Alchimistul - Paulo Coelho

385 views
249 views

Published on

Published in: Education
0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total views
385
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
1
Actions
Shares
0
Downloads
10
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Alchimistul - Paulo Coelho

  1. 1. PAULO COELHO Alchimistul (ALQUIMISTA, 1988) PREFAŢĂ Este important să spunem cîteva lucruri despre faptul că Alchimistul este o carte simbolică, diferită de Jurnalul unui magician, care n-a fost o lucrare de ficţiune. Unsprezece ani de viaţă am dedicat Alchimiei. Simpla idee de a transforma metalele în aur sau de a descoperi Elixirul tinereţii fără bătrîneţe era prea fascinantă ca să treacă neobservată de orice novice în ale magiei. Mărturisesc că Elixirul tinereţii fără bătrîneţe mă seducea cel mai tare: înainte de a înţelege şi simţi prezenţa lui Dumnezeu, ideea că totul se va sfîrşi într-o bună zi mă aducea la disperare. Astfel, aflînd despre posibilitatea de a obţine un lichid în stare să-mi prelungească pentru mulţi ani existenţa, am hotărît să mă dedic trup şi suflet fabricării lui. Era o perioadă de mari transformări sociale ― începutul anilor '70 ― şi încă nu existau publicaţii serioase cu privire la Alchimie. Am început, la fel ca unul dintre personajele cărţii, să cheltui puţinii bani pe care îi aveam pe cumpărarea unor cărţi din străinătate, şi-mi dedicam multe ore din zi studiului simbologiei lor complicate. Am căutat două-trei persoane serioase din Rio de Janeiro care se dedicaseră în mod serios Marii Opere, dar acestea au refuzat să mă primească. I-am cunoscut şi pe alţii care îşi spuneau alchimişti, îşi aveau laboratorul propriu şi promiteau să mă înveţe tainele Artei în schimbul unei adevărate averi; azi înţeleg că aceştia nu ştiau nimic din ceea ce pretindeau să mă înveţe. Dar cu toată stăruinţa mea, rezultatele au fost zero absolut. Nu se întîmpla nimic din ceea ce manualele de Alchimie afirmau în limbajul lor complicat. Era un şir nesfîrşit de simboluri, de dragoni, de lei, sori, luni şi argint viu, iar eu aveam mereu impresia că mergeam pe un drum greşit, pentru că limbajul simbolic permite o cantitate uriaşă de erori. În 1973, disperat de absenţa oricărui progres, am comis un act de o iresponsabilitate supremă. În acel timp eram angajat la Secretariatul pentru Educaţie din Mato Grosso, pentru a ţine cursuri de teatru în acel stat, aşa că am hotărît să-mi folosesc studenţii la nişte ateliere de teatru care aveau ca temă Tabla de Smarald. Aceasta, împreună cu unele incursiuni ale mele în zonele mocirloase ale magiei, au făcut ca în anul următor să pot simţi pe propria piele adevărul proverbului: "După faptă, şi răsplată". Totul în jurul meu s-a prăbuşit complet. Mi-am petrecut următorii şase ani din viaţă într-o atitudine destul de sceptică în ceea ce priveşte tot ce era legat de mistică. În acest exil spiritual am învăţat multe lucruri importante: că acceptăm un adevăr numai după ce l-am negat din tot sufletul, că nu trebuie să fugim de propriul nostru destin şi că mîna lui Dumnezeu este infinit de generoasă, în pofida severităţii ei. În 1981, am făcut cunoştinţă cu RAM, organizaţia ocultă unde mi-am găsit şi un Maestru, care avea să mă readucă pe drumul ce-mi era scris. Şi în timp ce el mă pregătea în învăţătura mea, m-am apucat din nou să studiez Alchimia pe cont propriu, într-o noapte, cînd
  2. 2. stăteam de vorbă după o epuizantă sesiune de telepatie, am întrebat de ce limbajul alchimiştilor era atît de vag şi de complicat. ― Sînt trei tipuri de alchimişti, spuse Maestrul meu. Aceia care sînt imprecişi pentru că nu ştiu ce vorbesc; aceia care sînt imprecişi pentru că ştiu ce vorbesc, dar ştiu şi că limbajul Alchimiei este un limbaj adresat inimii şi nu raţiunii. ― Şi al treilea tip? am întrebat. ― Aceia care nu au auzit niciodată vorbindu-se despre Alchimie, dar care au reuşit, prin experienţa lor, să descopere Piatra Filosofală. Aşa s-a hotărît Maestrul meu ― care aparţinea celui de-al doilea tip ― să-mi predea lecţii de Alchimie. Am descoperit că limbajul simbolic, care mă irita şi mă descumpănea atît, era unicul mod de a atinge Sufletul Lumii, sau ceea ce Jung a denumit "inconştientul colectiv". Am descoperit Legenda personală şi Semnele lui Dumnezeu, adevăruri pe care raţionamentul meu intelectual refuza să le accepte din cauza simplităţii. Am descoperit că a ajunge la Marea Operă nu este misiunea unor aleşi, ci a tuturor fiinţelor omeneşti de pe faţa Pămîntului. Sigur că nu totdeauna vedem Marea Operă sub forma unui ou sau a unui flacon cu lichid, dar toţi putem ― fără umbră de îndoială ― să ne cufundăm în Sufletul Lumii. De aceea Alchimistul este şi un text simbolic. De-a lungul paginilor sale, în afară de faptul că am transmis tot ce am învăţat despre aceasta, am încercat să aduc un omagiu marilor scriitori care au reuşit să ajungă la Limbajul Universal: Hemingway, Blake, Borges (care a folosit şi el istoria persană într-una din povestirile lui), Malba Tahan şi alţii. Pentru a completa această lungă prefaţă şi a ilustra ceea ce Maestrul meu voia să spună cu al treilea tip de alchimişti, merită să amintim o întîmplare pe care el însuşi mi-a povestit-o în laboratorul lui. Sfînta Maria, cu pruncul Isus în braţe, s-a hotărît să vină pe Pămînt ca să viziteze o mînăstire. Mîndri foarte, călugării au făcut un şir lung şi fiecare s-a înfăţişat în faţa Sfintei Fecioare pentru a I se închina. Unul a declamat poeme frumoase, altul I-a arătat miniaturile sale pentru Biblie, al treilea I-a recitat numele tuturor sfinţilor. Şi aşa unul după altul, fiecare călugăr şi-a adus omagiul Maicii Domnului şi Pruncului Isus. Dar ultimul din şir era cel mai umil călugăr din mînăstire, care niciodată nu învăţase înţeleptele scrieri ale epocii. Părinţii lui fuseseră oameni simpli care lucrau la un vechi circ din împrejurimi şi tot ce-l putuseră învăţa era să arunce mingi în sus şi să facă cîteva jonglerii. Cînd a venit rîndul acestuia, ceilalţi călugări au vrut să pună capăt închinăciunilor, pentru că fostul scamator nu avea nimic important de spus şi putea strica imaginea mînăstirii. Dar călugărul simţea, în adîncul sufletului, o dorinţă arzătoare să dăruiască ceva lui Isus şi Sfintei Fecioare. Ruşinat, simţind privirea mustrătoare a fraţilor lui, a scos cîteva portocale din sutană şi a început să le arunce în sus şi să jongleze cu ele, aşa cum ştia el. Şi doar în acel moment Pruncul Isus a zîmbit şi a început a bate din palme în braţele Sfintei Marii. Şi Maica Domnului numai lui i-a întins braţele, lăsîndu-l să-l atingă pe Prunc. AUTORUL Şi pe cînd mergeau ei, El a intrat într-un sat, iar o femeie, cu numele Marta, L-a primit în casa ei.
  3. 3. Şi ea avea o soră ce se numea Maria, care, aşezîndu-se la picioarele Domnului, asculta cuvîntul Lui. Iar Marta se silea cu multă slujire şi, apropiindu-se, a zis: Doamne! au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute. Şi răspunzînd, Domnul i-a zis: Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti. Dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună a ales, care nu se va lua de la ca. LUCA, 10: 38-42 PROLOG Alchimistul luă o carte pe care o adusese cineva din caravană. Tomul era fără copertă, dar reuşi să-i identifice autorul: Oscar Wilde. În timp ce-i răsfoia paginile, găsi o povestire despre Narcis. Alchimistul cunoştea legenda lui Narcis, frumosul băiat care-şi contempla zilnic propria frumuseţe într-un lac. Era atît de fascinat de el însuşi că într-o bună zi a căzut în lac şi a murit înecat. În locul acela, a apărut o floare care s-a numit narcisă. Dar nu aşa îşi încheia Oscar Wilde povestirea. El spunea că atunci cînd a murit Narcis, au venit naiadele ― zeiţele izvoarelor şi ale pădurii ― şi au văzut lacul transformat dintr-unul cu apă dulce, într-un ulcior cu lacrimi sărate. ― De ce plîngi? au întrebat naiadele. ― Plîng pentru Narcis, răspunse lacul. ― Ah, nu-i de mirare că plîngi pentru Narcis, continuară ele. La urma urmelor, deşi noi am alergat mereu după el prin pădure, tu erai singurul care puteai să-i contempli de aproape frumuseţea. ― Dar Narcis era frumos? întrebă lacul. ― Cine altul poate şti mai bine decît tine? răspunseră, surprinse, naiadele. La urma urmelor, doar pe marginile tale se apleca el în fiecare zi. Lacul rămase tăcut o vreme. Într-un tîrziu, zise: ― Îl plîng pe Narcis, dar niciodată n-am ştiut că el era frumos. Îl plîng pe Narcis pentru că de fiecare dată cînd se apleca deasupra apelor mele, eu puteam să văd reflectată, în fundul ochilor lui, propria-mi frumuseţe. "Ce povestire frumoasă", spuse Alchimistul.
  4. 4. Partea întîi Băiatul se numea Santiago. Se întuneca tocmai cînd ajunse cu turma lui în faţa unei vechi biserici părăsite. Acoperişul se prăbuşise de mult, şi in locul unde pe vremuri se afla sacristia creştea acum un sicomor uriaş. Hotărî să petreacă noaptea aici. Îşi mînă toate oile prin ruinele porţii şi apoi puse nişte scînduri pentru ca acestea să nu fugă în timpul nopţii. Nu erau lupi pe acolo, dar odată îi scăpase una în timpul nopţii şi a trebuit să-şi piardă toată ziua următoare pentru a găsi oaia rătăcită. Îşi întinse haina pe jos şi se aşeză, folosind cartea pe care o terminase de citit drept pernă. Îşi spuse, înainte de a adormi, că ar trebui să înceapă să citească nişte cărţi mai groase ― durau mai mult pînă se sfîrşeau şi erau perne mai confortabile în timpul nopţii. Era încă întuneric cînd se trezi. Privi în sus şi văzu stelele care străluceau prin acoperişul aproape năruit. "Voiam să mai dorm puţin", se gîndi el. Avusese acelaşi vis ca şi săptămîna trecută, şi iarăşi se trezise înainte de sfîrşit. Se ridică şi luă o înghiţitură de vin. Apoi îşi luă toiagul şi începu să-şi trezească oile care încă mai dormeau. Observase că imediat ce se trezea el, cea mai mare parte a animalelor se deşteptau şi ele. Ca şi cum ar fi existat o energie misterioasă care îi unea viaţa de aceea a oilor cu care străbătuse pămîntul de doi ani încoace în căutare de hrană şi apă. ― S-au obişnuit atîta cu mine că-mi cunosc obiceiurile, îşi spuse în şoaptă. Dar stătu o clipă şi se gîndi că ar fi putut să fie şi invers: s-o fi obişnuit el cu orarul oilor. Dar erau şi unele oi care întîrziau să se scoale. Băiatul le trezi pe rînd cu toiagul, strigîndo pe fiecare pe nume. Totdeauna crezuse că oile sînt în stare să înţeleagă ce vorbeşte el. De aceea obişnuia uneori să le citească părţi din cărţile care îl impresionaseră, sau să vorbească despre singurătatea şi bucuria unui cioban pe cîmp, ori să comenteze ultimele noutăţi pe care le vedea prin oraşele pe unde se întîmpla să treacă. Însă în ultimele două zile avusese o singură grijă: fata negustorului care locuia în oraşul unde avea să ajungă peste patru zile. Nu fusese decît o singură dată acolo, anul trecut. Negustorul avea o prăvălie de stofe şi ţesături şi îi plăcea totdeauna să vadă cu ochii lui cum sînt oile tunse, ca să se ferească de hoţii. Îi spusese un prieten despre prăvălie, aşa că ciobanul îşi dusese oile acolo. ― Vreau să vînd ceva lînă, îi spuse negustorului. Prăvălia era plină de clienţi şi negustorul îl rugă să aştepte pînă seara. El se aşeză pe caldarîmul din faţa magazinului şi scoase o carte din desagi.
  5. 5. ― Nu ştiam că ciobanii citesc cărţi, se auzi un glas feminin lîngă el. Era o fată ce arăta leit ca acelea din Andaluzia, cu părul negru şi neted şi ochi ce aminteau vag de vechii cuceritori mauri. ― Asta pentru că oile te învaţă mai multe decît cărţile, răspunse băiatul. Au stat de vorbă mai bine de două ore. Ea îi spuse că era fata negustorului, şi-i vorbi despre viaţa din acea aşezare unde fiecare zi era la fel cu cealaltă. Ciobănaşul îi povesti despre cîmpiile Andaluziei, despre ultimele noutăţi pe care le văzuse în oraşele pe unde trecuse. Era mulţumit că vorbea şi cu altcineva, nu numai cu oile. ― Cum ai învăţat să citeşti? întrebă fata la un moment dat. ― Ca toată lumea, răspunse băiatul. La şcoală. ― Dar dacă ştii să citeşti, cum de eşti doar un simplu cioban? Băiatul bălmăji ceva ca să ocolească răspunsul. Era încredinţat că fata nu va înţelege niciodată. Îşi continuă poveştile de călătorie şi ochişorii cei mauri clipeau de frică şi mirare. Pe măsură ce trecea timpul, băiatul îşi dorea să nu se mai sfîrşească ziua, să-l vadă tot ocupat pe tatăl fetei care să-i ceară să aştepte trei zile. A înţeles că simţea un lucru pe care nu-l mai simţise: dorinţa de a rămîne într-un singur loc pentru totdeauna. Lîngă fata cea oacheşă zilele n-ar fi fost niciodată la fel una cu cealaltă. Dar negustorul veni şi îi ceru să tundă patru oi. Apoi îi plăti cît îi datora şi-i ceru să revină anul următor. Peste doar patru zile ajungea din nou în orăşelul acela. Era agitat şi nesigur pe el: poate că fata îl şi uitase. Pe acolo treceau mulţi ciobani care vindeau lînă. ― Nu-i nimic, le spuse flăcăul oilor lui. Şi eu cunosc alte fete în alte oraşe. Dar în străfundul inimii ştia că are importanţă. Şi că păstorii, ca şi marinarii sau comisvoiajorii, cunoşteau cîte un oraş unde se afla cineva în stare să-i facă să uite de bucuria de a călători liberi prin lume. Se iveau zorile şi ciobanul îşi mînă oile în aşa fel încît să meargă după soare. "Astea niciodată nu trebuie să ia o hotărîre", gîndi el. "Poate de asta stau mereu lîngă mine." Aveau nevoie doar de apă şi hrană. Cîtă vreme băiatul ştia cele mai verzi păşuni din Andaluzia, ele îi vor fi credincioase. Chiar dacă zilele erau toate la fel, cu ore nesfîrşite care se tîrau între răsăritul şi apusul soarelui, chiar dacă ele nu citiseră niciodată o carte în scurta lor viaţă şi nu cunoşteau limba oamenilor care povesteau noutăţile de prin sate. Erau mulţumite să găsească apă şi hrană, atîta le era de ajuns. În schimb, îşi ofereau cu mărinimie lîna, compania şi ― din cînd în cînd ― carnea. "Dacă eu acum aş deveni un monstru şi m-aş hotărî să le omor una cîte una, ele ar vedea abia la urmă că turma a fost exterminată", gîndi băiatul. "Pentru că au încredere în mine şi au uitat să se bizuie pe propriile lor instincte. Şi asta numai pentru că eu le mîn la mîncare şi la adăpătoare." Băiatul începu să se minuneze de propriile lui gînduri. Poate biserica aceea, cu sicomorul crescut într-însa, să fi fost cu ghinion. Îi inspirase acelaşi vis pentru a doua oară, şi asta îi dădea o senzaţie de furie împotriva tovarăşelor lui, mereu aşa de credincioase. Bău puţinul vin care rămăsese de la cina de cu seară şi-şi strînse haina la mijloc. Ştia că peste cîteva ore, cu
  6. 6. soarele în vîrful suliţei căldura va fi aşa de mare că nu-şi va mai putea duce oile pe cîmp. Era ora cînd toată Spania dormea în timpul verii. Căldura ţinea pînă seara şi în toată această vreme el trebuia să-şi care după el haina. Dar cînd se gîndea la greutate, imediat îi venea în minte că nu simţise frigul dimineţii numai pentru că o avea. "Trebuie să fim mereu pregătiţi pentru surprizele vremii", se gîndea el atunci, şi se simţea mulţumit cu greutatea hainei. Haina îşi avea rostul ei, şi băiatul de asemenea. De doi ani pe cîmpiile Andaluziei, ştia pe dinafară toate aşezările din regiune, pentru că aceasta era marea pasiune a vieţii lui ― să călătorească. Se gîndise că de data asta o să-i explice fetei cum de un simplu cioban ştia să citească: fusese chiar la seminar, pînă la şaisprezece ani. Părinţii lui voiau ca el să devină preot, şi să fie motiv de mîndrie pentru o familie de simpli ţărani care muncea din greu doar pentru mîncare şi apă, ca şi oile lui. Învăţase latină, spaniolă şi teologie. Dar încă de mic visa să cunoască lumea, iar asta era mult mai important decît să-l cunoşti pe Dumnezeu sau păcatele oamenilor, într-o seară, cînd se afla în vizită la ai săi, îşi luă inima-n dinţi şi-i spuse tatălui său că nu voia să fie preot. Voia să călătorească. ― Oameni din toată lumea au trecut prin satul ăsta, fiule, răspunse tatăl. Au venit în căutare de lucruri noi, dar au rămas aceiaşi. Se duc pînă pe deal ca să vadă cetatea şi sînt de părere că trecutul era mai bun decît prezentul. Sînt bălai sau tuciurii, dar nu-s deosebiţi de oamenii din satul nostru. ― Dar eu nu cunosc cetăţile din ţinuturile de unde vin ei, zise băiatul. ― Oamenii aceştia, după ce ne văd pămînturile şi femeile, spun că le-ar plăcea să trăiască pentru totdeauna aici, continuă tatăl. ― Vreau să cunosc femeile şi ţinuturile de unde vin ei, spuse băiatul. Pentru că aceştia nu se aşa-ză niciodată pe aici. ― Oamenii aceştia au tot timpul punga plină cu bani, mai spuse tatăl. Dintre ai noştri, numai ciobanii umblă de colo-colo. ― Atunci mă fac cioban. Tatăl nu mai spuse nimic. A doua zi îi dădu o pungă cu trei monede spaniole vechi de aur. ― Le-am găsit într-o zi pe cîmp. Urmau să fie ale bisericii, ca zestre a ta. Cumpără-ţi o turmă şi bate lumea în lung şi-n lat, pînă ai să înţelegi că cetatea noastră e cea mai însemnată, iar femeile noastre, cele mai frumoase. Apoi îl binecuvîntă. În ochii tatălui, băiatul citi aceeaşi dorinţă de a cutreiera lumea. O dorinţă încă vie, în ciuda zecilor de ani cît încercase să o înăbuşe cu apă, mîncare şi acelaşi culcuş pentru toate nopţile. Orizontul se coloră în roşu, apoi apăru soarele. Băiatul îşi aminti de discuţia cu taică-său şi se simţi uşurat; cunoscuse deja multe cetăţi şi multe femei (dar nici una ca aceea care îl aştepta peste două zile). Avea o haină, o carte pe care o putea schimba pentru alta şi o turmă de oi. Totuşi, cel mai important era că în fiecare zi îşi împlinea marele vis al vieţii lui ― să călătorească. Cînd va obosi de cîmpiile andaluze va putea să-şi vîndă oile şi să se facă marinar.
  7. 7. Cînd se va sătura de mare va fi cunoscut deja multe oraşe, multe femei, multe ocazii de a fi fericit. "Nu ştiu cum îl caută pe Dumnezeu la seminar", se gîndi el în timp ce privea răsăritul soarelui. De cîte ori putea o lua pe alt drum. Nu mai fusese niciodată pe la acele ruine ale bisericii, deşi trecuse de atîtea ori prin apropiere. Lumea era mare şi nesfîrşită, şi dacă s-ar fi lăsat numai un pic condus de oi, ar fi descoperit şi mai multe lucruri interesante. "Problema este că ele nu ştiu că fac drumuri noi în fiecare zi. Nu-şi dau seama că păşunile se schimbă, că anotimpurile trec, pentru că sînt ocupate numai cu adăpatul şi cu mîncarea." "Poate că aşa este cu noi toţi", îşi zise ciobănaşul. "Chiar şi cu mine, care nu mă mai gîndesc la altă femeie de cînd am văzut-o pe fata negustorului." Privi cerul şi socoti că pe la prînz ar ajunge la Tarifa. Acolo putea să schimbe cartea pentru una mai groasă, să-şi umple carafa cu vin, să se radă şi să se tundă; trebuia să se pregătească pentru ca s-o întîlnească pe fată, şi nici nu voia să se gîndească la posibilitatea ca alt cioban să fi ajuns înaintea lui cu mai multe oi, şi să-i ceară mîna. "Tocmai posibilitatea să-ţi împlineşti un vis face viaţa interesantă", reflectă el în timp ce iarăşi privea cerul şi grăbea pasul. Tocmai îşi adusese aminte că la Tarifa stătea o bătrînă care ştia să interpreteze visele. Iar el avusese de două ori acelaşi vis în acea noapte. Bătrîna îl conduse pe flăcău într-o încăpere din fundul casei, separată de sufragerie printr-o perdea făcută din fîşii de plastic colorate. Înăuntru avea o masă, o icoană cu Sfînta Inimă a lui Isus şi două scaune. Bătrîna se aşeză şi-i ceru şi lui să facă la fel. Apoi îi luă mîinile şi se rugă în şoaptă. Părea o rugăciune ţigănească. Flăcăul mai întîlnise mulţi ţigani în drumurile lui; aceştia umblau din loc în loc, dar nu aveau grija oilor. Oamenii spuneau că viaţa unui ţigan era făcută numai ca să-i înşele pe ceilalţi. Şi mai spuneau că făcuseră înţelegere cu diavolul, şi că furau copii ca să-i facă sclavi în misterioasele lor tabere. Cînd fusese mic, mereu i-a fost groază să nu-l fure ţiganii, şi aceeaşi frică veche o simţi cînd ţiganca îi luă mîinile. "Dar are icoana cu Sfînta Inimă a lui Isus", gîndi el, încercînd să se liniştească. Nu voia ca mîna să înceapă a-i tremura, iar bătrîna să-şi dea seama că-i e frică. Spuse Tatăl nostru în gînd. ― Ce interesant, zise bătrîna fără a-şi lua ochii de la mîna băiatului. Apoi tăcu din nou. Flăcăul deveni nervos. Mîinile începură să-i tremure fără voie, iar bătrîna văzu. Şi le trase repede. ― N-am venit ca să-mi ghiceşti în palmă, spuse, căindu-se că intrase în casa aceea. Chiar se gîndi că mai bine-i plătea acum şi pleca fără să fi aflat nimic. Dăduse prea multă importanţă unui vis care se repetase. ― Ai venit pentru vise, răspunse bătrîna. Visele sînt limbajul Domnului. Şi cînd el vorbeşte pe Limbajul Lumii, pot să-l interpretez şi eu. Dar dacă El vorbeşte limba sufletului matale, numai tălică poţi s-o înţelegi. Da' io îţi iau oricum banii. Încă o hoţie, se gîndi flăcăul. Dar se hotărî să rişte. Un cioban riscă mereu să sentîlnească cu lupii sau cu seceta, dar asta face ocupaţia de păstor mai atractivă.
  8. 8. ― Am avut de două ori la rînd acelaşi vis, începu el. Se făcea că eram pe o păşune cu oile, cînd a apărut un copil care a început să se joace cu animalele. Mie nu-mi place să se bage cineva pe oile mele, se sperie de străini. Dar copiii totdeauna reuşesc să se apropie de animale fără să le sperie. Nu ştiu de ce. Nu ştiu cum de cunosc animalele vîrsta oamenilor. ― Întoarce-te la vis, îi ceru bătrîna. Am o oală pe foc. Şi pe urmă, ai bani puţini, nu-mi pot pierde tot timpul cu tine. ― Copilul s-a mai jucat cu oile încă o vreme, continuă băiatul, uşor intimidat. Şi deodată, m-a luat de mînă şi m-a dus la Piramidele din Egipt. Se opri puţin pentru ca să vadă dacă bătrîna ştia ce sînt acelea piramidele din Egipt. Dar bătrîna rămase liniştită. ― Atunci, la Piramidele din Egipt ― şi pronunţă ultimele trei cuvinte rar, pentru ca bătrîna să le înţeleagă bine ― copilul mi-a spus: "Dacă ai să vii pînă aici, ai să găseşti o comoară ascunsă." Dar cînd să-mi arate locul exact, m-am trezit. La amîndouă visele. Bătrîna rămase tăcută. Într-un tîrziu, luă iarăşi mîinile flăcăului şi le cercetă atent. ― Nu-ţi iau nici un ban acuma, zise ea. Da' vreau a zecea parte din comoară dacă o găseşti. Flăcăul rîse. De fericire. Vasăzică baba strîngea ban pe ban din puţinul care-i pica, şi asta datorită unui vis care vorbea de comori ascunse! Bătrîna trebuie că era ţigancă get-beget, că ţiganii sînt proşti. ― Atunci spune ce înseamnă visul, îi ceru băiatul. ― Jură mai întîi. Jură că o să-mi dai o zecime din comoara ta în schimbul vorbelor mele. Băiatul jură. Baba îi ceru să repete jurămîntul cu ochii la icoana Sfintei Inimi a lui Isus Cristos. ― E un vis în Limbajul Lumii, spuse ea. Ştiu să-l interpretez, dar e o tălmăcire foarte grea. De asta cred că merit o parte din ce găseşti. Iar înţelesul e ăsta: trebuie să mergi pînă la Piramidele din Egipt. N-am auzit niciodată de ele, dar dacă ţi le-a arătat un copil, înseamnă că există. Acolo matale ai să găseşti o comoară care te va face bogat. Flăcăul rămase descumpănit, dar pe urmă se supără. Nu trebuia să o caute pe bătrînă pentru atîta lucru. Dar apoi îşi aminti că nu trebuia să plătească nimic. ― Pentru atîta lucru nu trebuia să-mi pierd timpul, zise. ― De-asta ţi-am zis că visul e foarte greu de interpretat. Lucrurile simple sînt cele mai grele, şi numai înţelepţii reuşesc să le vază. Şi cum eu nu mi-s o înţeleaptă, trebuie să cunosc alte arte, cum ar fi cititul în palmă. ― Şi cum o să ajung eu pînă-n Egipt? ― Eu doar interpretez vise. Nu ştiu să le transform în realitate. De-asta trebuie să trăiesc din ce-mi dau fetele mele. ― Şi dacă nu ajung în Egipt? ― Rămîn fără plată. N-o să fie prima oară. Şi bătrîna nu mai spuse nimic. Îi ceru băiatului să plece, că pierduse prea mult timp cu el. Flăcăul plecă dezamăgit şi hotărît să nu mai creadă niciodată în vise. Îşi aminti că avea mai multe de rezolvat. Merse la magazin să cumpere de mîncare, schimbă cartea pe una mai
  9. 9. groasă şi se aşeză pe o bancă în piaţa principală pentru ca să guste vinul pe care tocmai îl cumpărase. Era o zi fierbinte de vară şi vinul, printr-una din acele taine de nepătruns, reuşea să-l răcorească puţin. Oile le lăsase la intrarea în oraş, la stînă unui prieten. Cunoştea multă lume din părţile acelea, doar de asta îi plăcea să călătorească. Cu prietenii pe care şi-i face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleaşi feţe mereu, cum i se întîmpla lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din viaţa ta. Şi dacă fac parte din viaţa noastră, încep să vrea să ne-o şi schimbe. Dacă nu eşti aşa cum vor ei, se supără. Pentru că toţi ştiu exact cum trebuie să trăim noi. Şi niciodată n-au habar de cum trebuie să-şi trăiască propriile lor vieţi. Ca femeia cu visele, care nu ştia să le transforme în realitate. Se hotărî să aştepte să mai coboare soarele spre asfinţit înainte de a pleca cu oile spre cîmp. Peste trei zile avea să fie alături de fata negustorului. Începu să citească din cartea pe care i-o dăduse un preot din Tarifa. Era o carte groasă, care vorbea despre o îngropăciune chiar din prima pagină. Pe lîngă aceasta, numele personajelor erau îngrozitor de complicate. Dacă într-o bună zi o să scrie o carte, se gîndi el, avea să pună un singur personaj, pentru ca cititorii să nu trebuiască să reţină tot felul de nume. Cînd reuşi să se concentreze puţin asupra lecturii ― şi era bună, pentru că vorbea despre o înmormîntare pe zăpadă, ceea ce îi dădea o senzaţie de frig sub soarele acela teribil ― un bătrîn se aşeză lîngă el şi începu să-i vorbească. ― Ce fac ăia acolo? întrebă el, arătînd spre oamenii din piaţă. ― Muncesc, răspunse sec flăcăul şi se prefăcu prins din nou de lectură. În realitate, se gîndea să tundă oile în faţa fetei negustorului, ca să vadă şi ea că era în stare să facă lucruri interesante. Îşi închipuise această scenă de mii de ori; de fiecare dată, fata se minuna cînd el îi explica că oile trebuie tunse de la coadă spre cap. Şi încerca să-şi amintească şi cîteva povestiri frumoase pe care să i le istorisească în timp ce el ar fi tuns oile. Pe cele mai multe le citise în cărţi, dar avea să le spună ca şi cum le-ar fi trăit cu adevărat. Ea n-o să ştie niciodată adevărul fiindcă nu ştia să citească. Dar bătrînul insistă. Îi spuse că era obosit, că-i era sete, şi-i ceru o gură de vin băiatului. Acesta îi întinse carafa, doar-doar o tăcea bătrînul. Dar moşul voia să stea la taclale cu tot dinadinsul. Îl întrebă ce carte citeşte. Băiatul se gîndi să fie aspru şi să se mute pe altă bancă, dar taică-său îl ]nvăţase să fie respectuos cu bătrînii. Aşa că îi întinse bătrînului cartea, din două motive: primul, pentru că nu ştia să citească titlul. Iar al doilea, pentru că dacă nici bătrînul nu ştia, s-ar fi mutat singur pe altă bancă pentru ca să nu se simtă umilit. ― Hmmm, zise bătrînul, sucind cartea pe toate părţile, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce ciudăţenie. E o carte importantă, dar e foarte plicticoasă. Flăcăul rămase surprins. Şi moşul citea, ba chiar citise acea carte. Iar dacă acea carte era plicticoasă, cum spunea el, mai avea timp să o schimbe pe alta. ― E o carte care vorbeşte despre ce vorbesc cam toate cărţile, continuă bătrînul. Despre neputinţa oamenilor de a-şi alege propriul destin. Şi se termină făcînd în aşa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume. ― Şi care e cea mai mare minciună din lume? întrebă mirat băiatul.
  10. 10. ― Păi, asta: într-o anume clipă din existenţă, pierdem controlul asupra vieţii noastre care începe să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume. ― Cu mine nu s-a întîmplat aşa, spuse flăcăul. Au vrut ca eu să fiu preot, dar eu m-am hotărît să mă fac cioban. ― E mai bine aşa, zise bătrînul, pentru că-ţi place să călătoreşti. "Mi-a ghicit gîndurile", îşi spuse băiatul. În acest timp, bătrînul răsfoia cartea groasă, fără cea mai mică intenţie de a o înapoia. Flăcăul a observat că purta nişte haine ciudate: părea arab, ceea ce nu era o raritate prin părţile acelea. Africa se afla la numai cîteva ore de Tarifa; şi n-aveai decît să străbaţi Strîmtoarea cea mică cu vaporul. Deseori apăreau arabi în oraş, după cumpărături şi spuneau rugăciuni bizare de mai multe ori pe zi. ― De unde sînteţi? întrebă. ― Din mai multe locuri. ― Nimeni nu poate fi din mai multe locuri, ripostă flăcăul. Eu sînt păstor şi umblu prin multe părţi, dar sînt dintr-un singur loc, dintr-un oraş aproape de o cetate veche. Acolo m-am născut. ― Atunci să spunem că m-am născut la Salem. Băiatul nu ştia unde se află Salemul, dar nu vru să întrebe, ca să nu se simtă umilit de propria-i neştiinţă. A mai rămas o vreme privind piaţa. Oamenii treceau de colo colo şi păreau foarte ocupaţi. ― Şi cum mai e la Salem? întrebă flăcăul, căutînd un punct de orientare. ― Cum a fost întotdeauna. Nu nimerise. Dar ştia că Salemul nu se află în Andaluzia, fiindcă dacă ar fi fost l-ar fi cunoscut. ― Şi ce faceţi la Salem? insistă el. ― Ce fac eu la Salem? pentru prima oară bătrînul rîse cu poftă. Păi, eu sînt Regele Salemului! "Oamenii spun lucruri foarte ciudate", gîndi băiatul. "Uneori e mai bine să stai cu oile, care tac şi-şi caută doar hrană şi apă. Sau să stai cu cărţile, care povestesc istorii de necrezut numai atunci cînd omul vrea să le asculte. Dar cînd vorbeşti cu oamenii, spun nişte lucruri de nu ştii ce să le răspunzi." ― Numele meu este Melchisedec, spuse bătrînul. Cîte oi ai? ― Destule, răspunse flăcăul. Prea voia să afle multe despre viaţa lui, omul acesta. ― Atunci avem în faţă o dilemă: nu te pot ajuta dacă chiar crezi că ai oi destule. Flăcăul se enervă. Doar nu cerea ajutor. Bătrînul îi ceruse şi vin, şi conversaţie, şi cartea. ― Dă-mi cartea înapoi, zise. Trebuie să-mi caut oile şi să plec. ― Dă-mi o zecime din oile tale, spuse bătrînul. Iar eu te învăţ cum să ajungi la comoara ascunsă. Abia atunci îşi aminti băiatul de vis şi dintr-o dată totul se limpezi. Baba nu-i luase nimic, dar bătrînul, care poate era bărbatu-său, urma să stoarcă mult mai mulţi bani pentru un pont care nu exista. Pesemne că şi moşul era ţigan. Dar înainte ca băiatul să spună vreo vorbă, bătrînul se aplecă, luă un băţ şi începu să scrie pe nisipul pieţei. Cînd s-a aplecat, a strălucit ceva la gîtul lui, dar aşa de tare, că aproape l-a orbit. Dar cu o mişcare neobişnuit de iute pentru vîrsta lui, bătrînul îşi acoperi pieptul cu haina. Vederea băiatului reveni la normal şi putu să desluşească ce scria bătrînul pe jos.
  11. 11. În praful pieţei centrale din micul oraş, flăcăul citi numele tatălui şi al mamei sale. Apoi citi povestea vieţii lui pînă în acel moment, jocurile copilăriei şi nopţile reci de la seminar. Citi numele fetei negustorului, pe care el nu-l cunoscuse. Citi lucruri pe care niciodată nu le spusese cuiva, cum ar fi ziua în care a furat puşca tatălui său ca să vîneze cerbi, sau prima şi singura lui experienţă sexuală. "Eu sînt Regele Salemului", spusese bătrînul. ― Dar cum se face că un rege stă de vorbă cu un păstor? întrebă flăcăul, ruşinat şi peste măsură de uimit. ― Sînt mai multe motive. Dar hai să zicem că cel mai important e că tu eşti în stare să-ţi împlineşti Legenda Personală. Băiatul nu ştia ce este aceea Legendă Personală. ― Este ceea ce tu ai vrut dintotdeauna. Toţi oamenii, la adolescenţă, ştiu care este Legenda lor Personală. În acest moment al vieţii totul este limpede, totul este posibil şi oamenii nu se tem să viseze şi să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Cu toate acestea, pe măsură ce timpul trece, o forţă misterioasă încearcă, încet, încet, să dovedească faptul că Legenda Personală este imposibil de realizat. Ce spunea bătrînul nu prea avea înţeles pentru băiat. Voia să afle ce erau acele "forţe misterioase"; fata negustorului avea să rămînă cu gura căscată auzind toate acestea. ― Sînt forţe care par mîrşave, dar care în realitate te învaţă cum să-ţi realizezi Legenda Personală. Îţi pregătesc spiritul şi voinţa, pentru că pe lumea asta există un mare adevăr: oricine ai fi şi orice ai face, cînd doreşti ceva cu adevărat, vrei pentru că această dorinţă s-a născut în sufletul Universului. Este misiunea ta pe Pămînt. ― Chiar dacă e numai dorinţa de a călători? Sau de a te căsători cu fata unui negustor de ţesături? ― Sau să-ţi cauţi o comoară. Sufletul Lumii se hrăneşte cu fericirea oamenilor. Sau cu nefericirea, cu invidia, cu gelozia lor. Împlinirea Legendei Personale este singura îndatorire a oamenilor. Totul este un singur lucru. Şi cînd tu vrei ceva cu adevărat, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale. Au rămas o vreme în tăcere, privind piaţa şi oamenii. Bătrînul vorbi primul: ― De ce paşti oile? ― Pentru că îmi place să călătoresc. Dar bătrînul îi arătă un vînzător de floricele, cu căruciorul lui roşu, care se afla într-un colţ al pieţei. ― Şi acelui vînzător de floricele i-a plăcut să călătorească cînd era mic. Dar a preferat să-şi cumpere un cărucior de floricele şi să strîngă bani buni, ani de zile. Cînd o să fie bătrîn, o să petreacă o lună în Africa. N-a înţeles niciodată că omul poate totdeauna să-şi împlinească visele. ― Trebuia să fi ales să se facă cioban, gîndi băiatul cu voce tare. ― S-a gîndit la asta, răspunse bătrînul, dar vînzătorii de floricele sînt mai importanţi decît ciobanii. Au o casă, pe cîtă vreme păstorii dorm sub cerul liber. Oamenii preferă să-şi dea fetele după vînzători de floricele decît după ciobani.
  12. 12. Băiatul simţi o împunsătură în inimă, gîndindu-se la fata negustorului. În oraşul ei trebuie să fi existat vreun vînzător de floricele. ― În sfîrşit, părerea oamenilor despre vînzători de floricele şi despre ciobani ajunge mai importantă pentru ei decît Legenda Personală. Bătrînul răsfoi cartea şi rămase citind o pagină. Flăcăul aşteptă un timp, apoi îl întrerupse în acelaşi fel în care o făcuse şi el. ― De ce vorbiţi despre toate lucrurile astea cu mine? ― Pentru că tu încerci să-ţi trăieşti Legenda Personală. Dar eşti pe punctul de a te lăsa păgubaş. ― Întotdeauna apăreţi în asemenea momente? ― Nu totdeauna sub forma asta, dar e drept că niciodată nu am lipsit. Uneori apar sub forma unei ieşiri din impas, a unei idei bune. Alteori, într-un moment de răscruce, fac în aşa fel încît lucrurile să fie mai simple, şi aşa mai departe. Dar majoritatea oamenilor nu bagă de seamă. Bătrînul povesti cum săptămîna trecută fusese obligat să apară unui căutător de pietre scumpe sub forma unei pietre. Omul acela lăsase totul baltă ca să caute smaralde. Cinci ani trudise pe un rîu, şi spărsese 999 999 de bolovani în căutarea unui smarald. Şi acum voia să renunţe, şi nu lipsea decît o piatră, doar O PIATRĂ, pentru a-şi descoperi smaraldul. Cum omul îşi pusese în joc Legenda Personală, bătrînul se hotărî să intervină. S-a transformat într-o piatră care s-a rostogolit la picioarele căutătorului. Acesta însă, copleşit de mînie şi de neîmplinirea celor cinci ani de muncă zadarnică, a aruncat piatra cît colo. Dar a azvîrlit-o cu atîta putere, că aceasta s-a lovit de altă piatră care s-a spart, dînd la iveală cel mai frumos smarald din lume. ― Oamenii află foarte devreme care e raţiunea lor de a trăi, spuse bătrînul, cu o undă de tristeţe în priviri. Poate că din cauza asta renunţă la tot atît de curînd. Dar aşa e lumea. Abia atunci şi-a amintit băiatul că discuţia începuse cu comoara ascunsă. ― Comorile sînt scoase de sub pămînt de şuvoaiele de apă şi sînt îngropate tot de şuvoaie, spuse bătrînul. Dacă vrei să afli ceva despre comoara ta, trebuie să-mi dai a zecea parte din oile tale. ― Dar nu se poate să-ţi dau o zecime din comoară? Bătrînul îl privi dezamăgit. ― Dacă-mi făgăduieşti ce nu ai încă, o să-ţi pierzi dorinţa de a obţine acel lucru. Atunci băiatul îi spuse că făgăduise o zecime ţigăncii. ― Ţiganii sînt deştepţi, oftă bătrînul. Oricum, e bine să înveţi că totul în viaţă are un preţ. Asta este ceea ce încearcă să ne înveţe Războinicii Luminii. Bătrînul înapoie cartea băiatului. ― Mîine, tot la ora asta, îmi aduci o zecime din oi. Iar eu te voi învăţa cum să capeţi comoara ascunsă. Bună seara. Şi dispăru după un colţ al pieţei. Băiatul încercă să mai citească din carte, dar nu reuşi să se concentreze. Era agitat şi încordat, pentru că ştia că bătrînul spusese adevărul. Se duse pînă la vînzătorul de floricele, cumpără un cornet de floricele, gîndindu-se dacă trebuia să-i povestească ce zisese bătrînul.
  13. 13. "Uneori e bine să laşi lucrurile cum sînt", se gîndi flăcăul şi rămase tăcut. Dacă i-ar fi spus ceva, vînzătorul avea să se frămînte trei zile cu gîndul de a lăsa totul baltă, dar era atît de obişnuit cu căruciorul lui... Putea să-l cruţe de această suferinţă. Porni agale fără ţintă prin oraş şi ajunse în port. Acolo era o clădire mică, şi aceasta avea o ferestruică de unde oamenii cumpărau bilete. Egiptul era în Africa. ― Doriţi ceva? întrebă tipul de la ghişeu. ― Poate mîine, murmură băiatul depărtîndu-se. Dacă vindea numai o oaie, putea ajunge de partea cealaltă a strîmtorii. Era o idee care-l înspăimînta. ― Încă un visător, zise funcţionarul de la ghişeu ajutorului lui, în timp ce băiatul se îndepărta. N-are bani de călătorie. La ghişeu, băiatul îşi aminti de oile lui, şi-i fu teamă să se întoarcă la ele. Doi ani petrecuse învăţînd totul despre arta păstoritului; ştia să tundă, să îngrijească de oile gestante, să-şi apere animalele de lupi. Cunoştea toate cîmpurile şi păşunile Andaluziei. Cunoştea preţul exact de vînzare şi cumpărare al fiecărui animal pe care-l avea. Se hotărî să se întoarcă la stînă prietenului lui pe drumul cel mai lung. Şi oraşul acesta avea o cetate, iar el se hotărî să suie panta pietruită şi să se aşeze pe unul din zidurile sale. De acolo de sus putea să vadă Africa. Odată cineva îi explicase că pe acolo veniseră maurii, care ocupaseră atîţia ani aproape toată Spania. Flăcăul îi dispreţuia pe mauri. Ei îi aduseseră pe ţigani. Tot de acolo se putea vedea oraşul în întregime, inclusiv piaţa unde stătuse de vorbă cu bătrînul. "Blestemat ceasul cînd l-am întîlnit pe moşul ăsta", gîndi el. Se dusese doar să găsească o femeie pricepută la interpretarea viselor. Nici femeia, nici bătrînul nu dăduseră vreo importanţă faptului că el era păstor. Erau oameni singuratici care nu mai credeau în viaţă şi nu înţelegeau că păstorii ajung să fie legaţi de oile lor. El îşi ştia îndeaproape fiecare animal: ştia care Şchioapătă, care avea să fete peste două luni, şi care erau cele mai leneşe. Mai ştia şi cum să le tundă şi cum să le taie. Dacă se hotăra să plece, ele vor suferi... Începu să bată vîntul. Îl cunoştea, oamenii îi spuneau Levantul, pentru că o dată cu el sosiseră şi hoardele de păgîni. Niciodată nu se gîndise, pînă nu cunoscuse Tarifa, că Africa era aşa de aproape. Acesta era un mare pericol: maurii puteau năvăli din nou. Levantul începu să sufle mai tare. "Sînt între oi şi comoară", îşi spunea băiatul. Trebuia să aleagă între un lucru cu care se obişnuise şi ceva ce i-ar fi plăcut să aibă. Mai era şi fata negustorului, dar ea nu avea aceeaşi importanţă ca oile, pentru că nu depindea de el. Poate nici nu-şi mai amintea de el. Era sigur că dacă n-ar fi apărut în următoarele două zile, fata nici n-ar fi băgat de seamă: pentru ea, toate zilele erau la fel, şi cînd toate zilele sînt egale înseamnă că oamenii au încetat să vadă lucrurile bune care apar în viaţa lor de cîte ori soarele traversează bolta. "Mi-am părăsit tatăl, mama, şi cetatea, şi oraşul. S-au obişnuit şi ei, şi eu. Oile se vor obişnui şi ele cu lipsa mea", se gîndi flăcăul. De sus, din înălţime, privi piaţa. Vînzătorul de floricele continua să-şi vîndă marfa... O pereche tînără se aşeză pe banca unde stătuse el de vorbă cu bătrînul şi se sărutau. "Vînzătorul de floricele...", îşi spuse în sinea lui, şi nu mai continuă fraza. Pentru că Levantul se înteţise iar, iar el simţi vîntul biciuindu-i faţa. Vîntul îi aducea pe mauri, e adevărat, dar aducea şi izul deşertului şi parfumul femeilor acoperite cu văluri. Aducea
  14. 14. sudoarea şi visurile bărbaţilor care într-o bună zi plecaseră în căutarea necunoscutului, a aurului, a aventurilor ― şi a piramidelor. Flăcăul începu să invidieze libertatea vîntului şi intui că putea fi ca el. Nimic nu-l împiedica, în afară de el însuşi. Oile, fata negustorului, cîmpiile Andaluziei erau doar etape ale Legendei sale Personale. A doua zi băiatul se întîlni cu bătrînul la amiază. Adusese cu el şase oi. ― Sînt uimit, spuse el. Prietenul meu mi-a cumpărat imediat oile. Zicea că toată viaţa a visat să se facă păstor şi că acela era un semn bun. ― Totdeauna e aşa, răspunse bătrînul. Numim asta începutul de bun augur. Dacă te-ai duce să joci pentru prima oară cărţi, aproape sigur ai cîştiga. Norocul începătorului. ― Şi de ce? ― Pentru că viaţa vrea să-ţi trăieşti Legenda Personală. Apoi începu să cerceteze cele şase oi şi descoperi că una şchiopăta. Băiatul îi spuse că asta nu are nici o importanţă, pentru că era cea mai inteligentă şi dădea lînă destulă. ― Unde e comoara? întrebă. ― Comoara se află în Egipt, aproape de Piramide. Flăcăul se sperie. Şi bătrîna îi spusese acelaşi lucru, dar nu-i luase nimic. ― Ca să ajungi la ea, va trebui să urmezi semnele. Dumnezeu a scris în lume drumul pe care fiecare om trebuie să meargă. Trebuie numai să citeşti ce a scris El pentru tine. Înainte ca băiatul să apuce să spună ceva, un fluture apăru zburînd între el şi bătrîn. Îşi aminti de bunicu-său; cînd era mic, acesta îi spunea că fluturii sînt semn de noroc. Ca şi greierii, coşarii, şopîrlele şi trifoiul cu patru foi. ― Aşa este, zise bătrînul, care îi putea citi gîndurile. Exact cum te-a învăţat bunicul. Astea sînt semne. Pe urmă, omul îşi desfăcu haina care îi acoperea pieptul. Băiatul rămase impresionat de ce văzu şi-şi aminti de strălucirea zărită cu o zi înainte. Bătrînul avea un colan de aur masiv, bătut cu pietre scumpe. Era într-adevăr un rege. Pesemne că trebuia să umble deghizat, ca să se ferească de hoţi. ― la astea, zise bătrînul, scoţînd o piatră albă şi una neagră ce se aflau prinse în mijlocul colanului de aur. Se numesc Urim şi Tumim. Cea neagră înseamnă "da", iar cea albă înseamnă "nu". Cînd nu reuşeşti să desluşeşti semnele, te ajută ele. Pune-le totdeauna o întrebare la obiect. Dar, în general, încearcă să iei singur hotărîrile. Comoara se află la Piramide şi asta o ştiai deja; dar trebuie să plăteşti cu şase oi pentru că eu te-am ajutat să iei o hotărîre. Flăcăul a pus pietrele în desagă. De acum încolo doar el avea să hotărască. ― Nu uita că totul este unul şi acelaşi lucru. Nu uita de limbajul semnelor. Şi mai cu seamă, nu uita să mergi pînă la capătul Legendei tale Personale. Dar mai întîi, mi-ar plăcea săţi spun o poveste. "Un negustor oarecare şi-a trimis fiul să înveţe Taina Fericirii de la cel mai înţelept dintre toţi oamenii. Băiatul a umblat patruzeci de zile prin deşert pînă a ajuns la un frumos castel, în vîrful unui munte. Acolo trăia înţeleptul pe care îl căuta. Însă în loc să întîlnească un sfînt, eroul nostru s-a trezit într-o încăpere unde a văzut o vînzoleala extraordinară: era un du-te vino de negustori, oameni care stăteau de vorbă prin colţuri, o mică orchestră cînta melodii suave, şi mai era şi o masă plină cu cele mai alese
  15. 15. bucate din acea parte a lumii, înţeleptul vorbea cu toata lumea, iar băiatul a trebuit să aştepte două ore pînă să-i vină şi lui rîndul. Înţeleptul ascultă cu atenţie motivul vizitei, dar îi spuse că în acel moment nu avea timp să-i explice Taina Fericirii. Îi sugeră băiatului să dea o raită prin palat şi să se întoarcă peste vreo două ore. ― Dar pînă atunci, vreau să te rog ceva, a completat înţeleptul, dînd băiatului o linguriţă în care picură doi stropi de untdelemn. Cît mergi, poartă această linguriţă fără să verşi untdelemnul din ea. Băiatul a început să suie şi să coboare scările palatului, cu ochii aţintiţi la linguriţă. După două ore, s-a prezentat iar în faţa înţeleptului. ― Vasăzică, începu înţeleptul, ai văzut tapiseriile persane din sufragerie? Ai văzut grădina care i-a luat Maestrului grădinar zece ani ca s-o creeze? Ai observat frumoasele pergamente din biblioteca mea? Ruşinat, băiatul mărturisi că nu văzuse nimic. Singura lui preocupare fusese să nu verse picăturile de untdelemn pe care i le încredinţase înţeleptul. ― Atunci întoarce-te şi cunoaşte minunile lumii mele, îi spuse înţeleptul. Nu poţi avea încredere într-un om dacă nu-i cunoşti casa. Mai liniştit de această dată, băiatul luă linguriţa şi reîncepu să se plimbe prin palat, de data aceasta observînd toate operele de artă care atîrnau de tavane şi pe pereţi. A văzut grădinile, munţii din jur, gingăşia florilor, rafinamentul cu care fiecare operă de artă fusese aşezată la locul ei. Întors la înţelept, îi relată amănunţit tot ce văzuse. ― Dar unde sînt cele două picături de untdelemn pe care ţi le-am încredinţat? a întrebat înţeleptul. Privind linguriţa, băiatul văzu că o vărsase. ― Acesta este singurul sfat pe care ţi-l pot da, spuse înţeleptul înţelepţilor. Taina Fericirii stă în a privi toate minunile lumii şi a nu uita niciodată de cele două picături de untdelemn din linguriţă." Flăcăul rămase tăcut. Înţelesese istorioara bătrînului rege. Unui păstor îi place să călătorească, dar nu uită niciodată de oile lui. Bătrînul îl privi, şi cu amîndouă mîinile făcu nişte gesturi ciudate deasupra capului flăcăului. Apoi luă animalele şi-şi văzu de drum. Pe dealul micului oraş Tarifa se ridica un vechi fort construit de mauri, şi cine se aşeza pe zidurile lui putea zări o piaţă şi o bucată din Africa. Melchisedec, Regele Salemului, s-a aşezat pe zidul fortului în seara aceea şi a simţit Levantul în obraji. Oile se foiau pe lîngă el, cu frică de noul stăpîn, şi neliniştite de atîtea schimbări. Tot ce voiau ele nu era decît hrană şi apă. Melchisedec privi la vaporaşul care ridica ancora din port. Nu avea să-l mai vadă niciodată pe băiat, la fel cum niciodată nu l-a mai văzut pe Avraam, după ce a încasat tributul. Dar îşi îndeplinise misiunea. Zeii nu trebuie să aibă dorinţe, pentru că zeii nu au Legendă Personală. Dar Regele Salemului dorea în sinea lui ca flăcăul să izbutească. "Păcat că o să-mi uite repede numele", se gîndi el. "Trebuia să i-l fi repetat de mai multe ori. Cînd ar fi vorbit despre mine ar fi spus că sînt Melchisedec, Regele Salemului."
  16. 16. Apoi privi spre cer cu o umbră de căinţă: "Ştiu că este deşertăciunea deşertăciunilor, aşa cum ai spus Tu, Doamne. Dar şi un rege bătrîn trebuie cîteodată să se simtă mîndru de sine." "Ce ciudată e Africa", şi-a spus flăcăul. Şedea într-un soi de bar asemănător altora pe care le întîlnise pe străduţele înguste ale oraşului. Nişte bărbaţi fumau o pipă uriaşă, care trecea din gură în gură. În puţine ore văzuse bărbaţi care se ţineau de mînă, femei cu chipul acoperit, preoţi care urcau în nişte turnuri înalte şi cîntau, în timp ce toţi, în jurul său, îngenuncheau şi se loveau cu fruntea de pămînt. "Treabă de păgîni", îşi spuse în sinea lui. Cînd era copil văzuse mereu în biserica din satul lui o icoană cu Santiago Matamouros, Ucigătorul de mauri, pe cal alb, cu sabia scoasă, şi figuri ca ale celor de acum, trîntite la picioarele lui. Flăcăul se simţea rău şi îngrozitor de singur. Necredincioşii aveau o privire sinistră. În plus, în graba plecării, uitase un amănunt, unul singur, dar care putea să-l ţină departe de comoară pentru mult timp: în acea ţară toţi vorbeau arăbeşte. Stăpînul barului se apropie şi flăcăul îi arătă o băutură care fusese servită la altă masă. Era un ceai amar. El ar fi preferat să bea vin. Dar nu trebuia să-l preocupe asta acum. Trebuia să se gîndească la comoara lui şi la modul de a o căpăta. Vînzarea oilor îi adusese destui bani în buzunar, iar băiatul ştia că banul e fermecat ― cu el nimeni nu mai este singur, în scurt timp, poate chiar în cîteva zile, o să fie lîngă Piramide. Un bătrîn, cu tot aurul acela pe piept, n-avea de ce să mintă ca să cîştige şase oi. Bătrînul îi pomenise de semne. Cît traversase marea, se gîndise la ele. Da, ştia despre ce e vorba: cît timp stătuse pe cîmpiile Andaluziei, se deprinsese să desluşească pe pămînt şi pe cer cum era drumul pe care avea să-l urmeze. Învăţase că o anume pasăre trăda apropierea unei cobre, şi că un anume arbust era semn de apă peste cîţiva kilometri. Oile îl învăţaseră toate acestea. "Dacă Dumnezeu conduce aşa de bine oile, o să-l conducă şi pe om", reflectă el şi se mai linişti. Ceaiul părea mai puţin amar. ― Cine eşti dumneata? auzi o voce în spaniolă. Băiatul simţi o mare uşurare. Tocmai se gîndea la semne şi iată că cineva a şi apărut. ― Cum de vorbeşti spaniola? întrebă. Noul venit era un tînăr îmbrăcat după moda occidentală, dar culoarea pielii arăta că era probabil de prin partea locului. Era cam de vîrsta şi înălţimea lui. ― Toată lumea vorbeşte spaniola aici. Sîntem la două ore de Spania. ― Ia loc şi comandă ceva, plătesc eu ― spuse flăcăul. Şi cere nişte vin pentru mine. Urăsc ceaiul ăsta. ― Nu există vin pe aici, zise noul venit. Religia nu îngăduie. Atunci flăcăul îi spuse că trebuie să ajungă la Piramide. Cît p-aci să-i pomenească de comoară, dar se stăpîni şi tăcu. Poate îi cerea şi arabul o parte ca să-l ducă pînă acolo. Îşi aminti ce-i spusese bătrînul despre oferte. ― Aş vrea să mă duci pînă acolo, dacă poţi. Am să te plătesc. ― Păi, ai idee cum se ajunge acolo? Flăcăul văzu că stăpînul barului sta pe aproape şi trăgea cu urechea la discuţie. Nu se simţea la largul lui cu prezenţa aceluia. Dar găsise o călăuză şi nu voia să piardă ocazia. ― Trebuie străbătut tot deşertul Saharei, zise noul venit. Şi pentru asta e nevoie de bani. Vreau să ştiu dacă ai destui bani.
  17. 17. Băiatului i se păru ciudată întrebarea. Dar avea încredere în vorbele bătrînului, iar acesta îi spusese că atunci cînd vrei un lucru, universul lucrează în favoarea ta. Scoase toţi banii din buzunar şi-i arătă nou-venitului. Patronul barului se apropie şi el să privească. Cei doi schimbară cîteva cuvinte în arabă. Stăpînul barului părea iritat. ― Hai să mergem, zise nou-venitul. Ăsta nu vrea să continuăm discuţia aici. Băiatul răsuflă uşurat. Se ridică să plătească, dar stăpînul îl prinse de braţ şi începu să vorbească fără pauză. Flăcăul era voinic, dar era în ţară străină. Noul său prieten îl îmbrînci pe patron şi-l împinse afară pe băiat. ― Voia să-ţi ia banii, zise. Tangerul nu este la fel ca restul Africii. Sîntem într-un port şi în porturi mişună totdeauna hoţii. Putea să aibă încredere în noul lui prieten. Îl ajutase într-o situaţie critică. Scoase banii din buzunar şi-i numără. ― Mîine putem ajunge la Piramide, spuse celălalt, luînd banii. Dar trebuie să cumpăr două cămile. O apucară pe străduţele înguste ale Tangeru-lui. La fiecare colţ erau barăci cu lucruri de vînzare. Ajunseră în sfîrşit în mijlocul unei pieţe mari. Mii de oameni discutau, vindeau, cumpărau, legume amestecate cu pumnale, covoare lîngă fel şi fel de pipe. Dar băiatul nu-l slăbea din ochi pe noul lui prieten. La urma urmelor, acesta avea toţi banii lui în mînă. Se gîndi să-i ceară înapoi, dar îşi zise că ar fi fost nepoliticos. El nu cunoştea obiceiurile acestor pămînturi străine pe unde călca. "E de ajuns să stau cu ochii pe el", îşi spuse. Oricum, era mai puternic decît celălalt. Dintr-o dată, în mijlocul învălmăşelii, apăru cea mai frumoasă spadă pe care o văzuse în viaţa lui. Teaca era argintată, iar garda neagră, bătută cu pietre scumpe. Flăcăul îşi făgădui că, la întoarcerea din Egipt, o să cumpere spada. ― Întreabă-l pe stăpînul tarabei cît costă, îi spuse prietenului său. Dar înţelese pe dată că-l pierduse din priviri, cu ochii la spadă. I se făcu inima cît un purice, ca şi cum pieptul s-ar fi strîns deasupra. Îi fu frică să privească lîngă el, fiindcă ştia ce avea să vadă. Ochii au mai rămas cîteva momente ficşi să privească spada, pînă ce băiatul îşi luă inima-n dinţi şi se întoarse. Împrejurul lui ― piaţa, oamenii într-un du-te vino strigau şi cumpărau covoare amestecate cu alune, salate alături de tăvi de aramă, bărbaţi ţinîndu-se de mînă pe stradă, femei cu văluri, miros de mîncare străină, dar nicăieri, absolut nicăieri chipul însoţitorului său. Băiatul încercă să se mintă spunîndu-şi că se pierduseră în învălmăşeală. Se hotărî să rămînă pe loc, aşteptînd ca celălalt să se întoarcă. Apoi, la scurtă vreme, un tip se sui într-unul din turnurile acelea şi începu să cînte; toţi oamenii au îngenuncheat, au bătut pămîntul cu frunţile şi au cîntat. După aceea, ca nişte furnici harnice, şi-au desfăcut tarabele şi au plecat. Şi soarele se pregăti de plecare. Băiatul privi soarele îndelung, pînă ce dispăru după casele albe care dădeau ocol pieţei. Îşi aminti că dimineaţă, cînd acel soare răsărise, el se afla pe alt continent, era păstor, avea şaizeci de oi şi o întîlnire cu o fată. Dimineaţa el ştia tot ce avea să se întîmple cît timp umbla pe cîmp. Dar acum, cînd soarele se ascundea, el era în altă ţară, străin în ţară străină unde nu putea nici măcar să înţeleagă limba ce se vorbea. Acum nu mai era păstor, şi nu mai avea de nici unele, nici măcar bani pentru a se întoarce şi a o lua de la capăt.
  18. 18. "Şi toate astea între un răsărit şi un apus de soare", gîndi băiatul. Şi-i fu milă de sine însuşi, pentru că uneori lucrurile se schimbă în viaţă cît ai clipi, înainte ca omul să se poată obişnui cu ideea. Îi era ruşine să plîngă. Niciodată nu plînsese în faţa oilor lui. Dar acum, piaţa era pustie iar el era departe de ţara lui. Băiatul începu să plîngă. Plîngea pentru că Dumnezeu era nedrept şi-i răsplătea astfel pe oamenii care credeau în propriile vise. "Cînd eram cu oile eram fericit şi răspîndeam în juru-mi numai fericire. Oamenii mă vedeau că vin şi mă primeau bine. Dar acum sînt trist şi nefericit. O să mă amărăsc şi n-o să mai am încredere în oameni, pentru că un om m-a trădat. O să-i urăsc pe aceia care găsesc comori ascunse, fiindcă eu n-am găsit-o pe a mea. Şi totdeauna o să caut să păstrez puţinul pe care-l am, pentru că sînt prea mic ca să îmbrăţişez lumea." Îşi deschise desaga ca să vadă ce mai avea în ea; poate mai rămăsese vreo bucăţică din sandviciul mîncat pe vapor. Dar nu găsi decît cartea cea groasă, haina şi cele două pietre pe care i le dăduse bătrînul. Privind pietrele, simţi o imensă uşurare. Dăduse şase oi pentru două pietre preţioase, desprinse dintr-un colan de aur. Putea vinde pietrele şi cumpăra biletul de întoarcere. "Acum am să fiu mai deştept", gîndi băiatul scoţînd pietrele din desagă pentru a le ascunde în buzunar. Se afla într-un port şi ăsta era singurul adevăr rostit de omul acela: un port e tot timpul plin de hoţi. Acum înţelegea şi disperarea stăpînului barului: încerca să-i spună să nu se încreadă în acel om. "Sînt şi eu ca toţi ceilalţi oameni: văd lumea aşa cum vreau eu să fie, nu aşa cum este." Privi pietrele îndelung. Le atinse cu grijă pe fiecare, simţindu-le temperatura şi suprafaţa netedă. Ele erau comoara lui. Simpla atingere a pietrelor îl linişti. Îi aminteau de bătrîn. "Cînd vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obţii ceea ce doreşti", îi spusese bătrînul. Voia să înţeleagă cum se putea adeveri asta. Se afla într-o piaţă pustie, fără un sfanţ în buzunar şi fără oi de păzit în acea noapte. Dar pietrele erau dovada că întîlnise un rege, un rege care-i cunoştea povestea, ştia tot despre puşca tatălui lui şi despre prima lui experienţă sexuală. "Pietrele servesc la ghicit. Se numesc Urim şi Tumim." Băiatul aşeză din nou pietrele în desagă şi se hotărî să facă o încercare. Bătrînul îi spusese să pună întrebări clare, pentru că pietrele foloseau numai celui care ştie ce vrea. Atunci băiatul întrebă dacă binecuvîntarea bătrînului încă mai stăruia asupra lui. Scoase o piatră. Era "da". "O să găsesc comoara?", a mai întrebat băiatul. A băgat mîna în desagă şi cînd să ia o piatră, au alunecat amîndouă printr-o gaură a sacului. Băiatul nu observase pînă atunci că ar fi avut desaga ruptă. S-a aplecat să le ia pe Urim şi Turim de jos şi să le pună la loc. Cînd le văzu pe jos însă, altă frază îi răsună în urechi. "Învaţă să respecţi şi să urmezi semnele", îi spusese bătrînul rege. Un semn. Băiatul rîse în sinea lui. Apoi culese cele două pietre şi le puse la loc în desagă. Nici nu se gîndea să coasă gaura ― pietrele puteau ieşi pe acolo cînd ar fi vrut. El înţelesese că sînt unele lucruri despre care omul n-ar trebui să întrebe ― pentru a nu fugi de soartă. "Am făgăduit să iau singur hotărîrile", îşi spuse.
  19. 19. Pietrele îi spuseseră deja că bătrînul se mai afla în preajma lui, şi asta îi dădu mai multă încredere. Privi din nou piaţa pustie şi nu mai simţi disperarea dinainte. Nu era o lume străină; era o lume nouă. La urma urmelor, tocmai asta voia şi el: să cunoască lumi noi. Chiar dacă n-ar fi ajuns niciodată la Piramide, el a ajuns mult mai departe decît oricare din păstorii pe care-i cunoştea. "Ei, dac-ar şti ei că la numai două ore de călătorie pe mare există lucruri atît de diferite!" Lumea nouă îi apărea în faţa ochilor sub forma unei pieţe pustii, dar el văzuse şi piaţa plină de viaţă, şi nu avea s-o mai uite niciodată. Îşi aminti de spadă ― l-a costat foarte scump s-o privească un pic, dar nici nu mai văzuse aşa ceva vreodată. Deodată simţi că putea privi lumea, fie ca o biată victimă a unui hoţ, fie ca un aventurier în căutarea unei comori. "Sînt un aventurier în căutarea unei comori", gîndi, înainte de a cădea frînt de somn. Se trezi că-l îmboldeşte cineva. Adormise în mijlocul pieţei, şi viaţa ei era pe punctul de a reîncepe. Privi în jur, căutîndu-şi oile, dar văzu că se afla într-o altă lume. În loc să se simtă trist, se simţi fericit. Nu mai trebuia să caute apă şi hrană; putea să caute o comoară. Nu avea un sfanţ în buzunar, dar avea încredere în viaţă. Alesese, în ajun, să fie un aventurier la fel cu personajele cărţilor pe care îi plăcea să le citească. Porni prin piaţă fără grabă. Negustorii îşi puneau iar tarabele pe picioare; îl ajută pe un cofetar să-şi monteze baraca. Avea un zîmbet diferit acel cofetar: era vesel, interesat de viaţă, gata să înceapă o zi bună de lucru. Era un zîmbet care îi amintea de bătrîn, acel rege bătrîn şi misterios pe care-l cunoscuse. "Cofetarul ăsta nu face prăjituri pentru că vrea să călătorească sau să se însoare cu fata unui negustor. Cofetarul ăsta face prăjituri fiindcă îi place să le facă", se gîndi băiatul, şi observă că avea aceleaşi puteri ca şi bătrînul ― ştia dacă un om este aproape sau departe de Legenda sa Personală. Doar privindu-l. "E uşor, dar eu niciodată nu mi-am dat seama de asta." Cînd au sfîrşit de montat baraca, cofetarul i-a întins prima prăjitură pe care o făcuse. Băiatul a mîncat-o satisfăcut, a mulţumit şi şi-a văzut de drum. Abia după ce s-a depărtat puţin şi-a dat seama că baraca fusese ridicată de un om care vorbea araba şi altul, spaniola. Şi se înţeleseseră perfect. "Există un limbaj care se află dincolo de cuvinte", reflectă băiatul. "Mi s-a întîmplat deja asta cu oile, iar acum mi se întîmplă şi cu oamenii." Învăţa tot felul de lucruri noi. Lucruri pe care el le trăise deja, şi care totuşi erau noi, pentru că trecuseră pe lîngă el fără să-şi fi dat seama. Nu le observase, pentru că se deprinsese cu ele. "Dacă învăţ să desluşesc acest limbaj fără cuvinte, o să descifrez lumea." "Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul. Se hotărî să umble fără grabă sau teamă pe străzile înguste ale Tangerului: numai aşa avea să reuşească să vadă semnele. Asta cerea multă răbdare, dar răbdarea era prima virtute pe care o învăţa un păstor. Încă o dată înţelese că aplica acelei lumi străine aceleaşi lecţii pe care le învăţase de la oile lui. "Totul e un singur lucru", îi spusese bătrînul. Negustorul de Cristaluri văzu zorile şi fu cuprins de aceeaşi teamă care-l încerca în fiecare zi. Era de aproape treizeci de ani în acelaşi loc, o prăvălie pe o culme abruptă de deal
  20. 20. unde rareori venea cîte un cumpărător. Acum era prea tîrziu să mai schimbe ceva: tot ce învăţase în viaţă era să vîndă şi să cumpere cristaluri. Au fost vremuri în care multă lume cunoştea prăvălia: negustori arabi, geologi francezi şi englezi, soldaţi germani cu buzunarul mereu doldora. Pe vremea aceea era o adevărată aventură să vinzi cristaluri, iar el se gîndea cum avea să se îmbogăţească şi cum avea să aibă multe femei frumoase la bătrîneţe. Apoi timpul a trecut şi, cu el, gloria oraşului. Ceuta s-a dezvoltat mai mult decît Tangerul, iar comerţul a luat-o pe alte căi. Vecinii s-au mutat de pe povîrniş şi n-au rămas decît cîteva prăvălii. Nimeni nu mai suia dealul pentru cîteva prăvălii. Negustorul de cristaluri nu avea de ales. Îşi trăise treizeci de ani din viaţă cumpărînd şi vînzînd cristaluri, iar acum era prea tîrziu ca să mai schimbe ceva. Toată dimineaţa a stat să privească puţinii trecători de pe stradă. Făcea asta de ani de zile, şi ştia programul fiecărei persoane. Mai lipseau doar cîteva minute pînă la prînz, cînd un flăcău străin s-a oprit în faţa vitrinei lui. Era îmbrăcat ca toţi oamenii, dar ochiul experimentat al Negustorului de Cristaluri trase concluzia că nu avea bani. Dar şi aşa, se hotărî să se întoarcă în prăvălie şi să aştepte puţin, pînă ce băiatul avea să plece. Pe uşă era un anunţ care spunea că acolo se vorbesc mai multe limbi. Flăcăul văzu un bărbat apărînd de după tejghea. ― Pot să vă şterg vasele astea dacă doriţi, spuse băiatul. Aşa cum sînt acuma, n-o să le cumpere nimeni. Bărbatul îl privi şi nu spuse nimic. ― În schimb, dumneavoastră îmi cumpăraţi o farfurie cu mîncare. Omul continuă să tacă, şi băiatul simţi că trebuie să ia o hotărîre. În desagă se afla haina ― nu-i mai trebuia în deşert. Scoase haina şi începu să şteargă vasele de praf. Într-o jumătate de oră ştersese toate vasele din vitrină; în acest timp au şi intrat doi clienţi şi i-au cumpărat omului nişte cristaluri. Cînd a isprăvit de curăţat totul, i-a cerut negustorului o farfurie de mîncare. ― Să mergem să mîncăm, a spus Negustorul de Cristaluri. A atîrnat o tăbliţă pe uşă şi s-au dus într-un bar minuscul în susul străzii. Cum s-au aşezat la unica masă existentă, Negustorul a zîmbit: ― Nu trebuia să cureţi nimic, spuse. Legea Coranului te obligă să dai de mîncare cui îi este foame. ― Atunci de ce m-aţi lăsat să fac asta? a întrebat flăcăul. ― Pentru că erau murdare cristalurile. Şi amîndoi simţeam nevoia să ne limpezim mintea de gîndurile rele. Cînd au isprăvit de mîncat, Negustorul se întoarse spre flăcău: ― Aş vrea să lucrezi în prăvălia mea. Azi au intrat doi clienţi cît ai şters vasele, şi ăsta-i semn bun. "Oamenii vorbesc mult despre semne", se gîndi păstorul. "Dar nu pricep ce spun. La fel cum ani de zile eu n-am priceput că vorbeam cu oile un limbaj fără cuvinte." ― Vrei să lucrezi la mine? insistă Negustorul. ― Pot să lucrez pînă diseară, răspunse băiatul. O să spăl pînă-n zori chiar toate cristalurile din prăvălie. În schimb, am nevoie de bani ca să ajung mîine în Egipt.
  21. 21. Bătrînul rîse din nou. ― Chiar dacă-mi speli cristalurile un an întreg, chiar dacă primeşti un comision bun pentru fiecare cristal vîndut, şi tot trebuie să mai iei cu împrumut ca să mergi în Egipt. Sînt mii de kilometri de deşert între Tanger şi Piramide. S-a lăsat o tăcere aşa de adîncă, de părea că tot oraşul a adormit. Nu mai erau bazaruri, discuţiile negustorilor, oamenii care urcau în minarete şi cîntau, spadele frumoase cu mîner încrustat. Nu mai exista speranţa şi aventura, regii bătrîni şi Legendele Personale, comoara şi Piramidele. Era ca şi cum lumea toată a rămas stană de piatră pentru că sufletul băiatului amuţise. Nu mai exista durere, nici suferinţă, nici decepţie: doar o privire goală prin mica uşă a cîrciumii, şi o dorinţă imensă de moarte, de a se termina cu toate, pentru totdeauna, în chiar clipa aceea. Negustorul privi mirat la băiat. Părea că toată bucuria pe care o privise în dimineaţa aceea s-a risipit. ― Îţi pot da bani ca să te întorci acasă, fiule, spuse Negustorul de Cristaluri. Băiatul nu scotea o vorbă. Apoi s-a ridicat, şi-a netezit hainele şi şi-a luat desaga. ― O să muncesc la dumneavoastră, spuse. Şi după altă tăcere nesfîrşită, adăugă: ― Am nevoie de bani ca să-mi cumpăr cîteva oi. PARTEA A DOUA De aproape o lună lucra flăcăul pentru Negustorul de Cristaluri, şi nu prea era o treabă care să-l facă fericit. Negustorul îşi trecea ziua bombănind după tejghea, cerîndu-i să aibă grijă de fiecare obiect, să nu cumva să spargă vreunul. Dar nu pleca, pentru că Negustorul, chiar dacă era un bătrîn cîrcotaş, nu era necinstit; flăcăul primea un comision frumuşel pentru fiecare bucată vîndută şi reuşise deja să strîngă ceva bani. În dimineaţa aceea îşi făcuse nişte socoteli: dacă ar fi continuat să muncească tot aşa, i-ar fi trebuit un an întreg ca să poată cumpăra cîteva oi. ― Aş vrea să fac o etajeră pentru cristaluri, îi spuse băiatul Negustorului. Ar putea fi aşezată afară şi astfel să-i atragem pe trecătorii din josul străzii. ― N-am avut niciodată tarabă afară, răspunse Negustorul. Oamenii trec şi se lovesc de ea. Cristalurile se sparg. ― Cînd umblam cu oile pe cîmp, ele puteau muri dacă întîlneau vreun şarpe. Dar asta face parte din viaţa oilor şi a ciobanilor. Negustorul l-a servit pe un client care voia trei pahare de cristal. Vindea mai bine ca oricînd, ca şi cum lumea s-ar fi întors în timp, în vremurile cînd strada era una din principalele atracţii ale Tangerului. ― Vînzările au crescut destul de mult, îi zise băiatului după ce ieşi clientul. Banii îmi ajung să trăiesc mai bine, iar pe tine te vor ajuta în scurt timp să-ţi recapeţi oile. De ce să ceri mai mult de la viaţă? ― Pentru că trebuie să urmăm semnele, îi scăpă băiatului, aproape fără voie; şi se căi de ce spusese, pentru că Negustorul nu întîlnise niciodată un rege.
  22. 22. "Se numeşte început de Bun Augur, norocul începătorului. Pentru că viaţa vrea să-ţi trăieşti Legenda Personală", îi spusese bătrînul. Dar negustorul înţelegea ce voia să spună flăcăul. Simpla lui prezenţă în prăvălie era un semn, şi cu trecerea zilelor, cu banii ce intrau în casă, nu-i părea rău că-l angajase pe spaniol. Chiar dacă băiatul cîştiga mai mult decît se cuvenea; cum el totdeauna fusese convins că vînzările n-or să se schimbe, îi oferise un comision mare, iar intuiţia îi spunea că în scurt timp puştiul avea să se întoarcă la oile lui. ― De ce voiai să vezi Piramidele? îl întrebă, ca să schimbe vorba de la problema tarabei. ― Am auzit multe despre ele, zise băiatul, evitînd să vorbească despre vis. Acum comoara era o amintire dureroasă, şi flăcăul evita să se gîndească la ea. ― Eu nu cunosc pe nimeni pe aici care să vrea să traverseze deşertul numai ca să vadă Piramidele, spuse Negustorul. Nu sînt decît un munte de pietre. Poţi să-ţi faci şi tu una în bătătură. ― N-aţi visat niciodată să călătoriţi? a întrebat băiatul, servind încă un client care intrase în prăvălie. Două zile mai tîrziu bătrînul încercă să aducă vorba despre etajeră. ― Nu-mi plac schimbările, începu Negustorul. Nici eu, nici tu nu sîntem ca Hassan, comerciantul cel bogat. Dacă el dă greş într-o afacere, nu l-ar atinge prea mult. Dar noi doi trebuie să trăim cu greşelile noastre. "E adevărat", reflectă băiatul. ― De ce vrei etajera aceea? mai întrebă Negustorul. ― Vreau să mă întorc mai repede la oile mele. Trebuie să profităm cînd norocul e de partea noastră, şi să facem totul ca să-l ajutăm tot aşa cum ne ajută şi el pe noi. Asta se numeşte început de Bun Augur. Sau "norocul începătorului". Bătrînul rămase o vreme tăcut. Apoi spuse: ― Profetul ne-a dat Coranul şi nu ne-a lăsat decît cinci porunci ca să le urmăm în viaţă. Cea mai importantă e următoarea: există un singur Dumnezeu. Celelalte sînt: să ne rugăm de cinci ori pe zi, să postim în luna Ramadanului, să-i miluim pe săraci. Se opri. Avea ochii în lacrimi cînd a pomenit despre Profet. Era un om cucernic şi cu tot neastîmpărul lui încerca să-şi trăiască viaţa după rînduială musulmană. ― Şi care este a cincea poruncă? întrebă băiatul. ― Acum două zile mi-ai spus că n-am visat niciodată să călătoresc, răspunse Negustorul. A cincea poruncă pentru oricare musulman este să facă o călătorie. Trebuie să mergem, măcar o dată în viaţă, în oraşul sfînt Mecca. Mecca e mult mai departe decît Piramidele. Cînd eram tînăr, am ales să strîng puţinii bani pe care-i aveam ca să deschid prăvălia asta. Mă gîndeam co să fiu bogat într-o zi şi o să merg la Mecca. Am început să cîştig, dar nu puteam să las pe nimeni să aibă grijă de cristaluri, pentru că acestea sînt lucruri gingaşe. Şi-n timpul ăsta, vedeam mulţi oameni trecînd prin faţa prăvăliei, spre Mecca. Unii erau pelerini bogaţi, care mergeau cu alai de servitori şi de cămile, dar cei mai mulţi erau mult mai săraci decît mine. Se duceau şi se întorceau cu toţii mulţumiţi, şi puneau la uşa caselor lor simbolurile pelerinajului. Unul dintre ei, un cizmar care trăia din cîrpăcitul încălţărilor altora, mi-a povestit c-a umblat aproape un an prin deşert, dar era mult mai obosit cînd trebuia să bată cîteva străzi din Tanger ca să cumpere piele. ― De ce nu mergi acum la Mecca? întrebă flăcăul.
  23. 23. ― Pentru că Mecca mă ţine în viaţă. Mă face să suport toate zilele astea neschimbate, vasele astea tăcute pe rafturi, prînzul şi cina în taverna aia oribilă. Mi-e frică să-mi împlinesc visul, şi pe urmă să nu mai am nici un motiv să trăiesc. Tu trăieşti cu visul oilor şi al Piramidelor. Eşti deosebit de mine, pentru că doreşti să-ţi realizezi visurile. Eu nu vreau decît să visez la Mecca. Mi-am închipuit de mii de ori traversarea deşertului, momentul sosirii în piaţa unde se află Piatra Sfîntă, cele şapte ocoluri pe care trebuie să i le dau înainte de a o atinge. Mi-am închipuit cîţi oameni ar fi în jurul meu, în faţa mea, în discuţiile şi rugăciunile pe care le vom împărtăşi cu toţii. Dar mi-e teamă să nu fie o mare dezamăgire, şi atunci prefer doar să visez, în acea zi, Negustorul îi dădu voie flăcăului să meşterească etajera. Nu toţi pot vedea visurile în acelaşi fel. Au mai trecut două luni şi taraba a adus mulţi clienţi în prăvălia de cristaluri. Flăcăul socoti că, încă şase luni dacă ar mai munci, s-ar putea întoarce în Spania, ar putea cumpăra şaizeci de oi şi chiar mai mult de şaizeci. În mai puţin de un an şi-ar dubla turma şi ar putea face negoţ cu arabii pentru că acum reuşea să vorbească limba aceea ciudată. După dimineaţa aceea din piaţă nu se mai folosise de Urim şi Turim pentru că Egiptul devenise un vis tot aşa de depărtat pentru el cum era oraşul Mecca pentru Negustor. Acum băiatul era mulţumit cu munca lui şi se gîndea mereu la ziua în care avea să debarce la Tarifa ca învingător. "Încearcă să ştii totdeauna ce vrei", îi spusese bătrînul rege. Băiatul ştia, şi pentru asta muncea. Poate comoara lui însemnase tocmai să ajungă pe acel pămînt străin, să se întîlnească cu un hoţ şi să-şi dubleze turma fără să fi cheltuit un ban. Era mîndru de el. Învăţase lucruri importante, precum comerţul cu cristaluri, limbajul fără cuvinte şi semnele. Într-o după-amiază, a văzut un bărbat în susul străzii plîngîndu-se că nu găsea un loc potrivit ca să bea ceva după urcuşul acela. Cum băiatul cunoştea limbajul semnelor, îl chemă pe bătrîn ca să-i vorbească. ― Hai să vindem ceai oamenilor care suie străduţa, îi spuse el. ― Mulţi oameni vînd ceai pe-aici, a răspuns Negustorul. ― Dar noi putem vinde ceai în pahare de cristal. Aşa oamenilor o să le placă ceaiul, dar vor cumpăra şi paharele. Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumuseţea. Negustorul îl privi pe flăcău o vreme. Nu i-a răspuns nimic. Dar seara, după ce şi-a făcut rugăciunile, şi-a închis prăvălia, s-a aşezat pe trotuar împreună cu el şi l-a poftit să fumeze din narghilea, pipa aceea ciudată pe care o foloseau arabii. ― De fapt, ce vrei să faci? a întrebat bătrînul Negustor de cristaluri. ― V-am mai spus. Trebuie să cumpăr la întoarcere oi. Pentru asta am nevoie de bani. Bătrînul mai puse nişte jăratec în narghilea, apoi trase îndelung din pipă. ― Am prăvălia asta de treizeci de ani. Cunosc cristalul bun, şi pe cel prost, şi ştiu toate mărunţişurile negustoriei şi prăvăliei. Sînt deprins cu mărimea şi cu angaralele ei, aşa cum este. Dacă tu o să vinzi ceai în pahare, prăvălia o să crească. Atunci eu o să trebuiască să-mi schimb felul de viaţă. ― Şi nu e bine? ― Sînt obişnuit cu viaţa mea. Înainte să vii tu, mă gîndeam că mi-am pierdut atîta timp stînd pe loc, în timp ce prietenii mei se tot schimbau, dădeau faliment sau prosperau. Asta mă făcea foarte trist. Acum ştiu că nu era chiar aşa: prăvălia are exact mărimea pe care eu am vrut
  24. 24. totdeauna să o aibă. Nu vreau să mă schimb fiindcă nu ştiu cum să mă schimb. Sînt deja foarte obişnuit cu mine însumi. Flăcăul nu ştia ce să spună. Bătrînul continuă: ― Tu ai fost o binecuvîntare pentru mine. Şi acum înţeleg un lucru: orice binecuvîntare care nu e acceptată se schimbă în blestem. Eu nu mai vreau nimic de la viaţă. Iar tu mă sileşti să văd bogăţii şi orizonturi pe care nu le-am bănuit niciodată. Acum că le cunosc şi-mi cunosc posibilităţile uriaşe, mă voi simţi mai rău ca înainte. Pentru că ştiu că pot avea tot şi eu nu vreau. "Bine că nu i-am spus nimic vînzătorului de floricele", gîndi băiatul. Au continuat să fumeze narghilea pînă ce soarele s-a ascuns. Vorbeau în arabă, şi băiatul era mulţumit de sine, pentru că vorbea araba. Fusese o vreme cînd el credea că oile îl pot învăţa totul despre lume. Dar iată, oile nu ştiau araba. "Trebuie să mai fie în lume şi alte lucruri pe care oile nu le ştiu", şi-a spus băiatul, privindu-l pe Negustor în tăcere. "Pentru că ele nu fac altceva decît să caute apă şi hrană." "Cred că nu ele sînt cele care mă învaţă: eu sînt cel care învăţ." ― Maktub, spuse Negustorul în cele din urmă. ― Ce înseamnă asta? ― Trebuia să te naşti arab ca să înţelegi, răspunse el. Dar traducerea ar fi ceva precum: "Aşa stă scris." Şi-n timp ce stingea jarul din narghilea, îi spuse flăcăului că putea să înceapă să vîndă ceai în pahare. Uneori e imposibil să stăvileşti şuvoiul vieţii. Oamenii urcau străduţa şi oboseau. Dar sus pe culme îi întîmpina o prăvălie de cristaluri frumoase cu ceai de mentă răcoritor. Oamenii intrau să bea ceaiul care era servit în minunate pahare de cristal. Niciodată nu s-a gîndit nevastă-mea la aşa ceva, îşi amintea cîte unul, şi cumpăra cîteva pahare, pentru că avea musafiri în seara aceea: invitaţii lui or să rămînă impresionaţi de frumuseţea cupelor. Altcineva încredinţa că ceaiul era totdeauna mai gustos cînd era servit în vase de cristal, pentru că păstra mai bine aroma. Un al treilea spunea că în Orient era tradiţia să se folosească vase de cristal la ceai, pentru că aveau puteri magice. În scurt timp se răspîndi vestea şi o mulţime de oameni suia dealul pînă sus ca să cunoască prăvălia care făcea ceva nou într-o negustorie aşa de veche. S-au mai deschis prăvălii de ceai în cupe de cristal, dar nu erau în vîrful dealului, aşa că erau tot timpul pustii. Curînd, Negustorul a trebuit să mai angajeze doi oameni. Începu să importe, pe lîngă cristaluri, cantităţi enorme de ceai care erau zilnic consumate de bărbaţii şi femeile însetate de lucruri noi. Aşa s-au scurs şase luni. Flăcăul se deşteptă înainte de răsăritul soarelui. Trecuseră unsprezece luni şi nouă zile de cînd călcase pentru prima oară pe continentul african.
  25. 25. Se îmbrăcă cu veşmintele lui arabe de in alb, cumpărate special pentru ziua aceea. Îşi aşeză vălul pe cap, fixîndu-l cu un inel făcut din piele de cămilă. Îşi încalţă sandalele noi şi coborî fără nici un zgomot. Oraşul mai dormea încă. Îşi făcu un sandviş cu susan şi bău un ceai fierbinte din paharul de cristal. Apoi se aşeză în pragul uşii, fumînd singur din narghilea. A fumat singur, fără a se gîndi la nimic, ascultînd doar foşnetul necontenit al vîntului care sufla, aducînd mireasma deşertului. După ce a isprăvit de fumat, şi-a vîrît mîna într-unul din buzunarele hainelor şi a rămas contemplînd ceea ce scosese dinăuntru. Era un maldăr de bani. Destul cît să cumperi o sută douăzeci de oi, un bilet de întoarcere şi o licenţă de comerţ între ţara lui şi ţara unde se afla. A aşteptat răbdător ca bătrînul să se trezească şi să deschidă prăvălia. Atunci amîndoi or să mai bea un ceai. ― Azi plec, a spus flăcăul. Am bani ca să-mi cumpăr oile. Dumneata ai bani ca să mergi la Mecca. Bătrînul nu-i răspunse. ― Binecuvîntează-mă, îi mai ceru băiatul. Dumneata m-ai ajutat. Bătrînul continua să pregătească ceaiul în tăcere. După o vreme însă, se întoarse spre băiat. ― Sînt mîndru de tine, spuse. Ai adus suflet în prăvălia mea de cristaluri. Dar să ştii că eu nu mă duc la Mecca. La fel cum ştiu că tu n-o să cumperi iar oi. ― Cine ţi-a spus asta? întrebă flăcăul speriat. ― Maktub, rosti simplu bătrînul Negustor de Cristaluri. Şi-l binecuvîntă. Flăcăul se duse în camera lui şi-şi strînse toate lucrurile. Erau trei saci mari şi plini. Cînd să iasă, observă că într-un colţ al camerei rămăsese vechea lui desagă de păstor. Totul era strîns şi el aproape că nu-şi mai amintea de ea. Înăuntru se mai aflau aceeaşi carte şi haina. Cînd scoase haina, cu gînd s-o dea vreunui băiat pe stradă, cele două pietre căzură pe jos. Urim şi Tumim. Flăcăul şi-a adus aminte de bătrînul rege, şi s-a mirat cînd şi-a dat seama de cîtă vreme nu se mai gîndise la asta. Un an întreg muncise fără preget, gîndindu-se numai la cum să facă rost de bani ca să nu se întoarcă cu capul plecat în Spania. "Nu renunţa niciodată la visurile tale", îi spusese bătrînul rege. "Urmează semnele." Flăcăul le ridică pe Urim şi Tumim de jos şi avu iar senzaţia aceea că bătrînul ar fi fost pe-aproape. Muncise din greu un an, iar semnele arătau acum că venise momentul să plece. "O să fiu din nou ce eram înainte", şi-a spus flăcăul. "Iar oile nu m-au învăţat să vorbesc araba." Cu toate acestea, oile îl învăţaseră un lucru mult mai important: că exista un limbaj pe lume pe care îl înţelegeau toţi şi pe care flăcăul îl folosise în tot acel timp ca să facă să prospere prăvălia. Era limbajul entuziasmului, al lucrurilor făcute cu dragoste şi voinţă, în căutarea unui lucru pe care-l doreai sau în care credeai. Tangerul nu mai era un oraş străin, iar el simţi că în acelaşi fel cum cucerise acel oraş putea cuceri şi lumea.
  26. 26. "Cînd îţi doreşti un lucru, tot Universul conspiră la realizarea dorinţei tale", spusese bătrînul rege. Numai că bătrînul rege nu pomenise nimic despre tîlhării, de deşerturi nesfîrşite, de oameni care-şi cunosc visele dar nu vor să şi le împlinească. Bătrînul rege nu-i spusese că Piramidele nu erau decît un munte de pietre şi oricine şi-ar fi putut face unul în ograda lui. Şi mai uitase să spună că atunci cînd ai bani ca să-ţi cumperi o turmă mai mare decît cea pe care ai avut-o, chiar trebuie să cumperi acea turmă. Flăcăul luă desaga şi o puse lîngă ceilalţi saci. Coborî scările; bătrînul servea o familie de străini în timp ce alţi doi clienţi se aflau în prăvălie bînd ceai din paharele de cristal. Era mişcare destulă pentru ceasul acela al dimineţii. Din locul unde stătea, văzu pentru prima oară că părul bătrînului Negustor semăna bine cu părul bătrînului rege. Îşi aminti de zîmbetul cofetarului, din prima lui zi la Tanger, cînd nu avea unde se duce nici ce mînca; şi acel zîmbet amintea de bătrînul rege. "Ca şi cum ar fi trecut pe aici şi ar fi lăsat semne", reflectă. "Ca şi cum fiecare I-ar fi cunoscut pe regele acesta într-un moment al vieţii lui. Dar la urma urmelor, el a spus că se arăta tuturor celor care-şi trăiesc Legenda Personală." Plecă fără a-şi lua rămas bun de la Negustorul de Cristaluri. Nu voia să plîngă, pentru că oamenii l-ar fi putut vedea. Dar o să-i fie dor de vremea aceea şi de toate lucrurile bune pe care le învăţase. Avea mai multă încredere în sine şi dorea să cucerească lumea. "Dar mă duc pe cîmpurile pe care le cunosc deja, şi voi conduce iarăşi oile." Şi nu mai fu mulţumit cu hotărîrea lui. Muncise un an întreg ca să-şi împlinească un vis, iar acest vis îşi pierdea din importanţă cu fiecare minut. Poate pentru că nu era visul lui. "Cine ştie, o fi mai bine să fii ca Negustorul de Cristaluri: să nu mergi niciodată la Mecca şi să trăieşti din dorinţa de a o cunoaşte." Dar le strîngea pe Urim şi Tumim în mînă şi aceste pietre îi dădeau forţa şi dorinţa bătrînului rege. Printr-o coincidenţă ― sau un semn, gîndi flăcăul ― ajunse chiar la barul unde intrase în prima zi. Nu mai era nici urmă de hoţ, iar patronul îi aduse o ceaşcă de ceai. "Oricînd voi putea să redevin păstor", gîndi flăcăul. "Am învăţat să îngrijesc de oi şi n-o să uit niciodată. Dar s-ar putea să nu mai am altă ocazie să ajung la Piramidele din Egipt. Bătrînul avea un colan de aur şi-mi ştia povestea. Era un rege adevărat, un rege înţelept." Se afla la doar două ore de mers pe mare de cîmpiile Andaluziei, însă avea un deşert imens între el şi Piramide. Dar flăcăul înţelese poate în alt fel aceeaşi situaţie: în realitate el era cu două ore mai aproape de comoara lui. În plus, pentru a face aceste două ore de mers, întîrziase aproape un an întreg. "Ştiu pentru ce vreau să mă întorc la oile mele. Le cunosc deja; nu-ţi dau mult de lucru şi pot fi iubite. Nu ştiu dacă deşertul poate fi iubit, dar deşertul ascunde comoara mea. Dacă nu reuşesc s-o găsesc, voi putea oricînd să mă întorc acasă. Dar dintr-o dată, viaţa mi-a dat bani destui, iar eu am tot timpul la dispoziţie; de ce nu?" Simţi o bucurie imensă în acel moment. Oricînd putea să redevină păstor. Oricînd putea să redevină vînzător de cristaluri. Poate că lumea avea multe alte comori ascunse, dar el avusese un vis repetat şi întîlnise un rege. Asta nu i se întîmpla oricui. Era mulţumit cînd ieşi din bar. Îşi aminti că unul dintre furnizorii Negustorului aducea cristalurile în caravane care străbăteau deşertul. Tot le mai ţinea pe Urim şi Tumim în mînă; datorită acelor două pietre revenise pe drumul comorii lui.
  27. 27. "Întotdeauna sînt în preajma celor care-şi trăiesc Legenda Personală", îi spusese bătrînul rege. Nu costa nimic dacă mergea pînă la depozit ca să afle dacă într-adevăr Piramidele chiar erau aşa de departe. Englezul şedea într-o hardughie mirosind a animale, sudoare şi praf. Hărăbaia nu se putea chema depozit, abia dacă era un şopron. "Toată viaţa m-am chinuit, ca să ajung să trec printr-un loc ca ăsta", gîndi, în timp ce răsfoia distrat o revistă de chimie. "Zece ani de studiu să mă conducă la grajd." Dar trebuia să meargă mai departe. Trebuia să creadă în semne. Toată viaţa lui, toate studiile le dedicase căutării limbajului unic pe care-l vorbea Universul. La început se interesase de esperanto, apoi de religii, şi în sfîrşit, de Alchimie. Ştia să vorbească esperanto, înţelegea perfect felurite religii, dar încă nu devenise Alchimist. Reuşise să descifreze lucruri importante, e-adevărat. Dar cercetările lui ajunseseră într-un punct de unde nu mai puteau progresa deloc. Încercase în zadar să intre în contact cu vreun alchimist. Însă alchimiştii erau oameni ciudaţi care se gîndeau numai la ei şi aproape totdeauna refuzau să dea o mînă de ajutor. Cine ştie, poate nu descoperiseră taina Marii Opere -― numită Piatra Filozofală ― şi de aceea se închideau în tăcere. Cheltuise deja o parte din averea moştenită de la tatăl lui în căutarea zadarnică a Pietrei Filozofale. Frecventase cele mai bune biblioteci din lume şi-şi cumpărase cărţile cele mai importante şi mai rare despre alchimie. Într-una din ele descoperi că în urmă cu mulţi ani, un faimos alchimist arab vizitase Europa. Se spunea că număra peste două sute de ani, că descoperise Piatra Filozofală şi Elixirul Vieţii Lungi. Englezul rămăsese impresionat de povestire. Dar totul ar fi rămas doar o legendă, dacă un prieten de-al lui ― cînd s-a întors dintr-o expediţie arheologică din deşert ― nu i-ar fi povestit despre un arab înzestrat cu puteri extraordinare. Locuieşte în oaza Al-Fayoum, i-a spus prietenul. Iar oamenii spun că are două sute de ani şi că ştie să transforme orice metal în aur. Englezul nu mai putea de bucurie. Renunţă imediat la toate obligaţiile, îşi strînse cărţile cele mai importante şi acum stătea aici, în acel depozit semănînd cu o hardughie de grajd, în timp ce afară o caravană imensă se pregătea să traverseze Sahara. Caravana trecea prin AlFayoum. "Trebuie să-l cunosc pe blestematul ăsta de Alchimist", gîndi Englezul. Şi duhoarea de animale deveni parcă mai uşor de suportat. Un tînăr arab, încărcat cu o mulţime de cufere, intră în adăpostul unde era Englezul şi-l salută. ― Unde mergeţi? întrebă tînărul arab. ― În deşert, răspunse Englezul, şi-şi continuă lectura. Nu avea acum chef de taclale. Trebuia să-şi amintească tot ce învăţase în zece ani, fiindcă Alchimistul pesemne că avea să-l supună la ceva încercări. Tînărul arab scoase o carte şi începu să citească. Cartea era în spaniolă. "Tot e bine", gîndi Englezul.
  28. 28. Ştia spaniola mai bine decît araba, şi dacă flăcăul ăsta mergea pînă la Al-Fayoum, avea cu cine sta de vorbă cînd nu va mai fi ocupat cu lucruri importante. "Ce lucru caraghios", gîndi flăcăul pe cînd încerca încă o dată să citească scena înmormîntării cu care începea cartea. "De aproape doi ani vreau s-o citesc şi nu reuşesc să trec de paginile astea." Chiar şi fără a fi întrerupt de vreun rege, tot nu izbutea să se concentreze. Încă se mai îndoia de hotărîrea lui. Dar începuse să înţeleagă un lucru important: deciziile erau abia începutul unui lucru. Cînd cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărîrii. "Cînd m-am hotărît să plec în căutarea comorii mele, niciodată nu mi-am închipuit că voi lucra într-o prăvălie de cristaluri", gîndi tînărul, ca pentru a-şi confirma raţionamentul. "La fel, caravana asta poate fi o decizie de-a mea, dar parcursul ei va fi un mister." În faţa lui se afla un european care şi el citea o carte. Europeanul era antipatic, şi-l privise cu dispreţ cînd intrase. Poate chiar ar fi putut deveni prieteni, dar europeanul i-o tăiase scurt. Flăcăul a închis cartea. Nu voia să mai facă nimic din ceea ce îl putea face asemănător europeanului. Scoase pe Urîm şi pe Tumim din buzunar şi începu să se joace cu ele. Străinul strigă deodată: ― Un Urim şi un Tumim! Flăcăul vîrî iute pietrele în buzunar. ― Nu-s de vînzare, zise. ― Nu fac prea mult, răspunse englezul. Sînt cristale de rocă, atîta doar. Sînt milioane de cristale de rocă pe pămînt, dar pentru cine se pricepe, acestea sînt Urim şi Tumim. Nu ştiam că există în partea asta a lumii. ― Sînt darul unui rege, spuse flăcăul. Străinul amuţi. Apoi băgă mîna în buzunar şi scoase, tremurînd, două pietre identice. ― Ai spus ceva despre un rege, zise. ― Şi nu credeţi că regii stau de vorbă cu ciobanii, replică flăcăul, încercînd astfel să încheie discuţia. ― Dimpotrivă. Păstorii au fost primii care au recunoscut un rege pe care restul lumii a refuzat să-l cunoască. De aceea este foarte probabil ca regii să stea de vorbă cu ciobanii. Şi completă, de teamă ca băiatul să nu înţeleagă greşit: ― Scrie în Biblie. În aceeaşi carte care m-a învăţat cum să le fac pe acest Urim şi acest Tumim. Aceste pietre erau singura formă de ghicit îngăduită de Dumnezeu. Preoţii le purtau într-un colan de aur. Flăcăul era mulţumit că intrase în acel depozit. ― Poate că şi ăsta este un semn, spuse Englezul, parcă gîndind cu voce tare. ― Cine v-a spus despre semne? Interesul flăcăului creştea văzînd cu ochii. ― Totul în viaţă este numai semne, a spus Englezul, închizînd, de data aceasta, revista pe care o citea. Universul este creat într-o singură limbă pe care toată lumea o înţelege, dar acum a uitat-o. Eu caut acest limbaj universal, pe lîngă alte lucruri. De aceea sînt aici. Pentru că trebuie să întîlnesc un om care cunoaşte acest Limbaj universal. Un Alchimist.
  29. 29. Discuţia a fost întreruptă de patronul depozitului. ― Aveţi noroc, zise arabul cel gras. Astă seară pleacă o caravană spre Al-Fayoum. ― Dar eu merg în Egipt, zise flăcăul. ― Al-Fayoum este în Egipt, îi răspunse stăpînul. Ce fel de arab eşti tu? Flăcăul i-a răspuns că era spaniol. Englezul se bucură: chiar dacă era îmbrăcat arăbeşte, băiatul era european. ― El numeşte semnele "noroc", zise Englezul după ce arabul cel gras ieşi. Dacă aş putea, aş scrie o enciclopedie uriaşă despre cuvintele "noroc" şi "coincidenţă". Cu aceste cuvinte se scrie Limbajul Universal. Apoi îi spuse băiatului că nu fusese nici o "coincidenţă" să-l întîlnească cu Urim şi Tumim în mînă. Îl întrebă dacă şi el mergea în căutarea Alchimistului. ― Eu sînt în căutarea unei comori, răspunse băiatul, dar se căi imediat. Englezul însă păru că nu a băgat de seamă cuvintele lui. ― Într-un fel, şi eu tot asta caut. ― Dar nu ştiu ce înseamnă Alchimie, completă flăcăul, tocmai cînd patronul depozitului îi chemă afară. ― Eu sînt Conducătorul Caravanei, spuse un bărbat cu barbă lungă şi ochi întunecaţi. Am drept de viaţă şi de moarte asupra fiecărei persoane pe care o duc. Pentru că deşertul e o femeie capricioasă şi uneori îi scoate din minţi pe oameni. Erau aproape două sute de oameni şi de două ori mai multe animale: cămile, cai, măgari, păsări. Englezul avea o mulţime de cufere pline cu cărţi. Erau femei, copii şi mai mulţi bărbaţi cu spada la cingătoare şi lungi archebuze agăţate pe umăr. Un vacarm îngrozitor umplea locul, iar Conducătorul trebui să repete de mai multe ori pentru ca să audă toţi. ― Există multe soiuri de oameni, şi dumnezei diferiţi în inima fiecăruia. Dar singurul meu Dumnezeu este Allah, şi pe El jur că voi face tot ce va fi posibil şi tot ce va fi mai bine ca să mai birui o dată deşertul. Acum vreau ca fiecare dintre voi să jure pe Dumnezeul în care crede, în adîncul sufletului lui, că mi se va supune în orice împrejurare, în deşert, nesupunerea înseamnă moarte. Un murmur scăzut traversă mulţimea. Jurau toţi, încet, în faţa Dumnezeului lor. Flăcăul jură pe Isus Cristos. Englezul rămase tăcut. Murmurul dură mai mult decît un simplu jurămînt: oamenii cereau şi protecţia cerului. Se auzi un sunet lung de goarnă, şi fiecare încălecă pe animalul lui. Flăcăul şi Englezul cumpăraseră cămile, aşa că s-au suit mai greu. Flăcăului îi era milă de cămila Englezului ― era încărcată cu ditamai poverile, cu cărţi. ― Nu există coincidenţe, repetă Englezul, încercînd să continue discuţia începută în depozit. Un prieten m-a adus pînă aici, fiindcă îl cunoştea pe un arab care... Dar caravana porni la drum, şi era imposibil să auzi ce spunea Englezul. Ştia însă exact despre ce era vorba: lanţul misterios care uneşte un lucru cu altul, care-l făcuse să devină păstor, să aibă de două ori acelaşi vis, şi să ajungă într-un oraş aproape de Africa, şi să întîlnească în piaţă un rege, şi să fie tîlhărit pentru ca să cunoască pe negustorul de cristaluri, şi...

×