Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului
Inspectoratul Școlar Județean Ialomița
Casa Corpului Didactic I...
Veșnicia s-a născut la sat

Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” Slobozia

Veșnicia s-a născut la sat
- eseuri Ediția a III-a
...
Veșnicia s-a născut la sat

Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu
Redactor: Silvia-Ioana Sofineti
Lector: Mariana Mocănescu

...
Veșnicia s-a născut la sat

Notă asupra ediției

Suntem la ediția a treia a Festivalului-Concurs „Ve șnicia
s-a născut la ...
Veșnicia s-a născut la sat

O, fortunatos agricolas!
Premiul I la ediţia a III-a a Festivalului-Concurs
„Veşnicia s-a născ...
Veșnicia s-a născut la sat

mi se oferă în acest sat, comparativ cu viaţa agitată a marilor oraşe,
ci şi pentru că aici oa...
Veșnicia s-a născut la sat

acum, femeile mai în vârstă, bătrânele satului, poate şi pe bătrâna
mea mamă, îmbrăcate în neg...
Veșnicia s-a născut la sat

„Sânzienele”, să punem în porţi cruci făcute din flori numite
sânziene, culese cu o zi înainte...
Veșnicia s-a născut la sat

Elev Barna Maria Rodica, cls a XI-a
Colegiul Naţional „I.M.Clain!, Blaj

În amintirea Babei Mă...
Veșnicia s-a născut la sat

epocilor trecute. Biserica de lemn, care odată era o fală a oamenilor
din sat, a fost înlocuit...
Veșnicia s-a născut la sat

„Această casă pe care voi o iubiţi atât de mult este făcută din
paiantă...” Se băteau nişte pa...
Veșnicia s-a născut la sat

porunci, să-i ridice o sobă în casă şi să-i facă o masă cu patru scaune
noi, căci, ce mai treb...
Veșnicia s-a născut la sat

aceste lucruri să fie văzute de toate generaţiile care vor urma: noi la
copii, ei la nepoţi, l...
Veșnicia s-a născut la sat

Petale de suflet
Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs
”Veșnicia s-a năs...
Veșnicia s-a născut la sat

Frunzele se desprind din braţele înaltului, găsindu-şi alinarea la
pieptul vântului. Mistuite ...
Veșnicia s-a născut la sat

creadă şi să-l iubească pe Dumnezeu, pentru că un suflet nehrănit cu
învăţături este un suflet...
Veșnicia s-a născut la sat

Ultima sosire
Mențiune la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia sa născut la sat”
Sa...
Veșnicia s-a născut la sat

care nu le mai văzusem de atâta amar de vreme. M-am uitat în jur, cu
inima plină de revoltă ți...
Veșnicia s-a născut la sat

Am pornit mai departe. Pe linia orizontului se profila cimitirul
vechi, trist, cu cruci rupte,...
Veșnicia s-a născut la sat

Pariu cu viaţa

Am îmbătrânit… Am îmbătrânit odată cu limbile ceasului
ruginite de timp, cu fo...
Veșnicia s-a născut la sat

că nu merit să trăiesc aici, alături de nişte oameni care vor trăi la
nesfârşit după tradiţiil...
Veșnicia s-a născut la sat

cel adevărat, e de neiertat. Am plecat la drum plin de ură şi de o
ambiţie trădătoare fără să ...
Veșnicia s-a născut la sat

Prima dată nu ştiam dacă sunt chiar în satul meu. Nimic de
când am plecat nu mai era la fel. E...
Veșnicia s-a născut la sat

Leagǎnul copilǎriei

Cu sufletul plin de amintiri frumoase, cu gândul la cei dragi
care mǎ aşt...
Veșnicia s-a născut la sat

Mergând cǎtre casǎ, pe cǎrarea de la garǎ, mirosul pomilor şi
armonia satului îmi umplu suflet...
Veșnicia s-a născut la sat

Prin „veşnic” înţelegem peisaje biblice ale plaiului, bisericuţe
presǎrate pe dealuri, fântâni...
Veșnicia s-a născut la sat

Satul... altǎ veşnicie a sufletului

Deasupra fiecǎrei clipe sublime ce exprimǎ a noastrǎ viaţ...
Veșnicia s-a născut la sat

Uitǎ-te la un cioban, tatǎl lui este soarele, ştie întotdeauna cǎ
lumina, ziua cu cerul însori...
Veșnicia s-a născut la sat

sǎteanului, sǎ o adânceascǎ şi mai tare în prǎpastia dorului, ca sǎ ne
putem aminti cu drag de...
Veșnicia s-a născut la sat

Poteca din grădina bunicii

Ori de câte ori ai ocazia să vorbești sau pur și simplu să te
gând...
Veșnicia s-a născut la sat

de mâncare la găini și la purcei și o a ștept să-mi povestească. Mă
uimește cu memoria ei tână...
Veșnicia s-a născut la sat

cuvântului. Aici, la sat, trăiesc armonios două genera ții de oameni.
Important e ca noi, cei ...
Veșnicia s-a născut la sat

o mică depresiune se ocupă cel mult cu turismul, pentru că nu au alte
resurse de care pot prof...
Veșnicia s-a născut la sat

mediul rural, ce au fost odată și ceea ce sunt acum, orice s-ar spune,
modernizarea acestora a...
Veșnicia s-a născut la sat

Satul tradițional, satul modern
„Vorbește cum ți-e vorba și poartă-te cum ți-e portul” –
zical...
Veșnicia s-a născut la sat

mini. Pe masă găsim pizza, spaghetti și alte mâncăruri. Pu țini sunt
acei oameni care fac sarm...
Veșnicia s-a născut la sat

două secole poate să nu mai fie, vom ajunge să locuim în nave
spațiale sau cine mai știe… Acum...
Veșnicia s-a născut la sat

Pe strada mare, în capăt, se profila maiestuoasă silueta
bisericii, cu clopotniţa în faţă, pe ...
Veșnicia s-a născut la sat

Lucirile rătăcitoare ale iubirii din ochii fetelor îi petreceau
desfăşurându-se sub lumina răs...
Veșnicia s-a născut la sat

copilăriei și adolescenţei mele și mă gândeam la oameni, căci ei
îşi aşează viaţa într-un mira...
Veșnicia s-a născut la sat

Prof. Cociorva Ion
Școala cu
clasele I-VIII Grindu

Satul în secolul XXI
Premiul al II-lea la ...
Veșnicia s-a născut la sat

Casa mare de pământ, cu ferestrele deschise spre cer, în
care m-am născut așteaptă să mă întor...
Veșnicia s-a născut la sat

înrudiți cu Ștefan Jianu, unchiul lui Iancu Jianu). Flăcăii trec din
casă în casă cântând vech...
Veșnicia s-a născut la sat

Urmează ”bărbierirea mirelui”, un ritual străvechi, păstrat cu
drag și azi. În ziua nunții. Mi...
Veșnicia s-a născut la sat

Consider că a locui la țară în secolul al XXI-lea este un avantaj,
având parte de aer curat, o...
Veșnicia s-a născut la sat

Satul românesc – prezent, trecut și viitor

Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalulu...
Veșnicia s-a născut la sat

țăran. țăranii numesc, însă, pe țărani simplu, oameni. De fapt,
țăranul n-are nume, pentru că ...
Veșnicia s-a născut la sat

putea lua o turnură pozitivă importantă. Ce n-au reu șit să sesizeze
mai-marii vremii era că e...
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat

684

Published on

0 Comments
1 Like
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
684
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
13
Comments
0
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Editia a III-a 2012, Vesnicia s-a nascut la sat"

  1. 1. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului Inspectoratul Școlar Județean Ialomița Casa Corpului Didactic Ialomița
  2. 2. Veșnicia s-a născut la sat Liceul Pedagogic ”Matei Basarab” Slobozia Veșnicia s-a născut la sat - eseuri Ediția a III-a 2012 Coordonatori: Director, prof. Maria Ionașcu Prof. Silvia-Ioana Sofineti Prof. Theodora Vild Prof. Mariana Mocănescu 2
  3. 3. Veșnicia s-a născut la sat Coperta: Mircea Gabriel Nistorescu Redactor: Silvia-Ioana Sofineti Lector: Mariana Mocănescu ISBN 978-606-8171-34-0 3
  4. 4. Veșnicia s-a născut la sat Notă asupra ediției Suntem la ediția a treia a Festivalului-Concurs „Ve șnicia s-a născut la sat” și iată că ne-am extins, atrăgând de partea satului românesc elevi și profesori din afara jude țului Ialomi ța. Tema eseurilor din acest an ne-a obligat să reflectăm măcar un pic asupra viitorului satului românesc tradițional și părerile, după lectura tuturor eseurilor primite din diverse col țuri ale țării, au fost destul de puțin optimiste. Să nu existe oare un viitor luminos? Devenim atât de ahtiați după confort, după modern, devenim atât de egoi ști, încât uităm să păstrăm tradiția, uităm de unde venim, fără remușcare. Satul tradițional e pe moarte, asta transpare din cuvintele colaboratorilor noștri. E datoria noastră, însă, să nu ne uităm rădăcinile, să conservăm ce a mai rămas din obiceiurile românilor, din realitățile specifice nouă, și asta nu într-un muzeu, ci în casele noastre. Să nu ne mai fie rușine că, într-un fel sau altul, to ți suntem născuți la țară, deci că suntem români. Dacă nu suntem aten ți, ne vom pierde și ce a mai rămas din ființa noastră na țională, vom ajunge o compilație de influențe din afară. Eseurile din volumul de față ne aduc aminte de lucrurile pe care le-am pierdut sau pe care suntem pe cale să le pierdem, și încearcă să vadă un sat al viitorului. Elevi și cadre didactice deopotrivă au răspuns provocării și le mulțumim pe această cale, căci fără contribuția lor nu am fi scos la lumină acest al treilea volum! Coordonatorii 4
  5. 5. Veșnicia s-a născut la sat O, fortunatos agricolas! Premiul I la ediţia a III-a a Festivalului-Concurs „Veşnicia s-a născut la sat” Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu simt că e o adevărată binecuvântare să te naşti la ţară. Numai vorbind de sat şi gândul deja îmi zboară la locurile mele natale, la uliţa satului, la bătrânii din poartă, la mama cu mânecile suflecate frământând aluatul de cozonaci, la tata făcându-şi de lucru în grajd, la copiii vecinilor făcând să răsune satul de râsete... şi mă porneşte plânsul, un plâns de dor, de fericire, nici eu nu mai ştiu... Mulţi dintre cei care ar citi aceste cuvinte s-ar întreba, cu siguranţă, de ce spun acest lucru. Pentru că de aici ne tragem toţi, din sate, mai mari sau mai mici, toţi avem o rudă la ţară. Talpa ţării e satul şi talpa bătătorită a ţării o poartă acest popor pe drumul greu al secolelor. De ce să n-o recunosc? Da, sunt de la ţară! Pentru mine, cuvântul acesta atât de simplu, „ţară”, înseamnă enorm, căci aici maş întoarce de fiecare dată, chiar şi numai cu gândul, ca să-mi refac forţele, să respir aerul curat şi să simt mirosul de liliac din faţa porţii, căci de aici îmi iau seva, de aici capăt curaj de fiecare dată când viaţa mă pune la încercare. Nu-i înţeleg pe cei care neagă faptul că s-au născut la sat, oameni simpli ori persoane publice, jenaţi de originea lor. Nu este o ruşine să te naşti aici, dimpotrivă, sătenii sunt oameni cu bun simţ, ei pot da oricând o lecţie de modestie, de credinţă, determinare, statornicie, ei ştiu cum e să-i iubeşti şi pe semeni, şi animalele din ogradă, şi viţa-de-vie, şi fiecare frunză şi fruct din livadă, ei ştiu ce înseamnă să fii în comuniune cu natura, să trăieşti cu credinţă şi fără cârtire acel „Domnul a dat, Domnul a luat!”. Eu mă mândresc că părinţii mei sunt ţărani şi niciodată n-o să-mi ascund originea. Îmi place să trăiesc la ţară, nu doar pentru liniştea aproape deplină care 5
  6. 6. Veșnicia s-a născut la sat mi se oferă în acest sat, comparativ cu viaţa agitată a marilor oraşe, ci şi pentru că aici oamenii sunt mai cumsecade, sunt iubitori, se ajută între ei şi încă mai au frică de Dumnezeu. Chiar dacă nu sunt atâtea condiţii şi posibilităţi, atâta tehnologie şi atâtea cluburi, aici distracţia există, e mai naturală, e adevărată. Satul e ca o oază de tradiţii şi de valori naţionale transmise din generaţie în generaţie, într-un deşert de tehnologie şi modernitate, e un bun refugiu pentru cei care vor să evadeze din cotidian. Deşi studiez într-un liceu din oraş, am ales să merg zilnic la şcoală, nu să locuiesc acolo, dar va veni vremea când soarta mă va obliga să îmi iau „rămas bun” de la acest sat, de la liniştea şi pacea de aici şi să intru în viaţa tumultuoasă a oraşului. Sper să mă descurc, deşi ştiu că nu va fi totul uşor, va trebui să înfrunt greutăţi, dar nu mi-e frică, deoarece oamenii din satul meu sunt oameni puternici, nu se lasă doborâţi prea uşor, sunt învăţaţi cu greutăţile vieţii. Deşi voi pleca, nu îmi voi uita satul în care am copilărit şi o să mă reîntorc cu bucurie de fiecare dată când o să am ocazia. Sunt oameni care, odată ce au scăpat de povara de a fi umiliţi că sunt de la ţară, uită să facă un drum până în satul încărcat de amintirile copilăriei şi preferă mai degrabă o vacanţă într-o destinaţie de lux. Nu, eu nu voi uita nimic! Îmi voi asume originea şi nu mă voi ruşina de ea niciodată. Eu aş prefera să vin să îmi vizitez satul decât să plec într-o vacanţă, căci pentru mine e o bucurie imensă să vin între „ai mei”. Fiecare întâmplare petrecută aici o voi retrăi revăzând străzile, copacii şi băncile... Îmi place cum arată satul acum, cu aceşti oameni, cu peisajul minunat, dar sunt curioasă cum va arăta când mă voi întoarce. Oare ce ţi-e scris, dragul meu sat? Nu ştiu câţi săteni or mai fi... poate mulţi, poate puţini, dar aceia care vor rămâne sper să nu-şi piardă bunătatea şi spiritul acela specific oamenilor de la ţară. Sper ca atunci când voi reveni, vara, să văd oameni muncind pe câmp şi-mi voi aminti atunci cum am mers şi eu în copilărie la muncile câmpului. Nu îmi explic de ce, dar mâncarea atunci când munceşti pe câmp este mult mai bună, poate că este binecuvântată de Dumnezeu pentru că este câştigată cu sudoarea frunţii. Nu ştiu dacă atunci vor mai fi pe uliţe copii care să se joace vara cât e ziua de lungă sau să se dea iarna cu sania pe toate dealurile, aşa cum se întâmplă acum. Sper ca şi la timpul acela al reîntoarcerii mele în sat să regăsesc aceeaşi credinţă în dumnezeu, pentru că oamenii de aici sunt credincioşi. Mi-aş dori să văd, ca 6
  7. 7. Veșnicia s-a născut la sat acum, femeile mai în vârstă, bătrânele satului, poate şi pe bătrâna mea mamă, îmbrăcate în negru atunci când merg la biserică, stând la poartă şi cercetând pe fiece tânăr cum merge, ce zice, ce face, cu cine se vede... Of, cât le mai ocolim, cât ne mai ceartă, câte poveţe ne dau... Câte aş vrea să revăd atunci! Obiceiul din ziua de Bobotează, când oamenii şi preotul ies din biserică pentru a sfinţi apa şi, nu contează cât e de frig, toată lumea-i la slujbă pentru a primi Aghiasmă Mare. În ziua de Rusalii se merge pe câmp pentru a se sfinţi lanurile de grâu ca să fie recolta bogată. Deşi, în mod normal, sunt două zile de Rusalii, noi le ţinem şi pe a treia şi pe a patra, a patra fiind pentru Dumnezeu ca să ne ferească de gheaţă şi de alte nenorociri. Această zi o ţinem cu sfinţenie din momentul în care terenurile agricole din sat au fost afectate de grindină şi au fost distruse în totalitate. O altă tradiţie ce sper să dăinuiască este ca, în ziua de Sfântul Gheorghe, băieţii să urzice fetele. O, câte amintiri! Am trăit datina asta pe pielea mea! E cam dureroasă pentru fete, dar aşa e tradiţia şi nu se renunţă la o tradiţie aşa uşor. Acum, în satul meu, oamenii cresc animale, au gospodării, muncesc mult, dar oare, când o să mă întorc, voi găsi oamenii exact aşa cum îi voi fi lăsat? Dacă s-or schimba, sper să se schimbe în bine şi să le fie mai bine, să aibă vreme bună, recolte bogate şi, mai ales, să-şi păstreze curăţia din suflete. Şi mai doresc ca acest sat să îşi păstreze tradiţiile moştenite din moşi-strămoşi. Aş vrea să văd un sat plin de copii fericiţi, să aibă scoală în care să poată învăţa şi să înveţe pentru a-şi putea croi un drum în viaţă. Da, şi încă ceva aş vrea să revăd peste ani! Să revinb şi eu, cum fac alţii acum, mândră fiică a satului. Acum, la noi e sărbătoare şi îi cinstim pe „Fiii satului” care-s departe, dar vin la chemarea gliei. Toţi oamenii care au plecat din sat vin la sărbătoare pentru a se reîntâlni după ani şi ani în care nu s-au mai văzut. În acest cadru festiv, oamenii pun satul la cale şi au grijă ca cei rămaşi să vegheze la păstrarea tradiţiilor. Iarna, mai vreau să colind, să anunţ Naşterea Domnului cu gând bun şi speranţă. Vreau să-mi aduc copiii în sat în fiecare 24 decembrie şi să-i trimit cu ceilalţi copii la colindat, să capete nuci şi cozonac, să trăiască sentimentul acela înălţător că au mers, chiar dacă e frig, să vestească Naşterea Domnului. În ziua de Paşte vreau să-i trimit la vecini să adune ouă roşii. De Naşterea Sfântului Ioan, 7
  8. 8. Veșnicia s-a născut la sat „Sânzienele”, să punem în porţi cruci făcute din flori numite sânziene, culese cu o zi înainte de pe câmp şi să împletim din flori coroniţe, să le aruncăm pe casă pentru protejarea membrilor familiei de necazuri. Îmi imaginez că se va mai păstra „Silita”, tradiţia ca, înaintea începerii Postului Paştilor, copiii să meargă pe dealuri, să aprindă torţe făcute din cârpe îmbibate cu motorină şi să rostească diverse păţanii din viaţa oamenilor. Vreau ca atunci când o să mă întorc să văd că oamenii încă mai păstrează frumosul obicei de a sta la poartă în duminici şi sărbători pentru a povesti. Şi bunica mea avea acest obicei şi îi plăcea mult să stea vara la poartă cu vecinele ei. Parc-o văd! Îmi aduc aminte şi zâmbesc nostalgic. Sunt sigură că se vor păstra şi tradiţia sacrificării mieilor de Paşte şi a tăierii porcului în postul Crăciunului; parcă simt miros de friptură, de cârnaţi... câte bunătăţi!... Vreau să mai merg în noaptea de Înviere la biserică, să aprind o lumânare înainte de a intra în sfântul locaş – cine ştie până atunci pentru câte suflete dragi voi aprinde lumânări – şi să asist la slujbă şi la sfârşit să iau Sfintele Paşti, să mai „înconjur” biserica în Vinerea Mare, Mormântul Mântuitorului Isus Hristos. Voi continua să vin, oriunde m-aş afla! Nu ştiu dacă o să mă mai cunpască cineva sau dacă o să mai cunosc eu foarte mulţi oameni, dar trag speranţe că o să-mi găsesc aici un vechi prieten, alături de care să îmi amintesc de vremurile copilăriei. Poate va fi aşa, poate nu... Când o să mă întorc, poate nici nu voi mai recunoaşte satul. Drumul asfaltat, apă curentă, canalizare, un cămin cultural, drumuri de acces, trotuare reparate, iluminatul public îmbunătăţit. Poate va fi un sat mare, cu livezi, cu viţă-de-vie şi alte culturi, căci pământul nostru e mănos şi oamenii de aici sunt harnici. Poate se va produce şi această schimbare, dar ceva o să rămână neschimbat: omul, săteanul meu, şi dorul meu de sat şi de fiii săi. Schimbat sau nu, satul meu, cu dealurile şi văile sale, cu râul lin ce-l străbate, va fi locul unde mă voi regăsi, unde gândul meu va zbura neoprit, unde voi găsi acea atemporalitate dorită cu atâta nesaţ... Voi hoinări pe deasupra potecilor, peste umbra unui stejar bătrân, desprinsă de realitate, mă voi duce cu gândul acolo unde încă sunt şezători şi hornuri fumegânde, unde cuptorul coace pâinea, unde e linişte şi e credinţă, unde voi glăsui cu vocea lăuntrică a fericirii: Et in Arcadia ego! 8
  9. 9. Veșnicia s-a născut la sat Elev Barna Maria Rodica, cls a XI-a Colegiul Naţional „I.M.Clain!, Blaj În amintirea Babei Măndel Premiul al II-lea la ediţia a II-a a Festivalului-Concurs „Veşnicia s-a născut la sat! Cum toată lumea este într-o continuă schimbare, şi sătucul meu natal, Poiana, poartă amprenta evoluţiei umane, a tehnologiei avansate. Încă de la şoseaua judeţeană ne este marcată existenţa printr-o siglă (indicator) proaspăt comandată şi instalată. Acum toată lumea poate şti că la doi km se află satul Poiana. Îndată ce facem dreapta de la şoseaua judeţeană, ne trezim pe o şosea asfaltată, mărginită de rigole betonate. Nu departe de intrare ne întâmpină clădirea primăriei proaspăt vopsite şi reamenajate, în cadrul căreia funcţionează acum şi un cabinet medical. Şcoala nouă care a luat locul celei vechi se află şi ea tot aici. Această şcoală beneficiază de toate facilităţile: încălzire centrală, pupitre şi scaune noi, calculatoare, birouri şi copiatoare performante. Şcoala veche, care era cea mai veche şcoală din judeţ, a fost înlocuită, dar nu uitată. Aici a luat fiinţă muzeul satului, unde oricine poate vedea obiecte ale 9
  10. 10. Veșnicia s-a născut la sat epocilor trecute. Biserica de lemn, care odată era o fală a oamenilor din sat, a fost înlocuită cu una solidă, cimentuită, cu pereţii pictaţi. Cea din lemn a fost ridicată şi luată pur şi simplu pe sus de Muzeul Agriculturii din Slobozia. Abia atunci s-a descoperit cât de veche şi importantă era, iar oamenilor le-a părut rău şi chiar au luptat pentru ea, însă a fost în zadar. Acum gândul mă poartă de la şcoala nouă în jos, în inima satului. „Înot” printre case şi văd schimbări aduse de oameni care nuşi mai fac case din paiantă sau chirpici, ci din bolţari şi BCA-uri, cu fundaţii înalte din beton. Apa nu mai este scoasă din fântâna de la poartă, ci curge la chiuvete din inox în bucătării moderne şi băi luxoase. Parchetul a înlocuit vechea duşumea din scândură, iar podina de tavanul fals sau rigipsul. Varul, care era odată cumpărat de la căruţă şi era folosit de toate femeile la văruitul caselor, pomilor, gardurilor, a fost lăsat de-o parte pentru varul lavabil. Străzile nu mai sunt adevărate patinoare de noroi când plouă, acum sunt pietruite şi circulă pe ele mai mult maşini luxoase decât căruţe cu cai. Privirea mi se opreşte asupra caselor: case cu geamuri termopan, case cu etaj, altele şi cu mansardă şi cu garduri înalte pentru a păstra intimitatea din interior. Şi iată că văd ceea ce-mi doream cel mai mult. Uitată de timp şi de lume într-un colţ al străzii, la marginea satului, zăresc printre copaci casa, casa care a fost martora copilăriei câtorva dintre noi şi care-mi trezeşte multe amintiri frumoase. Este casa lui Tanti Măndel, la care noi fugeam de acasă. O bătrânică de 70 de ani, care iubea copiii şi îi primea cu multă căldură la ea. Casa ei era mare, cu prispă şi geamuri mici. Ne atrăgea ca un magnet prin faptul că era mereu îngrijită, văruită, gătită, cum îi spuneam noi. Iată că în mintea mea au apărut o mulţime de amintiri. Parcă ieri eram la Baba Măndel în curte, ajutând-o să ude grădina, să culeagă legumele şi fructele, dar şi pitindu-ne de ea atunci când făceam vreo boacănă. O văd cum ne-a aşezat în jurul mesei rotunde cu trei picioare, pe câte un taburet asemenea mesei, tot cu trei picioare, pe prispa proaspăt lipită şi văruită. Pe masă ea ne-a adus gogoşi „cu cana”, cum ne plăcea să le zicem, şi compot de fructe rece. Aşa ne făcea ea să o ascultăm când ne spunea vreo poveste. În poală avea lâna spălată pe care o scărmăna pentru a face o plapumă copiilor ei sau pentru a o toarce. Cu ochii la noi şi gândul dus departe, ea a început povestea pe care noi o rugam mereu să ne-o zică, povestea casei ei... 10
  11. 11. Veșnicia s-a născut la sat „Această casă pe care voi o iubiţi atât de mult este făcută din paiantă...” Se băteau nişte pari de salcâm în pământ, după anumite măsurători. În pari se băteau şipci, unde se puneau bulgări de pământ amestecat cu paie. Toată treaba asta nu era uşoară, de aceea Baba Măndel a făcut clacă (a chemat lumea din sat) şi, în două zile de muncă grea, casa a fost ridicată. A urmat construirea acoperişului. Soţul Babei Măndel era dulgher de meserie, aşa că se pricepea de minune. El a folosit bârne de salcâmi şi scândură de brad, iar ca înveliş a folosit carton, care era mai bun decât stuful cu care avea acoperit grajdul. A urmat lipitul casei. Această treabă a fost făcută de Baba Măndel, care ştia de la părinţii ei cum trebuie făcut şi se descurca foarte bine. A făcut pământ galben cu balegă de cal sau vacă, în mijlocul curţii, l-a frământat bine cu picioarele, până s-a amestecat. Apoi l-a luat cu targa şi l-a dus acolo unde trebuia lipit, fiindu-i mult mai uşor să lipească, adică întindea cu mâna pământul pe pereţi. Apa care îi trebuia pentru pământ o lua din fântâna cu ciutură de lemn pe care o avea lângă poartă. Era făcută de tatăl Babei de ani buni, dar apa era în continuare bună şi limpede. Dar munca nu s-a terminat aici; în interior au trebuit făcute tavanele camerelor. Şi acestea, ca şi duşumeaua, au fost făcute din scândură lămbuită şi trasă cu rindeaua ca să lucească. Ceea ce ne-a mirat cel mai mult la Baba Măndel a fost faptul că ea nu a vrut să-şi gătească propria casă cu zestrea de la părinţi, spunând că vrea numai lucruri noi în casa ei. De aceea, s-a dus la femeile bătrâne din sat şi le-a rugat să o înveţe să ţeasă scoarţe, macaturi şi preşuri. Apoi s-a apucat de lucru şi a lucrat totul cu mâna ei. După ce a terminat, şi-a rugat surorile să vină să o ajute la împletirea rogojinei, care era foarte folosită şi căutată la vremea respectivă. Pentru ca pereţii să fie albi ca spuma laptelui proaspăt muls, Baba Măndel a cumpărat var de la căruţele care străbăteau lumea în lung şi-n lat, pentru a vinde varul atât de necesar în gospodăria femeilor. Varul era ca nişte bolovani care erau luaţi şi puşi într-un vas încăpător, apoi era stins cu apă. După ce se stingea, rămânea o pastă albă. Babaa a văruit toţi pereţii, întinzând varul cu bidineaua. Apoi a început să cureţe duşumelele cu leşie, pentru a da un miros de prospeţime în casă. Pereţii i-a gătit cu scoarţele proaspăt scoase din război, iar pe jos a pus rogojinele împletite. Însă Baba era tot nemulţumită şi ştia că mai trebuie muncă multă până totul o să fie cum vrea ea. Şi-a rugat soţul, care-i asculta rugăciunile ca pe nişte 11
  12. 12. Veșnicia s-a născut la sat porunci, să-i ridice o sobă în casă şi să-i facă o masă cu patru scaune noi, căci, ce mai trebuie, o să facă ea. Ieşind afară, a văzut o grămadă de nuiele tăiate din pomii ce înconjurau casa, pentru a nu încurca atunci când s-a ridicat casa. Ce s-a gândit Baba? Să facă din nuiele un gard care să protejeze casa şi grădiniţa cu flori de ghearele păsărilor din curte. Şi s-a apucat, împreună cu două femei pricepute, să împletească un gard. În două zile, gardul era terminat. Ce mândră era Baba de ea acum! Ziua muncea pe lângă casă, iar seara lucra în casă, la lumina lămpii cu gaz. Lucra cu acul la o faţă de masă pentru masa pe care soţul său o terminase deja. De asemenea, terminase şi cele patru scăunele cu trei picioare pe care le aşezase în jurul mesei. Soba era şi ea isprăvită şi trasă în mijlocul casei. Era o sobă mare, oarbă, în care se făcea focul cu paie şi ogrinji. Şi uite-aşa, casa Babei a căpătat aspectul pe care ea şi-l dorise , pe care-l visase. Preşurile erau puse peste rogojini iarna, când era mai răcoare. Tot iarna, Baba împletea ciorapi şi mănuşi de lână, pe care o torcea din furcă şi pe care o scărmăna acum, când ne zicea povestea pe care o învăţaserăm, dar de care nu ne mai săturam. Cu timpul, ne-am mărit şi, cu toate că şcoala şi treburile părinţilor nu ne mai lăsau să mergem aşa des pe la Baba, nu încetam să ne lăsăm ademeniţi de izvorul mirosului de mere coapte şi gutui, cu care ne întâmpina de fiecare dată. Într-o zi de mai, Baba făcea dulceaţă de nuci; ne-a aşezat la masă, dându-ne câte puţină dulceaţă şi zicându-ne: „cu asta vreau să vă îndulcesc, ca să nu vă întristaţi după ce veţi afla ce am de zis”. Şi ne-a dat o veste groaznică: Baba îşi făcea bagajul, era bolnavă, pleca la fiii săi, departe de noi. A fost o zi urâtă, însă Baba ne-a făcut o surpriză, ducându-ne într-o cameră în care noi, copiii, nu aveam voie. A deschis-o cu o cheie şi acolo am rămas vrăjiţi de ceea ce am văzut: toate lucrurile de care Baba Măndel ne povestise şi pe care noi le vedeam mereu cu ochii minţii erau acum aici, în faţa noastră. Le puteam atinge şi le vedeam aievea. Plângând, ea ne-a dat pe rând furca, fusul, lampa cu gaz, coşuleţul pentru colivă, icoana cea dragă cu busuioc, războiul de ţesut şi multe alte lucruri cu valoare sentimentală pentru Babă, dar şi pentru noi. Toţi am primit câte ceva. Pe lângă alte lucruri, eu am primit portretul Babei (icoana sfântă a credinţei), care fusese pictat chiar de soţul ei. Rugămintea ei a fost să avem grijă de ele, să ne amintim de ea şi să facem în aşa fel, încât 12
  13. 13. Veșnicia s-a născut la sat aceste lucruri să fie văzute de toate generaţiile care vor urma: noi la copii, ei la nepoţi, la strănepoţi, la stră-stră... A fost ultima dată când am văzut-o. Noi am continuat să ne ducem la casa Babei şi, când observam că apare vreo crăpătură, făceam pământ şi încercam să reparăm stricăciunea. Într-o zi, când ne îndreptam spre casa babei, după ceva timp am auzit bătând clopotul şi am aflat de la lume că Baba, baba noastră a murit. Durerea ne-a trecut prin piept. Ne-a alinat însă vestea că Baba avea să fie îngropată la noi în sat. Lăsase cu gură de moarte fiilor săi să o îngroape în satul unde trăise și unde erau îngropați părin ții săi. A șa puteam să ne luăm rămas bun și să-i îngrijim mormântul. Parcă și casa simțea că a rămas fără stăpâna care i-a dat via ță. acoperi șul i-a cedat și casa s-a lăsat pe-o parte, a murit și ea odată cu stăpâna. și uite așa ne depărtăm încet, încet de trecut. Lucrurile Babei sunt acum în muzeul satului, ce-și are sediul în școala veche. Acolo ele pot fi văzute de toți cei care vor să cunoască tainele trecutului nostru. Casa Babei s-a dărâmat, dar prin sat circulă zvonul că un fiu al Babei vrea să vină să-și ridice o vilă modernă, cu garaj subteran și încălzire solară. Iată cum modernul învinge, cum trecutul cu toate frumusețile lui este lăsat în urmă pentru viitor. și gândul meu își ia zborul, trece de casa Babei și se duce peste podul de vase ce leagă malurile Ialomi ței și se duce, se duce… la alte Babe Măndel, care poartă pașii nepoților, ai strănepo ților spre o ocupație mai importantă decât navigarea pe internet, spre tradi ție și obiceiuri populare, spre datina moștenită din mo și-strămo și, a șa cum noi am fost învățați de Baba noastră. ”Nu te vom uita niciodată! Te vom purta în suflete oriunde ne vor duce pa șii și vom spune tuturor că veșnicia s-a născut la sat.” Elev Chiriac Loredana, cls a X-a Poiana 13
  14. 14. Veșnicia s-a născut la sat Petale de suflet Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia s-a născut la sat” Satul meu este locul ce cele mai frumoase privelişti, în care mi-am cunoscut prietenii adevăraţi, în care îmi trăiesc şi-mi voi trăi copilăria. Este locul meu natal, care îmi cunoaşte foarte detaliat viaţa, de la primul strigăt şi până în prezent. În gândurile şi în visele mele apare mereu bătrânul sat într-o dimineaţă de vară, cu văcarii osteniţi de muncă, dar care conduc vacile la păscut cu drag. În zările câmpiei se văd ciobani cu turme de oi ce se îndreaptă spre sat, odată cu dulcea doină a tălăngilor. În satul meu, femeia este cea care are grijă de casă, de copii, cea care trimite până în văzduh mirosul pâinii şi a delicateselor coapte pe vatră. Aşa este femeia: muncitoare, pricepută în toate treburile gospodăreşti, o mamă minunată pentru copiii ei şi o adevărată soţie. Tot astfel, bărbatul îşi petrece aproape tot timpul muncind pământul, iar seara, când se întoarce acasă după o întreagă zi de muncă, îşi găseşte familia iubitoare aşteptându-l cu o masă caldă, cu multă bucurie şi căldură sufletească. Vara, când soarele dogoreşte pe bolta cerească, oamenii se îndreaptă în căruţe spre viile bogate. Ajungând acolo, coboară şi încep să adune cu dibăcie strugurii înmiresmaţi, care mai apoi se vor transforma în vin ce va binecuvânta buzele ţăranilor osteniţi. După ce vara trece, cerealele fac roade şi umplu lanurile de aur. Vine toamna. 14
  15. 15. Veșnicia s-a născut la sat Frunzele se desprind din braţele înaltului, găsindu-şi alinarea la pieptul vântului. Mistuite de foc, îşi dăruiesc viaţa pământului rece. Soarele trimite săgeţi palide pe fructele coapte ce dorm înghesuite în coşurile împletite din nuiele. Oamenii recoltează pământul, floareasoarelui, iar lumea îşi strânge provizii, toate acestea pentru că vine iarna. Iarna, când şirul sărbătorilor ne vizitează, toţi oamenii se pregătesc cât pot de bine pentru ca spiritul acela misterios să ajungă în sufletele tuturor. De Crăciun, gospodinele pregătesc cozonaci şi prăjituri delicioase, iar casa toată e înveşmântată într-o mantie de lumină. Copiii se întrec în colinde, de dimineaţă până seara, purtând în vocile lor obosite vestea Naşterii Domnului şi ducând-o pe la fiecare casă. În dimineaţa Ajunului, cete de colindători pornesc cu ”Bună dimineaţa la Moş Ajun”, după care, în ziua Crăciunului, merg cu ”Steaua” şi cu ”Moş Crăciun”. În această perioadă, fericirea, râsetele şi clinchetul de clopoţei domnesc în sat. În satul meu, se obişnuieşte ca în ziua dintre ani să se meargă cu ”Plugul”, un colind vechi care încă mai păstrează tradiţia strămoșească în glasul flăcăilor. Toate aceste sărbători continuă până în următorul an, încheindu-se cu Boboteaza, atunci când oamenii îşi curăţă cu grijă casele, aşteptându-l cu uşile deschise pe preotul care le va boteza. Troienele de zăpadă încep să se topească, iar iarna pleacă de pe meleagurile noastre, gonită de mania zeului cu aripi de foc. Primăvara soseşte cu daruri pentru locuitorii satului meu, aducând cu ea o nouă imagine naturii. Pomii au înmugurit, păsările cântă din nou serenade, florile multicolore cu rochiţe din rouă stropesc iarba crudă cu un parfum suav, iar copiii cântă în cor cuprinşi şi ei de această magie a reînvierii. Prima sărbătoare care încununează stăpânirea primăverii pe pământurile noastre este Paştele. La această sărbătoare, oamenii se îndreaptă cu paşi mărunţi spre biserica din sat. Acolo participă cu toţii, într-o linişte deplină, la Deniile din acea săptămână sfântă. Biserica, lăcaşul nostru în care ne putem ruga lui Dumnezeu, veghează de secole întregi satul, acoperindu-l la fiecare răsărit de soare cu umbrelele turlelor înalte. Viaţa unui ţăran este în strânsă legătură cu biserica. Aici este locul unde este faţă în faţă cu propriilei gânduri şi sentimente, iar prin rugăciune, legătura cu Dumnezeu devine din ce în ce mai profundă. De mici, copiii sunt învăţaţi să 15
  16. 16. Veșnicia s-a născut la sat creadă şi să-l iubească pe Dumnezeu, pentru că un suflet nehrănit cu învăţături este un suflet pustiu. Biserica este lăcaşul unde nounăscuţii îl primesc pentru prima oară pe Domnul în sufletul lor, devenind creştini. Tot aici, învaţă cum să se ferească pe parcursul vieţii de tentaţiile lumii care este mereu în schimbare. În acest loc, viaţa lor de buni creştini continuă, unindu-şi destinul cu persoana iubită, jurându-şi în faţa lui Dumnezeu credinţă şi iubire veşnică. Biserica este şi va rămâne întotdeauna izvorul tămăduitor al sufletului, care, prin rugăciune, nu va seca niciodată. În acest sat, oamenii înţeleg că, mai presus de exterior, este interiorul, care trebuie hrănit în permanenţă, deoarece acesta ne defineşte ca om. Nu-mi voi uita niciodată satul. El este cel care mă cunoaşte cel mai bine, aici locuiesc familia mea, prietenii, aici am petrecut şi voi petrece în continuare cele mai frumoase momente din viaţa mea. Trăiesc la intensitate maximă prezentul, dar, uneori, când melancolia mă cuprinde în mrejele ei, mă gândesc la viitor. Mă gândesc dacă trecutul va fi uitat fără nicio remuşcare, oamenii schimbându-se odată cu paşii mici, dar siguri ai viitorului. Mereu mi-a plăcut să încerc lucruri noi, dar parcă mi-e teamă că nu voi putea îndura faptul că satul meu liniştit, ce păstrează încă poveţele trecutului, se va transforma cândva într-un sat în care tehnologia de ultimă generaţie face diferenţa dintre oameni. Îmi iubesc satul din toată inima, pentru că el face parte din mine, el e albumul meu cu fotografii, iar cât voi trăi pe acest pământ mă voi bucura mereu că m-am născut într-o casă de oameni simpli şi muncitori, care nu se dau bătuţi în lupta cu viaţa şi cu piedicile ei. Trăiesc într-un sat cu oameni curajoşi şi solidari, trăiesc într-o mare familie iubitoare. Iacob Cristina Clasa a VI-a Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu-Ialomiţa 16
  17. 17. Veșnicia s-a născut la sat Ultima sosire Mențiune la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia sa născut la sat” Satul. Am crescut. Eram copil și iubeam locul sufletului meu, satul. Acolo e acasă, orice-ar fi, oricât s-ar schimba. A șa cred. Acum mă întorc acasă, după ani de lipsă și de durere între străini și în locuri de care nu mă lega nimic. Satul e învăluit în mister și noutate. La intrare, găsesc aceea și bancă veche de lemn, pe care ne adunam seara zeci de băie ți și ne jucam și ne povesteam unii altora întâmplări și vorbeam despre noi achiziții, bile de sticlă și capace de doze. Era bogat cine avea multe. Pe spătarul băncii încă sunt scrijelite poreclele pe care ni le puneam. Eu eram Buclă, din cauza părului meu creț și blond. Am oprit pentru un moment mașina să mă uit sub bancă, unde scrijelisem, în secret, o declarație de dragoste unei fete de la școală, pe care o iubisem. Era încă acolo, secretă, neatinsă, nevăzută. Înaintez spre inima satului, dar dezamăgirea mă cuprinde și mă strânge, îmi strânge inima și sufletul așa de tare, că abia pot să mai respir normal: nimic nu mai e la fel. și banca îmi dăduse atâtea speranțe că voi întâlni oameni cunoscuți și voi avea din nou ocazia să mai stau pe banca aceea și să-mi povestesc via ța scurtă, dar plină de aventuri. Nu. Am trecut pe lângă locul unde se afla casa mică, bătrânească a celui mai bun prieten de pe atunci. Gol, îngrădit și fără zarva pe care eram obișnuit s-o aud de câte ori mergeam să-l chem pe Ionică afară. Pustii erau și restul locurilor pe care iubeam și pe 17
  18. 18. Veșnicia s-a născut la sat care nu le mai văzusem de atâta amar de vreme. M-am uitat în jur, cu inima plină de revoltă ți durere: străzile, pe vremea pline de fete și băieți jucând ”prinsa”, ”șotron”, ”rațele și vânătorii”, erau dezgolite de suflete și sentimente. Doar câte o babă tristă scotea capul de după gard, să verifice dacă nu-i vin copiii de departe, dar pleca imediat ce realiza că nu sunt ai ei. Ulițele sunt acum îmbâcsite de parfum de nou și de căldura din asfalt. Îmi amintesc ce răcoare era când am fost copil, ce-mi plăcea să mă joc în noroiul proaspăt, să mă duc acasă murdar, să mă certe mama. Cabluri de înaltă tensiune împăienjenesc săracul sat. Curentul i-a prins pe toți, i-a închis prin vilele colorate, construite din bani furați și cu prost gust. Casele vechi mi se par acum atât de frumoase, când nu le mai văd, când nu mai există. Am ajuns acasă la mine, pe strada modernizată, asfaltată, prelungită din cauza unor case noi în care par să locuiască deputa ți și senatori, plini de bani și aparent ferici ți. Casa sufletului mă aștepta mohorâtă, năpădită de buruieni și flori sălbatice. Via necurățată și neroditoare părea să se bucure că mă vede în sfâr șit acasă. Mă așteptam s-o văd curată, vie, veselă, a șa cum am știut-o mereu. Voiam să fie așa. Voiam s-o văd pe mama în prag, cu bra țele deschise, zâmbindu-mi trist, urându-mi „bun venit, copilul mamii”, dar mintea m-a trezit din vis: știi foarte bine că ei nu mai sunt aici pentru tine, aici nu mai e casa lor; du-te să vezi unde-s ai tăi! Mi-am continuat drumul prin sat, pe jos, colindând străzile, observând schimbările drastice care au avut loc pe parcursul timpului. Deși eram obișnuit cu modernul și cu tot ce ține de el, aici nu, aici în sat îl uram. Nu acceptam să-mi schimbe iluzia copilăriei. Am văzut, în același loc dintotdeauna, casa mătușii Florica. E singura pe care mi-o amintesc din copilăria mea și care mai e în viață. Toți au plecat, câte unul, pe rând. și mama, și tata. Privind-o pe tanti Florica, mi-a trecut prin minte fiecare moment al vie ții copilului din mine trăit acolo. Fiecare căsu ță care a fost distrusă, fiecare om trecut de partea cealaltă, fiecare prieten. Ea are aceea și privire tristă ca și restul babelor. A avut și ea un copil, pe Florinel, dar se pare c-a uitat-o și el, așa cum o uită întreaga lume. Am plecat de la tanti Florica, dar nu fără să gust din vinul acela bun, dulce, pe care îl făcea dintotdeauna și pe care l-am iubit mereu. Am rugat-o să taie un buchețel din minunățiile de flori pe care le cre ștea ca pe copilul ei. Mi-a dat cu drag, cum ar da și copilului ei. 18
  19. 19. Veșnicia s-a născut la sat Am pornit mai departe. Pe linia orizontului se profila cimitirul vechi, trist, cu cruci rupte, antice, fiecare cu povestea ei. Am mers într-acolo, admirând câmpurile pârloage înflorite sălbatec. Am intrat pe poarta de lemn putrezit, înnegrit de vreme și de lacrimi vărsate peste suflete pierdute și trupuri reci, de ghea ță. Știam drumul și lam parcurs în neștire. M-am trezit în fa ța mormântului lor. Durerea m-a cuprins mai strâns și am îngenunchiat în fa ța crucilor lor, pe care știam că le-au dus cu greu o viață întreagă. Mi-am cerut iertare printre lacrimi și am lăsat buchetul pe pământul negru, dureros de negru, îndoliat. Chipurile triste ale babelor de după garduri și al lui ytanti Florica mi-au răsărit în minte. Așa m-a a șteptat și pe mine mama, amar de vreme, scoțând capul trist de după gard, cu speran ța că vin. N-am venit. Nu m-au mai văzut de ani și ani, înainte să moară. Am stat așa, înlăcrimat, până a început o ploaie măruntă. Mam ridicat și am pornit spre sat. M-am întors la casă, cu sufletul mâncat de regrete. Mă durea că nu m-am întors acasă atât de mult timp și că mi-am lăsat părinții îndurerați să mă a ștepte. Mă rugam Celui de Sus să nu mă pedepsească, făcându-mă să-mi a ștept copiii ani de zile. Am ajuns la mașină. M-am urcat la volan, am mai aruncat o ultimă privire casei și am pornit pe drumul pe care am venit. La ieșirea din sat am mai întors o dată capul, o ultimă dată. și am plecat pe drumul fără de întoarcere pe care am pornit demult... Satul m-a uitat. A continuat fără mine. Întoarcerea mea târzie a fost fără rost. Am plecat trist, așa cum am venit acasă. Satul meu drag s-a dus. S-a schimbat. Elev Codău Daniel, școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășan 19
  20. 20. Veșnicia s-a născut la sat Pariu cu viaţa Am îmbătrânit… Am îmbătrânit odată cu limbile ceasului ruginite de timp, cu foile calendarului prăfuit cu mii de însemnări, am îmbătrânit odată cu mândria care m-a adus în faţa unei mese goale, slăvită de un bucheţel de zambile mov. Zambile mov… mov ca văzduhul înlănţuit în umbrele înserării, umbre pictate din izvorul rece al nopţii. Zambile mov… aceleaşi ca acum cincizeci de ani, când le-am lăsat pe aceeaşi masă prăfuită, alături de o scrisoare mistuită de sentimente mincinoase. O scrisoare care suna mai mult a repro ș, dar nu asta contează. Am scris câteva rânduri care…nu. Am gândit nişte cuvinte pe care le-am aruncat pe masa din lemn şi-am plecat. N-am avut curajul să văd privirea mamei, înceţoşată de lacrimi, n-am vrut să-i simt mâinile aspre, dar învăluite într-o căldură ce liniştea furtuna din interiorul meu, nu…Am fost un laş care a pus pariu cu viaţa şi-a pierdut tot. Am plecat, crezând că, crezând că sunt mai puternic, că sunt gata să dau piept cu viaţa cea cu două feţe sau chiar mai multe. Eram furios! De ce eu? De ce Dumnezeu m-a ales tocmai pe mine să trăiesc aici, în acest loc izolat de ,,tendinţele`` marilor oraşe? Ce se va 20alege de viaţa mea, de visele şi de idealurile mele, de speranţe şi chiar de iluziile mele? Aici viitorul nu era decât o lumină palidă ce-şi risipea spiritul în braţele întunericului. Un întuneric din care se desprind strigătele salvării. Aşa este cel mai bine. Viitorul mă aşteaptă. Destinul meu nu este scris pe cerul acestui sat. Numele meu nu e sculptat pe trunchiul copacilor, iar acest pământ nu îmi va simţi niciodată respiraţia. Simt 20
  21. 21. Veșnicia s-a născut la sat că nu merit să trăiesc aici, alături de nişte oameni care vor trăi la nesfârşit după tradiţiile strămoşeşti, care, după părerea mea, sunt doar nişte reguli. Oameni care muncesc de dimineaţă până seara, cu trupul secerat de oboseală şi sudoare doar pentru o bucată de pâine. O bucată de pâine care nu va seca foamea unui copil, o bucată de pâine pe care ţi-e milă s-o dăruieşti gurii când te gândeşti cu câtă trudă a fost pusă pe masă. În zonele unde posibilitățile de a munci şi de a obţine sunt cu mult mai variate, acest gând ar fi fost doar un coşmar ce ar fi speriat orice doamnă sau orice domn din înalta societate. Aceasta e doar introducerea vieţii mele sau, mai degrabă, introducerea unei tinereţi risipite. Aşa e… mi-am bătut joc de cea mai frumoasă perioadă a vieţii mele. Mândria, orgoliul şi dorinţa nebună de a arăta tuturor că cine doreşte poate reuşi oriunde oricum şi oricând m-au transformat din tânărul plin de viaţă, care îşi ajuta părinţii şi bunicii, care slăvea pământul unde a văzut pentru prima oară lumina zilei… m-au transformat într-o fiară care calcă în picioare sentimentele celorlalţi. ”Dacă eu sunt bine…” Am plecat fără să privesc înapoi. Nu simţeam nimic. Parcă eram gol în interior. Nu plângeam după trecut, nu mă bucuram la gândul că viitorul strălucit la care speram e atât de aproape, simţeam ceva ciudat. Mă simţeam hipnotizat. Parcă nu mai aveam contact cu realitatea. De atunci a trecut mult timp, poate prea mult, iar unele amintiri le-am lăsat undeva departe, le-am îngropat undeva unde nimeni nu le va găsi. Viaţa la sat e grea, munca pe pământuri e înjositoare, ţăranii – nişte oameni de care ar trebui să-ţi fie ruşine, pentru că mulţi nu au învăţat carte şi nu au maniere, nu sunt nişte oameni citiţi, nu se îmbracă la modă pentru timpurile noastre, nu ştiu altceva decât muncă, muncă şi iar muncă. O muncă cu care te lupţi pentru supravieţuire. Dar cine a spus aşa ceva? Cine a fost atât de… atât de superficial, de… Mi-e foarte ruşine, dar, da… eu am spus. Şi mi-e mai ruşine că am gândit aşa ceva despre satul unde am îngropat jucării, poze, amintiri, zâmbete, lacrimi. Şi despre familia, prietenii şi vecinii mei. Ar trebuit să fiu condamnat şi să mi se dea pedeapsa maximă, dar cred că asta nu mi-ar răscumpăra greşeala. Atât ar fi prea puţin, faptul că mi-am părăsit viaţa, deci m-am părăsit pe mine 21
  22. 22. Veșnicia s-a născut la sat cel adevărat, e de neiertat. Am plecat la drum plin de ură şi de o ambiţie trădătoare fără să privesc înapoi. Ce fel de om sunt? Acolo, în locurile unde zbura imaginaţia mea, nu era totul la fel de roz cum mi-am imaginat. Oamenii nu se puteau numi oameni. Erau reci, distanţi, vorbeau puţin şi parcă îţi răspundeau cu ură la orice întrebare, asta dacă îţi răspundeau… Puţinii bani pe care îi aveam şi cu care plănuiam să închiriez o cameră umilă mi-au fost furaţi în toiul zilei de către un grup de copii murdari, cu haine zdrenţuite. Mi-era milă de acei copii flămânzi, dar oare lor nu le-a spus nimeni că nu e bine să furi? Am văzut şi am auzit cum toată lumea ţipa la ei, cum aruncau cu diferite obiecte în bieţii copii. Ei nu au o mamă care să îi apere? Sunt singuri pe lume? Dar de ce mai întreb? Eu am o mamă, o mamă care mi-a dăruit inima şi dragostea ei pe tavă, care mi-a dat tot ce avea ea mai bun şi câteodată se culca flămândă numai ca să îmi fie mie bine. Şi eu… eu am părăsit-o fără nicio explicaţie. Am închis uşa şi dus am fost. Perioada petrecută departe de casă a fost ca o luptă pentru supravieţuire. Nicio îmbrăţişare, nicio mângâiere când necazurile se ţineau scai de mine. Nicio vorbă bună. Toată lumea bună mă respingea pentru că eram un băiat din provincie care nu poate supravieţui în oraş. Aşa e, nu am putut supravieţui. Toţi erau ca nişte roboţi: fără sentimente, fără suflet. Erau ofiliţi pe dinăuntru. În afară de nişte bani pe care îi ţineau cu mândrie în mână, nu aveau ce să arate. Timpul a trecut şi recunosc că nu voiam să mă întorc cu coada între picioare în satul meu şi să mă recunosc învins. Cu multe eforturi am reuşit să mă angajez la o firmă de construcţii, unde stăteam de dimineaţă până seara cu cărămizile în mână şi cu cimentul la picioare. Eram un om singur. N-am reuşit să-mi întemeiez o familie. Ce rost avea să continui într-o lume încă necunoscută mie, plină de primejdii şi, mai mult, singur în faţa furtunii? Mă chinuiam degeaba. M-am întors cu ochii inundaţi de lacrimi, cu sufletul împietrit de durere. M-am întors în satul începutului meu. Parcă îl auzeam cum mă strigă şi mă întreabă de ce l-am părăsit. Nu ştiam ce să-i răspund, mă simţeam ca un trădător. Primul gând a fost să o caut pe mama. Era o zi de primăvară, iar ghioceii zâmbeau inocenţi în lumina caldă a soarelui. Păsările cântau, iar florile îmbătau natura cu un parfum suav. 22
  23. 23. Veșnicia s-a născut la sat Prima dată nu ştiam dacă sunt chiar în satul meu. Nimic de când am plecat nu mai era la fel. Era normal să se schimbe, dar nu totul şi nu atât de brusc. Acum eram şi mai debusolat. Pe drumurile pline de noroi şi de pietre de care odinioară se împiedicau căruţele pline de ţărani ce se duceau spre pământurile fertile, acum erau asfaltate, iar maşini scumpe defilau cu o muzică ciudată dată la maxim. Casele aveau care de care culori mai ţipătoare, perdele mai sofisticate, iar copiii, care demult se jucau desculţi pe câmpurile înverzite, acum nici urmă de ei. Parcă toată lumea dormea un somn al veşniciei. Am colindat tot satul, dar nici un om nu mi se mai părea cunoscut. Ori eu m-am schimbat, ori ei nu mai sunt cei de demult. Am întrebat pe la fiecare casă de mama mea, dar nimeni nu ştia nimic. Parcă nu locuise vreodată în satul acela. Într-un final, am dat de o femeie în vârstă, care se întorcea de la biserică. Cu glasul tremurat mi-a spus că tocmai a fost să-i aprindă o lumânare. În acel moment parcă îmi pierdusem cunoştinţa. Adică… adică mama mea nu mai era cu mine pe acest pământ? A plecat fără ca măcar să-mi iau rămas bun de le ea şi să-mi cer iertare… Acum m-a părăsit şi ea. Am plecat fără să scot un cuvânt. M-am aşezat în genunchi şi am plâns ore bune, rugându-mă la Dumnezeu să mă ierte. Acum nimic nu mai avea sens. De ce să mai trăiesc? Pentru cine sau pentru ce? Am fost mulţi ani marcat de această pierdere, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, am reuşit să trec peste şi să-mi întemeiez o familie iubitoare. Cu toate astea, n-am reuşit s-o uit şi nici nu vreau asta. În fiecare duminică merg la mormântul ei cu un bucheţel de zambile mov. Am ajuns primar al satului, bucurându-mă de susţinerea familiei şi a sătenilor. Toţi eram o mare familie fericită. Toate şi-au reluat cursul de altădată şi pentru prima oară mă simţeam împăcat cu mine însumi. Aşa a fost poveste unui om, rudă şi vecin dintr-un sat din Bărăgan. Povestea continuă în ritmul ei simplu, aşa cum Dumnezeu a rânduit. Ionescu Iuliana Clasa a VI-a Şcoala cu clasele I-VIII, Grindu-Ialomiţa 23
  24. 24. Veșnicia s-a născut la sat Leagǎnul copilǎriei Cu sufletul plin de amintiri frumoase, cu gândul la cei dragi care mǎ aşteaptǎ, cu sete de linişte şi de frumos, trenul mǎ poartǎ într-un loc peste care timpul nu trece. Şi spun cǎ nu trece, pentru cǎ e mereu la fel, la fel ca atunci când eram copil şi stǎteam la casa bunicilor. Doamne, cât de dragǎ îmi e casa bunicilor! Acesta e locul în care am copilǎrit, de unde am plecat în lume cu o grǎmadǎ de dulci amintiri şi în care mǎ întorc cu drag de fiecare datǎ când zgomotul oraşului mǎ oboseşte. Nu e zi sǎ nu retrǎiesc cu gândul mǎcar o amintire a copilǎriei şi toate acestea s-au întâmplat în acest minunat loc. Sunt file în cartea vieţii noastre – unele mai de preţ ca altele – pe care adesea le întoarcem sǎ ne amintim, aşa cum spune poetul, de locurile natale, de satul nostru drag, cu şesuri nesfârşite, sub ceruri largi de varǎ, pe unde au înflorit şi s-au scuturat macii copilǎriei noastre. Trenul se apropie de intrarea în sat, iar eu privesc cu nesa ț pe geam şi mǎ minunez de ceea ce-mi rǎsare `naintea ochilor: privind într-o parte mǎ fascineazǎ frumuseţea cu care culorile roadelor împodobesc pǎmântul; mi-l imaginez iarna, în straie de sǎrbǎtoare, şi sunt nerǎbdǎtoare sǎ privesc cerul senin ce-l ocroteşte şi sǎ respir aer curat. Am intrat deja în sat şi, privind în cealaltǎ parte, observ cum printre rânduri rǎsar case cu pereţi pictaţi de petale de flori şi gospodari harnici ocupându-se de toate. Mai e foarte puţin şi trenul se va opri; cred cǎ numai el şi clopotele bisericii tulburǎ liniştea satului. Mi-am dat seama de asta odatǎ ce m-am dat jos. 24
  25. 25. Veșnicia s-a născut la sat Mergând cǎtre casǎ, pe cǎrarea de la garǎ, mirosul pomilor şi armonia satului îmi umplu sufletul. Îmi doresc sǎ mǎ bucur de fiecare zi petrecutǎ aici pentru cǎ aici orice gând e mai încet, curge mai lin. E ca şi cum inima nu ar mai bate în piept, ci acolo, undeva în pǎmânt. Mǎ apropii tot mai mult de strada bunicilor şi, la fiecare pas, amintiri îmi inundǎ sufletul şi îmi aduc bucurie. Mi-aduc aminte de jocurile pe care le jucam aici cu vecinii şi prietenii şi simt cǎ aici copilǎria nu are limite, deoarece chiar şi acum mi-aş mai dori mǎcar o zi din acelea. Aici e lumea umbritǎ de pomi cu coroanǎ deasǎ, unde-mi sunt ascunse frumoasele flori ale tinereţii şi dulcile fructe ale copilǎriei. Trǎinicia şi frumuseţea artei populare este nǎscutǎ în sufletul ţǎranului român, din imaginaţia lui şi din puritatea fiinţei sale. Aici localnicii cunosc strǎinii dupǎ primele cuvinte vorbite de aceştia şi îşi pun pe cântar armonia şi frumuseţea lor sufleteascǎ. Cine nu îşi aminteşte cu drag de datinile frumoase care ne-au legat copilǎria, de obiceiurile sfinte şi bogǎţia sufleteascǎ a oamenilor pǎstrate din moşi-strǎmoși? Iatǎ-mǎ ajunsǎ la casa bunicilor, unde dragii mei mǎ asteaptǎ în poartǎ. Se bucurǎ nespus sǎ-şi revadǎ nepoata şi eu, de asemenea, pe dânşii. E aşa frumoasǎ casa bunicilor! Proaspǎt vǎruitǎ, cu pridvor, cu geamuri adǎpostite de obloane verzi din lemn şi împrejmuitǎ de un gard din scândurele. În fundul curţii stǎ mândru un pǎr cu miez roşu, cu pere mici şi gustoase. Mai sus e poiata, iar dupǎ aceasta începe o livadǎ în care ne jucam ”de-a ascunsa” când eram mici. Intru în casǎ unde tavanul este podit cu lemne, peste care, din loc în loc, sunt grinzi, tot din lemn, pe care bunica ţine agǎţate în cuie ulcele din pǎmânt, iar pe pereţi stau farfurii cu desene interesante. În ulcele bunica ascundea zahǎrul cu care noi, copiii, eram rǎsplǎtiţi când eram cuminţi. Zile din acest colţişor de Rai s-au scurs repede şi eu mǎ voi întoarce la anul. Urcând în tren, simt în suflet tristeţe, dar şi bucurie; tristeţe, pentru cǎ nu m-aş despǎrţi de acest mirific loc şi bucurie, pentru cǎ am trǎit aici niște zile minunate. Plec cu convingerea cǎ satul e veşnic şi cǎ vesnicia s-a nǎscut în el. Mereu va exista şi ne va adresa chemǎri sǎ ne întoarcem de oriunde am fi pentru a-i simţi bunǎvoinţa şi a-i gusta bunǎtǎţile. 25
  26. 26. Veșnicia s-a născut la sat Prin „veşnic” înţelegem peisaje biblice ale plaiului, bisericuţe presǎrate pe dealuri, fântâni cu cumpǎnǎ, rǎstigniri lǎsate pe la rǎscruci pentru a ne înclina capul şi a ne închina şi cireşii singuratici care legau cerul şi pǎmântul, dând naştere continuitǎţii. Satul e locul de refugiu al liniştii, e acel verde care împrǎştie mult frumos în inimă, care şi ea bate mai încet în pieptul oamenilor chinuiţi şi frumoşi la suflet. Ştiu acum rǎspunsul la întrebǎrile „Cine sunt?” şi „De unde mǎ trag?”: din ţara copilǎriei mele, din cea a poveştilor şi a veşniciei! Satul e vatra unui popor, iar noţiunea de „ţarǎ” şi „ţǎran” e veşnicǎ, pentru cǎ, ori încotro ne-ar duce pasul, amintiri ne bat în inimǎ, în puls, cu un ecou adânc, şi ca un fir ne leagǎ, pânǎ la ultimul nostru ceas, de cuprinsul acestor depǎrtǎri. Elev Rusu Daniela, clasa a X-a Liceul Teoretic Periam-Timiş Profesor coordonator: Şirianţu Adelina 26
  27. 27. Veșnicia s-a născut la sat Satul... altǎ veşnicie a sufletului Deasupra fiecǎrei clipe sublime ce exprimǎ a noastrǎ viaţǎ, cu un glas parcǎ tremurǎtor, sentimentul, ce poate pe fiecare dintre noi ne-a atins înlǎuntrul, este chiar el, acelaşi şi întotdeauna dornic de-a se manifesta doar sufletului, este sentimentul ascuns în noi, dragostea pentru veşnicia satului. Acest loc, acest sat rǎsunǎ cu vocea lui în orice fiinţǎ ce suflǎ a viaţǎ, în orice lucru ce murmurǎ bucuria de a exista, şi în fiecare suflet ce îl înţelege şi îl simte. Satul, pentru mine, semnificǎ cel mai ocrotitor şi adecvat loc pentru a mǎ refugia, liniştindu-mǎ. Are tǎria de a pǎtrunde atât de puternic în mine când mǎ trezesc dimineaţa în pragul casei pǎrinteşti şi privesc cum regele tuturor fiinţelor vii, soarele, îşi face apariţia ca pe o scenǎ cu atâta drag. Satul românesc este poate singura speranţǎ cǎ noi încǎ trǎim. Suntem toţi români, dar numai câţiva trǎiesc la sat. Sunt oameni des pierduţi din fire, dar cu gândul doar la frumuseţea ce mulţi nu o vǎd într-un loc atât de deosebit. Oameni... pot sǎ spun chinuiţi, uitaţi de sufletul naturii în braţele destinului, dar sunt frumoşi pentru ceea ce pǎstreazǎ în suflet. Ei adorm cu gândul cǎ dimineaţa se vor putea trezi cu acelaşi zâmbet pe care l-au purtat pe chip, şi acum douǎ zile, cǎci sunt atât de ambiţioşi doar când le priveşti lumina ascunsǎ în ochi, şi, totuşi, majoritatea au atâta timp sǎ trǎiascǎ şi sǎ se bucure de viaţa care le leagǎnǎ uşor sufletul... infinitele comorii ale satului. 27
  28. 28. Veșnicia s-a născut la sat Uitǎ-te la un cioban, tatǎl lui este soarele, ştie întotdeauna cǎ lumina, ziua cu cerul însorit şi glasul aerului de munte sunt cele mai prielnice momente pentru a-şi putea urma copiii, oile lui dragi, cǎtre pajiştea cea mai bogatǎ. Dar acum, eu te întreb pe tine: - De câte ori te-ai uitat la soare şi i-ai cerut eternitate? Ei bine, poate de prea puţine ori, pe când ciobǎnaşul nostru asta face în fiecare zi, de teamǎ cǎ, odatǎ fǎrǎ luminǎ, doar pe întuneric nu-şi va mai putea gǎsi copiii lui dragi. Singurǎtatea unui cioban, a unui om rǎtǎcit pe dealuri nu este singurǎtate, este doar amintirea satului ce încǎ pulseazǎ în el vrednice comori. Cât de curat este sufletul unui sǎtean, când cu albia pârâului şi cu verdele dealului în inimǎ merge la cules de roade încǎ de dimineaţǎ, când corul ce le-au astupat pulsul urechilor nu se aude decât din aura magicǎ a broaştelor de din josul pârâului casei. Rupţi de lume uneori, românii noştri au ştiut întotdeauna cǎ a crede în veşnicul lor suflet, este deja un semn de salvare sigurǎ. Puterea şi curajul de a supravieţui în vremuri neprielnice, nesiguranţa zilei de mâine, parcǎ le-au întǎrit sufletul ca o stanǎ de piatrǎ, dându-le ospǎţ interiorului lor. Avem curaj şi ţinem cu credinţǎ la tǎria de a trece peste orice problemǎ întâlnitǎ în drum. Suntem fraţi de sânge cu codrul şi cerul românesc, neam cu adâncurile tulburǎtoare ale munţilor unde, poate, enigmele au rǎmas neatinse şi azi, şi avem pragul însorit cǎtre marile valori ale trecutului plin de adevǎr. Cǎci fiecare dintre noi este o valoare inestimabilǎ şi autenticǎ, doar când ne gândim la poporul din care facem parte. Românii noştri au pǎstrat cu îndârjire forţele care ne-au fǎcut mai valoroase satul şi rǎdǎcinile lui române. Satul a rǎtǎcit în fiecare an printre anotimpurile vieţii ca stelele prin cer, şi, totuşi, am ştiut pǎstra adevǎratele lucruri ce ne-au menţinut apogeul. Imaginea care a fost zugrǎvitǎ de marile noastre personalitǎţi a rǎmas şi astǎzi aceeaşi, doar cǎ noi ne-am schimbat. Prin fiecare sat şi acum parcǎ mai se aude cu paşi clǎtinǎtori vocea unui alt suflet, a folclorului, avem o Mioriţǎ care ne face mândri de puterea unui popor român în stare de aproape orice luptǎ întâlnitǎ în cale, o legendǎ a Meşterului Manole care se jertfeşte şi azi din iubire şi pentru iubirea patimii de a creea spaţiul autentic român. Avem doinele şi baladele culese din inima sǎteanului însetat de dor, avem ceva ce nu le putem pierde, absolutul întâlnit la sat. Apariţia marilor clasici n-a fǎcut decât sǎ dezvolte comoara cea mai de preţ a 28
  29. 29. Veșnicia s-a născut la sat sǎteanului, sǎ o adânceascǎ şi mai tare în prǎpastia dorului, ca sǎ ne putem aminti cu drag de ea. Uitǎ-te la pǎrinţii neamului românesc de la sat. Ce observi? Sunt chiar ei, Retezatul, Omul şi Moldoveanu. Veşnicele adǎposturi ale inimii, aceleaşi locuri de neuitat impregnate cu urmele oamenilor ce au îndrǎznit sǎ le încalce regula de aur: Copilǎriţi trǎind adevǎrul cǎ şi în noi existǎ viaţǎ, şi nu muriţi pânǎ n-aţi cugetat sǎ o aflaţi! Au fost întotdeauna vrednici de-a ne iubi cu pǎdurea bogatǎ, cu fiinţele dǎtǎtoare de hranǎ, cu pǎsǎrile asemeni nouǎ şi cu înmiresmatele pasteluri de luminǎ ale aerului. Noi de ce sǎ nu-i iubim? Acest loc rǎtǎcit, parcǎ uneori certat cu realitatea, ne-a fǎcut sǎ devenim sǎteni. Sunt acei oameni care, deşi au pe greutatea mâinilor rǎni vizibile, sunt totuşi mai limpezi la suflet, mai dulci la vorbǎ, mai sǎritori la glas, sunt sǎteni cu anotimpurile vieţii în casele lor adâncite de tinereţe. Şi tocmai pentru acest lucru, din singurǎtatea cerului am ales stelele, din învrǎjbita viaţǎ am adunat visul, în nopţile fǎrǎ de lunǎ am trǎit cu speranţa, şi toate acestea sǎ ne putem mândri cu originea noastrǎ. Iar acum, pǎrǎsiţi de bǎtrâneţe, adânciţi în eterna bucurie a credinţei trupeşti, sǎ ne prindem de mânǎ, sǎ ne atingem pustiul spunând cǎ tot ce am trǎit a fost viaţa şi cǎ, cu lacrimi de tinereţe pe buze, am ajuns sǎ descoperim adevǎrata enigmǎ... cǎci satul este altǎ veşnicie a sufletului! Elev CIOICA CRISTINA clasa aX-a; LICEUL TEORETIC PERIAM-TIMIŞprof. Coordonator Şirianţu Adelina 29
  30. 30. Veșnicia s-a născut la sat Poteca din grădina bunicii Ori de câte ori ai ocazia să vorbești sau pur și simplu să te gândești la satul în care te-ai născut, ai copilărit sau prin care doar ai trecut, îți trec cu siguranță prin minte amintiri frumos ilustrate de Ion Creangă. Dar oare satul românesc al secolului al XXI-lea mai reflectă simplitatea și modestia dată? Dacă nu facem din toate astea o regulă universal-valabilă, s-ar putea. Și, totu și, via ța la țară este diferită. Încerc să-mi aduc aminte războiul cu care bunica țesea așternuturi. Era atât de mare, încât acoperea aproape toată odăioara ei. Să mai fi văzut așa ceva să se lucreze efectiv, nu cred. Așternuturile ei rezistă și le pun pe pat cu plăcere, de și au trecut mulți ani de atunci. și mă gândesc la bătrâna mea bunică. Doamne, ce simplu trăiește ea! Nu are nevoie de televizor color, de cablu, de vreun produs umflat cu e-uri de la magazine. Ei nu-i trebuie nimic, doar sănătate îi cere lui Dumnezeu. Încă nu pot să-mi dau seama cum, la 80 de ani, se îngrijește singură de văcuța ei care, de și pare la fel de bătrână ca și ea, încă îi dă lapte. E printre singurii oameni din sat care, atunci când îi vin colindătorii, îi primește cu mere și covrigi. Dar ce să mai spun de cozonacii ei fierbinți, pe care abia îi scoate din cuptorul ei de pământ? Niciun alt cuptor și nicio altă bunică nu mai fac asemenea cozonaci. Acum, că stau și mă gândesc, îmi dau seama că la ea casa e mereu curată. Parcă tot ce e vechi are un iz nou, proaspăt. O fi de la bucata aia mare de săpun pe care o numește „de casă”. Ador să mă duc la ea și să mă cuibăresc în pat lângă sobă. Aștept cuminte să dea 30
  31. 31. Veșnicia s-a născut la sat de mâncare la găini și la purcei și o a ștept să-mi povestească. Mă uimește cu memoria ei tânără atunci când îmi spune despre tinere țea ei și despre faptul că ea nu a făcut prea multă carte, căci fetele se măritau de tinere, făceau copii și se duceau la muncă la câmp, la porumb, lucernă sau floarea-soarelui. știu fiecare amănunt din via ța fiilor ei, ca și cum asta ar fi fost ieri și nu cu mul ți ani în urmă. Plec de la ea seara târziu și, la doar două case distan ță, intru într-o altă lume. Din aleea strâmtă și crăpată a bunicii dau în cea lată și pavată a casei noastre. Ridic privirea și ămi dau seama că mai e doar o lună până vine căldura și trebuie să schimbăm zugrăveala casei. Anul trecut se purta lavabil simplu, acum se poartă tencuiala decorativă. În buzunar îmi țiuie ceva. A, este telefonul meu touch screen, care mă anunță că trebuie să mă pregătesc să ies cu fetele în club. Doar e sâmbătă seara. Dacă ar vedea săraca buni cum e treaba pe la „horele” noastre, și-ar face o cruce mare și ne-am scuipa să nu ne deoache. Nici nu ajung bine acasă, că mă și instalez în fa ța calculatorului să-mi completez pagina de facebook cu poze noi. Ei bine, da, internetul a ajuns și la țară. Odată cu centrala termică și cu amenajarea livingului, cu televizorul de 106 cm diagonală, cu cabina de duș și multe altele. Dar oare toate lucrurile astea ne fac mai buni? Uneori am sentimentul că nu! Dacă unele lucruri ne dau posibilitatea să devenim mai inteligenți, să ne extindem orizonturile, asta nu înseamnă că suntem și mai sufletiști. Dimpotrivă, nu cred că o să am vreodată blândețea, calmul și înțelepciunea bunicii. Cu pierderea bunicii o să pierdem legătura cu trecutul? Părin ții mei îmi par a șa de detașați de trecut, de obiceiuri, încât, uneori, am impresia că s-au născut odată cu mine. Ei fac naveta la ora ș cu microbuzul, au serviciu acolo, fac cumpăraturi la hipermarketuri... Noroc cu găinile și cu purcelul din fundul curții, care îmi aduc aminte că stăm la țară. Ar mai fi și primăvara,momentul în care mai fac și eu cuno știn ță cu sapa la plantatul roșiilor, ardeilor, cepei și al altor legume necesare în casa omului tot timpul anului. Mă bucur când văd duminica bătrânele satului care se duc la biserică. Adesea, acestea țin de mână câte un prichindel de nepot, cu speranța că îi vor insufla din obiceiurile lor. Deși democrația și, implicit, modernizarea, și-au pus amprenta pe evoluția vieții în satul românesc, trăiesc cu convingerea că tradițiile noastre vor fi duse mai departe măcar prin puterea 31
  32. 32. Veșnicia s-a născut la sat cuvântului. Aici, la sat, trăiesc armonios două genera ții de oameni. Important e ca noi, cei tineri, să respectăm și să ascultăm pe cei care pot să ne descrie originile. Elev Pantazi Ana-Maria, cls a VII-a, Maia Satul în secolul al XXI-lea Secolul al XXI-lea a fost și încă mai este marca t de schimbări destul de reprezentative în privința civiliza ției, confortului și nivelului de trai al locuitorilor din mediul rural. Înainte de apari ția orașelor existau doar sate și ocupațiile de bază ale locuitorilor erau agricultura și creșterea animalelor. Mărimea satului, modul de aranjare a a șezărilor omene ști, materialele din care sunt construite, dimensiunea lor și felul în care sunt făcute trădează modul de adaptare a omului la condi țiile de mediu, obiceiurile și tradițiile acestora, la ocupațiile lor și la gradul de dezvoltare economică a zonei în care ace știa trăiesc. În unele țări mai dezvoltate, satele s-au modernizat atât de mult, încât seamănă cu niște orășele. Dar sunt și regiuni în care locuitorii păstrează vii atât tradițiile, obiceiurile și portul, cât și felul în care casele se construiesc, din ce se fac acoperișurile. De exemplu, în țara noastră, în zona Maramureșului, oamenii au case tipic rustice, cu prispă, însă nu toate așezările sunt așa, ci există și case construite modern, iar ocupațiile lor de bază sunt agricultura și me șteșugăritul. În general, satele au început să se modernizeze, iar felul în care se construiesc casele este total diferit de modul în care se construiau așezările țărănești. Odată cu modernizarea caselor, în sate au început să se deschidă mai multe centre comerciale, iar oamenii nu mai muncesc atât de mult în agricultură. Cei care au terenuri mai întinse lucrează mecanizat, dar, cu toate acestea, în agricultură nu prea se mai implică oamenii cum făceau altădată. Unele sate moderne care sunt așezate la poalele versantului sau într- 32
  33. 33. Veșnicia s-a născut la sat o mică depresiune se ocupă cel mult cu turismul, pentru că nu au alte resurse de care pot profita. Chiar și în privința mijloacelor de transport apar schimbări. Ele s-au diversificat și mulți oameni de la sate au ma șinile lor personale. În satele mai izolate, elevii sunt transporta ți cu microbuze școlare, iar o parte din școli au fost modernizate din fonduri europene. Din cauză că industria din România a decăzut și oamenii nu prea au locuri de muncă, atrași de posibilitatea ob ținerii unor venituri mari, mulți români au plecat definitiv sau temporar în străinătate. Reîntorși în țară, cei care locuiesc mai ales în mediul rural și-au construit case moderne, spa țioase și confortabile, care reflectă gradul de dezvoltare a acestora. Multe case construite la țară au condiții apropiate de confortul locuințelor de la ora șe (apă curentă, calorifere, electrocasnice moderne, ferestre și u și de termopan, care economisesc energia calorică). De asemenea, interioarele curților sunt pavate, iar toate acestea arată nivelul de urbanizare a satului. În unele locuri, oamenii și-au improvizat mici sisteme de irigații pentru grădini și livezi, care le ușurează munca și cresc recoltele. În ultimul timp, traiul la țară a devenit destul de convenabil, deoarece multe case au condițiile și confortul necesare relaxării și recreerii. Unii oameni, din cauză că trebuie să se trateze de diferite boli, se refugiază la sate, unde pot găsi un mediu mai pu țin poluat, mai curat și se pot hrăni mai sănătos. Condițiile mediul rural, materiile prime și tradi țiile istorice sunt factori care au împiedicat dezvoltarea și modernizarea anumitor regiuni, însă nu în totalitate. Unele obiceiuri, tradi ții, de asemenea și felul în care se prelucrau anumite materii prime, sunt pe cale de dispariție, ca urmare a modernizării societă ții umane, a dezvoltării științei și tehnicii. Chiar de la crearea sa, omul a încercat să- și u șureze munca, făcându-și unelte folositoare, întâi mai rele, apoi din ce în ce mai perfecționate. De atunci, s-a evoluat foarte mult și s-a ajuns până în stadiul în care ne aflăm în ziua de azi și se poate observa că prin perseverență omul a reușit, iar un fapt destul de important este că și satele au ajuns cât de cât modernizate și tehnicizate. Prin îmbunătățirile care au fost aduse satelor și dezvoltarea lor, se poate vedea o diferență clară în ceea ce prive ște a șezările din 33
  34. 34. Veșnicia s-a născut la sat mediul rural, ce au fost odată și ceea ce sunt acum, orice s-ar spune, modernizarea acestora a avut, în consecin ță, mai mult avantaje. Dezvoltarea satelor constituie un pas înainte pentru oamenii care locuiesc în mediul rural, însă reprezintă și un pas înapoi pentru natură, deoarece poluarea joacă un rol nefast. Satele moderne civilizate înseamnă industrializare, tehnicizare, urbanizare, mecanizare. Odată cu mărirea gradului de confort, cresc și factorii de risc, care conduc la așa-zisele „boli ale civiliza ției”. Toate formele de degradare a mediului înconjurător au consecin țe directe sau indirecte asupra sănătății omului, dar, cu toate acestea, prin modernizarea satelor și dezvoltarea lor, omul a avut mai mult de câștigat și prin acestea el a fost încurajat și a continuat ceea ce și-a dorit să realizeze. Elev Andriesei Marta, Școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava Prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășan 34
  35. 35. Veșnicia s-a născut la sat Satul tradițional, satul modern „Vorbește cum ți-e vorba și poartă-te cum ți-e portul” – zicala aceasta din bătrâni, care, cu câteva decenii în urmă dăinuia în inimile oamenilor de la sat, la fel ca multe altele, lucru ce-i făcea unici, în zilele noastre este un mit. Haideți să ne întoarcem în timp și să vedem diferen ța dintre atunci și acum. Cu mulți ani în urmă, satul era un loc mic, cu oameni și căsuțe țărănești, în curțile lor erau căruțe, în fiecare curte vedeai câte un cuptor la care se cocea pâine, dar azi, în loc de căsuțele țărănești cu prispa de lut, găsim vile, căru țele au fost înlocuite cu mașini care de care mai șmechere, acele cuptoare care, de fapt, acum sunt mai mult de frumusețe, sunt înlocuite cu grătarul. Singurele care și-au păstrat cu adevărat frumuse țea autentică sunt cele de la poalele muntelui și din vârfurile Mun ților Carpa ți. acolo, într-un colț uitat de lume, încă se mai păstrează obiceiurile moștenite de la strămoșii noștri. În ziua de azi, lămpile au fost înlocuite cu rețeaua de electricitate, dar acolo, în mun ți, totul a rămas neschimbat. Și dacă tot am vorbit de casele țărănești, haide ți să intrăm să vedem ce a mai schimbat timpul. Când intrai într-o casă țărănească, vedeai lada de zestre, care era plină cu costume populare și alte lucruri, când îți mirosea a sărmăluțe de afară, găseai pe masă pâinea coaptă, caldă, vedeai soba și cuptorul și pisica ce stătea și se juca cu ghemul de ață, torcând, când stătea țața Ileana și tricota căciuli și fulare pentru nepoței, rar mai vezi case dintr-astea… Acum, lada de zestre este un dressing unde, bineîn țeles, nu găsești costume populare, ci blugi, tricouri cu imprimeuri, fuste 35
  36. 36. Veșnicia s-a născut la sat mini. Pe masă găsim pizza, spaghetti și alte mâncăruri. Pu țini sunt acei oameni care fac sarmale fără să fie Crăciun sau Pa ște. Și ce e aia sobă dacă acum există centrale de tot felul: pe ulei, pe lemne, pe gaz? Pisica stă acum afară, pentru că, săraca, unde să mai toarcă? Lângă calorifer? Bineînțeles că acum nu se mai tricotează, ci se cumpără de la Mall-uri sau centre comerciale. În zilele noastre se combină stilul popular cu stilul chic. Înainte, oamenii foloseau trocul ca mijloc de comer ț, dar, fiindcă în prezent s-a modificat procesul comer țului, se folosesc banii. Fiecare localitate are un grad de cultură, nu există comunitate cât de neînsemnată fără un anumit grad de cultură, exprimată în ansamblul ideilor și micilor unelte, datorită cărora comunitatea se constituie și își asigură dăinuirea. De mult, în zilele de duminică și de sărbătoare erau pustii, toată lumea era prezentă la biserică. Acum, când intri în casele acestora găse ști muzica dată la maximum, oamenii cu telecomanda în mână vizionând telenovela preferată sau meciul. În biserică bate vântul, vezi trei babe și patru mo șnegi, pentru că tinerii sunt prea obosiți după petrecerea din seara precedentă de la club. Toate obiceiurile care se practicau mai demult, șezătorile, clăcile, horele, au fost înlocuite cu petrecerile la club. În afară de oamenii bătrâni care au șaizeci de ani sau poate mai mult, există și acei oameni mai tineri care nu suportă să audă că sunt numiți „țărani”, chiar dacă au crescut cincisprezece-douăzeci de ani în sat. Când mergi pe drum, vezi tineri cu telefoane în mâini, cu I-POD-uri, MP3-uri, iar când un bătrân spune: „Of, of, ce a ajuns tineretul din ziua de azi”, ei le răspund nerespectuos. Copiii învățau meseriile părinților încă de mici, cele mai multe legate de tradiție: cântatul din fluier, olăritul, croitoria. Acum, aceștia își doresc să intre în televiziune, să fie în trupe de hip-hop, să fie primii la Counter-Strike sau să fie asemenea vedetelor zilei. Pe vremuri, când intrai în casă, vedeai copiii care î și ajutau părin ții la treburile casnice, iar acum îi găsești stând pe scaun în fa ța computerului, socializând pe Facebook. Pe vremuri, oamenii erau mai uniți, se ajutau între ei, nu exista așa multă ură, așa multă invidie. Erau în sat și văi, și râuri, și lacuri, priveliști care acum ni se par desprinse din pove ști. Acum, peste aceste locuri s-au ridicat vile, izvoarele și lacurile ori au secat, ori au fost poluate. Satul evoluează, nu mai e ce era și ceea ce este peste 36
  37. 37. Veșnicia s-a născut la sat două secole poate să nu mai fie, vom ajunge să locuim în nave spațiale sau cine mai știe… Acum avem noroc cu oamenii mai bătrâni care știu să păstreze tradiția. Elev Năstasă Roxana, Școala cu clasele I-VIII Hănțești, Suceava Prof. îndrumător Lucian-Nicu Rădășa SATUL CU DOR Premiul I la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Veșnicia sa născut la sat” În ziua în care uit să visez, trimite-mi flori albe. (Salvador Dali) Viaţa, în zbaterile ei imprevizibile, m-a purtat prin lume, dar am sperat mereu că mă voi întoarce să zăbovesc acasă, în satul de unde am plecat, ca să zdrobesc uitarea şi să îmbătr ânesc frumos printre ierburile înalte ale stepei şi prin lanuri de grâu şi secară. Şi mam întors. Păşeam cu un soi de sfială pe uliţele satului meu cu nume de floare (Colilia) şi încercam cu o curiozitate tiranică să cuprind cu privirea totul, fără să ştiu că treceam după mulţi ani printr-un tărâm al îndoielii şi remuşcării. Am sperat că mă întorc în Paradis cu demnitate şi iubire, dar satul nu mai era ca pe vremea copilăriei şi adolescenţei mele. Poate întoarcerea mea era doar o nevoie îmbătătoare de iluzii care să mă liniştească şi să-mi împlinească bucuria unei revederi. 37
  38. 38. Veșnicia s-a născut la sat Pe strada mare, în capăt, se profila maiestuoasă silueta bisericii, cu clopotniţa în faţă, pe sub bolta căreia am trecut de atâtea ori la liturghia săptămânală, la sărbători, la botezuri, nunţi sau îngropăciuni. În mintea şi sufletul meu, ea a rămas catedrala care stă de vorbă în şoaptă cu oameni i, simfonie a emoţiilor, piatră de stabilitate, ţesătură de iubire ce se aşează lin peste sufletul lumii. Cineva mi-a spus că părintele Andrei s-a mutat în lumea celor drepţi. El a trecut de atâtea ori prin fiecare casă ca să culeagă bucurii şi nevoi ori să împartă poveţe şi încurajări. El ne spunea mereu în predicile de la liturghie că doar prin credinţă pot exista cetatea și familia. Și câte alte cuvinte simple şi înălţătoare… Părintele Andrei era nelipsit toamnele la adunarea flăcăilor de dinaintea plecării la armată. Se înt âmpla mereu în ultima duminică din septembrie. Flăcăii se adunau călări în faţa bisericii și cereau binecuvântarea bătrânului preot. Toţi gătiţi – cai și călăreţi. În acea duminică, părintele Andrei ţinea predica afară şi se adresa numai spre chipurile aliniate ale flăcăilor care priveau semeţi drept în faţă , parcă spre sfinţii de pe peretele pridvorului. Nu se clintea nimeni, era o linişte de templu, doar glasul blândului duhovnic răsuna ca o adiere în răcoarea acelei zile de duminică autumnală. Apoi, în duminica următoare se petrecea spartul horelor. Satul îşi consuma ultima horă din an. Horele se opreau până după sărbătoarea Paştilor. În scurtă vreme flăcăii urmau să plece la armată, fetele să-și închidă dorurile în suflete şi să le păstreze acolo, cu speranţă, pentru cei aleși să le fie pereche. Iar plecarea flăcăilor era de o seninatate grandioasă, ca o răzvrătire romantică a firii acceptată de toată lumea satului, căci din plecarea lor răzbătea vuietul iubirii care istovea până și frunza și iarba, dar răzbătea și dezlănțuirea înverşunată a viitorului. Dimineaţa , într-una din primele dimineţi ale lui octombrie, înainte de răsăritul soarelui, în mijlocul satului, ultimele cuvinte de iubire s e rosteau şoptit, ultimele îmbrăţișări se exprimau cu dor. Flăcăii se urcau apoi în căruţele care-i duceau la gară. O coloană de căruţe din care răsunau tărăgănat cu puternice izbucniri baritonale, cântece de plecare: Foaie verde ca iarba Mândro dacă m-oi uita… 38
  39. 39. Veșnicia s-a născut la sat Lucirile rătăcitoare ale iubirii din ochii fetelor îi petreceau desfăşurându-se sub lumina răsăritului de soare. Nuţu Anton nu s-a mai întors la fata pe care o lăsase acasă şi care-şi ferecase dragostea într-o inimă plină de nădejde. Ea, Ionica, nu s-a măritat cu altul. A mers la şcoli la oraş şi astăzi este învăţătoare pe undeva prin ţară. Pasiunea crudă a iubirii a biruit într-o singurătate demnă. M-am luat cu gândurile şi n-am observa t că în dreapta e clădirea şcolii. Aceeaşi clădire ca î n copilăria mea, dar cu aspect înnoit, cu ferestre moderne, dar cu storuri le lăsate şi cu lacăte la uşi. În şcoala modernă din faţa mea n-au mai păşit copii, n-a mai sunat clopoţelul la 15 septembrie în ultimii ani. Cineva a hotărât ca cei câțiva copii să înveţe în satul vecin. Izbânzi incoerente… Bătrâna mea învăţătoare se va fi dus demult în ceruri… Ar fi suferit pentru vremurile acestea răvăşite de prea multe ge sturi aproximativ, de atâtea hărţuiri ale spiritului… Câte case părăsite!... Ce s-o fi ales de locatarii lor? Aici stătea Elefterie Petre, dincolo Lucia Comşa, ceva mai încolo Ion Nicolae, peste drum Dumitru Ichim, iar pe strada cealaltă Vasile Ră ducanu și George Cosma… Uite și casa lui Paul Petrache cu același gard de piatră și poarta grea de fier. În capăt, gospodăria în care a scrijelit necruţător timpul, unde a crescut prietenul meu Mihai Neacșu. La nunta lui Mihai am fost cu toţii – băieţii și fetele de vârste apropiate. Am luat-o pe Anuţa în rochie de mireasă de la casa părintească cu alai de flăcăi, toţi că lare pe cai albi împodobiţi cu crengi de brad, cu frâie noi de piele. Mihai era în frunte mândru pe calul său pe care-l mâna în buiestru. De emoţie, chipul îi devenise aspru. A purtat-o pe viitoarea nevastă în şa, cu un braţ în jurul mijlocului ei, cu celălalt ţinând calul în frâu, iar vălul de mireasă flutura într-o parte, până aproape de pământ. Flăcăii to ți rosteam cu voci puternice strigături de nuntă, după tradiţie. Lumea satului ieşise la porţi și privea cu admiraţie alaiul, dar mai ales pe miri. A fost ca o poveste… Parcă n-ar fi fost… Un vârtej de forţe clocotea parcă în toată firea lucrurilor… sentimente sau poate doar regrete, felurite învăluiri afective, amintiri, toate se răfuiau în memoria mea. Convulsiile memoriei fac deseori ca orice mişcare să pară meditaţie răbdă toare, dar inima și privirea și paşii îmi erau încărcate cu dezamăgiri. Umblam prin satul 39
  40. 40. Veșnicia s-a născut la sat copilăriei și adolescenţei mele și mă gândeam la oameni, căci ei îşi aşează viaţa într-un miraculos acord cu Dumnezeu î n locuri predestinate, şi murmurul anilor mângâie locuri și oameni, şi se ţese cu virtuozitate divină povestea veşniciei rurale care ignoră drama trecerii… Mai multă profunzime decât acolo unde picioarele desculţe strivesc iarba, unde poate fi? Mai multă mândrie primitivă, mai multă inocenţă și luciditate necruţătoare care-l fac pe om să privească prăpastia chiar când se înalţă spre culmi, unde se găsesc, dacă nu în voluptatea poemului rostit de pământ şi de sămâ nţa care germinează în el?… dacă nu în muzica ierburilor care unduiesc în întinderea infinită a stepei?… Acolo, în satul meu, era poezia chipurilor, a câmpurilor, a dangătului de clopot la sărbători, a cuvântului rostit cu vigoare și sinceritate, acolo era poezia ca desăvârşire spirituală, poezia care ia măştile de pe faţ a lumii, care se joacă cu misterele acestei lumi cu o furie duioasă, pentru că dezvăluie altceva decât idei sterpe. Satul meu a fost odinioară precum o cupă a luminii pe care în starea sa de adoraţie, creștinul o ridică spre Dumnezeu… De ce acum totul se rostogoleşte tragic?... de ce?... de ce?... M-am surprins privind cu insistenţă gardurile ușor aplecate de lemn vechi, dincolo de care se mişcau absenţi bă trânii satului. Gardurile, profilurile acestea vechi, cu monotonia lor grandioasă, se lăsau mângâiate de umbrele lunii în nopțile de vară, când inimile tinere se îmbrăţișau, când gurile şopteau tainic iubiri cuminţi ori răzvrătite. De-a lungul acestor uliţe clocotea odată viaţa. De aici au plecat odată speranţe, vise îndrăzneţe, care nu s-au mai întors. Am mers, serile, prin cele câteva cârciumi să caut de vorbă. M-am retras izgonit de superf icial și tern. Am mers, apoi, câteva zile la rând la cimitir , să aprind lumânări la mormintele alor mei și să-mi împlinesc contemplația trecutului. Într-o dimineaţă am pornit pe jos, învăluit î n răcoarea zorilor de zi, spre gară. Mirosea a iarbă verde și a câmp. Pe marginea drumului înflorise de curând colilia. Dumnezeu păş ea înaintea mea și pe infinitul chipului Său am văzut că zând încet o lacrimă… 40
  41. 41. Veșnicia s-a născut la sat Prof. Cociorva Ion Școala cu clasele I-VIII Grindu Satul în secolul XXI Premiul al II-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Ve șnicia s-a n-scut la sat” Satul de unde provin eu, Rusănești, este așezat geografic în partea de sud a județului Olt, în sudul Câmpiei Romanați. El este amplasat pe partea inferioară a Oltului, având un relief neted de câmpie. Un sat mic, ascuns printre dealurile domoale din împrejurimile uni orășel cochet de provincie, ca toate satele, are case răsfirate, vecinii nu se văd unii cu al ții decât dacă trec pe uli ță, dar se aud foarte bine, chiar de la două case distan ță. Aici, oamenii sunt altfel, pomii sunt mai mul ți, mai verzi, păsărelele sunt multe, au ciripitul vesel, iar aerul te-mbie cu un miros plăcut. Băncile vechi din fașa porților unde stau bătrânii și uli țele pe care praful e întărâtat de copitele vacilor venind de la obor pe înserat sau a câte unei mașini răzlețe împrăștiind sunete de bas sau a căruțelor greoaie scârțâind, școala cea veche cu geamuri termopan acum, cel mai probabil, în locul giurgiuvelelor vechi de pe vremea mea, școala de care eram mândră să știu că e școala mea, cea în care am descoperit cel mai sfânt prieten: cartea. Toate acestea îmi aduc aminte de copilărie. 41
  42. 42. Veșnicia s-a născut la sat Casa mare de pământ, cu ferestrele deschise spre cer, în care m-am născut așteaptă să mă întorc. Curtea în care am făcut primii pași, adulmecând mirosul de pere din părul cel bătrân, sădit odată cu nașterea bunicului meu, curtea în care nucile, hreanul, bradul și fântâna cea veche sunt imprimate adânc cu gust, miros și imagine pe harta minții mele m-așteaptă. Se spune că Dumnezeu a lăsat Crăciunul ca omul să fie în această zi acasă... locul unde, în pragul ușii, zâmbe ște timid, cu brațele deschise, mama. Timpul parcă stă în loc când o țin în bra țe. Am un mare chef să fac din nou un om de zăpadă, să mă joc cu bulgări, să mă arunc în omătul alb și moale, să mă dau cu sania pe derdeluș... să mă trezesc diminea ța cu gândul că mă așteaptă un cadou sub bradul de Crăciun și să cânt colinde de slavă lui Isus. Diminețile de decembrie sunt friguroase și, totuși, calde. Calde, pentru că nu trece o zi din această lună minunată fără sunet de colinde. Ele parcă încălzesc casa și sufletul. Diminea ța aceasta de decembrie poartă aroma de portocală și de brad și aduce lini ște sufletească. Brăduțul meu așteaptă să fie împodobit și mă încântă cu mireasma lui. Aici este locul în care simplitatea se îmbină armonios cu omenia. Mama pregătește tot felul de gustări minunate, iar eu privesc la geamul înghețat să văd strălucitorii fulgi de nea. Pe străzi, colindele răsună, iar totul în jur arată ca-n pove ști. Mo șul a pregătit cadourile pentru toți copiii și se grăbește să le lase tuturor, chiar dacă nu au fost așa de cuminți; ca în fiecare an, va încerca să fie darnic cu toată lumea. Pentru toate aceste trăiri mă întorc în fiecare an... O altă amintire care mă face să mă gândesc cu drag la satul meu natal este legată de frumoasele obiceiuri prezente aici. Pe lângă colindatul cu ”Steaua” în ziua de Crăciun, ”Sorcova” în ajunul Anului Nou (specifice tuturor zonelor), obiceiul din 1 ianuarie, specific satului meu, este încărcat de semnifica ții profunde, creând o legătură între vârstnicii și tinerii satului. În această zi, flăcăii satului, îmbrăca ți în ve șminte de sărbătoare, pleacă cu plugurile la care sunt înhăma ți cai, pentru a cânta balada lui Iancu Jianu. Acesta este o figură reprezentativă pentru sat, numele lui fiind legat de legenda întemeierii comunei (pe aceste meleaguri ar fi poposit o familie de boieri cu numele Rusan, 42
  43. 43. Veșnicia s-a născut la sat înrudiți cu Ștefan Jianu, unchiul lui Iancu Jianu). Flăcăii trec din casă în casă cântând vechea baladă despre Iancu Jianu, care ar fi haiducit prin aceste locuri. Balada se cântă și la nun ți, uneori. Amintesc câteva versuri: Frunzuliță de lipan N-ați auzit de-un Jian Și de-un hoț de căpitan Care umblă prin păduri Cu șaisprezece panduri. Un alt obicei specific zonei are loc în ziua de 7 ianuarie, ziua Sfântului Ion. În această zi, dis-de-diminea ță, flăcăii ”iordănesc” fetele nemăritate din sat. Aceștia, cu apa sfin țită de la Bobotează, merg la casele unde există fete, le stropesc cu busuiocul, aruncândule în sus. Se spune că fata care este aruncată are mari șanse la măritiș în acel an. În ceea ce privește riturile de trecere (nuntă și înmormântare), voi descrie o mică parte din acestea. La nuntă sunt obiceiuri precum împodobirea bradului. Acesta va fi împodobit cu flori și busuioc vineri, înainte de nuntă. Fetele nemăritate se întrec în confecționarea celor mai frumoase flori, pe care, mai târziu, le vor agăța în bradul proaspăt tăiat. În ziua nunții este dus la biserică de către fratele de mână (cavalerul care conduce mireasa, cavalerul de onoare), înconjoară de trei ori biserica, cu alai de fete și flăcăi. După înconjurarea bisericii, bradul este rupt de tinerii nerăbdători să se căsătorească. Tot vineri seara, înainte de nuntă, se realizează un colac de către o domnișoară, ”fata cu colacul”. Acest colac va fi suportul bradului, simbolizând bogăție și prosperitate, atât pentru tinerii căsătoriți, cât și pentru cei care mănâncă din el. Acest colac va fi rupt odată cu bradul. Fata care face colacul este rudă apropiată cu mireasa, după datină fiind următoarea mireasă. Înainte de cununia religioasă există un alt obicei, căratul apet. Mireasa, însoțită de fratele de mână și tot alaiul de tineri, până la întâlnirea cu viitorul soț, merge la trei fântâni pentru a lua apă. Are la ea un borcan umplut cu trei mere, busuioc și este legat cu o fundă roșie. Acesta va fi umplut cu apă de către mireasă care, sfioasă, se închină și îi stropește cu busuioc. Acest lucru simbolizează fertilitatea și curățenia, dar și ruperea din rândul tinerilor. Borcanul va fi furat de tineri și răscumpărat ulterior de către fratele de mână. 43
  44. 44. Veșnicia s-a născut la sat Urmează ”bărbierirea mirelui”, un ritual străvechi, păstrat cu drag și azi. În ziua nunții. Mirele trece prin proba bărbieritului. În acest scop, nașul – părintele spiritual – îi face trecerea în rândul bărbaților, fiind trezit de lăutari. ”Moașa” ginerelui este prezentă la acest eveniment important pentru mire. Nunta durează trei zile, iar în ultima zi socrii mari și socrii mici sunt ”machiați” și îmbrăcați haios, apoi plimbați pe uli țele satului. La înmormântare se păstrează unele dintre obiceiurile de la nuntă pentru tinerii morți, dacă aceștia au fost necăsători ți. Atunci bradul este plimbat prin sat cu vârful în jos, iar tinerii sunt îmbrăca ți în negru. Un alt obicei este la Paști, când se realizează o horă pentru tinerii morți fără nuntă, iar familia împarte ouă ro șii și îmbracă doi tineri în ginere și mireasă. Referitor la patrimoniul etnografic, menționez că în această zonă în gospodăriile țărănești se găsesc covoare țesute, scoar țe oltenești, țesături de artizanat și port popular (cămă și și ii alese), care sunt păstrate cu drag și transmise din genera ție în genera ție. Vedem că în satul secolului al XXI-lea există oameni care își păstrează ocupațiile tradiționale: albinăritul, împletitul de răchită și, în mod special, grădinăritul (legumicultura). Datorită nevoii de dezvoltare și de modernizare, localnicii au reu șit să atragă tot mai multe fonduri europene în domeniul agricol, investind în sere și în irigații prin sisteme performante. Odată cu modernizarea omenirii, tendința de a se moderniza și satele și-a făcut apariția. Rusănești, în secolul al XXI-lea, este înzestrat cu instituții abilitate care să răspundă de buna func ționare a lui. Aceste instituții sunt prevăzute cu tehnologie performantă, astfel încât oamenii să poată duce un trai decent, nelipsit de informa ții. Toate școlile au fost modernizate cu calculatoare de ultimă generație. Deși tendința oamenilor de la oraș este de a se crede superiori celor de la țară prin adresarea cuvintelor ” țăran/ țărancă”; ”e de la țară” nu implică inferioritate, ci, din contră, mândrie. Uneori există situații în care gospodăriile de la țară le întrec pe cele de la oraș, oamenii reușind să creeze un climat favorabil. Nu de puține ori, oameni proveniți din mediul rural au reușit să ajungă oameni mari, mândri de locul din care provin. 44
  45. 45. Veșnicia s-a născut la sat Consider că a locui la țară în secolul al XXI-lea este un avantaj, având parte de aer curat, o alimentație ecologică, un spa țiu de locuit dotat cu toate facilitățile. Eu sunt plecată din satul natal de zece ani, însă amintirea acelor locuri este puternic impregnată în mintea mea. Adesea noi, cei care, împinși de viață, trăim în locuri aglomerate, acaparați de atâtea lucruri, pierdu ți în vârtejul tehnologiei, uităm să ne mai bucurăm de lucrurile simple. Devenim interesați de lucruri fără esență, ne pierdem pe noi în șine în drumul spre fericire, iar ei, locuitorii satelor, trăiesc în comuniune cu natura și nu sunt presați de clepsidra timpului. Mi-am dat seama că avem nevoie de atât de puțin pentru a fi ferici ți. Îmi este dor de simplitatea în care am trăit cândva, de lucrurile care aveau sens pentru mine și de aceea, ori de câte ori am ocazia, mă întorc cu nostalgie spre frumoșii ani ai copilăriei, în satul meu, chiar dacă o singură dată pe an. De fiecare dată scotocesc satul uliță cu uli ță, privesc în curțile oamenilor cum femeile desprind boabele de porumb de pe coceni, își hrănesc păsările, întind rufele și învârt oale prin bucătării. Văd cum copiii se joacă cu săbii de lemn cioplite de mână și cum bărbații sorb ceai după ceai la măsuțe joase de lemn, jucând table. Apropiindu-mă de casă, din depărtare zăresc p femeie mărunțică, cu părul alb, care mă așteaptă în poartă. Când am ajuns în dreptul ei, și-a aranjat cochetă năframa și a zâmbit. Atunci am văzut-o pe mama! Institutor Mechenici Monica, Costinești 45
  46. 46. Veșnicia s-a născut la sat Satul românesc – prezent, trecut și viitor Premiul al III-lea la ediția a III-a a Festivalului-Concurs ”Ve șnicia s-a născut la sat” Istoria unui neam începe de la un om, de la un sat, de la un document, de la o luptă pierdută sau una câștigată. Istoria este istoria satelor noastre, iar satele noastre suntem noi. Fiecare dintre noi are o insulă a sufletului, numită baștină. Acolo locuiesc cei mai dragi oameni inimii noastre, acolo ne-am petrecut copilăria. Ferice de aceia care vizitează această insulă, împrumutând de la ea înțelepciune, hărnicie și bunătate. Omul nu poate trăi numai cu zilele de astăzi sau numai cu frica viitorului necunoscut. El trebuie să- și cunoască, să-și amintească de lecțiile trecutului, de istoria satului natal, a neamului său. Fără dorul trecutului nu există bucuria prezentului și fericirea viitorului. În viața altor națiuni, satul a putut avea, și a avut, un rol secundar, șters; pentru noi, însă, e izvorul românismului. La noi, singura realitate permanentă, inalterabilă, a fost și a rămas țăranul. Cuvântul însuși e de origine urbană... Țăranul nu- și zice niciodată 46
  47. 47. Veșnicia s-a născut la sat țăran. țăranii numesc, însă, pe țărani simplu, oameni. De fapt, țăranul n-are nume, pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși. Țăranul nu pleacă nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia, pentru că, smuls de pe ogorul lui, ar fi osândit să piară. El se simte zămislit și născut din acest pământ. Astfel, destinul pământului care ne-a născut și care ne-a crescut a trebuit să comande și destinul neamului nostru. Rezultatul? România actuală și Dacia de odinioară sunt congruente nu numai în privința configura ției geografice, dar și a configurației etnografice. Acest singur fapt, această evidență bătătoare la ochi ar trebui să pună pe gânduri, dacă nu să-i dezarmeze, pe apostolii interesați ai discontinuită ții. O caracteristică tot atât de importantă a unui neam, ca și continuitatea de sânge, este limba. La noi, și aceasta e opera țăranului. Farmecul și expresivitatea specifică le-a căpătat de la făuritorul ei originar, care a fost țăranul. Până la Eminescu, totu și, limba literară a mai avut destule șovăiri. Numai geniul eminescian a știut să integreze organic comoara limbii țăranului în limba uzuală a tuturor. Prin Eminescu, țăranul a dăruit elementul cel mai necesar literaturii noastre: limba curată, bogată, mlădioasă, cu posibilitatea de eternă înnoire, cu dinamism etern. Colaborarea dintre Românul cel mai modest și poetul cel mai mare a fixat linia generală a originalității literare românești. Precum și-a modelat limba, tot astfel a păstrat și modelat țăranul român, după chipul și asemănarea lui, credin ța în Dumnezeu. Din bătrâne superstiții, din rămăși țe de credin țe străvechi transformate și adaptate, din dogme și precepte cre știne, el și-a alcătuit o religie specifică, un amalgam profund de cre știnism și păgânism. Religia aceasta, legea românească, e unică pentru întreg neamul nostru, deasupra tuturor controverselor teologice. În ea se rezumă concepția de viață a țăranului român. Zorii vremii noi pe care o trăim au dat o nouă prospe țime și vieții țărănești: cântecele răsună mai voios, horele sunt mai iu ți, cartea este sfătuitorul nelipsit al omului, iar siguran ța zilei de mâine este realitate. Urmații ciobanilor de odinioară, ai acelora care apus tânjind după vremuri mai bune, urcă cu mult curaj treptele socialismului. Așa suna un text din prefața unei culegeri de folclor de prin anii 1970. În acea vreme, ”marile schimbări” prin care trecea țara dădeau probabil iluzia că că viața oamenilor din mediul rural ar 47
  48. 48. Veșnicia s-a născut la sat putea lua o turnură pozitivă importantă. Ce n-au reu șit să sesizeze mai-marii vremii era că este practic imposibil să schimbi în câteva decenii, în bine, realitățile consolidate de-a lungul a sute de ani. Dimpotrivă, schimbările bruște la care a fost solicitat au zdruncinat satul românesc. Paradigma revoluționară era acceptată atunci pe scară largă, fără a i se fi analizat, însă, în detaliu consecin țele. La fel ca în cazul unui medicament ale cărui efecte secundare negative sunt descoperite la mulți ani după începerea tratamentului... România era (și încă este) din multe puncte de vedere în urma altor state europene, efect al istoriei sale de veacuri. În timp ce câmpulungeanul Neacșu își trimitea în 1521 scrisoarea către judele Hans Benger al Brașovului într-o română aproximativă scrisă cu caractere chirilice (”... dau știre domnie tale za lucrul turcilor, cum am auzit eu că împăratul au eșit den Sofiia, și aimintrea nu e, și se-au dus în sus pre Dunăre...” ), într-o țară numită Anglia, un oarecare Shakespeare î și scria capodoperele. În timp ce statul român nu exista pe hartă (doar cnezate sau voievodate cvasi-independente), englezii aveau un echivalent al Parlamentului. Ori, în timp ce acum mai puțin de un secol în România se murea de foame în timpul secetelor, în Fran ța încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea (Regele Soare) sporirea bogă țiilor statului se răsfrângea și asupra stării a treia. Cauzele situa ției recente și a evoluției europene a României sunt clare și nu trebuie căutate foarte mult. Eroarea comisă de regimul comunist al României a fost de a crede că lucrurile se pot schimba radical într-un sfert de veac. Lumea rurală a avut cel mai mult de suferit din aplicarea unei asemenea politici – atât de mult, încât lumea veche a satului a murit, de cele mai multe ori inutil. Modelul socialist de transformare a satului românesc nu a funcționat, ba dimpotrivă. Lăsând lucrurile să evolueze natural, fără intervenții violente într-un univers tradițional conservator, ar fi rezolvat poate multe din problemele majore cu care se confruntă acum acest mediu. În plus, să nu uităm că în perioada interbelică România era ”Grânarul Europei”. Mai recent, ”... trecerea de la o cultură în cadrul căreia standardele erau ierarhice și net definite la una în care ideile, imaginile, simbolurile se învolburează într-un vârtej, iar individul culege elemente individuale din care-și formează propriul mozaic sau colaj” (Alvin Toffler) i-a derutat pe reprezentan ții vechii lumi sătești. Debusolarea comunităților rurale a fost cu atât mai puternică, 48

×