şi de a iniţia şi orienta formele echivalente(pline de înţeles) ale comportamentului‖. In termeni mai simpli, o trăsătură „orientează‖ opersoană să reacţionează la elemente similare dar nu identice ale mediului (stimuli) de celemai multe ori în acelaşi fel. „O persoană ostilă‖ defineşte o categorie de stimuli a cărorinfluenţă asupra oamenilor este diferită. Oameni diferiţi îşi manifestă ostilitatea în diferitemoduri. Dar, indiferent de formele de manifestare, răspunsurile similare sunt solicitate şi de uncontext exterior. Dacă acest context este o petrecere formală şi persoana ostilă este oaspete,reacţia indicată este să se calmeze acea persoană indiferent ce statut are. Pe de lată parte,
  • 94. Allport va fi primul care va zice că un context diferit va determina un răspuns diferit la stimulifuncţionali echivalenţi. într-o creşă neatenţia faţă de fiecare copil este ostilă celorlalţi copii,restricţia fizică putând fi necesară. Allport a propus următoarele caracteristici pentru trăsăturade personalitate: are mai mult decât o existenţă nominală; este mai generală decât oobişnuinţă; este dinamică sau cel puţin determinată în comportament; poate fi stabilităempiric; este numai relativ independentă de alte trăsături; nu este sinonimă cu judecatamorală sau socială; poate fi observată atât în lumina personalităţii care o conţine, cât şi îndistribuţia ei în rândul populaţiei; faptele, sau chiar obişnuinţele, care sunt inconsecvente faţăde trăsături, nu sunt o dovadă a inexistenţei acestora.Există câteva implicaţii ale acestor caracteristici. în primul rând este evident că Allport areconvingerea că oamenii au trăsături. în al doilea rând, trăsăturile de personalitatea nu suntproduse de funcţionalităţi imorale. în al treilea rând, trăsăturile pot determinacomportamentul. în al patrulea rând, inconsecvenţele sunt reale dar nu înseamnă că trăsăturilenu există. Comportamentul asociat cu „bunătatea‖ poate fi nepotrivit cu unele situaţii pentrucă numai anumite situaţii necesită „bunătate‖. Inconsecvenţa poate fi aparentă pentru cădiferite comportamente pot manifesta „bunătate‖ în diverse circumstanţe chiar în interiorulaceluiaşi context extern (uneori trebuie să fii dur pentru a fi bun). în al cincilea rând,trăsăturile sunt mai generalizate decât obişnuinţa. O obişnuinţă este foarte specifică, ca deexemplu aceea de a nu vorbi în timpul mesei (de a nu vorbi „cu gura plină‖). O trăsătură, princontrast, este mai întinsă ca înţeles, mai generală, mai variabilă. „Politeţea‖, este o trăsăturăcare subsumează „a nu vorbi în timpul mesei‖. Pentru că se subordonează, „a nu vorbi întimpul mesei‖ poate fi suspendată în interesul mai mare al „politeţii‖, dacă musafirii vorbescîn timpul mesei, gazda va abandona această obişnuinţă pentru a fi politicoasă cu musafirii. în alşaselea rând şi criticând teoria lui Allport, trăsăturile se pot referi la fenomene diferite darsimilare.Trăsăturile comune „sunt acele aspecte ale personalităţii prin respectarea cărora majoritateaoamenilor aparţinând unei culturi date pot fi avantajos comparaţi‖. Evident, Cattell şi Allportau fost de acord în ce priveşte „trăsătura comună‖, dar Allport nu a accentuat aceste trăsături.S-a referit la ele când a redus importanţa „dimensionalismului‖, distribuind pe fiecare de-alungul dimensiunilor câtorva trăsături comune. Pentru Allport, dispoziţia personală (D.p.) esteo trăsătură care este unică pentru fiecare individ în parte. D.p. înseamnă aproximativ acelaşilucru ca şi termenul lui Cattell de „trăsătură unică‖, în cartea sa din 1961, Allport are grijă săfolosească termenul de „trăsături comune‖ referindu-se la trăsăturile pe care toţi oamenii leposedă, dar în diferite grade şi d.p. când se referă la trăsături specifice. Ciudat este că, petimpul când a scris în 1966 cea mai rodnică lucrare, folosise din greşeală termenul „trăsătură‖cu referire la ambele categorii. Poate că în cele din urmă a propus că cititorii erau familiarizaţicu teoria lui şi ştiau că de cele mai multe ori când a folosit cuvântul „trăsătură‖ s-a referit lad.p. Dispoziţiile personale pot varia în funcţie de cât de apropiate sunt de miezul personalităţiiunui individ. O dispoziţie personală cardinală este constantă şi remarcabilă în viaţa uneipersoane. Un curent ce desemnează o dispoziţie personală cardinală pe care o persoană oposedă este adesea alegerea noastră ca singurul capabil să descrie acea persoană. Nume aleunor personaje istorice sau fictive sunt adesea folosite pentru a ne referi la trăsături cardinale:
  • 95. narcisist, sadic, creştineşte, Don Juan. Mai mulţi termeni obişnuiţi se pot referi la dispoziţiilepersonale cardinale: „a fi ca un fulg‖, imoral, realist, sobru, superficial, nesuferit. O dispoziţiepersonală principală este una din intrările în lunga listă a trăsăturilor folosite pentru a rezumapersonalitatea unui individ. Notăm dispoziţiile personale principale când scriem o scrisoare derecomandare pentru o persoană. Cutare este meticulos, generos dar timid şi morocănos. Şi maideparte de miezul personalităţii sunt dispoziţiile personale secundare, dispoziţii care sunt „maipuţin evidente, mai puţin generalizate, puţin consistente… puţin solicitate să acţioneze… şi maimult periferice‖. De aceea, o persoană poate fi din când în când de ajutor, neobosit de hazlie,ocazional melodramatică prin asta afişând dispoziţia personală secundară. Din păcate, oricetermen poate fi folosit pentru a defini oricare din cele trei tipuri de dispoziţie personală.Allport a ţinut să sublinieze că nu este o graniţă distinctă între un tip de predispoziţiepersonală şi următorul.2. Dezvoltarea personalităţiiAllport a dedicat o mare parte a scrierilor sale. dezvoltării personalităţii faţă de majoritateateoreticienilor. în particular, el a valorificat noţiunea de „sine‖ şi şi-a dorit să arate cumevoluează de-a lungul dezvoltării. Precum majoritatea teoreticienilor despre dezvoltareapersonalităţii – Freud şi Sullivan – Allport este un teoretician al stadiilor. în una dintre cele maiimportante lucrări scrise ale sale, Allport (1961) dedică un capitol noţiunii pe care el o numeşte„simţul Eu-lui‖ formal etichetat „proprium‖, „eu aşa cum mă simt şi mă cunosc … eul ca―obiect‖ al cunoaşterii‖.A descris următoarele stadii de dezvoltare: 1. 1. Copilăria timpurie, primul stadiu, nu implică nici un sentiment al Eu-lui. Bebeluşii iniţial sunt iresponsabili se pare ei însuşi de mediul lor.. Sunt, conştienţi dar nu sunt conştienţi de sine. Dacă un copil unic ia un obiect, degetele şi obiectul sunt unul şi acelaşi lucru. Dacă se răneşte la picior nu îşi dă seama că el şi-a provocat durerea. Se contopeşte cu mama şi fuzionează. Mai târziu, cum deprinderile motorii ajută copilul să se descurce în această fază timpurie, el se târăşte de jur împrejur şi loveşte în obiecte. în acest fel, el învaţă că sunt lucruri care nu sunt .părţi ale corpului său; devine conştient de obiectele „de afară‖ dintr-o altă lume. Oricum, încă nu ştie că este distinctă şi diferită de cealaltă lume. 2. 2. Eul corporal. Cel mai primitiv predecesor al Eu-lui merge de-a lungul celei de-a doua părţi a primului an. Copiii arată semne ale unui eu corporal, sănătăţii ce emană din muchi, încheieturi, tendoane, ochi, urechi şi aşa mai departe. Frustraţiile legate de organism, cum ar fi un deget scrântit, foame nepotolită, contribuie de asemenea la aprecierea Eu-lui corporal. Eul corporal devine fundaţia Eu-lui şi rămâne cu noi pentru totdeauna. Oricum ar fi, este observat numai în condiţii neobişnuite. 3. 3. Identitatea de sine. Eul corpului este numai primul capitol din povestea Eu-lui. Emigrând de-a lungul celui de-al doilea an din viaţă, al treilea stadiu al lui Allport este identitatea de sine, continuitatea Eu-lui în trecut, şi viitor care rezultă din procesul de memorie. „Astăzi îmi amintesc câteva din gândurile de ieri, şi mâine îmi voi aminti câteva din gândurile de ieri şi azi, şi sigur că sunt gândurile aceleiaşi persoane ale mele‖. Pentru că toţi ne schimbăm de-a lungul timpului, chiar şi ca adulţi, acest sentiment al continuităţii este esenţial pentru simţul Eu-lui. învăţarea limbajului fundamentează abilitatea de a aprecia continuitatea. Cuvintele sunt cea ce îşi aminteşte cineva şi care îl asigură că astăzi este aceeaşi persoană ca şi ieri.
  • 96. Cel mai important dintre acestea este numele copilului, un cuvînt care serveşte drept o ancoră de care corabia identităţii de sine este legată. 4. Stima de sine. Dacă eul corporal este temelia Eu-lui şi identitatea de sine cadrul său, câţiva pereţi şi un acoperiş trebuie ridicate. Stima de sine a fost tradusă literar ca „stima în care cineva se menţine pe sine‖. Allport este mai specific: stima de sine este mândria în profesia cuiva şi în realizările sale. în timpul celui de-al treilea an, ce-1 de-al patrulea stadiu al lui Allport, una dintre exclamaţiile favorite ale copilului este „Lasă-mă pe mine!‖, „Eu‖ a evoluat dincolo de corp şi de simţul continuităţii către un sentiment al instrumentalităţii – abilitatea de a manipula cu succes mediul înconjurător. „Pot să fac‖ implică „Sunt ceea ce pot să fac, nu mă diminua făcând în locul meu‖. Această mândrie insistentă de a face ceva pentru sine, se potriveşte cu ruşinea de a face alţii ceva pentru el. Născut odată cu stima de sine este fratele său geamăn negativismul. Extinderea Eu-lui simţul corpului, al continuităţii şi al mândriei este o mare parte din structura Eu-lui nostru, dar nu include şi cel mai important element al mediului, ceilalţi oameni. în timpul celui de-al cincilea stadiu al lui Allport, cuprins între 4 şi 6 ani, copilul îşi dezvoltă un al patrulea aspect al Eu-lui, o componentă egocentrică. Copiii cred că Moş Crăciun şi chiar Dumnezeu există ca să îi servească pe ei. Această extindere a Eu-lui se lărgeşte încât să includă toate aspectele semnificative ale mediului, inclusiv oameni, acum, familia şi şinele sunt una. Sunt ca o conştiinţă extremă care poate ataca copilul. 5. 5. Imaginea de sine. Strâns legat de relaţia cu ceilalţi este al cincilea aspect al sinelui care ia naştere în al cincilea stadiu. Imaginea de sine este compusă din speranţele şi aspiraţiile care se dezvoltă din percepţie şi aşteptare pe care ceilalţi le au de la ei. Părinţii spun despre copil că este „cuminte‖ sau „obraznic‖, „deştept‖ sau „prost‖. Trebuie să facă asta, să facă aia, să fie aşa, să fie altfel. Pentru a descoperi dacă îşi dezvoltă propria-i imagine de sine, copilul compară aşteptările celorlalţi referitoare la modul cum ar trebuie să se comporte şi comportamentul actual.6. Operatorul raţional. In timpul celui de-al şaselea stadiu (de la 6 la 12 ani) imaginea de sinecontinuă să se dezvolte şi un nou aspect ia naştere: operatorul raţional, simţ al sinelui care nunumai că este în stare să rezolve probleme, dar de asemenea le poate raţionaliza în capul săuşi vine cu soluţii logice. Operatorul raţional este asemănător cu „ego‖-ul lui Freud. El încearcăsă satisfacă eficient cererile organismului (id), ale mediului înconjurător şi ale societăţii(superego). Cum operatorul raţional se dezvoltă, copiii devin capabili să gândească.7. Lupta de sine. în timpul celui de al şaptelea stadiu – adolescenţa, individul continuă să-şidezvolte imaginea de sine şi experimentează o nouă căutare, o identificare de sine. Acumidentitatea de sine se focalizează spre a lega imaginea adolescentului de cea a viitorului adult.Un adolescent se poate întreba „Cum pot fi adult şi totuşi să rămân eu?‖. Continuitatea trebuiesusţinută în faţa unei tranziţii majore de la o fază a vieţii următoare. Societatea face preapuţine pentru a rezolva dilema adolescenţilor. Se pot încorpora în armată, dar în mod legal nupot să-i ia. Pot vota, dar nu pot păstra o slujbă aproape nicăieri. Aşadar, adolescenţaexperimentează revoltându-se, stau afară până târziu, beau, sunt activ sexual, tot timpulsperând că restricţiile părinţilor lor asupra activităţii îi vor ajuta să se definească. Vor sădevină adulţi, dar simultan să fie fideli personalităţii lor de acum. Când gândurilese orientează către o profesie adultă, o altă componentă a sinelui intră în scenă, lupta proprie,planuri pentru viitor prin fixare a unui lung şir de scopuri, în timpul adolescenţei, oameniiajung să realizeze că succesul în viaţă va depinde de planurile dinainte făcute. Pentru aimplica această luptă de sine efectiv, ţelurile trebuie să fie centrate rezonabil în virtutea
  • 97. abilităţilor umane. Mai devreme, ar fi putut avea visuri de a deveni o vedetă de cineva sau unfaimos atlet, Acum pentru a fi matur, scopurile trebuie să’ fie realiste şi însoţite îndeaproapede un plan care să conducă la atingerea lor. în adolescenţă, indivizii se află într-o „criză deidentitate‖. Ei încearcă să-şi găsească propria identitate „departe‖ de părinţii lor. Adolescenţiiîncearcă să înlăture ideea ca părinţii şi societatea au o forţă asupra lor şi să se construiască eiînşişi. în acest moment, conştiinţa se mută din afara sinelui în interior. Acum, stima de sineeste susţinută de acţiunea de a face ce e „bine‖. Imaginea de sine include aspiraţiile spre aface ceea ce trebuie făcut şi lupta proprie se compune din planuri de a fi cinstiţi, buni şi altfelspus o persoană ce merită a fi luată în seamă; Cum adolescenţa trece la maturitate, oameniinumai săvârşesc fapte bune pentru a evita o conştiinţă răzbunătoare, ci pentru a lupta activpentru scopuri preţioase ce vor susţine o imagine de sine matură.8. Etapa adultă Adulţii funcţionează independent de motivaţiile copilăriei. Ei funcţionează înmod raţional în prezent şi îşi elaborează în mod conştient propriul stil de viaţă.5.5 PSIHOLOGIA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII A LUI KELLY1. Viziunea lui Kelly asupra persoaneiG Kelly a arătat că oamenii sunt guvernaţi de un proces interior: modul în care interpreteazăevenimentele în lumile lor. în timp ce acest proces este interior, el rezultă din consecinţeleunui factor exterior – relaţiile sociale. Kelly considera că oamenii dispun de liberul arbitru,putând alege din numeroasele alternative, care provin din relaţiile cu ceilalţi.Deşi nu neagă trecutul sau prezentul, Kelly a afirmat că oamenii sunt orientaţi spre viitor, elcredea că comportamentul oamenilor era determinat în mare parte de predicţiile acestoraasupra evenimentelor viitoare. Era normal pentru el să se orienteze spre gândire, decât cătrealte procese sau funcţii psihologice. Probabil că îndepărtarea cea mai importantă a lui Kelly dela percepţia psihologiei psihanalitice a fost că nu a văzut nici o diferenţă între el şi cei studiaţide el, şi a încercat să-i ajute prin terapie. Majoritatea psihologilor, acuza el, se vedeau caoameni de ştiinţă obiectivi şi raţionali, care pot determina cauzele acţiunii oamenilor, clienţiifiind supuşi observaţiei obiective, incapabili de a-şi clarifica cauzele comportamentuluipropriu. Din contra, Kelly s-a perceput şi dorit ca un om de ştiinţă, în rolurile de psihologcercetător, psihoterapeut şi simplă persoană.2. Concepte de bazăParadigma lui Kelly propune conceptul de structuri cognitive cunoscute sub numelede constructe, adică moduri de a construi evenimente sau de a vedea lumea, cu scopul de aanticipa viitorul. Această teorie a fost numită teoria constructelorpersonale.Un sistem de constructe este o organizare de mai multe constructe, dispuse ierarhic, întâi celeimportante — superordonate, apoi cele mai puţin importante – subordonate. Constructele suntasemenea unor magneţi, având doi poli opuşi. Polul emergent este scopul primar, bun în bun –
  • 98. rău, sau inteligent în inteligent – prost. Polul implicit este scopul contrastant ca needucatîn educat -needucat. Desigur, în mod normal, polul emergent se formează primul, dar imediatce se dezvoltă acesta apare de obicei şi polul implicit. Kelly spune că oamenii văd lumea întermeni contrastanţi; orice lucru sau fiinţă îşi are opusul său. Contrastul – opusul este acolo,chiar dacă o persoană adoptă un construct ca tolerant-intolerant şi nu şi-a suprimat sau nu esteconştient de polul implicit intolerant. Adoptând tolerant, intolerant vine ca de la sine.Constructele se aseamănă cu însuşirile atâta vreme cât nu se uită că constructele lui Kelly suntmai degrabă modalităţi de a vedea lumea decât dispoziţii intime care ghideazăcomportamentul.Se poate face o analiză a unei conversaţii între doi studenţi, Jim şi Joan care permiteexaminarea unor exemple concrete de constructe. Jim este dependent de constructulîncredere-neîncredere în conflictul său cu profesorul Martindale. Problema lui Jim este că eleşuează în a învăţa din experienţă. Jim continuă să folosească cu profesorul Martindaleaceleaşi vechi strategii, care folosesc în a obţine ceea ce vrea, încrederea reciprocă. AstfelJoan îi sugerează o schimbare în sistemul de construct. Ea crede că Jim ar trebui să adopte unnou construct: admiraţie-dispreţ şi să-şi reorganizeze sistemul de constructe astfel încât acestasă fie mai asemănător cu al ei în care încredere-neîncredere se subordoneazăconstructului admiraţie-dispreţ. Joan încerca să-1 salveze pe Jim de anxietate, de teama pecare o persoană o experimentează atunci când sistemul său de constructe nu face faţă înmomente critice, aşa cum Jim eşuează în al aplica pe al său în relaţia sa cu profesorulMartindale. Joan crede că exprimarea admiraţiei ei îi va permite lui Jim să obţină aceeaşiîncredere reciprocă pe care el şi-o doreşte în relaţia sa cu profesorul Martindale. Dacăadmiraţia are efectul dorit, el ar trebui să reproducă, să repete un test cu speranţa cărezultatele vor fi aceleaşi. Reproducerea furnizează bazele anticipării evenimentelor viitoare.Cu cât numărul de repetări este mai mare, cu atât creşte încrederea. Dacă Jim îndeplineştesugestiile lui Joan se va comporta în concordanţă cu unul dintre principiile de bază a luiKelly: Alternativismul constructiv, presupunerea că interpretările prezente ale unei persoanecu privire la situaţia de viaţă a acesteia sunt supuse reorganizărilor. Se presupune că un sistemde constructe nu poate să rămână acelaşi, ci se schimbă odată cu schimbările din situaţia deviaţă a persoanei.Oamenii elaborează multe constructe în cursul vieţii pentru a face faţă diverselor situaţii,evenimente sau pentru a jnteracţiona adecvat cu alte persoane. Repertoriul de constructe seîmbogăţeşte pe măsură ce subiectul se confruntă cu noi situaţii sau persoane. Mai multconstructele existente trebuie să fie rafinate, modificate sau reelaborate pentru că oamenii şievenimentele se schimbă de-a lungul timpului. Nu numai că oamenii îşi formează de-a lungulvieţii un număr mare de constructe, dar există şi posibilitatea punerii în acţiune a unorconstructe alternative. Un construct, odată elaborat nu rămâne fixat odată pentru totdeauna,pentru că realitatea este schimbătoare. Constructele alternative se referă la faptul că omuleste liber să-şi revizuiască sau să-şi modifice constructele. Teoria lui Kelly despre personalitateeste organizată sub forma a 11 postulate.3.Postulatul fundamental:
  • 99. „Modul de procesare al unei persoane este ghidat sub aspect psihologic de nivelul în careaceasta anticipează evenimentele”.Deşi subiectul se poate modifica, există un anumit grad de stabilitate în modul în care persoanase comportă, pentru că ea operează prin intermediul unor canale de procesare a informaţiei.Aceste canale pot fi modificate, dar ele fac parte dintr-o structură dată, iar schimbarea are locîn cadrul unor limite impuse de structură. Caracteristica principală a constructelor o reprezintăanticiparea, pentru că omul utilizează constructele pentru a prevedea viitorul (trebuie să avemidee ce se întâmplă dacă ne comportăm într-un fel sau altul). 1. 1. Corolarul construcţiei. Se referă la faptul că „o persoană anticipează evenimentele construind mental replicile acestora “.Kelly era de părere că nici un eveniment sau experienţă în viaţa omului nu se repetă identic. Cu toate acestea, deşi evenimentele care se repetă nu sunt identice, ele au unele trăsături comune, pe baza cărora subiectul poate realiza predicţiile sale. Constructele personale se formează pe baza respectivelor trăsături comune ale experienţelor de viaţă. 2. 2. Corolarul individualităţii. „Persoanele diferă unele de altele în modul în care elaborează constructele legate de diferite evenimente”. Prin intermediul acestui corolar, Kelly introduce în teoria sa noţiunea de diferenţe individuale. El subliniază că oamenii diferă unii de alţii în modul în care percep sau interpretează un anumit eveniment, ceea ce conduce la elaborarea unor constructe diferite. Constructele nu reflectă atât realitatea obiectivă, cât mai ales interpretarea pe care persoana o dă evenimentelor. Cu toate diferenţele individuale, Kelly este de părere că există constructe comune tuturor oamenilor prin intermediul cărora oamenii îşi pot împărtăşi experienţele. Putem întâlni constructe comune la oamenii care au norme si valori culturale comune. 3. 3. Corolarul organizării. „Persoana tinde să-si organizeze constructele individuale într-un sistem sau pattern de constructe în conformitate cu modul său propriu de a sesiza relaţiile dintre acestea (asemănări, deosebiri) “. Din cauza sistemului diferit de organizare al constructelor doi indivizi care au aceleaşi constructe individuale pot să se deosebească unul de celălalt. Organizarea constructelor se realizează într-o manieră ierarhică. Astfel, de pildă, constructul BUN poate include constructe subordonate ca: inteligent, moral, eficient. Nici aceste ierarhii nu sunt rigide, deşi au un caracter stabil. Astfel, de pildă, dacă o persoană a intrat în conflict de mai multe ori cu persoane mai inteligente decât ea, ea poate muta constructul inteligent din cadrul constructului subordonat BUN, în cadrul constructului RĂU.4. Corolarul dihotomiei. „Sistemul de constructe al unei persoane este compus dintr-unnumăr finit de constructe dihotomice”. Kelly consideră că toate constructele personale au uncaracter bipolar sau dihotomic. Aşa cum este necesar să sesizăm asemănările dintre obiecte şifenomene, este necesar să notăm şi deosebirile. Astfel, de pildă, un individ poate fi apreciat cacinstit doar în contrast cu oameni apreciaţi ca necinstiţi, în felul acesta formându-seconstructul cinstit-necinstit,5. Corolarul alegerii. Se referă la faptul că „subiectul are posibilitatea să aleagă din cadrulunor constructe dihotomice acel construct care îl va ajuta mai bine să prevadăevenimentele”, în acelaşi timp, subiectul are şi posibilitatea de a alege între siguranţă siaventură. Astfel, de pildă, un student poate opta între două cursuri, unul este uşor şi este ţinut
  • 100. de un profesor care dă note mari, iar altul este interesant, greu şi ţinut de un profesor nou.Alegerea celui de-al doilea curs presupune asumarea unui risc, dar şi o satisfacţie mai mare încazul reuşitei.Kelly sublinia că de-a lungul vieţii noi facem mereu alegeri între variante sigure, ceea cepresupune întărirea sistemului de constructe personale şi variante care presupun un anumit riscşi care implică extensiunea sistemului de constructe personale. Alegerile aventuroase conduc lalărgirea sistemului de constructe personale prin încorporarea unor noi experienţe. Kelly aratăcă tendinţa oamenilor de a acţiona într-o manieră lipsită de risc explică de ce unii oamenipersistă în menţinerea unui comportament greşit. (Ex.: de ce o persoană continuă să secomporte agresiv cu ceilalţi deşi este mereu sancţionată pentru aceasta). 1. 6. Corolarul seriei. Un „construct este potrivit pentru anticiparea unei serii finite de evenimente”. Foarte puţine sau chiar nici un construct nu este potrivit pentru toate situaţiile. Ex. Constructul înalt-scund este potrivit pentru clădiri, oameni sau copaci, dar nu şi pentru vremea de afară. Unele constructe pot fi aplicate la un număr mare de persoane sau situaţii, în timp ce altele au un caracter îngust. Ceea ce este relevant pentru un construct, respectiv şirul de evenimente la care se aplică reprezintă o chestiune de alegere personală. Ex.: Constructul încredere-suspiciune, este aplicat de unii subiecţi tuturor oamenilor, iar de alţii doar unor indivizi, iar alţii îl aplică şi la animale. în înţelegerea unui individ este important să ştim şi ce anume exclude acesta din seria de evenimente la care se aplică un construct, şi nu numai ce include în acest construct.7. Corolarul experienţei. „Sistemul de constructe personale ale unui individ variază pemăsură ce acesta construieşte treptat noi replici ale evenimentelor “. Fiecare construct-ipoteză este testată în realitate în funcţie de cât de bine poate servi la prevederea viitorului.Majoritatea oamenilor sunt expuşi permanent la noi experienţe astfel încât procesul de testarea constructelor se desfăşoară în mod permanent. Dacă constructul nu s-a dovedit valid capredictor el trebuie reformulat sau înlocuit în lumina noilor experienţe. Astfel, constructelecare au fost valabile pentru vârsta de 16 ani pot fi nocive la 40 de ani. în această perioadăindividul trebuie să reinterpreteZe natura noilor sale experienţe. Mai precis sistemul deconstructe personale se restructurează în urma procesului de învăţare. 1. Corolarul modulării. „ Variaţia sistemului de constructe personale este limitată de gradul de permeabilitate al constructelor”. Un construct permeabil va permite ca o nouă serie de elemente să poată fi încorporată în el cu alte cuvinte, este deschis la noi experienţe şi evenimente. Deci, gradul până la care un sistem de constructe personale poate fi ajustat sau modelat în funcţie de noile experienţe de învăţare depinde de cât de permeabile sunt constructele. Constructele rigide nu pot fi modificate. Ex.: dacă cineva are constructul impermeabil, conform căruia negrii au o inteligenţă mai redusă decât albii, el nu-şi va modifica acest construct indiferent de câţi negri inteligenţi întâlneşte în viaţă. Astfel, persoana se blochează la noile experienţe de învăţare.9. Corolarul fragmentării.,,O persoană poate să utilizeze în mod succesiv o varietatede subsisteme de constructe care sunt incompatibile sub aspect logic unele cu altele”.Sistemul de constructe personale se află în continua schimbare, astfel încât uneori noulconstruct nu derivă din cele vechi şi poate să nu fie compatibil cu acestea. Ex.: întâlneştio persoană care îţi place pentru că are aceleaşi preocupări cu ale tale, este încorporată înconstructul de prieten = cineva care trebuie iubit şi respectat. Peste un timp constataţi că
  • 101. persoana are alte opinii politice decât ale tale şi se plasează în constructul de duşman.Cu toate acestea inconsistenţa rămâne la un subordonat. Constructele supraordonate:Liberalul – prieten şi Conservatorul – duşman, rămân nemodificate. Un om poate toleraun număr de inconsecvenţe la nivel particular, fără a modifica constructele supraordonate(comunităţi). 1. 10. Corolarul elementelor comune. „In măsura în care o persoană utilizează un sistem de constructe similar cu al alteia, procesele sale psihice sunt similare cu ale celeilalte persoane “. Kelly extinde prin intermediul acestui corolar (şi a următorului) teoria sa la aria relaţiilor interpersonale. Oamenii care posedă norme culturale comune vor avea modalităţi asemănătoare de a anticipa anumite evenimente şi îşi vor construi experienţele într-un mod asemănător, chiar dacă sunt expuşi la experienţe diferite. 2. 11. Corolarul socialităţii. „în măsura în care o persoană elaborează constructele altei persoane, ea poate juca un rol social care o angajează pe cea de-a doua persoană “. Cu alte cuvinte, omul trebuie să construiască constructele celuilalt pentru a înţelege ce simte acea persoană şi pentru a anticipa modul în care respectiva persoană se va comporta. Numai atunci când putem anticipa relativ corect ce vor face prietenii, soţii, şefii sau profesorii noştri, ne vom putea adapta mai bine la aceştia. Noi jucăm diverse roluri în raport cu situaţiile în care ne aflăm şi fiecare comportament de rol implică înţelegerea modului pe care cealaltă persoană construieşte evenimentele şi situaţiile. Referinţele la emoţii sunt aproape absente în lista de concepte a lui Kelly. Anxietatea, frica, ameninţarea, vinovăţia sunt menţionate, dar definite mai degrabă neconvenţional şi în termeni cu tentă cognitivă. Constructele sentimentelor sunt în special preverbale, constructe care nu au cuvinte asociate cu polii emergent şi implicit. Dacă constructele sentimentelor sunt preverbale, atunci ele sunt legate întotdeauna de inconştient. Fiind într-un anumit sens inconştiente, emoţiile sau sentimentele nu sunt considerate importante în concepţia lui Kelly despre personalitate, care este atât de evident dominată de conştient.4.Investigarea constructelor personaleKelly a elaborat o tehnică folosită de terapeuţi pentru a descoperi funcţionarea sistemului deconstructe personale ale unui client. Prima parte constă din identificarea constructelorprincipale. Aceasta implică determinarea constructelor, cerându-le pacienţilor să se gândeascăla persoane pe care le-au cunoscut şi să caute cele mai potrivite cuvinte pentru a le descrie.După aceea, constructele principale sunt aranjate sub formă de grilă (cunoscută sub denumireade grilă-repertoriu), pe care se notează reacţiile clientului faţă de alte persoane importante.Astfel, terapeutul poate să vadă dacă anumite constructe sunt înlănţuite sau dacă pacientul autilizat căi distincte de înţelegere a mediului, şi acest lucru poate ajuta terapeutul să-ievalueze problema.De exemplu, dacă un client cu o nevroză gravă foloseşte consecvent constructe personaleprecum „sigur/înfricoşător‖ în raport cu alte persoane, iar grila-repertoriu arată cămajoritatea persoanelor importante din viaţa lui erau speriate, atunci este posibil ca pacientulsă se afle sub un stres continuu, care să reprezinte un factor important în tulburarea sanevrotică. Bineînţeles, nu toţi cei care folosesc constructul sigur/înfricoşător sunt diagnosticaţiautomat ca nevrotici, deoarece diagnosticul depinde de multe alte lucruri, dar ar putea fi unfactor important pentru aprecierea terapeutului.
  • 102. Se poate observa de aici că teoria lui Kelly are în vedere mai curând modul în care înţelegemceea ce ni se întâmplă, decât descrierea personalităţii. Deci această abordare nu contrazice,de fapt, alte teorii, dar cu unele se potriveşte, iar cu altele – nu (de exemplu, ar putea mergedestul de bine cu teoria lui Rogers). Prin elaborarea grilei-repertoriu, Kelly a conceput primultip de test de personalitate care ar putea oferi o intuire profundă a felului în care un om îşiînţelege lumea; există mulţi terapeuţi care considera foarte utile atât teoria sa, cât şi testul.Din analiza acestor teorii ale personalităţii, putem observa că abordările psihanalitice,psihometrice şi umaniste ale personalităţii sunt foarte diferite şi conduc atât la proceduripractice foarte diferite, cât şi la scopuri diferite pentru tratarea cu succes a pacienţilor cuprobleme personale. Mulţi psihologi folosesc o combinaţie de teorii distincte – cunoscută subdenumirea de abordare eclectică – luând din fiecare părţile pe care le consideră cele maipreţioase.Cap VI TENDINŢE ACTUALE ÎN CERCETAREA PERSONALITĂŢIIIn orice ştiinţa, mai devreme sau mai târziu, încep să prindă contur, să se maturizezeşi chiar să se accentueze sau, dimpotrivă, sa se atenueze şi apoi să dispară anumitetendinţe. Psihologia personalităţii este poate cel mai propice teren pentru apariţia şidispariţia unor asemenea tendinţe. Noi avem în vedere nu doar tendinţele actuale dinpsihologia personalităţii, ci tendinţele care, şi pe măsura trecerii timpului, au început săse accentueze.Prima tendinţă răspunde „foamei‖ de eficienţă personală şi socială şi constă îndeplasarea atenţiei psihologilor de la studiul „topologiei‖ sau „morfologiei‖ personalităţiila studiul eficienţei ei. Introducerea conceptului de „personalitate optimală‖ reprezintăchintesenţa acestei tendinţe. Individul şi societatea sunt preocupaţi nu de personalitateîn general, nu de orice tip de personalitate, ci doar de personalitatea eficientă, maturizatăpsihologic şi social, capabilă a se insera prompt în viaţa socială, fără dificultăţi. A douatendinţă se amplasează în plan metodologic, ea vizând renovarea modalităţilor de abordarea personalităţii, abordarea factorială trecând pe. prim-plan. Pulverizării personalităţiiîntr-o multitudine de trasaturi, factori etc. şi se răspunde cu nevoia de sinteză, derestrângere a variaţiei psihocomportamentale a personalităţii la un număr relativ limitatde factori, capabilă însă a condensa în ei întreaga bogăţie a personalităţii. Este aşa-numita orientare „Big-five‖ din psihologia americană care a devenit la ora actuală, aşacum consideră unii comentatori, cea mai influentă modalitate de abordare a personalităţii.A treia tendinţă se referă la noua orientare apăruta în psihologia americană, şi anumepsihologia pozitivă.De Ia topografia personalităţii la personalitatea optimalăIn ultimii câţiva zeci de ani asistăm la accentuarea tot mai pregnantă a unor tendinţe înstudiile despre personalitate. Astfel, de la prezentarea oarecum în sine a teoriilorpersonalităţii, în vederea stabilirii specificului acestora, se trece la analiza lor comparativă,
  • 103. pentru a sublinia continuitatea şi progresul înregistrat de la unele la altele, ca şi pentru afacilita o eventuală sinteză a lor; de la inventarierea componentelor personalităţii se trece lacăutarea şi descoperirea „nucleului‖ ei, capabil a-i asigura esenţa şi identitatea,adaptabilitatea şi viabilitatea: de la viziunea unilaterală, trunchiată asupra personalităţii setrece la viziunea holistă, complexă; în sfârşit, de la ceea ce am putea numi „topografia‖personalităţii se face saltul la studierea eficienţei personalităţii. Această ultimă tendinţă are,după părerea noastră, o importanţă deosebită. Dezideratul eficienţei asociat personalităţiireprezintă nu doar o problemă axiologică, ci şi una ontologica, deoarece o personalitate fărăvaloare nici nu există. (Ceea ce există în asemenea cazuri este nu o personalitate, ci o„personalitate‖, un vid aureolat artificial, o butaforie de prost gust, o realitate, rudimentardogmatică) Cu timpul, într-o lume a căutărilor şi eforturilor spre mai bine, referirea lapersonalitatea eficientă, optimală încetează a mai fi o problemă de conjunctura efemeră şiperisabilă, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal. De aceea, ne propunem să ne oprimasupra câtorva momente istorice mai semnificative menite a evidenţia accentuarea treptată atendinţei trecerii de la studiul topografiei personalităţii (sau a morfogettezei ei – cum ar spuneAllport) la studiul eficienţei acesteia.Dacă la început ideea perfecţionării omului în vederea sporirii eficienţei activităţii sale, aîmbogăţirii şi înfrumuseţării vieţii lui a fost prezentă mai ales în opera filosofilor, cii timpul eapătrunde şi în gândirea psihologilor, pedagogilor şi chiar a medicilor. Procesele formării şisporirii eficienţei capacităţilor umane, îndeosebi prin intermediul educaţiei, încep să fieanalizate nu numai dintr-o perspectivă general-teoretică, nu doar ca deziderate, ci şi din unaceva mai concretă, legată de nevoile imediate ale omului. Semnificativă din acest punct devedere ni se pare a fi lucrarea medicului J. A. Millot, publicată încă în 1801, cu un titlusugestiv:Arta de a ameliora şi perfecţiona oamenii1. In concepţia medicului francez adevărul căeducaţia este mijlocul prin care poate fi perfecţionat omul rămâne nealterat în integralitateasa. „Omul este destinat să-şi însuşească ştiinţele, dar el trebuie învăţat să gândească, săreflecteze şi să aplice; el este o fiinţă socială, dar trebuie învăţat să-şi comunice gândurile, fieprin cuvinte, fie prin acţiuni; el este o fiinţă morală, dar trebuie învăţat să facă binele… numaieducaţia este aceea care perfecţionează facultăţile fizice şi morale Şi în altă partecitim: „Natura nu face oamenii nici buni, nici răi, după cum spun unii moralişti. Ea face fiinţemai mult sau mai puţin sensibile, mai mult sau mai puţin active, mai mult sau mai puţinenergice, mai mult sau mai puţin inteligente. Educaţia face restul, dezvoltându-le capacităţileintelectuale”. Intuind cu mare exactitate relaţia dintre factorii ereditari şi factorii de mediu înformarea şi perfecţionarea fiinţei umane, Millot analizează rolul unor condiţii organice (careintervin chiar înainte de naşterea copilului) şi mai ales a unor condiţii exterioare (dealimentaţie, de igienă, de creştere şi educare a copilului) care contribuie la formarea şidezvoltarea fizică şi morală a copiilor. Chiar dacă unele sfaturi date de medicul francezfemeilor însărcinate şi tinerelor mame sunt relativ simple, cu un grad redus deconceptualizare, multe dintre ele de bun simţ, încrederea sa în rolul educaţiei, mai ales aleducaţiei morale pe care o denumeşte „ştiinţă sublimă care face din om fiinţă perfecta‖, estecu atât mai semnificativă cu cât ea se manifestă în condiţiile susţinerii, în epocă, a concepţiilorcreaţionaliste şi ineiste despre om şi capacităţile sale psihofizice.
  • 104. Secolul XX aduce cu sine o şi mai mare nevoie de eficienţă umană. Organizarea vieţii sociale,dezvoltarea industriei, creşterea rolului diferitelor colectivităţi umane impun aproape cunecesitate reorientarea spre factorul uman, spre ameliorarea şi optimizarea capacităţilorumane în vederea creşterii randamentului activităţii şi uşurării vieţii cotidiene a omului.Lucrările publicate în primele 2-3 decenii ale secolului XX, deşi uşor naive, deşi mai degrabădescriptive şi exaltate decât explicative şi realiste, atrag atenţia asupra a ceea ce ar trebui săfacă omul pentru a-şi valorifica din plin potentele de care dispune sau pentru a-şi forma şidezvolta altele noi. Paul Nyssens publică o serie de lucrări pe tema perfecţionării diferitelorcapacităţi psihice: Cum citim; Voinţa; Memoria: cum o dezvoltăm; Rezerva; Sensul valorii;Ordine şi metodă. Printre acestea, una publicată în 1925, poartă chiar titlulde Efficience2.Fiind convins că „lumea are nevoie de eficienţă‖ şi că pentru a concilia.douăexigenţe incompatibile în aparenţă (creşterea productivităţii muncii şi reducerea număruluiorelor de muncă), este necesară atât „organizarea generală a muncii‖, cât şi „ameliorarearandamentului muncitorilor‖, Nyssens insistă asupra calităţilor şi capacităţilor care pot fiachiziţionate şi dezvoltate, ca şi asupra mijloacelor a căror folosire duce la progres, lacreşterea valorii personale, la atingerea scopurilor. Unele îndemnuri formulate de el(completaţi-vă instrucţia, perfecţionaţi-vă cunoştinţele de limbă, manifestaţi iniţiativă, sporiţi-vă competenţa, delimitaţi-vă responsabilităţile, dominaţi-vă preocupările, utilizaţi-vă mai bineaptitudinile, antrenaţi-vă efortul, cultivaţi-vă discreţia, fiţi tenace etc.) vor fi nu numaireţinute mai târziu de psihologia organizaţională, dar li se va conferi o nouă penetraţie, noinuanţe. Nyssens are şi iniţiativa înfiinţării unei edituri şi a publicării în colecţia „Librairie deculture humaine” atât a propriilor lucrări, cât şi pe cele ale altor autori. Astfel, în 1931, apareîn traducere, cu o prefaţă semnată chiar de NysSens, lucrarea lui Parkyn A. Herbertintitulată Autosugestia”. Autorul acestei lucrări este atât de convins de rolul jucat deautosugestie în viaţa cotidiană, în formarea caracterului, în reuşitele, pa şi în nereuşitelenoastre, în surmontarea deranjamentelor fizice, în dominarea tulburărilor mintale, în formareaobişnuinţelor şi dezvoltarea concentrării, în vindecarea timidităţii, a stărilor de nervozitate, africii, egoismului, în ameliorarea memoriei şi dezvoltarea optimismului, ca şi în transformareagândirii în acţiune, încât recomandă ca ea să fie „studiată, înţeleasă şi aplicată în toatecircumstanţele vieţii‖. Numai în felul acesta ne vom putea servi eficace de ea şi ne vomameliora din lună în lună, din an în an sănătatea, fericirea, succesul. Aproximativ în aceeaşiperioadă, în Franţa, Editura J. Oliven publică nenumărate lucrări consacrate aceleiaşi tematici.Charles Boudouin, animatorul Institutului Internaţional de Psihologie şi directorul revistei„Acţiune şi gândire‖, publică lucrarea La Force en nous4, în care analizează gândirea, acţiunileşi sentimentele umane susceptibile, graţie unei mari stăpâniri şi dirijări, a fi modificate însprebinele nostru. Aceeaşi idee a controlării şi orientării diverselor capacităţii psihice umane, cuscopul atingerii scopurilor formulate, o întâlnim şi în lucrarea lui M. Wargnier, publicată în1932, cu titlul sugestiv Vers la vie heureuse5. Pornind de la ideea că unele emoţii şisentimente, cum ar fi furia, nemulţumirea, iritaţia, frica, teama, tristeţea, invidia, gelozia,ura etc. sunt destructive deoarece tulbură funcţiile organice şi mintale, diminuează energiavitală şi psihică, conduc la insucces, umbresc viaţa personală şi a celor din jur, creează oatmosferă nefastă pentru dezvoltarea copiilor favorizând expansiunea tendinţelor inferioare,autorul recomandă suprimarea lor. Alte emoţii şi sentimente, ca de exemplu, bucuria şiumorul, dragostea şi caritatea etc. fiind creatoare, „sursa sănătăţii, frumuseţii şi fericirii‖,
  • 105. „chintesenţa vieţii noastre afective‖ se asociază cu creşterea energiei vitale cu înfrumuseţareabinefăcătoare a anturajului, cu crearea unei atmosfere de dragoste şi fericire în jurul copiilor,de aceea trebuie îmbogăţite, stimulate. Multă vreme, încă din / Antichitate, omul a fost maidegrabă interesat de a îmblânzi animalele, de a servi materia, de a stăpâni forţele naturii, şimai puţin sau chiar deloc de a-şi aservi propriile sale dorinţe, de a-şi stăpâni emoţiile şisentimentele, pasiunile şi gândurile. Wargnier consideră însă că „nu este suficient de a creşteenergia afectivă şi intelectuală ci trebuie să stăpâneşti această energie pentru a o orienta spreo direcţie determinată, pentru a atinge scopul dorit, a realiza un ideal ales. Nu vom devenibogaţi în sentimente şi gânduri decât controlându-ne viaţa afectivă şi intelectuală… Ştiinţafericirii constă în controlarea emoţiilor‖.Am stăruit şi asupra unor lucrări şi concepţii elaborate nu atât de psihologi, cât mai ales deingineri, medici, în general de oameni de cultură, pentru că vedem în ele ecoul imediat alteoriilor formulate de marile orientări psihologice sau chiar anticiparea lor.

×