Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului
Casa corpului Didactic Ialomița
Liceul Pedagogic “Matei Basarab...
Argument la finalizarea unui proiect
Volumul de față s-a născut la finalul unui proiect lansat de Liceul Pedagogic ”Matei ...
Acum încep cu adevărat să realizez cât de paşnic şi liniştit este locul unde trăiesc. Este o adevărată plăcere să fiu
trez...
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat

Motto:” Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi te r...
Aceste ritualuri, obiceiuri, tradiţii participă la atribuirea caracteristicii de atemporalitate a satului, dând naştere
co...
Războiul de ţesut, aşezat şi acum, parcă o aştepta pe bunica. El este format din două bare de lemn, între care se
întind f...
Încă din cele mai vechi timpuri, se spune că ţăranul român este caracterizat prin simplitate şi onestitate, virtuţi
pe car...
Satul natal
Moto: Alma mater
Cu toții știm din ce locuri am plecat și unde le vom găsi întotdeauna. Satul natal reprezintă...
Vremea sărbătorilor de iarnă începea cu sacrificatul porcilor. Până în ziua de Crăciun, oamenii satelor nu gustau
carne, d...
Satul - univers al valorilor supreme
Motto: "Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam,...
mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcne ște mai rar,/ ca şi cum nu ţ...
pretutindini şi marginile lui nicăieri. În acest context mă întreb: există oare o frontieră vizibilă sau palpabilă între
î...
Satul este cel care conservă valorile, acela pe care l-am desprins cu ajutorul învă țătoarei mele, acela care se
prezintă ...
Ce drag îmi este satul și astăzi! Ador să-mi cadă pălăria din cap, atunci când privesc plopii colosali de pe uli ța
mea. A...
săteşti? Este o ipoteză, care, după schimbările din decembrie 1989, va căpăta inedite şi, uneori, dramatice implicaţii
soc...
Poem de iubire pentru satul meu

Este firească şi omenească dorinţa noastră de a ne întoarce, din când în când, cu doru-n ...
Veşnicia s-a născut la sat. Nu întâmplător. Doar aici totul este mai firesc şi natural, mai simplu, dar greu, mai
sălbatic...
Şi toţi cei dragi,
Colind cu magi,
Şi sărbători
Şi mândre flori
Şi Moş Crăciun
Într-un cătun.
Şi şcoala mea
(Predau în ea)...
mică sau chiar o mare parte din fiinţa şi sufletul său. A fi „învăţător la sat” pentru mine, personal, a însemnat o provoc...
înţeleagă trecutul, ei trebuie să înveţe de timpuriu să formuleze întrebări şi să poată căuta şi găsi răspunsuri la ele. Î...
Patrimoniul cultural românesc cuprinde o bogată literatură folclorică, din păcate prea puţin cunoscută şi studiată
de cătr...
face şi întreprinde, elevul exprimă direct sau indirect ataşamentul faţă de tradiţiile şi frumuseţile aşezărilor natale şi...
Să nu ne mai daţi colaci,
C-am umplut vreo şapte saci.
Să ne daţi o părăluţă
Să luăm o măntăluţă
C-avem unul cu ilic!
L-a ...
ne dădeau târcoale şi urmele lăsate de rugii de mure din miriştea lanului, lăsate pe picioarele cere ne atârnau pentru ca
...
În prima zi de post, în zorii zilei participau la jujăul (un laţ împletit din funie de cânepă) câinilor, care erau
învârti...
claca caselor şi cu meşteşug asamblam o păpuşă din lut, aşezată pe o targă mică pe post de coşciug. ”Scaloianul”, cu o
lun...
O,oo
Să umple zăvoaiele.
Pe tot traseul locuitorii (copiii) eram udaţi cu apă de către săteni. Ceremonialul îl închinau la...
Şi să dai cu sita,
Să umple şi tinda,
Şi să dai cu baniţa,
Să umple bătătura!
Odată ajunşi la Înălţare, eram convinşi că ş...
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele."
( L. Blaga - Sufletul satului)
Tema poeziei o consti...
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat

2,461

Published on

0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
2,461
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
10
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Editia I 2010 - Vesnicia s-a nascut la sat

  1. 1. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului Casa corpului Didactic Ialomița Liceul Pedagogic “Matei Basarab” Slobozia Veșnicia s-a născut la sat - Eseuri - Ediție coordonată de: Prof. Maria Ionașcu Prof. Elvira Vlad Prof. Gica Dinu Prof. Silvia-Ioana Sofineti 2
  2. 2. Argument la finalizarea unui proiect Volumul de față s-a născut la finalul unui proiect lansat de Liceul Pedagogic ”Matei Basarab”, Slobozia, în parteneriat cu școli din mediul rural, din județul Ialomi ța și sub patronajul Casei Corpului Didactic și al Inspectoratului Școlar Județean Ialomița. Proiectul și-a propus să mobilizeze cadrele didactice din grădinițele și școlile de la sate, crezând în ideea că există în spațiul amintit importante și valoroase resurse spirituale ce pot fi activate și perpetuate. La apelul nostru au răspuns numeroși directori de școli care au determinat la rândul lor elevii, educatoarele și învățătorii să aducă la lumină tot ce au mai frumos și reprezentativ comunită țile rurale în care își desfășoară activitatea. Proiectul a fost gândit pe mai multe secțiuni sub forma unui festival-concurs a cărui festivitate de premiere a avut loc pe 7 mai 2010. Cadrele didactice, elevii și directorii au fost răsplătiți cu diplome pentru monografii, sălile muzeale amenajate în școli, pentru expozițiile de artizanat local și desenele pe tema dată, pentru soliștii vocali și instrumentiști sau forma țiile muzicale, pentru suitele de dans popular și, nu în ultimul rând, pentru redactarea de eseuri pe teme derivate din genericul festivalului pe care vi le oferim spre lectură prin acest volum. Sperăm ca oportunitatea creată prin această primă ediție a festivalului să creeze emulație și în alte școli din mediul rural și, pe măsură ce calitatea va crește, să propunem extinderea sa pentru satele și comunele din județele limitrofe Ialomiței. Mulțumim pentru deschidere și efort tuturor elevilor și cadrelor didactice din școlile înscrise în concurs și, în egală măsură, colegilor din Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” care s-au implicat și au crezut în valoarea acestui proiect. Prof. Maria Ionașcu, Director al Liceului Pedagogic ”Matei Basarab”, Slobozia Desculţ prin satul meu 3
  3. 3. Acum încep cu adevărat să realizez cât de paşnic şi liniştit este locul unde trăiesc. Este o adevărată plăcere să fiu trezit de cântecul cocoşilor care răsună în toate colţurile satului. Când ies afară, primul lucru pe care îl fac este să-mi clătesc ochii cu apă limpede scoasă din fântâna noastră. Apoi iau masa de dimineaţă, la care brânza şi laptele proaspăt tocmai fiert de bunica nu lipsesc niciodată. După ce am mâncat, ies să mă joc pe uliţele pline de copii. Acum, afară parcă este un peisaj desprins din basme. Copacii se transformă în gardieni care ne veghează, iar soarele străluceşte din ce în ce mai tare, de parcă şi el ar vrea să se joace cu noi. Albinele dansează în jurul florilor, iar păsărelele încep să cânte o odă a bucuriei. În jurul amiezii, mirosul pâinii calde făcute de bunica mea ne cheamă înapoi în curte, pentru masa de prânz. Numai bunica ştie câtă muncă şi atenţie trebuie pentru a ne bucura de mirosul pâinii rumene abia scoase din cuptor. Seara plămădeşte aluatul cu mâinile ei aspre, dar grijulii, iar dimineaţa se scoală din zori pentru a-l frământa. După ceva vreme, pune cu grijă pâinea în forme, iar mai târziu o pune la cuptor. Acum, putem mânca liniştiţi. Afară începe a se lăsa seara. Greieraşul începe să cânte o baladă cu vioara lui şi, în timp ce toate florile merg la culcare, regina nopţii se trezeşte şi începe să ne atragă cu parfumul ei ameţitor. A venit vremea să mergem şi noi la culcare, ştiind că luna şi stelele ne vor veghea somnul . Aşa arată o zi obişnuită în satul meu. În satul nostru, ştim să ne bucurăm de fiecare anotimp, fiecare cu părţile sale bune şi rele. Primăvara, natura revine la viaţă, iar noi ieşim din casă pentru a privi falnicii cocori şi plăpândele rândunele care se întorc din ţările calde şi clopoţeii firavi care ies timid de sub pătura albă topită de soare. Primăvara trece în zbor, iar vara cu zilele ei călduroase îşi face apariţia. Acum ne putem bucura de vacanţa lungă şi frumoasă. Fructele încep să se coacă, iar oamenii sunt nerăbdători să treiere recoltele de grâu şi floarea-soarelui. Întotdeauna mama pregăteşte borcane în care pune compot făcut din vişine, caise sau prune. Până şi umbra din curte miroase a fructe coapte. După o vacanţă lungă, glasul clopoţelului ne cheamă din nou pe băncile şcolii. Vine toamna. Frunzele se îngălbenesc şi cad, iar gardienii care odinioară vegheau asupra noastră rămân acum fără armuri. Păsările îşi iau la revedere cu ultimul cântec, după care îşi fac bagajele şi pleacă spre ţările calde. Nu ne întristăm, ştiind că vor reveni la primăvară. Soarele nu mai este, dar străluceşte în fiecare ogradă auriul grămezilor de porumb. Din cer încep să cadă flori de gheaţă care încet, încet încep să acopere satul. Vine iarna. Noi stăm în casă şi privim cum tot ce ne înconjoară se acoperă cu o pătură albă şi rece. Când, în sfârşit, ninsoarea şi viscolul se opresc, noi, copiii, ieşim afară cu săniile şi ne jucăm cu zăpadă. Suntem îmbrăcaţi gros. Avem pe noi cojoace de blană, purtăm pe cap căciuli lucrate cu multă grijă şi dragoste de către bunicile noastre şi avem în mâini mănuşi călduroase, lucrate cu aceeaşi dragoste şi grijă. La masa de Crăciun mâncăm tobă, piftie, cârnaţi şi alte delicatese preparate din carnea purcelului care a fost sacrificat. Miroase a Crăciun în tot satul. Miroase a veselie, a armonie şi a fericire, căci se nasc speranţe. Ne culcăm seara, aşteptând cu nerăbdare să vină Moşul, iar a doua zi deschidem bucuroşi cadourile. Tot în aceste zile mergem cu colindele şi nu ne oprim până ce nu aducem în toate gospodăriile un strop din magia sărbătorilor. De Crăciun, mergem cu Moş Ajunul, vestind că se apropie o sărbătoare importantă, apoi mergem cu Pluguşorul, vestind că se apropie un an nou. Aşa se desfăşoară anul în satul meu. Cu timpul, satul mi-a devenit cel mai bun partener. Cu el împart bucuriile, dar şi necazurile. Ştiu acum că, oriunde mă voi duce, el va fi mereu în sufletul meu şi mă va îndruma. Satul a fost, este şi va rămâne mereu cel mai bun prieten al meu, căci oricând pot trece desculţ pe uliţe şi maidane, unde mă simt cu adevărat fericit. Pământul de sub tălpi şi iarba mă fac umil dar, totodată, mă înalţă până aproape de Dumnezeu. Barbu Dorel, clasa a VII-a, Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu 4
  4. 4. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat Motto:” Opreşte trecerea. Ştiu că unde nu e moarte, nu e nici iubire şi totuşi te rog: opreşte, Doamne, Ceasornicul cu care ne măsori destrămarea…” (Lucian Blaga) Vatra strămoşească a românilor a fost şi ar trebui să rămână satul românesc. Acesta a dăinuit aici, de-a lungul vremurilor, ca un climat spiritual şi etnografic cu valenţe de muzeu natural; el a conservat cu multă grijă cultura şi stilul de viaţă al ţăranului din vremuri trecute. Puţine obiceiuri s-au schimbat de-a lungul timpului, al secolelor. Familiile care rămân în aceleaşi sate transmit din generaţie în generaţie meşteşugurile şi tradiţiile, iar portul ţăranilor români, profund original, s-a păstrat viu, etalând reale valori artistice. Tărâm al sărbătorilor creştine, satul românesc s-a mângâiat prin cântec. Credinţa şi dorinţa de a depăşi nevoile l-au făcut pe ţăranul român mai creativ, realizând prin truda lui comori spirituale, greu de egalat. Obiceiurile şi tradiţiile ţăranilor din satul nostru sunt legate de sărbătorile de Paşti, Crăciun, Anul Nou etc. Ţăranii noştri sunt oameni puternici, care ştiu să-şi plece smeriţi capul spre rugăciune, iar apoi să se bucure de joc la nunţi sau la alte sărbători, să fie mândri de locurile în care s-au născut. Satul românesc poate fi cunoscut prin studiu şi cercetare sau ascultând poveştile istorisite de bătrânii satelor, dar cel mai eficient mod de a-l descoperi este contactul direct cu acesta prin vizitarea locurilor străbune, unde tradiţiile rurale ni se dezvăluie ca un muzeu ce a prins viaţă. Versul “eu cred că veşnicia s-a născut la sat” (Lucian Blaga) este atât de cunoscut, încât aproape nu mai trebuie să spui cui aparţine. Cei care ne-am născut la sat nu putem trăi fără a-l vedea şi revedea; aici e locul nostru de suflet; e râul în care ne scăldăm sub mângâierea razelor de soare; aici ne bucurăm de sosirea păsărilor la cuiburile lor; aici plecam copii în cete la cules de viorele şi ghiocei, în pădurea din apropierea satului. Iar dacă din veşnicia satului ne tragem şi noi, nimeni şi nimic nu ne îngăduie să uităm vreodată frumoasele datini care ne-au legănat copilăria, obiceiurile sfinte sau bogăţia sufletească adunată aici din moşi strămoşi. Obiceiurile şi tradiţiile unui popor constituie una din cărţile de vizită ale naţiunii respective şi, oriunde te-ai afla, la auzul unei doine româneşti, distanţa în înţelesul ei real dispare şi, măcar pentru câteva minute, gândul te poartă spre meleagurile natale. Tradiţiile strămoşeşti şi folclorul vor dăinui atâta vreme cât sub soare va exista poporul român şi se va vorbi dulcea limbă română. În ciclul obiceiurilor tradiţionale din satul nostru, un loc privilegiat îl ocupă obiceiurile de iarnă. Formele de manifestare ale acestora sunt moştenite din cultura folclorică şi au fost transmise din timpuri îndepărtate. Colindele vestesc Naşterea Domnului. Evocând momentul când s-a ivit pe cer steaua ce i-a călăuzit pe cei trei magi la locul naşterii, copiii cântă din casă în casă colindul “Steaua sus răsare”, purtând cu ei o stea. “Pluguşorul”, un alt obicei străvechi practicat în Ajunul Anului Nou, constă într-o urare care să aducă recolte bogate în anul care vine. Mesajul versurilor şi straiele urătorilor răspândesc veselie şi culoare în casele gătite de sărbătoare ale oamenilor. “Sorcova” se înscrie în limitele obiceiurilor de iarnă, cu aceleaşi semnificaţii. Cu sorcove frumos împodobite se sorcovesc membrii familiei, rudele, prietenii, precum şi vecinii. În săptămâna premergătoare Crăciunului se împodobeşte bradul de Crăciun cu beteală strălucitoare, care îşi răspândeşte mireasma, înconjurat de magia sărbătorilor de iarnă ce domneşte peste întreg satul, iar oamenii îşi deschid larg poarta sufletelor, întâmpinând colindătorii cu bucurie şi răsplătindu-le cântările, după obicei, cu mere, nuci, colăcei, biscuiţi şi… daruri de la Moş Crăciun! În trecutul comunei noastre, trebuie enumerate unele tradiţii şi obiceiuri legate de căsătorie, deces; din cele calendaristice: “Boboteaza” şi “Iordanul”; obiceiuri de primăvară: “Lăsatul Secului”, “Duminica Floriilor”; obiceiurile de vară aveau o mai mare importanţă în zona Bărăganului, unde seceta şi condiţiile climatice cu călduri toride îndemnau oamenii să invoce forţele supranaturale – aşa au apărut “Paparudele” şi “Caloianul”. 5
  5. 5. Aceste ritualuri, obiceiuri, tradiţii participă la atribuirea caracteristicii de atemporalitate a satului, dând naştere continuităţii veşniciei, adică s-au păstrat şi oamenii ce pun pe cântar omenia şi frumuseţea lor sufletească, care se află într-o bătălie continuă cu neomenia si neadevărul. Oricât ar părea de incredibil, astfel de oameni mai sunt şi să dea Domnul să-i îndrume şi pe alţii pe calea cea dreaptă. Te uiţi la sat dintr-o parte: îl vezi îmbrăcat în haine de sărbătoare, se coc roadele pământului, ciripesc păsările, e pace şi e senin şi cerul! Dacă-l priveşti din alt unghi, încep să răsară printre rânduri case cu pereţi văruiţi în petale de flori. Timpul parcă s-a oprit în loc şi Veşnicia pune stăpânire peste sat! Sufletul satului rămâne comoara de preţ a unei ţări, a unei naţiuni, a unei conştiinţe, dând unicitate, originalitate spaţiului mioritic. “Veşnicia s-a născut la sat”, unde şi gândurile sunt mai încete, iar inima zvâcneşte mai rar, bătăile-i răspunzând undeva în pământ. Această putere anonimă a satului a determinat ”stilistic” spiritul românesc şi tot ce suntem noi, românii, suntem – în partea bună, înaltă, profundă – produse ale satului. „A trăi în sat înseamnă a trăi în zarişte cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”. Aici se nasc miturile, aici copilul învaţă un mod de a fi în lume şi un mod de a se situa în lume; aici, omul român se formează şi se modelează metafizic. Satul a constituit baza etnogenezei acestui neam, al cărui destin şi putere culturală „atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului şi fiecare dintre noi avem datoria de a păstra şi de a nu lăsa să se risipească satul!” Elev, Popa Alina Mihaela, Şcoala cu clasele I-VIII, Bărcăneşti Lada de zestre Moto: „Stau câteodată şi-mi aduc aminte ce vremi şi ce oameni mai erau în părţile noastre…” Odată cu trecerea anilor observ cum mă îndepărtez încet, încet de serile petrecute la gura sobei cu bunica, unde îmi depăna frumoasele ei amintiri. Bunica era pentru mine cea mai bună făptură care spunea „da” la toate dorinţele mele. Însă, nici nu am realizat cât de repede a trecut timpul. Bunica a fost cea care m-a învăţat că oamenii au devenit dependenţi de tradiţie şi au învăţat să comunice cu natura. Grijile şcolare m-au trimis în lumea reală, în care oamenii sunt duri, nepăsători la ceea ce ai de spus. Asta m-a speriat şi m-a trimis cu gândul la buna mea bunică. Şi am rămas uitată în trecut. O vedeam pe bunica: o femeie mai scundă, mlădioasă, cu ochii mari şi luminoşi, faţa rotundă, cu părul lung… Am fugit în camera ei, un templu pentru mine, un muzeu viu, copilăria mea. Fiecare obiect atins măcar foarte puţin începea să vorbească, să-şi spună povestea. Totul era neschimbat. Războiul de ţesut muncea. Ţesea dorul, ţesea anii, ţesea neîncetat în lipsa bunicii. Pe pat dormea profund costumul popular al dânsei. Şi, ca să mă simt la fel ca dânsa, am luat costumul pe mine. Era o rochie lungă şi largă până la călcâie. Era albă – la mâneci, la guler şi poalele aveau cusături colorate. La mijloc m-am încins cu un cordon. Mi-am pus pe cap năframa, care era o ţesătură fină din in sau mătase, lungă de peste doi metri, pe care o purtau în general femeile. Iar în picioare am luat opincile mele făcute cadou de bunica, peste obiele, şi le-am legat cu nojiţe. Obielele erau bucăţi de pânză în care se înfăşura piciorul. Iar nojiţele erau şireturi lungi din piele. Reîntoarsă într-o oarecare măsură în timp, cu memoria reîmprospătată, voiam doar să retrăiesc momentele copilăriei. Fusul, primul meu fus, încă mai râdea de neîndemânarea mea. Era normal ca la început să fii stângaci, însă, cu timpul, urmărind fusul cum se răsucea, am fost hipnotizată şi vrăjită de fus ca „Frumoasa din pădurea adormită”. Dar nu am respectat firul poveştii, poate că mi-am dorit atât de mult, încât am reuşit sa-l vrăjesc, devenind maestră. Fusul era prietenul meu, care fredona cântece specifice zonei, pe o muzică lentă, dojenea… 6
  6. 6. Războiul de ţesut, aşezat şi acum, parcă o aştepta pe bunica. El este format din două bare de lemn, între care se întind firele de lână în sens longitudinal, în timpul lucrului, firele de urzeală se menţineau întinse datorită celor doi suporţi plasaţi la extremităţile celor două suluri şi aşezaţi pe sol. M-am aşezat pe scaun şi am început să mângâi firele, mosoarele, suveicile… Parcă bunica era lângă mine şi-mi explica totul, tot ce voiam să aflu despre război. Năvodul nu putea să-l instaleze până nu mergea la urzitoarea satului, să-i urzească. Pentru mine, urzitul rămâne o enigmă, mă fascinau poveştile specifice acestui obicei. Acolo, la urzitoare, bunica punea bumbacul pe sul. Venea acasă şi năvădea. Era partea care îmi plăcea cel mai mult, deoarece eu aveam un rol important. Bunica lua câte un fir de pe sul, îl trecea prin iţe, iar eu, cu un cârlig de ciorapi, cu o undrea, trebuia să-l trag prin spată. Apoi, o ajutam să lege „gură” la război. Bunica lua un vergel mai gros şi înnoda toate firele trase prin spată la acel băţ. Şi începea să ţeasă, iar eu primeam cea mai importantă sarcină: să fac mosoarele, cu bumbac (care se numea bătaie) la rodan. Rodanul mă obosea, spunându-i bunicii că parcă scot apă. Mă privea duios, iar în acele momente era singura persoană care îmi dădea speranţa că pot face mai mult decât realizasem. La rodan, întâi trebuia să aşez sculul de bumbac pe vârtelniţă şi să-l fac ghem. Iar în tot acest timp, gura bunicii nu tăcea nici un pic, picioarele schimbând popnogii. Ceea ce voia să realizeze la război, realiza în timp scurt. Între timp, îmi spunea că obţinuse culori frumoase de această dată când a vopsit lâna. După ce a tors-o cu fusul meu magic, a răsucit-o în răsucitoarea care făcea numai ape – ape când o arunca bunica în sus. Apoi a făcut-o sculuri pe răşchior – era un băţ cu două coarne. A spălat lâna, albind-o. apoi, cu ajutorul frunzelor scotea culoarea albastră, cu ajutorul frunzelor de viţă de vie uscate producea culoarea galbenă, iar pentru culorile gri şi maro folosea coaja de nucă. Atunci când o întrebam de ce sau pentru cine face asta, doar zâmbea şi spunea: „În curând te vei mărita, eu poate n-o să fiu, dar o să ai astea.” Începea să-mi povestească din copilăria dânsei, în care singură şi-a umplut lada de zestre. Însă nu ia fost uşor, deoarece au fost mulţi fraţi şi se întâmpla rar să prindă mai multă lână… Dar a suportat de fiecare dată şi, cu timpul, a reuşit să treacă peste acele momente. Ducându-mă la acea ladă de zestre, mi-a arătat tot ceea ce voia să-mi lase mie cândva: scoarţe, macaturi, chilim, preşuri, fotă, bete, maramă… Am tresărit când am auzit un zgomot aproape de mine: era motanul care ducea lipsa bunicii şi se refugia deseori în camera ei. Mi-am dat seama că acesta a fost momentul în care am ales să urmez şi să duc mai departe tradiţia, indiferent de sacrificiile şi greutăţile pe care le voi întâmpina. Şi m-am bucurat foarte mult când am aflat că în şcoală la noi s-a inaugurat un muzeu: „Muzeul viu de etnografie şi folclor”. Iar atunci când am păşit în acea încăpere am simţit atmosfera ca aceea din camera bunicii. Acum sunt sigură că tradiţia nu va muri, ci va rămâne vie şi asta datorită muzeului şi, în special, profesorului îndrumător Gruia Vişoiu. Chiriac Loredana Ecaterina, clasa a VIII-a, Şcoala cu clasele I-VIII, Ciulniţa Un colţişor de pământ românesc Locul în care ne-am născut şi am copilărit ne defineşte ca persoană . Pot spune că, aşa cum Ion Creangă a fost mândru de satul său şi l-a descris atâta de frumos în nemuritoarea operă „Amintiri din copilărie”, şi eu sunt bucuroasă că m-am născut în comuna Grindu. 7
  7. 7. Încă din cele mai vechi timpuri, se spune că ţăranul român este caracterizat prin simplitate şi onestitate, virtuţi pe care le-am întâlnit şi la locuitorii din satul meu. Poate că nu sunt multe tradiţiile şi obiceiurile care s-au păstrat în comuna Grindu, dar acestea rămân o parte din sufletul ţăranilor, care le respectă şi le iubesc. Obiceiurile s-au născut la sate, departe de tumultul oraşelor, acolo unde sătenii îşi rezervă timp pentru sufletul lor. A nu transmite din generaţie în generaţie tradiţiile poporului nostru este ca şi cum un grădinar nu ar uda o floare şi o rândunică nu şi-ar învăţa puiul să zboare. Căci nu ne putem înălţa către noi orizonturi decât atunci când avem valori şi principii solide. Bunicilor mei le făcea o deosebită plăcere să îmi povestească despre tradiţiile şi obiceiurile care erau pe vremea lor. Unele dintre aceste activităţi erau clăcile. Acestea începeau toamna, când toate uliţele şi grădinile erau acoperite cu lungi covoare aurii, şi se sfârşeau odată cu apariţia primului ghiocel. Clăcile de toamnă se organizau după ce porumbul era cules şi pus în grămezi mari. La o astfel de clacă, ştiuleţii de porumb erau curăţaţi de foile uscate. Cum se lasă seara, băieţii şi fetele se adunau la casa unui sătean care avea nevoie de ajutor şi se apucau sa depănuşeze. Acesta era pentru ei un prilej de relaxare şi destindere şi, în acelaşi timp, erau mulţumiţi că făceau ceva util. Timpul parcă zbura, căci glumele şi poveştile nu lipseau de la o clacă. Noaptea se aşternea, punând stăpânire pe natură. Dar asta nu îi împiedica pe oameni să îşi continue treaba, căci foloseau felinare. Ei aveau, de asemenea, un gardian care îi veghea dintre stele. Claca se sfârşea după miezul nopţii şi apoi toţi se strângeau la masă, una modestă, ce e drept. Dar nu asta conta, căci veselia şi armonia îţi inundau sufletul. Gazdele pregăteau dovleci fierţi sau copţi în sobă. După masă, musafirii mulţumeau, îşi luau rămas bun şi se îndreptau spre casă. Sosirea iernii era un nou prilej de a organiza clăcile atât de iubite de oameni şi, în special, de tineri. Pentru acest lucru, se stabilea o zi când mai multe fete, însoţite de mamele lor, se strângeau acasă la cineva, pe înserat. La aceste clăci de iarnă, principala îndeletnicire era torsul lânii şi al cânepii. Femeile se legau cu un cordon şi puneau furca la brâu, în partea stângă. Furca era o bucată de lemn de un metru lungime, de grosimea unei cozi de mătură. În vârful ei era făcut un ornament rotund, mai gros, de aproximativ douăzeci de centimetri, unde se punea caierul. La clacă se adunau şi băieţi. Ei nu aveau o anumită activitate, ci doar priveau cu atenţie îndemânarea cu care fetele îşi făceau treaba. Era o plăcere să asculţi glasurile melodioase şi cristaline ale fetelor ce râdeau cu poftă la povestirile pline de haz ale băieţilor şi, de asemenea, să vezi priceperea mamelor care torceau cu atâta dăruire şi cu o atenţie desăvârşită. Degetele firave ale copilelor se plimbau agere şi cu precizie pe firele din lâna pufoasă şi albă ca neaua. La clăci, satul avea alt puls. Era veselie, dar şi un prilej de a măsura primele tresăriri de iubire. Tinerii îşi aruncau unul altuia ocheade, zâmbete sfioase şi îşi visau apoi iubirea în nopţile lungi de iarnă. Torsul înceta la douăsprezece noaptea, când gazda se pregătea să pună masa. Băieţii nu rămâneau la cină. Nici la claca de iarnă masa nu era îmbelşugată, dar era de ajuns să simţi bucuria care plutea în aer. Pe masă se puneau boabe de porumb fierte şi gogoşi, aduse de gazdă. Apoi claca se încheia şi fetele, împreună cu mamele, mergeau acasă, păşind agale prin troienele de zăpadă. Fulgii de nea dansau în aer în simfonia vântului, zeiţa albă şi rece a nopţii arunca săgeţi argintii ce străpungeau cerul. Aşa decurgeau clăcile în satul meu. Dar, fie că era toamnă sau iarnă, ele erau la fel de aşteptate şi de îndrăgite de toţi oamenii, căci erau o modalitate de a ieşi din monotonie. Bătrânii ne spun adesea să transmitem generaţiilor următoare aceste tradiţii, să nu le dăm uitării, lăsându-le să se prăfuiască într-un sertar al memoriei noastre, căci prin ele trăim şi simţim că suntem români. Sătenii din comuna mea reflectă simplitatea unui răsărit de soare, hărnicia unui muşuroi de furnici, devotamentul unui prieten, gingăşia unui ghiocel, sinceritatea unui copil şi înţelepciunea unui bătrân. Ar fi multe de spus despre aceşti oameni, despre istoria lor, despre idealurile lor, despre statornicia lor, despre cum au trecut prin negura vremii şi au rămas aceiaşi mereu, dar timpul este singurul care ne poate oferi tot atâtea răspunsuri câte întrebări avem. Timpul, înfăşurat pe caierul tradiţiilor. Elev, Profir Andreea Mihaela, Şcoala cu clasele IVIII, Grindu 8
  8. 8. Satul natal Moto: Alma mater Cu toții știm din ce locuri am plecat și unde le vom găsi întotdeauna. Satul natal reprezintă pentru fiecare dintre noi altceva. El este locul care a păstrat nealterată întreaga noastră copilărie, cu tot ce a avut ea mai de pre ț. În acela și timp, satul ne-a promis că ne va păstra mereu alături de el chipurile dragi care ne-au împodobit cei mai frumo și ani, că, orice s-ar întâmpla, nu le va lăsa să ne părăsească. Dar satul unde am copilărit reprezintă mai mult decât un album plin cu imagini emo ționante: el este poate cel mai bun prieten pe care îl are fiecare dintre noi, iubindu-ne și protejându-ne cu toate for țele sale. Încă din primii ani ai copilăriei, el ne-a oferit tot ceea ce ne-am fi putut dori, punându-ne la dispozi ție ape limpezi precum cristalul și răcoritoare, în care ne scăldăm vara plini de entuziasm, luându-ne la întrecere și jucându-ne grozav. Apoi, la venirea toamnei, livezile încărcate ne îndulceau sufletul cu piersici zemoase și ne dădeau fiori de gutui amărui cu puful ce ne făcea să strănutăm. Și dovlecii imenși ne zâmbeau cu sclipiri de felinare a șteptând să fie pu și în pivni ță. Iarna ne dezmierda cu patinoare imense și pârtii pe care alunecam cu săniu țele nerăbdătoare să se ciocnească și să ne arunce cu capul în zăpada ca puful gâștelor. Și, ieșind din această situație, începeam o bătălie pe cinste cu bulgări. Dar nu pot uita nici primăverile pline de flori roz cu petale albe, rătăcite în emo ția primelor raze de soare care le dezmierdau blând cu atingeri de catifea. Abia acum, când scriu aceste rânduri, retrăind clipă cu clipă, zâmbet cu zâmbet cei mai frumo și ani pe care i-am petrecut alături de satul meu, îmi dau seama că niciodată nu i-am fost atât de recunoscător pe cât s-ar fi cuvenit. El a fost mereu alături de mine, spunându-mi povestea copilăriei mele, dar eu nu am realizat aceasta niciun moment și l-am tratat cu indiferență, considerându-l un sat ca oricare. El este mai mult decât atât, este viu și îmi dăruiește continuu fiecare emo ție de care am nevoie. Ve șnicia s-a născut și în satul meu, pentru că lumea mea a început aici… Glonțaru Alexandru, clasa a VII-a A, Școala cu clasele I-VIII Dridu Viaţa satului Satul românesc a fost locul unde tradiţiile s-au conservat, contribuind la păstrarea identităţii noastre peste timp. Legătura omului cu pământul şi cerul este aici mai strânsă ca oriunde altundeva, iar Divinitatea este prezentă în tot ceea ce înseamnă viaţa ţăranului român. Pornind de la naştere, până la trecerea în nefiinţă, toate aveau un dar şi toate erau rânduite într-un fel anume, în strânsă legătură cu religia. De cu primăvara începea munca câmpului, pe care oamenii o făceau cu mijloace aproape primitive, de la arat, până la recoltatul grânelor. Dumineca se opreau din lucru, mergeau la biserică, iar postul îl ţineau cu sfinţenie. Tinerii satului mergeau dumineca la horă, unde aveau prilej să se cunoască şi cei care doreau să se căsătorească î și căutau partenere. Toamna, după pregătirea ogoarelor pentru următorul an, se încheiau treburile pe câmp şi începea perioada clăcilor. Cu aceste ocazii, sătenii se adunau şi torceau lâna, cânepa şi bumbacul necesare la confecţionarea obiectelor de îmbrăcăminte, care se făceau din pânza ţesută în casă, din lână sau din dimii ţesute. În timpul clăcilor, ţăranii spuneau snoave, cântau şi se veseleau. 9
  9. 9. Vremea sărbătorilor de iarnă începea cu sacrificatul porcilor. Până în ziua de Crăciun, oamenii satelor nu gustau carne, deşi sacrificau animalele. Ei le pregăteau conform tradiţiei locale: topeau untura, prăjeau carnea şi coasta şi o băgau în putine cu untură, afumau şunca şi cârnăciorii. Cu două zile înainte de Crăciun veneau cete de copii cu obiceiul numit “Neaţaluş”, zicând în cor: ”Neaţaluş, neaţaluş/ Dă-ne lele, dă-ne”. Copiii primeau nuci, covrigi, mere pe care le strângeau în trăistuţe special făcute pentru obiceiurile de iarnă. Urma apoi dimineaţa de Ajun, când colindătorii veneau şi urau “Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi ori nu ne daţi…”, când, la fel, erau răsplătiţi cu bunătăţi de-ale casei. Iar în seara Ajunului, “Moş Crăciun”: ”Moş Crăciun cu plete dalbe/ A sosit de prin nămeţi/ El ne-aduce daruri multe/ La fetiţe şi băieţi/ Moş Crăciun/ Moş Crăciun!/ La anul şi la mulţi ani!”. În timp ce colindătorii cântau astfel, gospodinele împleteau sarmalele şi pregăteau cozonacii. De Anul Nou, dimineaţa, copiii veneau în cete cu “Pluguşorul”, iar mai târziu veneau colindători ce aveau în repertoriu colinde diferite pentru fete nemăritate, pentru flăcăi şi pentru tineri căsătoriţi. Încet, încet, treceau şi sărbătorile de iarnă. De Bobotează, ţăranii merg să ia apa sfinţită de la biserică, apa din care beau în fiecare dimineaţă şi se roagă pentru sănătate. Apa aceasta sfinţită o folosesc şi pe parcursul anului, de câte ori vor să alunge un rău, stropind cu ea prin gospodărie sau bând din ea. Sărbătoarea Sfântului Ion încheie suita sărbătorilor de iarnă. Până în postul Paştelui, care începe cu sărbătoarea intitulată Lăsata Secului, oamenii stau pe la casele lor, îşi văd de rostul gospodăriilor, se mai întâlnesc pe la clăci şi pe la hore. La Lăsata Secului se organizează mese îmbelşugate la prietenii apropiaţi. A doua zi, toate bucatele rămase neconsumate se aruncă la câini, iar vasele în care au fost gătite se spală şi se urcă în podurile caselor, până la sfârşitul postului gospodinele gătind în alte vase. A doua sărbătoare importantă a anului este Paştele. Până în sărbătoarea Paştelui, casele se curăţă, oamenii îşi pregătesc haine noi pentru toţi ai casei, cu care merg la biserică la împărtăşanie. Toată Săptămâna Mare merg la Denii şi în Vinerea Mare cântă Prohodul. În ziua de Pa ște se face ospăţ cu carne de miel, cu ouăle înroşite de gospodine cu o zi înainte, cu cozonaci şi cu vin roşu. După Paște încep nunţile. Fata este peţită de către părinţi, care merg, de regulă, însoţiţi de o persoană apropiată la întâlnirea cu părinţii băiatului, unde se discută zestrea şi felul în care va fi organizată nunta. În seara de dinainte de nuntă are loc obiceiul numit “Rasul mirelui”. În cadrul acestui obicei, în care tânărul se desparte de perioada de burlăcie, are loc o petrecere cu tinerii satului şi este ras pentru ultima oară ca flăcău, în timp ce lăutarii cântă o melodie specială pentru această tradiţie. Dimineaţa este gătită mireasa de către naşă, iar alaiul ei este format din fete, copile şi tinere, care primesc de la aceasta diverse daruri, constând în batiste, şaluri etc. Pe tot parcursul nunţii, fiecare obicei are melodia lui specifică, totul încheindu-se cu “legatul miresei”, obicei în cadrul căruia miresei i se desprinde voalul de pe cap, acesta fiind înlocuit de un batic, ceea ce semnifică intrarea ei în rândul femeilor satului. Fostele mirese se mai pot îmbrăca în postul Paştelui în rochiile lor de mireasă, atunci când ies pe maidanul satului şi se joacă, acest obicei făcându-se fără lăutari. Botezul pruncilor are şi el regulile lui. Copilul este dus la biserică de către naşi, care sunt însoţiţi de o moaşă ce cunoaşte toate tradiţiile. Înainte de intrarea în biserică, naşa rosteşte “Crezul”, iar în biserică ea primeşte în braţe de la preot copilul care a fost botezat. În mod obligatoriu, copilul poartă numele unui membru al familiei naşilor. Copilul este dus acasă creştinat şi dat în pragul uşii în braţele mamei lui, naşa rostind următoarele cuvinte: ”Am luat un păgân şi ţi-am adus un creştin!” Aşadar, viaţa satului românesc are o încărcătură de tradiţii de la naştere până la moarte. Unele obiceiuri s-au păstrat până astăzi, deşi modernitatea ia locul perpetuării datinilor, deoarece, aşa cum a spus Liviu Rebreanu, „Tradiţia adevărată este singura merinde sufletească.” Elev, Vieriu Adelina, Școala cu clasele I-VIII, Grindu 10
  10. 10. Satul - univers al valorilor supreme Motto: "Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. De aceea, destinul nostru ca neam, ca putere culturală, cât şi de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului – creatorul şi păstrătorul culturii populare, centru generator, binecuvântat și rodnic" (Lucian Blaga). Satul, pe parcursul mai multor secole, ne apare ca un univers în sine, acelaşi în timp şi spa țiu. Nici o lege din afară, atât timp cât a fost considerat drept unicul rezervor spiritual al societăţii, nu i-a putut afecta destinul, pentru că şi le avea pe ale sale: obiceiuri, tradiţii, orientări clare, logice, verificate de vreme şi capabile să dea răspuns în stil propriu grăirii tradiţionale, oricărui aspect al existenţei. În vremuri de ocupaţie turcească şi rusească, vremuri de grea cumpănă pentru cultura şi existenţa naţională, de invazie armată şi idei străine ţăranului basarabean, satul a fost acela care a supravieţuit, găsind soluţii optime pentru a ieşi din impas. A făcut-o discret, spontan şi sigur, tocmai pentru că mecanismele sale au funcţionat normal, asemenea unui organism sănătos ce poartă în sine anticorpii maladiilor. Pentru mine, ca şi pentru majoritatea consătenilor, satul este situat în centrul lumii şi se revarsă în mit; este integrat într-un destin cosmic, dincolo de al cărui orizont nu mai există nimic. Din punct de vedere sociocultural, prin caracterul său de model general valabil si prin capacitatea sa de conservare a etnicului, satul a constituit baza etnogenezei neamului şi devenise încă de pe timpul Daciei traiane forma de organizare administrativă şi de existenţă socioculturală. Limba care a fost o transplantare a latinei comune, vorbită neîntrerupt în spaţiul rural, a reprezentat întotdeauna un simbol al tradiţiei, confirmă parcă din nou ideea că şi ea s-a veşnicit la sat. Vatra, casa, portul, o serie de profesiuni, ramuri, îndeosebi agricultura şi păstoritul, sunt categorii ale satului şi eu, ca suflet de copil, de om îmi sunt nespus de dragi. Concepţia estetică aşa cum ne-o transpune creaţia artistică prin coordonatele sale, cum sunt nemuritoarele opere "Mioriţa", "Monastirea Argeşului", "Doina", pictura murală, pictura pe sticlă, sculptura în lemn, ceramica sunt creaţii sintetizate ale satului românesc. În sociodinamica culturii satului s-au identificat fenomene individualizate. Artistul popular, poetul, omul de artă, în general, a plasat satul în centrul creaţiei sale, a evidenţiat în el gradul de solidaritate etnică, socială, religioasă, estetică; i-a acordat creditul de posibilă afirmare în planuri superioare ale existenţei sale. Satul mai trăieşte şi la modul prezent, cu toate necazurile şi bucuriile sale imediate, fără nici o intenţie de idealizare, de proză, de alinare. Satul rămâne în prezent părăsit cu miile sale de probleme, inclusiv cele spirituale. Dacă biologii folosesc expresia de “lanţ trofic” în definirea taxonomiei evoluţioniste, atunci în literatura noastră română, aş putea spune, că satul este începutul, este, mai întâi de toate, emblema specificului naţional reflectat în artă. Or, vindecarea de răni lăuntrice e posibilă prin întoarcerea la viaţa eternă a satului: "Copilo, pune-ţi mânele pe genunchii 11
  11. 11. mei./ Eu cred că veşnicia s-a născut la sat./ Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcne ște mai rar,/ ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,/ ci adânc în pământ undeva./ Aici se vindecă setea de mântuire/ şi dacă ţi-ai sângerat picioarele/ te aşezi pe un podmol de lut.// Uite, e seară./ Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,/ ca un miros sfios de iarbă tăiată,/ ca o cădere de fum din streşini de paie,/ ca un joc de iezi pe morminte înalte" (Lucian Blaga, Sufletul satului). Satul ca topos originar şi ca deţinător al marilor mistere ontice, satul ca balsam al exageratelor aspiraţii de mântuire (Rilke spunea la rândul lui: "Catedrala cu aerul ei prea pur/ Iscă un vânt de dispreţ în jur"), satul ca o legătură directă, simplă, umilă cu formele perene ale umanului: coliba-adăpost, duhul naturii, groapa mormântului. V-aţi întrebat vreodată ce legătură ar fi între sat şi sămânţă? Pare ceva absurd, inventat. Este aici o speranţă, temelie dar şi dragoste. Iisus spunea că "Sămânţa este cuvântul împărăţiei, iar pământul reprezintă diversele feluri de a înțelege ale celor ce ascultă". Atunci satul este Omenirea, zeul nemuritor, cel mai destoinic de la care a pornit generaţii umane de plugari cu miros de pământ reavăn. Ei au devenit, curând, simboluri, alături de acea fărâmă de la margine de sat, de la acel copac de la poartă, de la acea dantelă. Undele pe care le transmite satul, zbuciumă operele lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Octavian Goga, George Coşbuc, Ion Druţă etc. sunt doar câteva exemple, căci dacă e să luăm în parte fiecare text liric, epic sau dramatic din creaţia unui scriitor, fiecare ar avea o entitate cu viaţa satului. Toţi sunt ataşaţi de satul natal, inclusiv Creangă de Humuleşti, "un sat mare şi vesel", "sat vechi răzăşesc", "cu gospodari tot unul si unul, cu flăcăi voinici si fete mândre" – sat pentru eternitate şi evaziuni estetice. Ceva mai mesianic si vizionar, Octavian Goga, îi va închina o mare parte din poezii, acelor plugari suferiţi si chinuiţi, ţăranilor ardeleni: "La voi aleargă totdeauna/ Truditu-mi suflet să se-nchine/ Voi singuri străjuiţi altarul/ Nădejdii noastre de mai bine" (Plugarii). Truda "sfântă" a cântului e semnul de nobleţe al acestor "dătători de pâine", de unde intima comuniune cu pământul şi cu natura lui: glia e "milostivă" cu cei apropiaţi ei, plugari pe care toată "floarea îi cunoaşte" şi "toată frunza îi ştie". Oamenii de aici sunt truditorii pământului, viaţa lor fiind o "poveste a pâinii": "Cinstite mâini de soare arse/ şi înăsprite de sudoare:/ Din truda săptămânii voastre/ Trăieşte-a lumii sărbătoare!". Mereu va fi un spaţiu al datinilor, al tradiţiilor populare, al unui miros de aer ciobănesc. Ei, ţăranii au sprijinit eficient unitatea culturală şi naţională, participând nemijlocit la intensificarea raporturilor de orice natură între românii din Transilvania şi cei din Ţara Românească şi Moldova. Satul, ca formă tradiţională de locuire era o entitate cu anumite reguli riguroase, ce nu se mai regăsesc în noua realitate, şi anume: toţi oamenii satului se cunoşteau foarte bine între ei şi, mai cu seamă, satul avea o structură precisă, era geometrizat, avea un centru reprezentat de biserică, avea un cod comun de valori, acceptate de toată lumea, ceea ce nu se întâlnea la oraș. De fapt, de ce să nu afirm că acum apropierea e teribil forţată, oamenii încep a nu se mai cunoaşte şi nu mai împărtăşesc aceleaşi valori. Este ca şi cum am absorbi apa care desparte două maluri ale oceanului, am apropia ţărmurile şi am vedea că ele, cele două ţărmuri, nu se potrivesc, nu se pot lipi unul de altul, se freacă unul de altul cu suferinţă, cu mari ruperi, cu mari surpături dintr-un mal ori altul. Am ajuns să trăim timpuri atât de diferite, ce sunt umplute cu substanţă, cu mentalităţi, cu viteze atât de diferite! Poate fi o cauză a pauperizării valorilor naţionale. Or, globul pământesc pare un sat uriaş, unde fiecare locuitor are simultan acces la evenimentele care marchează destinul omenirii. Fiecare om poate redobândi conştiinţa că se află în centrul lumii ca şi în satul preistoric, cu deosebirea că acest centru,aş spune parafrazându-l pe Pascal , ,,se află 12
  12. 12. pretutindini şi marginile lui nicăieri. În acest context mă întreb: există oare o frontieră vizibilă sau palpabilă între începutul şi sfârşitul satului? Unde începe şi unde se termină începutul? Este o hrană incomensurabilă, neechivalentă, cu o natură mai primitoare ca niciodată. Este un izvor puternic, satul, un dătător de viaţă cu arome combustibile. Este o împără ție a muncii. Nu pentru că m-am născut la sat, ci pentru că aici am plâns de fericire şi-am râs de durere. M-am văzut în oglinda vecinului şi am simţit pulsivitatea vieţii. Rezonanţe inefabile, nu alta. Trăiri incendiare, amintiri copleşitoare, orgoliul sufletului şi aşteptări arse. Aici mi-am desfăşurat jocurile vesele şi nevinovate ale copilăriei, am trăit din plin bucuriile. Cum oare poţi să uiţi jocurile primei copilării la săniuș pe gheaţă sau cutreierarea dumbrăvilor, a ţarinilor sau la scăldat, natură feerică. Memorie luminoasă se află în centrul satului, în irisul străbătut de gloanţele istoriei care constrâng aroma unui delir: vraja unui nou început. De-ar fi, Doamne, în puterea mea, să şterg rănile şi nopţile pentru al putea regăsi pe acel Ion şi pe acea Marie. Să simt cum valsează pământul abia născut sub picioare. Unde-s oare ochii satului? Aş vrea să le vorbesc, căci nu-mi ajung puterile, nu mă ajută nimeni. Mă aflu într-o criză mistică. Probabil, am prea multe păcate. Pierd controlul, nu mai rezist, e apocalipsa?! Nu, nu lăsaţi satul să se risipească! Ciuciulă Malvina Clasa a VII-a, Movila Veșnicia satului românesc Un subiect de analiză reflectat în unele creații literare române ști l-a constituit atrac ția spre satul românesc. Imaginea satului românesc, așa cum este prezentată de scriitorul român, dezvăluie caracterul interior al acestuia, taina din sufletul său, emoția amintirilor ce bat în inima lui cu un ecou adânc, care străbate depărtarea anilor trecu ți. se conturează astfel imaginea binecunoscută de mulți dintre cititori și mă refer aici la cei care s-au născut și au trăit în mediul rural. Pentru mine, Dridu este locul unde mi-am petrecut anii copilăriei, până în prezent. Aici este casa mea, aici sunt părinții mei, locurile mele de joacă, aici este școala mea, aici am tot ce-mi trebuie în acest moment ca să fiu fericit. Este locul în care mă întorc de fiecare dată cu nerăbdare, atunci când plec din localitate, temporar, pentru diverse motive, dar, mai ales, este locul unde mă liniștesc și mă simt stăpân. Este ca o rădăcină ce sus ține un trup elastic, ce revine de fiecare dată la forma inițială. Chiar dacă plec cu părinții în concediu, în alte locuri din țară, dar, mai ales, când plec singur, mi se face foarte repede dor de acest loc. cu toate acestea, sunt con știent că va trebui să urmez liceul, care se află în altă localitate. Originea rurală a oamenilor, luată uneori în derâdere, privită de unii ca o ru șine fa ță de aspira țiile actuale, “a fi țăran” (titlul echivalat în limbajul jargon cu situația de a locui în mediul rural) reprezintă, în esen ță, o veritabilă mândrie și un avantaj, din mai multe puncte de vedere. Imaginea centrală a satului românesc este țăranul român. Puritatea și imagina ția originală au creat arta populară, născută din chiar sufletul țăranului român. Poate de aici pleacă și ideea la care se referă poetul Lucian Blaga când afirmă că veșnicia s-a născut la sat. 13
  13. 13. Satul este cel care conservă valorile, acela pe care l-am desprins cu ajutorul învă țătoarei mele, acela care se prezintă la unele emisiuni televizate. Am observat că fiecare zonă are specificul ei, costumul și portul na țional recunoscute zonei respective. Aceeași costumație și aceleași dansuri pe care le vedem acum, le-au cunoscut și părin ții noștri și generațiile dinainte. Este transmis din generație în genera ție, genera ții care, la rând, cinstesc mo ștenirea primită, conservându-i originalitatea și transmițând-o, la rândul lor, urmașilor. A fi sau, mai degrabă, a deveni Om înseamnă, în conștiin ța rurală, a fi religios, a avea credin ță în Dumnezeu. Credința e discreție și respect pentru semeni. Te ajută să crezi în tine, în propriile for țe, să nu fii înfrânt, să nu fii singur, te apropie de oameni. Neîntrerupta relație a omului cu natura, dorința de a- și afirma realele virtu ți și năzuin țe în cadrul colectivită ții, au făcut ca o serie de obiceiuri să se statornicească, mărind puterea omului de a spera, de a crede în trăinicia faptelor sale. De aceea, cred din tot sufletul că și satul meu poartă în el o fărâmă din veșnicia dumnezeiască. Costache Vlad Gabriel, clasa a IV-a B, Școala cu clasele I-VIII Dridu Veșnicia s-a născut în satul meu Moto: Copilăria este o lume de miracole și de uimire, a creației scăldate în lumină, ieșind din întuneric, nespus de nouă și proaspătă și uluitoare. Copilăria se termină atunci când lucrurile încetează sa ne mai mire. (Eugene Ionesco) De câte ori mă gândesc la satul meu natal, mă trec fiorii că într-o zi mă voi despăr ți de el; voi merge într-un loc străin, care nu-mi va putea dărui amintirile acelea închise într-un col ț al sufletului meu. Acum am deschis cu putere poarta copilărie și le-am dat frâu liber să-mi invadeze mintea, inima, trupul. De câte ori încerc să-mi descriu satul natal, îmi vin în minte avalan șe de minuni, care, din păcate, nu pot fi așternute pe hârtie; copilăria are o definiție unică: singurul paradis pierdut. Acest paradis poate fi regăsit după mul ți ani, într-un singur loc – în satul tău natal. El este acel prieten bun care î ți oferă întâmplări de neuitat, reprezentând o treaptă a adultului în devenire. Satul natal îți cunoaște toate secretele, fiind o oglindă a copilăriei fericite; este mâna care te ajută când ai nevoie, primul loc unde se regăsește orice copil, veșnic în inimile tuturor celor care au gustat din viața la țară. Îmi place să caut în amintirile mele, care și astăzi mai trăiesc; îmi place să răscolesc trecutul ce reflectă un zâmbet de copil – poate singurul care rămâne neschimbat, după o vreme îndelungată. 14
  14. 14. Ce drag îmi este satul și astăzi! Ador să-mi cadă pălăria din cap, atunci când privesc plopii colosali de pe uli ța mea. Ador să merg prin pădurea înverzită, să miros prospețimea ierbii, a primăverii și să alerg cât mă țin picioarele, ascultând de fiecare dată același cântec al păsărilor. Ador să … trăiesc în satul meu! Aici și toaca sună altfel, și Sfintele Paști sunt mai aproape și lumina Învierii are o strălucire aparte. Mereu privesc salcia veșnic verde, care se clatină lin în bătaia mângâietoare a vântului, în semn de bine ai venit! Poate că ea mă va aștepta zi de zi, chiar dacă nu mă voi mai întoarce vreodată. Poate că în locul unde m-am născut, pe care îl iubesc la fel de mult, va păstra o amintire a unui copil inocent… Cred că veșnicia s-a născut în sufletul fiecăruia… Marin Roxana, clasa a VII-a A Școala cu clasele I-VIII Dridu Ipostaze în devenirea şi continuitatea universului sătesc Am considerat că nu se poate aborda o temă de reflecţie cu o astfel de motivaţie fără a evoca „Isvoadele” lui Blaga, care sunt, toate, elegii ale unor personalităţi sau epoci de creaţie din istoria noastră şi, indirect, ale vocaţiei creatoare a poporului român. Marele gânditor, original în contextul filozofiei, oferă şi o motivare indubitabilă: cultura e „veşnicia noastră relevată în timp”. Prin ea participăm, ca urmaşi ai pulberilor stelare, la marea creaţie cosmică, suntem asemenea Demiurgului, devenim eterni. El consideră că fondul ei generator este păstrat întreg în „sufletul satului” şi de aceea făcea, solemn, sub cupola Academiei, asemenea lui Rebreanu şi Sadoveanu, „elogiul satului românesc, unanimul nostru înaintaş, nemuritoarea prezenţă”. Ce reprezintă satul elogiat de filozof? Nu e realitate social-istorică, desigur. El îşi imaginează „spaţiul mioritic”, considerând că „a trăi la sat înseamnă a trăi în zariştea cosmică şi în conştiinţa unui destin emanat din veşnicie”; şi, reamintindu-ne câteva din versurile-invocaţie: „Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei, Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc, în pământ, undeva.” (din poezia Sufletul satului), unde satul este definitiv sacralizat, ca prima creaţie a Marelui Timp. Considerând că în meditaţia blagiană „Satul” este o proiecţie a unei „năzuinţe”, deci mai mult o utopie decât o amintire idealizată, ştim că împrejurări nefavorabile ale vieţii istorice au făcut ca multe din aceste năzuinţe să rămână cel puţin o realitate transfigurată psihologic. În ce raport se află această ficţiune cu realitatea şi, în mod special, cu realitatea noastră contemporană? În timp ce Blaga îşi cristalizează concepţia filozofică despre „veşnicia satului”, un regim politic totalitar, impus să conducă destinele poporului nostru, îşi definitiva „opera ideologică”: lichidarea marii proprietăţi private şi realizarea cooperativizării agriculturii, reforme care aveau să-şi pună în mod fundamental amprenta pe toate domeniile sociale, economice, politice şi culturale şi care aveau să genereze transformări radicale ale satului tradiţional românesc. (De altfel, în acest context social-politic, opera lui Blaga avea să fie minuţios cenzurată şi chiar interzisă.) S-a conturat tot mai evident următoarea dilemă: unde va duce acest proces social-politic? Va însemna el dispariţia ruralului, a satului, pierderea individualităţii şi originalităţii atât de pronunţate şi distincte ale colectivităţilor 15
  15. 15. săteşti? Este o ipoteză, care, după schimbările din decembrie 1989, va căpăta inedite şi, uneori, dramatice implicaţii sociale şi psihologice. Aceste epoci „de tranziţie” au definitivat şi în cazul localităţii noastre, Făcăeni, procesul de destrămare a comunităţilor săteşti tradiţionale, tranziţia acestora constituind un fenomen psiho-social major al istoriei noastre sociale, care, ca şi tradiţia, a cuprins întreaga societate românească. Toate comunităţile au fost cuprinse de tranziţie, transformate din temelii, iar unele din ele chiar distruse (prin celebrele demolări). S-au pus, astfel, în evidenţă „destructurarea” comunităţilor tradiţionale, până la nivelul de „comunitate nominală” (rămânând doar cu numele de comunitate sătească). Şi în cazul comunităţii din Făcăeni, procesele psiho-sociale specifice tranziţiei la o comunitate nominală au fost: oprirea vechiului tip de evoluţie şi distrugerea cadrului care permitea conservarea tradiţiei, dar şi adaptarea ei lentă la noile condiţii de muncă şi de viaţă impuse de existenţa în „colectiv” sau „la oraş”. Astfel, pe primul plan s-au impus procesele de adaptare rapidă, echilibrul se rupe, iar procesul de conservare a tradiţiilor este blocat; al doilea proces este reprezentat de înstrăinarea demografică, datorită migraţiei, navetismului – rutele profesionale – sau afluxului brusc, sezonier de populaţii noi (numărul mare de muncitori sezonieri pe timpul verii în cadrul unităţilor economice de pe raza localităţii) având ca o consecinţă înstrăinarea psihologică faţă de tradiţiile satului. Datorită implicării oamenilor în manifestări culturale cu caracter ideologic şi propagandistic s-au manifestat şi alte procese psiho-sociale specifice destrămării: uitarea tradiţiilor şi decăderea obiceiurilor, chiar interzicerea celor religioase, amestecul haotic al noului cu vechiul, distanţarea şi ruperea relaţiilor dintre generaţii, toate acestea culminând cu înlocuirea totală a modelelor culturale tradiţionale. În acest context, şi comunitatea noastră sătească actuală – realitate complexă, cu variate determinări şi caracteristici implicate permanent în cele mai profunde prefaceri impuse de evoluţia social-istorică a societăţii – suportă cele mai radicale transformări şi după decembrie 1989. De la „destrămarea şi destructurarea” comunităţii tradiţionale s-a trecut la un proces de transformare structurală şi refacere conform noilor opţiuni şi direcţii de evoluţie impuse de realităţile actuale. Departe de a fi un mediu social marginal, pe cale de dispariţie sau asimilare urbană („veşnicia” lui Blaga fiind confirmată încă o dată de valoarea sociologică a teoriei interacţionist-constructivistă a sistemelor autogenerative privind capacitatea sistemelor locale de a-şi folosi resursele naturale, umane, economice, culturale în perspectiva existenţei, evoluţiei şi dezvoltării de sine, unde sunt implicate şi cele două componente complementare specifice socialului; relativa autonomie a comunităţilor rurale; şi dependenţa relativă a acestora faţă de sistemele integratoare), şi comunitatea noastră dobândeşte astăzi o problematică şi o importanţă nouă în evoluţia societăţii contemporane. Identificarea şi corecta formulare a acelor „probleme deschise” cu care se confruntă comunităţile săteşti în procesul de tranziţie la economia de piaţă, cât şi elaborarea modelelor, strategiilor, politicilor şi programelor celor mai adecvate şi eficiente, reprezintă domenii şi zone redutabile de intervenţie şi de acţiune socială, reflectată şi în plan cultural. Tradiţie şi modernizare, iată un cuplu organic pe scara istoriei omeneşti, cuplu care ar trebui să se impună şi în prezent. Modernizarea are ca temei realizările existente generate de trecut, care dau starea obiectivă a existenţei sociale şi care germinează neîntrerupt cerinţe viitoare. Orice tradiţie a fost la timpul ei o creaţie, chiar imaginară, dacă era spirituală, aşa cum modernizarea a fost neîncetat o îmbinare a ştiinţei cu tradiţia. Astfel că nimic nu se naşte din nimic. Metaforic, tradiţia cară istoria în spate, iar modernizarea o îmbogăţeşte şi o desluşeşte, totodată. Nutrim speranţa că este aproape orizontul temporal când minţi inteligente, responsabile faţă de ţară, bune cunoscătoare ale realităţilor societăţii noastre, deci şi ale comunităţilor noastre rurale, cu o rază de gândire care să depăşească perioada mandatului electoral, vor elabora acea „strategie totală de dezvoltare a mediului rural”, moment în care şi generaţiile viitoare vor putea crede din nou în „isvoadele” lui Blaga. Înv., Popa T. Ştefan SAM Făcăeni, Ialomiţa 16
  16. 16. Poem de iubire pentru satul meu Este firească şi omenească dorinţa noastră de a ne întoarce, din când în când, cu doru-n gând, în satul copilăriei. Se pare că atunci atingem înaltul mulţumirii sufleteşti. Întotdeauna o întrebare sensibilă merită un răspuns sensibil: Veşnicia s-a născut la sat?... Da! Aici mi-e sufletul înrourat. Nu întâmplător, aproape pretutindeni, e sat şi oraş. Uniformizarea ar fi monotonă şi fără speranţă de eternitate. De multe ori, înţelepciunea lumii s-a născut la sat. Atâtea maxime spirituale şi-au luat zborul din cătune uitate de lume... Atâtea idealuri de viaţă au crescut în grădini şi livezi în floare. Ce dulci poezii şi calde refrene s-au strecurat prin fereşti încărcate cu muşcate! Şi câte pasteluri în culori vrăjite au fost rodul creaţiei unor peneluri ce lucrau pe prispa casei, lângă fântână, pe uliţa satului, la horă, la gura sobei! Niciodată frumuseţea veşnică nu are limite; poate începe de oriunde, poate dura oricât, fără să ţină seamă de regulile lumii citadine. Fiecare sat îşi are povestea şi amintirile sale: cu bătrâni şi copii, cu fântâni fără cumpănă şi biserici înnegrite de vremi, cu şcoli şi grădiniţe cuminţi (cu minţi), cu uliţe îngropate tomnatic în noroi, cu case şi gospodării din ce în ce mai sărace… Şi, cu toate acestea, ne e dor, şi drag şi dor, de satul casei noastre părinteşti. Aici găseşti mai multă căldură în priviri, mai caldă lumină la fereşti, mai galbenă gutuie, mai multă simplă armonie în viaţa de zi cu zi, mai mult respect şi o prea generoasă ospitalitate. Aici înveţi sa fii mai bun, mai răbdător. Şi-n liniştea rustică de aici te poţi cunoaşte mai bine pe tine şi poţi descoperi, în fiecare drumeţ, un om de omenie sau de mare excepţie (despre care orăşenii ar spune că s-a îngropat la ţară). Aici oamenii se sprijină şi se încurajează fără să aibă aptitudini şcolite de psihologie. Ei analizează lucid ce este bine, ce este rău şi acceptă creştineşte nedreptăţile vieţii, filozofând fără să ştie: „Aşa vrea bunul Dumnezeu!” Nu au timp să se plictisească, pentru că îşi găsesc mai mereu câte ceva de făcut. De nu, stau proptiţi la poarta curţii şi aşteaptă ca cineva drag să le sosească. În zile de sărbătoare, pun ţara la cale, adunaţi cu vecinii la drum. Şi stau pe bănci sau butuci de salcâm până-n amurg, când cireada se întoarce de pe vale. Sunt mai optimişti oamenii de la ţară; mai vioi, mai amabili şi bine dispuşi, mai vorbăreţi, mai activi şi energici, mai spectaculoşi când îşi ies din fire. Ei ştiu să facă aşteptarea mai plăcută. Renunţă deseori mult prea uşor (şi-ar da şi viaţa pentru copiii lor), adorm mai repede, se trezesc mult prea devreme şi respectă cu stricteţe ritualul fiecărei zile de la ţară. Mai toţi au sentimente şi obişnuinţe foarte stabile, se entuziasmează sincer, îşi îngăduie unii altora mici ironii de Moromete. Nu sunt comozi şi, atunci când părul li s-a argintat, sunt înclinaţi spre interiorizare, însingurare, marginalizare, uitare. La această nobilă vârstă, bunicii noştri şi bunicii copiilor noştri se neliniştesc la orice schimbare din viaţa şi din curtea lor. Suntem datori să fim emotivi şi emoţionaţi în preajma prea bunilor noştri fără de care nici noi, nici copiii noştri nu am fi. Bunicii sunt viaţa noastră; părinţii sunt lumina ochilor noştri; copiii sunt toate acestea la un loc! „Valoarea nu aşteaptă trecerea anilor.” Oare anii de ce nu pot sta pe loc? De ce nu se pot opri pentru ca bunicii şi părinţii noştri să rămână de-a pururi ai noştri? (pe pământ, nu în gând) Când scriu acest poem, la tata mă gândesc şi-mi este tare dor de el; şi mi se umplu ochii de lacrimi în toate zilele de sărbătoare, şi-n toate zilele când mi-aduc aminte ce-mi zicea, ce-i plăcea, ce-şi dorea şi ce n-avea… Şi-ar fi dorit să mai trăiască. Nu a avut norocul să poarte o boală care se poate trata. Iar fratele meu mai mic, Fred, şi-ar fi dat toţi banii câştigaţi peste ocean pentru anii lui cu tata. (Nici chiar banii nu pot schimba cele lumeşti) A fost o vreme când l-am purtat pe braţe ca pe-un prunc... Şi alergam de colo-colo... Şi speram că medicii vor face o minune... Speram... Şi tata ar fi mâncat şi pământ ca să se facă bine. Cerşea, cu ochii în lacrimi, un strop de viaţă şi de minune medicală. Căci cele trei nepoţele erau prea mici pe cât de mari şi frumoase mirese ar fi vrut să le vadă, iar de la fiul cel mic nici măcar ideea de nepoţică nu o cunoştea (acum, da)... Dragă tată, acolo unde eşti, aş vrea să-ţi spun că s-a născut prea dorita Ioana (în aceeaşi zi cu mine – 6 noiembrie). Când scrii despre lucruri dragi, te linişteşti şi poţi continua. Ce nu opreşte dragostea celor de lângă tine, opreşte Dumnezeu, destinul. Viaţa este cel mai frumos dar pe care îl preţuim cu adevărat doar atunci când mai „pleacă” cineva drag. 17
  17. 17. Veşnicia s-a născut la sat. Nu întâmplător. Doar aici totul este mai firesc şi natural, mai simplu, dar greu, mai sălbatic, dar frumos, mai sărac, dar inimos. La ţară, zâmbetele mai rar se vând sau se cumpără. Arta de a trăi frumos nu se învaţă din cărţi şi se moşteneşte din tată în fiu, la gura sobei, la cules de vii, la nunţi şi botezuri, care, chiar de nu sunt de 5 stele, sunt eterne. Şi nicăieri mai mult ca aici, norii, şi florile, şi păsările, şi zăpezile au un limbaj în care bătrânii cred de veacuri. Noi doar ne amuzăm şi spunem... superstiţii! (deşi nu ştim nici noi cât e adevăr şi cât superstiţii). Ce daruri de la ţară nu se uită?... Un măr cu frunza încă nedesprinsă, agale şters în poala bunicii; o strachină şi o ulcică gătită cu roşii cireşe de Moşi; o legătură de mărar sau de pătrunjel care să-ţi înveselească bucatele; o cană cu vin fiert şi nuci crăpate cu pumnul; străvechi turte coapte pe plita încinsă; sarmale în foi de viţă fierte la flăcări domoale; cozonaci şi pâinici rumenite în cuptorul proaspăt lipit; gogoşi, scovergi şi uscăţele de nu ne mai săturam de ele; mucenici mult prea mici; grâu fiert cu bomboane topite-n culori; ciorbiţa cu lungi tăiţei; mămăliguţa răsturnată pe-o veche bucată de lemn cu un ştergar de borangic şi miros de bunică; un fier de călcat cu cocoş în care-am pus flori mov nemuritoare, adunate de pe vale; şi multe spice de grâu devenite buchete şi coroniţe; şi mult busuioc aşezat în toată casa, ca să miroasă româneşte; şi o icoană veche din vremea străveche; şi multe fotografii de când era bunica fată sau mireasă. Şi câte şi mai câte, spre bucuria noastră, a tuturor. Cei 7 ani de acasă – alt dar sănătos par a fi. Deşi sunt mici şi puţini, aceşti 7 ani ne poartă frumos prin lume şi ne ajută să deschidem sau să închidem uşi. De vorbă cu oamenii de la ţară dacă stai, poţi avea surpriza ca, uneori, să te crezi cel mai prost om din lume. Au atâta înţelepciune, că te întrebi cum de n-au scris o carte sau n-au inventat ceva. E bine... şi frumos... şi duios să ne facem timp din când în când să-i ascultăm. Atâtea poveşti hazlii; ironice sau triste, atâtea vorbe mari şi înţelepte adunate în minte de oameni simpli, pe care, dacă i-ai vedea în oraş, poate nici nu i-ai băga în seamă. Aş scrie o carte cu titlul: „Ce spun bătrânii?” (Şi noi ce înţelegem?) „Nicăieri nu-i ca acasă!” Cine spune şi crede în ce spune, adesea poate fi şi de la sat. Deşi le e greu şi nu au prea mulţi bani şi sunt săraci şi abia se descurcă, acasă la ei le este cel mai bine. Poţi să le arăţi mirajul lumii bogate, degeaba, vor prefera întotdeauna mirosul de pământ lipit din spatele casei şi apa rece de la fântână. Sunt cei mai fericiţi (şi cei mai obosiţi) când ajung la poartă, la ei acasă. Şi li se pare că au lipsit o veşnicie când trec pragul odăiţei. Cu greu poţi smulge promisiunea părinţilor că vor veni în vizită la tine. Îţi vor răspunde cu veşnica şi filozofica întrebare: şi cum să las eu casa singură? Mor găinile, mor câinii de foame (şi de dor, aş spune eu). Ne mulţumim să zâmbim şi să recunoaştem că prea bunii noştri au şi ei dreptatea lor. Am copilărit şi trăiesc periodic la ţară; „ţara” mea se numeşte Griviţa şi Smirna. Mi-e dor deseori de viaţa de la ţară; mai ales primăvara, când înfloresc ghioceii şi salcâmii înnebunesc de atâta albă floare; mai ales vara, când cauţi răcoarea pomilor şi a bolţilor; mai ales toamna, când culorile se schimbă şi se preschimbă; mai ales iarna, când zăpezile şi sărbătorile ne fac mai buni. Şi tot cei simpli, de la ţară, par a fi adevăraţi patrioţi. Când viaţa-i poartă-n depărtări, ajunge să le fie dor chiar şi de tăcutele pietre de pe drum. Veşnicia s-a născut la sat În miros de cozonac şi ogor arat Şi colindele Şi Dragobetele Şi Sânzienele Şi Paparudele Şi Caloianul Plimbat cu carul. 18
  18. 18. Şi toţi cei dragi, Colind cu magi, Şi sărbători Şi mândre flori Şi Moş Crăciun Într-un cătun. Şi şcoala mea (Predau în ea) Şi lăcrămioare Şi mărţişoare Şi nuci bătrâni... Astfel aduni Multe poveşti Dragi, româneşti Aron Viorica ( Maura ) SAM „Areta Teodorescu” Griviţa Şcoala satului meu Şcoala este pilonul pe umerii căruia apasă greutatea asumării responsabilităţii de a transmite valorile culturale, ştiinţifice şi civice la nivelul exigenţelor calitative cerute de standardele educaţionale, adevărate pietre de hotar în progresul şi afirmarea societăţii româneşti în lume, acolo unde ne este locul. Numai dascălii, „slujbaşii” învăţământului, ştiu cel mai bine ce înseamnă sacrificiul şi dăruirea, făcute cu emoţie şi înalte trăiri, scântei în aprinderea focului sacru al devenirii şi afirmării copilului, veriga cea mai măreaţă a societăţii. Am ştiut că şcoala este „casa” în care noi, dascălii, ne petrecem cei mai frumoşi ani ai vieţii. Acest loc devine al doilea „acasă”, locul în care trăiesc în armonie elevi, cadre didactice şi părinţi. Aceştia sunt principalii actori în marele spectacol al educaţiei, care aşteaptă „aplauzele”comunităţii. Punţi trainice de prietenie, de preţuire şi de admiraţie reciprocă au fost create de-a lungul anilor. Dacă este uman să îi poţi vindeca pe oameni şi să le alini suferinţele, dacă este nobil să le poţi asigura prin munca braţelor tale şi pâine, şi haine, şi tot ceea ce este necesar unui trai bun şi civilizat, dacă este înălţător să-i susţii prin geniul tău creator, a fi educator este deopotrivă şi uman, şi nobil, şi înălţător, fiindcă în şcoală modelezi viitori medici, muncitori, artişti, modelezi oameni. Cred cu convingere că fiecare dascăl a dăruit fiecărui copil pe care l-a „învăţat” o 19
  19. 19. mică sau chiar o mare parte din fiinţa şi sufletul său. A fi „învăţător la sat” pentru mine, personal, a însemnat o provocare, dar şi o mare mândrie. Copiii satului românesc sunt curaţi la suflet. Posedă o bogăţie şi o puritate a cugetului de neegalat, moştenită de la strămoşi. Poate nu sunt atât de civilizaţi, informaţi, evoluaţi ca cei de la oraş. Cunosc atât de multe despre micul lor orizont local! Sunt mici, dar înţelepţi. Mult mai înţelepţi decât orăşenii. Şi mai bogaţi spiritual. Viaţa unei comunităţi rurale adună laolaltă istorii mari şi mici, eroi şi oameni obişnuiţi, bucurii şi eşecuri, armonie şi zbatere, trecut şi prezent – o imensă resursă de învăţare la îndemâna elevilor şi profesorilor. Cu toate că puţini dintre părinţii acestor copii le citesc seara poveşti la culcare, ei, copiii satului, au o mare sensibilitate sufletească şi o mare, o avidă sete de cunoaştere. Trebuie numai să ai răbdare cu ei şi să le dăruieşti puţin din viaţa ta, din timpul tău, din inima ta. Ei, micii pui de om, te simt, te descifrează şi te răsplătesc. O, şi cum te răsplătesc! Nu există mai mare satisfacţie decât aceea de a realiza că ai pus şi tu o cărămidă la temelia educaţiei unui om din acea comunitate mică a satului, om, care, după ce şi-a desăvârşit cariera, alege să se întoarcă în satul natal. Un om care acum aparţine comunităţii satului, un om care recunoaşte importanţa „primilor dascăli” pentru evoluţia şi aspiraţiile sale. Sub geana istoriei, oamenii satului alcătuiesc toţi o multimilenară familie, fiind, rând pe rând, moştenitori şi ctitori, rând pe rând, nepoţi şi strănepoţi, părinţi şi bunici. Socializarea este procesul prin care copilul deprinde treptat normele, valorile, gândirea şi cunoştinţele culturii în care s-a născut. Copilul percepe influenţele mediului în care trăieşte în raport cu modul propriu de gândire şi de acţiune, motiv pentru care socializarea are mai multe finalităţi. Reprezentările copilului, preferinţele sale se formează în contextul strict al unui ansamblu de norme instituţionale de ordin public şi privat. Copilul creşte într-un moment determinat, într-o familie şi într-o societate. Şcoala îi va da copilului un sens, îl va raţionaliza şi îl va înscrie sub autoritatea cunoştinţelor oficiale. Familia şi şcoala au un rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Cum ar fi copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Cele mai multe acumulări pe plan moral, cognitiv, afectiv şi voliţional au loc în cei „şapte ani de acasă”, în decursul cărora părinţii ar trebui să poarte grija, răspunderea şi preocuparea pe care pot şi trebuie să le aibă pentru a facilita şi favoriza însuşirea şi consolidarea corectă, adecvată şi sistematică a celor mai importante cunoştinţe, priceperi, deprinderi, reguli, atitudini şi comportamente pentru fragezii pui de om. De altfel, aceşti atât de invocaţi, lăudaţi sau blamaţi „şapte ani de acasă”, reprezintă blazonul cu care copilul pleacă în lume, zestrea care îl însoţeşte toată viaţa. Consider că cei „şapte ani de acasă” de la ţară sunt puţini deosebiţi de cei „şapte ani de acasă”de la oraş. Cunoscând oamenii satului şi aparţinând lor, am descoperit deschiderea lor spre comunicare, ospitalitatea, omenia, simplitatea, prietenia. Aceste valori sunt transmise de către „oamenii satului” copiilor lor mai uşor, cu mai mult respect, cu sfinţenie, chiar cu religiozitate. În era Internetului, când navigăm cu pasiune căutând să stabilim contacte cu oameni din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, uităm deseori de cei care ne stau aproape şi care ne reprezintă ca indivizi şi ca neam. Uitând că „veşnicia s-a născut la sat”, ne îndepărtăm de obârşii, de balade şi de doine, de frumuseţea basmelor româneşti, de înţelepciunea pe care bătrânii satelor au păstrat-o cu trudă de-a lungul vremurilor. Totuşi, elevii sunt conştienţi de trecut încă de la cele mai mici vârste, pornind de la informaţiile pe care le află din elementele de artă populară, poezia obiceiurilor calendaristice, folclorul obiceiurilor de peste an, poveştile şi povestirile tradiţionale, basmele, legendele, snoavele, ghicitorile, zicătorile şi proverbele, cântecele şi dansurile populare locale, şezătorile, fotografiile de familie, clădirile vechi, iar, mai târziu, prin intermediul filmelor, al televiziunii şi al siturilor istorice. Dar, pentru a începe să 20
  20. 20. înţeleagă trecutul, ei trebuie să înveţe de timpuriu să formuleze întrebări şi să poată căuta şi găsi răspunsuri la ele. Îi putem ajuta pe elevi să afle despre trecut, folosind sursele istorice aflate sub forma unor bogate materiale fotografice, grafice, ilustrative şi obiectuale la nivelul muzeelor comunale sau minimuzeelor şcolare, în comunitatea satului – resursă. În cadrul raportului general – particular, elementele de istorie locală au multiple valenţe instructiv-educative, utilizarea lor dovedindu-se necesară la nivelul tuturor vârstelor de instruire, pornind chiar de la cea preşcolară. Este vorba aici, printre altele, de accesibilitatea înţelegerii istoriei ca exponentă a vieţii oamenilor, cu rol deosebit în procesul de educare patriotică a elevilor. Preocuparea neobosită pe linia cunoaşterii, selecţionării, dozării şi integrării organice a elementelor de istorie locală în istoria patriei constituie, în acelaşi timp, o condiţie, o garanţie a imprimării unui caracter creator formativ, lecţiilor şi celorlalte activităţi instructiv - educative, deschide câmp larg manifestării personalităţii dascălului, atât în şcoală, cât şi în afara lui. Când poetul şi filosoful Lucian Blaga afirma că „veşnicia s-a născut la sat”, se referea la trăinicia şi frumuseţea artei populare, născute din sufletul ţăranului român,din imaginaţia lui atât de originală şi, fără îndoială, din puritatea fiinţei sale. Satul este, cel mai adesea, păstrătorul acelei culturi arhaice, ancestrale, e un „spaţiu sacru”, în care omul este cât mai aproape de punctul care face legătura cu divinul şi care îi oferă echilibrul. Tradiţiile şi-au făcut apariţia în acest spaţiu miraculos al satului românesc. Transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, ele sunt cartea noastră de identitate culturală, sunt acelea care ne definesc, sunt o particularitate a poporului nostru şi numai al nostru. Satul românesc nu mai este şi nu mai poate fi ceea ce Blaga şi Rebreanu considerau că este, adică un loc magic, un spaţiu în care se formează omul românesc şi unde se poate determina destinul lui... Lumea s-a schimbat, iar istoria pare că nu mai are răbdare cu aceste ritmuri încete. Lumea întreagă e într-o continuă schimbare. La fel şi lumea satului. Satul românesc s-a modernizat. Chiar dacă oamenii satului folosesc Internetul pentru accesarea unor fonduri structurale prin realizarea de proiecte comunitare, totuşi ocupaţiile de bază ale locuitorilor au rămas cam aceleaşi: cultivarea plantelor şi creşterea animalelor. Noi, dascălii, trebuie să valorificăm experienţa copiilor dobândită în familie şi să o continuăm la un nivel superior, folosind persoaneleresursă ale localităţii. Este foarte uşor să trecem cu vederea multitudinea de lucruri pe care le întâlnim în fiecare zi, tocmai din cauză că ele ne sunt familiare. De multe ori, soluţia anumitor probleme se află chiar în faţa noastră, doar că nu o observăm tocmai din cauză că ne este atât de familiar un aspect sau altul al vieţii noastre în comunitate. Cercetarea comunităţii locale în general şi a celor rurale în particular, poate fi un demers provocator şi motivant atât pentru elevi, cât şi pentru dascălii lor. Metodele de cercetare şi investigare a comunităţii conferă curriculumului unei şcoli autenticitate, varietate şi specificitate. Istoriile orale constituie în acest sens modalităţi generoase de adaptare a curriculumului la realităţile vieţii cotidiene a elevilor. Scopul lor este de a face cunoscută acea parte a experienţei umane care nu apare în cărţile de istorie, dar care face cu adevărat istoria şi de cele mai multe ori nu este scoasă la lumină şi valorificată. Pentru elevi, implicarea în proiecte de istorie orală poate contribui în primul rând la mai buna cunoaştere a propriilor familii (ştiut fiind faptul că cea mai mare parte a experienţei noastre ca familie dispare odată cu trecerea timpului) şi apoi la descoperirea unor aspecte inedite şi necunoscute şi, de multe ori, pline de farmec ale locului în care trăiesc. 21
  21. 21. Patrimoniul cultural românesc cuprinde o bogată literatură folclorică, din păcate prea puţin cunoscută şi studiată de către elevi. Astfel, misiunea dascălilor devine o pledoarie pentru cunoaşterea şi valorificarea creaţiilor folclorice întrun sistem organizat de învăţare, susţinut de bogăţia şi diversitatea unor „surse nesecate” – repere morale de înaltă valoare pentru generaţiile prezente şi viitoare. Prin cunoaşterea şi valorificarea motivelor populare proprii basmului, baladei, legendei, care au stat la baza creaţiilor culte, urmărim să aducem cât mai aproape de elevi valorile înaintaşilor, care şi-au exprimat trăirile şi năzuinţele în creaţii orale. Pe lângă genurile şi speciile aparţinând literaturii populare, elevii pot cunoaşte tradiţii legate de naştere, nuntă şi obiceiurile specifice sărbătorilor de Crăciun şi de Paşte. Cunoştinţele dobândite vor contribui la îmbogăţirea şi nuanţarea vocabularului elevilor, la o mai bună înţelegere a unor fragmente din operele pe care le vor studia mai târziu. Creaţie multiseculară, folclorul reprezintă în arta poporului român un capitol de o mare varietate, bogăţie şi un înalt rafinament estetic. Omul contemporan regăseşte frumosul folcloric în aspectele esenţiale ale vieţii sale: artă, natură, societate şi simte nevoia acută de a introduce esteticul în viaţa sa. Receptarea operei de artă şi, implicit, a frumosului folcloric nu este posibilă fără învăţarea unui limbaj folcloric. Elementele de folclor cu care elevii sunt familiarizaţi în cadrul unor cursuri opţionale sunt, în acelaşi timp, parametri ai noţiunii de frumos. Aşadar, concomitent cu însuşirea gramaticii limbajului folcloric, se dobândesc acele cunoştinţe care vor constitui criterii de apreciere ale frumosului. Descifrarea elementelor de limbaj folcloric trezeşte elevilor interesul pentru arta folclorică în general, le dezvoltă capacitatea de a decodifica mesajul operei de artă şi le formează judecăţi de gust şi valoare artistică. Cunoaşterea profundă a folclorului de către elevi trebuie să constituie baza pentru discernerea între valoarea autentică şi nonvaloare. Folclorul copiilor dispune de valenţe formative multiple vizând toate resorturile personalităţii umane şi anume: cognitiv (memoria, imaginaţia, gândirea, spiritul de observaţie), afectiv (înclinaţii, sentimente, voinţă) şi psihomotor (deprinderi psiho-motorii). O cunoaştere mai profundă şi o receptare mai atentă a folclorului de către „micuţii căutători de frumos”, vor contribui în mod eficient la educaţia estetică a acestora, vor asigura legătura cu pământul pe care trăiesc, cu tradiţiile locale, cu poporul şi arta acestuia. Trebuie să se demonstreze elevilor că în cultură nimic nu trebuie pierdut, totul trebuie transmis urmaşilor, care să preia, să simtă frumosul de lângă ei şi chiar să-l producă şi să urmărească totodată structurarea la elevi a unui ansamblu de atitudini şi motivaţii care vor încuraja şi îi vor stimula ulterior în păstrarea tradiţiilor, datinilor şi, în general, a folclorului românesc, parte integrantă a fiinţei noastre naţionale. Copiii pot cunoaşte diferite produse de artizanat, atrăgându-li-se atenţia cu privire la munca depusă de creatorii populari: cioplitul în lemn, olăritul, ţesutul, cusutul pe fir, confecţionarea unor obiecte cu materiale din natură. O ocazie în care se valorifică tradiţiile populare cu care copiii au făcut cunoştinţă în diverse ocazii este şezătoarea. Participanţii lucrează, în acelaşi timp petrec, spun poveşti, glume, proverbe , zicători, ghicitori, cântă, dansează, într-o atmosferă recreativă şi antrenantă. Jocurile populare româneşti, prin frumuseţea şi originalitatea costumelor şi a melodiilor, prin supleţea şi expresivitatea mişcărilor, contribuie în mare măsură la realizarea educaţiei estetice şi la cultivarea gustului pentru frumos a tinerelor generaţii. Scopul studierii folclorului este acela de a forma progresiv un tânăr capabil să înţeleagă originea şi rădăcinile neamului său, să fie mândru de istoria sa milenară cu tot ce înseamnă aceasta, să înţeleagă frumosul din arta populară, să contribuie la crearea lui, la păstrarea şi transmiterea lui către generaţiile viitoare. Prin tot ce 22
  22. 22. face şi întreprinde, elevul exprimă direct sau indirect ataşamentul faţă de tradiţiile şi frumuseţile aşezărilor natale şi, implicit, faţă de patria din care face parte. Prof. înv. primar - Dănuţă Viorica Şc. cu cls. I-VIII „Ionel Perlea”Ograda Prin ţărâna uliţei Abia când lampa cu gaz a fost dată mare au constatat că eram fată. ”Primirea”mi-a făcut-o fratele meu cel mijlociu cu un: ”duceti-vă-n… cu fata voastră cu tot” și asta după ce inca’mare (mama tatei) în întunericul nopţii senine de vară reuşise să-l murdărească pe obraz. ”Cârpele” mi-au fost îngropate în ”casa mare”, cea cu ”gutui la geam” şi poate că şi asta a făcut ca, de fiecare dată când ajung la intrarea-n sat şi în capul uliţei, să-i văd pe toţi cei care de-a lungul anilor am fost cu toţii, pe cei cu m-am jucat cu picioarele goale în ţărâna fierbinte, ne-am scăldat, ne-au îngheţat picioarele pe gheaţa gârlei, am căutat ouă de raţă și gâscă prin apele de primăvară, am furat cireşele cu ”Hoţoaica”, am jucat ”Purceaua”, ”Gioalele”, ”Ţurca”, am făcut păpuşi din ştiuleţi de porumb şi, din beţe înfipte în pământ, am făcut case. Acele beţe au făcut rădăcini şi-au crescut falnici şi umbroşi copaci, iar la umbra lor parcă stau şi astăzi toţi cei care s-au dus dintre noi. Prin ţărâna fierbinte au rămas urmele paşilor tuşei Sohica, cea a le cărei degete încovoiate ne-a luat măsura ”gâlcilor” şi ni le ”răsfăţa” cu sare (era răsfăţ, că-n ”zacărul” cubic era sfărâmat şi folosit) ni le apăsa, iar ca măsură de precauţie urma neapărat ”galgara” cu gaz. De la gârlă urca Baba lu Stancu cu nelipsita-i găleată ”găurită” plina cu lintăriţă, mâncarea preferată a mâncătorilor curţii. Pe Moș Ona, cel care, de câte ori ne prindea la furatul morcovilor (pe care cu teama-n sân îi furam, dar tot ne duceam să probăm săpăligile obţinute cu măiestrie din singurele linguri din metal pe care le aveam în casă că, în rest, lingurile din lemn ne rodeau ”frâneţele”de la gură) a rămas și astăzi pomenit cu inconfundabila lui vorbă ”Măi drace cu capul roşu!”, strigare cu care reuşea să ne alunge doar după ce ”sânul”era doldura de pradă. Uite-l pe Ponea! Cel care în fiecare an al copilăriei noastre a reuşit ca-n traistele făcute din prosoapele de pânză şi sfoară ”priponită” cu cocenaşi şi care ne rodeau gâturile din cauza greutăţilor bolindeţilor (colăcei copţi pe vatră), făcea să apară cele mai gustoase gutui din lume şi, ca să mai obţinem încă una, aşteptam să mai colinde câteva cârduri, si apoi reveneam şi noi, toţi ai uliţei şi uram cu voci schimbate şi alt număr: ”Buna dimineaţa la Moş Ajun! 23
  23. 23. Să nu ne mai daţi colaci, C-am umplut vreo şapte saci. Să ne daţi o părăluţă Să luăm o măntăluţă C-avem unul cu ilic! L-a luat naiba de frig!” Şi cu asta dădeam startul sărbătorilor de iarnă. Răsuna satul de cetele copiilor şi zgomotele puse in ferestre în Ajunul Crăciunului, iar flăcăii urau din toţi rărunchii lor ”Brezaia”: ” Asta-i seara,sera-i mare Cel Domn bun Asta-i seara lui Crăciun Noi plecăm să colindăm Cel Domn bun La aceste case mari şi n-alte Şi-mbelşugate de toate Cel Domn bun Şi de miere şi de unt La anul când om veni Sănătoşi să vă găsim. La anu’ şi la mulţi ani!” Şi tot aşa o ţineau slătiorenii – Slătioarele sat în partea de nord a judeţului Ialomiţa la graniţa cu Prahova şi la ”Plugul Mare”, ”Irozii”, ”Caprele”, ”Colindele”,”Sorcova”,”Grâuleţul”,”Pusul Oalelor”, până la ”Bobotează” şi ”Sfântul Ioan” se răsfăţau cu tot ce au pregătit peste an în gospodăriile lor şi de pe pământurile, ale lor acum, cândva ale Văcăreştilor şi Cantacuzinilor. Răsfăţaţi am fost şi noi, copii de ţărani dar doar câte o săptămână după ce ne năşteam. Mamele trebuiau să meargă la munca câmpului,iar noi cei mici eram lăsaţi în grija fraţilor mai mari. Şi era vara... pentru mine şi alţii a însemnat mult să ajungem în capul lanului de grâu, de... eram plecaţi de-acasă, unde la umbra unei basmale susţinută la colţuri de patru araci, am descoperit, cât de alabastru e cerul nostru, câte furnici 24
  24. 24. ne dădeau târcoale şi urmele lăsate de rugii de mure din miriştea lanului, lăsate pe picioarele cere ne atârnau pentru ca fraţii (şi ei de numai câţiva ani) atât aveau puterea de a ne ridica în braţe. De atunci ţinem minte clăile de snopi, batozatul acestora, dar şi glumele lui nea Titi,feţele arse de soare, dar şi mulţumirea de pe feţele lor,mulţumirea lucrului bine făcut. Aşa au fost şi sunt slătiorenii mei, oameni simpli, dar cu frica lui Dumnezeu, harnici, ambiţioşi, săritori. Iată-i la ”clacă” unde toţi au ridicat case din paiantă (”crăci” de salcâm îngrădite, susţinute de furci din salcâm şi pe tălpi - ”buturugi”). Toate acestea erau umplute cu pământ amestecat cu paie frământat de noi, copiii, unde ne făceam ”cizmuliţe”, măcar din noroi, că în rest nu prea se ajungea, mai ales dacă erai al III-lea, al IV-lea copil. Iată-i şi la partea cea mai frumoasă a clăcii: copăile pline cu gogoşi şi oalele umplute cu vin(pentru cei mari), pentru copii ”colărezii”, auziţi-o pe ţaţa Iulica lui nea Marin Pui Fript al cărui chiuit îi convoca şi pe cei din uliţa cealaltă, chiuit exersat şi de cei care”scăpaţi în casa mare” participau la hora de la Domnul (cel mai înstărit din sat) şi la nunţile, botezurile, ”turtele”, ”tăiatul moţului”. E iarnă. Se apropie hramul bisericii ”Sfinţii Trei Ierarhi”. Slătiorenii se pregătesc pentru sărbătorile celor trei Sfinţi când şi toţi ai satului cu numele Vasile, Grigore şi Ioan au prilejul să fie sărbătoriţi şi să-şi arate vinurile ca lacrima. Chiar dacă era iarnă rolul copiilor nu lua sfârşit, eram într-o fierbere continuă. Începeau să ne pregătim pentru dihorniţă, cea care deschide lanţul manifestărilor de lăsatul secului. Fiecare copil cu vârsta cuprinsă între trei şi cincisprezece ani, ajutat de părinţi, îşi pregătea dihorniţa (o cutie, un vas de circa un litru în care se prepară materiale inflamabile şi ciocălăi - ştiuleţi de porumb fără boabe; sau cârpe legate cu multe sârme care se ţineau înainte de a fi aprinse în produse petroliere). În noaptea de lăsatul secului, când crucea întreaga (bărbatul) mergea înainte cu sticla cu vin şi jumătatea de cruce (femeia) îi mergea în urmă, pentru a le lumina calea şi a alunga spiritele rele din sat, noi cei pregătiţi din timp, ne adunam la capătul uliţei şi aprindeam dihorniţele. Primii care intrau în scenă erau cei mici, care veneau însoţiţi de fraţii mai mari. Astfel începeau primele lecţii de maniere (învăţau cum să ţină vasul arzător, la ce distanţă, cum să-l învârtă înainte de a fi aruncat spre cer, cum să se ferească de cel de lângă el şi cum să fugă din traiectoria flăcării aflate în zbor). După retragerea celor mici, locurile virane, marginea satului, malul gârlei, islazul se transformau în adevărate tabere de lumini mişcătoare, care mai de care mai puternice, mai bine concepute. Alături de băieţi veneau şi fetele mai curajoase. Aveau loc pariuri între cei ce aruncau mai sus şi mai departe dihorniţa, fără ca aceasta să se deterioreze. Odată cu luminiţele zburătoare se iscau chiote şi ţipete de bucurie. Spre miezul nopţii înceta. Se considera că spiritele rele au fost alungate din localitate, iar sătenii pot trece la purificarea sufletească în linişte, cei ce se întâlnesc îşi destăinuie gândurile, îşi cer iertare şi iartă la rândul lor, ştiind că prin aceasta pot întâmpina Învierea Domnului cu sufletul curat şi uşurat. 25
  25. 25. În prima zi de post, în zorii zilei participau la jujăul (un laţ împletit din funie de cânepă) câinilor, care erau învârtiţi până când ameţeau-asta pentru a nu mai turba. În Postul cel Mare şi noi, copiii, eram părtaşi. De aceea râmnim (ne lasă gura apă) şi acum la boabele fierte în sobă, dovleacul copt, plăcintele de sfeclă, boabele coapte, puricei (mămăligă rămasă care se prăjea în tigaia unsă cu unsoare), ciorba de ştevie, mâncarea de urzici şi susanul adus din vii. Şi uite aşa se scurgea postul şi totodată iarna şi noi, cei mici, urmăream cu interes apariţia verdelui primăverii, dar mai ales înmuguritul salciei. De mare folos fiindu-ne aceasta în Sâmbăta Floriilor, când cete de doi-trei copii, de şase-doisprezece ani, porneam înainte de a se lumina de ziuă să colindăm pe la casele oamenilor. Fiecare copil din ceata de colindători purtam în spinare un mănunchi (snop) de salcie legat fedeleş cu sfoară şi un mănunchi în mână din care lăsam la fiecare casă colindată câte o ramură, pe care o împleteam în jurul unui par (pentru a aduce noroc şi sănătate familiei), de aici şi denumirea obiceiului”salcia”. A doua zi, duminica, mănunchiurile erau duse de părinţi, bunici la biserică unde erau sfinţite şi atunci când fiecare credincios era miruit primea câte o ramură de salcie, pe care, ajuns acasă o punea la icoană. ”Mulţimea norodului Doamne Aşternea în cale veşmintele Sau alţii tăiau ramuri de măslin Şi cu bucurie mi-L întâmpinau zicând: Osanale Fiului al lui Iosif Bine eşti cuvântat cel ce ai venit Şi iarăşi vrei să vii Întru numele Domnului Întru numele Domnului La anu’ şi la mulţi ani!” Cu ”salcia”, deschideam săptămâna deniilor, cea mult aşteptată de copiii satului. Cu lumânări şi tămâie în fiecare seară eram prezenţi la slujba de denie, unde, alături de cei în vârstă, încercam să ne însuşim primele lecţii de buni creştini ortodocşi (imitam aprinsul lumânărilor, tămâii – dar, ce-i drept, mai făceam să miroasă din plin în biserică şi a păr pârlit – aşa îi recunoşteam pe noii iniţiaţi ai deniilor când treceam în ”Vinerea Mare” pe sub masă şi când ne împărtăşeam în sâmbăta Paştelui). După Paşti, alături de părinţi şi noi copiii priveam cerul adesea, să vedem dacă-şi deschide porţile ploilor. Atunci când ploile întârziau a uda pământul, ne adunam copiii de pe uliţă, înmuiam pământul că, de, ... experienţă aveam de la 26
  26. 26. claca caselor şi cu meşteşug asamblam o păpuşă din lut, aşezată pe o targă mică pe post de coşciug. ”Scaloianul”, cu o lungime de douăzeci-treizeci de centimetri îl modelam după constituţia umană, cu cap, trunchi, membre (aşezate pe piept ca la orice mort). Ceata de copii conducea scaloianul prin sat, timp în care interpretam o melodie ce se apropia de bocetul autentic: ”Ene, Ene, Scaloiene, O,oo De când ploaia n-a mai dat, O,oo Grâuleţul s-a uscat, S-a uscat şi s-a-ntristat O,oo De când ploaia n-a mai dat. Ene, Ene, Scaloiene, O,oo Sa te duci cu florile, O,oo Şi să vii cu ploile, Să deschizi portiţele, O,oo Să intre fetiţele. Ene, Ene, Scaloiene, O,oo Să deschizi portiţele, O,oo Sa curgă ploiţele, Să curgă şiroaiele, 27
  27. 27. O,oo Să umple zăvoaiele. Pe tot traseul locuitorii (copiii) eram udaţi cu apă de către săteni. Ceremonialul îl închinau la gârlă, unde scaloianul cel acoperit cu flori şi coji de ouă roşii îl aşezau cu targă şi cruce pe apă pe care valurile îl duceau în larg în timp ce noi, copiii, cântam. Pomana scaloianului o făceam cu ouă roşii, plăcintă cu brânză, colăcei şi în final ne prindeam în joc simulând bucuria pentru ploaia ce va veni. Dacă Scaloianul nu aducea ploile-n şiroaie, intrau în rol ”Paparudele”, datină care se practică în joia a doua după Rusalii. În cazul în care ploile îşi fac datoria, Paparudele nu-şi mai au rostul, dar, în caz de secetă prelungită, acestea invocă ploaia, indiferent de data calendaristică. Paparudele sunt îmbrăcate subţire pentru că vor fi udate, la mijloc au prinse tulpini de bozii, iar pe cap poartă coroniţe tot din bozii. Intrate în curţile oamenilor, acestea cântă şi joacă ritmat, timp în care gazda le udă cu apă din ulcele de pământ. ”Paparudă, rudă Vino de mă udă, Cu găleata plină, Ploile să vină, Cu găleata rasă, Ploile se varsă, De joi până joi, Să dea numai ploi, Unde dai cu plugul, Să curgă ca vântul, Unde dai cu sapa, Să curgă ca apa, Să nu dai cu strachina, Că e rău de pagubă, Şi să dai cu ciurul, Să umple pătulul, 28
  28. 28. Şi să dai cu sita, Să umple şi tinda, Şi să dai cu baniţa, Să umple bătătura! Odată ajunşi la Înălţare, eram convinşi că şi noi, copiii, ne-am făcut datoria în ceea ce priveşte viaţa socială, economică şi spirituală a satului. A trecut an după an, timp în care fiecare pui de slătiorean ne-am grăbit să creştem şi ... ca acum, după ani, să tânjim să fim copii Slătioarelui, sat cu acei oameni simpli care ştiu să-şi pregătească în fiecare an tot ce înseamnă pentru ei ceva de suflet: pomenirea morţilor, muncile câmpului, creşterea animalelor, dar, mai ales, creşterea propriilor pui, lăsând prin aceştia urmele paşilor lor prin ţărâna uliţei satului. Rica Anicăi a lui Leon a lui Creţu Institutor: Dimache L. Aurelia Şcoala cu clasele I-VII ”Constantin M. Cantacuzino” Jilavele-Ialomiţa Veșnicia s-a născut la sat – Adevăr și mit, trecut și prezent Prin această lucrare aș dori să relatez într-un mod imparțial argumente pro și contra acestei sintagme, folosind cunoștințe din domeniul literaturii, sociologiei, psihologiei și religiei. I. ADEVĂR ȘI MIT "Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei. Eu cred că veşnicia s-a născut la sat. Aici orice gând e mai încet, şi inima-ţi zvâcneşte mai rar, ca şi cum nu ţi-ar bate în piept, ci adânc în pământ undeva. 29
  29. 29. Aici se vindecă setea de mântuire şi dacă ţi-ai sângerat picioarele." ( L. Blaga - Sufletul satului) Tema poeziei o constituie nostalgia după toposul mitic al satului, locul în care omul î și poate regăsi puritatea (amenințată de civilizația tehnicistă). După cum se vede, poetul trăie ște, la modul expresionist, teroarea ora șului tehnicizat, cu mașini „subpământene" și imagini de coșmar. Titlul conține sugestia unui „suflet" pe care îl are satul, entitate metafizică prezentă în straturile lui arhaice și care „vine" ca un „duh" spre vremurile noastre. Spațiul satului este, astfel, sacralizat, prin faptul că aici s-a născut Marele Timp. De altfel, într-o poezie ulterioară („Fum căzut"), satul este comparat cu o „biblică șatră" (aluzie, probabil, la staulul în care s-a născut Isus). Pentru a nu-i stânjeni liniștea sfântă, gândul devine „mai încet", iar bătăile inimii se aud, parcă, în pământ, acolo unde dorm strămoșii. Întoarcerea în „satul minunilor" echivalează cu o revenire în paradisul originar, pentru că „Aici se vindecă setea de mântuire", iar omul este absolvit de păcatul adamic; iar pelerinul care și-a „sângerat picioarele" în „pietrele" profanului se vindecă stând „pe un podmol de lut". Satul este văzut ca spa țiu al unei geografii sacre și ca un Centru al lumii. Într-o altă ordine de idei, copilăria apare ca o operă de aur, ca un tărâm al bucuriei şi inocen ței, în care fantezia completează realitatea, iar jocul este suprema preocupare. Nică este „copilul universal”, de pretutindeni şi de oricând, în care toţi ne regăsim cu nostalgie. Acestei copilării ideale, Ion Creangă îi oferă un mediu real de existen ță, un cadru uman şi geografic, care este satul Humuleşti, locul natal al prozatorului. Amintirile se structurează pe două planuri: unul urmăreşte procesul de formare al lui Nica şi evoluţia lui spirituală în contextul mediilor sociale pe care le străbate; celălalt plan surprinde universul vieţii ţărăneşti şi instituţiile sociale ale vremii. Amintirile se deschid cu evocarea comunităţii humuleştene. Creangă se introduce pe sine, copilul de altădată, în lumea satului de atunci, evocând trecerea prin şcolile din Humuleşti şi din Broşteni şi opiniile părinţilor despre scoală. Al doilea plan al Amintirilor conturează satul românesc tradiţional. Lumea rurală este privită din interior, de un om care cunoaşte ocupaţiile oamenilor, tradiţiile şi obiceiurile locului. Chiar dacă, după cum dovedesc documentele, satul Humuleşti era un sat modest de oameni nevoiaşi, pentru Creangă este un sat mare, răzeşesc, întemeiat în toata puterea cuvântului, cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre, care ştiau învârti şi hora, dar şi suveica. Descrierea satului din partea a III-a a Amintirilor are semnificaţia unei deschideri către priveliştile lumii. Humuleştiul este situat la intersecţia drumurilor ce duc spre scaunul Moldovei, spre mănăstirile Neamţ, Văratec, Agapia şi spre cetatea Neamţului. Apoi, privirile se rotesc de jur împrejur şi descoperă aşezările şi ocupaţiile oamenilor, sugerând în acelaşi timp trăsăturile lor psihologice. Locuitorii din Vânătorii Neamţului sunt sămânţă de viteji, pentru ca strămoşii lor s-au bătut cu regele Sobieski; cei din Boiştea şi Ghindoani sunt bogaţi şi cinstiţi, cei din Blegea, generoşi. Principala caracteristică a satului Humuleşti este hărnicia. Toţi oamenii muncesc: la câmp, la confecţionatul sumanelor, la tăiatul lemnelor în pădure, fac negoţ şi cărăuşie. Multe îndeletniciri tradiţionale se desfăşoară la clacă şi la şezători, când se întrec la torsul cânepei şi lânii băieţii şi fetele. Smaranda însăşi este surprinsă într-o aglomerare de munci ce ţin de industria casnica: ţesutul, croitul şi cusutul sumanelor ce urmau să fie vândute la târg. Meşteşugarii sunt surprinşi în timpul desfăşurării muncii; moş Chiorpec, ciubotariul, munceşte mereu între şanuri, cleşte, ciocan şi piele de 30

×