1. 5

2. I.INTRODUCERE ÎN STUDIUL
DREPTULUI CIVIL
1
1
Pentru dezvoltări mai ample asupra tematicii acestui curs, a se vedea:
T r a i a n I o n a ş c u şi colab., TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I, PARTEA
GENERALĂ, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967; P a u l C o s m o v i c i (coord.) ş.
a., TRATAT DE DREPT CIVIL, vol. I, PARTEA GENERALĂ, Edit. Academiei
Bucureşti, 1989; G h e o r g h e B e l e i u, DREPT CIVIL ROMÂN (...), Edit.
Şansa Bucureşti, 1992-l998; A u r e l i a n I o n a ş c u, DREPT CIVIL. PARTEA
GENERALĂ, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1963; E r n e s t L u p a n,
DREPT CIVIL. PARTEA GENERALĂ, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 1997; etc.
Pentru literatura juridică franceză, a se vedea: B o r i s S t a r k, DROIT CIVIL.
INTRODUCTION, Librairies Techniques, Paris, 1972; J. C a r b o n n i e r, DROIT
CIVIL, tome I, Presses universitaires de France, 1962, precum şi autorii acolo citaţi;
de asemenea, orice cursuri mai recente, în special cele publicate în colecţia "Précis
Dalloz".
6

3. I.1.NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL
OBIECTIVE
• Însuşirea semanticii noţiunii de ”drept” din perspectiva
limbajului juridic.
• Înţelegere locului şi rolului dreptului civil, ca ramură, în
sistemul dreptului românesc.
• Cunoaşterea şi asimilarea de către studenţi a obiectului şi
metodei de reglementare a dreptului civil .
• Înţelegerea caracterului normelor şi a naturii sancţiunilor
specifice dreptului civil.
I.1.1. Noţiunea de drept
Limitându-ne la domeniile de interes ale ştiinţelor
juridice, trebuie să reţinem şi să distingem în principal trei
mari sensuri ale noţiunii de "drept"
2
şi anume:
• ansamblul (totalitatea) regulilor sau normelor
juridice care reglementează conduita
oamenilor într-o colectivitate politiceşte
2
A se vedea cursul prof. G h e o r g h e B o b o ş, TEORIA GENERALĂ A
DREPTULUI, Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 1999,p. 5 şi urm.
7

4. determinată - ele au o existenţă obiectivă, în
sensul că norma de conduită există ca atare
independent de perceperea ei subiectivă sau de
aplicarea ei practică de către unul sau altul dintre
subiecţii de drept supuşi reglementării ei. ("dreptul
obiectiv" sau "dreptul pozitiv".)
• facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul
obiectiv unei persoane de a adopta o anumită
conduită juridică (de a săvârşi un act ori un
fapt determinat, sau de a pretinde altei
persoane îndeplinirea unei obligaţii
determinate etc.). ("drept subiectiv")
,
• studiul sau ştiinţa dreptului, adică acea ramură a
învăţământului şi a cercetării ştiinţifice care se ocupă
de cunoaşterea dreptului obiectiv şi a
drepturilor subiective, în contextul general al
cunoaşterii umane.
I.1.2.Ce este dreptul civil.
8

5. Dreptul pozitiv (dreptul obiectiv) este divizat în două
mari ramuri fundamentale:
• dreptul public, care reglementează raporturile
dintre stat şi particulari.
• dreptul privat care reglementează raporturile
dintre particulari (între ei).
În această mare diviziune a dreptului obiectiv,
dreptul civil face parte din marea ramură a dreptului privat.
1. Ca ramură a dreptului obiectiv, dreptul civil
cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează, pe de o parte, acele
raporturi juridice patrimoniale în care
părţile apar ca subiecţi egali
(nesubordonaţi unul altuia), iar pe de
altă parte, acele raporturi personale
(nepatrimoniale) în care se manifestă, fie
individualitatea persoanei ca subiect de
drept, fie condiţia juridică a persoanelor
fizice şi a persoanelor juridice în
9

6. calitatea lor de participanţi la raporturile
juridice civile
3
.
2. Ca ramură a ştiinţei dreptului, dreptul civil
studiază :
• normele dreptului civil obiectiv, grupate în
instituţii juridice specifice.
• soluţiile concrete pronunţate de instanţele de
judecată în rezolvarea litigiilor civile
(jurisprudenţa sau practica judiciară).
• doctrina sau teoria dreptului civil, adică
opiniile, tezele şi concepţiile formulate de
oameni de ştiinţă (profesori şi cercetători) sau
de alţi jurişti, în urma examinării analitice şi
sintetice a normelor legale, a soluţiilor
jurisprudenţiale şi a altor opinii doctrinare.
(Evident, drepturile civile subiective ,ca şi obligaţiile
corelative lor îşi găsesc reflectarea corespunzătoare atât
în normele dreptului obiectiv, cât şi în soluţiile
jurisprudenţiale şi în opiniile doctrinare, ele constituind
însuşi conţinutul raporturilor juridice de drept civil.)
3
Într-o lucrare recentă, dreptul civil a fost definit, pe scurt, ca fiind "acea
ramură care reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între
persoane fizice şi persoane juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică" (Gh.
B e l e i u, op. cit., p.25).
10

7. I.1.3.Obiectul şi metoda de reglementare al
dreptului civil.
Elementul de bază în definirea dreptului civil îl
constituie ceea ce am denumit "raporturile juridice" de
drept civil, raporturi care constituie obiectul de
reglementare al normelor de drept civil (şi respectiv
obiectul de studiu al ştiinţei dreptului civil).
Dreptul civil reglementează două mari categorii de
raporturi sociale:
- raporturi patrimoniale - care au un conţinut
economic şi o valoare exprimabilă în bani (ca,
de ex., raporturile de proprietate, de moştenire,
de obligaţii pecuniare etc.)
- raporturi extrapatrimoniale - acele raporturi
sociale personale nepatrimoniale, lipsite de conţinut
economic, în care se manifestă individualitatea persoanei
(ca de ex. cele legate de numele persoanei, de starea sa
civilă, de capacitatea sa juridică etc.).
11

8. Metoda de reglementare
4
utilizată de dreptul
civil este egalitatea juridică a părţilor (subiecţilor)
raporturilor juridice de drept civil - spre deosebire de
inegalitatea părţilor, care caracterizează modul de
reglementare a raporturilor juridice de drept public, bazate
pe subordonarea unui subiect faţă de celălalt (de pildă,
subordonarea cetăţeanului faţă de stat, ori subordonarea
organului administrativ inferior faţă de cel superior,
specifică raporturilor de drept administrativ; sau
subordonarea angajatului faţă de patron în ce priveşte
exercitarea atribuţiilor de serviciu, specifică raporturilor de
dreptul muncii; etc.).
I.1.4.Caracterul normelor şi natura sancţiunilor
civile.
În ramura dreptului civil, o pondere însemnată au
normele:
- dispozitive - de la care părţile pot deroga prin
voinţa lor comună şi expresă
4
A se vedea L i v i u P o p, Despre metoda de reglementare în dreptul
civil, în "Studia Universitatis “Babeş-Bolyai”, Iurisprudentia", nr. 1/1977, p. 49-54.
12

9. - supletive - cele care se aplică în mod
obligatoriu numai atunci când părţile n-au
reglementat ele însele, în alt fel, raporturile lor
personale
(în majoritatea celorlalte ramuri de drept - normele cu
caracter imperativ sunt net preponderente.)
Ramurii dreptului civil îi sunt specifice sancţiunile cu
caracter preponderent reparator, aşa cum este, de pildă,
repunerea părţilor în situaţia anterioară încălcării normei,
repararea prejudiciului cauzat prin fapta ilicită şi culpabilă,
inopozabilitatea actului întocmit cu nesocotirea dreptului
sau intereselor legitime ale altei persoane etc.
5
(ramurilor
de drept public le sunt specifice sancţiunile cu caracter
preponderent punitiv)
TEST DE VERIFICARE
1. În ce constă deosebirea dintre dreptul subiectiv şi cel
obiectiv (se cere deosebirea şi nu prezentarea
definiţiilor).
5
A se vedea M i r c e a M u r e ş a n, D a n C h i r i c ă, Contribuţii la
studiul conceptului de sancţiune civilă, (1) în "Studia UBB, Iurisprudentia", nr.
2/1978, p. 50-71; (2) în "Studia UBB, Iurisprudentia", nr. 1/1989, p. 3-11.
13

10. 2. Precizaţi care este sensul noţiunii de “drept” utilizat în
următoarele propoziţii:
- Urmez dreptul în cadrul Universităţii V. Goldiş Arad.
- Dreptul este sursa aşezării şi întemeierii relaţiilor
sociale din cadrul societăţii.
- Elementele dreptului de proprietate sunt posesia,
folosinţa şi dispoziţia .
- Contractul de vânzare – cumpărare naşte în favoarea
vânzătorului dreptul de a încasa preţul.
- Cursul de Drept civil.Parte generală se adresează
studenţilore de anul I.
14

11. II.IZVOARELE DREPTULUI CIVIL
6
OBIECTIVE
• Însuşirea expresiei juridice de “izvor al dreptului”.
• Cunoaşterea şi însuşirea de către studenţi a structurii şi
mecanismului sistemului izvoarelor formale ale dreptului
civil.
• Asimilarea şi înţelegerea sensurilor noţiunii de lege.
II.1.NOŢIUNE, ENUMERARE, CLASIFICARE
II.1.1. Izvoare "materiale" şi izvoare "formale". În
cursurile şi tratatele de drept civil (parte generală) se face
distincţia între:
 izvoarele materiale ale dreptului (în general, şi ale
dreptului civil în special) - care reprezintă "voinţa clasei
dominante" în societate, determinată de condiţiile
materiale de existenţă socială
6
Cu privire la această temă, a se vedea capitolele corespunzătoare din
lucrările de referinţă citate supra, nota 1, precum şi din lucrările de Teoria generală a
dreptului.
15

12.  izvoarele formale ale dreptului, reprezentând formele
specifice în care se exprimă normele dreptului civil.
Numai acest din urmă aspect ne interesează în acest
curs.
7
Prin izvor (formal) al dreptului civil înţelegem
forma specifică de exprimare a normelor juridice
civile, adică a acelor reguli generale de conduită
ce trebuie urmate şi respectate de participanţii la
raporturile juridice civile (patrimoniale sau
extrapatrimoniale). Cu alte cuvinte, sunt izvoare ale
dreptului civil actele normative care cuprind norme juridice
de drept civil.
II.1.2. Clasificare. Izvoarele formale ale dreptului civil
pot fi clasificate după mai multe criterii. Astfel:
A. După criteriul ierarhiei organului de stat care emite
norma distingem:
7
Primul aspect poate prezenta interes doar din punct de vedere filozofic - şi
materialismul istoric a insistat mult asupra acestei teme.
16

13. a) Legile (în sens restrâns)
8
adică actele normative
adoptate de organul legiuitor al statului (astăzi -
Parlamentul).
La rândul lor, legile pot fi clasificate în trei categorii:
 legi constituţionale - Constituţia şi legile "de
revizuire a Constituţiei".
 legi organice – care reglementează domeniile
prevăzute în art.72 din Constituţie.
 legi ordinare - toate celelalte legi adoptate de
Parlamentul ţării.
b) Hotărârile şi Ordonanţele sunt acte normative
adoptate de către Guvern.
 Hotărârile- se emit pentru organizarea
executării legilor.
8
Cuvântul "lege" este adesea folosit într-un sens larg, desemnând, generic,
orice act ce cuprinde norme juridice de conduită, fie lege, fie decret-lege, hotărâre a
Guvernului etc.
17

14.  Ordonanţele-se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile
prevăzute de aceasta.
(Pot avea caracter de izvoare ale dreptului civil şi
Regulamentele adoptate de guvern în aplicarea legilor, în
măsura în care reglementează raporturi juridice de natură
civilă.)
9
c) Alte acte normative subordonate legii care pot
constitui izvoare formale ale dreptului civil (în măsura
în care conţin norme juridice de domeniul acestei
ramuri a dreptului)
 actele emise de diferite organe centrale ale
administraţiei publice (ordine, instrucţiuni, regulamente,
"norme" etc.)
10
.
9
A se vedea, exemplificativ, Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991
privind brevetele de invenţie, aprobat prin HG nr. 152/1992.
10
A de vedea, exemplificativ, Ordinul Ministrului Justiţiei nr. 710/c/1995
pentru adoptarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii notarilor publici şi a
activităţii notariale nr. 36/1995.
18

15.  actele emise de autorităţile administraţiei publice locale
(hotărâri ale consiliilor locale, dispoziţii ale primarilor,
ordine ale prefecţilor etc.).
d) Alături de toate aceste forme de exprimare a dreptului
reglementate de legislaţia actuală, mai sunt încă în
vigoare - şi deci constituie un izvor al dreptului civil - şi
o serie de acte normative emise de autorităţile
anterioare:
 legi ale Marii Adunări Naţionale,
 Decrete ale Consiliului de Stat,
 Hotărâri ale Consiliului de Miniştri (H.C.M.),
 ordine şi instrucţiuni ale organelor centrale ale
administraţiei de stat, hotărâri şi alte acte ale
organelor locale ale puterii şi ale administraţiei de stat
anterioare etc.
e) O serie de norme de drept civil pot fi cuprinse chiar şi în
acte juridice de natură contractuală de exemplu,
prevederile contractelor colective de muncă, cele ale
19

16. unor contracte-tip, ale contractelor de societate, ale
statutelor diferitelor asociaţii, cooperative, sindicate etc.
B. După un alt criteriu de clasificare - acela al conţinutului
şi al întinderii domeniului lor de reglementare, izvoarele
formale ale dreptului civil pot fi
 generale (aşa cum este, de pildă, Codul civil, sau
Legea din 1924 cu privire la persoanele juridice)
 speciale (aşa cum este, de pildă, decretul care
stabilea cuantumul dobânzii legale
11
).
C. După criteriul forţei lor obligatorii, izvoarele dreptului
civil pot fi grupate :
 imperative, care se impun tuturor subiecţilor de
drept care intră în raporturi juridice de natura celor la
care se referă aceste norme, fără a se putea deroga
de la ele . La rândul lor, normele imperative pot fi
subîmpărţite în norme:
♦ onerative, care impun o anumită conduită
11
Este vorba de Decretul nr. 311/1954, care stabilea dobânda legală la 6% pe
an. Deşi de câţiva ani căzut în desuetudine, acest decret a fost declarat ca abrogat abia
prin Legea nr. 7/1998 (publ. În M. Of. Nr. 9 din 13 ian. 1998).
20

17. EXEMPLU
De exemplu, potrivit art. 998 C. civ., "orice faptă a omului
care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui
greşeală s-a ocazionat, a-l repara";
♦ prohibitive, care interzic cu desăvârşire anumite
acte sau fapte.
EXEMPLU
De ex., potrivit art. 578 C. civ. (în materia servituţii legale de
scurgere a apelor), "proprietarul inferior nu poate ridica stavile
care să oprească această scurgere" (alin. 2), "iar proprietarul
superior nu poate face nici o lucrare spre agravarea servituţii
fondului inferior" (alin. 3).
 dispozitive, de la care părţile pot deroga prin voinţa
lor concordantă (comună) sau individuală, dar care
devin obligatorii dacă părţile n-au derogat de la ele.
Normele dispozitive pot fi şi ele subclasificate în:
♦ permisive, care îngăduie subiecţilor de drept să
săvârşească un act sau un fapt juridic, dacă aceştia
doresc.
21

18. EXEMPLU
De ex., potrivit art. 585 C. civ., "tot proprietarul îşi poate
îngrădi proprietatea..." (afară de cazul când trebuie să sufere o
servitute de trecere peste terenul său, potrivit art. 616 C. civ.).
♦ supletive, care suplinesc voinţa părţilor,
aplicându-se în mod obligatoriu în raporturile dintre
ele numai dacă ele însele n-au stabilit, prin acordul
lor de voinţă, un alt mod de reglementare a acestor
raporturi.
EXEMPLU
De ex., potrivit art. 1362 C. civ., "dacă nu s-a determinat
nimic în privinţa aceasta prin contract, cumpărătorul este dator a
plăti [preţul] la locul şi la timpul în care se face predarea lucrului".
II.1.3. Alte izvoare ale dreptului civil. S-a
considerat - şi se poate considera şi astăzi - că în afara
actelor normative (a normelor juridice exprese) - mai au
caracterul de izvor de drept şi
 principiile generale ale politicii economice,
care - după unii autori - trebuie să se aplice în toate
acele situaţii care "reclamă soluţii în aşa măsură
individualizate, încât nici o dispoziţie cu caracter
22

19. normativ nu ar avea putinţă să le prevadă"
12
. În
perioadele de tranziţie, aceste principii ar putea fi
invocate nu numai în completarea legii, dar şi în
înlocuirea unor norme juridice vechi (dar care n-au
fost încă abrogate sau înlocuite), devenite
incompatibile cu realităţile social-politice actuale.
13
Totuşi, întrucât această posibilitate deschide larg
calea, nu numai spre modernizare şi înnoire, dar şi
spre abuz, trebuie să privim cu rezervă acest "izvor"
de drept şi să apelăm la el numai în cazuri temeinic
justificate.
12
T r. I o n a ş c u şi E. A. B a r a s c h, TEORIA ŞI PRACTICA
LITIGIILOR PRECONTRACTUALE, Edit. Academiei, 1963, p. 256.
13
Astfel, de pildă, în anii 1990 s-au admis constant - ca fiind în spiritul
principiilor generale ale economiei de piaţă - clauzele contractuale care stipulează
dobânzi real pozitive, prin derogare de la dispoziţiile (formulate imperativ) ale
desuetului Decret nr. 311/1954 (declarat ca abrogat abia în 1998). Tot astfel, înainte
de 1995, unele instanţe au admis - în temeiul principiului general al caracterului
inviolabil şi perpetuu al dreptului de proprietate - acţiunile prin care s-a cerut
restituirea unor locuinţe trecute în proprietatea statului “socialist” în mod abuziv, prin
încălcarea chiar a legislaţiei socialiste atunci în vigoare. În legătură cu această din
urmă problemă, menţionăm însă că, prin hotărâri ale Curţii Constituţionale (M. Of. nr.
nr. 34 din 15 febr. 1995, nr. 68 din 14 apr. 1995, nr. 95 din 17 mai 1995) s-a
considerat că instanţele nu sunt îndreptăţite să dispună aceste restituiri, problema fiind
de competenţa puterii legiuitoare, iar Curtea Supremă de Justiţie, în secţii reunite, a
dispus în acelaşi sens prin Decizia nr. 1 din 2 febr. 1995 (dată numai cu majoritate de
voturi şi publicată în revista Dreptul nr. 5/1995, p. 58-67). Ulterior, Parlamentul a şi
adoptat, apoi, Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situaţiei juridice a unor
imobile cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului (M. Of. nr. 279 din 29
nov. 1959). În anul 1998 Curtea supremă de Justiţie a revenit însă la practica
anterioară anului 1995, permiţând în mod firesc acţiunile foştilor proprietari în
revendicarea imobilelor care au fost trecute fără titlu, deci fără temei legal, în
proprietatea statului.
23

20.  regulile de convieţuire socială constituie şi ele un
izvor al dreptului, în completarea sau individualizarea
aplicării normelor juridice exprese.
EXEMPLU
Legea permite şi reglementează donaţia, dar regulile de
convieţuire socială (morala, pudoarea) interzic donaţia care ascunde
o imoralitate, o mituire etc., justificând sancţiunea nulităţii actului.
 Obiceiul (sau cutuma) - regulă de conduită
statornicită de-a lungul vremii în practica vieţii sociale -
poate fi, uneori, considerată izvor de drept, în măsura
în care însăşi legea face trimitere la ea.
EXEMPLU
Art. 600 C. civ., referindu-se la dreptul de îngrădire, dispune
că "înălţimea îngrădirii se va hotărî... după obiceiul obştesc";
Art. 607 C. civ. interzice sădirea de arbori înalţi la o depărtare faţă
de proprietatea vecinului, mai mică decât cea "hotărâtă... de
obiceiurile consacrate şi recunoscute"; etc.).
24

21. II.1.4. Izvoarele indirecte ale dreptului civil. Sunt
considerate izvoare indirecte ale dreptului civil :
 jurisprudenţa (practica judiciară)
 doctrina (ştiinţa dreptului),
care nu au competenţa de a stabili norme obligatorii, dar
care pot pronunţa soluţii ori enunţa idei care se impun
prin puterea lor de convingere şi a căror încălcare
sau nesocotire poate atrage, de pildă, casarea unei
hotărâri judecătoreşti de către instanţa superioară pentru
"greşita aplicare a legii".
TEST DE VERIFICARE
1. Face distincţia între izvoarele directe şi cele indirecte.
2. Precizaţi specificul cutumei.
3. Care sunt principalele criterii de de clasificare a normelor
4. În ce constă deosebirea dintre norma onerativă şi cea prohibitivă
5. Distingeţi între norma imperativă şi cea dispozitivă
6. Ce este jurisprudenţa
7. Care este sensul în care este folosită noţiunea de “lege” în
următoarele propoziţii:
- Legea trebuie respectată de toţi cetăţenii.
25

22. - Fostele intreprinderi socialiste au fost transformate în
societăţi comerciale prin Legea 15/1990.
8. Precizaţi caracterul normelor exprimate în textele de mai jos:
- Potrivit art. 1429 C. civ. - în materia contractului de
închiriere - "locatarul...trebuie să plătească preţul
locaţiunii la termenele statornicite".
- Potrivit art. 571 C. civ. (în materia dreptului de uz)
"uzuarul nu poate ceda nici închiria dreptul său altuia"
(spre deosebire de uzufructuar, care - potrivit art. 534 C.
civ. - "se poate bucura el însuşi, sau închiria altuia, sau
ceda exerciţiul dreptului său").
- Potrivit art. 616 C. civ., "proprietarul al cărui loc este
înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate
reclama o trecere pe locul vecinului său, pentru exploatarea
fondului...".
- Potrivit art. 1317 C. civ., "spesele (cheltuielile) predării
sunt în sarcina vânzătorului şi ale ridicării în sarcina
cumpărătorului, dacă nu este stipulaţiune contrarie
II.2.APLICAREA LEGII CIVILE ÎN TIMP,
ÎN SPAŢIU ŞI ASUPRA PERSOANELOR
14
OBIECTIVE
14
Cu privire la problemele tratate în această secţiune, a se vedea, pentru
explicaţii mai detaliate: M. E l i e s c u, capitolul "Acţiunea legii civile în timp şi
spaţiu. Conflictele de legi", în TRATAT DE DREPT CIVIL. Vol. I. PARTEA
GENERALĂ, Edit. Academiei, Bucureşti, 1967, p. 77-133, precum şi lucrările acolo
citate. A se vedea, de asemenea, O. C ă p ă ţ â n ă, capitolul "Aplicarea legii în timp
şi spaţiu" în TRATAT DE DREPT CIVIL. Vol. I. PARTEA GENERALĂ, Edit.
Academiei, Bucureşti, 1989, p. 107-146; Gh. B e l e i u, op. cit., p. 48-51; etc. A se
vedea, de asemenea, lucrările de teoria generală a dreptului.
26

23. • Însuşirea de către studenţi a noţiunilor elementare şi
esenţiale legate de cunoaşterea posibilităţilor teoretice de
aplicare a legii civile în timp.
• Înţelegerea de cître studenţi a soluţiei date de către
legiuitorul român cu privire la conflictul temporal de legi:
principiul neretroactivităţii şi principiul aplicării
imediate a legii noi
• Cunoaşterea principiului teritorialităţii şi a excepţiilor
sale
• Cunoaşterea principiului egalităţii şi a generalităţii
aplicării legii asupra persoanelor.
II.2.1. Aplicarea legii civile în timp
II.2.1.1 Noţiuni generale.
 Din punct de vedere al aplicării în timp, legea nouă
poate produce, teoretic,
♦ efecte imediate (operând ca atare în
prezent),
♦ efecte retroactive (aplicându-se şi asupra
trecutului) sau efecte
♦ ultraactive (aplicându-se şi asupra viitorului,
adică unor fapte sau situaţii juridice ivite după
abrogarea legii).
27

24.  Din punct de vedere al corelării temporale dintre lege şi
situaţiile juridice, distingem:
♦ facta praeterita - faptele din trecut (atunci
când, fie constituirea, fie şi producerea efectelor
şi chiar stingerea situaţiei juridice s-au produs
anterior legii noi);
♦ facta pendentia - cele din prezent, în curs de
a-şi produce efectele ;
♦ facta futura - cele din viitor, adică survenite
după abrogarea legii. Situaţiile complexe şi
pluridependente pot fi supuse fragmentar unor
legi succesive: constituirea lor e supusă legii
vechi, efectele - legii prezente; stingerea - unei
legi subsecvente etc.
II.1.1.2. Principiile fundamentale în materia aplicării
legii civile în timp sunt două şi anume:
28

25. a) Principiul neretroactivităţii
15
este formulat în chiar
primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea
dispune numai pentru viitor; ea nu are putere
retroactivă". Cu alte cuvinte, o lege nouă se poate aplica
numai situaţiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare,
neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute
anterior (facta praeterita).
În prezent, principiul neretroactivităţii legii civile a fost
considerabil întărit, prin consacrarea sa expresă în noua
Constituţie a României din noiembrie 1991: potrivit art. 15
alin. 2 al acestei Constituţii, "Legea dispune numai
pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile". Aşa fiind, nici chiar legiuitorul nu mai poate
dispune ca o lege nou adoptată să se aplice retroactiv.
b) Principiul aplicării imediate a legii noi este
regula care cere ca legea nouă să se aplice tuturor
faptelor pendente şi celor viitoare, căci tot ce se
petrece sub legea nouă trebuie să i se supună. Dacă
naşterea unei situaţii juridice presupune reunirea unor
15
Cu privire la acest principiu, în afara bibliografiei de referinţă indicate la
începutul capitolului (supra, nota 1), a se consulta şi: V. P ă t u l e a, Principiul
neretroactivităţii legii civile în condiţiile conflictului între legi succesive de
inspiraţie politică opusă, în "Dreptul" nr. 7-8/1991, p. 83-91, precum şi lucrările
acolo citate.
29

26. condiţii sau elemente ce se realizează succesiv în timp
(de ex., autorizaţia prealabilă şi încheierea actului în formă
autentică; sau consimţământul părţilor şi publicitatea; etc.),
atunci actul care dă naştere situaţiei juridice respective va
putea fi considerat valabil numai în condiţiile legii în
vigoare la ultimul moment al formării sale succesive.
Ca o excepţie de la principiul aplicării imediate a
legii noi, este, uneori, permis ca efectele viitoare ale unei
situaţii juridice anterioare să rămână supuse legii sub care
situaţia s-a constituit. Soluţia (supravieţuirea legii vechi,
sau ultraactivitatea ei) se aplică mai ales la situaţiile
juridice voluntare (constituite prin contract), în măsura în
care normele legii noi îşi păstrează caracterul dispozitiv
(lăsând părţilor libertatea de a deroga prin convenţia lor de
la prevederile legii). Legea nouă poate exclude însă, în
mod expres, ultraactivitatea legii vechi. Chiar şi în lipsa
unei dispoziţii exprese în acest sens a legii noi, efectele
situaţiilor juridice constituite anterior nu se vor mai putea
produce în viitor, dacă ele ar contraveni unor dispoziţii
imperative (de ordine publică) ale legii noi. Dacă noua
lege are caracter imperativ, ea se va aplica şi efectelor
viitoare ale situaţiilor juridice născute sub imperiul legii
vechi.
30

27. APLICATII ALE PRINCIPIULUI NERETROACTIVITATII
1. Sub imperiul Legilor nr. 58 şi nr. 59 din 1974, dobândirea
terenurilor se putea face numai prin moştenire legală, fiind
interzisă dobândirea lor prin acte juridice şi prin
uzucapiune, s-a admis totuşi în mod unanim că atunci
când termenul prescripţiei achizitive s-a împlinit înainte de
intrarea în vigoare a acestor legi, dobândirea rămânea
valabilă (chiar dacă acţiunea în constatarea uzucapiunii se
introdusese abia ulterior).
2. Tot în aplicarea principiului neretroactivităţii legii civile se
admite că toate efectele situaţiilor juridice, care s-au produs
ori s-au epuizat înainte de intrarea în vigoare a legii noi
rămân valabile, neputând fi afectate de legea nouă, dar
efectele care se produc abia după modificarea legii, sunt
supuse legii noi. De ex., sub imperiul Codului civil, copilul
nelegitim putea moşteni numai pe tatăl său natural, iar nu
şi pe rudele acestuia; Codul familiei din 1954 a recunoscut
însă copilului din afara căsătoriei, cu paternitatea legal
stabilită, dreptul de moştenire atât faţă de tatăl său, cât şi
31

28. faţă de rudele acestuia
16
. Aşa fiind, s-a admis că, în cazul
succesiunilor deschise înainte de intrarea în vigoare a
Codului familiei, copilul din afara căsătoriei nu avea dreptul
de moştenire faţă de bunicul sau faţă de unchiul său din
partea tatălui (aplicându-se, deci, Codul civil); dar în cazul
succesiunilor deschise după intrarea în vigoare a Codului
familiei, copilul se bucură de acest drept (aplicându-se
legea nouă, adică cea în vigoare la data deschiderii
succesiunii).
3. De asemenea, în ce priveşte nulitatea unui act juridic, ea se
apreciază întotdeauna în funcţie de dispoziţiile legii în
vigoare în momentul încheierii actului, modificarea
ulterioară a legii neputând afecta valabilitatea iniţială a
încheierii lui. Astfel, de exemplu, art.1 din Decretul nr
32/1954 prevede expres că "Validitatea căsătoriei
încheiate înainte de data intrării în vigoare a
Codului familiei se stabileşte potrivit cu
dispoziţiile în vigoare la data încheierii ei". Tot
astfel, atunci când Decretul nr. 80/1950 a modificat textul
articolului 134 C. civ. - în sensul că "cetăţeanul român
nu se poate căsători cu o străină şi nici cetăţeana
română nu se poate căsători cu un străin, fără
autorizarea Prezidiului Marii Adunări Naţionale"
16
"Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin
recunoaştere sau prin hotărâre judecătorească are, faţă de părinte şi rudele
acestuia, aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie" (art. 63 C.
fam.).
32

29. (ulterior, a Consiliului de Stat, iar apoi a Preşedintelui ţării) -
această condiţie se putea pretinde numai căsătoriilor ce
urmau a se încheia după intrarea în vigoare a decretului
menţionat; dar căsătoriile valabil încheiate anterior - când
nu se cerea nici o autorizaţie de acest fel - au rămas
valabile în continuare, neputând fi afectate de noua lege
17
.
În schimb, după ce art. 134 C. civ. a fost abrogat (prin
Decretul-Lege nr. 6/1989), suprimându-se această condiţie
suplimentară de validitate a căsătoriei mixte, nu numai că
noile căsătorii se pot încheia - firesc - fără nici o restricţie,
dar chiar şi căsătoriile încheiate (nevalabil) anterior
abrogării textului (dar nedeclarate încă nule printr-o
hotărâre judecătorească definitivă) trebuie să fie
considerate a fi, de-acum, valabile, ne mai putând fi
anulate, de vreme ce a dispărut cauza nulităţii lor.
APLICATII ALE PRINCIPIULUI APLICARII IMEDIATE
A LEGII NOI
1. Întabularea se face potrivit legii noi, chiar dacă actul
translativ s-a încheiat potrivit legii vechi, iar dreptul real al
17
Practica judiciară a admis constant că, în situaţia în care o căsătorie a fost
încheiată sub legea restrictivă, cu nesocotirea condiţiei impuse de aceasta (adică fără
autorizaţia prealabilă cerută), fiind deci lovită de nulitate absolută, această căsătorie
putea fi validată prin obţinerea ulterioară a autorizaţiei, câtă vreme nulitatea ei n-a fost
constatată printr-o hotărâre judecătorească definitivă (a se vedea, exemplificativ, în
acest sens: Trib. Suprem, secţ. civ., dec. nr. 1104 din 20 aug. 1969, în R.R.D. nr.
2/1970, p. 162).
33

30. dobânditorului se naşte valabil numai din momentul
intabulării lui în cartea funciară;
18
2. Validitatea testamentului se apreciază după legea în
vigoare la întocmirea lui, dar cotele de moştenire (rezerva,
cotitatea disponibilă etc.) se stabilesc după legea în vigoare
la data deschiderii succesiunii; etc.
3. Dacă o situaţie juridică sau un drept se constituie prin
prelungirea neîntreruptă a unei stări de fapt (de exemplu,
dobândirea unui drept de proprietate imobiliară prin
uzucapiune, adică prin posesia utilă şi neîntreruptă timp de
10-20 sau 30 de ani), ea se constituie valabil numai dacă
durata cerută de lege s-a împlinit sub imperiul legii sub care
a început; dacă însă, pe parcurs, legea este modificată,
uzucapiunea se va considera realizată numai dacă s-a
împlinit durata cerută de noua lege. Dacă noua lege nu mai
admite dobândirea proprietăţii prin uzucapiune (aşa cum a
fost, de pildă, cazul Legilor nr. 58 şi 59 din 1974), atunci
dreptul nu poate fi dobândit, decât dacă termenul cerut era
deja împlinit înainte de adoptarea noii legi
19
.
18
Situaţia menţionată se va schimba, însă, în momentul intrării în vigoare a
Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară (M. Of. nr. 61 din 26
martie 1996), potrivit căreia intabularea în cartea funciară va produce numai efecte de
publicitate, iar nu efecte constitutive ori translative, cum produce în prezent, pe baza
Decretului-lege nr. 115/1938. (precizăm că, potrivit legii, unele din dispoziţiile sale
vor intra în vigoare abia la data - incertă şi, probabil, îndepărtată - când se vor încheia
lucrările de cadastru în fiecare judeţ în parte).
19
Cu privire la controversele ivite în legătură cu această problemă, a se vedea,
exemplificativ: I o a n A d a m, Reglementarea dobândirii drepturilor reale
imobiliare prin uzucapiune în cazul succesiunii mai multor legi în timp, în
34

31. 4. Este de imediată aplicare şi legea care a redus vârsta
majoratului. Astfel, potrivit art. 434 C. civ., în vigoare înainte
de 1949, persoana fizică devenea majoră abia la vârsta de
21 de ani; Decretul nr. 185/1949 a redus vârsta majoratului
la numai 18 ani; aşa fiind, cei care, la data intrării în vigoare
a acestui decret (30 aprilie 1949) împliniseră deja 18 ani,
erau, din acel moment, consideraţi majori, deşi cu numai o
zi înainte erau încă minori şi mai aveau de aşteptat până la
vârsta majoratului potrivit legii vechi.Dacă printr-o lege nouă
vârsta majoratului ar fi mărită, cei care aveau deja vârsta
majoratului după legea veche vor rămâne în continuare
majori - deşi n-au vârsta cerută de legea nouă - dar cei care
nu împliniseră această vârstă până la data noii legi, vor
rămâne minori până ce vor împlini vârsta cerută de noua
lege.
5. Tot o aplicare imediată a legii noi avem şi atunci când
această lege dispune stingerea pe viitor a unei situaţii
juridice preexistente. Astfel, de pildă, prin art. 20 din
Decretul nr. 32/1954 s-a dispus că "ipoteca legală
asupra bunurilor tutorilor
20
se stinge de drept, pe
data intrării în vigoare a Codului familiei. Pentru
Dreptul nr. 10-11/1995, p. 63-68; N . M a r i a n, Efectele legilor nr. 58/1974 şi
59/1974 asupra dobândirii terenurilor prin prescripţie extinctivă, în Dreptul nr.
5/l996, p. 45-52; precum şi doctrina şi jurisprudenţa citate în aceste lucrări.
20
O asemenea ipotecă era reglementată de art. 1753 C. civ., potrivit căruia
"Drepturile şi creanţele care se asigură de lege prin o ipotecă sunt: 1. ale femeii
măritate asupra bunurilor bărbatului; 2. ale minorilor şi interzişilor asupra
bunurilor tutorelui;..." (aceste dispoziţii au fost implicit abrogate prin Decretul nr.
32/1954, odată cu abrogarea expresă a art. 1233-1282 C. civ.).
35

32. radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientă
cererea tutorelui".
JURISPRUDENTA
DECIZIE CIVILĂ Nr. 136 din 13 mai 1991
Aplicarea legii în timp. Conflict de legi. Neretroactivitatea legii noi
EMITENT: TRIBUNALUL BUCUREŞTI - s. comercială
PUBLICATĂ ÎN: CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ 1990 - 1998
Dacă la data preluării transporturilor de la cărăuş (10.11.1989)
norma legală aplicabilă era art. 37 din Legea nr. 3/1988, iar acest text
a fost modificat prin Decretul-lege nr. 146/1990, conflictul în timp al
celor două norme trebuie soluţionat în aplicarea art. 1 Cod civil, care
prevede că legea civilă dispune numai pentru viitor.
Prin acţiunea introdusă la data de 27.08.1990 de I.M.P.D. împotriva
R.C.F.B. s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 5.015 lei
daune şi 75 lei cheltuieli de judecată.
Reclamanta şi-a motivat cererea, arătând că în luna noiembrie
1989 a preluat în staţia C.F. Ghergani, 2 vagoane încărcate cu grâu,
expediate de I.C.A.P.P.A.D. prin B.R.R., la care a constatat o lipsă de
2.300 kg., în condiţiile prevăzute de art. 35, 36, 59 şi 62 din H.C.M. nr.
941/1959, acte în baza cărora a refuzat parţial la decontare facturile
emise de furnizoarea-expeditoare, căreia i-a remis procesele-verbale
astfel încheiate şi i-a cesionat dreptul la acţiune împotriva cărăuşului,
36

33. întrucât la data executării contractului de transport era în vigoare art.
37, în formularea dată de Legea nr. 3/1988.
Dat fiind că furnizoarea-expeditoare a introdus acţiunea după
modificarea art. 37 prin Decretul-lege nr. 146/1990 şi instanţa sesizată
a considerat că dreptul la acţiune a trecut la destinatară (care nu
formulase cerere de chemare în garanţie a cărăuşului) prin cererea de
faţă aceasta a reclamat daune unităţii de transport, în persoana staţiei
de destinaţie.
Litigiul a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 2.188 din 9.11.1990,
acţiunea fiind respinsă ca neîntemeiată, cu motivarea că reclamanta a
preluat transporturile fără obiecţiuni şi, întrucât vagoanele au sosit cu
sigiliile intacte, minusul cantitativ nu putea fi imputat cărăuşului,
respingând, implicit, excepţiile de necompetenţă a instanţei şi de
prescripţie, invocate de pârâtă.
Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a declarat recurs, pentru
motive de nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că actele
de constatare încheiate la destinaţie dovedesc existenţa minusului
cantitativ pentru care unitatea de transport este răspunzătoare,
conform art. 39 din H.C.M. nr. 941/1959.
Recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
Din examinarea actelor dosarului, în raport de motivele de recurs,
rezultă că la data preluării transporturilor de la cărăuş (10.11.1989)
norma legală aplicabilă era art. 37 din Legea nr. 3/1988 (aşa cum s-a
constatat şi prin sentinţa nr. 278/30.07.1990 a Tribunalului Judeţean
Dâmboviţa).
Dat fiind că textul menţionat a fost modificat prin Decretul-lege nr.
146/18.05.1990 şi instanţa a fost sesizată ulterior, conflictul în timp al
celor două norme trebuia soluţionat în aplicarea art. 1 Cod civil (care
37

34. prevede că legea civilă dispune numai pentru viitor), în favoarea legii
în vigoare la data executării contractelor de transport, adică art. 37 din
Legea nr. 3/1988, nemodificat, care obligă instanţa să soluţioneze
acţiunea introdusă de predătoare împotriva destinatarei şi cărăuşului,
toate trei părţi ale contractelor de transport încheiate prin scrisorile de
trăsură. În speţă, instanţa sesizată a considerat însă că momentul
introducerii acţiunii determină aplicarea legii noi (deşi efectele juridice
ale contractelor de transport se produseseră sub imperiul vechii legi)
şi a obligat destinatara la plata integrală a preţului mărfii, cu
îndrumarea să acţioneze cărăuşul pentru daune.
Sentinţa astfel pronunţată a rămas definitivă prin nerecurare, pârâta
obligată procedând în sensul considerentelor de mai sus, în aplicarea
art. 23 combinat cu art. 37 din Legea nr. 3/1988, cu dreptul la acţiune
împotriva cărăuşului, iar în absenţa reclamaţiei administrative,
acţiunea apare şi tardiv introdusă, în raport de dispoziţiile art. 4 lit. e)
din Decretul nr. 167/1958.
Cu această motivare, sentinţa de respingere a acestei acţiuni apare
legală şi temeinică, urmând ca, în baza art. 312 Cod procedură civilă,
recursul să fie respins ca nefondat.
II.2.2. Aplicarea legii civile în spaţiu
II.2.2.1. Generalităţi. Spaţiul - din punct de vedere
juridic - poate fi supus suveranităţii unui stat (teritoriul) sau
38

35. nesupus suveranităţii nici unui stat (marea liberă, spaţiul
cosmic).
În ce priveşte spaţiile supuse suveranităţii -
singurele care ne interesează aici - se pot ivi conflicte de
legi în raporturile sau situaţiile juridice care conţin
elemente de extraneitate: cetăţenia diferită a părţilor,
încheierea sau executarea actului juridic în străinătate,
transportul de bunuri dintr-o ţară în alta etc.
II.2.2.2. Principiul teritorialităţii. De regulă, legile
adoptate de un stat oarecare au putere obligatorie şi se
aplică numai pe cuprinsul teritoriului acelui stat.
Teritoriul fiecărui stat înglobează spaţiul geografic cuprins
între frontierele de stat legal stabilite
21
.
Prin extensiune, se consideră că fac parte din
teritoriul unui stat şi navele fluviale sau maritime,
aeronavele şi cosmonavele care navighează sub
pavilionul statului respectiv, oriunde s-ar afla ele; la bordul
acestor nave se aplică, deci, legile statului căruia îi
aparţine nava, chiar şi atunci când nava se află în apele
teritoriale ale altui stat (bineînţeles, în acest din urmă caz,
21
Potrivit art. 3 alin. 2 al Constituţiei, "frontierele ţării sunt consfinţite prin
lege organică, cu respectarea principiilor şi celorlalte norme generale ale dreptului
internaţional".
39

36. trebuie respectate şi legile statului în ale cărui ape
teritoriale se află nava). De asemenea, se aplică legile
statului şi pe teritoriul sau în clădirile ambasadelor sale
situate în străinătate.
EXCEPŢII
 În schimb, legile statului respectiv nu se aplică chiar
peste tot în limitele frontierelor sale, fiind exceptate -
pe bază de reciprocitate -incintele ambasadelor
străine; de asemenea, pot fi exceptate de la
aplicabilitatea unor legi naţionale anumite zone, oraşe
sau porturi supuse convenţional unui regim
internaţional special (de ex. porto franco, zone
libere etc.)
22
 Tot ca o excepţie de la principiul teritorialităţii trebuie
semnalată şi situaţia în care unele legi se aplică
românilor şi în afara graniţelor României (de pildă, cele
cu privire la condiţiile de fond cerute pentru încheierea
unei căsătorii).
22
Cu privire la această chestiune, a se vedea dispoziţiile Legii nr. 84/1992
privind regimul zonelor libere, publicată în M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992.
40

37. II.2.2.3 Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu
se face după normele conflictuale adoptate de fiecare stat.
Adesea ele diferă de la un stat la altul. Uneori statele
încheie convenţii internaţionale, stabilind norme
conflictuale uniforme în raporturile dintre ele.
În ţara noastră normele conflictuale în materie civilă
sunt cele cuprinse în Legea nr. 105/1992 cu privire
la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, publicată în Monitorul Oficial nr.
245 din 1 oct. 1992 şi intrată în vigoare la 60 de zile de la
data publicării.
II.2.3. Aplicarea legii civile asupra persoanelor
II.2.3.1. Principiul generalităţii şi egalităţii. În mod
firesc, normele juridice fiind norme de conduită, ele se
adresează oamenilor ca subiecţi ai raporturilor juridice, fie
priviţi în individualitatea lor (ca persoane fizice), fie priviţi
ca subiecte colective de drepturi (ca persoane juridice).
Principiile care guvernează aplicarea legii civile asupra
persoanelor sunt:
41

38.  principiul egalităţii subiecţilor de drept civil în faţa
legii civile,
 principiul generalităţii aplicării legii civile la toate
raporturile de drept civil.
EXCEPŢII
Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplică
deopotrivă şi în mod egal atât persoanelor fizice cât şi
celor juridice (cum sunt, majoritatea normelor cuprinse în
Codul civil), există şi unele norme care se aplică:
♦ numai persoanelor fizice (cum sunt cele
referitoare la actele de stare civilă, cuprinse în
Legea nr. 119/1996, sau cele privitoare la nume,
cuprinse în Decr. nr. 975/68)
♦ numai persoanelor juridice (cum sunt
prevederile referitoare la reorganizarea
persoanelor juridice prin fuziune şi divizare,
cuprinse în Decretul nr. 31/1954, cele referitoare
la societăţile comerciale din Legea nr. 31/1990
etc.).
42

39. Mai mult, există o serie de norme juridice de drept civil
care se aplică numai unei anumite categorii de
persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile legale
referitoare la minori şi ocrotirea lor, cuprinse în Codul
familiei, şi în Decretul nr. 31/1954, sau cele referitoare la
avocaţi, cuprinse în Legea nr. 51/1965 pentru
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat etc.).
Toate aceste excepţii nu afectează însă şi nu
ştirbesc principiul generalităţii aplicării normelor de drept
civil şi acela al egalităţii tuturor în faţa legii civile, ci sunt
simple excepţii determinate, firesc, de particularităţile
raporturilor juridice sau ale problemelor juridice pe care le
reglementează, probleme care pot fi specifice numai
anumitor categorii de persoane.
TEST DE VERIFICARE
1. Precizaţi principalele efecte, din punct de vedere teoretic, ale
aplicării legii civile în timp.
2. Care este corelaţia dintre principiul aplicării imediate a legii noi şi
principiul neretroactivităţii.
3. Noţiunea de spaţiu din punct de vedere al legii civile.
4. Ce înseamnă conflict de legi în spaţiu.
5. Precizaţi care sunt excepţiile de la principiul teritorialităţii şi
arătaţi care este raţiunea acestora.
43

40. II.3.INTERPRETAREA LEGII CIVILE
OBIECTIVE
44

41. • Înţelegerea de către studenţi necesităţii interpretării legii.
• Iniţierea studenţilor cu noţiunile elementare de interpretare a
legilor.
• Cunoaşterea de către studenţi a modurilor de interpretare şi
înţelegere a normelor juridice.
• Familiarizarea cursanţilor cu principalele metode
interpretare şi înţelegere a normelor juridice utilizate în
cadrul sistemului de drept românesc.
II.3.1. Necesitatea interpretării legii apare fie atunci
când înşişi termenii folosiţi de legiuitor sunt ambigui, sau
când sensul exact al dispoziţiei normative nu reiese destul
de clar din termenii folosiţi, fie când norma juridică
generală trebuie aplicată la un caz particular atipic. În
toate cazurile, interpretarea legii este o operaţie
logico-juridică raţională de lămurire şi explicare
a conţinutului şi sensului normei, în scopul unei
juste aplicări.
II.3.2. Interpretarea oficială şi interpretarea
neoficială. După organul care face interpretarea legii
civile, aceasta poate fi:
45

42.  Interpretare oficială, realizată de un organ de stat
îndreptăţit să facă această interpretare; sunt
interpretări oficiale, după caz:
♦ Interpretarea autentică, dată de însuşi organul
care a edictat norma supusă interpretării
(Parlamentul, Guvernul etc.);
♦ Interpretare judiciară, dată de instanţele
judecătoreşti cu prilejul aplicării normei la situaţii
juridice concrete, cu ocazia soluţionării litigiilor
supuse competenţei acestor instanţe.
23
Spre deosebire de interpretarea autentică (sau
generală), care este obligatorie pentru toată lumea (având
aceeaşi forţă juridică obligatorie ca şi legea însăşi pe care
o interpretează), interpretarea judiciară (sau cazuală) este
obligatorie numai în speţa respectivă, adică numai pentru
părţile litigante şi succesorii lor în drepturi, precum şi
23
Unii autori folosesc pentru interpretarea autentică termenul de interpretare
generală, iar pentru cea judiciară - termenul de interpretare cazuală, spre a sublinia
astfel că cea dintâi este obligatorie în toate cazurile de aplicare a normei interpretate,
în timp cea din urmă este obligatorie doar în “cazul” (speţa, litigiul) în care s-a
pronunţat instanţa de judecată. (A se vedea, în acest sens, Gh. B o b o ş, op. cit., p.
317 şi urm.242)
46

43. pentru organele de stat chemate să pună în aplicare
hotărârea judecătorească respectivă.
24
 Interpretare neoficială, este făcută de persoane care
nu au calitate oficială de organe ale statului şi deci
interpretarea dată de ele nu are forţa obligatorie a
interpretării oficiale (dar ea se impune, adesea,
organelor de aplicare a legii datorită forţei de
convingere a argumentelor pe care se bazează). Astfel
este interpretarea doctrinară, făcută de către
specialişti: profesori, cercetători, etc., în studiile lor
ştiinţifice.
25
II.3.3. Interpretarea literală, extensivă sau
restrictivă. După rezultatul la care se ajunge,
interpretarea poate fi:
 Interpretarea literală (sau strictă), în urma căreia
textul de lege se va aplica strict la situaţiile avute în
vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin
expresiile folosite în text.
24
Înainte de 1989 mai exista o formă de interpretare general-obligatorie şi
anume interpretarea legală, dată de un anumit organ al statului (Consiliul de Stat),
anume împuternicit prin lege să interpreteze legile. Această formă de interpretare a
dispărut, odată cu vechea constituţie care o reglementa şi cu organul de stat respectiv.
25
A se vedea Gh. B o b o ş, op. cit., p. 321-323.
47

44. EXEMPLU
Art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că
"Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza
căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte, constituie fondul funciar al României". Interpretând acest
text, şi ajungând la concluzia că el se aplică absolut tuturor
terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat ale României, fără
nici o excepţie, facem o interpretare strictă sau literală.
 Interpretarea extensivă este aceea prin care se
ajunge la extinderea sferei situaţiilor juridice cărora li
se aplică legea, faţă de sfera care pare să rezulte din
termenii folosiţi de legiuitor.
EXEMPLU
- Art. 53 din Legea nr. 10/1968 (azi abrogată) prevedea că statul
sprijină proprietarii care "nu locuiesc" în locuinţele lor să se mute în
acestea (în anumite condiţii); atât jurisprudenţa cât şi doctrina au
interpretat acest text în sens extensiv, adică nu numai în favoarea
proprietarilor care nu locuiesc deloc în locuinţele proprietatea lor,
dar şi în favoarea celor care ocupă parţial aceste locuinţe (dar nu
locuiesc în întreaga locuinţă) şi cer extinderea dreptului lor de
folosinţă locativă asupra întregii locuinţe (în limitele prevăzute de
lege).
- Art. 31 din Legea nr. 58/1974 (de asemenea abrogată) era interzisă
dobândirea terenurilor intravilane prin "acte juridice", fiind
îngăduită numai dobândirea prin moştenire legală; atât jurisprudenţa
48

45. cât şi doctrina au interpretat extensiv textul, considerând aplicabilă
interdicţia şi la dobândirea prin uzucapiune (deşi, stricto sensu,
uzucapiunea este un “fapt juridic”, iar nu un "act juridic" - singurul
mod de dobândire la care interdicţia legii se referea în mod expres);
de asemenea, s-a considerat că permisiunea dobândirii prin
moştenire legală trebuie extinsă şi la dobândirea prin actul juridic al
testamentului, atunci când legatarul instituit era în acelaşi timp şi
moştenitor legal, chiar dacă în acest caz el dobândea nu prin
moştenire legală (cum permitea legea), ci prin act juridic; etc.
 Interpretarea restrictivă este aceea prin care se
ajunge la aplicarea legii la o sferă de situaţii juridice
mai restrânsă decât aceea care pare să rezulte din
termenii folosiţi.
EXEMPLU
- Potrivit. art. 5 din Legea nr. 4/1973 (în prezent abrogată), cetăţenii
puteau avea în proprietate personală o singură locuinţă pentru ei şi
familiile lor; însuşi legiuitorul a prevăzut, în alineatul următor, că
termenul de "familie" utilizat se referă la soţ, soţie şi la copiii lor
minori, deci nu la întreaga familie, care poate cuprinde - în sensul
literal al cuvântului - şi alte persoane.
- Legea nr. 5/1973 (de asemenea abrogată între timp) prevedea că un
chiriaş poate fi evacuat din locuinţă dacă face imposibilă
convieţuirea altor locatari; jurisprudenţa, aprobată de doctrină, a
interpretat restrictiv textul, arătând că el nu poate fi aplicat în
relaţiile dintre soţi, neputând fi evacuat din locuinţa conjugală un soţ,
chiar dacă prin comportarea lui face imposibilă convieţuirea celuilalt
soţ în aceeaşi locuinţă.
49

46. II.3.4. Metodele de interpretare. Indiferent de
organul sau persoana care face interpretarea şi indiferent
de rezultatul la care se ajunge, interpretarea legii se poate
face după una sau mai multe dintre metodele cunoscute
26
,
şi anume:
 Interpretarea gramaticală, care se face după
sensul cuvintelor folosite de legiuitor şi modul cum sunt
ele aşezate şi legate în frază. Uneori trebuie ţinut
seama de faptul că în limbajul juridic anumite cuvinte
au un înţeles specific, diferit de sensul obişnuit din
limba literară sau vulgară. Astfel de ex., în sens strict,
"terţ" înseamnă "al treilea", dar în dreptul civil sunt
"terţi" toţi ceilalţi, în afara părţilor contractante (sau în
afara titularului dreptului real); tot astfel, în dreptul civil,
prin bun "imobil" înţelegem nu numai bunurile prin
natura lor nu sunt mişcătoare, dar şi cele mobile prin
natura lor, dar destinate de proprietar să servească
pentru totdeauna uzului unui nemişcător (de ex. scara
mobilă de acces la podul casei, uneltele agricole şi
animalele de tracţiune destinate lucrării pământului,
etc.), precum şi drepturile la acţiune (bunuri
26
Cu privire la metodele de interpretare a dreptului, a se vedea G. B o b o ş,
op. cit., p. 323-330; TRATAT DE DREPT CIVIL… (1989), P. 152-156); etc.
50

47. incorporale) referitoare la lucruri imobile (de ex.
acţiunea de revendicare);
 Interpretarea logică este aceea care se face după
anumite reguli raţionale numite argumente. Cele mai
frecvent utilizate în interpretarea legii sunt:
 argumentul a pari (sau de analogie);
EXEMPLU
Potrivit art. 20 C. fam., "căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată
nulă dacă, între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta
cerută a împlinit-o...". Din această prevedere legală,
jurisprudenţa şi doctrina au dedus că şi în cazul altor situaţii
asemănătoare - în care cauza nulităţii unui act juridic dispare
pe parcurs - trebuie adoptată aceeaşi soluţie. Astfel, s-a decis
că nu mai poate fi declarată nulă nici căsătoria încheiată cu
un străin, în lipsa autorizaţiei prealabile cerute de art. 134 C.
civ., (astăzi abrogat), dacă între timp (adică după încheierea
căsătoriei, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti de constatare a nulităţii ei) s-a obţinut autorizaţia
cerută.
 argumentul a fortiori;
EXEMPLU
51

48. Din faptul că legea civilă permite şi reglementează
posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui drept real de
proprietate, cu atât mai mult trebuie admisă posibilitatea dobândirii
pe această cale a unui dezmembrământ al proprietăţii, ca uzufructul
sau abitaţia. (Argumentul "a fortiori" este exprimat şi de adagiul latin
"qui potest plus, potest minus" - cine poate mai mult, poate şi mai
puţin).
 argumentul per a contrario;
EXEMPLU
] Din textul art.8 C. fam. - potrivit căruia "în timpul tutelei
căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub
tutela sa" - se poate deduce că, dimpotrivă, o asemenea căsătorie este
posibilă după încetarea tutelei, sau după ce "persoana minoră" a
împlinit vârsta majoratului. (Adagiul latin care exprimă acest tip de
argumentare este "qui dicit de uno, negat de altero" - bineînţeles,
atunci când "tertio non datur").
 argumentul ad absurdum (sau prin reducere
la absurd) etc.
EXEMPLU
De exemplu, prin art. 12 din Decretul nr. 144/1958 (azi
abrogat), s-a reglementat posibilitatea executării silite, în natură, a
promisiunii de vânzare-cumpărare, prin pronunţarea unei hotărâri
judecătoreşti care ţine "ţine loc de contract" autentic, cu condiţia -
printre altele - de a se fi respectat modalităţile de plată a preţului
convenite de părţi. Prin interpretarea textului, s-a decis că această
52

49. condiţie se cere numai atunci când reclamant este cumpărătorul, dar
nu şi atunci când reclamant este vânzătorul, căci ar fi absurd să
admitem soluţia contrară, adică să îngăduim cumpărătorului pârât să
paralizeze acţiunea vânzătorului prin simpla ... încălcare a obligaţiei
sale (a cumpărătorului) de a plăti preţul în modalitatea convenită.
În dreptul civil există şi câteva reguli specifice de
interpretare, exprimate, în doctrină, prin formulările:
- excepţiile sunt de strictă interpretare
("exceptio est strictissimae interpretationis");
EXEMPLU
Potrivit art. 142 C. fam., "cel care nu are discernământ pentru
a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei mintale ori
debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie". Întrucât capacitatea de
exerciţiu este regula, iar incapacitatea (la care se ajunge prin
punerea sub interdicţie) constituie excepţia, s-a admis unanim că
textul este de strictă interpretare şi nu poate fi extins prin analogie şi
la alte situaţii asemănătoare; aşa fiind, numai cei bolnavi de alienaţie
sau de debilitate mintală vor putea fi puşi sub interdicţie, iar nu şi cei
al căror discernământ lipseşte sau este diminuat din cauza altor boli,
ori din cauza bătrâneţii, ori din cauza alcoolului sau a drogurilor etc.
(pentru aceştia există alte mijloace de ocrotire - curatelele - care nu
implică lipsirea lor de capacitatea civilă de exerciţiu).
- legea specială derogă de la cea generală
("specialia generalibus derogant");
53

50. EXEMPLU
Art. 27 alin. 1 din Constituţie dispune că "Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în
domiciliul sau în reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia".
Alineatul 2 al aceluiaşi articol enumeră însă câteva situaţii în care
"se poate deroga prin lege" (specială) de la acest principiu
constituţional; legile (speciale) ce vor fi adoptate în acest sens vor
deroga, deci, de la legea generală care este Constituţia.
- legea generală (nouă) nu derogă de la cea
specială (mai veche), dacă nu o spune expres
(generalia specialibus non derogant);
EXEMPLU
Art. 116 din Codul penal reglementează, ca măsură de siguranţă
"interdicţia de a se afla în anumite localităţi". Această reglementare este una
specială, aplicabilă numai în cazul persoanelor care au comis anumite fapte
penale sau a căror prezenţă într-o anumită localitate prezintă o
periculozitate pentru societate. Faptul că, ulterior, prin dispoziţiile art. 25
alin. 2 din Constituţie, s-a consacrat regula generală că "Fiecărui cetăţean
îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice
localitate din ţară..." nu este de natură a împiedica aplicarea dispoziţiei
speciale, rămasă în vigoare, conţinută în art. 116 C. pen.
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să
distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere
debemos);
54

51. EXEMPLU
Când o lege se referă la "minori", fără nici o altă precizare,
trebuie să înţelegem că ea se referă la toţi minorii, fără distincţie
(atât la cei sub 14 ani, cât şi la cei de 14-18 ani, deopotrivă).
- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul
în care ele produc efecte, iar nu în sensul în
care ele n-ar produce nici un efect (actus
interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat)
27
; etc.
 Interpretarea sistematică ţine seama de locul
normei ce trebuie interpretată în contextul legii sau în
contextul întregii legislaţii (interpretarea se face după
cum este vorba de o lege generală sau specială, lege
civilă sau comercială, etc.).
 Interpretarea istorică ţine seama de condiţiile
social-istorice în care a fost adoptată legea; de lucrările
pregătitoare; de amendamentele şi discuţiile
parlamentare cu ocazia adoptării legii etc.
27
Această regulă de interpretare este desprinsă din textul art. 978 C. civ., care
se referă expres numai la interpretarea clauzelor contractuale, dar care - exprimând o
regulă logică - se poate aplica şi interpretării textelor legale.
55

52.  Interpretarea teleologică caută să descopere
scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normei
respective, pentru a discerne, în raport cu acest scop,
semnificaţia ce trebuie a7tribuită textului, care să fie
cât mai apropiată de intenţia presupusă a legiuitorului;
acest scop poate rezulta uneori din expunerea de
motive a legii sau din contextul istoric în care a fost
adoptată.
TEST DE VERIFICARE
1. Ce înseamnă interpretarea legii
2. Tipuri de interpretări oficiale
3. Deosebirea dintre interpretarea extensivă şi interpretarea literală
4. În ce constă deosebirea dintre modul şi metoda de interpretare
5. Precizaţi care sunt principalele metode de interpretare
6. Care sunt principalele metode utilizate în metoda logică de
interpretare
7. În ce constă deosebirea între interpretarea teleologică şi cea
sistemică
8. Precizaţi argumentele utilizate în interpretarea logică a textelor de
mai jos:
Din dispoziţiile art. 33 C. fam. - potrivit cărora "bunurile comune
[ale soţilor - n. ns.] nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
unuia dintre ei" - se poate deduce, printr-un argument……………, că
aceste bunuri nu pot fi urmărite de creditorii personali ai copiilor sau
ai altor rude ale unuia dintre soţi.
56

53. Din textul art. 1307 C. civ. - potrivit căruia "vânzarea nu se poate
face între soţi..." - coroborat cu textul art. 3 C. fam. - potrivit căruia
"numai căsătoria încheiată în faţa delegatului de stare civilă dă
naştere drepturilor şi obligaţiilor de soţi..." - se poate deduce, printr-
un argument………….., că, dimpotrivă, vânzarea este permisă între
concubini.
II.RAPORTUL JURIDIC CIVIL
28
II.1.NOŢIUNE, CARACTERE, STRUCTURĂ
OBIECTIVE
• Cunoaşterea şi asimilarea noţiunii de „raport juridic civil” precum
şi a elementelor sale structurale;
•Înţelegerea caracterelor juridice specifice raportului de drept civil;
• Însuşirea semanticii noţiunii de „bun” din perspectiva limbajului
juridic;
II.1.1. Noţiunea de raport juridic civil.
Raporturile juridice reprezintă acele raporturi
care sunt reglementate de lege (de norme juridice).
Dintre acestea sunt raporturi de drept civil acele
raporturi patrimoniale şi
personale(nepatrimoniale) care sunt reglementate
de norme de drept civil (raporturi de proprietate, de
57

54. succesiune, de rudenie etc.).
II.1.2.Caracterele juridice ale raportului juridic civil.
 raport social deoarece se încheie între
oameni, nu între om şi lucru;
 raport cu caracter voliţional deoarece:
1. este reglementat de lege (legea
exprimă voinţa societăţii organizate în
stat, manifestată prin voinţa
raprezentanţilor aleşi ai cetăţenilor cu
drept de vot);
2. se naşte prin voinţa părţilor raportului
juridic.
 raport caracterizat prin poziţia juridică de
egalitate a părţilor ( nesubordonarea
unei părţi faţă de cealaltă).
II.1.3. Structura raportului juridic civil.
 Subiecţii (sau părţile), adică
persoanele (fizice sau juridice) între care
se leagă raportul juridic ;
 Conţinutul, adică drepturile subiective
şi obligaţiile civile pe care le au părţile
58

55. raportului juridic;
 Obiectul, adică prestaţia (acţiunea sau
inacţiunea) pe care o parte a raportului
juridic este îndreptăţită să o pretindă
celeilalte si pe care aceasta din urmă este
obligată să o execute.
II.2.SUBIECŢII RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
29
II.2.1.Noţiune.
Constituie subiect al raportului juridic civil orice
titular de drepturi şi obligaţii care alcătuiesc
conţinutul raportului juridic.
Există două mari categorii de subiecte de drept
civil:
1 persoanele fizice;
2 persoanele juridice.
Raportul juridic se stabileşte, de regulă, între doi
subiecţi:
1 subiect activ, titular de drepturi (creditor-
în raportul juridic de obligaţii);
2 subiect pasiv, titular de obligaţii (debitor-
în raportul juridic de obligaţii).
59

56. II.2.2.Pluralitatea subiecţilor raportului juridic
civil.
Majoritatea cazurilor existente în circuitul civil sunt
cele în care raportul juridic se stabileşte între un subiect
activ şi un subiect pasiv; există însă şi raporturi juridice
între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca
subiecte pasive. Asemenea situaţii se înfăţişează sub
forma pluralităţii de subiecţi. Pluralitatea poate fi:
1 activă- există mai mulţi subiecţi activi;
2 pasivă- există mai mulţi subiecţi pasivi;
3 mixtă- există mai mulţi subiecţi activi şi mai mulţi
subiecţi pasivi.
Regula, în cazul pluralităţii de subiecţi, este
divizibilitatea, adică drepturile şi obligaţiile civile se divid
între subiecţi.
EXEMPLU
A şi B împrumută, cu 100 000 lei pe C şi D; în lipsă de
stipulaţie contrarie A şi B nu poate cere decât 5 000 de lei fiecare,
respectiv, C şi D nu pot fi obligaţi decât la restituirea a 5 000 lei
fiecare.
Excepţiile de la regula divizibilităţii sunt:
1 indivizibilitatea care poate să-şi aibă izvorul în:
60

57. ‫٭‬ convenţia părţilor (s-au înţeles ca
prestaţia să nu poată fi executată decât integral);
‫٭‬ natura bunului care formează obiectul
obligaţiei(bunul este, prin natura sa, indivizibil);
2 solidaritatea care poate să-şi aibă izvorul în:
‫٭‬ convenţia părţilor ;
‫٭‬ legea (impune ca obligaţia să fie
executată nedivizat).
II.2.3.Determinarea subiecţilor.
De regulă, subiecţii unui raport juridic sunt
determinaţi din chiar momentul naşterii raportului juridic
respectiv, dar uneori unul dintre subiecţi este
nedeterminat, putându-se individualiza ulterior:
 în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor
drepturi absolute, este determinat numai subiectul
activ care este titularul dreptului subiectiv civil;
subiectul pasiv este nedeterminat, fiind format din
toate celelalte subiecte de drept (raportul juridic
care are în conţinutul său dreptul de proprietate);
 în cazul raporturilor juridice care au în conţinutul lor
drepturi relative, este determinat atât subiectul
activ, cât şi subiectul pasiv (raportul juridic care se
61

58. naşte din contractul de mandat).
II.2.4.Schimbarea subiecţilor raportului juridic
civil
Problematica schimbării subiecţilor într-un raport
juridic, se prezintă diferit, în funcţie de conţinutul
raportului juridic:
 în cazul raporturilor civile nepatrimoniale, nu se
pune problema schimbării subiectului activ sau
a celui pasiv întrucât drepturile nepatrimoniale
sunt inalienabile, iar subiectul pasiv este
nedeterminat ;
 în cazul raporturilor juridice patrimoniale situaţia
diferă astfel:
‫٭‬ se poate schimba numai subiectul
activ dintr-un raport juridic real
(proprietarul A vinde bunul său lui B,
care devine proprietar);
‫٭‬ se poate schimba atât subiectul
activ( creditorul) cât şi cel pasiv(
debitorul) într-un raport juridic de
obligaţii.
Procedeul de schimbare a subiecţilor într-un raport
62

59. juridic poartă denumirea de cesiune:
-de drepturi - schimbare de subiect activ;
-de datorii - schimbare de subiect pasiv.
Cesiunea de drepturi poate fi:
 cu titlu particular-se transmite unul sau mai
multe drepturi determinate din patrimoniul
cedentului către cesionar- şi se realizează
prin diverse acte juridice: contract de
vânzare-cumpărare, contract de donaţie,
contract de închiriere etc;
 cu titlu universal-se transmite o cotă-parte
ideală (1/2,2/3) din patrimoniul cedentului
către cesionar;
 universală-se transmit toate drepturile şi
obligaţiile cedentului către cesionar.
Cesiunea de datorii (cu titlu particular)nu este
reglementată în mod expres, dar o asemenea
transmisiune se poate realiza prin alte procedee:
novaţia, delegaţia, stipulaţia pentru altul.
30
II.2.5.Capacitatea civilă de folosinţă.
Aceasta reprezintă aptitudinea generală şi
abstractă a omului de a avea drepturi şi obligaţii
63

60. civile (art.5 alin 2 din Decretul nr. 31/1954).
Capacitatea de folosinţă:
 este recunoscută de lege tuturor
persoanelor fizice, fără nici o
discriminare;
 este generală (cuprinde toate drepturile
subiective şi toate obligaţiile civile
recunoscute de dreptul obiectiv);
 este egală pentru toate persoanele fizice;
De asemenea:
 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă (decât în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege);
 nimeni nu poate renunţa la capacitatea de
folosinţă(se poate renunţa la un drept
subiectiv civil, sau chiar la toate, dar nu se
poate renunţa la aptitudinea de a fi subiect
de drept).
Începutul şi sfârşitul capacităţii de folosinţă a
persoanei fizice este stabilit de Decretul nr.
31/1954, în art. 7:”Capacitatea de folosinţă începe de
la naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea
acesteia”. Referitor la dobândirea de drepturi,
64

61. capacitatea de folosinţă începe chiar din momentul
concepţiei, cu condiţia să se nască viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice
începe odată cu înfiinţarea, sau după caz, odată cu
recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei
juridice şi încetează odată cu desfiinţarea sau
încetarea existenţei sale prin comasare, divizare sau
dizolvare.
Conform prevederilor art. 34 alin 1 din Decretul nr.
31/1954 persoana juridică poate avea numai acele
drepturi şi obligaţii care corespund scopului ei, stabilit
prin lege, prin actul de înfiinţare sau prin statut.
Întinderea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice
este deci limitată potrivit principiului specialităţii,
fiind astfel diferită de la o persoană juridică la alta.
II.2.6. Capacitatea civilă de exerciţiu.
Aceasta reprezintă aptitudinea omului de a-
şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte
juridice civile ( art.5 alin 3 din Decretul nr. 31/1954).
Vis-a-vis de persoanele fizice, capacitatea de
exerciţiu este condiţionată de existenţa discernământului,
65

62. astfel:
 capacitate de exerciţiu deplină:
‫٭‬ dobândesc persoanele care au împlinit
vârsta de 18 ani( au o voinţă conştientă şi dispun
de discernământul necesar aprecierii însemnătăţii
şi consecinţelor actelor juridice pe cere le
săvârşesc);
‫٭‬ dobândesc persoanele minore care se
căsătoresc
31
;
 capacitate de exerciţiu restrânsă
dobândesc persoanele care au împlinit vârsta
de 14 ani; aceasta le permite să încheie ei înşişi
acte juridice, dar numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui;
 sunt lipsiţi de capacitate de exerciţiu:
‫٭‬ minorii până la împlinirea vârstei de 14
ani( legea prezumă lipsa discernământului);aceştia
vor fi reprezentaţi în încheierea de acte juridice,
în sensul că actele juridice vor fi încheiate în
numele minorului incapabil de către reprezentanţii
lor legali, părinte sau tutore;
‫٭‬ interzişii (persoanele care suferă de
alienaţie sau de debilitate mintală, fiind lipsite astfel
66

63. de discernământ, sunt puse sub interdicţie printr-o
hotărâre judecătorească) vor fi şi ei reprezentaţi
în încheierea de acte juridice de către tutori.
Vis-a-vis de persoanele juridice, acestea îşi
exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin organele lor,
adică prin persoanele fizice încredinţate cu conducerea
lor, potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului:
 actele juridice încheiate de organele
persoanei juridice, vor da naştere la
drepturi şi obligaţii în numele persoanei
juridice( dacă au fost încheiate în limita
puterilor conferite);
 faptele (licite sau ilicite) săvârşite de organe
obligă însăşi persoana juridică (dacă au
fost săvârşite cu prilejul exercitării funcţiei
lor);
 faptele ilicite atrag şi răspunderea
personală a celor ce le-au săvârşit, atât faţă
de persoana juridică, cât şi faţă de terţi.
32
II.3.CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
II.3.1.Consideraţii generale.
67

64. II.3.1.1. Noţiunea de conţinut al raportului juridic
civil. Conţinutul raportului juridic civil este
alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor
(drepturile subiectului activ şi obligaţiile subiectului pasiv).
Fiecărui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie
corelativă, nu există drept fără obligaţie corelativă.
EXEMPLU
Într-un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorul are
dreptul de a pretinde şi a primi preţul bunului vândut, drept căruia îi
corespunde obligaţia corelativă a cumpărătorului da a plăti acel preţ;
pe de altă parte, vânzătorul are obligaţia de a transmite
cumpărătorului proprietatea lucrului vândut şi obligaţia de a garanta
pe cumpărător împotriva evicţiunii şi împotriva viciilor ascunse ale
lucrului, iar cumpărătorul are dreptul corelativ de a dobândi
proprietatea lucrului şi de a fi garantat.
II.3.1.2. Definiţia şi caracterele juridice ale
dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv
înţelegem posibilitatea juridică a titularului
(subiect activ) de a desfăşura o anumită
conduită, garantată de lege prin putinţa de a
pretinde subiectului pasiv o anumită comportare
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie,
prin forţa de constrângere a statului.
33
68

65. În ceea ce priveşte obligaţia corelativă, aceasta
reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al
raportului juridic de a avea o anumită
comportare, corespunzătoare conduitei
subiectului activ - adică de a da, de a face sau
nu a face ceva - comportare care îi poate fi
impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Caracterele juridice ale drepturilor subiective:
1 presupune întotdeauna existenţa unei
obligaţii corelative în sarcina altei persoane,
implicând deci, existenţa unui raport juridic;
2 conferă titularului posibilitatea de a pretinde
o conduită corespunzătoare din partea
subiectului pasiv (să dea, să facă, să nu facă
ceva);
3 conferă titularului posibilitatea de a
desfăşura o anumită conduită, conduită
căreia îi corespunde o anumită comportare
corelativă din partea subiectului pasiv;
4 titularul dreptului poate apela la concursul
forţei de constrângere a statului (când
dreptul său este încălcat ori nesocotit,
nerespectat);
69

66. 5 ia fiinţă din momentul naşterii raportului
juridic, chiar dacă titularul nu a început să-l
exercite (dreptul este o posibilitate juridică a
unei conduite).
II.3.2.Clasificarea drepturilor civile subiective şi
a obligaţiilor corelative acestora.
II.3.2.1. Clasificarea drepturilor civile în absolute
şi relative. După sfera persoanelor obligate şi după
conţinutul obligaţiilor corespunzătoare, drepturile sunt :
 absolute;
 relative.
Drepturile subiective absolute sunt acelea cărora
le corespunde obligaţia generală a tuturor
persoanelor de a se abţine a le încălca.
Se caracterizează prin:
‫٭‬ raportul juridic care dă naştere unui drept absolut
se stabileşte între titularul dreptului, subiect activ,
determinat ca atare( de pildă proprietarul) şi toate
celelalte persoane ca subiecte pasive;
‫٭‬ conţinutul obligaţiei corelative, care revine
subiecţilor pasivi, îl constituie obligaţia generală şi
70

67. negativă de a se abţine de la orice act sau fapt, care ar
putea să stânjenească pe titularul dreptului în exercitarea
prerogativelor sale;
‫٭‬ drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga
omnes).
Sunt drepturi asbolute:
1 drepturile personale
extrapatrimoniale( dreptul la nume, la
reputaţie etc, drepturile rezultând din
raporturile conjugale şi din raporturile de
familie; drepturile nepatrimoniale de autor,
de inventator şi cele conexe lor; etc.);
2 drepturile reale(dreptul de proprietate, de
uzufruct, de uz şi abitaţie, servitute,
drepturile reale de folosinţă, de administrare
directă, etc).
Drepturile relative sunt cele cărora le
corespunde obligaţia unei sau mai multor
persoane, determinate din chiar momentul
stabilirii raportului juridic de a da, de a face, sau
de a nu face ceva.
Se caracterizează prin:
‫٭‬ raportul juridic care dă naştere unui drept
71

68. relativ se stabileşte între titularul dreptului, subiect activ,
determinat ca atare şi una sau mai multe persoane
determinate, ca subiect pasiv;
‫٭‬ conţinutul obligaţiei corelative, care revine
subiectului pasiv, îl constituie obligaţia de a da, de a face
sau de a nu face ceva;
‫٭‬ drepturile relative sunt opozabile numai faţă
de persoana( sau persoanele) care constituie subiectul
pasiv determinat al raportului juridic respectiv.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, adică
cele care rezultă din acte juridice sau din fapte juridice în
temeiul cărora o persoană determinată (sau mai multe), în
calitate de creditor, are dreptul de a pretinde (şi obţine) de
la una sau mai multe persoane determinate, în calitate de
debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, de a face
sau a nu face ceva.
II.3.2.2. Clasificarea drepturilor civile în drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale. În funcţie
de conţinutul lor economic, drepturile subiective sunt:
patrimoniale;
nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt cele care au
72

69. un conţinut economic, evaluabil în bani. Dintre
acestea, unele pot fi:
-absolute-opozabile erga omnes( drepturile reale);
iar altele
-relative-opozabile numai debitorului( drepturile de
creanţă).
Drepturile nepatrimoniale
(extrapatrimoniale) sunt cele care nu au un
conţinut economic şi deci nu pot fi evaluate în
bani. Aceste drepturi sunt întotdeauna absolute,
opozabile erga omnes.
II.3.2.3.Clasificarea drepturilor patrimoniale în
drepturi reale şi drepturi de creanţă. Drepturile
patrimoniale, la rândul lor se împart în:
reale;
de creanţă.
Drepturile reale sunt acele drepturi
patrimoniale în virtutea cărora titularul lor îşi
poate exercita prerogativele asupra unui bun fără
concursul altor persoane.
Se caracterizează prin:
‫٭‬ raportul juridic care dă naştere unui drept
73

70. real se stabileşte între titular, ca subiect activ, şi tote
celelalte persoane, ca subiect pasiv universal,
nedeterminat;
‫٭‬ titularul dreptului îşi poate exercita
prerogativele dreptului direct asupra lucrului la care se
referă;
‫٭‬ sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative,
dreptului real îi corespunde o obligaţie generală şi
negativă, de non facere, adică de abţinere a tuturor de a
aduce atingere dreptului real;
‫٭‬ drepturile reale sunt absolute, opozabile
erga omnes;
‫٭‬ dreptul real conferă titularului un drept de
urmărire a bunului în mâinile oricui s-ar afla în mod
nelegitim şi un drept de preferinţă faţă de alţi creditori cu
privire la acel bun, în sensul că bunul îi va fi restituit cu
preferinţă faţă de oricare persoană care l-ar pretinde în
baza unui drept personal;
EXEMPLU
Astfel, dacă o creanţă de 100.000.000 lei este garantată prin
constituirea în favoarea creditorului a unui drept real de ipotecă
asupra apartamentului debitorului, în cazul când debitorul nu-şi
achită datoria la scadenţă, creditorul poate proceda la executarea
74

71. silită asupra bunului (apartamentului), obţinând vânzarea lui la
licitaţie; din preţul obţinut, se va achita mai întâi creanţa creditorului
ipotecar, şi abia apoi - dacă preţul obţinut a fost mai mare - se vor
achita, integral sau proporţional, alte datorii ale debitorului, faţă de
alţi creditori care n-au avut prudenţa să-şi garanteze creanţa cu un
drept real de ipotecă.
‫٭‬ drepturile reale sunt limitate ca număr la
cele expres reglementate de lege, astfel:
- drepturi rele principale:
-dreptul de proprietate:
- de stat( domeniul public şi
domeniul privat);
- cooperatist-obştească;
- privată;
- dreptul de administrare
directă( al regiilor autonome şi al
instituţiilor de stat asupra bunurilor
proprietate de stat);
- dreptul de concesiune asupra
unor bunuri din domeniul public al
statului;
- dreptul de uzufruct;
- dreptul de uz;
- dreptul de abitaţie;
- dreptul de servitute;
75

72. - dreptul de superficie;
- drepturi rele accesorii:
- gajul;
- ipoteca;
- unele privilegii.
Drepturile de creanţă sunt acele drepturi
patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ,
numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv,
numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă
ceva.
Se caracterizează prin:
‫٭‬ raportul juridic care dă naştere unui drept
de creanţă se stabileşte între una sau mai multe
persoane determinate, ca subiect activ şi una sau mai
multe persoane determinate, ca subiect pasiv;
‫٭‬ conferă titularului posibilitatea de a pretinde
subiectului pasiv să dea, să facă, să nu facă ceva;
‫٭‬ sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative,
dreptului de creanţă îi corespunde îndatorirea debitorului
de a da( a constitui sau transmite un drept real asupra
unui lucru), de a face( de a săvârşi anumite acte sau
acţiuni, lucrări sau servicii) sau de a nu face ceva( de a se
abţine de la un act sau de la o acţiune pe care altfel era
76

73. îndreptăţit să o săvârşească);
‫٭‬ drepturile de creanţă sunt relative, deci
opozabile numai debitorului;
‫٭‬ drepturile de creanţă sunt nelimitate ca
număr.
II.3.2.4. Alte clasificări ale drepturilor civile.
A. După corelaţia dintre ele:
 drepturi principale: cele care au o
existenţă de sine stătătoare, soarta lor
nedepinzând de vreun alt drept;
 drepturi accesorii: cele a căror soartă
juridică depinde de existenţa altui drept
subiectiv civil, cu rol de drept principal.
B. După gradul de siguranţă pe care îl oferă
titularului lor:
 drepturi pure şi simple: cele care
conferă maximă certitudine titularului său,
putând fi exercitate de îndată după
naşterea lor necondiţionat;
 drepturi afectate de modalităţi: cele
a căror existenţă depinde de un element
viitor- termen, condiţie sau sarcină;
77

74.  drepturi eventuale: cele care conferă
un grad şi mai redus de siguranţă, fiind
momentan lipsite fie de obiect, fie de
subiectul titular;
 drepturi viitoare: cele cărora le
lipseşte momentan atât obiectul cât şi
subiectul activ.
II.3.2.5. Clasificarea obligaţiilor civile corelative
drepturilor subiective.
A. În funcţie de obiectul lor:
 obligaţii de - a da;
- a face;
- a nu face;
 obligaţii - pozitive;
- negative;
 obligaţii - de prudenţă şi diligenţă(sau
de mijloace);
B. În funcţie de tăria sancţiunii lor juridice:
 obligaţii - civile(perfecte);
- naturale( imperfecte);
C. În funcţie de opozabilitatea lor:
 obligaţii - obişnuite( opozabile numai
debitorului);
78

75. - opozabile şi terţelor persoane
( scriptae in rem);
- obligaţii reale( propter rem).
II.4. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC.
BUNURILE ŞI CLASIFICAREA LOR.
II.4.1. Obiectul raportului juridic.
II.4.1.1.Noţiunea de obiect al raportului juridic.
Constituie obiect al raportului juridic acţiunea la care
este îndreptăţit subiectul activ şi de care este
ţinut subiectul pasiv al raportului juridic. Când
prestaţiile subiecţilor se referă la transmiterea unui drept
asupra unui lucru, se spune că are ca obiect un lucru
(exterior).
II.4.2.Bunurile şi clasificarea lor.
II.4.2.1.Noţiunea de bun. Constituie bun, în sensul
dreptului civil, o valoare economică utilă omului
pentru satisfacerea nevoilor sale materiale sau
spirituale şi care este susceptibilă de apropriere
79

76. sub formă de drepturi patrimoniale.
II.4.2.2.Clasificarea bunurilor. Noţiunea de bun este
susceptibilă de mai multe clasificări, în funcţie de mai
multe criterii. Astfel:
1. după regimul juridic al circulaţiei lor:
• bunuri nesusceptibile de apropriere- res
nullius- ex: aerul, spaţiul cosmic etc;
• bunuri scoase din circuitul civil- nu pot face
obiectul unor acte juridice translative de
drepturi: cele prevăzute de art. 135 alin 4
Constituţia României;
• bunuri momentan fără stăpân, dar
susceptibile de apropriere, în anumite
condiţii: ex: lucrurile abandonate, vânatul
sălbatic etc;
• bunuri incluse în circuitul civil, dar care au un
regim juridic special: ex. bunurile din
patrimoniul cultural naţional.
‫٭‬ importanţa clasificării: pentru consecinţele
juridice pe care le antrenează nerespectarea regulilor
speciale stabilite pentru fiecare categorie de bunuri;
2. după însuşirile lor fizice:
80

77.  bunuri corporale- cele care au o existenţă
materială, fiind perceptibile simţurilor omului;
 bunuri incorporale- cele care au o existenţă
ideală, abstractă: drepturile patrimoniale;
‫٭‬ importanţa clasificării: o serie de reguli juridice
nu se aplică decât bunurilor corporale (de ex. cele privind
prescripţia achizitivă a imobilelor sau "prescripţia
instantanee" a mobilelor potrivit art. 1909 C. civ., precum
şi toate regulile juridice privitoare la posesie, detenţie etc.);
3. după clasificarea dată de Codul Civil:
 bunuri imobile - prin natura lor: terenurile şi
bunurile care, în mod natural sau artificial,
sunt încorporate lor (art 463 C. Civ.);
- prin destinaţie: bunuri
mişcătoare, dar fie că sunt ataşate în mod
perpetuu unui imobil, fie că servesc
exploatării unui imobil, fiind privite ca accesorii ale acelui
imobil:ex: arborii din parc, băncile dintr-o sală
de curs etc. (art. 468-470 C. Civ.);
- prin obiectul la care se
aplică: drepturile reale asupra bunurilor
imobile şi acţiunile în justiţie privitoare la
asemenea bunuri (art. 471 C. Civ.);
81

78.  bunuri mobile- prin natura lor, cele care se
pot deplasa singure sau cu ajutorul unei forţe
exterioare (art. 473 C. Civ.);
- prin determinarea legii, adică
drepturile reale asupra bunurilor mobile,
drepturile de creanţă şi acţiunile în justiţie
referitoare la bunurile mobile sau la
drepturile asupra lor (art. 474 C. Civ.);
- prin anticipaţie, adică
bunurile legate de sol, dar care se poate
desprinde în viitor, fiind privite cu anticipaţie
ca fiind mişcătoare;
‫٭‬ importanţa clasificării:
-simpla posesie de bună-credinţă a unui
bun mobil valorează titlu de proprietate (art. 1909
C. civ.), în timp ce posesia bunurilor imobile (chiar
dacă este de bună-credinţă) duce la dobândirea
proprietăţii prin uzucapiune numai dacă durează
o perioadă mai mare de timp (10-20 de ani, dacă
posesia este de bună credinţă şi are la bază un
"just titlu", respectiv 30 de ani în celelalte cazuri);
- înstrăinarea bunurilor mobile este, în
principiu, consensuală (adică se face valabil prin
82

79. simpla existenţă a consimţământului părţilor, fără
nici o formalitate), pe când înstrăinarea imobilelor
este, de regulă, solemnă şi necesită şi
îndeplinirea unor măsuri speciale de publicitate;
- dreptul real accesoriu de ipotecă nu
poate avea ca obiect decât bunuri imobile, în timp
ce gajul (amanetul) nu poate avea ca obiect decât
lucruri mişcătoare (cu câteva excepţii expres
prevăzute în lege);
- bunurile comune ale soţilor, dacă sunt
imobile, pot fi înstrăinate sau grevate numai cu
consimţământul expres al ambilor soţi, pe când
dacă sunt mobile pot fi înstrăinate şi de către unul
singur dintre soţi, acesta fiind prezumat de lege a
avea şi mandatul tacit al celuilalt (art. 35 C.
fam.);
- competenţa de soluţionare a litigiilor
referitoare la imobile revine, de regulă, instanţei de
la locul de situare a imobilului, în timp ce litigiile
privitoare la mobile se judecă de instanţa în a cărei
circumscripţie se află domiciliul (sediul) pârâtului;
- executarea silită asupra bunurilor
imobile se face după reguli diferite de cele care
83

80. reglementează executarea asupra bunurilor mobile;
- în dreptul internaţional privat, de
regulă, imobilele sunt cârmuite de legea ţării pe a
cărui teritoriu se află situat imobilul, în timp ce
mobilele sunt cârmuite fie de legea personală a
proprietarului (lex patriae sau lex domicilii), fie de
legea contractului referitor la bunul respectiv
(Legea nr. 105/1992); etc.
4. după modul în care sunt determinate:
 bunuri certe- se individualizează prin însuşiri
proprii, specifice, deosebindu-se de astfel de
bunuri asemănătoare:ex:o construcţie
identificată prin stradă, număr, localitate;
 bunuri generice- bunuri care se
individualizează prin caracterele comune
categoriei din care fac parte şi se
individualizează prin diferite procedee
( numărare, măsurare, cântărire);
‫٭‬importanţa clasificării: regimul juridic diferit
aplicabil bunurilor dintr-o categorie sau din cealaltă.
Astfel, la vânzarea unui bun cert (individual
determinat), dreptul de proprietate se transmite
dobânditorului în chiar momentul încheierii
84

81. acordului de voinţe, chiar dacă bunul n-a fost
predat dobânditorului (art. 1295 alin. 1 C. civ.); în
schimb, la vânzarea unui bun generic, dreptul de
proprietate se transmite cumpărătorului numai în
momentul individualizării bunului prin numărare,
cântărire, măsurare etc. (art. 1300 C. civ.). De ex.:
dacă se vinde o tonă de grâu, până ce nu s-au
cântărit cele 1000 kg. din depozitul de sute de tone al
vânzătorului, nu se poate şti care este grâul efectiv
vândut, acesta confundându-se în masa celorlalte
bunuri identice. Tot astfel, dacă bunul datorat de
debitor creditorului piere din cauză de forţă majoră
(un incendiu, o inundaţie etc.), debitorul este eliberat
de obligaţia de a-l preda, dacă bunul datorat (şi pierit)
era un bun cert, individual determinat - căci obligaţia
nu mai are obiect; dacă însă bunul datorat era un
lucru generic (100 l. vin, de pildă), pieirea unei
cantităţi de 100 litri de vin din pivniţa debitorului nu-l
exonerează de obligaţia de predare, căci debitorul
poate avea, în altă pivniţă, alt vin, sau îşi poate
procura din altă parte vinul datorat spre a-şi îndeplini
obligaţia şi deci executarea obligaţiei nu este
imposibilă; se spune, de aceea, că bunurile generice
85

82. nu pier din punct de vedere juridic (genera non
pereunt). În fine, plata (adică executarea obligaţiei
de a da un lucru) se face la locul situării acestuia,
când e vorba de un lucru cert, dar se face la
domiciliul debitorului, când e vorba de lucruri de gen
(care trebuie individualizate).
5. după cum pot fi sau nu înlocuite în executarea unei
obligaţii civile:
 bunuri fungibile- pot fi înlocuite cu alte bunuri, în
cadrul executării unor obligaţii, fără consecinţe
asupra valabilităţii plăţii;
 bunuri nefungibile- nu pot fi înlocuite cu altele în
cadrul executării unor obligaţii, debitorul putând
fi eliberat numai după predarea bunului datorat;
‫٭‬importanţa clasificării: în materia executării
obligaţiilor civile;
6. după cum folosirea lor implică sau nu consumarea
ori înstrăinarea lor:
 bunuri consumptibile- cele a căror întrebuinţare
obişnuită implică distrugerea, consumarea sau
înstrăinarea lor: ex: banii, alimentele;
 bunuri neconsumptibile: cele care pot face
obiectul unor acte de întrebuinţare multiple şi
86

83. repetate, fără a-şi consuma substanţa de
la prima întrebuinţare (pământul, locuinţele,
maşinile etc.); consumptibilitatea depinde, în
general, de natura bunului; ea poate rezulta
însă şi din voinţa părţilor sau din raporturile
dintre ele.
‫٭‬importanţa clasificării: prin regimul diferit în
materie de împrumut şi de uzufruct. Astfel, la
împrumutarea unui bun neconsumptibil, obligaţia
de restituire poartă asupra bunului împrumutat însuşi
(contractul este un "împrumut de folosinţă" sau
"comodat"), pe când la împrumutarea unui bun
consumptibil (de ex. bani, alimente etc.) obligaţia
de restituire poartă asupra unui alt bun identic în gen
şi cantitate (iar contractul este un "împrumut de
consumaţie" sau "mutuum"). La dreptul de
uzufruct, titularul are dreptul de a se folosi de bunul
ce face obiectul dreptului său, dar cu obligaţia de a-i
conserva substanţa şi de a-l restitui la încetarea
uzufructului; când însă e vorba de bunuri
consumptibile, dreptul este doar un quasi-uzufruct, al
cărui titular poate consuma bunul, fiind obligat a
restitui un altul, identic.
87

84. 7. după cum pot fi sau nu împărţite, fără să-şi schimbe
destinaţia lor :
 bunuri divizibile- sunt susceptibile de a fi
împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor:
ex: o bucată de stofă, o sumă de bani etc;
 bunuri indivizibile- - nu sunt susceptibile de a fi
împărţite, fără consecinţe asupra destinaţiei lor
economice: ex:o maşină, un anumal viu etc;
‫٭‬importanţa clasificării: această clasificare
prezintă interes în raporturile juridice cu o pluralitate
de subiecţi. De pildă, între mai mulţi coproprietari,
un bun divizibil (de ex. o suprafaţă de teren) se
poate împărţi în natură, dar un bun indivizibil (de
pildă o maşină) nu se poate împărţi decât fie prin
atribuirea lui în întregime unuia dintre coproprietari
(celorlalţi atribuindu-li-se alte bunuri de valoare
egală, sau compensaţii (sulte) în bani), fie prin
vânzarea bunului şi împărţirea între foştii
coproprietari a preţului obţinut. Tot astfel, dacă mai
mulţi debitori datorează creditorului un cal viu, oricare
dintre ei este ţinut să dea un cal viu, neputându-se
elibera de obligaţie predând fiecare câte o jumătate
sau o treime de cal; dar dacă ei datorează o sumă de
88

85. bani, fiecare poate fi obligat să plătească numai cota-
parte ce-i revine. Părţile contractante pot stipula
însă că obligaţia este indivizibilă, chiar dacă prin
natura sa bunul datorat ar fi susceptibil de împărţire
(această stipulare a indivizibilităţii este un mijloc de
garantare a creditorului împotriva insolvabilităţii unuia
dintre debitori, la fel ca stipularea solidarităţii pasive).
8. după corelaţia dintre ele:
 bunuri principale- au o întrebuinţare
independentă şi nu servesc la întrebuinţarea
altui bun;
 bunuri accesorii- servesc la întrebuinţarea altui
bun, de care sunt strâns legate: ex: beţele
pentru schiuri, arcuşul pentru vioară etc;
‫٭‬importanţa clasificării: decurge din regula
juridică potrivit căruia bunul accesoriu urmează
soarta bunului principal (accessorium sequitur
principalem), dacă părţile n-au convenit altfel. Aşa
fiind, vânzarea unei viori implică şi obligaţia de a
preda cumpărătorului cutia şi arcuşul viorii (dacă
părţile n-au convenit expres că vând şi respectiv
cumpără numai vioara);
9. după cum sunt sau nu producătoare de fructe:
89

86.  bunuri frugifere- produc, fără consumarea
substanţei lor, alte bunuri, denumite fructe, în
mod periodic; C. Civil deosebeşte trei categorii
de fructe: naturale ( care se produc fără
intervenţia omului- fructe de pădure), civile
( venituri băneşti sau în natură obţinute din
folosirea unui bun-chirii) şi industriale ( se
produc ca rezultat al muncii omului- recoltele);
 bunuri nefrugifere- nu are însuşirea de a da
naştere, periodic, la fructe, fără consumarea
substanţei lor;
‫٭‬importanţa clasificării: în materie de
posesie: cel care posedă un lucru cu bună-
credinţă (crezându-se proprietar) dobândeşte în
proprietate fructele naturale şi civile produse de
acel lucru, putându-le păstra pentru sine, chiar
dacă trebuie să restituie bunul însuşi adevăratului
proprietar; el nu dobândeşte însă productele, ci
trebuie să le restituie odată cu restituirea bunului
din a cărui substanţă s-a consumat la producerea
lor. Pe de altă parte, fructele naturale şi cele
industriale se dobândesc prin faptul şi din
momentul culegerii lor, iar fructele civile se
90

87. dobândesc zi cu zi, în timp ce productele se
dobândesc prin separarea lor de bunul din care
provin. De asemenea, în materie de uzufruct,
titularul dreptului (uzufructuarul) dobândeşte
fructele, dar nu dobândeşte productele (tocmai
fiindcă el are obligaţia de a conserva substanţa
bunului).
II.5.IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
CONCRET.
II.5.1. Noţiunea de izvoare ale raporturilor
juridice concrete. Prin izvoare ale raporturilor
juridice civile concrete înţelegem acele fapte
(evenimente sau acţiuni) de care legea civilă
leagă naşterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi civile concrete.
II.5.2. Clasificarea faptelor juridice ca izvoare de
raporturi juridice concrete.. Izvoarele raporturilor
juridice se pot clasifica în două mari categorii:
A. Prima categorie o constituie evenimentele
juridice, adică faptele care se produc independent de
91

88. voinţa oamenilor şi de producerea cărora legea leagă
anumite consecinţe juridice. Unele evenimente sunt
naturale (trăsnetul, inundaţia, curgerea timpului), iar
altele sunt evenimente sociale (naşterea, moartea,
războiul etc.).
Naşterea marchează momentul apariţiei unui nou subiect de
drept civil; ea creează între copil şi părinţii săi raporturi juridice
de rudenie, raporturi privitoare la creşterea, educaţia şi
întreţinerea sa. Moartea antrenează încetarea existenţei
subiectului de drept; dă loc unor raporturi juridice de
succesiune; face să înceteze căsătoria; stinge unele drepturi şi
obligaţii personale; etc. Curgerea timpului poate duce la
dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiune, la
stingerea dreptului la acţiunea în justiţie (în sens material) etc.
B. A doua categorie o constituie acţiunile
omeneşti, fie ele comisive sau omisive, de care legea
leagă anumite consecinţe juridice şi care sunt fapte
voluntare, săvârşite de subiecţii de drept (spre
deosebire de evenimente, care se produc independent
de voinţa oamenilor).
Acelaşi fapt juridic poate fi privit, uneori, ca simplu eveniment în
raportul juridic dintre anumite persoane, dar ca acţiune între
raporturile dintre alte persoane. De pildă, uciderea unei
persoane este un simplu eveniment (moarte) pentru
moştenitorii îndreptăţiţi a succede la averea defunctului, dar
92