CRESTEREA VIPERELOR PENTRU           VENIN                  DOCUMENTATII 2004            1
DESCRIEREA SPECIILOR INDIGENE DE VIPERE              ISTORICUL CERCETĂRILOR        Bazele cercetărilor herpetologice din t...
B. Stugren (1955, 1957 -1960, 1961) s-a ocupat departicularităţile viperei de stepă din fânetele Clujului, derăspândirea r...
maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene siplămânul stâng, lipsesc. Câte un singur dinte canaliculat,situat pe m...
---Aseziops (sud-estul Asiei)        Se cunosc în total 65 de specii.Crotalinele trăiesc în America si Asia si cuprind 6 g...
3.      Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :---V. b. berus (Linnaeus , 1758)---V. b. bosniensis (Boettger, 188...
evidentă si o tendinţă dificil de interpretat, de creştere adimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilorven...
specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi formanet globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina,sugerează o t...
Studiul proteinelor serice prin intermediulelectroforezei simple dă rezultate dificil deinterpretat dincauza variaţiilor i...
dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fărăînsă a forma un os comun.        Dintre cele trei genuri palear...
Alto Adige.        Femelele sunt în general de culoare brun deschis saucenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai...
Flavinismul este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuriatipice de colorit sunt semnalate pe unele insule adriatice. ...
la culoare, si se înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cupete mici, de culoare deschisă; vârful cozii poate fiportoc...
Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (deobicei 26-41 la masculi si 19-30 la femele, la felcrescătoare de la vest sp...
Răspândirea        viperei    ammodytes.      Viperaammodytes trăieşte în pantele stâncoase (roci eruptive saucalcaroase c...
Alpii Albanezi si Bulgaria) si Asia septentrională sicentrală, iar la est până la insula Sachalin.        Răspândirea vipe...
termoreglării. Periodic, după cum vom arăta în continuare,atât masculii adulţi cât si femelele în cadrul ciclului anualse ...
Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu celede hrănire înainte de năpârlire viperele nu mănâncă, înschimb după n...
Starea de sănătate a animalului după unii autori estepusă în evidentă de o năpârlire completă, astfel încâtînvelişul să se...
Şarpele în perioada de hibernare        Reproducerea. Majoritatea viperelor sunt ovipare,oviparitatea fiind considerată un...
O explicaţie posibilă ar fi aceea că femelele stândmai mult timp la soare în timpul verii, probabil că suntsupuse agresori...
Biologii au constatat că temperatura corpului uneifemele gestante de viperă este cu 2°C mai mare decât acelorlalţi indiviz...
ADAPTABILITATEA ÎN CONDIŢII DE                CAPTIVITATE        Se cunoaşte că reptilele au supravieţuit marilorschimbări...
alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul denăpârlire.        Vipera aspis pusă să aleagă între a-si petrece i...
discontinuă si conduce în timp la diferite boli. Din acestpunct de vedere reptilele sunt rezistente si pot suplini lipsaum...
AMENAJAREA UNEI CRESCĂTORII DE VIPERE1.AMPLASARE ŞI DOTARE        Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care sepoate a...
prelucrare a veninului. Compartimentele si dotările aferentedepind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărulde ...
Cutiile din plastic (plexic) au avantajul că sunt maipuţin casante, materialul putându-se lipi, nefiind nevoie derame din ...
Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentruorice animal. În condiţiile naturale viperele îsi găsesc cuuşurinţă apa...
Terariu amplasat la un perete al încăperii       Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care aufost deja experiment...
interiorul terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie deorificii, făcute în jumătăţile superioare ale pereţilor cuşti...
A treia variantă, experimentată; în Braşov, constădin baterii de creştere individuală a viperelor.        Animalele un fos...
2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR        Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului,după ce acesta a fost usc...
Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărireaveninului trebuie folosită o balanţă de mare precizie.Substanţele în stare li...
capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn.Acest instrument este mai uşor de manevrat si foloseşte lafixarea ...
fiind dificilă pentru o singură persoană. Materialelenecesare recoltării sunt: saci de pânză groasă, pense deteren, băţ he...
rezervele de lipide . Femelele sunt cele mai des observate,pentru că stau mai mult la soare, unde gestează.        Colecta...
Îndepărtarea excrementelor din fiecare cuşcă se faceprin punerea animalului într-o altă cutie închisă.Manevrarea animalulu...
aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să selase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nounăscu...
4.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECI        În vederea alcătuirii biobazei de şoareci suntnecesare următoarele: animale vii, (...
introduşi într-un borcan. Aici .se menţin 9 zile, respectivdouă cicluri oestrale, după care femelele se separă în câteun b...
Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile (uneori si mai târziu ) când puii se separă complet de mama,fiind introdu...
schimbarea stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ),urmată de spălarea si dezinfectarea fiecărui borcan.Este neces...
exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă încanalul coltului veninos si de aici în rana.        La viperide...
si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenindsubţire si formând un canal excretor care se continuă pânăla baza co...
numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori aimandibulei care deschid larg gura ei , ci si prin contractareamuş...
O picătură de venin poate fi recoltată din vârfulcoltului veninos al animalului viu, după ce glanda estecomprimată dinspre...
Putem spune că efectul veninului asupraorganismului este deosebit de complex, fiind rezultatulacţiunii concomitente a dife...
cortexul cerebral, având ca urmare perturbarea posturii,deglutiei, mobilităţii voluntare (pareză sau paraliziamuşchilor) s...
acest grup mai sunf.cuprinse.si substanţele dotate cuacţiune fibrinolitică.        Se-înţelege, astfel raţiunea pentru, ca...
variază cu dimensiunea şarpelui, vârsta, sexul, habitatul,anotimpul, temperatura si depinde de poziţia geograficăocupată î...
de 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg.        .        S-a remarcat faptul că letalitatea a apărut în...
La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă unhemoperitoneu cu cheaguri in zona pelvianâ.Hemoperitoneul este prezent si...
În concluzie se poate .afirma că produsul testat adeterminat aspecte cunoscute din cazuistica veninurilor.        S-a urmă...
Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentruuciderea prăzii, pentru a o "pregăti " în vederea digestiei si,probab...
Dacă vipera este supusă unui stimul trofic intens,prada este imediat apucată cu botul si înghiţită când esteîncă agonizată...
insensibilitate generală si pierderea cunoştinţei. Moarteapoate surveni după 4-6 ore, dar în general după 24 ore saumai mu...
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Cresterea viperelor
Upcoming SlideShare
Loading in …5
×

Cresterea viperelor

5,074 views
4,939 views

Published on

1 Comment
1 Like
Statistics
Notes
  • Salut,

    Am cabana langa hotelul din statiunea Baisoara si am descoperit vipere pe terenul meu. Cum sa scap de ele? Nu are nevoie nimeni de ele la ferma de vipere?
       Reply 
    Are you sure you want to  Yes  No
    Your message goes here
No Downloads
Views
Total views
5,074
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
77
Comments
1
Likes
1
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Cresterea viperelor

  1. 1. CRESTEREA VIPERELOR PENTRU VENIN DOCUMENTATII 2004 1
  2. 2. DESCRIEREA SPECIILOR INDIGENE DE VIPERE ISTORICUL CERCETĂRILOR Bazele cercetărilor herpetologice din tară au fostpuse de C. Kiritescu (1901-1930 ) care a făcut inventarulfaunistic al reptilelor din România si a schiţat zoogeografialor, insistând asupra unor probleme de sistematică.R.Martens (1921-1923) studiază un material colectatpersonal în România , interpretându-Mn spiritul sistematiciimoderne. Cercetările sale cuprind indicaţii interesante care auputut fi valorificate ulterior si de alţi herpetologi. R. Câlinescu (1931) introduce nomenclatura ternarădupă lista lui Martens si Muller, alcătuieşte pentru primadată hărţi amănunţite de răspândire a reptilelordin tară siface analiza zoogeografică si ecologică a herpetofaunei. Publicaţiile Iui Băcescu (începând din 1933) reflectăo armonioasă îmbinare a însuşirilor de sistematician cu celede ecolog vădind o adâncă cunoaştere a terenului si abiologiei reptilelor în natură. Studiile sale asupra sopârlei Eromias arguta de laHanul Conachi , precum si asupra viperidelor sicolubridelor din tară sunt deosebit de valoroase. Fauna dereptile din sudul Ddbrogei este amănunţit cercetată deLLepsi (1927). I. E. Funh (începând din1932) Funh si Martens(1959) au urmărit studiul variabilitătii si ecologiei - ladiferite lacertide; pentru a le încadra în unităţile subspecieicorespunzătoare, indicând totodată afinităţile în comparaţie,cu rasele geografice vecine. St. Vancea (începând din 1934)folosind aceleaşi metode moderne ale sistematizării, acontinuat studiul viperidelor iniţiat de Băcescu. 2
  3. 3. B. Stugren (1955, 1957 -1960, 1961) s-a ocupat departicularităţile viperei de stepă din fânetele Clujului, derăspândirea reptilelor, din Transilvania si Dobrogea, desistematica speciei Lacerta praticola într-o lucrare desinteză a schiţat originea herpetofaunei din România inlumina glaciatiunii. Aplică pentru prima oară metodestatistice din studiul variabilitătii reptilelor. B. Stugren si I.Ghira, (1987 , 1988) studiază distribuţia reptilelor pe zonealtitudinale în Munţii Retezat si împreună cu B. Kiss (1981)studiază productivitatea secundară la sopârla de câmp. În 1961, Fuhn si Vancea publică în cadrul "FauneiR.P.Române", editată de Academia R.P.Română , un studiumonografic asupra reptilelor din România, în care trateazămorfologia externă,.anatomia, ecologia, filogenia;răspândirea geografică si sistematică a acestor animale .Până la ora actuală acesta este cel mai.complet studiudespre reptilele din România. BIOLOGIA SPECIILOR DE VIPERE Sistematica speciilor de vipere. Viperele fac partedin ordinul Serpentes, grup provenit din Sauria, cuurmătoarele caractere distinctive: absenta membrelor (saucel puţin a celor anterioare) si a centurii, scapulare, lipsapleoapelor mobile, lipsa deschiderii externe a urechii si aunui aparat auditiv funcţional, absenta arcului temporalsuperior si a scvamozalului, absenta lacrimalului jugalului,quadratojugalului, epipterigoidului si postfrontalului. Cutiacraniană este complet închisă prin procesele descendenteale frontalelor si parietalului. Sunt prezente articulaţiilevertebrale zigosfrene - zigantrice. Apofizele hemale alevertebrelor caudale nu se unesc ventral. : Familia Viperidae (Bonaparte -1840) areurmătoarele caractere generale primitive: dinţii pre- 3
  4. 4. maxilari, coronoidul, elementele centurii pelviene siplămânul stâng, lipsesc. Câte un singur dinte canaliculat,situat pe maxilarele extrem de scurte de lungime egală, fărăalţi dinţi si mobile, putând să se îndrepte perpenticular fatăde epipterigoid. Palatinele si pterigoidele sunt de asemenea mobile.Ectopterigoidul este alungit, hipapofizele lungi; oaseleprefrontale nu au proces anterior si nu sunt în contact cuoasele nazale; plăcile cefalice sunt adesea foartemodificate, deşi speciile generalizate posedă complexulcolubriform al plăcilor cefalice (5 plăci mari). Ochiul. esteseparat de solzii supralabiali prin solzi iniei.. Pupila esteverticală. Plăcile ventrale .acoperă toată lungimeaabdomenului. Nu există gheare în regiunea anala. Placaanală este întreagă. Coada este scurtă. De obicei pe spateexistă un desen închis în formă de. zig-zag. Viperele suntovovivipare. Sunt speciile cele mai periculoase pentru om,datorită veninului lor. Familia Viperidae ocupă un areal, vast în toatecontinentele cu excepţia Australiei. Unii autori includ înaceastă familie si Crotaîinele, astfel că Viperidele cuprind 2subfamilii : Viperinae si Crotalinae. Viperinele trăiesc in Africa si Eurasia si cuprind 10genuri: .---Vipera (Europa , Asia , Africa)---Bitîs (Africa)---Causus (Africa)---Echis (Africa , Asia)---Atractaspis (Africa , Israel/Sinai)---Cerastes (Africa , Asia )---Pseudocorastes (Israel., Iran )---Atheris (Africa)---Eristicophis (Belucistan) 4
  5. 5. ---Aseziops (sud-estul Asiei) Se cunosc în total 65 de specii.Crotalinele trăiesc în America si Asia si cuprind 6 genuri (Agkistrodea, Trimeresurus, Iachesis, Sisturus, Crotalus,Bothropa ) cu 91 de specii. Unii autori consideră genurileBothropa si Trimeresurus ca subgenuri de Lachesis. Genul Vipera cuprinde 14 specii, care auurmătoarele caractere comune.:---capul, în general mai muit sau mai puţin distinct de gât,acoperit de plăci diferite ca formă si dimensiuni, cele dinregiunea s.upraoculară sunt mai mari decât cele din jur. :---ochiul de mărime mijlocie cu pupilă eliptică vertical siseparată de scuturile labiale superioare si de un numărvariabil de plăcute.---nările situate lateral si în contact cu placa rostralâ sauseparată de aceasta prin placa nasorostrală.---corpul subcilindric , acoperit cu scvame carenate.---coada scurtă.---placa anală unică.---glanda veninoasă de dimensiuni mici.Dintre aceste 14 specii, în Europa trăiesc doar 9 specii:1. Vipera ammodytes (Linnaeus. 1758)---V. a. ammodytes (Linnaeus , 1758)---V. a. montandoni (Boulenger, 1904)---V. a. meridionalis (Boulenger, 1903)---V. a. ruffoi (Bruno , 1968)---V. a transcaucaziana (Boulenger, 1913)2. Vipera aspis (Linnaeus , 1758)---V. a. aspis (Linnaeus , 1758)---V. a. atrax (Meisner, 1820)---V. a. balcanica (Buresch et Zonkov, 1934)---V. a. francisciredi (Laurenti, 1768 )---V. a. zinnikeri (Kramer, 1958). 5
  6. 6. 3. Vipera berus (Linnaeus , 1758 ) cu subspeciile :---V. b. berus (Linnaeus , 1758)---V. b. bosniensis (Boettger, 1889).4. Vipera Kaznakovi (Nikolskij, 1909)5. Vipera latastei (Bosca , 1878) cu subspeciile :---V. I. latastei (Bosca , 1878);---V. I. gaditana (Saint-Girons , 1977)6. Vipera lebetinâ (Linnaeus , 1758 )---V. I. lebetinâ (Linnaeus , 1758)---V. I. obtusa ( Dwigubskij, 1832)---V. I. schweizari (Werner, 1935)7. Vipera seoanei (Lataste , 1879 ) cu subspeciile:---V. s. seoanei (Lataste ,1879 );---V. s. cantabrica ( Brana et Bas , 1982)8. Vipera ursini (B.dnaparte , 1835)---V. u. ursini (Bonaparte , 1835)---V. u. eriwanensis (T. Rous.s , 1933) ;---V. u. rakosiensis ( Mehely, 1894 ) ;---V. u. renardi ( Christoph , 1849);9. Vipera xanthina (Grav , 1849 ); cu subspeciile :---V. x. xanthina ( Gray , 1849 );---V. x. raddei ( Boettger, 1890). Caracteristicile morfologice ale viperelor. în ceeace priveşte viperele din Europa , la acestea se manifestanumeroase stadii ale evoluţiei Viperidelor care continuăîncă la grupul lebetina - xanthina si culminează cu genulafrican Bitis. Aparent la taxonii europeni, caracterelemorfologice tipice ale Viperinelor se accentuează progresivde la Vipera ursini la Vipera ammodytes. Existenta uneiproeminente nazale (creşterea numărului de plăci apicale)este proprie grupului ursini - ammodytes si nerecunoscutăla grupul lebetina - xanthina. Alături de această variaţie aplăcilor cefalice, a formei capului si a corpului, este 6
  7. 7. evidentă si o tendinţă dificil de interpretat, de creştere adimensiunilor corpului, a numărului vertebrelor, a plăcilorventrale si a numărului de solzi ventrali de la mijloculcorpului. La viperele europene se observă o corelare pozitivăîntre lungimea corpului si numărul plăcilor ventrale.Presiunea selecţiei în favoarea unei reduceri a lungimiicorpului este importantă. Aceasta a redus de la 21 la 19 numărul de solzidorsali la mijlocul corpului, dar numărul de plăci ventralenu s-a modificat. Se presupune că mărimea taliei este înstrânsă legătură cu numărul de ventrale. Se observă pe de altă parte, că în cadrul speciilorasemănătoare, evoluţia a acţionat frecvent asupra număruluiventralelor, mult mai rar asupra segmentării plăcilorcefalice si niciodată asupra câtorva caractere laolaltă. Denotat că la speciile politipice, populaţiile septentrionale suntadesea mai mari si deţin un număr mai mare de plăciventrale decât populaţiile meridionale, contrar caracterelorşerpilor în general. Coloritul viperelor europene este foarte variabil sitenta de fond se aseamănă uneori cu aceea a substratului,din cauza presiunii selecţiei exercitată de prădătorii caredescoperă prada cu ajutorul văzului. Coloritul dorsal este înmedie mai constant în cadrul speciilor asemănătoare. Zig-zagul dorsal, care poate fi mai mult sau mai puţin lăţit siromboidal sau circular, se transformă în bare transversale la3 taxoni care sunt, mult diferenţiaţi din punct de . vederemorfologic si ecologic : v. ammodytes transcaucaziana, v.aspis francisgiradi si v. berus bosniensis. Hemipenisurile viperelor europene, globulare sifoarte bifidate, oferă puţine variaţii la marea majoritate aspeciilor. Singura diferenţă apreciabilă este forma maialungită a : hemipenisului la Vipera berus. La celelalte 7
  8. 8. specii, nu s-au găsit diferente semnificative. Totuşi formanet globuloasă a hemipenisului la Vipera lebetina,sugerează o tendinţă de îngrosare. Se poate lansa ipoteza că numai Vipera berus aconservat un caracter mai mult sau mai puţin primitiv, dinacest punct de vedere.Craniul viperelor din Europa oferă puţine caracteristiciinteresante si puţine indicii care deosebesc o specie de alta.Pe baza gradului lor evolutiv le considerăm în ordine :ursini, kaznakovi, berus, seoanei, aspis, latastei,ammodytes. Totuşi sunt prezente fenomene de creşterealometrică, ca de exemplu, Ia Vipera aspis unde craniulunui individ mare se aseamănă mai mult cu cel al vipereiammodytes, în timp ce craniul unui individ mai mic seaseamănă mai mult cu cel de viperă berus. Cariotipul celor mai multe vipere europene (2n=36,14V +2 I + 20m) se regăseşte la numeroase colubride sipractic la toate crotalinele si viperinele studiate, cu excepţiaviperei ammodytes si viperei aspis, al căror cariotip este2n=42 cu 8V +14 I +20m. H.E. Kobel (1967) a demonstrat cum tipul clasic cu36 de cromozomi ar fi putut apărea prin sciziune centralăurmată de inversiune pericentralâ, rezultând tipul aspis cu42 cromozomi. Aceste diferente considerabile nu sunt, celpuţin la prima generaţie deloc verificate la hibrizi .al cărorcariotip compus, este 2n =39, cu 11 V +8 I + 20m siconfirmă interpretarea lui Kbbel despre omologiacromozomilor. Asa cum Vipera latastei, specie prin motivebine întemeiate intermediară între Vipera ammodytes siVipera aspis, are cariotip normal, este îngăduit săpresupunem că, modificările spectaculoase survenite laaceste ultime două specii, s-au produs independent si nucorespund unor mutaţii genetice importante. 8
  9. 9. Studiul proteinelor serice prin intermediulelectroforezei simple dă rezultate dificil deinterpretat dincauza variaţiilor individuale. Totuşi imunoelectroforezafăcută plecând de la un ser de viperă aspis sugerează căaceastă specie este net mai învecinată din acest punct devedere de Vipera berus si Vipera latastei decât de Viperaammodytes. În ceea ce priveşte comunitatea antigenică aveninurilor, Vipera ammodytes este destul de departe demajoritatea celorlalte specii (50 până la 54% antigenicomuni), puţin mai îndepărtată de Vipera ursini (45%) simai apropiată de Vipera latastei (71%), dar mai puţindiferenţiată de Vipera seoanei si Vipera berus (64-65%).Vipera berus, foarte apropiată de Vipera ursini si Viperaseoanei (71% din antigenii comuni ) este net îndepărtată deVipera Kaznakovi (59%) si se găseşte si mai departe deVipera latastei si Vipera ammodytes (53%). În cadrul aceleaşi specii, proporţia de antigenicomuni ai populaţiilor sau subspeciilor variază de la 61 la100%. Modalităţile de evoluţie ale proteinelor antigenicesunt aproape necunoscute, din această cauză este dificil dea considera semnificaţia lor drept criteriufilogenetic. Cea mai mare parte a rezultatelor cercetărilorde: imunoelectroforeza si imunodifuziuneasupra/comunităţilor antigenice ale veninurilor, confirmăclasificările tradiţionale bazate pe morfologia comparată. În cadrul viperelor, palearctice, patru, genuri maibine cunoscute, (Cerastes, Echis, Eristocophia, Vipera)derivă din viperele etiopiene, evoluate prin naturaparticulară a regiunii postorbitale a craniului. La.aceste.genuri, osul post orbital este. de mici dimensiuni si binesudiat, median şi posterior, de procesul parietal. La treigenuri de vipere etiopiene Adenorhinos, Atheris, Bitiş, 9
  10. 10. dimpotrivă, postorbitalul se învecinează cu paristalul fărăînsă a forma un os comun. Dintre cele trei genuri palearctice evoluate, viperaeste probabil cel mai puţin evoluată, pentru că prezintăcaractere taxonomice destul de variabile si ocupă o zonaextinsă, cu mari valenţe bioclimatice. Vipera ammodytes (vipera cu corn) are corpul relativmasiv, coada scurtă si capul net lărgit posterior. Vârfulbotului este surmontat de o proeminentă cărnoasă, de formaunui con, situat deasupra plăcii rostrale şi acoperit de 5-20(de obicei 7-18) mici scuame "apicale". Frontalul siparietalul nu sunt de regulă, distincte din cauza faptului căsunt substituite de plăci neregulate, de dimensiuni mici.Prezintă două serii complete de plăci (câteodată una, destulde rar trei) între marginea inferioară a ochiului sisupralabiale. Scvamele la jumătatea corpului sunt dispuseîn 21 .(excepţional20 sau 23) serii. Plăcile ventrale înnumăr de 132 până la 169 (în general 133-163), nu prezintădiferente datorate sexului. Solzii subcaudali sunt în număr de 22-24 perechi (deobicei 22-35 Ia,femele si 29-44 la masculi). Straluleste mult mai înalt decât lat si în acest caz nu ajunge lanivelul cantalului, având porţiunea sa superioarăsegmentată în 1-3 plăci mici. Nasorostralul este sau divizatîn două plăci suprapuse sau întregi si în general la nivelulcantalului. Lungimea minimă si maximă la adulţi: 54 -110 cm,lungimea medie a adulţilor: 65-75 cm. Femelele sunt deregulă mai mari decât masculii, dar recordul de staturăaparţine ultimilor. Statura urmează o climă crescătoare est-vest, siindivizii din dimensiunile cele mai mari trăiesc în Tirolulmeridional; populaţia cu media cea mai mare a staturii ,segăseşte în Italia în 10
  11. 11. Alto Adige. Femelele sunt în general de culoare brun deschis saucenuşiu cu pete brun - negricioase sau negre si mai rarportocaliu sau roşcat (roşu murdar) cu pete mai puţinîntunecate de această nuanţă, în timp ce masculii sunt îngeneral gri cu pete negre . Femelele sunt sărace sau lipsite de pigmentîntunecat, mai ales pe flancuri si pe cap, în timp ce masculiisunt mai pigmentaţi. Banda închisă între ochi si coltul gurii, întotdeaunaprezentă la masculi, este sau redusă sau absentă la femele.Ornamentaţia este constituită dintr-o zonă (fisie) medio-dorsală formată din pete romboidale care uneori formeazăun zig-zag de lărgime variabilă sau dau naştere unei "haine"din pete circulare sau în formă de ţesătură. Fac excepţiepopulaţiile din Caucaz si din N-E Turciei, care. au oornamentaţie dorsală constituită din bare transversalescurte. Capul prezintă, în regiunea nucală, o pată în formăde "V", mai mult sau mai puţin marcată si puţin variabilă, acărei bază este, în mod obişnuit , unită cu bandalongitudinală medio-dorsală. Pe labialele inferioare, existăpete de culoare închisă care poate fi continuă sau divizată.Pe flancuri sunt aproape întotdeauna prezente numeroasepete închise dispuse în corespondentă cu axele fâşieivertebrale. Partea inferioară, în mod obişnuit gri, brun-gălbui sau roşcată, cu multe pete mici gri-negricioase. Vârful cozii este de cele mai multe ori portocaliu lapopulaţiile occidentale si verde gălbui la cele orientale. Irisul, ca si la multe alte specii, poate fi cenuşiu,cenusiu-verzui, roşcat, brun-gălbui, gălbui, etc. Pare absentmelanismul, albinismul sau albinoticismul. Existăsemnalate în literatură doar două cazuri (Werner,1912 - înHertegovina si Fuhn, 1986 lângă Resita) de melanism. 11
  12. 12. Flavinismul este relativ frecvent, mai ales la femele. Cazuriatipice de colorit sunt semnalate pe unele insule adriatice. Vipera berus. Botul relativ mare, cu vârful plat;capul lărgit posterior. Frontalul si parietalele (sau cel puţinuna din aceste plăci) de regulă mai mari, în raport cu plăciledin jur. În general o singură serie completă (excepţional, maiales la populaţiile din Balcani, două) de plăcute între parteainferioară a ochiului si supralabiale. Nara este situată în centrul plăcii nazale. Solzii lajumătatea corpului dispuşi în 21 de serii ( rar 19, 20, 22, sau23); plăcile ventrale 132-158 (în general 136-157 si fărădiferente statistice semnificative între sexe); plăcilesubcaudale, 23-46 perechi (de obicei 23-36 la femele si 32-46 la masculi). Lungimea minimă si maximă a adulţilor: 40-104 cm,lungimea medie a adulţilor: 50-70 cm. Femelele sunt deregulă mai mari decât masculii, deja din al doilea an deviată. Recorduri de lungime excepţionale, sunt deţinute deo femelă găsită în munţii Harjedalen la 950 m altitudine(Suedia) de 104 cm si o femelă din Finlanda găsită la 68grade N, de 94 cm. In Franţa au fost observate destul de rar femele mari,de 80-87 cm, iar în Marea Britanie, în 1926 a fost găsit unexemplar de 85 cm. Coloritul este variabil, iar în populaţiile din Balcanifoarte variabil. Femelele sunt în general brune, măslinii,gălbui închis sau roşcate (cu toate nuanţele posibile întreaceste culori) si cu desenul de pe spate de regulă brun, darmai accentuat decât fondul. Masculii dimpotrivă, sunt deobicei gri cu desenul negru. Această schemă nu este totuşivalabilă si pentru populaţiile din Balcanii Centrali, careprezintă în general un dicromism sexual mai puţinaccentuat. Partea inferioară a corpului este anterior deschisă 12
  13. 13. la culoare, si se înnegreşte spre coada, fiind totuşi pătată cupete mici, de culoare deschisă; vârful cozii poate fiportocaliu, însă de regulă este imaculat. Ornamentaţia de bază constă de regulă dintr-o serielongitudinală de pete întunecate, în formă de romburicomprimate si/sau triunghiuri isoscele, dispuse pe regiuneamedio-dorsală, sub forma unei fîsii în zig-zag. De obiceicontinuă la viperele din Balcani si mai ales la cele dinExtremul Orient asiatic, acest model tipic este înlocuit cubare medio-dorsale transversale. La cap se găseşte o pată puţin variabilă, în formă de"X " în regiunea nucală si o bandă întunecată care porneştede la postoculare si trece peste labiale superioare sau pestecomisura gurii, continuându-se pe laturile gâtului 1-2 cm,pentru ca apoi să se întrerupă, transformându - se în petelaterale de culoare închisă . Exemplarele melanice si melanotice trăiesc mai alesîn habitatul montan, iar în unele locuri deţin majoritatea înpopulaţie. Vipera ursini (vipera de stepă). Este de regulă ceamai mică specie de viperă europeană. Talia mijlocie saumică, corpul relativ subţire, capul îngust, botul uşor ascuţit(mai ales la populaţiile orientale). De regulă o placăapicală, două cantale din care cel posterior în legătură cusupraoculara, frontalul si parietalele sunt mai mari decâtplăcile din jur. Subocularele dispuse într-un singur rând, sau launele populaţii montane orientale într-un rând si jumătate.Nara este situată la partea inferioară a plăcii nazale. Solzii la mijlocul corpului sunt dispuşi în 19-21serii, după o climă geografică crescândă N-E. Plăcileventrale 114-152 (în general 114-149 la masculi si 116-152la femele), cresc ca număr în mod normal de la vest spreestul arealului. 13
  14. 14. Plăcile subcaudale dispuse în 19-41 perechi (deobicei 26-41 la masculi si 19-30 la femele, la felcrescătoare de la vest spre est). Numărăm de la 6 la 21intercantale si intersupraoculare, după o climă bioclimaticăde la uscăciune la umiditate. Există între 2-4 loreale, între8-10 perioculare, între 8-9 labiale superioare si 8-10 labialeinferioare, toate după OClimâ crescătoare geografică .de lavest la est. Lungimea minimă si maximă â adulţilor: 30-63 cm;lungimea medie a adulţilor, 40-50cm. Exemplarele de dimensiuni mari se găsesc în centrulcontinentului, cele din populaţiile balcanice ating de regulă40-48 cm. Femelele sunt mai mari decât masculii. Coloritul de bază , al porţii dorsale variază de obiceide la brun la cenuşiu, cu pete măslinii sau gălbui şi îngeneral se prezintă mai puţin accentuat în regiunea medio-dorsală. Pe ceafă se găsesc bare si pete întunecate dispusesimetric sau la fel cu cele de la Vipera berus sau cu ale unorpopulaţii de viperă aspis. Regiunea vertebrală este acoperităde o fisie longitudinală continuă sau întreruptă de regulăneagră, brun-închisă, brun-roscată, constituită din petecirculare sau de obicei dintr-un zig-zag ondulat cu unghiuri(cu rare excepţii rotunjite). Flancurile de obicei suntacoperite cu pete închise, rotunde sau alungite vertical (maiales la femele). Flancurile pot fi şi imaculate. Partea inferioară a.corpului.este de regulă gri saualb-gălbuie cu sau fără pete mici închise la culoare. Exemplare melanotice sunt rare. L.von Mehely(1911) semnalează un exemplar din Bosnia cu abdomenulimaculat si lateralul corpului, uniform brun-negricios. Nuse cunosc indivizi melanici, albinosi sau albinotici. 14
  15. 15. Răspândirea viperei ammodytes. Viperaammodytes trăieşte în pantele stâncoase (roci eruptive saucalcaroase cu arbuşti, de pe malurile apelor (ex. ValeaCernei) si în pădurile de foioase (Corylus colurna siSyringa vulgaris de la poalele Mt. Domogled - BăileHerculane ). Se ascunde sub pietre cu uşurinţă; se caţără peramuri pentru a se însori. Vipera stă nemiscată de obicei şi avertizează, omulde prezenţa ei prin sâsâit; uneori se retrage imediat subpietre/până la trecerea pericolului. În Austria, Italia de Nord, România (S-V siDobrogea), Bulgaria, Albania, Grecia, Asia Mica,Transcaucazia si Siria. În tara noastră, subspecia V.amontandoni esteîntâlnită doar în Dobrogea, în zonele calcaroase. Răspândirea viperei berus. Ocupă biotopuri răzleţeîn interiorul vastului sau areal. Preferă marginile de păduri si poienile, bălăriileînsorite si pantele muntoase, putându-se ridica până laaltitudinea de 2500m. Este de asemenea întâlnită înapropierea pâraielor de munte, însorindu-se pe bolovani. Animal crepuscular si nocturn, vânează mai mult înprimele ore ale dimineţii si spre seară, când temperatura nueste atât de ridicată. Este un animal fricos, simţind apropierea omului dela o distantă destul de mare si refugiindu-se în adăpost.Dacă este prinsă, devine foarte agresivă, încercând să muşteagresorul. În captivitate unele exemplare se "îmblânzesc" întimp ce altele, mult mai agresive, sar să muşte chiar lacâteva luni de captivitate. Se întâlneşte în Europa (la nord până la paralela 70,iar la sud până la limita Munţilor Cantabriei si Pirenei, 15
  16. 16. Alpii Albanezi si Bulgaria) si Asia septentrională sicentrală, iar la est până la insula Sachalin. Răspândirea viperei ursini. Trăieşte în câmpie, stepecu vegetaţie zerică si în regiuni mlăştinoase, de la nivelulmării până la 300 metri altitudine: în Italia, Franţa, o mareparte din Balcani, Turcia, Persia si în unele regiuni dinRusia, trăieşte exclusiv în păşuni montane, cu expoziţiesudică si adăpostite de vânt, pe substrat ierbos sau calcarosîn tara noastră, este întâlnită prin grindurile din DeltaDunării. Este un şarpe inofensiv pentru om, veninul luinefiind toxic; este specia cea mai puţin studiată datorităfaptului că trăieşte în locuri cu inversiune termică, creşterealui în captivitate fiind o problemă complexă. În tara noastră a fost semnalată lângă Cluj (dar separe că această populaţie s-a stins), în Moldova, lângă laşisi în Delta Dunării. COMPORTAMENTUL VIPERELOR IN MEDIUL NATURAL Activitatea zilnică a viperelor are un maxim diurn siîn general este condiţionată de necesităţile de termoreglare.Atunci când condiţiile o permit, animalul are si o activitatenocturna mai ales în regiunile cu un climat cald. În zona tării noastre în care predomină un climattemperat continental, în dimineţile însorite masculii deviperă ammodytes pot fi întîlniti pe grohotişurile de calcareîncepând cu ora 8 dimineaţa. Femelele încep să apară maitârziu cu cîteva ore. Deplasările în teren ale viperelor sunt în generalmotivate de necesitatea procurării hranei sau de necesitatea 16
  17. 17. termoreglării. Periodic, după cum vom arăta în continuare,atât masculii adulţi cât si femelele în cadrul ciclului anualse adună pentru a forma asa numitele "ghemuri" în locurilede hibernare. Atunci când sunt deranjate, în general viperele seascund contrar poveştilor în care vipera este descrisă ca unanimal agresiv. În perioada de împerechere, masculii suntcei care se deplasează in căutarea femelelor orientându-sedupă urna olfactivă pe care acestea o emană. Chiar şi pe un areal restrâns, indivizii unei populaţiidezvoltă activităţi diferite în cursul unei perioade. Acestfapt se datorează probabil ciclurilor de hrănire care depindde şansa fiecărui individ. Hrănirea. Un animal se alimentează în 3-4 etapeanuale. Hrana, asa cum am mai arătat constă în general dinmamifere mici si şopârle. Din observaţiile experimentale s-a constatat că hrănirea nu este zilnică. Vipera adultămănâncă 3-4 şoareci la un interval de câteva zile, după careface post aproape o lună. Raţia anuală a unei vipere estedestul de săracă, la masculii adulţi reprezintă între 100-130% din greutatea corporală, la femelele care îsi refacrezervele si la puii în creştere 200-300%, pe când lafemelele gestante numai 50-60%. Juvenilii în creştere, careîsi refac rezervele pot avea chiar 5 cicluri de hrânire, iarmasculii adulţi se mulţumesc cu numai 2 cicluri. Femelele gestante îsi petrec cea mai mare parte atimpului zilei însorindu-şi corpul, ele având nevoie numaide un singur ciclu de hrănire. Se poate constata că perioadele de alimentare atât lamasculi cât şi la femele sunt aproape complementare, lunaiunie fiind practic singura lună când hrănirea este comunăambelor sexe. În timpul perioadei de reproducere masculiinu se hrănesc. 17
  18. 18. Ciclurile de năpârlire tind să se sincronizeze cu celede hrănire înainte de năpârlire viperele nu mănâncă, înschimb după năpârlire interesul pentru mâncare estedeosebit. Victima este înghiţită întotdeauna cu capul înainte Năpârlirea. Frecventa, năpârlirilor depinde, de treifactori, esenţiali: mediu, starea sănătăţii, vârstă. Puii aflaţi în perioada de creştere năpârlesc mairepede de 3-4 ori pe an. Nu s-au remarcat variaţii alefenomenului datorate sexului. În natură, primanăpârlire apare primăvara, fiind prenupţială la masculii detip berus si post nupţială la cei cu reproducere de, tip aspis.Năpârlirea nu este influenţată de cantitatea de hrană, carejoacă un rol secundar, ci mai ales de temperatura mediului.În condiţii optime actul în sine durează relativ puţin,aproximativ 10-20 minute. Trebuie menţionat un procesfiziologic care se produce cu câteva zile înainte, pus înevidenţă prin culoarea închisă a învelişului extern sitotodată de opacizarea acestuia. În zona plăcilor ventrale sia zonei orbitale. Mediul concură prin două componente: temperatura,care trebuie să fie cu 3-4 grade mai ridicată si prinumiditate care se pare că accelerează procesul. 18
  19. 19. Starea de sănătate a animalului după unii autori estepusă în evidentă de o năpârlire completă, astfel încâtînvelişul să se desprindă în totalitate de corp. Hibernarea. În biotopurile propice, viperelehibernează izolat, în aceste zone aglomerările fiind rare. Înregiunile cu ierni reci, cu adăposturi bune, aglomerărileviperelor devin o regulă. De remarcat este faptul căindivizii unei populaţii hibernează în acelaşi adăpost. Toamna, adulţii intră primii în adăposturi iar dinseptembrie până în noiembrie în afara adăpostului nu maipot fi întilnite decât exemplarele tinere. Primăvara ies mai întâi masculii, la speciile cuspermiogeneza vernală, apoi femelele reproductive si laurmă femelele neproductive cu juvenilii. Hibernarea necesită o temperatură optimă de 4°C. 19
  20. 20. Şarpele în perioada de hibernare Reproducerea. Majoritatea viperelor sunt ovipare,oviparitatea fiind considerată un caracter primitiv. Unelespecii din zonele calde au rămas la acest stadiu, însăspeciile din ţara noastră fac parte din categoria speciilorvivipare. Vitelogeneza la viperele europene este vernală şidepinde de rezervele lipidice ale femelei. Cu cât greutateacorpului gras va fi mai mare cu atât este mai mare numărulde foliculi care se dezvoltă. La masculi se remarcă două tipuri de cicluri sexuale:tipul berus care cuprinde speciile Berus, Ammodytes,Ursini si la care spermatocitogeneza este vernală, acuplareaeste unica si are loc primăvara târziu, (întodeauna dupănăpârlire) si tipul aspis unde spermatocitogeneza estecontinuă. La acest tip, spermiogeneza are loc la sfârşitulverii în luna a treia si a noua si există două acuplări, unatoamna si alta primăvara la ieşirea din hibernare. Pentru reproducerea viperelor în natură este necesarun raport dintre masculi si femele de 5/1. în literatura despecialitate studiată nu am găsit date referitoare la aceastăproblemă. 20
  21. 21. O explicaţie posibilă ar fi aceea că femelele stândmai mult timp la soare în timpul verii, probabil că suntsupuse agresorilor mai mult decât masculii. În perioada aprilie si începutul lui mai, au loc jocurinupţiale urmate de împerechere si fecundare a femeleloradulte. Perioada de acuplare se întinde între sfârşitul luniimartie si sfârşitul lui mai, continuându-se până la începutullunii iunie în funcţie de condiţiile climatice. În aceastăperioadă au loc jocurile nupţiale care de fapt sunt lupterituale între masculi. Femelele reproductive lasă pe sol substanţe aderentecare atrag masculii. Acesta este modul de formare a„ghemelor”de şerpi. Ovulatia la femele se produce independent decondiţiile de mediu si se petrece la începutul lunii mai,începutul lunii, iunie. Acuplarea este variabilă, actul putânddura de la 15-20 minute la una două ore. Gestatia are o durată determinată de temperaturamediului. în natură acest proces durează la Vipera aspisîntre 97-133 de zile, iar la Vipera berus între 85-121 zile. Înacest timp femela asa cum s-a mai spus caută locuri însoriteunde stă nemişcată timp îndelungat. Proporţia de femele gestante la o populaţie de viperăaspis este de 34% iar la o populaţie de viperă berus este de50%. În unele regiuni nordice, acest procent poate fi şi maimare. Condiţiile de mediu nu acţionează asupra număruluide pui si nici asupra greutăţii puilor, ci numai asupraduratei de gestaţie si a perioadei dintre gestalii. Femelele europene de vipere îsi rezervă un an pentruvitelogeneza şi gestaţie si un an sau doi pentru refacerearezervelor de lipide. 21
  22. 22. Biologii au constatat că temperatura corpului uneifemele gestante de viperă este cu 2°C mai mare decât acelorlalţi indivizi. Naşterea puilor are loc între sfârşitul lunii august siînceputul lui octombrie. După naştere, puii sunt înveliţiîntr-o membrană pe care o îndepărtează imediat. Numărulde pui depinde de specie, astfel Vipera monticola 1-2,Vipera ammodytes 9-10. Puii au majoritatea funcţiilorvitale, active imediat după naştere (excepţie făcând funcţiasexuală), iar rezervele lor de hrană sub forma grăsimii leconferă acestora o autonomie de câteva luni de zile. Puii de viperă. Mortalitatea puilor după naşterediferă în funcţie de greutatea lor. Din acest punct de vederepuii de Vipera ammodytes, în greutate de mai puţin de 5 g,au o mortalitate de 60%, pe când cei cu o greutate de peste9 g au procentul de mortalitate după naştere, 0%. Odată veniţi pe lume, puii de viperă îsi încep propriaactivitate independent de părinţii or, căutându-si propriulteritoriu. Dacă naşterea a avut loc toamna târziu, puii nuvor mânca decât în primăvara anului următor. Acesta estemotivul pentru care greutatea la naştere a puilor estedeterminantă pentru supravieţuire. Lungimea la naştere estecuprinsă între 13-15cm. Coloritul si desenul dorsal este complet, puiul ştiindsă-si caute hrana şi să o vâneze. El posedă capacitatea de a secreta venin, cu toate căacesta este la început în cantitate mică si mult diluat.Comportamentul puilor este dezinvolt, curajos, mişcărilelor find rapide si neprevăzute. Dacă este deranjat, puiulsâsâie puternic. Asa cum s-a mai arătat ciclurile de hrânirela juvenili, sunt mai dese decât la adulţi, hrana jucând unrol major în creşterea si dezvoltarea acestora. Timpul dematurizare a unui pui de viperă, până ajunge la primareproducere, este de 2-3 ani. 22
  23. 23. ADAPTABILITATEA ÎN CONDIŢII DE CAPTIVITATE Se cunoaşte că reptilele au supravieţuit marilorschimbări climaterice, datorită posibilităţii remarcabile deadaptare. Aceste modificări majore ale climei s-au produstotuşi, într-un interval mare de timp care nu a solicitatindividul, ci specia. În concluzie, pentru menţinerea în captivitate aviperelor trebuie creat un microclimat specific. După scopul propus; imitarea condiţiilor de mediunatural în terrarii sau incinte de creştere este diversă. O singura idee trebuie subliniată înainte de adezvolta acest capitol si anume că oricât ne-am strădui în aimita natura, rezultatul nu poate fi decât o copie, cuneajunsuri mai mari sau mai mici. Animalele suntconstrânse să-si modifice comportamentul, dar nu trebuiedeparte limitele naturale ale acestora. Deoarece majoritatea spatiilor de creştere artificialăsuferă cam de aceleaşi inconveniente, vom sistematizaacest capitol după unii factori si unele elemente de mediuce trebuie să intereseze pe crescător. Temperatura. În funcţie de temperatură se deruleazămajoritatea activităţilor fiziologice ale animalului. Variaţiile de temperatură, se desfăşoară pe treiperioade de timp: una anuală (anotimpuri), una zilnică (ziuacald, noaptea rece) si una diurnă (dimineaţa rece, la amiazăcald şi seara rece). Deoarece reptilele au un sistem de termoreglareprimitiv, limitele de temperatură trebuiesc cât mai rigurospăstrate. Suprimarea variaţiei anuale de temperatură 23
  24. 24. alterează: ciclul de hibernare, ciclul sexual, ciclul denăpârlire. Vipera aspis pusă să aleagă între a-si petrece iarnaîntr-un terariu cu condiţii optime si un terariu exterior cuadăpost pentru hibernare, a ales hibernarea. Prin repetareaexperienţei s-a ajuns la concluzia că in 85% din cazuri,animalul alege hibernarea. Viperele europene îsi încep locomotia la 4°C,digestia la aproximativ 20°C iar activităţile specifice legatede reproducere se desfăşoară normal de la 20°C.Sunt deremarcat anumite exigente proprii unor specii. Temperaturile din timpul zilei ajută viperele să-siridice temperatura corpului până la o anumită valoare, apoirămâne oscilantă în jurul acestei valori pe tot parcursulzilei. Noaptea temperatura animalului scade, fiind cu puţinmai mică decât temperatura substratului. Temperatura joacăun rol determinant în procesul digestiei. în prima zi dupăingerarea prăzii temperatura trebuie să fie de 32,4°C(medie) si apoi aceasta trebuie să scadă treptat până la30,5°C, când stomacul este gol. Temperatura maximă suportată spontan estecuprinsă între 35-36,5°C; peste această temperatură,viperele regurgitează hrana, pentru că altfel aceasta arfermenta si ar conduce la moartea animalului. Majoritatea speciilor europene de vipere încep sămănânce doar la 25°C, singură Vipera berus acceptă hranala 15°C si o digeră la 10°C. Primavara în vedereadesfăşurării în bune condiţii a ciclurilor sexuale (atât lamasculi cât si la femelă) este indicat să se menţină otemperatură constantă mai mare de 20°C. Umiditatea. Acest parametru trebuie menţinut între60-80% si de el depinde starea generala de sănătate aanimalului. O umiditate anormală provoacă o năpârlire 24
  25. 25. discontinuă si conduce în timp la diferite boli. Din acestpunct de vedere reptilele sunt rezistente si pot suplini lipsaumidităţii atmosferice prin folosirea vaselor de adăpat. Iluminarea. Lumina nu este absolut necesară.Lahrănire funcţia de orientare către prada este preluată desimţul olfactiv şi de aparatul Jacobson. În zilele candviperele se însoresc practic ele folosesc numai radiaţiatermică, fiindu-le indiferent radiaţiile din spectrul vizibil.Este ştiut de alt fel că reptilele în general au simţul văzuluidestul de slab. Substratul. Numim substrat materialul pe care îlaşezăm în interiorul terariului ca astemut. Chiar dacă norganizăm un substrat care să semene cu cel de pe care amrecoltat animalul, totuşi este bine să respectăm unelereguli. La năpârlire, şerpii, în general se ajută de elemetelede decor pe care le găsesc în apropiere. Un spaţiu care estelipsit de pietre sau un substrat pe care învelişul animaluluinu aderă, poate influenţa năpârlirii. De asemenea trebuieavute în vedere şi măsurile de zooigienă(cărăţirea fecalelor,de exemplu) care nu pot fi puse uşor în practică în cazulunui substrat necorespunzător. Este bine să se foloseascăpietrişul de râu, nisipul de râu şi cu precauţie, talazul debrad care de multe ori se agaţă de şoarecele dat ca hrană,împiedicând îngurgitarea acestuia. 25
  26. 26. AMENAJAREA UNEI CRESCĂTORII DE VIPERE1.AMPLASARE ŞI DOTARE Amplasarea spaţiului de creştere. Zona în care sepoate amenaja o crescătorie de vipere în vederea colectăriiveninului acestora, trebuie aleasă în concordantă cu scopulpropus si ţinând cont de tot complexul de factori de ordingeneral şi local. Pentru o bună încadrare de ansamblu sipentru asigurarea microclimatului corespunzător, estenecesar să se ia în considerare factorii de ordin topografic.Pentru realizarea acestui deziderat, crescătoriile de viperese vor amplasa cât mai izolat de localităţi. Crescătoria trebuie să aibă posibilităţi de acces cumijloace auto. Alimentarea cu energie electrică acrescătoriei permite utilizarea aparaturii necesareprocesului de producţie. Dimensionarea crescătoriei trebuie să fie în deplinăconcordanţă cu volumul de muncă ce se va desfăşura în elpe tot parcursul anului. Încălzirea spaţiului este una din cerinţele de bazăpentru buna desfăşurare a activităţii zilnice în camera decreştere a şoarecilor, a viperelor, de reproducere a acestoraşi în spaţiul unde se face extragerea şi prelucrareaveninului. Sistemul de ventilaţie trebuie prevăzut cu filtrepentru a nu permite vehicularea. În laborator a agenţilorpatogeni. Materialele de construcţie, mai cu seamă acelea dininteriorul laboratorului, trebuie să permită o spălare şidezinfectare, uşoară. Prin construcţie, crescătoria trebuie să aibă cel puţintrei zone de activitate: spaţiul de creştere a şoarecilor,spaţiul de creştere a viperelor şi spaţiul de extragere şi 26
  27. 27. prelucrare a veninului. Compartimentele si dotările aferentedepind de volumul zilnic a activităţii precum şi de numărulde vipere. Instalaţii. Instalaţiile sanitare sunt compuse dinchiuvetă pentru spălarea cu apă a vaselor şi instrumentelorutilizate. Iluminatul şi, circuitele de alimentare cu energieelectrică se vor realiza astfel încât să se prevină accidentelede muncă şi incendiile. În spaţiul de creştere a viperelor seva elimina pe cât posibil utilizarea aparatelor alimentateprin cabluri şi prelungitoare. Se vor optura găurile, fantele, crăpăturile existente înpereţi şi în pardoseală. Se vor elimina spaţiile de submobilier astfelîncât animalele ce pot ajunge accidental pesol, în încăpere să nu poată evada sau să se ascundă. În spaţiul de creştere se vor utiliza numai obiectelede mobilier strict necesare şi dacă este posibil acestea să fiesuspendate de pereţi. Ferestrele vor fi prevăzute cu plase deprotecţie iar pragurile uşilor vor fi înălţate cu cel puţin 60cm. încăperile se vor păstra închise şi se vor afişa anunţuride avertizare atât în interior cât şi în exterior. Organizarea spaţiului. După scopul urmărit(producţie de venin, reproducere, expunere) spaţiul trebuiesă asigure animalului minimul necesar locomoţiei. Viperelepot fi ţinute individual sau în comun. Deoarece pentru producţia de venin, exigentelelegate de eficientă intră de cele mai multe ori în conflict cupreferinţele animalului, se optează pentru o densitate mareşi o întreţinere uşoară. Terariile din sticlă cu suprafaţa de 1,2, 4, 6 m2 sunt bune pentru expunere si observareaactivităţii de reproducere, dar ridică probleme de menţinerea curăţeniei. Terariile din sticlă sunt casante şi nu asigură osecuritate corespunzătoare. 27
  28. 28. Cutiile din plastic (plexic) au avantajul că sunt maipuţin casante, materialul putându-se lipi, nefiind nevoie derame din cornier terariul va deveni mai uşor. Plasa montată lateral împiedică observarea,îngreunând construcţia, în schimb îi conferă un plus desecuritate. Cutiile cu colturi sunt greoi de curăţat si dezinfectat. Terariile mari sunt greu de stivuit. Din acesteconsiderente au rezultat soluţii tehnice mixte care răspundmulţumitor cerinţelor (vezi planşa). Hrana. Un alt factor, important ce contribuie lamenţinerea animalului în condiţii artificiale este hrana.Meniul unei vipere chiar în condiţii naturale, nu este preadiversificat si de aceea nu, sunt multe posibilităţi ceeamodifica. Un alt aspect este faptul ca vipera îşi ucide pradaînainte de a o consuma, prin înveninare, din acest punct devedere, veninul este totodată o "amprentă", a individului.De. exemplu, un şoarece muscat de o vipera devine"proprietatea" acesteia. Este posibil ca înveninarea să fie unstadiu pregătitor al alimentului (deocamdată acest aspectpoate fi privit ca o ipoteză). Cert este că prada este refuzatăde alt individ, în afara celui care a muscat-o. O altăconstatare, de data aceasta confirmată ştiinţific este căproprietăţile fizico-chimice ale veninului depind în maremăsură de hrană. Viperele în captivitate pot fi hrănite cu şoareci albide crescătorie, şoareci sălbatici, pui de hamsteri, pui de o zide găină. încercările de a hrăni viperele cu sopârle, pui debroască, ouă de găină nu au dat rezultate. Şoarecii albi (albinosi) sunt o soluţie optimă dehrânire deoarece aceste animale cu modificări geneticeinduse voluntar de cercetători, au un comportament blând. Creşterea în laborator a şoarecilor albi va fi tratatăîntr-un capitol separat. 28
  29. 29. Asigurarea cu apa. Apa este un element vital pentruorice animal. În condiţiile naturale viperele îsi găsesc cuuşurinţă apa; în captivitate aceasta trebuie asigurată deîngrijitor. Apa potabilă este suficient de pură pentru asatisface exigentele viperei. O mică problemă apare ladistribuirea porţiei si la înlocuirea apei stătute. . Vasul trebuie să fie şuficient de stabil pentru caanimalul să nu-l verse în mişcare. În unele crescătorii amvăzut tăvi din plastic care au o buna stabilitate, în altă parteam văzut folosite pahare fixate de rama terariului. Dereţinut este faptul că apa trebuie schimbată de fiecare datăcând îngrijitorul observă că animalul a transportatinvoluntar impurităţi sau fecale în aceste vase. Confecţionarea terariilor. Terariile pentru vipere potfi confecţionate din diverse materiale si în diferite modele,în funcţie de scopul urmărit. În literatura de specialitatesunt date două tipuri de terarii: unul de laborator, dedimensiuni mai mici (suprafaţa de 0,25 - 0,50 m2) dotat cuinstalaţii de: încălzire, iluminare, umiditate si aerisire siunul exterior (de 2 - 4 - 6 m2), cu pereţii de sticlă si/sauplasă de sârmă, amenajat într-un mediu care să imitecondiţiile naturale. Terariu amplasat central Terariu incastrat in perete 29
  30. 30. Terariu amplasat la un perete al încăperii Pentru studiul nostru prezentăm trei variante care aufost deja experimentate. Terarii confecţionate din P.A.L. de 18 mm grosime,de dimensiuni: L=50 cm, 1=50 cm. Fiecare terariu a fostdotat cu o lampă (reflector foto), care asigură cu ajutorulunui transformator cu cursor, prin intermediul unui becnormal de 40 W, o temperatură reglabilă, între 15 si 33°C;au fost folosite în cadrul Muzeului de Ştiinţe NaturaleDeva. Substratul (nisip, pietriş) a fost aşezat pe o folie deplastic pentru ca eventuala umezire a lui să nu degradezeP.A.L.-ul în fiecare cuşcă există un vas Petri cudiametrul de15 cm, pentru a asigura necesarul de apă si umiditate în 30
  31. 31. interiorul terariului. Aerisirea se asigură printr-o serie deorificii, făcute în jumătăţile superioare ale pereţilor cuştilor(anterior si posterior). Accesul la animal se face prin intermediul unei uşi,care corespunde cu jumătatea superioară a pereteluianterior, s-a ales această soluţie pentru ca terariile să poatăfi suprapuse, economisindu-se astfel mai mult spaţiu înlaborator. Temperatura este verificată cu ajutorul unortermometre, care sunt instalate în interiorul terariilor.Înregistrarea temperaturii si a umidităţii în terarii se face cuajutorul unui termohidrograf, care poate fi instalat îninteriorul cuştilor. . O altă variantă, aplicată, în cadrul crescătorieiexperimentale din Vistea - judeţul Cluj, constă din bazineavând h = 100 cm ,L = 200 cm şi l = 100 cm realizat dinprofil metalic cu pereţii din sticlă si protejaţi cu plasămetalică la exterior. Capacele au fost realizate tot din profilmetalic, fiind montate pe un sistem culisant pe role.Suprafaţa de asejare a fost realizată din tabla, peste care s-aaşezat un substrat format din pietriş si roci de calcar. Încălzirea s-a realizat cu lămpi tip foto aşezate petrepiede înalte de 30 cm si echipate cu becuri normale de40-60 W. În interiorul acestui spaţiu pot fi crescute cca. 30-35de vipere. Vasul de-administrare a apei constă dintr-o tavădin material plastic de dimensiuni 25/40/3 cm. Hrănirea viperelor se face în comun, la perioaderegulate de timp. Avantajul metodei este că animalele auspaţiu suficient pentru locomoţie, îşi pot alege o zonă detemperatură corespunzătoare, dar exista si un dezavantajprin faptul că nu mai poate fi făcută o urmărire individualăa viperelor. 31
  32. 32. A treia variantă, experimentată; în Braşov, constădin baterii de creştere individuală a viperelor. Animalele un fost izolate în cutii confecţionate dinmaterial plastic având capacele din plexic transparent.Suprafaţa de aşezare de 255 cm2 fiind rotundă, permiteanimalului să ia o poziţie comodă. În cutie se aşează unsubstrat de nisip sau talaj de brad si un vas mic cilindricfixat de cutie printr-o brăţară pentru apa. Cutiile se aşează în lăzi confecţionate din PAL grosde 2 cm, pe două rânduri, sub ele aşezându-se rezistenteelectrice , de mică putere si cu o suprafaţă, radiantă mare.Aceste rezistente au fost confecţionate în laborator si aufost calculate încât să se încălzească până la o temperaturămaximă de 35°C, în regim continuu de funcţionare. Într-o ladă cu dimensiunile 122/480/430 cm se potaşeza până la 20 de cutii. Pentru controlul riguros al temperaturii am folosit untermostat electronic care a permis reglarea acesteia cu otolerantă de +/- 0,5 °C. Avantajul acestei metode decreştere este că permite o observare individuală a viperelorsi o întreţinere bună a spatiilor, dar există si un dezavantajprin faptul că metoda implică multă manoperă pentruîntreţinere. 32
  33. 33. 2.APARATE, DISPOZITIVE SI INSTRUMENTAR Instalaţia de ambalare în vid. Păstrarea veninului,după ce acesta a fost uscat, este bine să se facă în fiole dinsticlă închise sub vid si care se etichetează corespunzător.Această instalaţie se poate astăzi procura relativ uşorinteresându-ne la agenţii economici care utilizează acestprocedeu în tehnologia lor. Majoritatea întreprinderilor demedicamente au în dotare astfel de instalaţii. De asemenea,industria alimentară utilizează frecvent astfel de procedee.Instalaţia de uscare a veninului în mod curent, uscareaveninului se poate efectua absorbind apa, prin procedeechimice, la temperaturi scăzute. Este de remarcat faptul căprobele de venin analizate de către I.C.C.F Bucureşti si acăror rezultate le prezentăm în acest material, au fost uscatela temperatura de 25°C printr-un procedeu chimic si apoipăstrarea s-a făcut într-un frigider obişnuit. Liofilizator. Acest aparat permite uscareaveninului prin tehnica vidului, conferind, produsuluicalităţi superioare. În principiu veninul este transformat dinstare lichidă în stare solidă prin evaporarea apei datorităscăderii temperaturii punctului de fierbere într-o instalaţiede vidare. Congelatorul. Menţinerea caracteristicilor veninuluitimp îndelungat, depinde de existenta în laborator a unuicongelator capabil să coboare temperatura cel puţin până la0°C. In acest congelator se mai păstrează si serul anti-viperin pe care-fiecare crescătorie trebuie să-l posede. Etuva. Pentru extragerea veninului si prelucrareaacestuia sunt necesare vase sterile . Realizarea sterilizăriisticlăriei într-un laborator cu volum redus de activitate, osimplă oală de presiune si o etuvă sunt suficiente. 33
  34. 34. Balanţe si vase de măsurat. Pentru cântărireaveninului trebuie folosită o balanţă de mare precizie.Substanţele în stare lichidă se porţionează cu ajutorulvaselor de măsurat din sticlă sau din material plastic. Elepot fi de diferite forme si mărimi. Printre acestea se potmenţiona: sticlele, carafele, vasele Erlenmeyer, cilindri,pahare Berzelius, eprubete, pipete, siringi gradate. Dispozitiv electronic de termostatare. Cei care aucunoştinţe de electronică îsi pot concepe singuri untermostat care să satisfacă exigentele de încălzire a spatiilorde creştere a viperelor. Complexitatea acestor scheme poatepleca de la utilizarea a trei tranzistori si până la folosireaunei scheme bazate pe un microprocesor. În acest caz, pelângă funcţia de bază, aceea de a menţine o temperaturăconstantă într-o incintă, se pot monitoriza mai multe punctede citire a temperaturii. Este posibil să se introducă praguride alarmare si avertizare şi chiar se pot crea electroniccicluri diurne, zilnice si anualele temperatură. Noi am obţinut rezultate mulţumitoare (o mortalitateanuală de sub 5%) cu o schemă elementară de termostat pecare o prezentăm si în acest material. Nu trebuie neglijat nici comerţul cu astfel de aparatecare pune la dispoziţie o diversitate de termostate cu afisajeelectronice de temperatură, care mai de care mai sofisticate;inconvenientul rămâne preţul. Băt herpetologic folosit în teren. Un mâner de lemnde 40 - 50 cm. , în vârful căruia este pusă o sârmă de oteldreaptă, lungă de 30-40 cm., iar pe ultima porţiune (8 -10cm) îndoită în unghi drept. Peste cârligul din sârmă esteindicat să se aşeze un tub din PVC sau cauciuc, pentru aatenua zgomotul (pe stâncă ) si pentru a proteja animalul. Băt herpetologic folosit în laborator. În realitate esteo tijă metalică cu diametrul de 5 mm şi în lungime de 450mm, cu capătul îndoit ca şi la băţul utilizat în teren. La 34
  35. 35. capătul de prindere se ataşează un mâner scurt din lemn.Acest instrument este mai uşor de manevrat si foloseşte lafixarea animalului pe masa de lucru. Pensa herpetologică mică. Se aseamănă cu o pensăchirurgicală cu o lungime de 200 mm şi cu capetele braţelorturtite pe o lungime de 50 mm. Acest instrument sefoloseşte pentru imobilizarea viperelor cu dimensiuni mici,a puilor si a juvenililor. Pensa de teren. Lungimea acesteia este de 450 mm,şi spre deosebire de pensa mică are capetele îndoite într-ununghi de 45° fată de planul braţelor. Acest unghi permitefixarea animalelor în teren cu mai multă uşurinţă fără să neaplecăm. Pensa de laborator. Are o lungime de 320 mm ,capetele de fixare îndoite la un unghi de 45° dar si răsucitefaţă de planul braţelor cu un unghi de 90°. Acest instrumenteste foarte des utilizat pentru fixarea animalului pe masa delucru, permitindu-ne apoi prindera acestuia cu mână. Penseta mica. Este utilizată, pentru diferite operaţiide lucru cu puii, pentru curăţat, resturile după năpârlire,sau, de exemplu, atunci când trebuiesc extraşi colţii care semai rup în timpul operaţiei de "mulgere". Lungimeapensetei este de 120mm. Penseta mare. Are o lungime de 180 mm si estefolosită la prinderea şoarecilor. Deoarece uneori estenecesar să se stimuleze interesul viperei pentru hrană, cuacest instrument îngrijitorul poate balansa provocatorşoarecele până când vipera îl muşcă.3.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE VIPERE Colectarea viperelor din teren. Deplasările învederea colectărilor trebuiesc făcute în grup de cel puţindouă persoane. Manevrarea animalelor proaspăt capturate 35
  36. 36. fiind dificilă pentru o singură persoană. Materialelenecesare recoltării sunt: saci de pânză groasă, pense deteren, băţ herpetologic. Persoanele trebuie să poarteîncălţăminte adecvată : bocanci de munte sau cizme decauciuc. Una din dificultăţile în ceea ce priveşte recoltareaviperelor, constă în identificarea biotopurilor specifice si aperioadei optime pentru recoltare. Referitor la biotipurilespecifice, trebuie să amintim că pe un masiv calcaros,viperele se vor găsi cu preferinţă în părţile expuse spre sud,iar în număr mare,doar în locurile ferite de vânt. Înmajoritatea cazurilor acestea coincid cu locurile dehibernare. În ceea ce priveşte perioada optimă pentru recoltare,putem afirma că după ieşirea din hibernare, avem cele maimari şanse, pentru că deşi sunt slăbite, ele vor începe sămănânce imediat. În apropierea locurilor de hibernare, am reuşit săcolectăm 12 exemplare, pe o suprafaţă de 25 m pătraţi, în 4ieşiri consecutive. Lipsa vegetaţiei este un avantaj marepentru noi, întrucât le putem descoperi mult mai repede. Perioada de reproducere (aprilie - mai), estecaracterizată la vipere prin deplasări în teren în căutareapartenerului, urmate de acuplare. Deşi am efectuat multeieşiri în teren în aprilie - mai 1990 (Turnu Severin ,Moldova Veche , Pescari - jud. Caras - Severin , Govajdie,Balsa ,Cheile Crivediei, Munţii Retezat , jud. Hunedoara),nu am reuşit să colectăm decât puţine exemplare într-unsingur loc, la Balsa în nişte chei foarte abrupte , din calcar,am reuşit să cuprindem o aglomerare de 5 vipere ( patrumasculi si o femelă ), adunaţi pentru împerechere. După această perioadă, în care nu prea se hrănesc,viperele încep să vâneze intens , pentru a-şi putea reface 36
  37. 37. rezervele de lipide . Femelele sunt cele mai des observate,pentru că stau mai mult la soare, unde gestează. Colectarea propriu-zisă constă din : imobilizareaanimalului cu băţul herpetologic, direct cu pensa (în acestcaz: cât mai aproape de cap ) sau poate fi prinsă de vârfulcozii (cu atenţie) pentru a nu se întoarce să muşte. Apoi vafi pusă într-un loc mai accesibil, potecă, drum sau loc drept.Aceasta manevră, se face cu mâna îndepărtată de corp simiscând-o încontinuu, pentru a dezechilibra, animalul, carealtfel poate musca. Următoarea,etapă este imobilizarea capului, care seface cu ajutorul pensei, cu multa atenţie , pentru că viperapoate sări să muşte. În sfârşit, odată imobilizat capul, animalul nu maiprezintă pericol, putând fi prins cu mâna, imediat de dupăcap . O greşeală de câţiva milimetri îl poate costa viata pecel care nu se conformează, pentru că vipera are gâtulfoarte mobil, colţii veninoşi si poate foarte uşor să muşte dedeget. Odată prinsă de după cap,ea poate fi studiată si pusăîn sacul de pânza care fiind de culoare închisă o tine înîntuneric si ea nu va musca. Poate rezista fără apă câtevazile, dacă temperatura este scăzută, iar fără hrană, câtevaluni de zile. Lucrul cu viperele. Întreţinerea viperelor nunecesită un efort atât de-mare ca în cazul şoarecilor. Odatăasigurate condiţiiie de mediu, este necesar hrănirea lor înfuncţie de dimensiunea, starea fiziologică şi apetitulfiecărui individ. De exemplu, înainte de năpârlire, animalulrefuză hrana, pe când, în primele zile după năpârlire estefoarte lacom si înghite imediat şoarecele. În perioada dereproducere, de asemenea nu prea mănâncă. La puii de viperă si la indivizii tineri este necesar săli se asigure o hrană corespunzătoare dimensiunii lor (puimai mici şau mai mari de şoareci). 37
  38. 38. Îndepărtarea excrementelor din fiecare cuşcă se faceprin punerea animalului într-o altă cutie închisă.Manevrarea animalului se face cu ajutorul băţuluiherpetologic sau cu mâna înmănusată, cu precauţie, fără a-lbrusca. Pentru extragerea veninului este nevoie de douăpersoane: una prinde animalul de după cap si cu cealaltămână îl pune să muşte cu colţii veninoşi într-o eprubetă sauun alt vas de sticlă. Cealaltă persoană tine de corpulanimalului pentru a nu se zbate. Extragerea veninului presupune masarea glandelorveninoase dinspre înapoi spre înainte, cu degetul mare si cucel arătător. O mică neatenţie poate determina schimbareapoziţiei capului animalului care, având colţii scoşi (siputându-i mişca independent), poate destul de uşor sămuşte degetele celui care extrage, veninul Imunizarea naturală. În toate cazurile în care semanevrează viperele, este necesar să se lucreze cu foartemare grijă fără a se face mişcări bruşte sau a le lovi. Uneledintre ele, din fericire un procent scăzut, ramân agresivemult timp după capturare. Până în prezent nu există serantiviperin ,în ţară si o muşcătură poate fi fatală. Singuramodalitate de a preîntâmpina o eventuala înveninare a fost 38
  39. 39. aceea că personalul care lucrează direct cu animalele să selase muscat; la intervalul de 6 luni, de pui de viperă nounăscuţi sau de câteva luni. Este cunoscută în literatura despecialitate această practică, dar nu o recomandăm. S. Bruno consideră (Retili dltalia, 1977 ) că suntnecesare 7-15 doze pentru ca un individ să devină imun. Încadrul laboratorului una dintre persoane a fost muscată deun adult de viperă ammodytes; având la activ 5 muşcăturide pui a aceleaşi specii; a scăpat fără prea mari urmări (o zispitalizare, datorită exigentei medicilor de a o tine subobservaţie, pentru că ser antiviperin nu aveau). Mânamuşcată sa umflat, până la umăr, au apărut unele simptomegenerale (greaţă, vărsături, transpiraţie) care au dispărut adoua zi. Raportul cu omul. Poveştile, superstiţiile, frica siignoranţa manifestată de popoarele occidentale si în specialcele de origine latină, faţă de vipere, justifică abundentatratatelor referitoare la acest subiect. În general şerpii, sunt considerate în Orient,simboluri falice de virilitate, sau prudentă, înţelepciune,nemurire transcendentă , etc.Uneori vipera este mâncată pentru a fi dobândită imunitateaîmpotriva veninului ei. Medicina homeopată utilizează frecvent venin deviperă, în special de Vipera aspis, în dilutii de la 1/100 (saumai mici), contra epilepsiei, hemoragiei la menopauză,cangrenelor, ulcerelor, anginei difterice, icterului,hemofiliei, pneumopatiilor, etc : Veninul de viperă ammodytes a fost experimentat cusucces contra holerei, tetanosului, leprei, elefantiazisuluietc. 39
  40. 40. 4.ALCĂTUIREA BIOBAZEI DE ŞOARECI În vederea alcătuirii biobazei de şoareci suntnecesare următoarele: animale vii, (care pot fi procurate dela Institutul V. Babes din Bucureşti si de la Institutul deIgienă Cluj Napoca), borcane cu diametrul de 25 cm si cuînălţimea de 30 cm, talas, rumeguş de conifere, procurat dela atelierele de tâmplărie si hrană pentru şoareci. Comportament. Şoarecele este un animal activ laîntuneric, chiar dacă ciclurile unei zile de întuneric silumină sunt artificial inversate. El îşi va petrece o parte din timp făcându-şi toaleta.Acesta trebuie considerat comportamentul lui normal sinicidecum o consecinţă a infestări cu ectoparaziti. Stresulrezultat din deranjarea animalelor pentru a fi prinse, saucând animalele se bat între ele, influenţează negativ asupraritmului biologic de creştere. Manifestările agresive pot apărea fie între doimasculi sau doua femele cât si în cadrul cuplurilor dediferite sexe. De regulă masculii se încaieră în prezenta femeleloraflate în călduri, dar si femelele, mai ales cele cu pui,introduse în aceeaşi cuşcă, se bat adesea între ele destul deaprig. De asemenea femelele, se arată mai liniştite cândsunt gestante si mai fricoase când se află în perioada delactatie sau înainte de fătare. Şoarecele se adaptează relativ repede dacătemperatura încăperilor, lumina, liniştea, aşternutul si hranasunt în limitele corespunzătoare si se menţin astfel mereuconstante. Monta, gesţatia si fătarea. Monta poate avea loc îngrup, sau individual. Astfel, unii autori recomandă tipul demonta în grup de doua trei femele si un mascul, care sunt 40
  41. 41. introduşi într-un borcan. Aici .se menţin 9 zile, respectivdouă cicluri oestrale, după care femelele se separă în câteun borcan de maternitate, iar masculii se folosesc pentrualte monte. Gestatia la femelă durează între 15-17 zile, de regulă16 zile. Prezenta fetusilor în uter poate fi sesizată prinsimplu examen clinic (vizual) sau prin palpare începând dina 7-a zi după montă. În orice caz, în a 9-a zi fetusii se simtla palpare fiind bine dezvoltaţi, iar abdomenul femelei estemult mărit. Actul fătării se realizează în circa 30 de minute, orimai mult. Expulzarea fetusilor se produce ritmic, laintervale scurte, de câteva minute, timp în care femela îsiaranjează culcuşul din talas si se adapă din când în când.Numărul puilor nou născuţi diferă, fiind de 4 -10 la o fătare.Femela rămasă fără pui intră în călduri în cel mult 4-5 zile. Creşterea si înţărcarea puilor. Puii nou-născuti aişoarecelui sunt depuşi în culcuş de mama lor, care îi adunăcu gura de prin diferite locuri ale borcanului. La această vârstă ei nu au pâr pe corp, ochii suntlipiţi, dar se întrezăresc ca două pete sub pieleatransparentă. În a 8-a zi părul începe sa crească pe corppentru ca după 14 zile blana să fie formată. Tot acum le apar ochii si li se poate determina sexul;masculii prezintă testicule sub forma unei pungi bilobatesub coadă, iar femelele, două rânduri de puncte albe peabdomen care indica locul viitoarelor mamele. S-au semnalat cazuri cînd femela si-a mâncat puii înperioada de alăptare, în special în primele două săptămâni.Se pare că acest lucru se datorează unor stări patologice,deficiente în alăptare etc. După 15 zile puii devin vioi si atunci când sunt luaţiîn mâna sunt destul de greu stăpâniţi, căci se zbat si adeseaalunecă printre degete, sărind în gol fără nici o precauţie. 41
  42. 42. Înţărcarea are loc de regulă, la 24 - 25 de zile (uneori si mai târziu ) când puii se separă complet de mama,fiind introduşi în spatii separate de creştere pentru tineret.Apoi, după 4 -5 zile, femela intră în călduri si se dă lamontă. EVOLUŢIA CREŞTERII ÎN GREUTATE A ŞOARECELUIla naştere.......................................................................1,5gla 4 zile......................................................................... 2,2gla 7 zile........................................................... ..............2,9gla 19 zile...........................................................................8gla 25 zile ............................................. .......................12 gla 30 zile........................................................................22 gla 40 zile........................................................................27 gla 50 zile........................................................................33 g Împerecherea animalelor bătrâne între ele a dus înmulte cazuri la gestatii aparente si adesea condiţionate, curezultate slabe (34%), ca urmare a tulburărilor în conţinutulhormonal. Împerecherea femelelor tinere cu masculi bătrânieste cea mai nerentabiiă (26% fecunditate). Dimpotrivă,împerecherea femelelor bătrâne cu masculi tineri ridicăproporţia fecundităţii la 53%. Cele mai bune rezultate leasigură înmulţirea şoarecilor tineri între ei (58%). De regulă, şoarecii masculi se menţin în stare deprocreare până la vârsta de 1,5-2 ani, deşi s-au semnalatcazuri de monte reuşite si după vârsta de 2 ani, evident caexcepţii. Lucrul cu şoarecii de laborator. Întreţinereaşoarecilor de laborator constă în asigurarea hranei,temperaturii si curăţeniei lor. Hrana este administrată odatăla 24 ore si nu necesită manevrarea animalelor.Temperatura, pe timpul iernii se poate asigura cu ajutorulunei sobe de teracotă. Curăţenia este asigurată prin 42
  43. 43. schimbarea stratului de talas periodic (odată la 4-6 zile ),urmată de spălarea si dezinfectarea fiecărui borcan.Este necesar ca puii născuţi să nu fie atinşi de îngrijitor,pentru că femelele nu-i vor mai îngriji. Un pui ajunge lareproducere în 2 luni. VENINUL, PRODUCERE SI VALORIFICARE1.APARATUL VENINOS Dinţii si aparatul veninos. Maxilarul, fiind legatmobil de osul prefrontal, de fiecare dată când arcul formatdin osul transvers si pterigoid, se deplasează înainte,execută o rotaţie în jurul propriei axe, determinând erecţiadintelui. Acesta formează atunci cu palatinul, un unghidrept sau optuz, si iese în afara extremităţii interioare abotului. Când şarpele închide gura, maxilarul descrie omişcare de rotaţie în sens invers si dintele revine la poziţiainiţiala, asezându-se de-a lungul palatinului. Dinţii viperidelor sunt acoperiţi cu un: strat gros desmalţ si nu sunt implantaţi în alveole separate ci sudaţi cuosul. Rareori pe maxilar se găseşte un singur colt, în modnormal se pot observa 2, 3, sau chiar 4 colţi, din care primiisunt funcţionali, iar ceilalţi, din ce în ce mai mici dinsprefată înspre spate sunt destinaţi ai înlocui pe primii. Chiar sidinţii care în timpul prinderii si ingestiei prăzii se rup si sedesprind de os cu relativă uşurinţă, pot fi substituiţi. Oramificaţie a mucoasei bucale formează în jurul coltuluiveninos o teacă, o membrană, care îl maschează în parte.Această teacă este destul de mare pentru a acoperi tot coltulveninos atunci când acesta este în poziţie de repaos, de-alungul palatinului. în această teacă se termină canalicululcare provine de la glanda cu venin, si veninul poate, fără a 43
  44. 44. exista pericolul, de a se amesteca cu saliva să pătrundă încanalul coltului veninos si de aici în rana. La viperide trecerea veninului din canalul glandei încel al dintelui veninos se produce perfect datorită tensiuniila care este supusă membrana în jurul dintelui veninos cândacesta se află în erecţie. Musculatura si glanda veninoasă. Glanda veninoasă,care se găseşte adăpostită aproape complet în faza post-orbitală este menţinută în situ în unele ligamente:----cel mai puternic, de ligamentul superior care, făcândparte din fata internă si superioară a glandei este prins dearticulaţia osului pătrat cu squamesal;----de ligamentul posterior care uneşte extremitateaposterioară a glandei cu articulaţia pătratului cu mandibula.----de ligamentul anterior care, trecând pe deasupra canalulglandular, se uneşte cu osul posterior frontal si cu fataanterioară si: externă a maxilarului. Osul pterigoid se divide, în partea,anterioară în douăramuri: una de care se fixează sub maxilar si alta care seînfige în partea externă şi inferioară, sub membrana coltuluiveninos. Osul temporal anterior, este divizat în două : o partecare: comprimă, curbată si una dreaptă. Prima, contractăfata interna a glandei si o presează de la interior spreexterior (deşi funcţia sa principală este de aridicamandibula ), adoua dimpotrivă exercită o presiune asupraîntregii suprafeţe a glandei, si are deci un rol foarteimportant în mecanismul de inoculare a veninului. Glanda cu venin. Această glandă are o formăaproximativ triunghiulară si ocupă partea posterioară silaterală, găsindu-se în spatele si dedesuplul ochilor. Esteînconjurată de un strat de ţesut conjunctiv, este enervata deramura maxilară a nervului trigemen si are legături strânsecu musculatura. Acinul este de obicei mai înalt spre mijloc 44
  45. 45. si se restrânge brusc spre partea anterioară, devenindsubţire si formând un canal excretor care se continuă pânăla baza colţului veninos, unde se deschide printr-o singurăpereche de pori. Glanda este constituita din lobi subdivizatiîn lobuli care la rândul lor sunt separaţi unii de alţii prinsepturi destul de subţiri.Împreună, aceste elemente dau glandei aspectul interior alunui canal lung, aproape cilindric. Tubulii glandulari sunt foarte ramificaţi, iar lumenullor este acoperit de un epiteliu, constituit dintr-un singurstrat de celule, care produce veninul; de fiecare dată cândaceste celule îsi completează secreţia, sunt înlocuite decelule noi. Caracteristica glandei cu venin la Viperide esteumflătura care se găseşte în partea distală a conductoruluiîn apropierea punctului de eliminare, la baza coltuluiveninos. Această umflătură care a fost incorect denumităcamera de rezervă a veninului, este formată în parteaanterioară, din celule mucoase, si în cea posterioara dintuberculi, al căror epiteliu se aseamănă cu cel al celulelorexcretoare cu care este în comunicare. Veninul, produs de celule, epiteliale ale tubulilor,este înmagazinat în lumenul diferitelor conducte colectoaresituate în, spatele glandei mucoase. Aceasta glandă areprobabil, o funcţie valvulară. Glanda cu venin a viperidelor este deci de tip mixt:seroasă, seinul (glanda principală) si mucoasă (glandasecundară umflătura caracteristică). Mecanismul muşcăturii si inocularea veninului încondiţii fiziologice optime , Viperidele iau o poziţie deapărare care constă îri a menţine corpul cât mai adunat,capul în poziţie ridicată si cu prima parte a corpului dispusăîn "S" aproximativ orizontal . Când o viperă se aruncă sămuşte printr-o mişcare fulgerătoare , aceasta se produce nu 45
  46. 46. numai prin intermediul contracţiei muşchilor depresori aimandibulei care deschid larg gura ei , ci si prin contractareamuşchilor protractori ai,palatului, prin care este determinatădeplasarea înainte a arcului pterigo-palatino-transversdeplasare care provoacă mişcarea de rotire a maxilarului înjurul prefrontalului si erecţia colţilor veninoşi. Tensiuneaputernică a membranei , care face să se unească cele douăcanale, cel al dintelui si cel al glandei, face ca mecanismulde injectare a veninului la Viperide să fie mai perfecţionatdecât la toate celelalte familii de şerpi veninoşi . Veninuleste injectat sub presiune prin acţiunea muşchiului temporaranterior care apasă puternic pe fiecare parte a seinului.Ridicarea maxilarului si a coltului veninos nu se produce înmod automat, în timpul coborârii mandibulei, ci doar cuvoinţa animalului, care poate deschide larg gura, fără saridice colţul veninos întreaga fază de atac muşcătura siintroducerea veninului se producem aproximativ 1/40 dintr-o secundă .2.VENINUL Primele note despre veninul Viperidelor europene aufost găsite la medicul grec Kikandros din Colofone (Kojophon actualul Degirmendere în Lybia, Asia Mică , prinanii 200 -130 î.e.n.), care le-a transmis prin lucrarea saTheriska e Alecsipharmaka. Dintre cercetătorii care au efectuat cercetări înultimii ani, în acest complex domeniu al veninului şerpilorsi în special al viperidelor, amintim: D.A. Bellairs,C.Bruno, P.Boquet, J.Detrait, R.Duguy, L.Donatelli,G.Livres, C.J.Hanut, E.Kochva, N.Muic, G. Mangili,M.Marcacci, C. si M. Phisalix, E.Pozio, A.Sella,H.Schlossberger, G.Schwick, H.W.Raudonat, T.Reuss simulţi alţii. 46
  47. 47. O picătură de venin poate fi recoltată din vârfulcoltului veninos al animalului viu, după ce glanda estecomprimată dinspre înapoi spre înainte . Veninul este un lichid limpede de regulă incolor,inodor, cu gust uşor acid, foarte vâscos, care se usucă rapidla temperatura camerei. După ce este uscat, este parţialsolubil în apă distilată si complet solubil în ser fiziologic. Veninul în soluţie, oricare arfi concentraţia, sealterează rapid. Pentru a nu-si pierde proprietăţile estenecesar să fie liofilizat (uscat,sub vid) în acest mod poate fipăstrat timp îndelungat, chiar ani de zile, fără, ca acţiuneatemperaturii scăzute sau ridicate să-i modifice calităţile. Cu privire la compoziţia chimică, se ştie că veninulare un conţinut ridicat de proteină. Aceasta constituie de fapt 90-92% din greutateauscată (după colectarea veninului dinglanda, conţinutul de apă. este de aproximativ 70%, laVipera ammodytes), restul este reprezentat de compuşichimici de natură neproteică, în special cu fosfor si de ionimetalici si nemetalici. Analiza componentelor anorganice a veninului lamai multe specii de vipere, printre care Vipera ammodytessi Vipera aspis, a demonstrat prezenta unei cantităţicrescute de sodiu, în raport cu alte elemente care există încantităţi mult mai scâzute: Ca 10-1 %, Zn si Mg de la 10-1la 10-2 %, P 2x10-2 %, Si 10-2 %,.Cu de la 10-2 la 10-3 %,Ag 10-5 % . Studiul analitic al diferitelor fracţiuni, facilitat defolosirea tehnicilor moderne si perfecţionate(electroforeza, qromatografie, filtrare pe gel de dextrozăetc.) a permis identificarea unui mare număr., de enzimecare sunt responsabile de acţiunile toxice ale veninului. 47
  48. 48. Putem spune că efectul veninului asupraorganismului este deosebit de complex, fiind rezultatulacţiunii concomitente a diferitelor principii active. Unsimptom determinat poate fi datorat, însumării diferiteloractiuni. De exemplu, scăderea presiunii arteriale sistolice,care iniţial era atribuită acţiunii veninului asupra sistemuluinervos, se datorează cu certitudine acţiunii directeasupra.miocardului cu eliberare de histazine . Veninul este în general, caracterizat prin acţiuneatoxică asupra funcţiei unei structuri determinate, sau a unuiorgan; sau- aparat. O clasificare a veninurilor poate, fi făcută pe bazaunor actiun.i specifice care, la rândul lor sunt legate deprezenta în: venin .arbifentelor substanţe (vezi tabeiul). PRINCIPALII FACTORI TOXICI SI ENZI.MATICI IDENTIFICAŢI LA VENINUL A 4 SPECII DE VIPERĂProteine active v.aspis v.berus v.ammodites v.ursinidin veninNeurotoxine nu da da nuFactori da da da dahemorogiciFosfolipaze da da da nuHieluronidaze da da da nuAcceleratori da da nu nucoagulare sangeInhibitori da da nu nucoagulare sangea) neurotoxine termen care defineşte toţi acei factoricapabili să provoace perturbări ale sistemului nervos.Acestea se caracterizează prihtr-o acţiune complexă, fiindcel mai adesea compromisă activitatea diferitelor organemai ales a cerebelului, bulbului, mâduvei spinării si 48
  49. 49. cortexul cerebral, având ca urmare perturbarea posturii,deglutiei, mobilităţii voluntare (pareză sau paraliziamuşchilor) si a funcţiei centrilor bulbari, în special al celuirespirator;b) hemolizine, care pot provoca hemoliza prin acţiuneaasupra complexelor lipoproteice ale ştromei eritrocitare,hemoliza care se pare că survine în doi timpi: la începutfactorul hemolitic al veninului acţionează asupra lecitinei(ransformând-o în lizolecitinâ, substanţăputernic hemoliticâ, apoi lizolecitinâ acţioneazăasupra stromei, distrugând integritatea structurală aacesteia si eliberând astfel hemoglobina din eritrocite;c) proteolizine, substanţe care provoacă diferitesimptome, fie local, la locul muşcăturii (eritem intens sifoarte dureros, băşici hemoragice, necroze care potcuprinde pielea si ţesutul subcutanat si durerimusculare);fie generale prin eliberarea, în urma degradăriiproteinelor, a unor produşi de degradare, ca bradichininâ,histaminâ si substanţe histamin.omimatice sau în sfârşit,prin leziuni ale capilarelor, cu formarea de mici focare deinfecţie, hemoragice, în toate viscerele si sub piele(erupţie);d) cardiotoxine adică substanţe care compromit înspecial activitatea inimii si în general activitateaaparatului, cardiovascular, provocând hipotomiemiocardică, hipotensiune accentuată, în raport cucantitatea dozei de venin vasodilatare periferică, mai ales laorganele în apropierea cărora s-a produs muşcătura; ■e) coagulante si. anticoagulante, substanţe careacţionează asupra procesului de coagulare, accelerând sauinhibând prin diferite mecanisme unele faze ale fiziologieidinamicii coagulatorii (acţiune tromboplastinică, sau dincontra, acţiune antitromboplastinică, acţiune trombinicâ). In 49
  50. 50. acest grup mai sunf.cuprinse.si substanţele dotate cuacţiune fibrinolitică. Se-înţelege, astfel raţiunea pentru, care, ca urmare aunei înveninâ,ri poate exista un cadru legat de accelerarea,procesului, de .coagulare sanguină (coagulare intravasalâ afibrinogenului, care se depozitează în micrbcbaguli încapilare, în special în plămâni, sau ladoze mari, coagulare masivă) sau invers, un cadru legat deun sindrom hemoragie, prin acţiunea antitromboplastinică,asociatăt cu.acţiunea proteolitică care lezează concomitentpereţii vaselor.f) substanţe cu acţiune antigenică numărul enzimelorcare se găsesc în veninul viperelor este foarte mare. Celecare se găsesc mai frecvent sunt: colinesterazetpseudocolinesleraze, lecitinaze sau fosfolipaze A, proteaze,esteraze, dipeptidaze, L amino-acido-oxidaze,dezoxiribonucleaze, ribonucleaze, fosfodiesteraza,fosfomonoesteraze, 5-nucleotidaze, hieluronidaze A.Aceste enzime eliberează bradichininâ si intervin înprocesul decoagulare a sângelui. Veninul fiecărui şarpe nu conţine concomitent toatesubstanţele enumerate si toxicitatea fiecărui venin sedatorează cu siguranţă acţiunii combinate a câtorva dintreacestea. Nici o substanţă nu a putut fi considerată a firesponsabilă de moartea individului, ci doar de un anumesimptom (paralizie, hemolizinâ, etc). Prin acţiuneasimultană a mai multor tipuri de substanţe, efectul toxic alveninului se accentuează direct sau indirect, sfârşitul fiindletal. Cantitatea de venin, în afară de dimensiunile glandeiveninoase, în cadrul aceleiaşi specii, este în raport deactivitatea fiziologică mai scăzută a animalului dinainteamomentului colectării veninului. Deasemenea cantitatea 50
  51. 51. variază cu dimensiunea şarpelui, vârsta, sexul, habitatul,anotimpul, temperatura si depinde de poziţia geograficăocupată în cadrul populaţiei căreia îi aparţine exemplarulrespectiv. Se pare că populaţiile care locuiesc în periferiaarealului unei specii posedă un venin mai activ si maicomplex, de aceea este imposibil de a stabili cu preciziecantitatea de venin care poate fi dată de o specie. Toxicitatea veninului este de asemenea raportată laanimalul care îl primeşte si evident la calea de pătrundere aacestuia . STUDII FARMACOLOGICE SI ANALITICE PRIVIND VENINUL DE VIPERĂ AMMODYTES Studiul s-a efectuat la comanda Nr.3317 din 16. 11.2001 lansată de S.C. "VENOM PROD" S.R.L. cătreInstitutul de Cercetări Chimico-Farmaceutice Bucureşti. înurma acestui studiu s-au tras unele concluzii privindcalitatea produsului si s-a obţinut primul buletin de analizeoficial la veninul de viperă ammodytes în tara noastră. În continuare prezentăm aceste rezultate:" S-a primit de la S.C.VENOM PROD" S.R.L. o probă devenin:de viperă pentru care s-au efectuat următoarele studii:--toxicitatea acută --influenta veninului asupra rezistentei globulare ahematiilor de şoarece--electroforeză proteinelor în gel de poliacrilamidă. Toxicitatea acută a fost.determinată pe şoareci sişobolani. S-au folosit şoareci albi masculi, în greutate de 18-22 g, cărora li s-au administrat intraperitoneal venin deviperă în doză unică. DL 50, determinată pe bazaprobiturilor, cu ajutorul unui program pe calculator, a fost 51
  52. 52. de 1,88 mg/kg, cu limite cuprinse între 1,51 si 2,35 mg/kg. . S-a remarcat faptul că letalitatea a apărut în primele24 de ore de la administrare si s-a manifestat până la 48 deore. La şobolani, veninul a fost administratintraperitoneal. S-au folosit şobolani albi, masculi sifemele, în loturi omogene, cu greutatea cuprinsă între 80 -120 g. Intervalul de doze administrate a fost cuprins între3,5 si 9 mg / kg. DL a avut valoarea 6,16 mg / kg, cu limitefiduciale cuprinse între 5,58 si 6,79 mg /kg. Si la şobolani letalitatea s-a manifestat în general înprimele 24 de ore de la administrare si nu a depăşit 48 deore. Animalele au fost ţinute sub observaţie 14 zile. S-au făcut observaţii, anatomo-patologice si s-auprelevat probe de organe pentru observaţii histo-patologiceatât la şoareci cât.si la şobolani. Observaţiile s-au făcut lacâteva minute de la administrare, la animalele, care aumurit în primele 48 de ore si Ia animalele care ausupravieţuit după perioada de observaţie de 14 zile. La animalele sacrificate după 30 minute de laadministrare se evidenţiază faza incipientă a intoxicaţiei. Seobservă prezenta sângelui în cavitatea peritoneală, iarparticiparea renală este remarcabilă din primele minute aleinoculării. La examenul microscopic, rinichii au prezentatcapsula glomerulară îngroşată, tubii proximali cu distrofievacuolarâ, multiple citonecroze pe tubii distali, cu necrozafibrinoidâ, frecvenţi cilindri hialino-granulosi si lumenvascular dilatat, cu rare hematii si cu mase hemolizăte. Lanivelul ficatului s-a observat intumescentă clară cu zonedenecroză fibrinoidă, vasodilatatie intensă, rare hematii înlumen si masă sanguină hemolizată. 52
  53. 53. La animalele moarte la 24-48 de ore se remarcă unhemoperitoneu cu cheaguri in zona pelvianâ.Hemoperitoneul este prezent si la 14 zile de la injectare, cudepozite fibrino-hematice pe drepţii abdominali si capsuleleorganelor abdominale: ficat, rinichi, splina, veziculaseminală si prostată. Examenul microscopic a pus in evidentă următoareleaspecte:--edem meningocerebral la 24 de ore, ce se estompează lasupravieţuitorii de 5-6 zile;--focare de alveolo-bronsiolită hembragică prezente la toateanimalele, cu intensitate variabilă Insa în funcţie de dozaadministrata;--edem interfascicular miocardic;--ficat cu intumescentă.tulbure, vasele porte dilatate, înlumen rare hematii, predomina serul sanguinolent, probabildatorită unui proces de hemolizâ;--splină cu limfadenosinuzită cataraiâ, cordoane Bilrothîngustate prin hiperplazia pulpei albe;--stomacul si intestinul prezintă depozite fibrinoide,mucoasă edematiată, submucoasâ cu marcată stază şielemente glandulare cu distrofie mucoidâ;--pancreas cu interstiţiu edematiat, infiltrat cu limfo-monocite, acinii edematiati, cu zone de necroză fibrinoidă;--rinichiul prezintă edem si nicroze fibrinoide ale arterioleiglomerulare, predominant la glomerulii din cortical,distrofie si fibrinonecroze ale anselor renle, cilindri hialinihematici. La animalele sacrificate după perioada deobservaţie se contureazăaspectul de glumerulonefroză--testicolul prezintă puternică stază limfo-spermatică siedem al celulelor spermatice . 53
  54. 54. În concluzie se poate .afirma că produsul testat adeterminat aspecte cunoscute din cazuistica veninurilor. S-a urmărit efectul specific al veninului asuprarezistentei globulare a hematiilor de şoareci. Pentru aceastas-a injectat animalelor de experienţă, şoarecilor albimasculi, în greutate de 20-22 g, doza de 1mg / kg corp.Administrarea s-a făcut intraperitoneal.în 21 de eprubete s-a ralizat o scală de dilutii dintr-o soluţiedeNaCI, cuprinsă între 0,7 si 0,3%. în fiecare eprubetâ s-aadăugat imediat după recoltare o picătura de sânge venos. Eprubetele au fost agitate si apoi examinate la 3 siapoi la 24 de ore. S-a notat concentraţia primei eprubetecare reprezintă început de hemolizâ si prima eprubetă lacare nu se mai observă sediment de eritrocite (la carehşmoliza a fost totală). Media rezultatelor obţinute a fost de 0,5% NaCIpentru hemolizâ parţială si 0,44% pentru hemoliza totală.Valorile normale, obţinute pe animale netratate, au fost de0,44% pentru hemolizâ parţială si 0,36% pentru cea totala.Aceste rezultate demonstrează efectul marcat de scădere arezistentei hematiilor. Ia animalele tratate cu venin deviperă, si ele sunt în concordantă cu efectul hemoliţicevidenţiat in experimentul de toxicitate acută. Analiza proteinelor din venin s-a realizat, prinelectroforeză în gel de poliacrilamidă (c=10%, T=10%,pH8,3 , fixare cu pricat de sodiu, coloraţie Coomasie BrilliantBlue R250). În preparatul nativ (N) se evidenţiază 8 benziproteice, distribuite între 12 000 si 70 000 Da; tratareaproteinelor în condiţii denaturante-reducatoare (SDS-ME);benzile corespunzătoare maselor moleculare 70 si 66 kDadispar (sugerând natura oligomeră a proteinelor respective)si se evidenţiază o fracţie importanta cantitativ, cumobilitate electroforeticâ ridicată. 54
  55. 55. Utilitatea veninului. Vipera foloseşte veninul pentruuciderea prăzii, pentru a o "pregăti " în vederea digestiei si,probabil, pentru regăsirea ei după ce a fost muscată, în modsecundar, veninul îi poate servi ca mijloc de apărare.Stimulul care determină comportamentul de prădător estemişcarea prăzii, nu si forma ei. Perceperea vizuală a prăziieste esenţială dar nu fundamentală. Dacă de exemplu, înlaborator un şoarece oferit ca hrană unei vipere aflată încondiţii optime fiziologice, este înlocuit cu un tampon devată, şarpele, în ciuda diferenţei de formă, va continua să-lurmărească atâta timp cât rămâne în câmpul lui vizual .Mirosul este ajutat de mişcarea ritmică înainte si înapoi siîn sus si în jos a limbii care "aspiră" si împinge mostrele deaer către partea de jos a camerei olfactive unde se găseşteorganul lui Jacobson (cavitate sferică tapetată cu celulesenzoriale si conexată prin intermediul nervilor, cu lobiiolfactivi ai creierului).Când un şarpe flutură limba, în realitate el miroase. Comportamentul prădător al unei vipere este diferitde cel al unui colubrid. Colubridele în general vâneazăaproape exclusiv mergând în căutarea prăzii care, odatălocalizată prin olfactie, prin văz sau prin propagareaundelor mecanice - este muscată si concomitent ucisă princonstricţie. Când prada scapă printr-o smucitură, colubridulreâncepe vânătoarea printr-o noua tentativă. La Viperide,dimpotrivă, vânătoarea are mai degrabăaspectul unei curse; zgomotul unui şoarece care umblă, sepropagă prin sol si.avertizează şarpele,care ia imediat opoziţie de alertă. Mişcarea prăzii si percepţia vizualădetermină mişcarea rapidă a şoarecelui, în momentul cândacesta se găseşte destul de aproape. 55
  56. 56. Dacă vipera este supusă unui stimul trofic intens,prada este imediat apucată cu botul si înghiţită când esteîncă agonizată. De regulă, un şoarece, după ce este muscat, estelăsat liber. în timpul muşcăturii, datorită inoculăriiveninului, vipera colectează un stimul chimic, care esteanalizat de o încăpere specială a organului lui Jacobson. Începe acum căutarea şoarecelui, care în acest timppoale fi deja mort, sau,imobilizat la o depărtare de chiarcâţiva metri de (ocul muşcăturii. Cu ajutorul mirosului.si al.stimulului chimic,viperele urmează traseul prăzii, pe care înaintează-în zig-zag până o găseşte. Acum, servindu-se doar de stimululchimic, şarpele "identifică -şoarecele, apoi localizeazăcapul, unde datorită prezentei vibrizelor, .stimulul chimiceste mai puternic. Actul de înghiţire de obicei decurge în10-15 minute. Cura împotriva învenipării: Viperele noastre au,contrar celor ce se povestesc, un temperament blând. Suntmai curând rezervate, timide si în general fug la apropiereaomului. Reacţionează doar atunci când sunt deranjate saulovite. Muşcătura unei vipere poate determina următoarelesimptome: durere locală intensă, crampe mai mult sau maipuţin acute, tumori, înrosirea si cianozarea zonei în jurullocului muscat care se distinge prin două semne alăturatelăsate de colţi veninoşi. După o perioadă de timp, carepoate varia de la câteva minute la câteva ore, aparsimptomele generale : dureri de cap, somnolentă, vomă,sete, stare acută de slăbiciune. Dacă doza de venin a fostputernică, simptomatologia se agravează ulterior sipresupune alterări ale funcţiei cardio-respiratorii. Stadiileterminale se.caracterizează prin amorţeală puternica , 56
  57. 57. insensibilitate generală si pierderea cunoştinţei. Moarteapoate surveni după 4-6 ore, dar în general după 24 ore saumai mult, prin blocarea respiraţiei. În general veninul celor 2 specii toxice de la noi(Vipera berus si Vipera ammodytes) mai mult sau mai puţinpericulos pentru oameni, exercită o acţiune redusă saulocala asupra unei persoane adulte în perfectă stare fizică,dar tot asa de bine poate să fie periculoasă sau foartepericuloasă (din fericire într:un procent foarte redus dincazuri) pentru copii, debili fizici sau bătrâni, bolnavi , etc. În antichitate, împotriva muşcăturii şerpilor veninoşisi a altor animale, era larg folosit un( antidot compus dinaproxirnativ 60 de ingrediente (între care si zeama de carnede viperă), după Andromaco din Creta, medicul împăratuluiroman Claudiu Cezar Nerone. Producerea acestui leac a cărui formulă, scrisă înbronz, era expusă în apropierea templului lui Esculap dinantica Romă, a continuat până în secolul XIX si era subtutela Republicii Veneţia . În medicina populară, asa cum a fost recunoscut defitoterapia modernă (P.Fournier 1947, H.Leckerc 1954, L.Binot 1964), contra muşcăturii de viperă erau larg folositefrunzele de brusture (Arctium laposa) care au proprietateade a modifica prin oxidare principiile constitutive aleveninului în virtutea unei acţiuni analoage cu aceea ahipermanganatului de potasiu. Un plasture din flori deUmbra iepurelui (Cytisus scoparius), sfărâmate între douăpietre de exemplu, aplicat pe muşcătură după ce a fost înprelabil incizatâ, este foarte util, datorită sulfatului desperteină, unul din principiile active ale plantei, care are oreală putere antiveninoasă, hipertensivă si cardiotonicâ. După J.Valnet (1964) si frunza de lavandă(Lavandula officinalis, Lavandula latifolia, Lavandulastoschas), mototolite si frecate pe rană, neutralizează 57

×