După afirmaţiile Anastasiei, în texte au fost introduse combinaţii de litere şi
aranjamente de cuvinte care au influenţă b...
Cristian Călugăru – Editura Dianuşa
Realizarea artistică a coperţilor:
Cristian Irimia
Tg. Neamţ, 2008
Descrierea CIP a Bi...
noastre. Mi-a prezentat, practic, un proiect al ei de dezvoltare viitoare a tării.
La întoarcerea din poieniţa în care tră...
de pe insulă. Acum, pe cea mai mare parte a insulei creşte o vegetaţie pipernicită,
iarba este pârjolită încă de primăvara...
câţi vor veni să te contrazică» – am spus eu, a care. Anastasia îmi răspunde
râzând’ – «Toate astea, pur şi simplu, iată, ...
copiilor. Pentru asta nu este nevoie să fii bogat, ci doar să pui priorităţile în
ordinea firească. Cum să-i educăm noi pe...
«Pădurea – tipul preponderent de vegetaţie în Rusia – ocupă 457o din
teritoriu. Rusia deţine cele mai mari rezerve foresti...
În nesfârşita taiga prin care mergeam acum se află poieniţa Anastasiei pe
care ea n-ar părăsi-o niciodată şi pe care, nici...
— Dacă fiarele nu-l ating pe copil, asta nu înseamnă că nu i se poate
întâmpla o altă nenorocire.
Anastasia mi-a răspuns:
...
În fine, cred că are dreptate, până acum nu i s-a întâmplat nimic rău
copilaşului. Şi am avut ocazia să mai văd altceva: f...
câteva clipe se găseau deja lângă Anastasia. Unul din ei a început să mozolească
un deget al Anastasiei, al doilea i s-a u...
condiţiilor de viaţă actuale la nivelul fiecărui individ în parte.
Totul este dezarmant de simplu: să primească omul acel ...
exista o mişcare populară îndeajuns de extinsă, nu existau aşezăminte ecologice
în măsură să exercite o influenţă percepti...
Indiei s-a văzut nevoit să ia o hotărâre prin care Auroville ieşea de sub controlul
comunităţii ’ul Aurobindo. În oraş s-a...
ruşi» – aceste cuvinte au răsunat singure înăuntrul meu. Anastasia, în acel
moment, nu era în preajmă. Într-o clipă mi-am ...
hectare. Frecvent,
*Soskomstat – Institutul Federal de Statistică.
populaţia cultivă în mod autonom, cartofi, pomi şi arbu...
naştere ideea „semnalului verde” dat mişcării dacinicilor din Rusia, pe atunci încă
parte din URSS. Şi cu toată probabilit...
împlini, cu adevărat, şi acest vis? Musai că se va împlini! Şi musai că trebuie
ajutată!
Tot mai temeinic m-au încredinţat...
programa taigalei a fost concepută şi aplicată nemijlocit de Dumnezeu? Poate.
Doar că omul nu poate trăi numai cu ce creşt...
lângă toate astea, mai deţinea un parc şi mea multe alte clădiri în centrul
oraşului. În ciuda faimei sale de multimiliona...
unele validări vii şi reale ale cuvintelor Anastasiei.
Iată ce s-a întâmplat…
grădina veşnică
Am mers la iarbă verde cu un...
Am spus lanuri – dar ar fi fost mai propriu spus, imaşuri năpădite de buruieni.
— Suprafeţele de însămânţat s-au împuţinat...
sângele care, acum, pulsa mult mai repede.
*Cufn de mă necăjea acest gând? Dar, în aceeaşi clipă!.. attv
Sigur că da – Ana...
li s-a înfăţişat dinainte cu un coşuleţ plin de mere… şi de carabină cu două ţevi
şi-a găsit sfârşitul bietul de el. Încă ...
de cedri siberieni stăteau în rând ca soldaţii, pavăză vânturilor geroase şi apărau
încântătoarea grădină. Au fost mai mul...
spuneau şi cei tineri şi cei vârstnici deopotrivă. Iar eu i-am mai întrebat: «Atunci,
de ce nimeni nu şi-a rânduit îngrădi...
prezentat şi viaţa pe cealaltă planetă. Cândva, poate că învăţaţii vor înţelege cum
face ea, însă în cazul de faţă, metodă...
magazinele din lume.
— Fantastic, este imposibil să crezi în aşa ceva!
— Fantastic? Tu, Vladimir, sau leatul tău, în tiner...
progres tehnico-ştiinţific aplicat în aceste ţări – concură la apariţia noilor boli ale
trupului şi sufletului. Măresc del...
oamenilor care au fost cuprinşi de dorinţa de a-şi construi o nouă viaţă şi o
existenţă în primul nou aşezământ, oamenii d...
copii. Dorinţa de a avea copii nu a apărut doar printre familiile tinere… Aşa-
socotiţii vârstnici au să viseze şi ei la l...
echilibra compoziţia stratului fertil. Şi nimănui nu i-a trecut prin cap să recurgă
’a wgrăşămintele chimice sau la insect...
— Multe, Vladimir; ca de exemplu aerul, apa, parfu-naturale, percepţia
energiei creaţiilor, contemplarea plăcutului.
— Nu ...
existenţa eterurilor care nu nutresc 6oar trupul dar şi planul subtil – invizibil – al
omului.
— Nu înţeleg, creierul sau ...
— De guvern? Ce interes să fi avut guvernul, atâta vreme cât nu încasa nici-
o taxă pentru această producţie? Ce interes a...
— Spune-mi, Anastasia, oamenii care trăiau în Siberia cu ce s-ar fi putut
îndeletnici ca să fie la fel de bogaţi ca şi a c...
— Dar cu vânătoarea, se mai îndeletniceau ei pe teritoriul Siberiei?
— Siberienii au încetat complet să vâneze şi să ucidă...
animalele din taiga?
s-a găsit şi locuitorilor taigalei câte-o menire, iar cele mai mari premii
pentru locuitorii domestic...
un băieţel de opt anişori – Constantin – şi fetiţa – Daşa – de cinci. Tatăl lor era
considerat unul dintre cei mai iscusiţ...
o dată ceasul cum cântă din camera copiilor. Costea o privea atent pe surioară,
fără să clipească.. Salina, mama ce’or doi...
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Megre, vladimir   cedrii sunatori ai rusiei vol.5
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Megre, vladimir cedrii sunatori ai rusiei vol.5

1,374

Published on

Published in: Spiritual
0 Comments
3 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total Views
1,374
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
174
Comments
0
Likes
3
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Megre, vladimir cedrii sunatori ai rusiei vol.5

  1. 1. După afirmaţiile Anastasiei, în texte au fost introduse combinaţii de litere şi aranjamente de cuvinte care au influenţă binefăcătoare asupra omului. Toate acestea pot avea efect atunci când, în timpul citirii, auzul nu va fi deranjat de zgomote produse de aparaturi sau mecanisme artificiale. Doar sunetele naturale ca susurul apei, trilul păsărilor, foşnetul frunzelor în copaci, pot favoriza obţinerea unui efect pozitiv. Vladimir N. Megre În momentul lansării primei ediţii a cărţii spusele Anastasiei au fost confirmate în peste 5000 de scrisori Vladimir Megre CINE SUNTEM NOI? cartea a cincea din seria 2002 Vladimir Megre Titlul original al cărţii: Cine suntem noi? 2008 Editura Dianuşa Traducerea din limba rusă:
  2. 2. Cristian Călugăru – Editura Dianuşa Realizarea artistică a coperţilor: Cristian Irimia Tg. Neamţ, 2008 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MEGRE, VLADIMIR Cine suntem noi? / Vladimir Nicolaevici Megre ISBN 978-973-87792-5-9 Două civilizaţii Noi oamenii, toată viaţa noastră ne grăbim. Alergăm neîntrerupt, ba-ntr-o parte, ba-ntr-alta şi neîncetat aspirăm spre câte ceva. Fiecare din noi îşi doreşte Să-şi trăiască viaţa cât mai frumos, iubirea să şi-o afle şi să-şi încropească o familie. Mulţi dintre noi or fi aceia care pot obţine cele râvnite? De ce depinde satisfacţia sau insatisfacţia vieţii, succesul nostru sau eşecul? În ce constă sensul vieţii fiecărui om şi al umanităţii în complexul ei? Ce ne aşteaptă în viitor? Aceste întrebări au existat dintotdeauna, însă nimeni, până acum, nu le-a dat un răspuns concret. Mi-aş fi dorit atât de mult să văd în ce ţară vom trăi peste cinci sau peste zece ani şi în ce lume vor trăi copiii noştri Însă nu ’fn şi cu siguranţă nu vom reuşi să ne imaginăm niciodată, atâta timp cât ne grăbim şi alergăm într-una. Şi… unde alergăm, aş vrea să ştiu? Chiar de pare incredibil, este totuşi, adevărat că primele previziuni detaliate asupra viitorului ţării noastre, nu din gura învăţaţilor, analiştiior sau politicienilor noştri le-am auzit, ci din gura pustnicei din taiga – Anastasia. Ea, nu numai că a zugrăvit un strălucitor tablou al viitorului dar, pe deasupra, a mai şi argumentat concret compatibilitatea acestuia cu înseşi timpurile generaţiei
  3. 3. noastre. Mi-a prezentat, practic, un proiect al ei de dezvoltare viitoare a tării. La întoarcerea din poieniţa în care trăia Anastasia, merponâprifraţpaspre rău” tot mă) solid mi s-o cimentafz» minte convingerea că proiectul ei, cu-adevărat, ar putea schimba multe pe lume. De-ar fi să considerăm că tot ceea ce a modelat ea cu gândurile, ulterior, s-a transpus negreşit în viaţa reală, înseamnă că noi trăim deja într-o ţară a cărei viitor nu poate fi decât minunat. Mergeam prin taiga şi la vorbele pustnicei despre minunatul viitor al ţării în care, după toate probabilităţile, va apuca însăşi generaţia noastră să trăiască. Într-o ţară în care nu vor mai exista regiuni, banditism şi boli şi în care nu vor mai fi săraci. Cu toate că nu pătrundeam sensul vorbelor ei, în cazul proiectului nu aş fi vrut să pun la îndoială nici măcar o singură vorbă de-a Anastasiei. Dimpotrivă, mi-aş fi dorit să dovedesc în faţa tuturor veridicitatea vorbelor ei. Am hotărât categoric să fac tot ceea ce-mi stă în putinţă ca să duc la bun sfârşit proiectul. La vedere totul părea destul de simplu: trebuia doar ca fiecare familie să primească un hectar de pământ ca lot în folosinţă pe viaţă, pe care să- şi fundeze vatra familiei – micuţul ei colţ de patrie, însă detaliile proiectului mi-au acaparat în întregime gândurile. Totul era extrem de simplu şi-n acelaşi timp, inverosimil. Şi iată că pustnica din taiga şi nu specialiştii agronomi, mi-a dovedit că printr-o corectă cultivare a lotului în folosinţă, doar în câţiva ani, pământul nu va mai trebui îmbunătăţit cu niciun fel de îngrăşăminte, iar stratul fertil al terenului, se va ameliora armonios de la sine. Ca mărturie, Anastasia a adus situaţia din taiga. Taigaua există de mii de ani, pe ea cresc de toate, însă, pământul, acolo nu a fost ameliorat niciodată de nimeni. Anastasia a spus că tot ceea ce creşte pe pământ este, de fapt, materializarea gândurilor Divine. Dumnezeu a conceput totul în aşa fel încât omul să nu trudească ca să-şi facă rost de mâncare. Omul trebuie doar să-şi dea silinţa să pătrundă gândurile Creatorului şi să creeze împreună cu El. Aici şi eu aş putea să-mi aduc exemplul personal. Am avut prilejul să vizitez insula Cipru. Aceasta este acoperită, în mare parte, cu sol pietros. Dar nu a fost aşa dintotdeauna. Cu multe secole în urmă, pe această insulă creşteau minunate păduri de cedri şi arbori fructiferi, în multe râuri curgea apă pură şi cristalină, iar insulă era raiul pe pământ. Legiunile romane au ocupat insula şi au tăiat cedrii din care şi-au construit, apoi, corăbii, defrişând pentru asta întregi păduri
  4. 4. de pe insulă. Acum, pe cea mai mare parte a insulei creşte o vegetaţie pipernicită, iarba este pârjolită încă de primăvara timpuriu, iar ploile estivale sunt foarte rare şi apa dulce insuficientă. Astăzi ciprioţii, ca să aibă teren fertil pe insulă, sunt nevoiţi să-l care din alte părţi cu barjele. Aşadar, ce înseamnă asta? Că omul nu a îmbunătăţit creaţia. Dimpotrivă, prin amestecul său, a schilodit-o în mod barbar. Anastasia mai vorbea şi despre pomul neamului1 care „negreşit va trebui să fie plantat pe fiecare lot de pământ Şi, de asemenea, ca omul, când moare, să nu fie îngropat în cimitir, ci să-şi afle odihnă pe lotul său, în minunata grădinuţă de mâinile proprii sădită şi grijită. Mormântul să nu-i fie împopoţonat cu niciun monument funebru. Amintirea acelui om să fie vie, nu moartă. Ca amintire familiei, creaţiile vii ale omului să-i rămână, doar astfel Sufletul i se va putea rematerializa în grădina–rai terestru. Oamenii înmormântaţi în cimitire nu pot ajunge-n rai. Sufletele lor nu se pot întrupa atâta timp cât familia şi prietenii vor continua să se gândească la moartea lor. Monumentul funerar este monumentul morţii. Ritualul a fost ticluit de forţele obscure, scopul lor fiind de a întemniţa sufletul uman cel puţin pentru un timp. Nici-o suferinţă şi nici-o amărăciune nu a gândit Tatăl nostru pentru ai Săi copii iubiţi. Toate creaţiile Dumnezeieşti sunt veşnice, sunt autosuficiente şi sunt – toate – înzestrate cu facultatea de a se auto-procrea. Toate cele vii de pe Pământ, de la aparent banalul firişor de iarbă şi până la om, stau mărturie, prin existenţa lor, armoniei a tot ce este şi veşniciei. Aici, gândesc eu, are dreptate ea. Uitaţi cum se întâmplă: Învăţaţii contemporani ştiu deja şi afirmă că gândurile umane sunt materializabile. Ce vrea să spună acest lucru? Că rudele defunctului, gândindu- se la el ca la mort, nu fac altceva decât să-l menţină în acea stare – de mort – chinuindu-i, prin asta, sufletul. Anastasia susţine că omul, mai bine zis Sufletul său, poate trăi de-a pururea. El se poate întrupa în orice clipă într-un corp nou, dar numai în anumite condiţii. Pe vatra familiei, întemeiată după proiectul Anastasiei, există aceste condiţii. Eu am crezut necondiţionat în teoriile Anastasiei despre viaţă şi despre-moarte; să le confirme sau să le contrazică, ar putea probabil, doar învăţaţii iniţiaţi în ezoterism, cu siguranţă mult mai pregătiţi decât mine. 1 pomul neamului – Anastasia, prin pomul neamului, are în vedere un copac real care să fie plantat ca bază de pornire a fiecărei familii.
  5. 5. câţi vor veni să te contrazică» – am spus eu, a care. Anastasia îmi răspunde râzând’ – «Toate astea, pur şi simplu, iată, se petrec chiar acum, Vladimir. Sandul uman este în măsură să se materializeze, să influenţeze indicaţiile aparaturilor, să preştie evenimente ce vin şi să clădească viitorul. Aceasta este dovada clară că acei oponenţi, prin tentativele lor de a dovedi precaritatea fiinţei umane, pe ei se nimicesc, deoarece, prin ale lor proprii gânduri, pieire-şi atrag. Cei destoinci a lor menire s-o pătrundă şi-a veşniciei esenţă, fericiţi vor trăi, de-a pururea reîntrupându-se, deoarece ei înşişi, cu-ale lor gânduri, fericită vecinicie-şi plăsmuiesc.» Proiectul Anastasiei a început să-mi placă şi mai mult atunci când am întrevăzut prin el oportunitatea economică ce-o oferea şi când am început tot mai mult să mă conving că fiecare om, pe vatra familiei sale, de propriile mâini fundată după proiectul Anastasiei, le poate asigura copiilor şi nepoţilor săi existenţă îndestulătoare. Şi nu numai punân-copiilor dinainte mâncare bună şi locuinţă. Anastasia a sfătuit ca ocolişul să fie ridicat, riguros, din copaci vii şi un sfert din hectarul de pământ să fie acoperit cu pădure. Douăzeci şi cinci de acri de pădure înseamnă vreo trei sute de copaci. Peste aproape optzeci – o sută de ani, copacii vor putea fi tăiaţi şi din ei se vor obţine aproximativ patru sute de metri cubi de dulapi care, bine uscaţi şi prelucraţi în cherestea, astăzi costă cel puţin o sută de dolari pe metrul cub, deci se vor obţine în jur de patruzeci de mii de dolari în total. Este de la sine înţeles că nu va trebui doborâta’ întreaga pădure, se poate tăia doar o parte necesară, iar în locul rămas gol se vor sădi alţi copăcei. Valoarea cumulată a unui lot de acest tip, rânduit după proiectul Anastasiei, poate să atingă milioane de dolari şi chiar mai mult, iar a face toate astea este în stare orice familie obişnuită, chiar şi cu resurse modeste. Casă, pentru început, poate fi mai mult decât umilă, bogăţia principală o constituie structurarea raţională a lotului. Oamenii mai pricopsiţi, deja de pe acum, plătesc bani grei firmelor care se ocupă cu designul peisagistic. În Moscova, antreprizele de acest gen sunt mai bine de patruzeci la număr şi niciuna nu stă fără activitate. Pentru aranjamentul cât mai frumos şi raţional al unui ar de teren din faţa casei, aceste firme cer de la cincizeci de mii de dolari în sus. Pentru plantarea unui conifer înalt de şase metri se cer şi cinci sute de dolari. Cei care vor să trăiască într-un loc frumos aranjat plătesc aceste sume. Plătesc pentru că părinţilor nu le-a trecut prin cap să întemeieze vatră de familie
  6. 6. copiilor. Pentru asta nu este nevoie să fii bogat, ci doar să pui priorităţile în ordinea firească. Cum să-i educăm noi pe copii atâta timp cât noi înşine nu înţelegem aceste lucruri atât de simple? Avea dreptate Anastasia când spunea că educaţia trebuie s-o începem cu noi înşine. Şi eu am fost asaltat de această dorinţă: să iau un hectar de pământ, să-mi construiesc casă şi – cel mai important – să plantez tot soiul de plante de jur împrejur. Să-mi încropesc colţişorul meu de Patrie întocmai aşa cum l-a zugrăvit Anastasia şi să fiu înconjurat de multe alte petecele de pământ ale altor oameni tot aşa de bine aranjate ca şi al meu. Numai aşa ar fi venit, poate. Anastasia cu fiul nostru să se stabilească la mine sau măcar în ospeţie, apoi nepoţii şi strănepoţii. Probabil că strănepoţii or să lucrezetrv-l atunci lasă măcar să aibă unde să vină să se odihnească. Iar odată pe an, pe 23 iulie, la sărbătoarea întregului Pământ, toată familia să se adune în casă. Eu, pe atunci, cu siguranţă nu voi mai fi, însă va rămâne vatra familiei de mine cu copacii care vor creşte pe ea şi cu grădina. Voi săpa un mic iaz, în el voi pune chitici ca să crească peşte. De sădirea copacilor mă voi ocupa cu mare grijă, aşa cum a spus Anastasia. Că o să le placă urmaşilor cum am făcut sau că or să modifice câte ceva, nu are importanţă; important este că, în ambele cazuri, or să mă pomenească. să-i rog ca, atunci când nu voi mai fi, să mă pe pământul meu şi o să-i mai rog ca mormântul să nu-mi fie însemnat în niciun fel. Fie ca la mormânt să nu vină nimeni şi cu ipocrizie să mă bocească. Îndeobşte să nu se audă niciun bocet. Mormântul să nu-mi fie împodobit cu piatră funerară ci pur şi simplu să răsară din corpul meu şi să crească pe pământ iarbă proaspătă şi tufişurile şi fructe gustoase pentru urmaşi să rodească. La ce bun piatra funerară? La nimic, tristeţe doar. Fie ca ei să mă pomenească cu bucurie şi nu cu tristeţe când vor veni pe pământul de mine rânduit. Ahh… cum o să-l mai rânduiesc şi cum o să mai plantez pe el de toate celea… Gândurile mi s-au înmănunchiat într-o fericită şi grandioasă prevestire. Neapărat trebuia ca, în cel mai scurt timp cu putinţă, să trec la fapte, s-ajung cât mai repede în °Pas, jjar mai aveam de traversat această pădure, mai vreo zece kilometri până la râu. De s-ar sfârşi cât mai repede taigaua. Mergând aşa îngândurat mi s-a întors „1 minte, aşa din senin, ceea ce auzisem despre pădurile Rusiei, numai că nu-mi amintesc acum toate acele cifre, aşa că 0 să vă prezint aici datele pe care le-am memorat dintr-o sta tistică:
  7. 7. «Pădurea – tipul preponderent de vegetaţie în Rusia – ocupă 457o din teritoriu. Rusia deţine cele mai mari rezerve forestiere din lume. În 1993 suprafaţcâmpădurită a fondului silvic era de 886,5 milioane de hectare, iar rezervacumulată de 80,7 miliarde, ceea ce, de fapt, reprezintă 21,7 respectiv 25,9 din rezerva mondială. Faptul că a doua cifră este mai ridicată decât prima stă mărturie că Rusia dispune de păduri mai mature şi mai mănoase decât restul planetei în întregime. Pădurile joacă un rol vital în echilibrul gazelor din atmosferă şi în reglarea climatului planetar. Calculând o balanţă globală a pădurilor Rusiei, B.N. Moiseevici a stabilit pentru dioxidul de carbon o valoare de 1789064,8 de mii de tone şi pentru oxigen 1299019,9 de mii de tone. Zilnic, pădurile Rusiei leagă 600 milioane tone de dioxid de carbon. Migraţia acestor gigantice volume de gaze stabilizează considerabil compoziţia gazoasă a atmosferei şi clima planetară». Aşa stau lucrurile! Unii vorbesc cum că Rusia ar fi pregătită pentru o misiune deosebită, însă eu zic că această misiune nu a fost doar prefigurată – ea se desfăşoară deja. Aşadar, oamenii de pe întreaga planetă, care în măsură mai mică, care în măsură mai mare – nu are importanţă – respiră aerul Rusiei. Respiră oxigenul emanat de această pădure, iar eu mă plimb liber prin ea. Interesant – oare această pădure le dă oamenilor de pe Pământ numai oxigenul sau le mai oferă şi altceva, tot atât de important? De data asta, taigaua prin care mergeam de unu’ singur, nu-mi mai inspira, ca înainte, Senzatiade nelinişte. Senzaţia era aceeaşi care te încearcă atunci când te plimbi parc lipsit de pericole. Sigur că prin taiga nu se alei ca-n parc, pe alocuri cărăruia este mărginită de ramuri de copaci, pe alocuri de tufişuri dese, WSă de data asta nu mă mai deranjau. Trecând pe lângă tufişurile cu fructe de pădure, am cules mure şi zmeura – le-am observat cu interes şi am remarcat că o parte din fructele aceluiaşi arbust nu erau asemănătoare între ele ca aspect exterior. Cât de diversă este vegetaţia… – niciun peisaj nu se repetă. Pentru prima dată am privit la taiga cu mai multă atenţie şi mi s-a părut mai bună. Cu siguranţă, senzaţia s-a materializat şi în urma conştientizării faptului că în această taiga s-a născut şi trăieşte, undeva într-o poieniţă, micul meu fiu şi Anastasia – femeia a cărei întâlnire mi-a schimbat complet viaţa.
  8. 8. În nesfârşita taiga prin care mergeam acum se află poieniţa Anastasiei pe care ea n-ar părăsi-o niciodată şi pe care, nici pe cel mai şic apartament, nu ar schimba-o. Pare pustie poieniţa ei: nu tu casă, nu tu Sărai, comodităţi de viaţă de niciun fel, dar ea, imediat ce ajunge, se luminează şi se bucură ca un copil. Aceeaşi senzaţie m-a cuprins şi pe mine când, pentru a treia oară, am vizitat poieniţa Anastasiei. A fost ca şi cum în-aş fi întors acasă după un drum obositor. Ciudate lucruri se mai petrec prin lumea noastră… De milenii, în societatea umană, fiecare se zbate pentru fericire şi, chipurile, pentru bunăstare, dar dacă ar fi să privim mai cu atenţie: fiecare om care trăieşte în centrul oraşului civilizat şi modern, tot mai adesea este vulnerabil. Ba se prăpădeşte într-un accident rutier, ba îl jefuiesc, ba se acaţă de el tot soiul de boli. Fără farmacii deja nu mai poate trăi… deseori se întâmplă ca, dintr-o decepţie, să-şi ac° singur seama. Iar cazurile de sinucidere, paradoxal, tocmai în ţările Super-dezvoltate sunt în continuă creştere. Mame din toate regiunile se prezintă la televiziune şi vorbesc: „nu avem cu ce ne hrăni copiii şi familiile ne flămânzesc”. Anastasia trăieşte cu copilaşul ei în taiga, întocmai ca într-o altă civilizaţie. Nu pretinde nimic de la societatea noastră: nici miliţia şi nici alte forţe ale ministerului de interne nu-i sunt ei necesare. Ca şi cum acolo în taiga nici ei şi nici copilului nu li s-ar putea întâmpla niciun rău. Într-adevăr, noi trăim în două civilizaţii diferite, iar ea ne îndeamnă să luăm ce-i mai bun din aceste două lumi boar atunci se va schimba modul de viaţă al multor oameni de pe Pământ şi va lua naştere o nouă civilizaţie umană fericită. Această nouă societate umană va fi foarte neobişnuită. Iată, de exemplu… Cunoaşteţi Universul la gust Mult timp nu am putut să accept faptul că Anastasia îşi creştea, fără să-şi facă griji, copilul încă sugar, de unul singur. Ori la dosul unui tufiş, direct în iarbă, ori în vecinătatea ursoaicei tolănite, ori lângă lupoaică. Eram deja convins că nici-o fiară nu se va atinge de el, dimpotrivă, toate îl vor proteja până la ultima. Însă de cine? Devreme ce toate fiarele îi sunt ca nişte dădace, atunci de cine să-l apere? Nu mi se părea deloc normal ca un sugar să fie lăsat singur, aşa că am încercat s-o conving pe Anastasia să n-o mai facă şi i-am spus:
  9. 9. — Dacă fiarele nu-l ating pe copil, asta nu înseamnă că nu i se poate întâmpla o altă nenorocire. Anastasia mi-a răspuns: — Nu pot să-mi imaginez, Vladirnir, la ce nenorocire gândeşti tu. — Multe nenorociri li se întâmplă copilaşilor mici ’Ajutoraţi. De exemplu, se urcă pe-o movilită şi cade jos. Ar putea să-şi scrântească un picioruţ sau o mânuţă. — Înălţimea pe care copilul o poate atinge de unu’ singur nu-i poate pricinui niciun rău. — Dar dacă înghite ceva toxic sau veninos? Copilul încă mic nu are discernământ, duce orice la gură Şi nu mult îi trebuie să se otrăvească. Cine o să- i facă spălaturi gastrice caz de ceva? Prin preajmă nu văd doctori, iar tu nu ai clistir ca să-i goleşti maţele dacă se otrăveşte. Anastasia, la acestea, mi-a răspuns râzând: — La ce să-i fac clismă, Vladimir? Intestinul se curăţă şi înalt mod, mult mai eficace decât clismă. — Cu ce? — Vrei să încerci? Ţie tocmai bine o să-ţi facă, acum o să-ţi aduc nişte ierburi… — Aşteaptă, nu-i nevoie, am înţeles. Ai de gând să-mi dai ceva care să-mi deranjeze stomacul. — Stomacul tău de mult a fost deranjat. Însă buruiana, toate cele de prisos din stomacul tău le va scoate afară. — Înţeleg. În astfel de cazuri tu-i dai copilului nişte ierburi care să-i provoace diaree. De ce să-i faci aşa ceva, de ce să-l supui la o tortură de asta? — Nici pe departe nu e aşa. Iar copilaşul nostru nu mănâncă nimic neprielnic. Copiii, mai ales sugarii, sunt cu laptele mamei şi nu vor mânca niciodată nimic altceva în cantităţi mari. Iar fiul nostru poate doar să guste o pofâlişoara sau o buruiană. Dacă este toxică, i se va părea amară şi prin urmare, nu-i va plăcea şi o va scuipa. Dacă apucă să mănânce puţin, îl va durea Stomăcuţul şi va vomită. Pe viitor, însă, ÎŞi va aminti şi nu o va mai atinge. În acest fel, el va cunoaşte pământul întreg, nu din vorbele cuiva, ci după gust. Şi lasă să-ncerce fiul nostru Universul la gust.
  10. 10. În fine, cred că are dreptate, până acum nu i s-a întâmplat nimic rău copilaşului. Şi am avut ocazia să mai văd altceva: fiarele dimprejurul poieniţei Anastasiei îşi dresează sau îşi învaţă odraslele cum să se raporteze omului. Mai demult gândeam că anume Anastasia le dresa, dar acum convins că ea nu-şi pierde vremea cu aşa ceva. Iată ce-am văzut într-una din vizitele mele. Stăteam cu toţii tolăniţi la soare pe marginea poieniţei. Anastasia tocmai terminase de alăptat fiul, el se întinse toropit în braţele mamei. Mai întâi a moţăit puţin, sau poate chiar dormea, apoi a început să mângâie cu mânuţa o şuviţă de păr a mamei, zâmbind. Anastasia se uita la copil şi zâmbea şi ea timp ce-i şoptea ceva cu glas dulce. La un moment dat am văzut lupoaica intrând în poiană, urmată de puişorii ei. - patru lupişori micuţi de tot. S-a îndreptat spre noi, însă la vreo zece metri distanţă s-a oprit şi s-a tolănit în iarbă. Puişorii de lup, ţopăind în urma mamei, numai ce lupoaica s-a tolănit, s-au îmbulzit cu toţii la burta ei. Anastasia a văzut lupoaica-mamă tolănită, s-a ridicat din iarbă cu copilaşul în braţe, s-a îndreptat spre ea, s-a aşezat jos la vreo doi metri de lupoaică, a privit zâmbitoare la haită de lupişori şi cu voce blândă le-a vorbit: — Ooo, ce pui frumoşi a fătat iubita noastră aici. Unu’, negreşit, mare căpetenie se va face, iar fetiţa, leită fericire o să-i aducă şi destoinică rodul mai departe o să ducă. Lupoaica moţăia, ochii i se închideau galeşi, ba de moţăiala, ba de vocea mângâietoare a Anastasiei. Lupişorii au abandonat pântecele mamei-lupoaice şi au început s-o urmărească pe Anastasia. Un puişor a păşit neîncrezător spre ea. Lupoaica, toropită de somn, s-a ridicat vioaie în picioare, l-a ridicat în dinţi pe lupişorul cel obraznic şi l-a aruncat în mijlocul celorlalţi. Acelaşi lucru l-a făcut şi cu ceilalţi, cu al treilea şi cu al patrulea, care au încercat să se apropie de Anastasia. Puişorii de lup fără de minte şi-au continuat tentativele, dar lupoaica nu s-a dat bătută până ce nu i-a cuminţit. Doi din ei s-au luat la harţă în joacă, ceilalţi doi au rămas smirnă cu privirile ţintă la noi. Din braţele Anastasiei, copilaşul a zărit lupoaica cu lupişorii şi s-a răsucit să-i vadă mai bine, apoi a gesticulat nerăbdător cu mânuţa, scâncind sunete de chemare. Anastasia a întins mâna în direcţia lupoaicei cu puişori. Doi dintre ei s-au îndreptatnehotărâţi spre mâna a femeii, dar de data asta lupoaica nu i-a oprit, dimpotrivă, i-a îmbrâncit cu botul pe cei doi jucăuşi spre mâna Anastasiei. În
  11. 11. câteva clipe se găseau deja lângă Anastasia. Unul din ei a început să mozolească un deget al Anastasiei, al doilea i s-a urcat cu lăbuţele pe mână, iar ceilalţi doi i s-au aşezat pe un picior. Vladimir s-a agitat neastâmpărat în braţele Anastasiei, cu vădită intenţie să se apropie de puii de lup. Anastasia l-a lăsat în iarbă, iar el, uitând de toţi dimprejur, s-a dat la joacă cu lupii! Anastasia, cu un gest blând a mângâiat lupoaică pe ceafă apoi a venit spre mine. Am înţeles atunci că lupoaica, învăţată să n-o necăjească niciodată din proprie iniţiativă pe Anastasia, aleargă spre ea doar fă un semn anume şi că acum, la rândul ei, le-a arătat şi odraslelor să facă la fel. Pe lupoaică a Învăţat-O, probabil, mama ei care, b rândul ei, a fost învăţată de mama ei şi aşa mai departe, din generaţie în generaţie fiarele şi-au transmis regulile de comportament faţă de om. Şi – necesar de subliniat – un comportament respectos şi tacticos. Şi- atunci, celălalt comportament cu omul, adică să-l atace, cine le-a învăţat? În genere, după întâlnirea cu pustnicii din taigaua-siberiana, o mulţime de întrebări de tot felul s-au ridicat, întrebări de a căror existenţă, mai înainte nici nu se putea bănui. Anastasia nu intenţionează să renunţe la modul eremit de viaţă. Dar… stop! De fiecare dată când mă gândesc la Anastasia ca la o pustnică, cuvintelor „pustnică”, „pustnic” în mea, li se asociază imaginea unui om izolat de comunitate şi de sistemul modern de informare. Dar de fapt, ce se întâmplă? Se întâmplă că după fiecare şedere a mea în poieniţă la ea, public câte o nouă carte. Carte care este discutată de mulţi oameni: tineri, bătrâni, învăţaţi sau călăuze ale diferitelor culte. Prin urmare, nu eu i-aduc informaţii din societatea noastră omni-informată, ba, s-ar părea că Anastasia îmi pune la dispoziţie informaţii interesante pentru societate. Aşadar, care este adevăratul pustnic? Nu ne-am încâlcit noi, oare, în păienjenişul dovezilor sau, mai bine spus, în acele, aparent edificatoare, informaţii, în timp ce ne-am şi rupt de autentică sursă de informaţie? Poiana Anastasiei, cufundată în profunda taiga siberiană, este un adevărat centru de informaţie, un adevărat COSmodrom al unei alte dimensiuni existenţiale. Ş- atunci cine sunt eu, cine suntem noi, cine-i această Anastasia? Să aibă vreo importanţă acum? Importante, acum, sunt ultimele ei afirmaţii care se referă la posibilitatea de educaţie pentru un mod curat de viaţă al fiecărui om, al fiecărei ţări şi al comunităţii obşteşti în ansamblu, printr-o schimbare efectivă a
  12. 12. condiţiilor de viaţă actuale la nivelul fiecărui individ în parte. Totul este dezarmant de simplu: să primească omul acel hectar de pământ şi… Şi mai departe, să facă cum a povestit ea şi atunci… Incredibilă, această simplitate… Doar saşa va fi însoţit omul pe veşnicie de energia Iubirii. Soţ cu soţie, în iubire vor trăi. Fericiţi le vor fi copiii, multe boli vor dispărea, războaiele şi cataclismele vor înceta, iar omul se va apropia de Dumnezeu. Practic, ea propune să fie rânduite multe poieniţe ca a ei în preajma marilor oraşe. Pentru asta să se folosească, fără niciun prejudiciu, cuceririle tehnologiei contemporane: «Fie ca răul, în folosul binelui să lucreze.». - a spus ea. Şi eu am crezut în proiectul ei. Şi am mai crezut şi în toate acele miracole care se vor săvârşi după ce proiectul ei va fi pus în aplicare. Cea mai mare parte a proiectului am înţeles-o bine, numai că trebuie să mai controlez încă o dată totul cu atenţie şi să chibzuiesc bine. Proiectul va trebui adaptat specificului fiecărei zone în parte. Ideile Anastasiei despre lotul de pământ şi întemeierea aşezămintelor în-au prins de-a binelea. Îmi doream doar să ajung cât mai repede acasă, să văd şi să aud părerea învăţaţilor vizavi de aceste aşezăminte şi să aflu dacă exista ceva asemănător în lume! mai întâi vroiam să realizez cât mai detaliat proiectul noului aşezământ şi apoi să încep Să-l pun în aplicare împreunăcu cei care vor dori să ia parte. Se de la sine că, atât eu cât şi oricine altcineva, nu puteam lua pe umeri, singuri, o responsabilitate aşa de mare. Era clar că pentru a clădi aşezământul va trebui să punem umărul cu toţii… şi doar prin forţele reunite a multor oameni vom reuşi… Va trebui să analizăm împreuna informaţia şi să realizăm proiectul unui aşezământ obştesc în care să valorificăm şi învăţături lerase din greşelile altora. flurwitle-ucui În primele luni de după întoarcerea de la Anastasia, am cules şi am studiat cu mare interes multe informaţii privitoare la aşezămintele ecologice. Majoritatea surselor vorbeau despre analogii de peste hotare. În total, privitor la acest subiect, am adunat informaţii despre 86 de sate ecologice din 19 ţări printre care; Belgia, Canada, Danemarca, Anglia, Franţa, Germania, India şi altele. Numai că ce-am aflat nu m-a făcut să sar în sus de bucurie. În niciuna din aceste ţări nu
  13. 13. exista o mişcare populară îndeajuns de extinsă, nu existau aşezăminte ecologice în măsură să exercite o influenţă perceptibilă asupra situaţiei sociale a acestor ţări. Unul dintre cele mai mari şi mai cunoscute aşezăminte era oraşul Auroville din India. Tocmai despre acesta o să şi vorbesc mai pe larg. Oraşul Auroville a fost întemeiat în 1968 de către soţia părintelui yogăi integrale – Sri Aurobindo. — Mirra Richard… Se presupune că, prin cercetările efectuate de statul indian, nu departe de oraşul Pondichery, unde, începând cu anii ’ 40, îşi desfăşoară activitatea Ashram- ul Sri Aurobindo – centrul adepţilor yogăi integrale, populaţia este în continuă creştere şi se dezvoltă un oraş cu cincizeci de mii de locuitori. „Auroville” – care s- ar traduce prin „oraşul Aurorii” sau „Oraşul aurorii matinale” – ar fi trebuit să realizeze ideea uniunii oamenilor, a comunităţilor mânate de ţelul instituirii unei lumi materiale armonioase care să nu se găsească în stare conflictuală cu lumea spiritelor. Mirra Richard, în manuscrisul său, a declarat: «Auroville va fi un centru de cercetări pragmatice şi spirituale – bazele noului proces de metamorfoză a realităţii umanităţii unitare». Ideea întemeierii oraşului în care oamenii să trăiască în armonie cu lumea naturii, în armonia spiritului şi a iubirii, a fost susţinută de către conducerea statului indian, personal de Indira Ghandi şi de UNESCO, a primit sprijin financiar de la guvernul indian şi de la nenumăraţi sponsori. La ceremonia de înfiinţare au luat parte capii de stat a 121 de ţări şi 23 de state indiene. Minunatul oraş, probabil visul majorităţii „spiritualilor” lumii, a început astfel să fie clădit. Cu toate acestea, după moartea Mirrei Richard în 1973, Satprem – elevul lui Aurobindo – s-a declarat pe neaşteptate contrar oraşului Auroville, afirmând că acesta era doar „0 afacere comercială”. Ashram-ul Sri Aurobindo, deţinând controlul asupra celei mai mari părţi financiare a „afacerii”, a pretins a-şi impune autoritatea asupra a tot ce se petrecea” vxv oraş, însă locuitorii, considerând oraşul lor CO fiind un drept comun al întregii umanităţi, i-au negat Ashram-ului dreptul autoritar. Acest gest a dus la „crâncenă confruntare între adepţii spirituali ai Ashram-ului şi cei ai Auroville-ului. În conflict nu a fost antrenat doar planul spiritual, acesta a afectat în mod deosebit planul pragmatic. În 1980, guvernul
  14. 14. Indiei s-a văzut nevoit să ia o hotărâre prin care Auroville ieşea de sub controlul comunităţii ’ul Aurobindo. În oraş s-a instalat o garnizoană completă de poliţie. Situaţia creată în Auroville a pus în criză atât mişcarea generală, cât şi învăţăturile lui Sri Aurobindo. Astăzi, în Auroville trăiesc în jur de 1.200 de locuitori, în loc de 50.000 (sau mai mulţi) după cum estimaseră iniţial organizatorii. În regiunea în care este situat, se presupune că ar trăi în total (împreună cu locuitorii băştinaşi ai altor 13 sătucuri) vreo 30.000 de persoane. Este posibil că motivul eşuării visului aurovilean să stea tocmai în această Situaţie: aurovilanul, prin dispoziţie legală, are dreptul să-şi ridice casă, doar că juridic, pământul pe care se află casă îi aparţine oraşului Auroville. Pământul este muncit prin eforturile şi cu mijloacele aurovilanului, însă în numele acest caz, drepturile depline le deţine Auroville-ul ca oraş, în timp ce locuitorii săi, niciunul în parte, nu are drepturi depline. Fiecare locuitor depinde de oraş. de proiect s-au ocupat oamenii, acei oameni care se consideră ei înşişi înalt spirituali. Este evident că şi în cazul spiritualităţii există o a doua faţă a medaliei. Actuala situaţie a Auroville-ului m-a amărât şi m-a deprimat profund. Nu pot spune că s-au ivit, de aici, îndoieli privinţa proiectului Anastasiei, totuşi mintea mi-a fost invadată subit de gânduri negative. Dacă a eşuat ideea unui aşezământ de acest tip în India – ţară căreia puţin îi lipseşte să fie socotită lider spiritual în sensul înţelegerii existenţei umane – şi dacă a eşuat chiar în pofida sprijinului financiar partea guvernului indian, din partea UNESCO şi a sponsorilor din diferite ţări, atunci cum să prevezi toate beţele-n roate ce-i vor fi puse Anastasiei, mai ales că este fi? i; – singură? Şi chiar să presupunem că nu va 11 tocmai singură că o comunitate de cititori care-i împărtăşeşte punc-fee jje vedere, se va strădui să calculeze, să se gândească şi să prevadă. Chiar şi-n acest caz, riscul să falimenteze exls moment ce nimeni nu are o experienţă anterioară. De-ar şti cineva – măcar un om – unde se acea piatră de hotar pe care s-ar putea clădi o existenţă fericită fiecărui om în parte şi societăţii umane, n ’ „regul sgu fgrg ’YldoialS că 0 existenţă fericită ar fi fost deja construită undeva a lume. Dar nu există! În nici-o tară nu există! Există în doar experienţe negative. Pe cea pozitivă, unde s-o cauţi? «În Rusia!» – a răspuns Anastasia. (Prevestitorii noii civilizaţii noului minunat viitor sunt grădinarii (dacinicii)
  15. 15. ruşi» – aceste cuvinte au răsunat singure înăuntrul meu. Anastasia, în acel moment, nu era în preajmă. Într-o clipă mi-am amintit entuziasmul şi bucuria cu care vorbea ea despre dacinicii ruşi cu patru ani în urmă. Anastasia este convinsă că tocmai mulţumită lor nu s-a produs catastrofa planetară în 1992. Astfel s-a făcut că tocmai W Rusia s-a declanşat această minunată mişcare care a cuprins bună parte a Pământului… Mi-amintesc cum vorbea ea despre asta: «… Milioane de perechi de mâini umane, cu dragoste au atins pământul. Şi- anume cu mâinile proprii iar nu cu tot felul de mecanisme. Ruşii au atins cu blândeţe Pământul pe micile or porceluţe de pământ. Şi el a simţit. A simţit. Pământul, atingerea fiecărei mâini în parte. Chiar de este aşa de mare, Pământul este foarte simţitor. Şi a mai găsit putere” 1 el – Pământul – pentru a mai răbda.» Pe-atunci, cu patru ani în urmă, nu am luat în Serios: aceste afirmaţii, acum însă, după ce am aflat despre nenumăratele tentative ale oamenilor din diferite ţări ale lumii de a întemeia aşezăminte ecologico-spirituale, am înţeles… În Rusia, fără proclamaţii trâmbiţate, sloganuri publicitare sau intervenţii pompoase există, în fapt, unu! dintre cele mai vaste proiecte cu adevărat semnificative pentru umanitatea întreagă. Pe fondul mulţimii de asociaţii e / actnicedin Rusia, vestea despre aşezămintele ecologice de prin alte ţări îmi sună ridicolă. Judecaţi voi singuri: stau cu mormanele de articole şi culegeri de informaţii în faţă, toate acestea dezbat problema în cel mai serios mod şi se întreabă cât ar trebui să trăiască omul în satele ecologice? — Şi au stabilit că nu mai mult de 150 de ani. Însemnătatea cea mai mare le este dată organelor de conducere ale aşezământului şi instruirii duhovniceşti. În Rusia, deja de ani de zile, există cooperativele de fiecare numără câte 300 de familii, uneori chiar mai multe. Aceste asociaţii sunt prezidate de câte un de cele mai multe ori pensionari. Poate fi numit, oare, acest om, conducător? Aduce mai mult a organ de registratură sau a călăuză care îndeplineşteerinţele majorităţii. Organizaţiile centralizate ale mişcării ecologice (dacinice) ale Rusiei, (despre asta vorbesc datele Goskomstat-ulufdin 1997), nu numără mai puţin de 14,7 milioane de familii în posesia loturilor în folosinţă şi 7,6 milioane în posesia grădinilor de zarzavaturi. Suprafaţa de teren ocupată de ei este de 1.821.000 de
  16. 16. hectare. Frecvent, *Soskomstat – Institutul Federal de Statistică. populaţia cultivă în mod autonom, cartofi, pomi şi arbuşti fructiferi şi legume. Cu siguranţă, analiştii care se ocupă de ani de zile cu studiul proiectelor de aşezăminte şi sate ecologice, vor să mă convingă că aceste cooperative de grădinari (dacinici), aşa cum sunt numite, nu par a fi ecologice. La care aş vrea să le răspund pe loc secretul nu în denumire stă ci în esenţă. Marea majoritatea cooperativelor dacinice dirrusia se bazează pe principiile aşezămintelor ecologice. Şi chiar dacă nu trâmbiţează declaraţii zgomotoase despre desăvârşirea duhovnicească sau despre necesitatea unei atitudini protective faţă de natură, dacinicii, prin modul lor de trai, nu prin vorbe ci prin faptele de zi cu zi, ÎŞI pun în lumină statura lor spirituală. Milioane de copaci au fost sădiţi de ei. Doar mulţumită lor, pe sute de mii de hectare pârloage şi sterpe sau pe aşa-zisele pământuri abandonate, astăzi cresc păduri. Deseori auzim că în Rusia, o parte a populaţiei aproape că moare de foame. Fac grevă, ba învăţătorii, ba minerii, în timp ce politicienii îşi frământă minţile cum să scoată ţara din criză. Nu numai odată, în perioada perestroykăi. Rusia s- a aflat la un pas de catastrofe sociale de proporţie. Cu toate astea, nimic nu s-a întâmplat. De-ar fi, măcar mintal, să-i scoatem din memoria acestor ultimi ani, pe dacinicşv pe-ai lor cartofi, fructe sau legume, iar în locul lor să punem nivelul de nervozitate q omenirii, nu trebuie să fii un psiholog ca să vezi cat de mult a calmat factorul dacii apele în societate prin munca lor de pe propriile parcele de pământ. Aşadar, ce-am fi Păţit noi în 1992, 1994 sau în 1997? În oricare din aceşti ani ar fi putut avea loc un colosal colaps social. Spre ce ar fi purtat toate aceste evenimente planeta noastră şi aşa plină până la refuz de armamente aducătoare de moarte? Şi totuşi catastrofa nu s-a petrecut. Anastasia a afirmat că o catastrofă globală în 1992 nu s-a petrecut mulţumită dacinicilofc. usve.v. Astăzi, după ce- atn avut acces la informaţia care explică fenomenul, eu cred în vorbele ei. Nu-i aşa important, acum, în mintea cărui conducător de ţară a luat
  17. 17. naştere ideea „semnalului verde” dat mişcării dacinicilor din Rusia, pe atunci încă parte din URSS. Şi cu toată probabilitatea, o astfel de măsură s-a luat în Rusia pentru că atunci a purtat un oarecare avantaj. Important este, însă, altceva: mişcarea există! Pe acest fundal apare evidentă posibilitatea de a se atinge o stabilitate în societatea umană, o stabilitate spre care aspiră de mii de ani şi nu au putut-o atinge multe popoare de pe toate continentele. Anastasia susţine că mişcarea dacinicilor din Rusia, prin sine va da naştere unei măreţe etape de metamorfoză şi evoluţie a comunităţii umane, «baciniciiunt prevestitorii minunatului viitor ce va veni după ei». - subliniind prin asta proiectul viitoarelor aşezăminte, realizat de ea. Mie, personal, mi-ar plăcea să trăiesc într-unui din aceste aşezăminte… iar acest aşezământ să se afle într-o ţară înfloritoare… iar această ţară înfloritoare să fie Rusia. În căutarea dovezilor Rusia viitorului… această minunată ţară în care vor avea oportunitatea să trăiască fericite, multe generaţii viitoare. Rusia viitorului… această minunată ţară care va comunitate umană de pe planetă la o viaţă fericită. Mi s-a înfăţişat o Rusie minunată şi înfloritoare. Anastasia mi-a arătat viitorul ţării noastre. Şi, pe loc, mi s-a părut lipsit de orice însemnătate şi irelevant cum reuşeşte ea, entuziastă şi temerara pustnică din inima taigalei siberiene, să pună la cale călătorii pe alte planete, în viitor sau în trecut. Cum şi cu ajutorul căror firişoare nevăzute, împreunează sufletele oamenilor care trăiesc în diferite ţari, ’ntr-un unic şi emoţionant avânt spre creaţie. Cu totul altceva contează: acest avânt există! Poate fi, oare, de unde deţine ea toate posibilele informaţii şi cunoştinţe despre viaţa noastră? … Nu. Nemăsurat de important este efectul real al acestora – oamenii din multe oraşe intră în contact cu informaţia ei, după care plantează alei de cedri din care se Scoatec / e / a uleiul preţios. Din ce în ce mai multe cântece şi poezii minunate iau naştere… Chiar aşa! Ea visează câte ceva, eu scriu, iar acel ceva nu întârzie să îmbobocească! Poate părea fantastic, dar toate acestea – miracole la vedere – se transpun în viaţa noastră reală. De data asta, la minunată ţară a visat! I se va
  18. 18. împlini, cu adevărat, şi acest vis? Musai că se va împlini! Şi musai că trebuie ajutată! Tot mai temeinic m-au încredinţat imaginile şi vorbele Anastasiei că minunatul viitor va veni şi din ce în ce mai mult am începutsă cred în minunăţia lui. toate vorbele Anastasiei, dar ca să scriu şi să public capitolul despre viitorul Rusiei, nicicum nu reuşeam. Nu a ieşit în cartea trecută „Creaţia”, iar această carte – a cincea – s-a tărăgănat tot din vina acestui capitol. doream să fiu cât mai realist şi convingător. Pentru ca, nu numai eu singur, ci încă mulţi alţi oameni să mai creadă, să treacă la fapte şi să-şi clădească un viitor minunat. Dar, cu toate aceste tărăgănări şi în pofida strădaniilor mele, unele din afirmaţiile Anastasiei, tot nu am reuşit să le descriu mod plauzibil. În cartea „Creaţia” am scris despre ceea ce spunea Anastasia: toată natura care ne înconjoarănu este altceva decât visul materializat al lui Dumnezeu. Dacă omul ar fi în stare să înţeleagă măcar în parte toate acestea, nu ar mai fi constrâns să-şi cheltuie constant atâtea forte pentru a-şi procura hrana, pentru a îngrăşa pământul, deoarece pământul se descurcă şi singur să-şi găsească cele trebuincioase rodului, sau să-şi mai cheltuie energia pentru a combate tot felul de boli şi dăunători. De-ar fi ca omul să-şi elibereze mintea de rutina cotidianităţii, ar avea neîndoielnic, ibilitatea să se îndeletnicească cu ce-i stă în menire – să laolaltă cu Creatorul, minunate lumi noi. Dar cum putea să se încreadă oamenii în ea, cu toată agroteh-ilogia care există în ţara noastră şi nu numai… De neconceput, fără îngrăşăminte chimicei… mulţime de uzine din lume se ocupă cu producerea a tot felul de chimicale imaginabile de împrăştiat pe terenurile agricole. Am încercat, în câteva ocazii, să discut cu specialiştii agronomi, dar de fiecare dată primeam acelaşi răspuns condescendent: «Da... raiul terestru ţi l-ai putea aduce şi pe un hectar de pământ, numai că te aşteaptă truda neîntreruptă şi cu siguranţă vei petrece astfel fiecare zi, una după alta. Fără îngrăşămintele chimice împrăştiate pe sol, nimic nu ţi se va face acătărea. Nici fără pesticide nu-i cum, potop de dăunători îţi vor distruge toate culturile». La argumentaţia mea că Anastasia făcea din taiga – acolo unde totul creştea fără mâna omului – un exemplu în acest sens, agronomii au contraargumentat: «Să admitem că este adevărat – creşte totul fără intervenţia omului. Luându-ne după pustnica Anastasia, am putea înţelege că
  19. 19. programa taigalei a fost concepută şi aplicată nemijlocit de Dumnezeu? Poate. Doar că omul nu poate trăi numai cu ce creşte în taiga. Uite, de exemplu grădina de legume lipseşte şi asta deoarece, pentru a cultiva o grădină cu legume, este necesară nemijlocit mâna omului. Singură, grădina nu se va şi nici nu va creşte». Mi s-a întâmplat să intru prin magazine cu denumiri de genul: «Totul pentru grădina ta», «Pomicultorul», «Grădinarul». Am intrat şi am urmărit cu băgare de seamă mulţimea de oameni care cumpărau sacii cu chimicale. Mă uitam la aceşti oameni şi gândeam: niciodată nu vor crede ei ceea ce vorbeşte Anastasia, mi se pare lipsit de sens să scriu despre acest viitor al Rusiei – nu vor crede oamenii în el. Nu vor crede, deoarece este legat – acest viitor – mai mult ca orice, de o nouă conştiinţa, de un alt comportament faţă de pământ şi de ceea ce ne înconjoară. Nu există măcar un om contemporan care să-i poată susţine afirmaţiile, niciun exemplu concret care să-i întărească afirmaţiile. Dimpotrivă, în realitate o contrazic cu toţii. Şi uite-aşa, uzinele continuă să producă otrăvuri împotriva dăunătorilor. A fost realizată o reţea complexă de magazine care comercializează îngrăşăminte şi chimicale. A fost concepută o ştiinţă care studiază pământul şi au fost angajaţi mulţi oameni care studiază şi cercetează. M-a afectat atât de mult carenţa de probe întemeiate care să vină în sprijinul afirmaţiilor Anastasiei, încât mi-a venit imposibil să mai scriu. Împins de această lipsă de dovezi am hotărât să merg la Innsbruck în Austria. De acolo, tocmai mă sunase directorul unei edituri germane care mi-a transmis că directorul institutului de bioener- getică, Leonard Hosheneng, mă invita să particip cu povestirea mea despre Anastasia la o întâlnire de medicină alternativă organizată de unele institute europene. Institutul austriac suporta cheltuielile de călătorie şi găzduire, în plus era dispus să-mi plătească o mie de mărci germane pentru fiecare oră de intervenţie. Nu pentru bani am mers, ci pentru a căuta argumente convingătoare şi pe multor oameni, argumente pro şi contra proiectului Anastasiei şi a afirmaţiilor ei despre viitorul Rusiei. Doctorul Hosheneng, cel care m-a invitat să-mi ţin prelegerea în faţa medicilor, era el însuşi medic profesionist provenit dintr-o faimoasă familie de medici de medicină alternativă. Bunicul său a curat familia imperială japoneză şi multe alte figuri de relief din lumea politică. Din propria-i iniţiativă, clădirea spitalului a fost înconjurată de o serie de hoteluri confortabile în care erau găzduiţi mulţi bolnavi-SOSiţi din ţările europene Şi un restaurant. Hosheneng, pe
  20. 20. lângă toate astea, mai deţinea un parc şi mea multe alte clădiri în centrul oraşului. În ciuda faimei sale de multimilionar şi a stilului de viaţă occidental, în viziunea ruşilor foarte sofisticat, Leonard îşi lua, din câte am aflat, asupra sa munca de vindecare a oamenilor sosiţi la el. Întâmpina personal pe fiecare bolnav internat în parte, numărul pacienţilor zilnici depăşea uneori 50 de persoane iar el era constrâns să lucreze chiar şi câte 16 ore pe zi. Uneori se folosea de aparatura medicală procurată din Rusia. Mi-am ţinut discursul în faţa medicilor adunaţi la Innsbruck dar, conştient fiind că-i interesa numai Anastasia, mai toată prelegerea am vorbit despre ea, doar spre sfârşit am amintit laconic despre proiectul ei, nutrind în sine speranţa că voi auzi din partea celor prezenţi o acceptare sau o respingere a conceptului. Însă, aceştia nu au aprobat nimic dar nici nu au respins, m-au bombardat doar cu concrete. aceeaşi seară, Hosheneng a dat un banchet la restaurant. (Eu l-aş fi numit mai mult o simplă cină). Fiecare era liber să-şi comande ce poftea, însă ei au rămas sobri, s-au aruncat pe salate, nimeni nu a băut alcool şi nici nu a fumat. Nu am comandat nici eu nimic de băut. Dar nu pentru a nu trece drept oaia neagră în faţa lor, ci pur şi simplu pentru că nu aveam poftă nici de carne şi nici de alcool. La oceastă cină s-a discutat din nou despre Anastasia. Cu acea ocazie a luat naştere fraza, nu-mi amintesc acum de cine «Minunatul viitor al Rusiei este legat de siberiana Anastasia». Cuvintele au avut un puternic efect, deoarece pe timpul seratei au fost repetate în diferite limbi e către medicii din Italia, Germania, Franţa… Eu mă aşteptam totuşi la ceva concret. Cum şi, rezultatul căror acţiuni sunt miracolele, nu a reuşit nimeni să-mi explice concret. Medicii au discutat mai mult pe baza intuiţiei lor, însă mie îmi trebuiau dovezi concrete: putea pământul să-l hrănească pe om fără ca acestasă fie nevoit să facă toate acele munci şi având ca unic sprijin bună a gândurilor lui Dumnezeu – nevăzutul? Întors în Rusia mi-au răsunat în memorie cuvintele medicilor europeni şi iarăşi, de-acuma fără o speranţă reală, am încercat să caut dovezi concrete pentru care aş fi fost dispus să mă deplasez acolo unde ar fi fost nevoie. Doar că prea departe nu a trebuit s-ajung. O întâmplarâncredibilă, parcă pusă la cale de cineva cu vajnică cerbicie, mi-a adus dinainte nu numai dovezi teoretice, ci chiar
  21. 21. unele validări vii şi reale ale cuvintelor Anastasiei. Iată ce s-a întâmplat… grădina veşnică Am mers la iarbă verde cu un grup de colaboratori ai fondului „Anastasia” din oraşul Vladimir. instalat cu toţii pe malul pitoresc al unui lac. Femeile pregăteau salate în timp ce bărbaţii se chinuiau să aprindă un foc de tabără. Eu stăteam pe malul lacului şi priveam la oglindă apei – meditam la ale mele, n-aş putea spune că aveam o stare anume. La un moment dat, Veronica, o ţărăncuţă dintr-un sătuc de pe lângă oraşul Vladimir, îmi spune: — Vladimir Nicolaevici, la vreo şapte kilometri de aici, pe-un şes se află moşiile unor cheaburi care azi nu mai sunt. Sunt două la număr. De case n-a mai rămas nici urmă, dar au rămas livezile cu pomi roditori. Nimeni nu grijeşte de PORII, dar ei rodesc în fiecare an. Dau mai multe fructe decât cei din grădinile ţăranilor care-i îngrijesc şi le pun îngrăşăminte la rădăcină. În ’76, ger năprasnic a căzut prin aceste locuri, j s-au pârjolit ţăranilor livezile, altele tinere au trebuit să sădească, însă cele două livezi de pe imaş nu au fost atinse de ger. Nu au suferit de ger şi nu a pierit niciun copac. — Cum de nu le-a atins gerul? am întrebat eu. Ce soiuri cresc – soiuri rezistente la ger? — Soiuri ca toate soiurile, cresc. Numai ca pe acele moşii, totul a fost rânduit cu cap… şi doar pe un hectar de pământ… Înţelegeţi, tot ce creşte prin livezile acelea se aseamănă întocmai cu ce-a spus Anastasia din cărţile dumneavoastră. De jur împrejurul lor, cu două sute de ani în urmă, oamenii au sădit cedrii siberieni şi stejari de-ai noştri… Şi încă ceva – fânul de pe câmpurile acelea este mai mustos şi se păstrează mult timp… Dacă vreţi să vedeţi, am putea merge chiar acum, drumul este de ţară, dar maşina de teren străbate până acolo. Nu-mi puteam crede urechilor. Cine? Cum? La momentul potrivit şi în locul potrivit, cine mă fericea cu acest dar? Chiar să fie cu totul aleatorii întâmplările pe care le trăim? — Hai să mergem! Drumeagul şerpuia prin lanurile pe care demult se întindea o cooperativă.
  22. 22. Am spus lanuri – dar ar fi fost mai propriu spus, imaşuri năpădite de buruieni. — Suprafeţele de însămânţat s-au împuţinat, ferma agricolă nu mai are bani pentru îngrăşăminte. - a comentat Evghenii, soţul Veronicăi. — Aşa că pământul se odihneşte. Şi nu numai pământul. Păsărelele, în anul ăsta, au cântat. Nu au mai ciripit înainte cu atâta veselie. Ce le face să se bucure aşa? Poate că iarba fără chimicale de pe imaş. Înainte de revoluţie, prin aceste locuri se ridicau nişte sătucuri, 0 băbuţă ne-a vorbit de ele. Astăzi, după cum vedeţi, nu a rămas urmă de sătucuri. Iată-le, acolo, nu departe de pe dreapta, fostele moşii ale bogătaşilor. În zare, pe aproape un hectar, se înălţau copaci semeţi, îndesaţi unu-n altul. Acest loc, în inima câmpiilor şi părea o oază verde virgină, azvârlită aşa la apropiat şi eu am reuşit să zăresc printre impunătorii stejari biseculari şi printre tufişurile dese, o intrare în oază din şes. Am intrat pe această poartă şi… merii cu trunchiurile lor cu coaja toată crăpată îşi răsfirau în spaţiu crengile împovărate de fructe. Nesăpaţi la rădăcini, nestropiţi cu insecticide, crescuţi în mijlocul buruienilor, aceşti meri erau încărcaţi cu mere. Iar merele nu erau viermănoase. Unii erau atât de bătrâni ca ramurile li se frânseră sub povara fructelor. Se vedea că erau foarte bătrâni şi probabil aceasta le era ultima recoltă de mere. Nu vor mai trăi mult, cu siguranţă, însă la rădăcina fiecărui bătrân măr se iviseră deja, prin iarbă, mici vlăstare de meri tineri. «Şi poate că n-or să moară bătrânii meri. - mi-a trecut mie prin minte. - n-or să piară, până ce nu-şi vor vedea învrednicite tinerele vlăstare din sămânţa lor ieşite.» plimbat prin livadă, am gustat din fructe, am printre stejarii crescuţi primprejur şi am văzut aievea cum se metamorfozau în lumea reală gândurile omului care a creat această încântătoare oază. Ca şi cum l-aş fi auzit gândind: «Iacă-tă, roată-mprejuru’ ogrăzii, stejari am să pui. De ger or ţine adăpost ogrăzii şi de arşiţă în anii de secetă. Păsările cu cuibarele lor, copacii cei mai ’nalţi le vor umbri şi vor stârni viermii să mâie-n pom. Aicea, îngustă cărăruşa din stejari voi turna, spre malu’ apii ca să mâne. Coroanele lor, stejarii la cer ’ şi vor ’ nălţa, iar dedesubt alee largaşi umbroasă va şerpi». Şi, pe neaşteptate, un alt gând nedesluşit mi-a pus în mişcare prin vene
  23. 23. sângele care, acum, pulsa mult mai repede. *Cufn de mă necăjea acest gând? Dar, în aceeaşi clipă!.. attv Sigur că da – Anastasia!! Făr’ de cusur ai vorbit tu, Anastasia’ «Doar de creaţia Sa atinge-te, şi-a Sa creaţie mai departe du-o – numai aşa pe Dumnezeu vei putea să-L percepi». Nu prin gesturi, nu prin ritualuri de modă nouă; nu recitând, ci nemijlocit adresându-l-te Lui şi gândurilor Sale, vei putea, cu siguranţă. Să înţelegi ale Lui dorinţe şi-a ta menire. lată, eu acum mă aflu pe malul lacului de mâna omului făcut sub stejari şi pot să citesc aievea gândurile acelui om care a zămislit via creaţie. Iar el, acest om, acest rus care a trăit aici cu două secole înaintea noastră, cu siguranţă că mult mai multe gânduri de-ale Creatorului a cunoscut, iată Şi de ce a fost în stare să zămislească creaţie paradisiacă. A sa grădină, al său leagăn natal. A murit demult acest TUS, însă grădina sa a rămas şi dă roade şi hrăneşte copiii din sătucurile învecinate care vin aici toamna să se lăcomească la fructe, să le mănânce sau să le adune pentru a le vinde. Însă tu, rusule, ai fi vrut ca aici să trăiască ai tăi nepoţi şi strănepoţi. De la sine se înţelege că aceasta ţi-a fost dorinţa! De aceea ai şi ridicat tu, nu efemer, ci vecinică grădină. Unde-or fi acum ei, ai tăi nepoţi şi strănepoţi? Se pustieşte a ta vatră, creşte buruian pe ea, vacuv secătuieşte, numai aleea – cum de nu a fost năpădită de buruiene? Pe alee, doar iarbă a crescut ca un covor fin. Cu siguranţă, încă-i mai aşteaptă pe-ai tăi nepoţi, de tine plăsmuitul colţ de rai, leagănul tău. Se Scurg deceniile şi secolele, dar ea tot aşteaptă şi aşteaptă. Ei, însa (unde-s? Cine sunt ei, acum? Cui slujesc, cui se ploconesc? Cine i-a alungat de-aici? În Rusia, revoluţie mare a fost. Poate că tocmai revoluţia este vinovată? Oamenii pornesc revoluţiile atunci când în conştiinţa lor se schimbă câte ceva esenţial. Ce S-0 etrecut în minţile contemporanilor tăi, rusule, de ţ-aul pustiit vatră? Localnicii ale căror neamuri trăiesc nestrămutate de secole acovo, povestesc cum şi-a încropit, bătrânul moşier rus, a sa vatră de familie acolo unde mai ’nainte se afla o zalhana sângeroasă. Când din cele două sătucuri învecinate, oameni înverşunaţi de revoluţie şi înfierbântaţi de beţie s-au adunat şi s-au năpustit să-i jefuiască moşia, bătrânul
  24. 24. li s-a înfăţişat dinainte cu un coşuleţ plin de mere… şi de carabină cu două ţevi şi-a găsit sfârşitul bietul de el. Încă din ajun ştia omul că aveau să-i jefuiască moşia şi i-a grăit nepotului - ofiţer rus – să lase casa. A fugit nepotul, rezervist şi cavalier onorat cu ordinul Sfântu’ Gheorghe. a fugit împreună cu ai săi camarazi pe umerii cărora atârnau puşti calibrul „3 linii”2 * folosite pe front, iar de sub coviltirul căruţei se zărea mitraliera botezată deja în focul războiului. Cu siguranţă, acum el este un emigrant şi pe-ai săi nepoţi şi-i creşte pe undeva prin lume. Cresc, rusule, ai tăi nepoţi în pământ vitreg, în timp ce în Rusia, pe vatra ta, frunzele copacilor din livadă se unduiesc şi rodesc an de an bătrânii meri, Utmindu-i pe sătenii din vecinătate cu rodul lor îmbelşugat. De casa ta nici n-a mai rămas şi nici din acareturile din ogradă – au jefuit tot, doar livada continuă să trăiască în ciuda tuturor relelor, trăieşte cu speranţa că se vor întoarce ai tăi nepoţi şi se vor înfrupta din cele mai bune mere din lume. Însă tot nu vin şi nu se văd. De ce se întâmplă aşa, cine ne constrânge să căutăm „” ’i – bunăstării autentice? Cine ne constrânge să respirăm aerul îmbâcsit de gaze şi praf în locul polenului florilor şi binefăcătoarelor arome? Cine ne constrânge să bem apa omorâtă cu gaze artificiale? Cine? Cine suntem noi, acum? De ce nu se întorc ai tăi nepoţi, rusule, în vatra ta? *** Merele din cealaltă livadă erau şi mai gustoase decât din prima. Împrejurul livezii fuseseră plantaţi maiestuoşii cedri siberieni. «Măi demult creşteau şi mai mulţi, acum au mai rămas doar douăzeci şi trei. - au spus localnicii. — În vremurile de restrişte de după revoluţie, oamenilor, în schimbul muncilor pe moşii, li se dădeau seminţe de cedru. Astăzi, nucuşoarele le poate aduna oricine vrea. Doar că azi, oamenii locului bat prea violent cedrii cu prăjinile ca să dea jos conurile încărcatecu nucuşoare». Sădiţi cu două sute de ani W urmă de mâna oamenilor, cei douăzeci şi trei 2 3 linii - puşca de fabricaţie rusească de la sfârşitul secolului al – XIX-ea” (7,62 mm. echivalentul a trei zecimi din ţolul rusesc).
  25. 25. de cedri siberieni stăteau în rând ca soldaţii, pavăză vânturilor geroase şi apărau încântătoarea grădină. Au fost mai mulţi, însă au pierit unu’ după altu’. În Siberia, împrejurul vlăstarelor de cedri cresc întotdeaunabraz / înalţi. Cedrul nu rezistă singur vânturilor puternice, rădăcinile sale nu sunt atât de robuste. Şi cedrul nu se hrăneşte numai prin rădăcini, îşi ia cele necesare şi prin coroană. Iată de ce bradul îi este bun păzitor. În livadă, cedrii erau înşiruiţi în linie dreaptă. Primii o sută cincizeci de ani au rezistat, dar când rădăcinile li s-au întretăiat, cedrii au început, unu’ câte unu’, să cadă. Nimănui, timp de o sută cincizeci de ani, nu i-a trecut prin minte să le planteze alături brazi sau puieţi de mesteacăn; au rezistat cedrii siberieni pe un singur rând şi au tjnut piept cruntelor vântoase, protejând livada. Unul din ei a început să se prăvălească pe-o rână, probabil de vreun an încoace, dar s-a poticnit de coroană vecinului său. M-am uitat la tulpina periculos înclinată a copacului a cărui coroană se împletea cu coroana celui de lângă el. Şi-au împletit ramurile ei şi cel bolnav nu a căzut la pământ. Amândoi copacii erau verzi şi rodnici. Au ramascu toţii, douăzecişitrei. Încă mai rezistă, se sprijină unu-n celălalt, încă mai dau roade şi mai ocrotesc grijulii toată livada. Mai ţineţi-vă încă puţin, siberienilor. Eu o să scriu… Ah, Anastasia, Anastasia, tu m-ai învăţat să scriu cărţi, da’ de ce nu m-ai învăţat tu pe mine, aşa cuvinte să scriu de oamenii, numai ce citesc, pe loc să le şi înţeleagă? Mulţi oameni deodatăl De ce nu reuşesc să scriu pe înţelesul multora? De ce mi se încâlcesc gândurile? De ce pier cedrii şi de ce lumea se uită la ei fără să facă nimic? Nu departe de cele două foste moşii în care s-au păstrat până în zilele noastre încântătoarele grădini cu alei umbroase, se vedeau nişte sătucuri. Imaginea acestora degrada întregul peisaj al zonei. Privindu-le din depărtare aveai senzaţia că peste imaşul multicolor înflorit s-a târşâit Ufl vierme uriaş, terfelind şi rănind totul în calea lui. Mahalaua cu case cenuşii şi tot soiul de barăci improvizate din materiale putrezicioase (deşeuri industriale), mizeria drumurilor frământate de roţile maşinilor şi tractoarelor – toate la un loc îţi induceau acea senzaţie de degradare totală. I-am întrebat pe locuitorii băştinaşi: «Aţi mers vreodată W livezile îngrădite de cedri şi stejari?». Mulţi dintre ei fuseseră deja şi gustaseră merele. Tineretul merge des la picnic acolo. «E frumos acolo…». -
  26. 26. spuneau şi cei tineri şi cei vârstnici deopotrivă. Iar eu i-am mai întrebat: «Atunci, de ce nimeni nu şi-a rânduit îngrăditura la fel ca acolo?» – şi am primit acelaşi invariat răspuns: «Nu avem noi aşa bani ce a avut moşierul care a ridicat această minunăţie». Bătrânii spuneau că moşierul a cărat taman din Siberia puieţii de cedru. Iar când i-am întrebat: «Da’ câţi bani vă trebuie ca să adunaţi nucuşoarele de cedru care cad singure din copaci şi să le însămânţaţi în pământ?» – mâc. Tocmai această muţenie mă face să gândesc că nu din lipsă de bogăţii sau venituri nu răspundem, ci din pricina unor coduri interioare, a unor frustrări de confuziunile noastre proprii pricinuite. Azi, mai înstăriţii, şi-au ridicat puzderie de vile. Pământul dimprejurul acestora a fost scormonit şi înăbuşit cu asfalt. Peste douăzeci-treizeci de ani, casele vor trebui renovate. Şi nu le vor mai trebui copiilor dărăpănăturile acelea vechi şi putrede. Nu le va trebui lor aşa leagăn părintesc şi aşa patrie; acesta este şi motivul pentru care-şi părăsescei locurile natale şi merg în căutarea altora. Însă şi ei, ca şi noi toţi, poartă cu ei aceleaşi stranii coduri interioare moştenite de la părinţi şi calcă pe urmele lor, ducând viaţă de vremelnic pe pământ şi nu de creator în veşnicie. Cine şi cum ar putea să-i elibereze de aceste stranii coduri de nevrednicie evocatoare? Pe câte unu’ îl vor ajuta să se elibereze de coduri, cuvintele Anastasiei despre Rusia de mâine. Iar eu, pentru a spulbera îndoielile scepticilor, am tipărit pe C0perţil2 interioare ale cărţii, fotografii din minunatele grădinile ruse, cu ramurile lor răşchirate, împovărate de fructe – grădini din viitorul Rusiei. (Î USiuanastasiei r Când Anastasia mi-a vorbit despre viitoarele aşezăminte alcătuite din vetrele de familie, eu i-am cerut: — Anastasia, prezintă-mi, te rog, Rusia viitorului. Doar tu poţi face asta! — Pot. Ce loc din viitoarea Rusie ai vrea să vezi, Vladimir? — Moscova, de pildă. — Vrei să fii singur în viitor, Vladimir, sau vrei să fii cu mine? — Mai bine ar fi cu tine, îmi mai explici câte ceva din ce văd şi nu înţeleg. Caldă atingere a palmei Anastasiei m-a adâncit ’ „stantaneu în somn şi eu am văzut… Anastasia mi-a arătat viitorul Rusiei prin aceeaşi metodă prin care mi-a
  27. 27. prezentat şi viaţa pe cealaltă planetă. Cândva, poate că învăţaţii vor înţelege cum face ea, însă în cazul de faţă, metodă în sine nu avea absolut nici-o. importanţă. Din punctul meu de vedere, acum, mult mai importantă era informaţia privitoare la acţiunile concrete prin care se poate penetra în acest minunat viitor. Moscova viitorului nu era nici pe departe aşa cum mi-o imaginasem eu. Oraşul nu crescuse pe înălţime. Nu existau scontatele zgârie-nori. Pereţii clădirilor erau vopsiţi culori vesele, pe mare parte din ele erau pictate tablouri cu peisaje şi flori. După cum aveam să aflu mai încolo, toate aceste decoraţii au fost realizate de muncitori străini. Mai au acoperit pereţii cu o soluţie reconstituantă, apoi pictorii – şi ei tot străini – au pictat. De pe acoperişurile multor clădiri coborau în jos, de-a lungul pereţilor, ramuri de plante agăţătoare ale căror frunze se unduiau în vânt şi dădeau bun venit trecătorilor. Pe mai toate străzile şi bulevardele capitalei se vedeau copaci şi flori. Chiar pe mijlocul prospectului Kalinin care conduce spre Novij Arbat se întindea un scuar verde larg de patru metri. Deasupra asfaltului se ridica, cu vreo jumătate de metru, o bordură de beton acoperită cu pământ, pe care creşteau flori sălbatice şi iarbă. Apropiaţi unii de alţii, se rânduiau copacii: păducei încărcaţi cu ciorchine purpurii, mesteceni, plopi, boscheţi de agrişe şi zmeură şi multe alte plante care, îdnod firesc, cresc în pădure. Astfel de fâşii verzi separau majoritatea străzilor maiestuoaselor bulevarde moscovite. Pe carosabilele îngustate ale străzilor şi bulevardelor aproape că nu se zărec maşină. În mare parte circulau autobuze din ferestrele cărora se desluşeau chipuri de oameni complet diferiţi de ale ruşilor. De asemenea şi pe trotuare se plimbau oameni ale căror trăsături nu aminteau câtuşi de puţin de ruşi. M-fl” 1 alarmat subit la gândul că nu cumva Moscova să fi foâf ipată de ţările mai dezvoltate tehnologic decât Rusia, însă Anastasia m-a liniştit pe loc, spunandu- mi că oamenii pe care-i vedeam nu erau cotropitori, ci simpli turişti străini. — Ce-i atrage aşa de mult la Moscova? — Atmosfera măreţei creaţii, apaşi aerul prielnice Priveşte, câţi oameni stau de-a lungul râului Moscova şi iau apă; aruncă în râu sticle legate cu sforicele şi- apoi, cu nespusă bucurie, beau din apa râului. — Cum este posibil să bea apa direct din râu fără să o fiarbă? — Tu, priveşte, Vladimir, ce apă curată şi limpede curge pe râul Moscova. Apa este vie în râu şi nu otrăvită cu gaze, ca cea din sticlele care se vând prin
  28. 28. magazinele din lume. — Fantastic, este imposibil să crezi în aşa ceva! — Fantastic? Tu, Vladimir, sau leatul tău, în tinereţea voastră aţi fi putut, măcar ipotetic, să vă imaginaţi dacă vi s-ar fi spus că în viitor apa se va vinde? — Aici ai dreptate. Mai mult ca sigur că nu l-aş fi luat în serios pe unu’ care mi-ar fi spus aşa ceva. Ce nu înţeleg eu, acum însă; cum de au reuşit să purifice apa, oraş aşa de mare că Moscova, până să fie chiar bună de băut? — Au încetat s-o mai infesteze, nu au mai aruncat deşeuri toxice şi nu au mai fost depozitate reziduuri pe malurile râului. — Aşa de simplu, totul? — Întocmai aşa; nimic fantastic, totul este simplu Şi la îndemâna oricui. Astăzi, râul Moscova este îndiguit până de scurgerile de apă de pe asfaltul şoselelor, iar navelor poluante le este interzis să navigheze. Râul Gange care curge r’ri India a fost considerat sacru, însă acum lumea întreagă se închina în faţa râului Moscova, în faţa apei sale, în faţa oamenilor – acelor oameni care au întors apa cristalină a izvoarelor primordiale. Merg oamenii din multe ţări să vază acest unic miracol, la gust să-l încerefi să se lecuiască. — Dar moscoviţii unde-s şi de ce sunt aşa de puţine automobile pe străzi? — În capitală, astăzi locuiesc în mod permanent aproximativ o jumătate de milion de moscoviţi şi mai bine de zece milioane de turiştii sosesc din toate ţările lumii. - a spus Anastasia şi a mai adăugat: – Moscoviţii folosesc foarte rar maşinile, deoarece şi-au organizat mult mai raţional ziua în aşa fel încât să nu mai fie nevoiţi să călătorească atât de mult. Serviciile, de regulă, le sunt aproape de casă şi se merge pe jos. Turiştii se deplasează doar cu autobuzele şi cu metroul. — Dar ceilalţi moscoviţi, unde-S? — Locuiesc şi muncesc pe înfloritoarele moşii. — Aha. În fabrici şi uzine cine munceşte, atunci, şi de turişti cine se ocupă? Şi iată ce a povestit Anastasia vizavi de toate astea: — La finele celui de-al douămii-leain calendaristic, conducerea Rusiei încă se mai căznea cu găsirea unei căi de dezvoltare a ţării. Cei mai mulţi ruşi au dezagreat modelul după care se dezvoltaseră ţările occidentale, aşa-zis prospere. Gustaseră deja din produsele alimentare importate din aceste ţări şi nu le plăcură deloc. Tot mai evident deveni faptul că modelul de dezvoltare – aşa zisul
  29. 29. progres tehnico-ştiinţific aplicat în aceste ţări – concură la apariţia noilor boli ale trupului şi sufletului. Măresc delicvenţa Şi iar femeile simt tot mai puţin dorinţa de a avea copii. Condiţiile în care trăiau oamenii din ţările considerate dezvoltate nu i-au încântat pe ruşi, în acelaşi timp nici la vechea orânduire nu vroiau să se mai întoarcă, doar că pentru moment, o altă cale nu se întrevedea. Starea de depresie a ruşilor crescuse îngrijorător. Disperarea a cuprins treptat majoritatea populaţiei. Satele Rusiei imbă-trâniseră şi mureau lent. La debutul noului mileniu, din iniţiativa preşedintelui Rusiei, a fost legiferat un Ordin de lege prin care se garanta oricărei familii ruse obţinerea gratuită a unui hectar de pământ pe care să-şi înjghebe o gospodărie. În Ordin se vorbea despre posibilitatea de a obţine acest hectar de pământ în folosinţă pe viaţă şi de a-l putea lăsa moştenire urmaşilor. Bunurile obţinute de pe aceste loturi nu erau supuse niciunui impozit de stat. Parlamentarii au susţinut iniţiativa Preşedintelui şi au introdus amendamentul necesar în Constituţie. Scopurile principale ale acestui Ordin, în viziunea Preşedintelui şi a Parlamentului, erau: reducerea numărului de şomeri, garantarea minimului necesar traiului familiilor nevoiaşe şi reglementarea situaţiei emigranţilor care părăseau ţara. Dar, ceea ce s-a petrecut mai departe, nimeni nu şi-ar fi putut nici măcar imagina. Când a fost consemnat primul teren pentru punerea bazelor unui aşezământ care număra aproximativ două sute e familii, loturile pe care urmau să fie întemeiate vetrele familiilor n-au fost luate numai de nevoiaşi, de cei rămaşi fără muncă sau de cei condamnaţi la o neîntreruptă migrare. Acestea qu fost revendicate, în primele rânduri, de familiile CtJ venituri medii şi de unii oameni de afaceri înstăriţi, din fondurile cititorilor tăi, Vladimir. Aceştia erau pregătiţi Pentru acest eveniment. Între timp nu au stat cu mâinile-n sân, mulţi dintre ei însămânţaseră deja, în apartamentele lor. prin oale de argilă, pomii neamului care scoseseră deja micuţele crenguţe de vânjoşi cedri şi stejari. Prin însăşi iniţiativa oamenilor de afaceri şi din resurse proprii a fost realizat proiectul unui aşezământ cu măsură să asigure o viaţă comodă, aşa cum ai scris tu în cartea „Creaţia”. În proiect au fost prevăzute magazine, un dispensar, o şcoală, un club, câteva străzi şi multe altele. Din numărul total al
  30. 30. oamenilor care au fost cuprinşi de dorinţa de a-şi construi o nouă viaţă şi o existenţă în primul nou aşezământ, oamenii de afaceri erau aproape jumătate… Fiecare din ei îşi avea o afacere proprie şi o sursă de venituri. Pentru a demara construcţiile pe loturile abia primite, ei aveau nevoie de forţă de muncă. Soluţia cea mai eficientă s-a arătat, atunci, atragerea, în această nouă activitate, a vecinilor mai puţin înstăriţi. În acest fel, o parte din familii* şi-a găsit un loc de muncă şi, implicit, o sursă de finanţare a propriilor construcţii. Oamenii de afaceri au înţeles că, mai profesional şi mai conştiincios decât aceia care vor trăi în noul sat, nimeni altcineva nu va munci. Din afară erau angajaţi doar specialiştii. Asta numai în cazul în care printre locuitorii satului în şantier, nimeni nu era specializat ceea ce era atunci necesar. Fiecare s-a străduit să-şi sădească cu propriile mâini şi livada şi pădurea şi pomul neamului şi grădina vie. dintre locuitorii noului sat nu aveau experienţa cerută în aranjamentul cât mai raţional al propriului lot, aşa că de mare respect şi consideraţie, în rândul viitorilor locuitori, s-au bucurat atunci vârstnicii care deţineau aceste cunoştinţe. Nu s-a pus accent numai pe ridicarea caselor sau anexelor din curţi. Foarte mare atenţie s-a dat peisajului îl1 care urma să se încadreze satul. Casele în care aveau Să trăiască viitorii locuitori ai aşezământului reprezentau abia o jnfimă PQrte din infinita casă vie a lui Dumnezeu. În numai cinci ani, pe fiecare lot se înălţa câte o casă în care oamenii îşi duceau viaţa de zi cu zi. Casele erau diferite ca înălţime şi arhitectură, însă în scurt timp, oamenii au remarcat că înălţimea casei nu era patrimoniul cel mai de preţ. Esenţial era cu totul altceva, iar acel altceva a să se contureze din minunatele tablouri create de peisajele fiecărui lot în parte şi ale satului în ansamblu. Se zăreau deja micii cedri şi stejari răsăriţi în fiecare grădină şi gardurile vii de boscheţi. Şi, cu fiecare nouă primăvară, sârguincioşi înfloreau – încă micuţi – merii şi vişinii de prin livezile verzi, iar florile de pe straturi şi iarba dădeau toată străduinţa să formeze covoare viu colorate. Atmosfera primăvăratecă se încărca de arome binefăcătoare şi polen de flori, în timp ce aerul devenea tot mai plăcut de respirat. Fiecare femeie venită cu traiul în noua gospodărie, dorea să aibă
  31. 31. copii. Dorinţa de a avea copii nu a apărut doar printre familiile tinere… Aşa- socotiţii vârstnici au să viseze şi ei la lărgirea familiilor. Conştienţi fiind că poate- n viaţă nu vor mai fi şi cu ai lor proprii ochi nu vor apuca să vază, oamenii-şi doreau ca măcar ai lor fii să cunoască petecuţul de patrie de mâinile lor zămislit, spre bucuria lor să-l cunoască şi Să-l desăvârşească, creaţiile părinteşti pe mai departe să le poarte. La începutul noului mileniu, germenii minunatului şi fericitului viitor al Rusiei întregi au fost plantele vii de pe fiecare petecuţ de pământ. Oamenii care au întemeiat pe veşnicie primele vetre de familie, nu au realizat încă în totalitate importanţa celor făptuite de ei, au început doar, ClJ bucurie să privească la lumea lor înconjurătoare. Ei încă puteau realiza nesfârşita bucurie ce au adus Părintelu Ceresc prin ale lor fapte. Lacrimi de bucurie a revărsat Tatăl printre picăturile de ploaie, peste întregul Pământ. Şi a surâs prin razele soarelui şi prin rămuşoarele tinerilor copăcei şi pe furiş s-a stăruit să-i mângâie pe-ai Săi fii care au conştientizat veşnicia şi au început să se întoarcă la El. Despre noile aşezăminte s-a scris în presa rusească şi mulţi oameni şi-au dorit să vadă minunile şi să facă la fel şi ei. Şi, poate, chiar şi mai bine să facă. Inspiraţia de a plăsmui minunăţia a învăluit milioane de familii de ruşi. Aşezăminte asemănătoare primului au început să fie ridicate în diferite regiuni ale Rusiei. S-a pornit o mişcare globală asemănătoare mişcării dacinicilor din zilele noastre. La treizeci de ani de la primul ordin prin care li se oferea oamenilor oportunitatea de a-şi pune singuri viaţa la cale şi de a o trăi în fericire, mai mult de treizeci de milioane de familii erau prinse în întemeierea vetrei de familie şi în rânduirea propriului colţ de patrie. Şi-au aranjat splendidele petece de pământ, folosind doar materialele veşnice de Dumnezeu dăruite. Toate acelea, de ei au fost create, împreună cu Dumnezeu. Fiecare şi-a preschimbat lotul în folosinţă pe viaţa Într-Un colţ de rai. Pe nesfârşitele întinderi ale Rusiei, un hectar de pământ se proiecta ca o minusculă fâşie, însa fâşiile erau multe şi tocmai ele, adunate la un loc, formau marea patrie. Prin aceste fâşii grijite de mâini bune, a înf lorit în grădina raiului, marea Patrie – Rusia! Pe fiecare hectar au fost plantaţi copaci de foioase şi conifere. Oamenii ştiau demult că aceştia vor îngraŞ” pământul şi că iarba crescută împrejurul lor va
  32. 32. echilibra compoziţia stratului fertil. Şi nimănui nu i-a trecut prin cap să recurgă ’a wgrăşămintele chimice sau la insecticide. n Rusia s-au îmbunătăţit simţitor compoziţiile aerului şi apei. Au devenit de leac. A fost rezolvată pe deplin Şi problema alimentară. Fiecare familie reuşea lesne să-şi asigure mâncarea doar de pe lotul de pământ. Mai mult de atât – obţineau surplusuri pe care le vindeau. A devenit liberă şi bogată fiecare familie de ruşi care avea propria ei moşie, în timp ce Rusia, în comparaţie cu alte state, a devenit cea mai puternică şi bogată ţară din lume. — A îmbogăţit ţara? Tu însăţi ai spus că producţia obţinută pe loturile în folosinţă nu era supusă niciunui fel de impozit. Atunci, statul din ce s-a îmbogăţit? — Cum, din ce? Mai atent gândeşte-te, Vladimir. Tu, doar, eşti un om de afaceri. — Tocmai pentru că sunt, ştiu: de când e lumea lume, statul, prin toate metodele, i-a constrâns pe oameni să plătească taxe cât se putea de mari. În cazul nostru, treizeci de milioane de familii au fost scutite de impozite. În timp ce fiecare familie se îmbogăţea din ce în mai mult, statul sărăcea, implicit, în egală măsură, din moment ce nu impozite. — Statul nu a sărăcit şi nici nu s-a ruinat. În primele faze a dispărut cu desăvârşire şomajul. Celor care nu aveau posibilitatea să se încadreze într-unul din sectoarele de activitate specifice vremurilor pe care le trăim acum, cum ar fi industria, comerţul său să fie angajaţi la stat, li s-a oferit oportunitatea să-şi dedice parte sau chiar tot timpul la dispoziţie, unei noi activităţi, mai exact spus să-şi îngrijească lotul în folosinţă. Lipsa de şomeri a eliberat imediat resursele financiare folosite în susţinerea lor. Creşterea puterii de aprovizionare cu alimente, cunoscută graţie acestor familii, a absolvit statul de cheltuieli pentru producţia agricolă, oricare ar fi fost ele. Însă nu asta era important. Statul rus, mulţumită acestor familii care şi-au rânduit loturile de pământ în conformitate cu legile Divine, a avut un câştig mult mai mare decât cel pe care-l are azi din vânzarea petrolului, a gazelor şi altor resurse – aşa-ziselor surse de venituri tradiţionale. — Ce altceva ar putea aduce mai mare profit decât ţiţeiul, gazul sau comerţul cu armament?
  33. 33. — Multe, Vladimir; ca de exemplu aerul, apa, parfu-naturale, percepţia energiei creaţiilor, contemplarea plăcutului. — Nu prea te înţeleg, Anastasia, vorbeşte concret. Banii de unde au apărut? — O să încerc. Extraordinarele transformări petrecute în Rusia au atras atenţia multor oameni din toată lumea. » Despre impresionanta schimbare a vieţii majorităţii ruşilor a început să scrie presa internaţională. A devenit subiectul cel mai popular de pe planetă. Rusia a fost asaltată de un adevărat potop de turişti. Erau atât de mulţi încât părea să fie găzduiţi toţi, mulţi au fost nevoiţi să aştepte chiar ani de zile ca să le vină rândul. Guvernul Rusiei a fost nevoit să limiteze perioada de şedere a turiştiior străini pe teritoriul ţării, deoarece mulţi vizitatori, vârstnicii cu Precădere, îşi doreau să rămână în Rusia mai multe luni, Une°ri anj de-a rândul. Guvernul Rusiei a majorat taxele pentru fiecare turist care avea de gând să viziteze ţara, dar flicf asta nu q redus numărul doritorilor. — De ce să-şi fi dorit să ajungă până aici din moment ce ar fi putut să vadă toate astea mult mai comod – a televizor? Nu tu ai spus că presa şi mass-media difuza neîntrerupt ştiri despre Rusia? — Multă lume din ţări străine visa să respire acel aer al Rusiei care devenise de leac. Să bea apa vie şi să se înfrupte din fructele care nicăieri în lume nu se mai găseau. Să vorbească personal cu oamenii care au păşit în mileniul Divin, să-şi încânte Sufletul şi să-şi lecuiască trupul suferind. — Ce fructe neobişnuite au apărut? Cum se numeau? — Denumirile erau cele de până atunci, caracteristicile, însS, cu totul altele. Tu cunoşti deja, Vladimir, diferenţa în mai bine, dintre pătlăgica sau castravetele crescute pe pământ în natură, sub mângâierea directă a soarelui şi cele din seră. Mult mai gustoase şi binefăcătoare sunt fructele şi legumele cultivate pe un sol pe care n-au fost împrăştiate chimicalele otrăvitoare. Şi mai de leac vor fi atunci când în apropierea lor vor creşte şi alte soiuri de plante şi pomi. Importantă este şi starea de spirit a celor care le cultivă. Eterurile conţinute în fructe aduc omului un beneficiu incomensurabil. — Ce sunt eterurile? — Eterurile sunt parfumuri. Prezenţa parfumurilor în fructe trădează
  34. 34. existenţa eterurilor care nu nutresc 6oar trupul dar şi planul subtil – invizibil – al omului. — Nu înţeleg, creierul sau ce? — Se poate spune că eterurile intensifică energ’a gândirii şi hrănesc sufletul. Şi doar pe pământurile Rusiei creşteau aceste poame. Întrucât era ştiut că efectul cel f10’ eficace şi binefăcător se obţinea doar când fructele Sau- legumele erau consumate chiar în ziua recoltei, vizitatorii din toată lumea făceau toate eforturile să vină personal în Rusia. Măcar să guste acele poame de leac. Roadele culese de pe loturile ruşilor nu au înlocuit numai fructele şi legumele de import, dar şi pe acelea care se mai cultivau încă pe marile terenuri agricole de stat. Oamenii au început să simtă şi să deosebească însuşirile acestora. Multe băuturi răcoritoare printre care şi faimosul pepsi-cola au fost înlocuite de sucurile naturale din fructe, băuturile spirtoase, chiar şi cele mai costisitoare – de marcă – nu au rezistat concurenţei lichiorurilor preparate din fructele crescute natural. Eterurile binefăcătoare s-au păstrat şi în aceste băuturi. Oamenii care le preparau pe moşiile lor ştiau că din momentul recoltei trebuiau să treacă doar câteva minute înainte ca aceste fructe să fie prelucrate şi conservate sau ca din ele să fie făcute lichiorurile. altă inepuizabilă resursă de venituri a familiilor care trăiau în gospodăriile lor, au devenit plantele medicinale pe care le adunau din livezi şi grădini sau de pe câmpurile învecinate. Plantele medicinale din Rusia au primat în faţa celor mai costisitoare preparate medicinale străine. Au avut succes doar plantele culese din grădinile oamenilor, în timp ce acelea cultivate pe vastele terenuri ale gospodăriilor agricole au început să piardă treptat din apreciere. Plantele crescute pe lanurile infinite nu au cum să tragă din pământ şi S absoarbă din spaţiu toate cele necesare bunăstării omului, toate că preţul produselor de pe moşiile ruşilor a depăşit de multe ori preţul producţiei obţinute prin aşa-zisa metodă ndusriala, oamenii le preferau pe primele, celor de pe urmă. — De ce au ridicat atât de mult preţurile, gospodarii?" — Nivelul minim al preţurilor a fost impus de guver-Rusiei.
  35. 35. — De guvern? Ce interes să fi avut guvernul, atâta vreme cât nu încasa nici- o taxă pentru această producţie? Ce interes ar fi avut să îmbogăţească fiecare familie? — Vezi tu, Vladimir, statul este compus din toate familiile adunate la un loc, iar familiile acestea au fost nevoite să-şi finanţeze singure infrastructurile aşezămintelor: şcolile sau străzile, de exemplu. Uneori şi-au investit banii în anumite proiecte guvernamentale. Politicienii şi economiştii Şi-au lansat programele lor, însă au fost aprobate doar acelea în care oamenii au găsit de cuviinţă să-şi investească banii. — Şi ce programe erau socotite mai populare de majoritatea oamenilor? — Achiziţionarea concernelor chimice de peste graniţă, a uzinelor de armament şi a centrelor de cercetare. — Asta da, schimbare. Dacă nu greşesc, chiar tu, cu gura ta, ai spus că în toţi aceşti oameni s-a născut o nouă conştiinţă – conştiinţa Divină şi bunătatea? Întregul Pământ a început să se preschimbe în grădină paradisiacă, tocmai mulţumită lor, însă tu acum vorbeşti despre achiziţionarea combinatelor chimice şi a concernelor producătoare de armament. — Ţelul acestor proiecte nu era producţia chimică sau de armament, ci scoaterea lor din circuit. Guvernul Rusiei s-a ocupat cu reorientarea resurselor financiare ale lumii. Puterea financiară care alimenta producţia acestor lucruri aducătoare de moarte, s-a reorientat spre lichidarea lor. — Şi a dispus Rusia de fonduri atât de mari pentru 0 aplicaţie un proiect costisitor ca acesta? — A dispus. Rusia nu a devenit doar cel mai bogat; stat din lume, Rusia a devenit neîntrecut de bogată faţă de alte state. Întregul capital mondial a fost înrâurit spre Rusia. Atât oamenii cu venituri medii cât şi cei bogaţi şi-au depozitat economiile în băncile ruseşti. Multe persoane bogate şi-au lăsat, prin testament, averile programelor de dezvoltare ruseşti: au fost ei primii care au înţeles interdependenţa dintre realizarea acestor programe şi viitorul întregii umanităţi. Turiştii străini, odată ce vizitau Rusia şi vedeau noii ruşi, nu mai puteau să trăiască după scara de valori de până atunci. Cu entuziasm povesteau prietenilor lor şi cunoştinţelor despre cele văzute, iar numărul turiştiior se mărea aducând tot mai mari venituri statului rus.
  36. 36. — Spune-mi, Anastasia, oamenii care trăiau în Siberia cu ce s-ar fi putut îndeletnici ca să fie la fel de bogaţi ca şi a ceilalţi din centrul ţării? În Siberia, se ştie, vara este scurtă iar din grădină nu te îmbogăţeşti cine ştie ce. — Şi familiile din Siberia, Vladimir, au început să-şi cultive loturile în folosinţă. Ei au însămânţat pe pământurile lor culturile potrivite climatului, însă au avut un mare avantaj a faţa oamenilor din regiunile sudice. Acestor familii siberiene, statul le-a acordat parcele de pământ în taiga, aşa ca fiecare s-a îngrijit de bucăţica sa de taiga şi a adunat darurile de pe ea. Au început să apară din Siberia plantele medicinale de leac şi uleiul de cedru… — La cât s-a ridicat preţul uleiului de cedru peste ho-tare, în dolari? — O tonă, patru milioane de dolari. — În sfârşit, l-au apreciat la valoarea reală. A crescut preţul de opt ori. Cât ulei reuşeau siberienii să producă într-un sezon? — În anul pe care-l vezi tu acum, au realizat trei mii de tone. — Trei mii!? Asta înseamnă că au agonisit douăsprezece miliarde de dolari doar din recolta de nucuşoare de cedru? — Mai mult. Tu uiţi că din nucuşoarele de cedru presate se obţine şi făină foarte bună. — Cam cât ar fi putut să câştige o familie siberiană, prin eforturile depuse, aşa aproximativ, în dolari, pe an? — În medie, trei-patru milioane de dolari. — Ohooo! Şi nu-mi spune că nici ei nu plăteau impozitele la stat? — Nu, nu le plăteau. — Atunci ce-ar fi putut ei să facă cu atâta amar de bănet? Eu am fost personal în Siberia şi am văzut că, în sătucurile siberiene, cel care este harnic poate să mai câştige şi cu pescuitul. Însă aici, atâta bănet! — Şi ei, ca şi restul ruşilor, îşi investeau banii în programele socio- guvernamentale. De exemplu, la început, când în Rusia oamenii încă nu învăţaseră cum să corecteze mişcarea norilor, siberienii au fost nevoiţi să cheltuie fabuloase resurse financiare ca să achiziţioneze avioane. — Avioane? Ce să facă cu ele? — Să oprească norii şi smogul, încărcate cu sedimente nocive. Aceste formaţiuni gazoase proveneau din ţările care încă mai produceau deşeuri nocive. Aviaţia siberiană combătea aceste formaţiuni de nori.
  37. 37. — Dar cu vânătoarea, se mai îndeletniceau ei pe teritoriul Siberiei? — Siberienii au încetat complet să vâneze şi să ucidă animalele. Mulţi dintre ei şi-au ridicat pe moşiile lor câte o baracă în care se instalau pe timp de vară pe perioada recoltei plantelor, a fructelor, a bureţilor şi nucilor. Animalele care se năşteau acolo, văzându-i încă de mici pe care nu le pricinuiau niciun rău, s-au obişnuit cu ei, i-au luat drept parte integrantă a mediului şi au început să intre în contact cu oamenii şi să se împrietenească. Siberienii au domesticit multe specii de animale şi le-au să-i ajute la muncă. De exemplu, veveriţele aruncau din copaci conurile de cedru mature. Această activitate le dădea veveriţelor o infinită plăcere. Unii siberieni i-au pe urşi să care cu spatele coşurile şi sacii cu nucuşoare şi să cureţe copacii căzuţi la pământ. — Ia te uită, până şi urşii puneau umărul. — Nu e nimic de mirare în toate astea, Vladimir. În vremurile considerate de oameni antice, ursul era unul dintre cele mai de neînlocuit ajutoare din gospodăriile oamenilor. Cu labele scotea din pământ bulbii comestibili, îi aduna în coşuri şi singur căra după el coşul legat cu o sfoară spre beciuri, nu departe de locuinţa omului. Desprindea de pe copacii din pădure ştiubeiele cu miere şi le căra până la locuinţa omului Sau îi conducea pe copii spre îmbietoarele tuf işuri cu fructe şi multe altele mai făcea ursul prin gospodăria omului. — Ia te uită, substituia plugul şi tractorul, aducea foloase nepreţuite şi, pe deasupra, mai făcea şi pe dădaca! — Întreaga iarnă, ursul hiberna fără să aibă nevoie şi revizii. Primăvara se prezenta din nou la locuinţa omului şi omul îi oferea ursului poame rămase de toamna trecută. — Aha, am înţeles tâlcul; din reflex, urşii credeau că omul punea deoparte toate aceste provizii doar pentru ei. — Putem să-i zicem şi reflex, devreme ce tu accepţi fiind logică expresia asta, dar poate că aşa a fost lăsat de „!” atal. Eu pot doar să spun că, nu numai poamele erau importante pentru urşi, primăvara. — Ce altceva îi mai atrăgea? — După o iarnă întreagă de hibernare în singurătate, în bârlogul lui, se trezea ursul primăvara şi mergea întins la om, mângâiere ca să primească de la el şi laude – alintarea omului le este necesară tuturor. — Poate că-i aşa cum spui tu, dacă te referi la câine şi la pisică, dar
  38. 38. animalele din taiga? s-a găsit şi locuitorilor taigalei câte-o menire, iar cele mai mari premii pentru locuitorii domesticiţi ai teritoriului, erau cuvintele de mângâiere, gesturile, netezeala sau scărpinarea celor mai deosebiţi. Uneori, unii erau puţin geloşi şi dacă se întâmpla ca omul să dea mai multă atenţie cuiva, se mai luau la harţă din această pricină. — Iarna cu ce se îndeletniceau siberienii? — Cu prelucrarea nucuşoarelor. Ei nu dezghiocau conurile aşa cum se face astăzi pentru înlesnirea transportului; ei depozitau conurile răşinoase în locuri întunecoase. În aceste condiţii, nucuşoarele se păstrează chiar şi mai mulţi ani de-a rândul. Femeile, iarna, se mai ocupau cu lucrul de mână. Uite un exemplu: astăzi costă foarte scump cămaşa făcută manual – ţesută din fibre de urzică şi cusută de mână. Siberienii mai găzduiau şi oamenii din toată lumea şi-i lecuiau. — Anastasia, devreme ce Rusia a devenit un loc atât de prielnic supravieţuirii omului, multe state ar fi trebuit să tentate să o atace. Pe deasupra, tu ai mai spus că uzinele de arme au fost închise. Rusia a devenit practic o ţară agrară, fără nici-o protecţie împotriva agresorilor externi. — Rusia nu s-a transformat într-o ţară agrară, ea a devenit centrul internaţional al ştiinţei. Iar uzinele producătoare de arme ucigătoare, în Rusia, au fost lichidate după ce a fost descoperită o Sursă? de energie în faţa căreia cele mai moderne sisteme de armament s-au dovedit nu numai ineficiente, dar au început să reprezinte pericol iminent pentru însăşi statele care le deţineau. — Despre ce energie vorbeşti? Din ce se obţine şi cine a inventat-o? — Această energie o Stăpâneau atlanţii. Doar că ei au folosit-o prematur, din cauza asta a şi dispărut Atlantida de pe faţa Pământului. Copiii Rusiei au redescoperit-o. — Copiii Rusiei?! Hai, mai bine, explică-mi totul în .....Anastasia. — Bine. O să-ţi explic. Harpe (Pământ să fim buni p. Pe una dintre noile moşii trăia o familie unită. Soţul, soţia şi cei doi copii:
  39. 39. un băieţel de opt anişori – Constantin – şi fetiţa – Daşa – de cinci. Tatăl lor era considerat unul dintre cei mai iscusiţi informaţicieni din Rusia. În cabinetul lui se aflau câteva computere pe care el făcea programe pentru armată. Uneori, când era podidit de treabă, rămânea în faţa computerelor chiar şi pe timpul serii. Membrii familiei, obişnuiţi să se adune la un loc seara, mergeau în cabinetul său şi acolo, fiecare se îndeletnicea cu ale lui. Soţia se aşeza în fotoliu şi cusea. Fiul citea sau desena, prefigurând peisajele noilor aşezăminte. Doar micuţa Daşa nu-şi găsea niciodată o ocupaţie după inimioara ei şi-atunci se lăfăia în fotoliu într-o poziţie în care să fie văzută de toţi membrii familiei şi privea îndelung la fiecare în parte. Din când în când închidea ochii şi pe faţa ei se oglindea o întreagă gamă de trăiri interioare. Într-una din aşa-consideratele seri normale, treaga familie şedea W cabinetul tatălui Şt ca de obicei, fiecare se îndeletnicea cu ce-i plăcea. Uşa cabinetului era deschisă. La un moment dat cu toţii auziră din camera alăturată cabinetului, sunetul ceasului mecanic cu cuc. De obicei, ceasul suna doar la orele din zi, dar acum era deja seară. Tatăl, stingherit de sunet, şi-a întrerupt ocupaţia şi s-a uitat în direcţia uşii. Ceilalţi membri ai familiei au privit şi ei spre uşa dinspre care tocmai se auzise semnalul ceasornicului. Doar micuţa Daşa rămase, ca mai înainte, în fotoliu, cu ochii închişi fără să dea nici-o atenţie întâmplării. Pe buzele ei se întrezărea un zâmbet imperceptibil. La scurt timp, cucul ceasului se auzi din nou ca şi cum în camera copiilor s-ar fi aflat cineva şi ar fi mişcat limbile ceasului, grăbind ceasul cu cuc să sune la fiecare oră care trecea forţată. Ivan Nichiforovici – aşa îl chema pe tatăl de familie – s-a răsucit în fotoliu spre fiul său şi i-a spus: — Costea, mergi şi vezi de opreşte ceasul său de-l reglează. Atâţia ani ne-a servit darul lui bunicu’… Ciudat cum de s-a stricat… Ciudat… Fă tu ceva, Costea. Copiii erau întotdeauna ascultători. Nu o făceau de frică, lor nu le-a fost impus niciodată nimic. Costea şi Daşa iubeau părinţii. Cea mai mare plăcere a lor era să facă ceva împreună cu părinţii sau să le îndeplinească cerinţele. Auzind vorbele lui tătâne-su, Costea s-a ridicat imediat de la loc dar, spre mirarea părinţilor, nu a mers în camera copiilor. S-a ridicat în picioare şi s-a uitat la surioara mezină care Şedea în fotoliu cu ochii închişi. Ca şi mai înainte, s-a auzit
  40. 40. o dată ceasul cum cântă din camera copiilor. Costea o privea atent pe surioară, fără să clipească.. Salina, mama ce’or doi copii, privi îngrijorată la feciorul ei rămas în Se ridică vioaie şi-i strigă speriată: — Costea… Costca, ce-i cu tine? Fecioraşul de opt anişori s-a întors spre fflama-Sa şi mirat de preocuparea ei, i-a răspuns: — Cu mine totul este în regulă, niărnicuţo, am vrut numai să-i satisfac dorinţa lui tata, dar nu pot. — Cum nu poţi? Nu te poţi mişca? Nu poţi să mergi cameră? — Pot să mă mişc. - şi Costea şi-a agitat energic mâinile şi a bătut cu picioarele în pământ. - dar nu e nevoie să ajung până în cameră, ea este aici şi este mai puternică. — Cine este aici? Cine este mai puternică? — L-a întrebat tot mai agitată, mama. — Daşa. - a spus Costea. - şi a arătat în direcţia surioarei mai mici care zâmbea cu ochii închişi, şezută, ca şi până atunci, în fotoliu. — Ea învârte acele ceasului. Eu am încercat să le dau înapoi aşa cum ar trebui să fie numai că nu-mi reuşeşte când ea… — Ce vorbeşti tu, Costea? Şi tu şi Daşenka sunteţi aici în faţa noastră, vă văd bine, cum puteţi să fiţi aici şi-n acelaşi timp să mişcaţi acele ceasului în cealaltă cameră? — Da, suntem aici. - a spus băiatul. - doar că gândul este acolo unde este ceasul şi gândul este mai puternic. Uite aşa se face că ceasul cântă atâta timp cât ea, cu gândul, îi zoreşte limbile. În ultima vreme, ea se joacă foarte des aşa. Eu i- am spus să nu mai facă treaba asta. Eu ştiam că voi v-aţi putea îngrijora, dar Daşei îi e totuna, numai ce se cu ale ei… — Pe ce se concentrează Daşa? — S-a băgat în vorbă Nichiforovici. — Şi de ce nu ne-ai vorbit despre asta mai Costea? — Ce să vă spun eu, vedeţi şi singuri că se încordează mereu. Limbile ceasornicului sunt insignifiante pentru ea, se rjistrcazl seama lor. Şi eu pot să le mişc, dar nu trebuie ga mă deranjeze nimeni. Nu pot, în niciun caz, să mă concentrez ca Daşa. Odată intrată în meditaţie, nimeni nu-i mai poate încurca

×