Conceptul de grup în psihologia socială
       Realitatea socială se prezintă ca un sistem de grupuri (mai mari sau mai mi...
tradiţionale de organizare şi de autoritate familială şi profesională, au suscitat găsirea unor noi forme de
integrare soc...
Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare pe care le-a nurnit quot;universalequot; pentru că au
aparţinut tuturor t...
legături afective; interdependenţă; diferenţiere de roluri; apariţia normelor; dezvoltarea unei culturi grupale,
marcată p...
clasică de psihologie industrială, a extras ideea importanţei climatului de grnp ca mod de obţine sentimentul
apartenenţei...
despre coordonarea membrilor catre un scop comun şi organizarea comunicării în vederea fluidizării
infomaţiilor. Dimensiun...
Orice grup se plasează într-o comunitate care-şi imprimă ideile, credinţele, reprezentările sale, el se
identifică - prin ...
sarcinii, de comunicare, afectiv-apreciativ, de inf1uenţă. Recent, profesoarele Verena Aebischer şi
Dominique Oberle, de l...
Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a beneficia de
quot;imaginea sa de ...
Tipuri de grupuri
        În general, noţiunea de grup este legată de ideea realizării unei sarcini sau de cea a unui inte...
Etapele evoluţiei unui grup
   Sub supervizarea liderului, majoritatea grupurilor, fie că sunt grupuri de dezvoltare, grup...
♦ poate fi întreruptă de sentimente negative;

        ♦ reflectă un uşor progres în realizarea sarcinii şi în dezvoltarea...
• îşi concentrează energia mai degrabă pe realizarea sarcinii decât pe nemulţumire şi rezistenţă;

        • se raportează...
• Normele de grup definesc tipurile de comportament pe care membrii unui grup le consideră adecvate cu
   apartenenţa la g...
exteriorul. Într-o primă etapă, termenul determină o ştiinţă experimentală, practicată în laborator, asupra unor
grupuri r...
• Cu cât grupul este mai mic

        o productivitatea grupului este mai mare, pornind de la un anumit prag (fiind în rel...
de proiect) este etapă deosebit de importantă, o muncă de concepţie în care este vorba de a găsi combinaţia de
persoane ad...
În funcţie de modul efectiv în care se realizează comunicarea în grup şi de personalităţile /rolurile
subordonaţilor lider...
• metoda motivaţiei comune – înseamnă a utiliza o motivaţie dominantă comună (identificată în urma discuţiilor
individuale...
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Dinamica grup 1.doc

17,799

Published on

Published in: Technology
1 Comment
7 Likes
Statistics
Notes
No Downloads
Views
Total Views
17,799
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
772
Comments
1
Likes
7
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Transcript of "Dinamica grup 1.doc"

  1. 1. Conceptul de grup în psihologia socială Realitatea socială se prezintă ca un sistem de grupuri (mai mari sau mai mici, formale sau informale) care construiesc norme şi valori, distribuie poziţii şi exercită influenţe. Grupul: - joacă un rol crucial în evoluţia persoanei, constituie cel mai important mijloc de socializare şi integrare socială, contribuie decisiv la transmiterea valorilor unei societăţi; oferă individului securitate, dar şi mijloace de afirmare; răspunde nevoilor asociative şi de apartenenţă ale fiinţei umane. În fine, prin dimensiunea sa interactivă, grupul se prezintă ca un mediu şi mijloc de învăţare a unor roluri sociale, formează competenţe de evaluare a altora şi poate contribui la dezvoltarea conştiinţei de sine a membrilor săi. Termenul de grup a fost folosit, pentru prima dată, ca termen tehnic în bele-arte; el vine din italiană, groppo sau gruppo desemnând mai mulţi indivizi, pictaţi sau scluptaţi, formând un subiect. În franceză groupe a pătruns mai târziu, adus de artiştii care au studiat în Italia. Se pare că prima apariţie a cuvântului, în limba franceză, a fost în anul 1668 în traducerea lucrării De arta graphica a lui Du Frasnay, de către R. De Piles. El era utilizat aici ca termen de atelier. În literatură cuvântul a fost folosit, pentru prima oară, de către Miliere, într-un text puţin cunoscut, Poeme du Val -de –Glace(1669). În secolul XVIII acest termen desemna deja o reuniune de persoane. La acest sens el a ajuns după ce, la lnceput, a însemnat quot;nodquot;, quot;legăturăquot;, quot;,reuniunequot;, quot;ansambluquot;, senmificând quot;coeziune între membriquot;, quot;comunicarequot;. Varianta quot;nodquot;, de care fost apropiat iniţial, a însemnat, tot mai mult, quot;cercquot;, quot;adunare de egaliquot; (Anzieu, Martin, 1994; De Visscher, 2001). În aceeaşi perioadă el se impune şi în gerrnană şi în engleză (grupe, group). În limba românaă cuvântul a pătruns târziu, din franceză. Au circulat însă şi alţi termeni, desemnând aproximativ aceeşi realitate: ceata, trupa, ortacie, echipă. Ar mai trebui înregistrate sensurile arhaice (hoarda, ginta, secta) sau sernnificaţiile metaforice (Turnul Babel, Curtea Miracolelor, Piaţa Meduzei). Încă de la. apariţie, verbul quot; a grupaquot; a însemnat acţiunea de a pune în ansamblu un set de elemente distincte, de a la lega unele de altele, într-o solidaritate mai mult sau mai puţin accentuată. Ca unitate socială grupul poate fi întâlnit încă din preistoria umanităţii. Constructorii turnului Babel, de exemplu, au fost lipsiţi de ceea ce astăzi numim spirit de echipă, iar eşecul ce a survenit a arătat importnaţa comunicaţiilor în grup. Referiri la fenomene colective, la structuri şi transformări, găsim în Republica lui Platon şi în Politica lui Aristotel.În operele utopiştilor întâlnim interesante comunităţile anarhist-sentimentale care propun schimbări şi proiectează idealuri. În societatea tradiţional românească s-a dezvoltat o instituţie a cooperării, promovând spiritul de întrajutorare prin asociaţii ca obştea ţărănească, claca, ortăcia, vecinătatea sau ceata (Neculau, 1989). Teoria grupurilor a pătruns impetuos în ştiinţele sociale pe la mijlocul secolului trecut. Această perioadă a cunoscut un proces rapid de restructurare în organizarea şi stilul vieţii cotidiene, precum şi a sistemului de valori. Schimbările tehnice, econornice, demografice au afectat nu numai raporturile dintre oameni şi obiecte (natura muncii şi tipul de unitate socială - economică), ci şi relaţiile dintre oameni, ca urmare a urbanizării accelerate şi a dezvoltării mecanismelor tehnico-birocratice. Evoluţia procesului de comunicare (masificarea mass-media,dezvoltarea internetului), precum şi restructurarea formelor 1
  2. 2. tradiţionale de organizare şi de autoritate familială şi profesională, au suscitat găsirea unor noi forme de integrare socială, de amenajare a relaţiilor dintre oameni. Dezvoltarea unor noi modele de solidaritate şi ajutor _social au condus la explozia formelor de organizare izvorâte din iniţiative non- guvernamentale, care-şi caută identitatea. Munca în grupuri, ca mijloc de echilibru şi suport psihosocial, a devenit o modalitate de afirmare socială. Primul palier de analiză pe care ar trebui să îl luăm în consideraţie atunci când studiem grupul este cel de categorie socială, noţiunea cu sfera cea mai largă între cele ce ne intereseaza aici. Categoriile sociale, crede sociologul american R. Merton (1965) sunt simple agregate, reunind poziţii sociale şi de status, ele presupun interacţiune între membri şi de aceea nu se pot confunda cu grupurile sau colectivităţile. Categoriile, după De Visscher (2001) sunt construcţii mentale, regrupări logice, mecanisme de organizare şi nu au corespondenţă în realitate. Nici masa, publicul sau chiar mulţimea nu pot fi incluse în specia grupurilor datorită lipsei liantului comun. Aceste ansambluri presupun o regrupare datorită comunităţii de gândire şi acţiune, manifestării unei atitudini similare, dar sunt organizări efemere, adesea pentu a quot;manifestaquot; sau quot;demonstraquot; aderenţa la o idee, polarizare pentru o opţiune, fără a implica şi o interacţiune între mernbri. În sociologie, grupul social are un gens mai larg, deşi nu se confundă cu cel de categorie socială, semnificând o relaţie socială sau interindividuală, o unitate socială, o legătură, o clasă de indivizi care au caracteristici comparabile şi întreţin unele relaţii. Sociologul francez G. Gurvitch (.1963) distinge între quot;ansambluri socialequot; largi, quot;grupări parţialequot; (familie, clasa socială, asociaţii, comunităţi) şi diferite alte quot;forme de sociabilitatequot; în care legătura socială determină o quot;reciprocitate de perspectivăquot;. Pornind de la modelullui Gurvitch, psihosociologul Pierre de Visscher propune denumirile de quot;formaţiune socialăquot; sau quot;colectivitatequot;: ansamblul de indivizi uniţi printr-o legătură socială, având în comun modele culturale sau subculturale, contribuind la dezvoltarea proceselor de normalizare şi uniforrnizare, dar şi la redistribuirea puterii,statutelor, poziţiilor şi rolurilor. Specificitatea grupului social este aceea că el ne apare ca: 1) un quot;subsistemquot; indus într-o tipologie de formaţie socială în care se pot regăsi colectivităţi, asociaţii, organizaţii; 2) dezvoltă interacţiuni, raporturi sociale în limitele unor reguli prestabilite; 3) se constituie într- o entitate particulară şi 4) regrupează membrii după criterii funcţionale şi/sau complementare. Interacţiunea relaţiilor în cadrul grupurilor sociale presupune aderarea la valori identice (sau similare), participarea la activităţi comune sau momente comemorative şi existenţa unui spaţiu interacţional, a unui mod de comunicare şi de interinfluenţare. Psihologia socială este preocupată îndeosebi de grupul de dimensiuni reduse, numit adesea grup mic sau grup restrâns, Aceste grupuri au fast descrise pentu prima dată de Charles Cooley, în lucrarea quot;Social Organizationquot; (1909) care le-a numit grupuri primare. Caracteristica lor - scria sociologul american – este asociaţia intimă a membrilor, cooperarea şi interacţiunea directă, faţă în faţă. Ele contribuie decisiv la formarea naturii sociale şi a idealurilor individului. Rezultatul asociaţei intime, psihologice, constă într-o anumită fuziune a individualităţilor într-un întreg, intr-o unitate comună, astfel încât ţelul fieărui membru se converteşte în viaţa comună a grupului, în construirea unui scop colectiv. Grupul primar promovează spiritul lui quot;Noiquot; şi implică acel fel de simpatie şi de jdentificare mutuală pentru care quot;noiquot; este quot;expresia naturalăquot;.Unitatea grupului primar nu este însa una de pură armonie şi dragoste, se grabeşte Cooley să adauge, ci este o unitate care încurajează diferenţierea şi competiţia. Supunerea la standardele comune îndeamnă membrii să se angajeze în eforturi de a ocupa un loc în conştiinţa celorlalţi, de a se situa prin raport cu valorile comune. 2
  3. 3. Cooley a descris patru tipuri de grupuri primare pe care le-a nurnit quot;universalequot; pentru că au aparţinut tuturor timpurilor şi stadiilor de dezvoltare ale omenirii: 1) familia - primul quot;grup primarquot; pe care-l cunoaşte civilizaţia umană; 2) grupul de joc al copiilor. caracterizat prin spontaneitate şi cooperare, prin promovare ambiţiei şi onoarei: 3) grupul de vecinătate, exprimând viaţa socială şi afectivă a ruralului (caracteristicile sale sunt autoguvernarea, generozitatea, veneraţia eroilor şi un acut sentiment de dreptate); 4) comunitatea de bătrâni, formată de indivizi care se cunosc din copilărie şi adolescenţă, luând adesea forma cluburilor sau societăţilor în care liantul este afecţiunea reciprocă. Caracteristicile principale ale grupului plimar, aşa cum au fast descrise în psihologia socială, sunt: scop comun, urmărit într-un mod activ, relaţii afective între membri; interdependenţă, solidaritate, uniune morală; constituirea de norme, credinţe, coduri, ritualuri; echilibru intern şi un sistem constant de relaţii cu exteriorul. Principalul obiectiv al grupului primar este conservarea realităţii sale fizice şi a imaginii ideale. Iar mijlocul prin care se poate obţine acest rezultat este păstrarea dimensiunii sale restrânse. Care sunt cele mai cunoscute grupuri restrânse, înregistrate de cercetătorii domeniului? Chantal Leclerc (1999) de la Universitatea Laval (Canada) a inventariat următoarele tipuri de grupuri: a) grupul de sarcină- reunit pentru o îndatorire comună (echipa de muncă, un comitet de acţiune, un consiliu de administraţie, o asociaţie); b) grupul de formare psihosocială- are ca obiectiv creşterea sau formarea personală, (dinamica grupului), consolidarea unei echipe, susţinerea psihosocială a unei acţuni, dezvoltarea unor abilităţi psihosociale, dobândirea unor experienţe; c) grupu de acţiune comunitară- poate avea ca obiectiv dezvoltarea locală, acţiunea politică pentru apărarea drepturilor sociale a unor categorii de populaţie, organizarea serviciilor comunitare; d) grupul format la sfârşitul unei cercetări- au o baza voluntară şi reunesc indivizi care au participat la realizarea unor observaţii, care au discutat împreună rezultatele unei investigaţii empirice, ajungând la reprezentarea comună a unei realităţi, care şi-au confruntat reacţiile şi credinţele. Acest tip de grup mai este cunoscut şi ca grupul de cercetare -acţiune; e) grupul de învăţare- (clasa de elevi, grupa de studenţi, grupul de formare în intreprindere sau cele de educaţie populară; f) grupul de loisir - este organizat pentru diferite acţuni sportive, culturale, artistice; g) grupul depersoane- dintr-o rezidenţă reuneşte indivizi într-o quot;unitate de viaţăquot;, în interiorul unei instituţii de educaţie, sănătate, loisir (cămin de elevi, orfelinat, casă de odihnă); h) familia- este considerată primul grup de apartenenţă, facilitând dobândirea celor dintâi experienţe sociale. Definiţii Majoritatea definiţiilor îşi restrâng aria la grupul mic sau restrâns, punând accentul pe scopul comun al membrilor şi interacţiunea acestora. Examinând literatura extrem de bogată de până la această dată, am identificat (Neculau, 1977) următoarele elemente care pot contribui la o definiţie a grupului mic: un ansamblu de persoane; aflate în interacţiune; în vederea atingerii unui scop; diferenţiindu-se după funcţii sau sarcini. Capitolul despre grup dintr-un manual de psihologie socială apărut în Franţa (Fischer, 1990) reia aceleaşi trăsături: un număr restrâns de indivizi; animaţi de un scop comun; având sentimentul de interdependenţă şi întreţinând relaţii afective. În literatura de specialitate identificăm alte două defniţii, care nu largesc mult sfera trăsăturilor. Landry (1995) a identificat următoarele caracteristici ale grupului: număr restrâns de membri (3-20); interacţiune directă, faţă în faţă; scopuri valorizate prin membri; dezvoltarea unor 3
  4. 4. legături afective; interdependenţă; diferenţiere de roluri; apariţia normelor; dezvoltarea unei culturi grupale, marcată prin credinţe, rituri, limbaj propriu; interacţiuni constante, simbolice sau reale, între grup şi mediul său. Johnson şi Johnson (1995) nu ajung nici ei mai departe: interacţiunea interpersonală; interdependenţă; scopuri comune; percepţia apartenenţei; motivaţie de asociere; influenţă mutuală interpersonală. Două definiţii mai extinse ne pot servi drept reper pentru un model de abordare operaţional. Pierre de Visscher (1991) de la Universitatea din Liege, unul dintre cei mai avizaţi specialişti europeni în domeniu, coordonator al antologiei româneşti dedicate dinamicii grupului, defineşte grupul restrâns ca:  unitate de timp şi spaţiu, un quot;aici şi acumquot;, comportând o anumită proximitate, dar şi o distanţă interindividuală minimală;  semnificaţie; o raţiune de a fi şi de a rămâne în ansarnblu, fără a se impune obiective identice sau experienţe comune;  mod de a fi comun, împărt:ăşirea în comun a evenimentelor sau a experienţelor;  posibilitatea percepţiei sau reprezentării fiecărui membru de către toţi ceilalţi;  un aer de entitate unificatoare şi de grupalitate a membrilor faţă de exterior;  durată suficientă de funcţionare, permiţân un proces de instituţonalizare (structura, relaţi stabile, apariţa unor funcţi, roluri, norme, procese) ş identificarea membrilor; Pentru Chantal Leclerc (1999), de la Universitatea Laval din Quebec, grupul este quot;un câmp psihosocial dinamic, constituit dintr-un ansamblu reperabil de persoane, a căror unitate rezultă dintr-o comunitate de tip colectiv şi din interdependenţa stilurilor individuale. Aceste persoane, legate voluntar sau nu, sunt conştiente unele de allele, interacţionează şi se interinfluenţează directquot;. Această definiţie pe care o propunem ca definiţie de lucru, propune raportarea la trei caracteristici fundamentale: 1. grupul implică o cunoaştere a apartenentei la o entitate colectivă, uşor de reperat. Indivizii sunt percepuţi fără dificultate, în interior şi exterior, ca membri ai unităţii; 2. grupul se fondează pe o oarecare comunitate de tip colectiv şi pe interdependenţa membrilor; Aceasta se caracterizează prin obiective similare, îpărtăşite de către ceilalti; 3. grupul permite o interacţiune directă între membrii săi. Teorii despre grupuri Tradiţia quot;gândirii grupalequot; s-a dezvoltat în Europa raţionalistp şi s-a emancipat în epoca luminilor. Apariţia statelor naţionale a stimulat acest tip de entitate socială şi culturală, inducând popoarelor sentimentul de apartenenţă la o arie spirituală circumscrisă prin artă, religie, filozofie sau cutume. Cercetările lui W. Wundt asupra psihologiei poporului (Volkerpsychologie) sau cele ale lui G. Le Bon asupra psihologiei mulţimii au întărit interesul pentru comportamentele colective. Teoria grupului rămâne îndatorată observaţiilor lui H. Taine asupra forţei iraţionale şi violente ce o exprimă mulţimile, contribuţiilor lui G. Tarde asupra imitaţiei, lui Ch. Fourier pentru inventarea mitului falansterului (o societate utopică a grupului ideal) sau lui Durkheim, promotorul ideii de solidarirate şi a ipotezei conştiinţei colective. Cercetările sistematice asupra grupului s-au dezvoltat însă peste ocean. Prima contribuţie majoră, care a impulsionat dezvoltarea domeniului, aparţine lui Elton Mayo şi grupului său care, dintr-o cercetare 4
  5. 5. clasică de psihologie industrială, a extras ideea importanţei climatului de grnp ca mod de obţine sentimentul apartenenţei şi ca mijloc de schimbare a atitudinilor Kurt Lewin şi colaboratorii săi au impus conceptul de cercetare - acţiune, adică ideea de inteivenţie asupra unui mediu natural cu mijloacele pe care le oferă grupul însuşi, prin acţiunile şi procesele ce le dezvoltă. Grupul are o dinamici tate a sa, el poate dczvolta un spirit de căutare a celei mai bune formule pentru a atinge un scop propus, el devine un spaţiu al confruntărilor şi învăţării reciproce. Lui Lewin şi colaboratorilor săi, Lippit şi White, se datorează noţiunea de climat social (autocratic, democratic, quot;laisser-fairequot;) şi propunerea expresiei dinamica grupului, ca sistern de interacţune a membrilor într-un câmp social (dezvoltând scopuri, norrne, percepţii reciproce, roluri) şi mijloc de schimbare socială. J .L. Moreno poate fi considerat şi el un precursor al cercetărilor asupra dinamicii grupului. Moreno a inventat o metodă de radiografiere a relaţiilor socio- afective dintr-un grup. Constatând că în orice grup se dezvoltă relaţii de simpatie şi antipatie şi că aceste relaţii spontane exprimă stereotipurile culturale ale membrilor, el constată că grupul se constituiee din reţele (lanşuri) de simpatie/antipatie care se organizează în subgrupuri, fenomen ce poate fi redat prin scheme grafice pe care Moreno le numeşte. sociograme. C. Rogers a propus ideea considerării grupului ca mijIoc de dezvoltare. Participarea la un grup de forrnare, după Rogers, apare participanţilor ca quot;întâlnirequot; în care îşi pot exprima sentimentele şi pot învăţa (prin interacţiune, prin experienţă), care sunt comportamentele dezirabile. Încheiem acest paragraf cu enunţarea contribuţiei lui Serge Moscovici la dezvoltarea teoriei grupurilor. În lucrarea Psihologia minorităţilor active (1970), Moscovici a propus noţiunea de quot;minoritatequot; pe care o considera sursa de inovaţie şi de schimbare socială. El construieşte un nou model de influenţă socială, după care aceasta se repartizează, într-un grup, în mod inegal şi de o manieră unilaterală. Pentru a se menţine influenţa, se inventează mecanisme de control social, pe care promotorii le rulează, în vederea fondării unor quot;norme afectivequot;, generatoare de conformism. Pentru a se reduce starea de incertitudine a membrilor, se încurajează apariţia conflictului - factor de evoluţie socială, de inovaţie şi recunoaştere socială. Cercetările lui Moscovici au condus la dezvoltarea cercetărilor influenţei sociale şi a schimbării sociale prin norme de conformitate şi inovaţie grupală. Cele trei dimensiuni ale grupului La început, grupul a fost cercetat ca forţa productivă superioară individului (rezolvarea de probleme, tratarea superioară a informaţiei, luarea unor decizii eficiente, elaborarea unor proiecte). Apoi ca mediu socio- afectiv care - prin comunicare, interactiune, schimburi – dă ghrupului quot;personalitate relaţionalăquot;. În fine, fiecare grup se prezintă ca o întâlnire specifică, pplasată într-un context personalizat. Din această articulare concretă a membrilor şi a acestora cu contextul social mai larg rezultă specificul muncii în grupuri, producţia fiecărui grup. Analizând evoluţia dinamică a grupurilor, Chantal Leclerc (1999) a identificat trei dimensiuni specifice ale fiecărui grup: instrumentală, relaţională şi contextuală. Primele sunt dimensiuni quot;clasicequot;, puse în evidenţă de toi analiştii grupurilor care au studiat productivitatea acestora în funcţie de marime, sarcină, structură sau tipurile de relaţii ce apar ca urmare a interacţunilor. Dimensiunea instrumentală raportează 5
  6. 6. despre coordonarea membrilor catre un scop comun şi organizarea comunicării în vederea fluidizării infomaţiilor. Dimensiunea relaţională relatează despre gestionarea obiectivelor şi modul în care se articulează acestea cu aşteptările şi disponibilităţile membrilor, contribuind la dezvoltarea unor relaţii sociale care să convină actorilor sociali implicaţi. Dacă dimensiunea instrumentală se referă la producţia grupului şi conţinutul acesteia, cea relaţională relatează despre interacţiunile socio-afective. Aceste prime dimensiuni - realizarea unei sarcini sau interacţiunea în vederea relaţionării socio- afective - au fast cercetate, încă din deceniul al şaselea, de mai mulţi exegeţi, care au degajat principalele lor caracteristici. Astfel R.F. Bales (1950 a delimitat o arie a sarcinii sau socio-operatorie (oferirea de opinii şi informaţii, evaluare, control) şi alta socio-afectivă (manifestată prin solidaritate sau agresivitate), Benne şi Sheats (1948) au identificat roluri centrate pe sarcină (lansarea unei idei, solicitarea de informaţii, oferirea de opinii, coordonare) şi roluri de menţinere a coeziunii (încurajare, armonizare, facilitarea participării) iar Bennis şi Shepard (1956) au descris funcţii ale sarcinii (propunerea unor proceduri, elaborare, rezumare) şi funcţii de menţinere (încurajare, propunerea unor norme, gestiunea conflictelor, reducerea tensiunii). Ceva mai târziu Blake şi Mouton (1978) au descris proceduri pentru producţie (tipul centrat pe sarcină, autoritar) şi preocupări pentru persoane (tipul club social sau regulator). .Un quot;grupistquot; târrziu, Saint-Armaud (1989), care a dezvoltat o teorie a grupului optimal, a delimitat o energie de producţie, de energia de solidaritate (relaţională, comunicaţională). Toate cercetările dovedesc că în cazul primei dimensiuni se pune accentul pe sarcină (clasificarea obiectelor, organizare şi eficacitate, cercetarea celor mai bune mijloace de a atinge ţelul comun). Saint-Armand a găsit o bună formulă pentru a sintetiza această orientare funcţională a grupului: quot;producţia în funcţie de obiective şi utilizarea resurselor umanequot;. Comunicării între membri, în această perspectivă, i se acordă doar un rol instrumental. Dimensiunea relaţională este pusă în evidenţă de quot;atracţiaquot; către apartenenţa la grup. Într-o lucrare care a cunoscut mai multe ediţii, quot;La dynamique des groupesquot; (1995) J. Maisonneuve a enumerat mai multe modalităţi prin care membrii îşi exprimă interesul pentru alţii: prietenie, nevoie de securitate, plăcerea de a face parte etc. Dimensiunea contextuală înfăţişează grupul într- un cadru socio-istoric, într-un context dat. Se referă la condiţiile materiale, economice, juridice, instituţionale, ideologice şi politice în care grupul evoluează. Grupul nu este o unitate izolată, ruptă de comunitatea sau organizaţia în care este plasat, ci întreţine multiple legătuli cu acesta (Neculau, 1977). Un grup şcolar, de exemplu, (Neculau (1983) nu poate fi analizat decât prin raportare la calitatea vieţii şcolare, la caracteristicile şcolii ca organizaţie socială (structură organizatorică, consultarea membrilor în luarea deciziilor, comunicaţia, controlul, motivarea membrilor, evaluarea acestora). Grupul, cu scopurile şi mijloacele sale, nu va putea fi rupt niciodată de un mediu concret; el evoluează, prin capitalul şi resursele sale umane, materiale, financiare într- un context social-ideologic mai larg, al comunităţii sau societăţii (Leclerc, 1999). 6
  7. 7. Orice grup se plasează într-o comunitate care-şi imprimă ideile, credinţele, reprezentările sale, el se identifică - prin statutul său, prin apartenenţă, prin raporturile reale sale simbolice - cu o direcţie de gândire şi anumite practici sociale. Normele vieţii de grup, talia grupului, caracteristicile spaţio-temporale sunt impuse grupului de către cadrul social în care acesta evoluează. Aceasta merge de la cadrul social mai larg, până la detalii ca buget, termene, putere formală, mijloace, competenţe. S-a analizat recent (Neculau, 2000) modul în care contextul social-ideologic poate fi quot;construitquot; (=dirijat) în scopul obţinerii unor reacţii controlate din partea grupurilor şi actorilor. Din cele expuse mai sus rezultă că producţia grupului (orientarea instrumentală), ca şi desfăşurarea socio-afectivă (relaţională) a vieţii de grup nu sunt neutre, rupte de sistemul social în care acesta este plasat. Dimpotrivă, orientarea grupului este determinată de context şi imprimă membrilor anumite constrângeri pe care aceştia le încorporează şi le transformă în quot;proprietăţiquot; individuale: opinii şi atitudini, stiluri comportamentale, raportare la ceilalţi, cadrul social-ideologic. Împărtăşirea îndelungată a unei aceleiaşi culturi de grup, a unor condiţii şi destine comune ancorează puternic pe individ la valorile sociale transmise prin intermediul grupului. Se înţelege, că însuşirea acestora de către actorii sociali va marca viaţa grupului, de la organizarea producţiei şi orientarea spre sarcină, până la viaţa socială şi afectivă a grupului. Funcţiile grupului În timp, s-a înregistrat, o oarecare confuzie în încercările de a caracteriza grupurile, de a identifica funcţiile, procesele, trăsăturile lor. Funcţiile pe care le îndeplineşte grupul sunt determinate de structura acestuia (formal sau informal), de sarcină şi de tipul de organizare. Printre primele încercăari de a identifica funcţiile grupului, cea a lui D. Krech şi R.S. Crutchfield (1952) pune accentul pe satisfacerea nevoilor membrilor: a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor membrilor, în funcţie de organizarea ierarhică a grupului şi autoritatea recunoscută a fiecăruia dintre aceştia; b) satisfacerea nevoii de încorporare socială şi de dominare (participare, încorporare, securitate, respectarea tradiţiilor şi ritualurilor); c) fiecare grup îndeplineşte o funcţie specifică (determinată de sarcină) şi funcţii accesorii, determinate de apariţia unor noi nevoi; d) crearea unor noi nevoi, pe măsură ce grupul evoluează spre noi scopuri. După Anne Ancelin Schtitzenberger (1971) funcţiile grupului sunt: de integrare, de reglementare a relaţiilor inter- individuale şi a celor intra- individuale, de securitate. Structura grupului şi funcţiile pe care le îndeplineşte deterrnină punerea în funcţiune a unor procese specifice, de actualizare a acestora. Procesele ne apar ca modalităţi de interacţiune, punând în valoare funcţiile corespunzătoare (Bales). Literatura de specialitate autohtonă precizează (Neculau,1977) următoarele tipuri de procese de grup, derivând din funcţiile îndeplinite: de realizare a 7
  8. 8. sarcinii, de comunicare, afectiv-apreciativ, de inf1uenţă. Recent, profesoarele Verena Aebischer şi Dominique Oberle, de la Universitatea Paris X (1990) reiau problema, descriind câteva funcţii pe care orice grup le îndeplineşte: de integrare, de diferenţiere, de schimbare şi de producere a ideilor. Prima functie este cea de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale. Orice membru al grupului nazuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se articuleze normelor pe care acesta le propune. El parcurge un proces adaptativ, realizând un dublu efort: de quot;învăţarequot; a semnificaţiilor şi regulilor grupului şi de transformare a acestui mediu, pentru a-l apropia de scala sa de valori. Procesul este dificil, el implică adesea divergenţe, conflicte, rupturi, evoluţii normale pe traseul adaptării dintre dinamica individuală şi cea socială. Individul este supus unui proces de socializare până la dobândirea statutului de quot;sociabilquot;. El suportă întâi influenţele normative şi referenţiale ale sistemului grup, începand cu grupul familial, apoi cu cel educativ. În aceste medii el învaţă valori, i se dezvoltă potenţele intelectuale, afective, morale, aici exersează roluri şi deprinderi de a interacţiona. Învăţarea socială are regimul oricărei învăţări cognitive: copi1u1 îşi dezvoltă dimensiunea interindividuală prin participarea la diferite tipuri de grupuri. Învăţarea de roluri îi dezvoltă capacitatea de a interioriza şi înţelege imagine altora şi îl ajută în formarea conştiinţei de sine, prin raportarea la judecăţile altora, la normele şi valorile pe care grupul i le propune. Doise şi Mugny (1987, 1991) au elaborat o teorie după care dezvoltarea cognitivă a individului este condiţionată şi stimulată de interacţiuni într-un grup (clasa şcolară), denumit acest proces de dezvoltare socială a inteligenţei conflict socio- cognitiv. Orice demers cognitiv se desfăşoară într-un câmp relaţonal, prin confruntare cu alţii, incluzând câmpul acţiunii, situaţia formată, contextul social. Socializarea prin grup înseamnă încorporarea unor habitusuri, noţiune ce semnifică quot;o dispoziţie generală a spirituluiquot; şi a voinţei, construirea unei stări interioare profunde care orientează individul pentru tot restul vieţiiquot; (E. Durkheim). După P. Bourdieu (1970, 1974) habitusul nu înseamnă doar condiţia socială de origine, ci mai ales traiectoria socială a individului, determinată de quot;structuri obiectivequot; care-i pot limita poziţia. În acellaşi timp socializarea înseamnî şi construirea socială a realităţii prin încorporarea manierei de a fi (simţi, gândi, acţiona) a unui grup, a viziunii acestuia asupra lumii şi a raporturi1or sale cu viitorul, a credinţelor sale intime. Pentru individ grupul de origine apare o sursă de quot;obiectivitatequot; şi el raportează toate achiziţiile ulterioare la aceasta experienţă de bază (C. Dubar, 1991). Se parcurge un traseu de recunoaştere reciprocă individ-grup, o apropiere subiectivă a quot;obiectuluiquot; străin (grup) de către membri. Prin ataşament şi identificare (noţiuni de inspiraţie psihanalitică), candidatul la sociabilitate se identifică cu valori şi purtători de valori, individul ajunge să împartăşească aceleaşi valori sociale cu grupul sau comunitatea pe care le frecventează. Altă modalitate prin care individul încorporează valorile unui grup este raportarea la un grup de referinţă sau exerciţiul conformismului, supunerii şi normalizarii.. 8
  9. 9. Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce-o oferă grupul membrilor de a beneficia de quot;imaginea sa de marcăquot;, dar şi de a se afirma personal. Fiecare membru al grupului are tendinţa de a se compara cu ceilalţi, de a pretinde recunoaştere. Diferenţierea socială este modalitatea de a căuta identitatea, ocazia de a se valoriza, de a dezvolta strategii inovatoare. Strategia creerii unei stări de confruntare (chiar a conflictului) oferă posibilitatea unor minoritari din grup să propună noi norme şi să se afirme prin comparaţie cu majoritarii. Grupul se prezintă şi ca un mijloc şi loc al schimbării. Lewin prezintă grupul ca un câmp dinamic în care persoana, prin interacţiune, dobândeşte experienţe, intervine asupra evenimentelor, îşi reprezintă anticipat efectele acţiunilor sale, îşi proiectează viitorul. El îşi construieşte un quot;spaţiu de viaţăquot; în interiorul căruia îşi organizează acţiunile, în funcţie de normele, valorile, ideologia împărtăşită împreună cu ceilalţi. Câmpul dinamic lewinian este - în realitate -câmpul grupului în care funcţionează diferiţi factori economici, sociali, culturali şi ideologici care determină relaţiile cu exteriorul, care creează diferite canale de comunicare, norme şi valori, scopuri şi acţiuni, în care se interpretează roluri şi se asumă funcţii de conducere. Toate aceste elemente sunt interdependente, modificarea unuia antrenează schimbarea celorlalte elemente. Dacă stilul de comportament glisează de la stilul democratic către cel autoritar, de pildă, consecinţa este modificarea climatului de grup, apariţia unui grad de agresivitate, manifestat prin explozii frecvente. Consecinţa e pierderea echilibrului grupului şi căutarea unui nou echilibru. Lewin a propus modalităţi strategice de introducere a schimbării în grup, prin modificarea atitudinilor membrilor de către experţii în schimbare. În grup, schimbarea poate fi opera unor actori sociali minoritari. S. Moscovici (1979) a descris un alt tip de schimbare decât cea determinată printr-un responsabil sau expert. Un grup minoritar, adesea lipsit de resurse, putere, legitimitate etc. poate angaja o mişcare (istorică, culturală, ideologică) impunând un nou mod de a gândi şi acţiona, antrenând o spargere a vechilor stereotipuri şi o schimbare către propriile con vingeri. Există o bogată literatură care prezintă grupul ca producător de idei, ca mediu creativ privilegiat. Interacţiunile dintre membri, conversaţiile interioare stimulează emergenţa ideilor noi, elaborarea unei anumite quot;gândiri socialequot; (social thinking, M. Billing, 1987). Discuţiile colective permit confruntarea cadrelor de referinţă, uneori radicalizează punctele de vedere (Moscovici, Doise, 1970), dezvoltă cunoaşterea socială, adesea se soldează cu un plus de productivitate. Grupul este contextul care stimulează căutarea soluţiilor, produce conflict socio-cognitiv, facilitează cunoaşterea unor cadre de referinţă alternative. Perceperea în urma discuţiilor, a ecartului dintre cadrele de referinţă ideale (privind normele şi rolurile sociale) şi practicile efective ale fiecărui subiect, se prezintă ca o funcţie de reglare (C. Charbol, 1989), corectează acţiunile de comunicare, elucidează ambiguităţile, propune, într-un cuvânt, noi practici cognitive. 9
  10. 10. Tipuri de grupuri În general, noţiunea de grup este legată de ideea realizării unei sarcini sau de cea a unui interacţiuni sociale. Astfel, cele mai multe clasificări ale grupurilor ţin cont de această distincţie. Fiecare organizaţie şi chiar societatea în ansamblul ei se sprijină pe grupuri. Deciziile pe care le ia liderul sunt deseori rezultatul unor îndelungi discuţii în cadrul echipei de conducere sau sunt discutate, aprobate sau validate de echipa de comitete ale acţionarilor, de echipe ministeriale etc.. În acelaşi timp, în pofida acestei influenţe de ne-contestat, chiar dacă grupurile ocupă un loc important în viaţa fiecăruia, rareori avem timpul să observăm ce se întâmplă în cadrul unui grup. Care sunt comportamentele membrilor unui grup? Cum reacţionează un grup la deciziile liderului /managerului? Cum se repartizează rolurile în cadrul acestuia? De ce anumite grupuri sunt mult mai eficace decât altele? În ce manieră sunt rezolvate conflictele în grup etc.? Conceptul de leadership este intim legat de cel de grup. Aşa cum am văzut, stilul de conducere nu se poate exercita decât prin raportare la un context anume, la o situaţie. Elementul definitoriu al situaţiei este reprezentat de grup, de ansamblul de indivizi care formează colectivul unui departament, al unei secţii, al unei echipe de lucru. Clasificarea grupurilor umane după D. Anzieu, J.Y. Martin, 1994 Denumirea Structura Durata Nr. Relaţiile între Efectul Conştiinţa Acţiuni grupului (gradul de indivizi indivizi asupra scopurilor comune organizare credinţelor internă şi şi normelor diferenţierea rolurilor) Mulţimea Foarte slabă Câteva Mare Contagiunea Întreruperea Slabă Apatie sau minute emoţională credinţelor acţiune pănă la latente paroxistică câteva zile Banda Slabă Câteva ore Mic Cercetări Întărire Mijlocie Spontaneitate până la asemănătoare dar puţin câteva luni importantă pentru grup Gruparea Mijlocie Mai multe Mic, Relaţii Menţinere Slabă sau Rezistenţă săptămâni mijlociu umane mijlocie pasivă sau până la sau mare superficiale acţiuni mai multe limitate luni Grupul Ridicată Trei zile Mic Relaţii Schimbare Ridicată Importanţa primar sau până la umane spontaneităţii restrâns zece ani bogate şi vederilor înnoitoare Grupul Foarte Maimulte Mijlociu Relaţii Introduce Slabă sau Importanţa primar sau ridicată luni până sau mare funcţionale presiuni ridicată obişnuinţei şi organizarea la mai planificării multe decenii 10
  11. 11. Etapele evoluţiei unui grup Sub supervizarea liderului, majoritatea grupurilor, fie că sunt grupuri de dezvoltare, grupuri de sarcină, grupuri de cercetare etc., traversează în existenţa lor 5 etape: 1. - Formarea (sau orientarea) – Este o etapă iniţială, de cunoaştere, în care membrii grupului îşi centrează eforturile lor spre stabilirea obiectivelor şi adoptarea procedurilor necesare pentru realizarea sarcinilor. Acesta este stadiul comportamentelor predominant relaţionale, a cunoaşterii reciproce şi a acceptării celorlalţi. Membrii grupului: • sunt motivaţi uşor până la moderat; • au aşteptări în general pozitive în legătură cu rezultatele ce le vor obţine; • manifestă o oarecare anxietate şi preocupare în legătură cu cauza pentru care se află acolo, ce vor obţine, ce înseamnă pentru ei obiectivele formulate în faţa grupului, ce vor face ei, ce va face managerul, la ce sunt ei competenţi; • sunt dependenţi de autoritate; Activitatea grupului se caracterizează prin: ♦ nivel scăzut până la moderat al îndeplinirii sarcinii; ♦ energia este focalizată pe definirea scopurilor, pe modul de abordare a acestora şi pe abilităţile /competenţele necesare; Cu sarcini simple şi uşor de definit, stadiul formării va fi scurt şi distinct, cerând aproximativ 5 - 10 % din timpul total. În echipele cu scopuri şi sarcini complexe, acest stadiu poate să se întindă până la 30 - 60 % din timpul afectat. 2. - Perturbarea (sau nemulţumirea) - Este o etapă conflictuală, când elementele consecutive stabilirii obiectivelor şi procedurilor (ordinea obiectivelor, repartiţia responsabilităţilor, comportamentul individual în sarcină) devin surse de negociere sau de conflict. Conflictul din această etapă trebuie gestionat astfel încât energia, atitudinile angajante şi revendicative să fie dirijate în sensul trecerii la acţiune pentru realizarea obiectivelor. Membrii grupului: • simt o anumită discrepanţă între speranţele şi aşteptările iniţiale şi situaţia reală; • devin nemulţumiţi faţă de dependenţa faţă de autoritate; • adeseori au sentimente de frustrare sau de mânie în legătură cu scopurile şi sarcinile grupului; • pot avea reacţii negative faţă de manager sau faţă de alţi membri ai grupului; • adeseori au sentimente de incompetenţă sau confuzie; Activitatea grupului: 11
  12. 12. ♦ poate fi întreruptă de sentimente negative; ♦ reflectă un uşor progres în realizarea sarcinii şi în dezvoltarea abilităţilor /competenţelor; Unele grupuri se pot bloca în acest stadiu continuând să fie atât demoralizate cât şi relativ neproductive. Se poate întâmpla ca unii membri să părăsească grupul. 3. – Normalizarea (sau rezoluţia) Este o etapă centrată pe cooperare, în care comportamentele evoluează spre furnizarea de informaţii, acceptarea opiniilor diferite, eforturi pozitive pentru formularea de soluţii realiste. Este etapa formării şi creşterii coeziunii grupului, a spiritului de comuniune. Sunt stabilite reguli clare de relaţionare şi sunt întărite (feed-back pozitiv) sentimentele de responsabilitate, comportamentele de cooperare. Membrii grupului: • sunt mai puţin nemulţumiţi pe măsură ce modurile de cooperare devin mai clare; • anulează diferenţele dintre expectanţele iniţiale şi realitatea legată de scopurile, sarcinile şi abilităţile personale şi de grup; • scade animozitatea faţă de alţi membri sau faţă de manager; • dezvoltă sentimente de respect reciproc, armonie, încredere etc., care duc la creşterea coeziunii grupului; • simt plăcere în realizarea sarcinii, plăcere care începe să domine asupra sentimentelor negative anterioare; • începe să se simtă stima de sine vizavi de calitatea de membru al grupului şi de realizarea sarcinii. Activitatea grupului:: ♦ se intensifică uşor, pe măsură ce se dezvoltă abilităţile /competenţele şi înţelegerea ♦ este stimulată de sentimentele pozitive ale membrilor Acest stadiu poate fi foarte scurt (aproape inexistent) sau foarte lung. 4. - Realizarea sarcinii (sau producţia) - etapă centrată pe sarcină în care grupul arată dacă este capabil sau nu de a realiza sarcina cu eficacitate şi competenţă. Existenţa unor norme de grup care favorizează eficacitatea şi competenţa, alternanţa optimă dintre activitatea individuală şi cea de grup permit perfecţionarea şi menţinerea grupului la un nivel de performanţă înalt. Grupurile cu norme inadecvate, care defavorizează eficacitatea şi competenţa şi încurajează comportamentele egoiste sau extremiste evoluează spre dizolvare. Membrii grupului: • au sentimente pozitive de satisfacţie pentru apartenenţa la grup; • lucrează bine împreună şi acceptă natura relaţiei lor; se simt autonomi: nu se simt dependenţi de leaderul desemnat; • recunosc, sprijină şi ies în întâmpinarea competenţelor şi realizărilor celorlalţi; 12
  13. 13. • îşi concentrează energia mai degrabă pe realizarea sarcinii decât pe nemulţumire şi rezistenţă; • se raportează unul la altul sau la grup în termeni de funcţii complementare la sarcină cât şi de sprijin inter-personal Activitatea grupului:: ♦ este stimulată de recompensa lucrului bine făcut si de coeziunea de grup; ♦ este mai uşoară, mai eficientă şi mai plină de satisfacţii, cu o continuă dezvoltare a abilităţilor, cunoaşterii şi încrederii; Acest stadiu continuă, cu fluctuaţii moderate în sentimentele de satisfacţie, până la stadiul final sau până la încheierea activităţii grupului. 5. - Dizolvarea – etapa finală în care se revine de la comportamentele centrate pe sarcină la comportamentele centrate pe relaţie, evoluând spre încheierea activităţii ca grup. Eficacitatea grupului Pe lângă caracteristicile stilului de conducere exercitat de lider, factorii care afectează comportamentele unui grup şi rezultatele sale şi de care trebuie ţinut cont pentru funcţionarea performantă a grupurilor sunt: dimensiunea grupului, rolurile, normele, obiectivele, coeziunea, conducerea. • Dimensiunea grupului este decisă de factori cum sunt cei legaţi de tipul de comunicare de dorit, tipul de sarcină de realizat, timpul aflat la dispoziţie până la obţinerea unui răspuns etc. În general, se recomandă un grup format de 7 - 12 persoane, datorită faptului că este mai uşor de condus, comunicarea se face faţă în faţă, discuţiile şi negocierea soluţiilor este mai rapidă, diversitatea este destul de favorabilă etc. Participanţii şi rolurile lor pot afecta metoda de lucru în grup şi rezultatele activităţii comune. În primul rând intervin stilul individual de lucru cu ideile (stil cognitiv) şi/sau stilul de acţiune (stil acţional), care prin însumarea principalelor tendinţe din cadrul unui grup pot da ca rezultantă un stil al grupului de a aborda şi rezolva problemele (acesta în situaţia în care diferenţele de stil nu sunt prea mari ca să determine un conflict decizional). În al doilea rând, pot exista tipuri diferite de roluri care pot fi asumate de membrii unui grup şi care pot influenţa randamentul grupului: coordonatorul, executantul, inovativul, criticul etc. • Tipul conducerii unui grup mic este un factor decisiv de care poate depinde întreaga lui eficienţă. Grupul poate fi condus de către un lider formal (managerul) sau de către un lider informal care se impune din rândul membrilor grupului şi este recunoscut de către aceştia. O situaţie care poate fi avantajoasă pentru funcţionarea unui grup este de a avea mai mulţi lideri, aşa numiţii lideri de sarcină care, în funcţie de specificul sarcinii (organizatorică, financiară, specialitate pe domenii, etc.), sunt recunoscuţi ca fiind cei mai competenţi şi, pe parcursul rezolvării ei, preiau conducerea grupului. În cazul unui singur lider stilul de conducere al acestuia trebuie adaptat felului sarcinii, etapei de dezvoltare şi gradului de maturitate a grupului (vezi quot;Analiza comportamentului conducătoruluiquot; – Blanchard). • Obiectivele unui grup corespund rezultatelor finale pe care grupul doreşte să le atingă, atât ca grup (împreună) cât şi individual (ceea ce îşi doreşte să obţină fiecare membru în nume individual). Natura obiectivelor influenţează eficacitatea şi nivelul de reuşită a indivizilor, a grupurilor şi a organizaţiei. Adesea grupul adoptă norme care să-i ajute la atingerea obiectivelor. 13
  14. 14. • Normele de grup definesc tipurile de comportament pe care membrii unui grup le consideră adecvate cu apartenenţa la grup sau pe care le consideră definitorii pentru membrii grupului respectiv. Normele de grup pot fi diferite de cele care sunt stabilite pe cale formală (de conducere) şi deseori membrii grupului fac presiuni de respectare a acestor norme de către noii veniţi. De cele mai multe ori normele impuse de grup sunt centrate pe aspectele relaţionale şi mai puţin pe cele de realizare a sarcinii. Aceste norme comune sunt impuse de către grup pentru că ele: o simplifică sau fac previzibile comportamentele din partea membrilor grupului; o permit coordonarea eforturilor membrilor în vederea realizării obiectivelor grupului; o ajută la evitarea problemelor generate de atingerea vieţii private personale; o exprimă valorile esenţiale ale unui grup sau subliniază distinctivitatea faţă de alte grupuri. o contribuie la asigurarea coeziunii grupului şi la apărarea propriilor avantaje; • Coeziunea de grup este forţa dorinţei pe care o au membrii de a rămâne în cadrul grupului şi de a merge împreună cu el. Coeziunea depinde de compatibilitatea care există între obiectivele grupului şi cele ale participanţilor luaţi în mod individual. Coeziunea poate acţiona ca o forţă care mobilizează membrii unui grup pentru atingerea obiectivelor comune. În acelaşi timp, o coeziune de grup crescută poate produce disfuncţionalităţi prin influenţele pe care le are asupra gândirii de grup, cum ar fi: o iluzia de invulnerabilitate a membrilor grupului care determină un optimism excesiv şi încurajează asumarea de riscuri extreme; o apariţia şi întreţinerea de opinii stereotipe despre rivalii sau adversarii grupului, opinii care tind să neglijeze calităţile sau forţa lor reală; o presiunea constantă spre uniformitate exercitată asupra membrilor propriului grup inhibă luările de poziţie critice sau ideile contrare celor spiritului întregului grup; o inhibarea spiritului creativ şi cantonarea conduitelor grupului spre acte şi idei stereotipe care devin pe zi ce trece tot mai depăşite; Nivelul de coeziune a grupului este important pentru că poate afecta productivitatea participanţilor. O productivitate ridicată şi un feed-back eficient poate determina o creştere a coeziunii grupului şi o creştere nouă a productivităţii. O coeziune ridicată a grupului conduce la performanţă în condiţiile păstrării unei gândiri de grup deschise, creative. Dinamica grupului Termenul de „dinamică” vine de la cuvântul grecesc care înseamnă „forţă”. „Dinamica grupului” ar însemna, într-o transpunere exactă, forţele care acţionează în interiorul unui grup. Iar cercetarea dinamicii grupului s-ar apleca asupra acestor forţe: naşterea lor, modificările ulterioare, consecinţe, etc. Tehnologia dinamicii grupului (adică aplicarea practică a acestor forţe) constă, atunci, în utilizarea cunoştinţelor despre acest fenomen pentru atingerea unui scop oarecare. (D. Cartwright, 1969). Deşi inventarea expresiei se datoreşte lui Kurt Lewin, sensul acesteia poate fi găsit în concepţiile unor înaintaşi cum sunt: Compte, Simmel, Freud, Cooley. Şcoala lui Lewin, însă face din dinamica grupului studiul sistematic şi experimental al structurii şi proceselor ce se petrec în grup şi determină relaţiile grupului cu 14
  15. 15. exteriorul. Într-o primă etapă, termenul determină o ştiinţă experimentală, practicată în laborator, asupra unor grupuri reunite artificial. Utilizând ca metodologie aparataj experimental de cuantificare a observaţiilor, cercetările asupra dinamicii grupului urmăreau: funcţionarea grupului, coeziunea şi comunicaţiile, creativitatea grupului, conducerea. Într-o etapă secundă, acelaşi termen desemnează, organizarea grupului şi eforturile de schimbare ale indivizilor. Înseamnă mai puţin grupul de laborator şi mai mult grupurile reale, grupurile constituite în sânul organizaţiilor. Astăzi, dinamica grupurilor se constituie din două mari părţi: 1. în primul rând, ansamblul fenomenelor psiho – sociale ce se produc în grupurile primare şi legile ce le reglementează. Aceste fenomene sunt: a). relaţiile ce se stabilesc între grupul primar şi mediul său; b). influenţa exercitată de un grup primar asupra membrilor săi, pentru care constituie o realitate şi o valoare, influenţă generatoare a unui anumit climat psihologic; c). viaţa afectivă a grupului şi evoluţia sa în diverse circumstanţe; d). factorii coeziunii şi disociaţiei. 2. în al doilea rând, dinamica grupului este ansamblul metodelor de acţiune asupra personalităţii prin grup şi a metodelor de acţiune a acestor grupuri asupra grupurilor mai largi. Aici se cuprind: a). studiul proceselor de schimbare (atitudini, sentimente, percepţii de sine şi de altul), prin grup adică a tehnicilor de manipulare a grupurilor; b). utilizarea metodelor de grup pentru tratarea tulburărilor de personalitate (metode de psihoterapie prin grup); c). studiul schimbărilor sociale prin grupurile mici. Ideea utilizării grupului ca un câmp dinamic al schimbării sociale şi individuale aparţine lui Kurt Lewin, el fiind considerat întemeietorul acestei direcţii spectaculoase de cercetare. Acesta ]n’elegea prin cuvântul „dinamică” un ansamblu de schimbări adaptabile care se produc în structura grupului, prin acţiunile întreprinse de către o parte din grup, având ca efect redistribuirea forţelor în interiorul acestuia şi reinstalarea într-un nou echilibru. Pentru Lewin grupul nu reprezintă o sumă de forţe în interacţiune, ci un ansamblu complex, având trăsături distincte. Grupul este un tot dinamic, un câmp de forţă în sânul căruia se produc fenomene diferete de cele individuale promovând interdependenţa membrilor; se prezintă ca un mijloc de intervenţie asupra participanţilor, în vederea schimbării acestora, prin dezvoltarea capacităţilor de participare la decizii, de asumare a responsabilităţilor, de aderare la idealuri democratice. Grup experimental devine un mijloc de antrenament, un mediu de formare, un for ştiinţific de manifestare a savantului cetăţean. Dinamica grupului şi factorii de coeziune Între membrii unui grup se stabileşte treptat un proces de influenţare reciprocă fapt care determină o anumită apariţia şi manifestarea unei coeziuni de grup. Aşa cum am văzut, această coeziune poate influenţa pozitiv sau negativ caracteristicile grupului şi randamentul acestuia. Există opt factori principali care influenţează coeziunea de grup: numărul de membri, omogenitatea grupului, acordul cu privire la obiectivele grupului, comunicarea în grup, ameninţarea externă, competiţia inter-grupuri, succesul grupului şi stabilitatea membrilor grupului. eNumărul membrilor grupului: m Un grup de talie mică, de regulă este mult mai coeziv decât unul de talie mare, deoarece : • Cu cât grupul este mai mare: o cu atât membrii grupului sunt mai puţin mulţumiţi /satisfăcuţi pentru că dificultăţile de comunicare cresc în medie geometrică şi participanţii au mai puţine şanse de a-şi exprima, în mod egal, punctul lor de vedere. o cu atât sunt mai multe şanse de a se forma sub-grupuri şi quot;bisericuţequot;; o cu atât problemele datorate relaţiilor inter-personale capătă importanţă, în detrimentul unităţii de acţiune. 15
  16. 16. • Cu cât grupul este mai mic o productivitatea grupului este mai mare, pornind de la un anumit prag (fiind în relaţie inversă cu numărul membrilor unui grup) o exprimarea dezacordului este foarte dificilă şi tensiunea poate creşte chiar dacă ea nu este exprimată. Oamenii sunt mult mai dispuşi să facă parte dintru grup al cărui membri împărtăşesc aceleaşi exOmogenitatea: interese, valori şi credinţe. În cadrul aceleaşi organizaţii şi în cadrul sub-unităţilor acesteia (colectivelor) se formează deseori sub-grupuri de indivizi care au caracteristici comune, afinităţi comune şi, prin acesta, un grad mai mare de omogenitate. În scopul gestionarii eficiente a unei organizaţii, este util a favoriza asocierea spontană ca rezultat al interesului pentru sarcină sau activitate profesională şi mai puţin pe cea bazată pe atracţia inter-personală predominant afectivă. Moreno (1947) a elaborat o metodologie care are ca scop măsurarea interacţiunilor, a procesului de influenţă şi a modului de polarizarea a activităţii unui grup: sociograma. Pornind de la sociogramă şi ilustrând percepţia pe care o au membrii unui colectiv faţă de colegii lor, Moreno a măsurat interacţiunile între membrii unui grup şi a pus în evidenţă prezenta sub-grupurilor cu un coeficient mai mare de omogenitate (“clanurile” sau “bisericuţile”) în grupurile formale şi informale. cu privire la obiectivele grupului. Dacă membrii grupului nu reuşesc să accepte obiective “bAcordul comune, chiar şi după intervenţia leaderului, coeziunea grupului va avea de suferit. Probabil se vor forma sub-grupuri (“bisericuţe”) care vor opune rezistenţă sau nu vor participa suficient de motivat la realizarea obiectivelor sau, în cazul unui grup informal, se poate ajunge până la sciziunea grupului. Comunicarea: O comunicare de calitate între membrii grupului favorizează o mai mare coeziune a grupului. Cu cât numărul de interacţiuni între membrii unui grup este mai mare cu atât grupul poate fi mai coeziv. externă: Ca reacţie la o ameninţare externă grupul are tendinţa de a deveni mai coeziv, de a câAmeninţarea mobiliza membrii cu scopul de a face faţă ameninţării exterioare. inter-grupuri: Tot ca o ameninţare externă, competiţia exterioară favorizează coeziunea, forţând moCompetiţia membrii grupului să-şi unească eforturile, pentru îmbunătăţirea parametrilor întregii activităţi (productivitate, comunicare, organizare etc.). grupului: Oailor nu le place să se identifice cu un grup care nu are succes şi, în caz de eşec repetat, ( pSuccesul tind să atribuie cauza eşecului celorlalţi membrii ai grupului. Coeziunea grupului se întăreşte, ca urmare a succesului, reuşita grupului acţionând asupra fiecărui membru a grupului ca o recompensă simbolică. membrilor grupului: Dacă membrii unui grup sunt nemulţumiţi de evoluţia grupului sau trăiesc suStabilitatea stări de tensiune generate de stres sau de ne-concordanţă dintre obiectivele personale şi cele ale grupului, atunci este posibil ca unii dintre membrii să părăsească grupul. Deci, putem asocia “longevitatea” membrilor unui grup în interiorul grupului cu un coeficient mare de coeziune, schimbarea membrilor unui grup afectând stabilitatea şi coeziunea acestuia. Rolurile in grup şi eficacitatea grupului Ca un grup să fie performant el trebuie să dea dovadă de spirit de unitate şi cooperare. Membrii unui grup trebuie să lucreze împreună ca o echipă. Constituirea unui grup centrat pe sarcină (numit şi echipă de sarcină / 16
  17. 17. de proiect) este etapă deosebit de importantă, o muncă de concepţie în care este vorba de a găsi combinaţia de persoane adecvată şi combinaţia de roluri care să permită realizarea eficientă a sarcinii dorite. Meredith Belbin a demonstrat că, în echipele formate din persoane prea asemănătoare, rezultatele obţinute sunt deseori slabe. Ca un exemplu: de quot;vizionariquot; care au tendinţa de a se certa în ce direcţie să se îndrepte şi nu fac mare lucru; ele au deechipele nevoie de mijloace de lua decizii, mijloace de a o urma în scopul de a putea lucra împreună un timp limitat. de quot;executanţiquot; au probleme cu proiectele deschise care cer permanent idei noi; este vorba de oamenii neechipele care se cramponează de ceea ce ştiu chiar dacă acesta nu merge. M. Belbin, în urma studiilor empirice în acest domeniu, identifică 9 categorii de roluri, care se pot identifica într- o echipă, roluri care, dacă sunt suplinite în mod relativ echilibrat de diferiţi membri ai echipei, pot asigura performanţa acesteia: Roluri Contribuţii în echipă Lipsuri sau slăbiciuni INOVATIVUL Creativ, imaginativ, ne- Ignoră detaliile; prea ortodox; găseşte soluţii la preocupat pentru a furniza idei, problemele dificile. pentru a le mai pune în practică INVESTIGATORUL Entuziast, extravert, Exagerat de optimist, işi pierde DE RESURSE comunicativ; exploră interesul după ce entuziasmul oportunităţile, dezvoltă iniţial a trecut contacte utile realizării sarcinii COORDONATORUL Matur, încrezător în Poate fi văzut ca manipulativ, deleagă sarcinile / sine, calităţi de leader, clarifică scopurile şi munca personală obiectivele, promovează luarea de decizii, delegă responsabilităţi MODELATORUL Provocator, dinamic, Poate provoca pe ceilalţi afirmându-se în condiţii de Poate răni sentimentele presiune; are putere şi curaj coechipierilor pentru a depăşi obstacole MONITOR-EVALUATORUL Strategic şi perspicace; sobru; Îi lipseşte forţa şi abilitatea vede toate alternativele (mai pentru a inspira pe alţii ales pe cele negative); judecă cu Excesiv de critic precizie CO-ECHIPIERUL Cooperativ, moale, atent şi Indecis în situaţii cruciale diplomat; ascultător, Poate fi uşor influenţat constructiv, evită conflictele, calmează apele EXECUTANTUL Eficient şi conservator; Într-o oarecare măsură disciplinat, de încredere; pune inflexibil ideile în practică, le face “ să Se adaptează greu la situaţii meargă” noi la noi posibilităţi FINALIZATORUL Sârguincios, conştiincios, Înclinat de a fi excesiv de anxios; Caută şi identifică neliniştit sau nelinişti fără un erorile şi omisiunile; urmăreşte motiv real şi asigură finalizarea sarcinilor Incapabil să delege; în timpul util Poate fi extrem de scupulos SPECIALISTUL Competent, decis, dedicat; Contribuţii pe un front furnizează cunoştinţe şi abilităţi restrâns în situaţii specializate. Staţionează în tehnic, nu vede ansamblul (“nu vede pădurea”) 17
  18. 18. În funcţie de modul efectiv în care se realizează comunicarea în grup şi de personalităţile /rolurile subordonaţilor liderul trebui să adopte conduite apte să neutralizeze conflictele şi să direcţioneze spre realizarea sarcinilor. Iată un exemplu cu astfel de conduite: Cazul Ce trebuie să facă liderul 1. Tăcere îndelungată a unui membru. 1. Să-l interpeleze, fără a forţa. Să-l cunoască bine pe membrul respectiv şi mai ales reactia lui la frustrare (la nemulţumire). 2. Tăcere în masă. 2.Nu rupe tăcerea (în prima fază). Interoghează grupul în legătură cu sensul tăcerii. 3. Conflicte 3.Analizează reactiile dintre cei implicaţi. Realizează „ascultare activă”. Mediază conflictul şi-l rezolvă prin met. victorie-victorie. 4. Evitarea problemei 4. Analizează formele în care grupul evită problema. Renunţă. 5. Vorbăreţul (palavragiul) 5. Îi cere în mod expres să fie scurt. Rezumă şi dă cuvîntul altuia. Îi cere să înceteze. 6. Deviantul (obsedat de alte probleme) 6.Îl antrenează în subiectul discutat. Strategii de motivare a grupului/echipei Pentru o bună eficienţă a grupului /echipei, pentru ca membrii echipei să aibă sentimentul de co- participare şi de valorizare, este de dorit ca: a) rolurile să fie asumate pe bază de voluntariat sau prin negociere în echipă, în funcţie de competenţele, implicarea şi disponibilităţile fiecăruia, b) sarcinile care decurg din rolurile asumate să fie bine definite în echipă; c) membrii echipei trebuie sau aibă o imagine destul de clară a scopului efortului lor, a contextului şi implicaţiilor rezultatului sau produsului final spre care tind. În plus, membrii grupului trebuie: d) să aibă acces la informaţii relevante, să posede cunoştinţele sau competenţele pentru a interpreta şi utiliza aceste informaţii; e) să primească feed-back, să fie informaţi asupra rezultatelor lor şi a caracteristicilor acestor rezultate; f) să fie trataţi echitabil şi recompensaţi (moral sau material) în funcţie de efortul depus şi rezultatele obţinute. Pot fi utilizate însă şi alte diferite „metode” sau strategii de motivare: • metoda ameninţării comune - înseamnă a pune întreaga echipă într-o situaţie dezagreabilă, astfel încât dorinţa de a ieşi din respectiva situaţie va fi cea care va motiva întreaga echipă şi va cimenta coeziunea grupului. Ameninţarea trebuie să permită găsirea de soluţii prin mobilizarea întregului grup şi trebuie să fie percepută ca venind din afară. • metoda recompensei comune – presupune, în funcţie de posibilităţi şi de aptitudinile grupului, motivarea prin anunţarea (şi acordarea) unei recompense colective (care nu poate fi „împărţită” individual), pentru momentul în care echipa reuşeşte să atingă un obiectiv dificil într-un termen de timp fixat. • metoda competiţiei – presupune, într-o ambianţă de valorizare posibilă şi acceptată, organizarea de competiţii inter-echipe, situaţii în care competiţia şi quot;producţiilequot; echipelor vor fi realizate în prezenţa unui public sau a unor evaluatori externi. 18
  19. 19. • metoda motivaţiei comune – înseamnă a utiliza o motivaţie dominantă comună (identificată în urma discuţiilor individuale sau colective), lăsând grupului libertatea de a alege mijloacele, de a stabili detaliile de organizare, de gestionare a resurselor financiare şi de a conduce realizarea acelei dorinţe sau aspiraţii comune. 19

×