Revista valori perene 2012 (nr. 3)
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Revista valori perene 2012 (nr. 3)

on

  • 2,909 views

Anuarul Asociatiei "Visarion Puiu" lansal cu ocazia celei de a XVI-a ediţii a Simpozionului international Zilele "Mitropolit VISARION PUIU" - Februarie 2012

Anuarul Asociatiei "Visarion Puiu" lansal cu ocazia celei de a XVI-a ediţii a Simpozionului international Zilele "Mitropolit VISARION PUIU" - Februarie 2012

Statistics

Views

Total Views
2,909
Views on SlideShare
2,909
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
9
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Revista valori perene 2012 (nr. 3) Revista valori perene 2012 (nr. 3) Document Transcript

  • Visarion Puiu, călugăr de vocaţie1 De cincisprezece ani încoace, respectiv din anul mântuirii 1998, un grup entuziast depreoţi şi intelectuali au pus bazele unei asociaţii care are drept scop evocarea personalităţii unuimare român şi erudit misionar al Ortodoxiei – Mitropolitul Visarion Puiu. An de an, asociaţiacare poartă numele acestui ierarh a organizat manifestări cultural-religioase sub genericul „ZileleMitropolitului Visarion Puiu”, care anul acesta au ajuns la a cincisprezecea ediţie. Fiecare dintreaceste manifestări anuale au scos din negura istoriei câte una din calităţile şi împlinirile multipleale marelui mitropolit. Astfel, au apărut zeci de articole şi cărţi, care pun în lumină un personajemblematic pentru Ortodoxia universală. Membrii asociaţiei au luat iniţiativa colectivă de a reedita cărţile scrise de ilustrul ierarh.Până în prezent au revăzut lumina tiparului două din lucrările mitropolitului cărturar: „Însemnăridin viaţa mea” şi „Preoţii satelor”. Pentru anul acesta membrii asociaţiei „Mitropolitul Visarion Puiu”, a cărui preşedinte esteneobositul protopop de Roman, Pr. Florin Ţuscanu, şi-au propus să scoată din negura vremiivolumul „Din istoria vieţii monahale”. Lucrarea aceasta a apărut în primă ediţie în anul 1911, înBucureşti, la „Atelierele grafice SOCEC & Company”, societate anonimă. Noua ediţie a lucrării setipăreşte, acum, după 100 de ani, de editura nemţeană „Cetatea Doamnei”. Lucrarea Mitropolitului Visarion este de o însemnătate copleşitoare, pentru că, în modinedit, autorul lărgeşte sfera cunoştinţelor asupra monahismului. Monahismul creştin este pus înparalel cu viaţa monastică a altor religii. Din aceasta se văd erudiţia şi spiritul deschis al ierarhuluiromân, care poate fi numit precursorul marelui istoric şi filosof Mircea Eliade, cel ce va prezentaîn detaliu religiile popoarelor lumii, cu spiritualitatea şi însuşirile specifice. Visarion Puiu, călugăr de vocaţie (tuns în monahism în Catedrala „Sfânta CuvioasaParascheva” Roman), prezintă în această lucrare monahismul creştin ca fiind o necesitate absolutăşi providenţială. Monahismul apare pe fresca istoriei în Biserică tocmai când aceasta, după ieşireadin catacombe, începe să se instituţionalizeze riscând să inverseze cele ale lui Dumnezeu cu celeale Cezarului. Monahii sunt asemuiţi de autor cu „profeţii Noului Testament”, ce anunţă lumii căîmpărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta. Prin adoptarea voturilor monahale, călugărulpoate schimba faţa lumii, nu prin ceea ce face, ci prin ce este. El îmbracă chipul îngeresc pentrucă, în împărăţia lui Dumnezeu pe care o anunţă, îmbrăcând haina smereniei, călugării „nu seînsoară nici se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu” din ceruri. Nu putem să nu ne gândim, în acest context, la viaţa smerită a autorului. Deşi a ajuns petreptele cele mai înalte ale ierarhiei, Visarion Puiu nu a uitat că este călugăr, trăind în sărăcie,ascultare şi curăţie întreaga viaţă. În ultima parte a vieţii sale a trăit-o în asceză şi smereniedesăvârşite. Mitropolitul Visarion scrie cartea despre istoria monahismului la tinereţe, însăprincipiile de viaţă amintite în ea le va aplica până la bătrâneţe. Mergând pe urmele sale în Franţa, mi-am dat seama că Visarion Puiu a fost un autenticcălugăr, murind ca un călugăr, fiind îngropat în simplitate, ca un călugăr, anonim, într-un pământstrăin de neamul său. Chiar şi translarea moaştelor sale din satul unde şi-a dat obştescul sfârşit –Viels Maison – în cimitrul Montparnasse din Paris s-a desfăşurat cu o simplitate de neimaginat. Putem spune, aşadar, că, tot ceea ce relatează Visarion Puiu în capitolul în care vorbeştede principiile monahismului popoarelor ortodoxe, ierarhul român a şi trăit în viaţa sa. El n-a fostun teoretician al vieţii monahale, ci un trăitor al ei. Reeditarea acestei cărţi vine tocmai când apar voci care susţin că viaţa monahilor ar fi oviaţă anormală, punând-o în opoziţie cu viaţa secularizată în care trăim. Angajamentul de a trăi oviaţă retrasă, după nişte reguli de austeritate şi de permanentă abstinenţă, fără cunoaşterea ei1Cuvânt înainte la lucrarea: Visarion Puiu, Din istoria vieţii monahale, ediţia a II-a, Editura Cetatea Doamnei,Piatra Neamţ, 2011. 3
  • prealabilă, pare o imposibilitate în accepţiunea omului secularizat. Mulţi consideră că această„fugă de lume” este o formă egoistă de trăire a Evangheliei, or nu este aşa. Avem multe exempleîn acest sens, unele dezbătute chiar de Mitropolitul Visarion în lucrarea despre care vorbim.Astfel, Sfântul Antonie, părintele monahismului, s-a retras în cea mai îndepărtată pustie pentru a-şi petrece viaţa în rugăciune şi linişte. Sfântul Pahomie sau Sfântul Teodosie, începătorul vieţii deobşte, nu dădeau sfaturi duhovniceşti decât călugărilor, aparent restrângând astfel cercul iubirii,doar la membrii comunităţii lor. De aici s-a născut fireasca întrebare: nu practicau ei exclusivismulfaţă de ceilalţi oameni din lume? Nu, nicidecum. Pustnicia Sfântului Antonie nu a ţinut toatăviaţa. După treizeci de ani de pustie, Dumnezeu i-a mai dat alţi cincizeci de ani, în care a primitatâta lume la chilia sa încât „a devenit doctorul trupesc şi sufletesc al întregului Egipt”, după cuml-a numit Sfântul Atanasie cel Mare, care i-a scris biografia. La fel au făcut şi ceilalţi corifei aimonahismului originar. După ce au stabilit normele de trăire duhovnicească în obştile lor, auînceput să primească pelerini, cărora le-au arătat multă ospitalitate şi dragoste creştină. Prin felullor diferit de a exprima iubirea creştină, cuvioşii primelor veacuri au devenit prototipul marilorstareţi şi duhovnici din întreg monahismul ortodox. Mitropolitul Visarion ajunge până la ademonstra că monahismul ortodox a preluat anumite forme de trai şi din monahismul altor religii,mai vechi decât creştinismul, dându-le conotaţie hristică. Patericul egiptean, apoi cel al părinţilorathoniţi, al părinţilor slavi, chiar şi Patericul românesc al părintelui Ioanichie Bălan, sunt expresiacontribuţiei monahismului la menţinerea echilibrului spiritual al lumii. Călugărul începe prin a seretrage din lume, ca, mai târziu, având dobândită experienţa duhovnicească, să deschidă uşasufletului şi a chiliei sale, aceleiaşi lumi pe care iniţial a părăsit-o. Călugărul ştie că nu se poatemântui decât mântuind pe alţii, dând altora exemplul său de trăire, împlinind prin aceasta poruncalui Hristos: „arătaţi faptele voastre oamenilor, ca ei, văzând faptele voastre cele bune, să slăveascăpe Dumnezeu din ceruri”. Trebuie să se ştie că cele două forme de exprimare a dragostei faţă deDumnezeu – călugăria şi căsătoria – sunt complementare şi echilibrează viaţa Bisericii. Ambelesunt necesare Bisericii şi fiecare dintre ele poate fi înţeleasă numai în lumina celeilalte. PaulEvdokimov spune că ”cea mai bună metodă pentru a aprofunda valoarea căsătoriei este săsesizezi grandoarea şi semnificaţia monahismului”. Aceasta se poate afirma şi invers. Călugărulcare vede în căsătorie izvorul harului lui Dumnezeu, poate înţelege, în acelaşi timp, sensulprofund al renunţării lui la viaţa de cuplu. Toate ideile prezentate mai sus acestea se desprind şi din valoroasa carte a MitropolituluiVisarion, care se reeditează după o sută de ani, tocmai când Sfântul Sinod a dat ca temă îndezbatere două taine: Botezul şi Cununia. Dacă înţelegem că tunderea în monahism este al doileabotez pentru cel ce o primeşte ca normă de viaţă şi urmează lui Hristos, şi acceptăm apoi că princăsătorie se urmăreşte acelaşi scop, putem spune că vorbim despre două taine ale iubirii. Felicităm pe părintele protopop Pr. Florin Ţuscanu, preşedintele Asociaţiei „MitropolitulVisarion Puiu”, pentru coordonarea acţiunilor de reeditare a cărţii „Istoria monahismului” şibinecuvântăm apariţia lucrării, care va fi de mare folos pentru monahismul românesc şi nu numai.Nutrim speranţa că această asociaţie, care se preocupă de aureolarea ilustrului mitropolit, va găsiresurse necesare să reediteze şi alte lucrări care aşteaptă reînnoire. Duhul Sfânt se reînnoieşte înnoi atâta vreme cât îl chemăm. Cu multă consideraţie pentru membrii Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, † IOACHIM Bacăuanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului 4
  • Cuvânt de duhovnicească şi frăţească apreciere Mons. Prof. dr. Anton DESPINESCU (Iaşi) Cu deosebită bucurie am răspuns invitaţiei frăţeşti a Prea Cucerniciei Sale Părintelui Dr. AurelFlorin Ţuscanu, protopop de Roman, de a lua parte la ediţia a XV-a a Zilelor „Mitropolit Visarion Puiu”,la comemorarea a 90 de ani de la hirotonia sa întru arhiereu. Deşi vârsta înaintată nu mi-a îngăduit să asist decât câteva ceasuri, în după amiaza zilei de 26februarie 2011, la deschiderea lucrărilor simpozionului internaţional, în Sala Unirii a Muzeului de Istorie dinRoman, am rămas edificat de exemplara organizare a acestei ediţii, şi de ţinuta ei academică oglindită înprogramul celor 25 de comunicări şi în lansările de carte (şase la număr). Primind în mapa de simpozion, Revista Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, nr.2 (iulie-decembrie 2010) şi cartea „Din istoria Vieţii monahale”, scrisă de arhimandritul Visarion Puiu, când eradirector al seminarului din Galaţi, publicată la Bucureşti, în 1911 (ediţia princeps), republicată la centenar,ca ediţia a doua, cu notă şi postfaţă, de către Părintele Dr. Protopop Aurel Florin Ţuscanu, la editura„Cetatea Doamnei”, 2011, aceasta „m-a uns la inimă”, pentru că reflectă, cum nu se poate mai bine,sufletul cristalin al autorului, trăitor exemplar întru monahism. Cu clarviziunea binecuvântată de către dumnezeiescul Învăţător, Domnul nostru Isus Cristos:„Fericiţi cei curaţi cu inima, pentru că ei îl vor vedea pe Dumnezeu”(Mt.5,8), autorul evidenţiază aportul temeinic dat dezvoltării demnităţii persoanei umane de către „instituţiaper excelentiam care este Biserica creştină”, prin cele două pârghii: şcoala cea bună, adevărată, şimonahismul creştin, „menit să fie un fel de pepinieră unde să se cultive cunoştinţele şi practicile uneivieţi morale alese, unei vieţi creştine superioare, izvorâte din legile şi sfaturile ce creştinismul prezintăomenirii pentru binele ei etern”. Nu-i de mirare dacă în cei 12 ani de păstorire a Episcopiei Hotinului, în condiţii de pionierat, învasta sa activitate organizatorică, episcopul Visarion Puiu a acordat atenţia cuvenită monahismului, triplândnumărul mănăstirilor. În anul fatidic 1940, când Basarabia şi Bucovina de Nord au fost răpite de sovietici, mitropolitulVisarion Puiu a preferat viaţa călugărească la Mănăstirea Neamţ, unde şi-a pregătit şi mormântul. A apreciat viaţa monahală occidentală pe care a cunoscut-o şi trăit-o cu multă râvnă în timpulşederii de aproape doi ani (1945-1947), în mănăstirea din Maguzzano-Italia, edificând pe vieţuitorii deacolo. Atotputernicul şi milostivul Dumnezeu i-a rezervat harul ca şi ultimii ani ai vieţii de „pribeag” să-itrăiască tot într-o mănăstire, mănăstirea catolică trapistă2, din apropierea Parisului, la Viels-Maison, în duhde smerenie şi paupertate monahală, beneficiar şi al celei dintâi fericiri: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru căa lor este împărăţia cerurilor” (Mt.5,3). Merită să fie reţinute ca profetice, cuvintele rostite de tânărul episcop de Argeş, Visarion Puiu,promovat de Nicolae Iorga ca membru de onoare al Ligii pentru Unitatea Culturală a Românilor, laCongresul acesteia, în zilele de 6 şi 7 mai 1922, la Curtea de Argeş: Astăzi, fraţilor, nu e operă mai grabnică desăvârşit pentru unirea sufletească a tuturor românilor decât o cât mai deplină cunoaştere a comorilor imense şi frumuseţiloruimitoare cu care a împodobit Dumnezeu acest binecuvântat pământ strămoşesc şi a comorilor strămoşeşti încă nepuse îndeplină valoare ale poporului românesc de pretutindeni. Cunoscându-ne, ne vom iubi mai mult, iar când vom săvârşi pe deplinasemenea dragoste de neam, străinii ne vor cinsti şi ne vor dori prietenia, iar duşmanii se vor înfricoşa de noi şi nu vor cuteza săne tulbure calea vieţii. Un atare ierarh merită să fie cunoscut, venerat şi ascultat. Dea Dumnezeu să-i putem cinstimemoria, plecându-ne cu pietate în faţa criptei de la Neamţ, unde îi vor fi puse osemintele (moaştele)aduse de la Paris. Totodată ne încredinţăm mijlocirii sale la tronul Milostivirii dumnezeieşti, pentru ţara şi poporulpe care le-a iubit şi slujit cu tot sufletul, pentru un viitor luminos şi prosper. Urez conducerii, membrilor şi colaboratorilor Asociaţiei „Mitropolit Visarion Puiu”, viaţă cât maiîndelungată şi rodnică, binecuvântată de vrednicul ierarh al neamului nostru românesc. ÎN VECIPOMENIREA LUI !2 Ramură a ordinului benedictin, caracterizată printr-o viaţă ascetică severă, renunţând la mâncărurile cucarne, păstrând tăcerea completă şi efectuând munci fizice grele. Fondatorul acestui mod de viaţămonahală a fost Aramnd Jean Le Bouthillier de Rancé (+1700), stareţul mănăstirii La Trappe, înNormandia. În secolul al XIX-lea s-a răspândit şi în alte ţări. 5
  • Documenta „Tizul” şi discipolul Mitropolitului Visarion Puiu, preotul martir şi scriitorul Visarion Puiu din Gârcina (Neamţ) Prof. Dr. Vlad VLAS (Piatra Neamţ) La rugămintea poetului şi publicistului Vasile Tărâţeanu de la Cernăuţi, liderul mişcării dereunire a Nordului Bucovinei cu Ţara, m-am interesat de viaţa şi activitatea preotului VisarionPuiu de la Gârcina, judeţul Neamţ, cel mai mare dintre fraţii mamei sale, o adevărată somitate înfamilia bunicilor săi. Era unicul dintre cei cinci copii ai lui Vasile Puiu din Sinăuţii de Jos, trei feteşi doi băieţi, care făcuse o facultate. Şi nu una oarecare, ci renumită în întreaga Europă, Facultateade Teologie a Universităţii din Cernăuţi, unde numele-i era adeseori confundat cu cel al tizuluisău, Înalt Prea Sfinţia Sa Visarion Puiu, Mitropolitul Bucovinei, care i-a fost profesor. La aceiaşiUniversitate, la Facultatea de Litere, şi-a făcut studiile şe nepotul preotului Puiu, Vasile Tărâţeanu. Maică-sa, reîntâlnindu-şi fratele după 20 de ani de înstrăinare forţată, i-a adus lui Vasile celmai scump cadou: Dicţionarul Limbii Române Literare Contemporane, în patru volume, cu următorulautograf: „Nepotului meu Vasilică Tărâţeanu în dorinţa expresă de a fi un mânuitor abil acuvintelor româneşti în formularea gândirii autentice româneşti în vastul camp al literaturii”. Cu multă căldură şi mândrie legitimă vorbeşte poetul despre întâlnirea cu unchiul martirla Bucureşti: „Era anul 1964. M-a purtat pe la Patriarhie de unde mi-a cumpărat câteva icoane pehârtie, şi altele pe lemn, m-a luat cu el pe la sediul Partidului Naţional Ţărănesc din PiaţaLahovari, pe la redacţia ziarului Deşteptarea la care colabora, prezentându-şi cu anumită bucurienepotul student venit de sub ruşi. Mă aflam în preajma unui preot recunoscut, a unui bărbatdeosebit, cunoscător a câtorva limbi de circulaţie, cu o cultură imensa, prezentabil, chiar dacăanteriul lui era cam spălăcit, ca şi potcapul, dovadă că n-o ducea prea bine. Mă impresiona şifaptul că fusese deţinut politic şi că avea o autoritate şi o ţinută de cea mai înaltă probă. Biblia şi iconiţele, primite cadou de la el mi-au fost confiscate la vama Porubnoe. Degeabaîncercam cu disperare să demonstrez vameşilor că Biblia era, chipurile, pentru mama, o ţărancănecăjită şi că iconiţele acelea reprezentau reproduceri ale tablourilor lui Michelangelo, Rafael şiRubens. Un extras din protocolul de confiscare a obiectelor religioase a fost trimis la redacţiaziarului Zorile Bucovinei, unde lucram de câţiva ani, fapt pentru care, urma să fiu scărmănat publicla adunarea organizaţiei de partid a redacţiei, fără a fi membru de partid. Consecinţele acelei „infracţiuni” comise de mine aveam să le simt nu peste mult timp,când în caracteristică de producţie se menţiona cum, după o vizita întreprinsă în România, larude, am încercat, în mod fraudulos, să trec peste frontieră „literatură religioasă şi obiecte de cultinterzise”, fapt care contravinea politicii Uniunii Sovietice şi statutului meu de corespondent alunei publicaţii de partid. Faptul acesta m-a şi împiedicat în momentul când intenţionam să plec ladoctorantură la Institutul de Artă din Chişinău. Din acea caracteristică se subînţelegea că nu suntîncă bine potcovit din punct de vedere ideologic. Şi pentru ca să fiu dat la brazdă… am fost trimissă urmez două facultăţi serale: cea de Etică Marxist-leninistă şi cea de Ateism, care, de fapt, în locsă-mi zdruncine credinţa în cele sfinte, mi-au întărit-o. Nu ştiu dacă a pierdut ceva ştiinţa prin faptul că n-am fost admis la doctorantură, eu însăam primit o lecţie de viaţă care într-un fel m-a îndreptat pe calea cea bună. Acum, când mă gândesc la toate acestea, regret că nu l-am avut alături pe drumurile vieţiimele pe nenea Visarion. Cât de multe lucruri necesare aş fi cunoscut. Câte cărţi importante aş ficitit. Cât de mult aveam să câtig în urma unor dialoguri mai îndelungate cu el. De acest lucru îmidau seama de abia acum, răsfoind cu sufletul cutremurat de emoţii doar o parte dintremanuscrisele cărţilor sale care aşa şi n-au văzut lumina tiparului din cauza vitregiilor sorţii princare i-a fost dat să treacă, când descopăr diverse momente din biografia lui, ce i-au pus laîncercare credinţa, caracterul şi demnitatea de om, păstrate cu sfinţenie. Despre toată tragedia prin care a trecut – cei 12 ani de puşcărie politică la Gherla şi Aiud,precum şi nedreptăţile pe care a trebuit să le suporte şi-n perioada de după detenţie am aflat mai 6
  • detaliat zilele trecute parcurcând cu sufletul stăpânit de emoţii cele două volume ale memoriilorsale „Slujitor sub trei patriarhi”, din care propun câteva fragmente spre publicare. Tare a fi doritsă găsesc şi teza lui de licenţă în Teologie, şi romanul „Taina Gabrielei”, şi cartea de povestiri „Însatul lui Negrea” şi altele câte au fost confiscate de securitate sau au rămas dosite cine ştie prin cedosare şi arhive”. De la unicul fiu al preotului Visarion Puiu, Cezar, am aflat că taică-său, după o viaţă grea –interogatorii, bătăi, foamete, muncă silnică, de ocnaş, intimidări – şi-a găsit veşnica odihnă încomuna Gârcina de lângă Piatra Neamţ, unde îşi avea parohia şi propria casă în care şi-a scrismulte dintre lucrările sale, rămase nepublicate. De la Cezar am preluat un sac de manuscrise,printre care şi o piesă istorică în cinci acte şi un prolog, întitulată Dochiţa (Căderea Sarmisegetuzei),din care vă prezint un fragment: „Ursan: Sunt cel mai bătrân dintre voi...După multe lacrimi, avenit şi o clipă de bucurie... Veniţi mai aproape copiii mei... Vreau ca mâinile mele să vă simtă (îşiaşează o mână pe capul lui Corneliu şi o mână pe capul Dochiţei. Amândoi îngenunchează) ... Decâte ori veţi sta cu picioarele în ţărână, de atâtea ori să vă amintiţi că staţi pe osemintelestrămoşilor voştri. Şi atunci, strămoşii vă vor da putere să înfruntaţi furtunile, războaiele şinăvălirile duşmane...Când negrele timpuri vă vor întuneca mintea şi nu va fi nimeni să o lumineze,atunci, dragii mei, să vă plecaţi urechile şi să ascultaţi vocea şi această voce vă va şopti vouă şiurmaşilor voştri taine adânci ca marea şi nepătrunse ca cerul. Legaţi de pământ veţi fi mai tari fiindcă veţi fi legaţi de strămoşi. Hoardele duşmane vorveni ca grindini şi ca apa se vor duce. Voi veţi rămâne ca stâncile pe care nici fulgerul cerului nu lesfarmă. Iar de va fi în cumpănă libertatea plaiurilor voastre, atunci sp luptaţi cu toată forţa şi să necereţi sprijinul. Trupurile noastre din adâncul pământului se vor răscoli şi-n crâncene răfuieli cuvrăjmaşii, vom fi de partea voastră. Şi biruinţa ultimă va fi a noastră!” Piesa urma să fie înscenată la Ateneul din Tătăraşi, Iaşi, unde preotul Visarion Puiu a fostdirector. Dintre nenumăratele articole de presă, vă prezint un scurt fragment, întitulat „O nouăsida – Comunismul”: „Comunismul a avut grijă ca să distrugă simţământul moral tuturorfactorilor de răspundere, fie comunist sau „anticomunist”. Aceştea se fac a uita de miile demoldoveni din Basarabia, Nordul Bucovinei şi din comunele Herţei (fost judeţ Dorohoi) care aumurit în acel tragic drum „pohod na Sibiri” în forţata lor deplasare spre Urali. Şi la noi, în epocalui Gheorghiu Dej şi Ceauşescu, atrocităţile au fost atât de cumplite, încât autorităţile„anticomuniste” de astăzi, nu ar dori să le scoată la lumină. Un om, a cărui suflet este scos din circuitul legii morale, în egoismul lui feroce, nu vededecât puterea de care se agaţă cu disperare, e gata, ca în cruzimea lui, să ucidă pe toţi semenii ce i-ar sta împotrivă. Cuvântul lui e minciună. Lepădarea de comunism este o păcăleală. Existenţa luieste un blestem”. Împreună cu fiul martirului şi cu nepotul-poet, vom încerca să aflăm noi amănunte dinarhiva Securităţii, de la membrii Asociaţiei Deţinuţilor Politici din judeţul Neamţ, a căreivicepreşedinte a fost părintele Visarion Puiu. La fel, vom răsfoi şi colecţiile presei periodice dinMoldova interbelică, cât şi ziarele de după Revoluţie, pentru a descoperi nenumăratele lui articolepe teme de morală şi de credinţă, publicate încă în anii studenţiei şi după ce a scăpat de închisorilecomuniste.Se merită, pentru că reprezintă tabloul veridic al unei perioade de timp dintre cele maigrele din istoria neamului nostru românesc, pentru că sunt scrise de un Om care nu şi-a pierdutdemnitatea şi credinţa, pentru că nu sunt lipsite de valoare literară şi nu în ultimul rând, pentru căa fost un discipol demn al Mitropolitului cu acelaşi nume. Voi da citirii un fragment edificator din manusrisul de memorii al preotului Visarion Puiu,întitulat „Slujitor sub trei Patriarhii”, în care este evocată figura Mitropolitului-profesor în raportcu tizul-discipol: „…Constanţa, fata din Bâcleş, continua să-mi scrie şi acasă şi la Facultate. Oscrisoare, pe hârtie roz, cu adresa de la facultate, din greşală a fost dată personal Înalt Prea SfinţieiSale. Mitropolitul a deschis plicul, a citit probabil, modul de adresare: „Dragă Visarioane”, s-auitat la conţinut şi la încheierea „cu mii de sărutări” şi, repunând scrisoarea în plic, mi-a trimis-o laportarul căminului studenţesc, din aripa dreaptă a aceluiaş palat, construit din cărămidă roşie. 7
  • Scrisoarea mi-a fost înmânată cu scuzele de rigoare. În orice caz, Mitropolitul aflase cătizul ce-i făcuse necazul cu articolul din Apărarea Naţională, locuia în acelaşi palat cu el. Scrisul, caşi conţinutul scrisorii Constanţei, nu putea să-mi diminueze orgoliul de a fi tizul MitropolituluiBucovinei. Doream să am o audienţă la Înalt Prea Sfinţia Sa, dar doream ca ea să fie oficială. Ce rostar fi avut să mă duc la el? Şi ce aveam să-i spun: iată, Prea Sfinte, eu sunt studentul VisarionPuiu!? Putea foarte bine să-mi spună: să fii sănătos şi în definitiv, ce doreşti? Aşa că în continuare, mi-am văzut de cursuri, de colaborarea la Credinţa, sperând că voiputea ajunge Preşedintele Academiei Ortodoxe, adică a Asociaţiei Studenţilor în Teologie şi înaceastă calitate voi găsi un prilej pentru audienţă. Între timp, conducerea studenţimii se pregătea de o grevă generală… …Tocmai când eram în febra strângerii materialului pentru teză, preşedintele Centruluistudenţesc din Cernăuţi mă informează că a primit o adresă din partea Federaţiei Studenţilor de laTeologie, ca în calitatea mea de vicepreşedinte să mă prezint în audienţă la Mitropoliţii Visariondin Cernăuţi, Gurie din Chişinău şi Nicodim din Iaşi. … Ziua aşteptatei audienţe sosise. M-am îmbrăcat într-o cămaşă curată, cu flori. Obondiţă lucrată mai frumos, am împrumutat-o de la un coleg. Proaspăt bărbierit, cu pletelescurtate, m-am înfăţişat în sala de aşteptare a audienţelor. Eram trei: preşedintele Centruluistudenţesc, preşedintele Academiei Ortodoxe şi subsemnatul – vicepreşedinte al Federaţieistudenţilor în Teologie. O oarecare emoţie îmi stăruia în suflet. Va şti el oare că sunt eu, „tizul”, care i-am făcutunele necazuri? Va trebui să ne recomandăm şi după nume, nu numai după atribuţie?! Ne-a primit în picioare şi după datină, i-am sărutat mâna. Când m-a întrebat cum măcheamă, i-am răspuns prompt: –Visarion Puiu. S-a dat doi paşi înapoi, ca să mă poată privi mai bine şi încrucişându-şi braţele exclamă: –Tu eşti tizul meu?!... Şi fără a mai aştepta răspunsul, continuă cu o serie de alte întrebări:ce fel de băiat eşti, tu?... De unde eşti?... –Înalt Prea Sfinţia Voastră, ştie destul de bine cum sunt. În cursul discuţiei am ajuns la concluzia că originile familiei noastre pornesc din aceleaşilocuri. Deci puteam fi rude îndepărtate. Audienţa a durat aproape o oră. Când am venit la cămin,colegii erau curioşi, să afle cum a decurs audienţa. Zâmbind, le-am spus, clar: –N-am avut o audienţă, ci o întrevedere. Mitropolitul Bucovinei, s-a întâlnit cuvicepreşedintele Federaţiei studenţilor în Teologie, în interes de serviciu. Printr-o simplăcoincidenţă, ambii ne numim la fel. Am discutat şi de arborele nostru genealogic. Cu Mitropolitul Visarion m-am întâlnit de trei ori. Ultima dată în străinătate. Dar despreaceste întâlniri, vom vorbi la timpul potrivit… …Reîntorcându-mă la Sinăuţi, am găsit o înştiinţare de la Mitropolia Bucovinei, de a măprezenta de urgenţă, în audienţă la Î.P.S Mitropolitul Visarion. Am avut plăcuta surpriză că „marele meu tiz” s-a gândit la mine, obţinând prin ataşatulcultural francez, George Dementhon, o bursă pe un an de zile, la Facultatea Teologică de laMontpellier. Am mulţumit respectuos, urmând ca într-un termen scurt, să-mi îndeplinesc formalităţilede plecare. Doream şi să mă căsătoresc, doream să şi plec. Mi-am făcut fel de fel de planuri, cu caream şi plecat la Flondora să le îndeplinesc. Propunerea făcută ca să ne logodim oficial şi peste un an, să facem cununia civilă şi nunta,Clemansa a respins-o categoric. Deasemeni, n-a fost de acord nici să ne cununăm civil şi nunta să o facem, dupăreîntoarcerea mea din străinătate. Iar ultima variantă, ca să ne cununăm şi civil şi religios, iar cu banii ce i-am cheltui cu onuntă fastuoasă, s-o iau şi pe ea cu mine în străinătate, a respins-o chiar cu oarecare indignare. 8
  • La o săptămână am plecat la Cernăuţi, în audienţă la Mitropolie, anunţând că renunţ laplecarea în Franţa, ca bursier, fiindcă mă căsătoresc. Î.P.S. Mitropolit s-a uitat lung la mine şi cu un glas ironic, îmi spune: –Faci asemenea sacrificii pentru o femeie!? –Nu pentru o femeie, ci pentru cuvântul ce mi l-am dat. Am luat bani de la părinţii eipentru a plăti ultimile taxe la Facultate. Am minţit cu atâta dezinvoltură, încât eram gata să mă conving şi pe mine, dacă în mintenu ar fi stăruit ziua onomastică, cu refuzuri categorice şi cu singurul leu, ce-l aveam în buzunar,cercând să mă reîntorc la Cernăuţi… …Eram la biroul Frontului German al Muncii, când primesc un telefon de la femeia deserviciu a părintelui Vasiloschi, care-mi transmite că Ambasadorul României, GeneralulGheorghe, îmi porunceşte să mă prezint imediat la Biserică şi să primesc o delegaţie româneascăîn frunte cu Î.P.S. Mitropolit Visarion, însoţit de câţiva profesori universitari ce plecau la Katyn,unde se descoperise imense gropi comune în care au fost ucişi şi îngropaţi mii de ofiţeri polonezi.Ştiam din presă de lucrurile acestea. Dar la biroul respectiv eram în cămaşă, cu capul gol şi a-lprimi oficial aveam nevoie de hainele clericale. I-am comunicat femeii de servici să mi le aducă.Am plecat imediat la Biserică, am deschis uşile masive de fier şi am pregătit un epitrahil şi sf.Evanghelie. Am, ieşit afară, tocmai când apăru şi maşina Legaţiei cu membrii comisiei, iar femeiade servciciu alerga din urma lor spre biserică având reverenda mea în braţe. Aşa cum eram, încivil, ca un „dandy”, l-am întrebat pe tizul meu, cu respect, dar zâmbind: –Ce să fac Înalt Prea Sfinţite? Aşteptaţi câteva clipe ca să mă oficializez, sau Vă primescaşa cum sunt? –Nu e nevoie, îmi răspunse împăciuitor Mitropolitul. E bine că văd intenţia. Femeia ajunsese, roşie de alergătură şi îmi întinsese încurcată, două haine lungi, negre, cenu erau deloc potrivite cu căldura de afară. I-am făcut semn să se reîntoarcă acasă şi împreună cumembrii comisiei am intrat în biserică. Interiorul ei era imens. Putea concura cu Mitropolia Moldovei din Iaşi, deşi aceasta erazidită prin veacul al XIV-lea, pe un strat de pământ adus din Ierusalim de către cruciaţi. Rând perând această monumentală biserică a fost când catolică, când protestatantă. Profesorul Tudor Popescu, mă întrerupse din înşiruirea mea istorică, spunându-mi: –Ştiu toate acestea din articolul pe care l-ai publicat în Cetatea Moldovei… M-ar interesa,ceva inedit. – Am şi ceva inedit pentru Dvs. Ceea ce n-am putut scrie în revistă… …La plecare, Mitropolitul a pus mâna-i ocrotitoare pe umărul meu, întrebându-mă: –Cum de ai ajuns aici? –Ţara era prea mică, – am răspuns glumind, – pentru doi de Visarion Puiu. PrestigiulÎ.P.S. Voastre era prea mare ca să mă mai pot afirma, fără a face confuzii. Mitropolitul a luat gluma ca bună şi le-a explicat celor doi profesori din Comisie, cum afost atacat de ziarul Glasul Bucovinei, pentru un articol scris de mine în Apărarea Naţională. În timp ce-l conduceam spre maşină, Mitropolitul m-a spus să urc şi eu ca să mergem săluăm masa împreună. La un restaurant de pe „Unter den Linden”. Masa a fost minunată, mai ales că era însoţită de discuţii extrem de interesante prinactualitatea lor. S-a discutat de Katyn, de posibilitatea înfrângerii Germaniei şi în acest caz, desituaţia disperată în care va fi pusă România. Se zvonise că la auzul intrării trupelopr române înOdesa, Stalin, revoltat, ar fi exclamat: „Voi face din România un imens cimitir”. –Singura nădejde, rămâne la Dumnezeu, numai el ne mai poate salva, – exclamăMitropolitul”. Alt fragment din acest manuscris-document, în care Visarion Puiu relatează cum l-asusţinut pe Octavian Goga în alegeri, va fi publicat în “Almanahul Scriitorilor din judeţulNeamţ”, în curs de pregătire la Editura Răzeşu. Dacă n-am obosit prea mult auditoriul, pot dacitirie şi din această povestire: “… Se apropiau alegerile. Am fost chemaţi la Turnu Severin. Ne-am găsit loc la Hotelul Traian. Toate camerile erau închiriate de Partidul Naţional Creştin. Îngrup, am vizitat oraşul şi în special săpăturile străvechii localităţi Drobeta. Am luat câteva aşchii 9
  • din cărămida roşie, ce stătuse două mii de ani în pământ, în vechile băi romane şi era tot atât detare ca piatra. Cum le făcuse? Ce taine ascundeau în construcţia lor? Când ne vedea în grupuri mai mari, lumea se aduna ca la panaramă. Adunările se ţineau lanţ. Discursurile la fel. La o asemenea adunare, am luat cuvântul.Împrumutasem un cojoc şi îmi lăsasem sumanul să se odihnească, la hotel. Se zvonise că dr. Lupuar fi spus că dă un premiu de 100.000 lei, aceluia ce va împuşca un lăncier. După modelul Gărziide Fier ce-şi transformase membrii în Legionari, Partidul Naţional Creştin îi numise Lăncieri petinerii săi, probabil, de la Liga Apărării Naţional Creştine. Nici unul n-avea lance, doar o imitaţiede buzdugan, folositor la eventualele bătăi cu adversarii politici. Inainte de a lua cuvântul, pe platforma unui camion, un tânăr cu o voce de tenor,puternică, a început să cânte doina: „La noi sunt codrii verzi de brad/ şi câmpuri de mătasă,/lanoi atâţia fluturi sunt/ şi-atâta jale-n casă” etc… După terminarea cântecului, am luat locul celui ce a cântat, scoţând în evidenţă meritulmarelui poet, ce trecând prin închisorile maghiare, a apărat cu talentul său neamul românesc,suferinţele lui. Pentru acest mare geniu, am părăsit vremelnic universitatea şi am venit să vă ceremsă-l votaţi, ca trimiţându-l în Parlamentul Ţării să ne apere de lupii răpitori, ce s-au întins capecingenea. După ce au distrus stânile din Moldova, vin şi aici să facă acelaşi lucru. Apoi am trecut la ameninţările împotriva noastră şi la plata asasinilor insistând: „–Ştiu că aveţi nevoie de bani. Lupu vă plăteşte…Vă dă 100.000 lei. Sunt gata să măjertfesc. Şi desfăcând o parte din cojoc, am lăsat pieptul gol chemând mulţimea: hai, ce maiaşteptaţi? Trageţi în plin şi mergeţi de vă luaţi arginţii promişi…” Mulţi au început a plânge şi a vocifera împotriva candidatului ţărănist. Adunarea s-a soldatcu un succes deosebit. Seara am fost chemat la Guvernatorul Băncii Naţionale, Burileanu, la carepoposise şi Octavian Goga. Vila lui era în centru. Se spunea că tabla cu care-şi acoperise casa ar fi de argint. Când amajuns, stăteau la masă. Erau vreo 15-20 de persoane. Am fost invitat. De atâtea ori citisem pebancnotele de hârtie numele lui şi nu mi-am închipuit niciodată, că voi ajunge să intru în casa lui.Cu o barbă argintie, impunătoare, stătea alături de Goga Veturia, frumoasă, puţin ofilită, stăteaprin apropiere. Am fost recomandat şi plecându-mi fruntea în semn de respect, m-am aşezat lalocul indicat. Mai mult decât mâncărurile sau băuturile, mă fermeca anturajul. La cafea, mi-am datseama, că se aflase de spectacolul cu cântece şi lacrimi din centrul oraşului. Se găsise, probabil,cineva, să mă scoată în evidenţă. A doua zi l-am însoţit pe Goga prin oraş. I-am amintit că pentru prima dată l-amcunoscut la Hotelul Continental din Iaşi, pe la 12 noaptea, când a intrat în camera în care măaflam cu avocatul Capră de la Dorohoi, ce ameţit de băutură, cânta versurile sale, cu o voce a laCaruso. Atunci, ochii săi albaştri, erau plini de lacrimi. Iar cămaşa sa lungă, cu flori la poale, îidădea înfăţişarea unei figuri fantastice înaintând spre noi. L-am primit în picioare. Şi tot înpicioare stand, am băut câte un pahar de Cotnar. De data aceasta am putut să-l studiez mai bine. Era mic, bondoc, cu faţa rotundă. Ochiiproieminenţi, de un albastru spălăcit. Mâna puhavă, grăsulie, de o sensibilitate bolnăvicioasă. Amdiscutat despre poezie, despre cartea “Mustul care fierbe”. Auzisem că-i adusese o mulţime debani. Cu ei, cică, ar fi cumpărat castelul de la Ciucea şi cu moşia respectivă. În orice caz nu m-am referit la acest lucru, ci la articolele din cuprinsul cărţii şi la stilulpoetic, utilizat în proza respectivă. Cu toate că am fost învinşi, cu vreo 2000 de voturi, am sărbătorit „Victoria” larestaurantul de sub Teatrul Naţional, banchet la care au participat pe lângă Octavian Goga şi alţilideri naţional-creştini. Acasă am adus un ulcior de lut cu ţuică şi un buchet de amintiri pe care le-am istorisittatei. Când i-am spus de Burileanu, s-a uitat lung la o bancnotă cu iscălitura lui de Guvernator alBăncii Naţionale, a făcut semnul crucii şi-a zis: –Aşa te-am vrut, Siriene. Să ţi se deschidă măcar ţie toate uşile, că pentru mine, toate aufost închise…”. 10
  • Mărturii documentare, privind activitatea Mitropolitului Visarion Puiu în Transnistria, aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale Dumitru STAVARACHE, Ion NEGOESCU (Bucureşti) La 21 februarie 1946, Tribunalul Poporului, din Bucureşti, condamnă (în contumacien.n.), pe Visarion Puiu, fost Mitropolit al Bucovinei, Mitropolit al Odesei…să sufere pedeapsa cumoartea1. Unul din capetele de acuzare a fost că, în calitate de Mitropolit al Odesei ar fi patronatacţiunile de teroare din Basarabia şi Transnistria. După 50 de ani, Biserica rusă recunoaştemeritele deosebite ale mitropolitului Visarion Puiu pe timpul mandatului său în Transnistria2. Noimărturii, atât pe tema Misiunii cât şi a prezenţei benefice a mitropolitului Visarion Puiu laconducerea acesteia au fost aduse de Şerban Alexianu, fiul Prof. Gheorghe Alexianu, fostguvernator al Transnistriei, care a fost executat alături de Mareşalul Ion Antonescu, la 1 iunie1946. O lucrare distinctă despre Misiunea Bisericească Ortodoxă Română în Transnistria nu s-ascris până în prezent. Cel ce va încearca să o facă va trebui să folosească documentele existente înArhiva Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, bogata documentaţie depusă demitropolitul Visarion Puiu la Arhivele Naţionale Române3 şi mai ales arhiva Misiunii4. Deasemenea, vor trebui avute în vedere, lucrările tipărite în alte ţări, care abordează acest subiect. Oastfel de lucrare a fost tipărită la Münster, în anul 1953, cu titlul Die orthodoxe Kirche in der Ucrainavon 1917 – 1945, autor Friederich Heyer. Aspecte ale activităţii mitropolitului Visarion Puiu, ca şef al Misiunii Bisericeşti înTransnistria au fost publicate în cateva publicaţii periodice5, au fost abordate şi detaliate în cadrulunor lucrări de licenţă sau doctorat6. Consemnări cu privire la activitatea din acea perioadă amîntâlnit şi în arhiva personală a mitropolitului Visarion Puiu donată Bibliotecii Române dinFreiburg (Germania)7. Mărturiile documentare pe care le prezentăm în această comunicare,reprezintă materiale depuse chiar de Vlădica Visarion şi au două componente: 1) - o sinteză adocumentelor principale înregistrate la serviciile, Administrativ, Economic şi Cultural ale Misiunii,care se află în fondul Puiu Visarion8; 2) - mărturii care se află în colecţia de documentefotografice. Facem precizarea că facem doar o sinteză privind aceste două segmente de mărturiidocumentare, având în vedere că, numai şi publicarea titulaturii documentelor, ar necesita câteva1 Arhivele Serviciului Român de Informaţii, dosar P-2454l, vol. 8, f. 122-148.2 Vladislav Ţâpin, Istoria Bisericii Ruse, Moscova, 1997, p. 289.3 Arhivele Naţionale Române, fond Puiu Visarion, inventar 823, dosarele: 11 (193f), 12 (162f), 13 (251f),14 (118f), 15 (139f), 17(153f); inventar al colecţiei de documente fotografice, formatele I, II, III, IV, cca50 fotografii.4 Există informaţii că această arhivă se află la Odesa.5 Dumitru Stavarache, Gheorghe Vasilescu, Misiunea bisericească română în Transnistria, în „Document.Buletinul Arhivelor Militare Române”, an I, nr.2-3, 1998, p. 48-52; Dumitru Stavarache, Elena Istrăţescu,Mitropolitul Visarion Puiu la sfârşit de mandat în Transnistria, în „Revista de Istorie Militară”, nr.6 (58), 1999, p.22-27; Adrian Nicolae Petcu, Misiunea Ortodoxă Română în Transnistria, în „Dosarele istoriei”, an VII, nr.11(75), 2002, p. 17-25; Idem, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Romane în Transnistria, în „Studii şimateriale de istorie contemporană”, Serie nouă, vol I, 2002, p. 289-309.6 Costin Dinu, Mitropolitul Visarion Puiu-activitatea în cadrul Misiunii Bisericeşti Ortodoxe Române în Transnistria,teză de licenţă, Bucureşti, 2002; Gabor Gabriel Codrea, Mitropolitul Visarion Puiu - o viaţă pentru unitateacreştină, lucrare de doctorat, Veneţia, 2004.7 Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie (1944-1963), Editura Moldopress,Paşcani, 2002, p. 60, 65, 147-148.8 Arhivele Naţionale Române, fond Visarion Puiu, dosar 13, f. 200-251. 11
  • zeci de pagini. Cu toate acestea, faptul că sunt menţionate sursele, ne oferă garanţia căcercetătorul sau cititorul interesat poate folosi comunicarea ca un instrument de lucru şi un sprijinîn a putea ajunge la document. 1. Documente înregistrate la serviciile Administrativ, Economic şi Cultural aleMisiunii, în perioada, decembrie 1942-decembrie 1943 Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante ale Misiunii Bisericeşti pentruTransnistria în perioada decembrie 1942-noiembrie1943 (titulatura dată în epocă şi păstrată de noi )cuprinde un număr de 539 documente înregistrate la serviciile Administrativ (198), Economic(161) şi Cultural (180), ale Misiunii. Ele oferă informaţii privind caracterul documentului,conţinutul acestuia, cui îi era adresat, data când a fost înregistrat şi sub ce număr (Anexa nr.1). Tipurile de documente, frecvent înregistrate, au fost: adrese, hotărâri, circulare,comunicări, referate, note de serviciu, scrisori, telegrame. În privinţa celor cărora le-au fostadresate documentele, o variantă de clasificare ar fi cea zonală şi care marchează teritoriulTransnistriei pe de o parte şi cel al României pe de altă parte. În Transnistria au fost vizate:Misiunea, cu organizarea ei centrală ( cancelarie, servicii, inspectori) şi în teritoriu (protoierii,subprotoierii, preoţi); administraţia civilă (Guvernământul, prefecturile, primăriile) şi militară(comandamente şi unităţi militare); instituţii de învăţământ laic şi bisericesc; azile; Crucea Roşie;diverse consilii şi asociaţii ale comunităţilor română, rusă, greacă, armeană. În afara Transnistriei: Patriarhia Română, Sf. Sinod, diverse eparhii (Mitropolia Moldovei,episcopiile Hotin, Huşi, Ismail, Chişinău ş.a); regele; Comandamentul de Căpetenie al Armatei;Conducătorul Statului; diverse ministere (Apărării, Economiei, Culturii, Propagandei, Înzestrării,Finanţe); instituţii de învăţământ superior laic şi bisericesc; Academia Română; posturi de radio;reviste; ziare; mănăstiri din România (Neamţ, Agapia, Varatec) şi de la Sf. Munte Athos;personalităţi laice şi bisericeşti. În privinţa conţinutului, o variantă de analiză la două din servicii (Cultural şi Economic), afost publicat9. Pornind de la decretul nr. 24/16 noiembrie 1942, de numire a mitropolituluiVisarion Puiu în Transnistria ,,cu misiunea organizării bisericilor şi îndrumării spirituale apopulaţiei din Transnistria”, prezentăm în continuare (într-o ordine aleatorie) câteva repere aleactivităţii mitropolitului misionar, după cum rezultă din Tablou : -repararea (construcţia) şi redarea pentru cult a unui număr mare de biserici şi case derugăciuni pe întreg teritoriul Transnistriei10 ; protoieriile aveau sarcina de a comunica oricerealizare în domeniu ; -ajutorul acordat celor sărmani (orfani, bătrâni, văduve, orbi, evacuaţi), soldaţilor de pefront, răniţilor din spitale, prizonierilor din lagăre; Misiunea s-a oferit să ia asupra ei ajutorul şieducarea orfanilor şi a celor fără ajutor; unul din azilele de copii s-a aflat sub directul patronaj almitropolitului Visarion Puiu; protoieriile trebuiau să comunice periodic situaţia azilelor de bătrânişi copii; -educaţia religioasă şi naţională prin filme, radio şi mai ales prin tipărituri (presă ,broşuri,calendare ş.a.), în limbile română şi rusă; numai în perioada 1 decembrie 1942 –1 noiembrie 1943,la tipografia Misiunii au apărut aproape un milion de exemplare de publicaţii în limba rusă11;sprijinul acordat învăţământului primar, secundar, superior; -acţiuni ecumenice ;intervenţii pentru ca preoţii armeni să-şi poată deservi coreligionarii întoată Transnistria12; demersuri pentru ca prizonierii din lagăre să poată merge la biserică şi să fievizitaţi de familie;9 Adrian Nicolae Petcu, 1942-1943: Activitatea Bisericii Ortodoxe Române în Transnistria, loc cit.10 La 15 mai 1943, numărul parohiilor în cele 13 judeţe şi oraşul Odesa, era următorul: jud. Ananiev-44,jud. Balta-97, jud. Berezovca-13, jud. Dubăsari-48, jud. Golta-44, jud. Moghilău-75, jud. Jugastru-61, jud.Oceacov-16, jud. Odesa-23, orasul Odesa-27, jud. Ovidiopol-12, jud. Râbniţa-75, jud. Tiraspol –39,jud.Tulcin-49 (vezi Arhiva Sf. Sinod, dosar 525/1942, f. 477-492).11 „Transnistria Creştină”, an II, nr. 3-4, iulie- decembrie 1943, p. 7312 Există informatii că vizita în Transnistria a nunţiului papal Andreea Cassulo, s-a putut efectua numaiprin intervenţia nemijlocită a mitropolitului Visarion Puiu. 12
  • -preocupări ştiinţifice :trimiterea la Muzeul Militar a unor donaţii ; strângerea de mărturii (istorie orală) privind martirajul clericilor; solicitarea de specialişti de la facultăţile de medicină dinIaşi şi Bucureşti pentru o cercetare; solicitarea de tipărituri ale Academiei Române şi de cărţiştiinţifice în limba rusă ; cercetarea unor secte (ioaniţii); -creşterea autorităţii misiunii :organizarea şi încadrarea la nivel central şi în teritoriu; calitateaclerului; respectarea tradiţiilor locale; restricţiile pe timpul posturilor şi sărbătorilor; calitatea şicompetenţa profesorilor universitari invita ţi să conferenţieze; colaborarea cu foruri culturale şiştiinţifice din România şi mijloace mass-media; serviciile oferite de tipografia proprie şi Atelierelede obiecte bisericeşti. 2. Mărturii care se află în colecţia de documente fotografice Arhivele Naţionale Istorice Centrale deţin, în colecţia de documente fotografice, oimportantă donaţie cu privire la mitropolitul Visarion Puiu, mai puţin cunoscută şi cercetată.Fotografiile însumează un număr de 544 de bucăţi, care sunt înregistrate la 231 de cote (formateleI-IV). Fondul oferă informaţii preţioase, atât prin imaginile propriu-zise cât şi prin adnotări, cuprivire la evenimentele la care a participat Visarion Puiu timp de jumătate de secol,personalităţi(laice şi bisericeşti) cu care a colaborat. Cu privire la Misiunea Bisericească înTransnistria, sunt înregistrate 36 de cote, cu un total de 75 de imagini, care surprind următoarele:sosirea la Odesa, ca Şef al Misiunii; localul Misiunii, atelierele, tipografia, azilul preoţilor;procesiuni, vizite canonice la Odesa, Ianopol, Dubăsari, lagăre şi azile; refacerea unor biserici şimănăstiri. Prezentăm, în cele ce urmează, aceste documente fotografice cu următoarea structură:înscrisurile cu privire la imagine, datare, număr de exemplare(bucăţi), observaţii, sursa(formatul şicota de inventar). Mitropolitul Visarion Puiu, la sosirea în Odesa; 6 decembrie 1942; 1 buc.; F I, vol. 2, 3720; Mitropolitul Visarion Puiu, conducătorul Misiunii bisericeşti în Transnistria; 1943; 1 buc.; FotoVoigslander; F I, vol. 2, 3721; Gherman Pântea, Mitropolitul Visarion, Ghe. Alexianu, Ghe. Ghiorghiu, la Odesa; 1943; 2 buc.;Foto Dombrovschi, str. Puşchin 3, Odesa; F I, vol. 2, 3722; Mitropolitul Visaron Puiu, la Odesa, de Bobotează; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3723; Reaşezarea crucilor pe turnurile mănăstirii Sf. Pantelimon, din Odesa; 1943; 1 buc.; FotoVoigslander; F I, vol. 2, 3724; Mitropolitul Visarion Puiu în vizită canonică prin satele din Transnistria, întâmpinat de populaţie îndrum spre Ianopol; 1943; 2 buc.; Foto Voigslander; F I, vol. 2, 3725; Mitropolitul Visarion (în automobil), încadrat de călăreţi; ruinele fostei tipografii a MitropolituluiGavriil Bănulescu, Dubăsari; într-un sat transnistrean; 1943; 5 buc; F I, vol. 2, 3726; Mitropolitul Visarion, cu ofiţeri ai fostei armate imperiale ruse, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,3727; Mitropolitul Visarion, în vizită la azilul de copii vagabonzi, din Odesa; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2,3728; Mitropolitul Visarion, în vizită canonică la parohiile, Vizirea, judeţul Odesa (biserica ridicată deRegimentul 10 Vânători) şi Cantacuzenca, pe Bug, judeţul Berezovca; 1943; 2 buc.; Foto Slt. D. Giusca; FI, vol. 2, 3729; Odesa. Mitropolitul Vusarion în mijlocul personalului de la Ateliere şi Tipografie; 1943; 2 buc.; F I,vol. 2, 3733; Biserici din Kiev: Sf. Sofia, Sf. Andrei, Sf. Vladimir, Pocrovul; 1943; 6 buc.; F I, vol. 2, 3786; Kiev, sediul Partidului Comunist, clădiri distruse; 1943; 4 buc.; F I, vol. 2, 3787; Odesa, vedere din Port; 1943; 1 buc.; Odesa. Localul Misiunii, str. Jucovski 38; 1943; 2 buc.; F I, vol. 2, 3792; Odesa. Biserica Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), restaurată de Mitropolitul Visarion Puiu,pentru a fi catedrala oraşului; 1943; 1 buc.; F I, vol. 2, 3793; Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu, Ghe. Alexianu, Gen. Ghe. Gheorghiu, Col. Mensing, GhermanPântea; 1942; 3 buc.; F II, vol.1, 2114; Casa Mitropolitului Visarion Puiu, din Odesa, Bd. Francez, 63; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2115; Odesa. Mitropolitul Visarion Puiu; 1943; 3 buc.; F II, vol. 1, 2116, 2117; Mitropolitul Visarion Puiu şi Gen. Vinkler, comandantul militar al Nicolaevului; 1943; 1 buc.; F II,vol. 1, 2118; 13
  • Odesa. Mitropolitul Visarion şi Nicolae al Rostovului, înconjuraşi de clerici şi refugiaţi din Rusia;1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2119; Mitropolitul Visarion şi Ghe. Alexianu, într-un lagăr de bolşevici; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2120; Mitropolitul Visarion, înconjurat de autorităţi române, germane, italiene, la Odesa; 1943; 2 buc.;Ştampila Comandamentului de Căpetenie al Armatei. Departamentul Civil al Transnistriei; F II,vol. 1, 2121; Mitropolitul Visarion Puiu, la oficierea unui parastas, Odesa; 1943; 2 buc.; ŞtampilaComandamentului de Căpetenie al Armatei; F II, vol.1, 2122; Odesa. Mitropolitul Visarion, Arhiep. Antonie din Nicolaev, Prof. univ. Valeriu Iordăchescu, I.Pigrov-dirigintele catedralei din Odesa, episcopul Vasile de la Balta; 1943; 3 buc.; F II, vol.1, 2123; Mitropolitul Visarion în faţa tipografiei Misiunii române la Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2124; Vedere din Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol.1, 2146; Odesa. M-rea Sf. Pantelimon şi M-rea Sf. Ilie, catedrala; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2147; Odesa. O vedere a pieţei zilnice (talcioc); 1943; 2 buc.; F II, vol. 1, 2148; Odesa: ruine în 1941; ruinele şcolii construită din piatra bisericii Pocrov; 1943; 2 buc.; F II, vol. 1,2149; Palatul M-rii Sf. Andrei şi biserica M-rii Sf. Pantelimon, Odesa; 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2150; Odesa; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1, 2151; Odesa. Liceul ortodox de fete, înfiinţat de principesa Alexandrina Cantacuzino; 1943; 1 buc.; F II,vol. 1, 2152; Odesa. Biserica Mavrocordat, cu hramul Sf. Victor şi Visarion, din Bd. Francez 44, restaurată deMitropolitul Visarion în anul 1943; 4 buc.; F II, vol. 1, 2153; Odesa. Sala de conferinţe a Palatului Cultural, zidit de Arhiep. Dimitrie Cavalniţchi al Odesei, distrusde bolşevici; (1943); 1 buc.; F II, vol. 1, 2154; Odesa. Localul azilului preoţilor, restaurat de Mitropolitul Visarion; 1943; 1 buc.; F II, vol. 1,2155. Desigur că în activitatea Misiuni au fost şi neîmpliniri, unele arătate chiar de mitropolitulVisarion Puiu. În viitor, cercetătorii vor trebui să se aplece şi să analizeze critic activitatea acestuiact misionar care a fost Misiunea Bisericească Română în Transnistria şi activitatea conducătoriloracesteia. Nu putem însă, să nu observăm rolul important pe care l-a avut mitropolitul VisarionPuiu, să nu admirăm acţiunile sale ferme, curajul şi demnitatea acestui ,,călugăr ostaş”(cum îlnumea Nicolae Iorga ), spiritul sau realist. Nu ştim cine ar mai fi îndrăznit să facă afirmaţii într-oadunare publică, cum a făcut el la Odesa în 25 decembrie 1943, când s-a adresat refugiaţilor de peDon şi din Cuban : ,,Nu ştiu cum vor fi împrejurările următoare, adică vom rămâne noi româniipe aici sau va reveni stăpânirea rusească, şi nici nu ne-am călăuzit de această idee. Gândul nostru afost purtat spre ţelul urmărit de Misiune, un drum mai bun pentru viitor credinţei şi Bisericiiortodoxe de aici”13. Cititorul poate aprecia diversitatea preocupărilor Şefului Misiunii, tenacitatea cu careurmărea realizarea obiectivelor, exigenţa faţă de clerul misionar, campania de refacere a lăcaşelorde cult, grija pentru educarea tineretului, ajutorul acordat celor orfani, nevoiaşi, bolnavi, prizonieride război, ş.a.14. Specialistul va găsi în aceste informaţii noi piste de cercetare. Anexa nr.1 Tabloul rezumativ al intervenţiilor, măsurilor şi adreselor mai importante, la serviciileAdministrativ, Economic şi Cultural, ale Misiunii Bisericeşti pentru Transnistria în perioadadecembrie 1942-noiembrie-1943 (prima pagină)13 Arhivele Naţionale Romane, fond Puiu Visarion, dos. nr. 14, f.95. Un alt exemplu îl constituieScrisoarea adresata lui Stalin în anul 1939.14 În călătoria de cercetare la locurile de pribegie ale mitropolitului Visarion Puiu, efectuată în luna august2003, am avut bucuria să găsesc martori oculari în Italia şi Elveţia, oameni care l-au cunoscut. Unul dintreei, Giuseppe Masina, din Sonvico-Lugano, Elveţia, mi-a relatat, printre altele, despre subiectul Transnistria,abordat deseori de mitropolitul Visarion Puiu. 14
  • I. SERVICIUL ADMINISTRATIVNr. Denumire Nr. Data Conţinut Cui este adresatcrt. document emiterii Numirea Mitropolitului Visarion Puiu în Gramata Mitropolitului 8399 / 1. calitate de conducător spiritual al Patriarhală Visarion Puiu 31.12.1942 Transnistriei Instalarea şefului Misiunii, I.P.S. Sa Regelui 7574 / 2. Telegramă Mitropolitul Visarion Puiu României 07.12.1942 Patriarhului 7575 / 3. Idem Idem României 07.12.1942 Mareşalului 7572 / 4. Idem Idem Antonescu 07.12.1942 Primului 7573 / 5. Idem Idem Ministru 07.12.1942 Să se menţină datinile strămoşeşti şi Protoieriilor din decembrie 6. Circulară obiceiurile locului Transnistria 1942 Să trimită listă cu preoţii neco- respunzători misionarismului pentru a fi 7. Idem Idem Idem trimişi în ţară şi listă cu cei apţi pentru a fi încurajaţi Să se angajeze personalul necesar pentru Cancelariei 8. Hotărâre Idem palatul Mitropolitan Misiunii Patriarhului 7907 / 9. Adresă Să se înfiinţeze în Transnistria 4 eparhii România 15.12.1942 Motivele care determină pe I.P.S. Sf. Sinod al 7909 / 10. Idem Mitropolit să nu ia parte la şedinţele B.O.R. 13.12.1942 Sinodului Să se numească pentru Odesa un vicar Patriarhului 7908 / 11. Idem Arhiereu României 15.12.1942 Să înainteze situaţii cu preoţii dovediţi Protoieriilor din 8016 / 12. Circulară inapţi pentru misionarism Transnistria 18.12.1942 Să trimită preoţi cunoscători ai limbii Chiriarhiilor din 8053 / 13. Circulară ruse cel puţin pentru sărbătorile Basarabia 18.12.1942 Crăciunului 14. Să se facă panachidă pentru foştii ierarhi 7905/ Idem în Transnistria care au suferit martirul Idem 15.12.1942 sub bolşeviciII. SERVICIUL ECONOMIC Denumire Nr. DataNr.crt. Conţinut Cui este adresat document emiterii Guvernământului 7722/ 1. Adresă Solicitare de cărbuni pentru încălzire Transnistriei 10.12.1942 Să dea dispoziţiuni ca toate 7773/ 2. Idem Idem primăriile să îngrijească de bună 11.12.1942 15
  • Denumire Nr. DataNr.crt. Conţinut Cui este adresat document emiterii stare a bisericilor şi să prevadă în buget cheltuielile necesare pentru reparaţii Să acorde bătrânului Risteacov 7774/ 3. Idem Nicolae, localnic, fost secretar al Idem 11.12.1942 eparhiei Hersonului o pensie viageră Să pună la dispoziţia Misiei un fond 7775/ 4. Idem pentru ajutorarea săracilor de Idem 11.12.1942 sfintele sărbători ale Crăciunului Se cere mobilă pentru casa 7779/ 5. Idem Primăriei Odesa arhierească şi cancelariile Misiei 11.12.1942 Să se colecteze obiecte călduroase Protoieriilor din 7787/ 6. Circulară pentru ostaşii de pe front Transnistria 11.12.1942 Să se strângă alimente pentru răniţii 7788/ 7. Idem Idem aflaţi în spitale 11.12.1942 Să ne pună la dispoziţie fondurile Guvernământului 7815/ 8. Adresă necesare amenajării şi reparării casei Transnistriei 12.12.1942 arhiereşti Să aprobe ca ceara să fie colectată 7856/ 9. Idem numai de către Misie, pentru Idem 14.12.1942 necesităţile cultului Să trimită situaţia văduvelor de Protoieriilor din 7866/ 10. Idem clerici şi a preoţilor bătrâni pentru a Transnistria 14.12.1942 fi ajutaţi Să se comunice cantitatea de ceară Suprotoieriilor din 7867/ 11. Circulară ce se găseşte la prefecturi şi raioane Transnistria 14.12.1942 Cancelariei 7901/ 12. Adresă Renunţarea Mitropolitului la salariu Misiunii 15.12.1942 Să se ia măsuri pentru întocmirea 7902/ 13. Hotărâre Idem unui buget al Misiei 15.12.1942 Să se amenajeze casa arhierească şi 7905/ 14. Idem să se angajeze personalul necesar Idem 15.12.1942 caseiIII. SERVICIUL CULTURALNr. Denumire Nr. Data Conţinut Cui este adresatcrt. document emiterii Cum este privit divorţul de Protoieriilor din 7789/ 1. Circulară populaţia creştină, în forma Transnistria 11.12.1942 actuală Reînfiinţarea seminarului teologic 7837/ 2. Hotărâre din Odesa 14.12.1942 Cerere de hârtie pentru tipăriturile Guvernământului 77767 3. Adresă Misiei Transnistriei 11.12.1942 16
  • Nr. Denumire Nr. Data Conţinut Cui este adresatcrt. document emiterii Să dea o camionetă cu aparate de 7890/ 4. Idem Idem filmat la conferinţele religioase 15.12.1942 7857/ 5. Idem Cerere de fonduri pentru tipărituri Idem 14.12.1942 Să trimită material de propagandă Facultăţilor şi 6. Idem 7895/15.12.1942 pentru a fi tipărit de Misie revistelor din ţară Să se recruteze elemente destoinice pentru aducerea la îndeplinire a programului cultural Cancelariei 7904/ 7. Hotărâre schiţat în consfătuirea cu Misiunii 15.12.1942 protoiereii şi să se publice concurs pentru materialul literar necesar Să publice concurs pentru tipărirea a 2 broşuri religioase de propagandă cu subiectele: I - despre învăţăturile Guvernământului 7911/ 8. Adresă bolşevismului şi urmările lui, Transnistriei 15.12.1942 II - despre obârşia şi trecutul neamului românesc pe plaiurile Nistrului Pentru propaganda religioasă să 7912/ 9. Idem Radio-Iaşi rezerve o oră zilnic 15.12.1942 Să publice cât mai multe articole şi 7913/ 10. Idem conferinţe despre bolşevism şi Ziarelor din ţară 15.12.1942 urmările lui Să aprobe tipărirea la tipografia Guvernământului a 8000 Guvernământului 8060/ 11. Adresă calendare, 10000 almanahuri şi Transnistriei 15.12.1942 reviste de Crăciun Slujbele de Crăciun şi celelalte 8168/ 12. Idem sărbători să fie difuzate prin radio Idem 21.12.1942 Odesa Pastorala de Crăciun a I.P.S. 8210/ 13. Pastorala Mitropolit 23.12.1942 Cerere de hârtie pentru tipăriturile 8215/ 14. Circulară Prim Ministrului Misiunii 23.12.1942 Se anunţă reînfiinţarea seminarului 8231/ 15. Comunicare teologic din Odesa 23.12.1942 17
  • Despre vizita mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb (august 1944) Adrian Nicolae PETCU (Bucureşti) Episodul vizitei mitropolitului Visarion Puiu a rămas extrem de controversat după şasedecenii de la consumarea evenimentului. Lipsa unor izvoare istorice care să aducă lumină înaceastă privinţă a făcut speculaţiilor, ajungându-se la afirmaţii de genul că, prin gestul său,mitropolitul ar fi fost chiar colaborator al regimului antonescian şi al puterilor Axei, mai ales căera vorba despre hirotonirea unui prelat pentru noua Biserică ortodoxă înfiinţată de statul fascistcroat. Descoperirea unor documente în arhivele fostei Securităţi, Ministerului Afacerilor Externeşi adunarea unor informaţii, inclusiv din periodicele bisericeşti ale vremii, ne conturează o tabloude extrem de interesant asupra acestei problematici de istorie bisericească şi naţională deopotrivă. După mai multe presiuni venite dinspre guvernul antonescian, la 4 august 1944, patriarhulromân Nicodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu să participe la actul hirotonirii, potrivittelegramei din 13 august trimisă la Bucureşti de ministrul român Mitilineu din capitala croată: „Caurmare a rapoartelor mele nr. 714 din 6 iulie şi 817 din 2 august, mitropolitul Visarion a sosit azila Zagreb, unde rămâne până joi, fiind oaspetele guvernului croat”1. Prin urmare, mitropolitul erainvitat de oficialităţile statului croat, nicidecum de cele bisericeşti. Despre participarea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb avem informaţii din două surseprincipale: 1) o descriere a unui informator al Securităţii, „Negru”, probabil un cleric carecunoştea foarte bine acest caz şi pe care l-a rememorat într-o notă din 1951 şi 2) articolele dinpresa croată din 1944, care au consemnat vizita arhiereului român. Nota informatorului „Negru” are un conţinut destul de echilibrat şi aduce multă lumină înmisiunea şi activitatea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb, pentru care o redăm în cea maimare parte: „Date fiind bunele raporturi dintre Antonescu şi Ante Pavelici s-a cerut sprijinulbisericii române. Intervenţia s-a făcut şi de mitropolitul Hermogen şi de guvernul croat, prinlegaţia din Bucureşti. Guvernul român a sprijinit cererea croată. Sf. Sinod l-a delegat pe Visarion Puiu, cu mandatul precis de «a participa la hirotonireaunui nou mitropolit ortodox în ziua de 15 august 1944 în Zagreb». A fost delegat Visarion Puiupentru următoarele motive: a) cunoştea limba rusă; b) era disponibil; c) patriarhul nu aveainformaţii precise asupra situaţiei bisericii ortodoxe croate, avea oarecare rezerve şi de aceea adelegat un vlădică, care nu era membru al Sf. Sinod în acel moment, pentru a nu se angaja preamult; d) insistenţele guvernului antonescian, care se pare că i-au încredinţat şi un alt mandat luiVisarion Puiu, acela de a strânge într-o singură organizaţie toate bisericile ortodoxe române depeste graniţă, în fruntea cărora urma să fie numit ca mitropolit Visarion Puiu. Acesta a plecat cu avionul din Bucureşti în ziua de 10 august 1944. A fost condus laaeroportul Băneasa de ministrul croat de la Bucureşti. În tot cursul călătoriei a fost însoţit desecretarul legaţiei. Toate cheltuielile de călătorie au fost suportate de guvernul croat. În seara zilei de 10 august a ajuns la Viena, unde a stat două zile. A fost vizitat la HotelImperial de reprezentanţii consulatului croat, ai consulatului român şi de câteva ori de cătrepreotul comunităţii românilor din Viena. În seara zilei de 12 august, a plecat cu trenul spre Zagreb. La frontieră a fost întâmpinatde reprezentanţi ai Ministerului Cultelor, ai Afacerilor Externe, de secretarul cultural al legaţiuniiromâne din Zagreb şi de reprezentanţi ai comunităţii croate ortodoxe. În gara Zagreb, au asistat laprimire cinci miniştri, comandantul armatei croate, comandantul ustaşilor, comandantul trupelor1Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare, AMAE), fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarteZagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 153. 18
  • de gardă ale poglavnicului, reprezentantul Mitropoliei şi membrii legaţiei române, o unitate atineretului ustaş. Găzduirea a fost într-o vilă a primăriei, lângă Zagreb. Programul celor trei zile, cât a stat în Zagreb, a constat în următoarele: vizită lamitropolitul Hermogen, vizită la ministrul Justiţiei şi Cultelor, vizitarea oraşului şi împrejurimilor,un dineu la clubul ziariştilor străini, oferit de ministrul dr. Sava Besarovici, un dejun oferit deministrul Vladimir Zilovec la clubul ziariştilor, un dineu oferit de mitropolitul primat Hermogenal Bisericii croate, un dineu oferit de ministrul cultelor, un dejun oferit de ministrul român M.Mitilineu, o recepţie la ministrul român, o recepţie la poglavnic şi în sfârşit slujba religioasă dehirotonie a mitropolitului de Sarajevo. Protia la slujbă a avut-o mitropolitul Hermogen. Discursuri nu s-au ţinut în biserică.Visarion Puiu a ţinut două discursuri, din care unul la dineul oferit de Ministerul cultelor şi altul înaudienţă la Poglavnic. În primul discurs, rostit în seara de 15 august, ziua hirotonirii noului mitropolit, VisarionPuiu a insistat asupra faptului istoric că eparhia pusă sub conducerea hirotonitului în acea zi a fostsufragană Mitropoliei Bucovinei înainte de primul război mondial [...]. Discursul de la audienţa la Ante Pavelici a fost o simplă alocuţiune de mulţumire pentruospitalitatea acordată. Singurul angajament pe care şi l-a luat Visarion Puiu a fost acela de a primiîn şcolile noastre teologice un număr de tineri croaţi. La recepţia de la Poglavnic, acesta l-a invitat pe Visarion Puiu să primească scaunul demitropolit al Zagrebului. Visarion a condiţionat acceptarea de agrementul Sf. Sinod al BisericiiOrtodoxe Române. De subliniat a fost următorul fapt: în una din zile, Visarion Puiu a făcut o vizităarhiepiscopului catolic, pe care nu l-a găsit acasă. I-a lăsat doar cartea de vizită. În aceeaşi zi,arhiepiscopul i-a întors vizita, însoţit de un cleric catolic. Şi-a exprimat dorinţa să aibă oîntrevedere fără martori. Întrevederea solicitată a avut loc imediat în vila în care era găzduitVisarion Puiu şi a durat încă o oră”2. Din cele de mai sus reiese misiunea strictă pe care o avea mitropolitul român de a nuangaja Biserica pe care o reprezenta, se pare, cu delegaţie de la Sfântul Sinod, în nici orecunoaştere a Ortodoxiei croate, ci numai de hirotonire a unui cleric în treapta de ierarh, slujindalături de un mitropolit provenit din vechea Biserică pravoslavnică a Rusiei. Faptul că astfel dedetalii nu se găsesc consemnate în periodicul oficial „Biserica Ortodoxă Română”, nici măcar însumarele şedinţelor Sf. Sinod, este lesne de înţeles din cauza cenzurii care s-a exercitat mai alesdupă 23 august 1944. Dar nu aceeaşi prudenţă sau cel puţin echilibru nu se găseşte în articolele presei croatecare au consemnat vizita mitropolitului român la Zagreb. Evenimentele au fost descrise cu lux deamănunte în presa croată, de multe ori mult într-un mod exagerat. De pildă, în ziarul „NovaHrvatska”, din 17 august 1944, se anunţa despre stabilirea oficială a relaţiilor bisericeşti dintre celedouă Ortodoxii în felul următor: „Cel mai important eveniment în viaţa Bisericii ortodoxe croatede la începuturile ei şi până astăzi îl reprezintă recunoaşterea din partea Bisericii ortodoxeautocefale a României şi stabilirea relaţiilor oficiale cu aceasta. În acest mod, Biserica ortodoxăcroată a intrat în comunitatea Bisericilor ortodoxe autocefale pentru ca obţinerea recunoaşteriidin partea doar a uneia dintre ele înseamnă şi stabilirea de relaţii legiuite şi cu celelalte. Dupăexemplul bisericii ortodoxe româneşti vor proceda şi alte comunităţi bisericeşti ortodoxe, atât câtle va fi posibil din cauza împrejurărilor războiului”.2Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (în continuare ACNSAS), fond SIE,dosar 142, f. 42-44. 19
  • Asemănător se consemna în oficiosul Bisericii Ortodoxe croate, „Glas pravoslavja”(Vocea Ortodoxiei), din 17 august 1944, care într-un număr special titra următorul editorial: „Celmai important eveniment în viaţa bisericii noastre de la formarea ei şi până astăzi esterecunoaşterea ei din partea bisericii autocefale ortodoxe româneşti şi stabilirea legăturilorreligioase dintre ele. În acest fel, biserica noastră a intrat, în sfârşit, în comunitatea bisericilorortodoxe autocefale, căci dobândirea recunoaşterii din partea uneia dintre ele şi stabilirea unorlegături bisericeşti cu aceasta, stabileşte legături şi cu celelalte, atât cât întreţinerea lor e posibilădin considerente tehnice. După exemplul bisericii ortodoxe române vor acţiona acum şi altebiserici ortodoxe, după cum, datorită împrejurărilor războiului, vor avea posibilitatea. […]Recunoaşterea bisericii noastre din partea altor biserici ortodoxe autocefale este o mărturie aîntăririi ei şi un imbold pentru dezvoltarea ei ulterioară. […] Această recunoaştere, în acestetimpuri, e o dovadă că, conducerea Bisericii Ortodoxe Române crede în viitorul şi succesul trainical activităţii bisericii noastre şi, de aceea, îi întinde o mână frăţească, introducând-o în comunitateacelorlalte bisericii ortodoxe”3. Evident că afirmaţiile din editorialul revistei croate cu privire la recunoaşterea BisericiiCroate, prin simpla prezenţă a unui mitropolit ortodox român, erau forţate şi menite să justificefuncţionarea acesteia. Nu aceeaşi exprimare era în scrisoarea de recomandare a patriarhuluiNicodim, din 4 august, transmisă prin mitropolitul Visarion şi publicată în acelaşi oficios: „Amfost înştiinţaţi prin intermediul ministerului afacerilor străine şi prin legaţia croată la Bucureşti că,pentru sfinţirea noului episcop care trebuie făcută la Zagreb, la 15 august în acest an, aveţi nevoiede un reprezentant din partea sfintei biserici ortodoxe române. Cu deosebită bucurie şi dragosteîntru Hristos vă trimitem pentru aceasta pe Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Visarion, pe care îlînsoţesc preacinstiţii protoiereu Vasile Ştefan, consilier patriarhal, şi Traian Ghica, arhidiacon alPatriarhiei noastre. Transmitem bisericii ortodoxe croate cele mai fierbinţi salutări şi dorinţa de propăşire,felicit pe noul episcop, căruia, de asemenea, îi dorim cea mai rodnică activitate pastorală, rugându-l pe Dumnezeu să ajute Ortodoxia să-şi îndeplinească greaua şi sfânta sa misiune, în special învremurile de astăzi, cu cea mai mare rodnicie. Rog pe Înalt Prea Sfinţia voastră să binevoiască aprimi expresia dragostei întru Hristos, Nicodim”4. Potrivit presei croate, Mitropolitului Hermogen a răspuns prin următoarele: „Priminddelegaţia voastră în frunte cu preasfinţitul mitropolit Visarion suntem fericiţi că putem, uniţi înrugăciune, să trimitem mulţumiri preafericirii voastre pentru că, în acest moment, s-au stabilitlegături între biserica noastră şi cea românească ceea ce ne încurajează să ne urmăm drumulnostru în slujba lui Dumnezeu şi a poporului”. Dacă presa din Croaţia relata importanţa vizitei mitropolitului Visarion într-o prezentareexagerată, trebuie spus că el a fost primit ca un şef de stat. Jurnaliştii croaţi consemnau cădelegaţia română a fost însoţită de la Viena de prof. Mato Socoloc, ataşat cultural şi de presă alLegaţiei croate de la Bucureşti, iar la frontieră a fost întâmpinată de reprezentanţi croaţi alături deVirgil Gheorghiu, ataşatul de presă al Legaţiei române de la Zagreb. De asemenea, în gara dinZagreb, mitropolitul a fost primit de oficialităţile croate, iar din partea legaţiei române au fostprezenţi ministrul M. Mitilineu, maiorul Constantin Maftei, ataşat militar5, Nicolae Teianu,3 Apud Gheorghe Zbuchea, Ultima misiune oficială a mitropolitului Visarion Puiu din partea Bisericii OrtodoxeRomâne în Croaţia: Zagreb 1944, susţinută la simpozionul „Mitropolitul Visarion Puiu-125 ani de la naştere”,26 februarie 2004, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti.4 Ibidem.5 Acesta a fost ataşat militar la Zagreb în timpul războiului, unde ar fi colaborat cu serviciile secretegermane. După schimbarea politică survenită la 23 august 1944 a refuzat să se întoarcă în ţară, rămânând 20
  • secretar, Mihail Cârciog, ataşatul comercial, Valentin Chelaru, ataşatul cultural şi corespondentulagenţiei de presă române „Rador”. Presa croată a consemnat toate evenimentele la care mitropolitul român a participat,dându-le o importanţă prea mare, preluând probabil şi unele afirmaţii ale acestuia, cu un înţelespuţin deformat. De asemenea, după săvârşirea hirotonirii arhimandritului Spiridon Mifka, în presacroată s-a consemnat cum acesta afirma că vizita mitropolitului român a pus „temelia colaborăriifrăţeşti şi a legăturilor” dintre cele două Ortodoxii6. Tot pentru a conferi o mare importanţă vizitei mitropolitului Visarion Puiu, presa croatăanunţa primirea acestuia, în ziua de 16 august, de către arhiepiscopul catolic de Zagreb, dr. AlojzieStepinač, total distorsionat faţă de cum prezenta informatorul „Negru în nota sa, apoi, în 17august, se publica despre gestul poglavnicului Ante Pavelič de a mulţumi, în cadrul unei recepţii,pentru sprijinul acordat de Biserica Ortodoxă Română, acordând mitropolitului român înaltadistincţie croată, „Pentru Serviciu” în gradul de Mare Cruce7. Aproximativ la fel s-a anunţat şi în presa românească centrală, „Universul” şi „Curentul”,prin ştirea trimisă la 21 august de corespondentul „Rador” de la Zagreb, dar publicată laBucureşti abia la 23 august, respectiv 24 august, într-o casetă pe două coloane. Diferenţafundamentală în anunţul apărut la Bucureşti este că nu se vorbeşte nicăieri de recunoaştereaBisericii ortodoxe croate, accentuându-se pe greutatea evenimentului de la Zagreb prin prezenţamitropolitului Visarion Puiu, în urma invitaţiei guvernului croat, dar şi pe principalele momenteale vizitei. În schimb, în articolul românesc se reliefează titlurile publicaţiilor croate care facreferire la recunoaşterea Bisericii croate ca pe un aspect puţin exagerat din partea acesteia, dar cao formă de prestigiu a Ortodoxiei româneşti şi în virtutea relaţiilor româno-croate8, acesteaprobabil la sugestia cenzurii militare. Însă, în ce a constat stabilirea relaţiilor dintre cele două părţi şi recunoaşterea Ortodoxieicroate? Aceleaşi surse vorbesc de prezentarea scrisorii din 4 august semnată de patriarhulNicodim şi înmânată de mitropolitul Visarion. Prin urmare avem de-a face cu o simplă scrisoare,ci nu de o gramată din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cutumei bisericeşti.În acest context, nici patriarhul, nici mitropolitul Visarion nu se puteau exprima în numeleBisericii Ortodoxe Române, deoarece recunoaşterea canonică şi delegarea în sânul Ortodoxieicroate era numai atributul Sfântului Sinod de la Bucureşti. Participarea mitropolitului Visarion la solemnităţile de la Zagreb a fost percepută deistoriografia sârbă postbelică ca un simplu act fără semnificaţii bisericeşti profunde. Se pare căatât istoricii, cât şi reprezentanţii Bisericii sârbe au privit acest episod ca unul banal, fărăconsecinţe negative la adresa vieţii bisericeşti din spaţiul iugoslav9.în tabăra legionarilor care trebuiau să formeze guvernul de la Viena la cererea autorităţilor germane.Conform lui Valerian Trifa, Maftei a colaborat cu Oficiul Altenburg din Ministerul de externe german(pentru Europa de Sud-Est) pe probleme militare româneşti, el fiind unul dintre cei care a purtat discuţiicu mitropolitul Visarion Puiu pentru formarea guvernului de la Viena (cf. Mihai Pelin, Opisul emigraţieipolitice. Destine în 1222 de fişe alcătuite pe baza dosarelor din arhivele Securităţii, Editura Compania, 2002, p. 197;INMER, Au ales libertatea! Dicţionar. 2265 de fişe personale din evidenţele Securităţii, ed. îngr. de Veronica Nanu şiDumitru Dobre, Bucureşti, Editura ProHistoria, 2007, p. 453; Viorel D. Trifa, Memorii, ed. Eugene S.Raica, Cluj Napoca, Editura Limes, 2003, p. 156).6 Apud Gheorghe Zbuchea, op. cit.7 AMAE, fond 71/Iugoslavia-telegrame şi rapoarte Zagreb şi Skopje, dosar 4/1941-1944, f. 159;„Curentul”, 24 august 1944; Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit.8 „Universul”, an 61, nr. 232, 23 august 1944; „Curentul”, an XVII, nr. 5935, 24 august 1944.9 Apud Gheorghe Zbuchea, loc. cit. 21
  • Evident că gestul mitropolitului Visarion, girat de patriarhul Nicodim, prin scrisoarea din4 august 1944, şi, se pare, de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, este la limitacanonicităţii, dar nicidecum nu poate exprima recunoaşterea Bisericii ortodoxe croate, după cumnici Biserica sârbă nu a considerat după al doilea război mondial. Un gest similar a fost în cazul sfinţirii bisericii române de la Sofia, din 6 decembrie 1923,unde, de asemenea, la solemnitate a participat Visarion Puiu, la vremea aceea episcop alHotinului. Despre acest moment aflăm din cartea care s-a tipărit cu această ocazie: „La început,mitropolitul Ştefan al Bulgariei voia ca întregul act al sfinţirii să fie săvârşit numai de dânsul,«întrucât locaşul acesta se găseşte în eparhia sa» şi întrucât alte biserici ruseşti aflate în Bulgaria aufost sfinţite de chiriarhii bulgari respectivi, iar noi urma să luăm parte numai ca asistenţi. Noi, însă, potrivit dreptului canonic şi instrucţiunilor primite, sprijiniţi şi de stăruinţeleministrului României, dl. C. Langa Râşcanu, am arătat Înaltpreasfinţului Ştefan, mitropolitulSofiei, că, întrucât biserica e a statului român, făcută cu cheltuiala statului şi destinată populaţieiromâneşti, apoi arătând care ar fi rezultatul unei persistări ca cea de până astăzi, am cerutÎnaltpreasfinţiei sale dimpotrivă să ne lase a săvârşi noi singuri toate momentele cele maiînsemnate din actul sfinţirii. După mai multe discuţiuni, Înaltpreasfinţia sa a cedat trecerea acestormomente asupra noastră, dar nu a renunţat a oficia împreună cu noi, însoţit de un număr egal declerici. Atunci, neavând nici o oprire canonică (deoarece biserica noastră română niciodată nu adeclarat pe cea bulgară schismatică, precum nu a declarat-o nici cea rusă, sârbă, greacă şipatriarhul Antiohiei), ci, dimpotrivă, urmând delegaţiei ce ni s-a făcut prin adresa MitropolieiUngrovlahiei cu nr. 5230 şi urmând dorinţei de a vedea unite în dragoste bisericile noastre dinrăsărit, apoi spre a împlini stăruinţele populaţiei româneşti, care dorea să se sfinţească aceastăbiserică cât mai curând, am procedat cu participarea clerului bulgar la sfinţirea ei”. Slujbavecerniei a fost începută de mitropolitul bulgar, iar episcopul Visarion Puiu a fost cel care a slujitutrenia. A doua zi, înconjurul bisericii s-a făcut cu preoţii din ambele biserici, iar intrarea cusfintele moaşte şi aşezarea lor în piciorul sf. Mese a fost săvârşită de episcopul român.Proscomidia a fost făcută de ieromonahul Teofil Ionescu, iar aromatele au fost pregătite dearhimandritul Simion Ciumandra de la schitul Darvari din Bucureşti. Stropirea şi ungerea bisericiis-au făcut de episcopul Visarion Puiu, iar Sf. Liturghie a fost săvârşită pe antimisul trimis demitropolitul primat Miron Cristea. Apostolul şi Evanghelia au fost citite în limba română,răspunsurile au fost date în româneşte şi slavoneşte, iar pomenirile de la ieşirea cu CinstiteleDaruri au fost rostite de cei doi ierarhi. Astfel, după 18 ani de aşteptare, biserica românească dinSofia era sfinţită10. Astfel, înţelegea episcopul Visarion Puiu să sfinţească biserica românească dincapitala Bulgarie, ţară care avea o autocefalie ortodoxă considerată schismatică de PatriarhiaEcumenică, dar care rămăsese în comuniune cu celelalte scaune autocefale ortodoxe. Un aspect până acum inedit în cazul participării mitropolitului Visarion Puiu la Zagrebeste legat de anunţul din 3 septembrie 1944, atunci când în ziarul „Curentul nou” se publicaurmătorul articol cu tilul „Biserica ardeleană se ridică contra recunoaşterii Bisericii Ortodoxecroate” şi care avea următorul conţinut: „După cum se ştie, cu câteva zile înainte de doborâreadictaturii lui Antonescu, presa din Capitală a publicat în loc de frunte ştirea că Patriarhia Românăa trimis un delegat la Zagreb pentru a recunoaşte Biserica ortodoxă a Croaţiei. Ultimul număr al oficiosului Mitropoliei Transilvaniei, gazeta «Telegraful român», purtânddata de 27 august a.c., ocupându-se de acest fapt, scrie: «Cu uimire am aflat din ziare că unmitropolit român în retragere a participat la Zagreb la hirotonirea unui episcop al Bisericii10Visarion, episcop de Hotin, Sfinţirea Bisericii Române din Sofia (Bulgaria), Chişinău, Imprimeria statului,1933, p. 11-12. 22
  • ortodoxe din Croaţia, ducând şi recunoaşterea acelei Biserici din partea Sf. Sinod al BisericiiOrtodoxe Române. Se ştie că Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a pus la dosar cerereaBisericii Ortodoxe din Croaţia de a fi recunoscută ca Biserică autocefală, deoarece nu s-a dezlipitcanonic de Biserica ortodoxă şi de patriarhul de care aparţinea». Gazeta «Telegraful român» din Sibiu este condusă de către însuşi IPSS mitropolitulNicolae Bălan, una dintre cele mai proeminente figuri ale Transilvaniei. De aceea, faţă de celescrise, o urgentă precizare din partea forurilor în drept se impune”11. Precizarea publicată în oficiosul sibian avea o semnificaţie aparte în contextul politicromânesc schimbat la 23 august 1944. Este lesne de înţeles la un mitropolit precum NicolaeBălan, care nu de puţine ori se manifestase împotriva regimului sovietic de la Moscova şi reuşise,cu mici excepţii, să coabiteze cu guvernul antonescian pentru un spaţiu mai mare de manevră înfolosul Bisericii pe care o conducea. O exprimare individualistă a mitropolitului ardelean nu erainedită, dar faţă de un patriarh şi un mitropolit pensionat aproape acuzaţi de abuz în faţaSinodului, care amânase sine die rezolvarea problemei ortodoxe croate, era totuşi politică. Mai alescă, Nicolae Bălan nu reuşise în ultima perioadă să colaboreze atât de strâns cu aceşti doi ierarhi.Gestul lui Nicolae Bălan era politic, deoarece vorbea de recunoaşterea Bisericii croate, ceea ce eraevident fals, iar el ştia acest lucru. În acelaşi timp, articolul publicat în ziarul sibian îl punea îndificultate pe Visarion Puiu, care îl situa imediat în afara cadrului canonic bisericesc şi la limitaunei acţiuni proprie regimului antonescian care de acum începea să fie hulit de noii politicieni carese exprimau „cu sugestie” de la Moscova. În loc de concluzii În cele de mai sus am încercat să ilustrăm împrejurările şi faptele mitropolitului VisarionPuiu în Croaţia. După persecuţia ustaşă, rămasă în conştiinţa sârbilor, ca una de nuanţă catolică,statul croat solicita ca Biserica Ortodoxă Română să recunoască noua entitate ortodoxă croată. Lasolicitările statului croat au răspuns factorii guvernamentali români, care, în interesul cultivăriirelaţiilor politice şi culturale tot mai intense, în cadrul Axei, împotriva Ungariei, Slovaciei şiBulgariei, au cerut patriarhului Nicodim şi Sf. Sinod al BOR o acceptare a croaţilor ortodocşi încomuniunea ortodoxă. Patriarhul româna s-a arătat reticent de la bun început, deoarece acestconstruct bisericesc era făcut într-o perioadă incertă din punct de vedere politic, dar mai ales dincauza opoziţiei manifestate de Patriarhia sârbă şi cea Ecumenică. Sf. Sinod al BOR a amânatdiscutarea problemei croate, până în 1944, când, se pare, a pronunţat un acord de principiu, înurma căruia patriarhul Nocodim l-a delegat pe mitropolitul Visarion Puiu. Acesta nu mai eramembru al Sf. Sinod al BOR de la data de 1 iunie 1944, ceea ce, prin actul său de hirotonire aunui cleric croat, alături de un ierarh ortodox din vechea Biserică a Rusiei, nu implica directBiserica Ortodoxă Română şi nu recunoştea în nici un fel Biserica ortodoxă croată.11 „Curentul nou”, seria a II-a, nr. 5, 3 septembrie 1944. 23
  • Aspecte ale vieţii şi activităţii arhiereului Emilian (Dumitru) Antal Târgovişteanul Prof. Ilie ŞANDRU (Topliţa) Viitorul arhiereu Emilian Antal Târgovişteanu, pe numele său de mirean Dumitru, saupărintele Mitrucă, cum îi spuneau cei mai apropiaţi – şi cum semnează chiar el în primul număr alpublicaţiei ,,Biserica Bradu-Boteanu”, din Bucureşti, având ca subtitlu ,,Cronică parohială – aparelunar şi este scrisă de Pr. Mitrucă D. Antal”, s-a născut la 20 octombrie 1894, în Topliţa Română(Olah Taplicza), fiind unul din cei 12 copii ai familiei Dumitru şi Ileana Antal, soră a PatriarhuluiMiron Cristea. După absolvirea Seminarului Teologic din Sibiu, a devenit student al Universităţii Regaledin Budapesta, Facultatea de Filozofie. Ca şi unchiul său, Patriarhul Miron Cristea, a fost alespreşedinte al Societăţii Academice ,,Petru Maior”. Însă, ca urmare a evenimentelor istorice de lasfârşitul Primului Război Mondial, el a părăsit Budapesta şi s-a întors în Ardeal, unde s-a pus ladipoziţia Consiliului Naţional Român, luând parte activă la constituirea sfaturilor şi gărzilornaţionale româneşti din localităţile de pe Valea Superioară a Mureşului, dintre Reghin şi Topliţa.,,După ce mi-am îndeplinit misiunea la Reghin (unde era sediul Consiliului Naţional Român pecomitatul Mureş-Turda), în jurul datei de 20 noiembrie am ajuns la Topliţa, comuna mea natală, având deacum o bogată experienţă în munca de organizare a sfaturilor şi gărzilor naţionale”. După Marea Unire din 1918, Dumitru Antal nu s-a mai întors la Budapesta spre a-şi urmastudiile, ci a lucrat în cadrul Consiliului Dirigent al Transilvaniei, la Departamentul ocrotirisociale. În 1924 s-a căsătorit şi, la îndemnul unchiului său, mitripolitul primat al României, aîmbrăţişat cariera preoţească. În acelaşi an a fost numit protopop ortodox al Reghinului. În 1927,episcopul Nicolae Ivan al Clujului l-a transferat în postul de revizor eparhial şi redactor al revistei,,Renaşterea”. După şase ani de şedere la Cluj, în 1933, solicitat de unchiul său, Patriarhul Miron Cristea,s-a transferat la Bucureşti, mai întîi ca ajutor de preot, iar apoi ca preot titular la Biserica ,,Bradu-Boteanu”. În autobiografia(curiculum vitae) dată Securităţii, el motivează acest transfer ca oultimă şi disperată încercare de a-şi salva căsnicia, fără să ştie că şi amantul soţiei sale se stabilise şiel acolo. Ne mai având o altă soluţie ,,am fost nevoit să divorţez”. Începând din ianuarie 1936, părintele Mitrucă Antal a editat publicaţia cu apariţie lunară,,Biserica Bradu-Boteanu”, o ,,cronică parohială, scrisă de Pr. Mitrucă D. Antal”. ,,Foişoara aceasta se vadistribui gratuit la toţi enoriaşii”. Aceasta cuprindea dări de seamă despre activitatea bisericească,articole cu caracter religios, despre viaţa creştină, tălmăcirea Bibliei, semnificaţia sărbătorilorreligioase. La nr. 23, din mai 1938, este anexată o ,,Cronică” care, evident nu aparţine aceluinumăr, fiind vorba despre evenimente mai recente: ,,Sfântul Sinod, în şedinţa din 28 octombrie a.c. m-aales cu unanimitate ca Vicar-Arhiereu al Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei şi Arhiepiscopiei Bucureştilor, cutitlul de Târgovişteanul, iar M.S. Regele a confirmat alegerea prin Înaltul Decret-Regal nr. 3910 din 10noiembrie a.c. Hirotonirea se va face în ziua de Sf. Nicolae, 6 dec. curent, la sf. liturghie, în biserica sf.Patriarhii”. Darea de seamă pe anul Domnului 1938, publicată în nr. 26, din ianuarie-februarie1939, este semnată: ,,Emilian D.Antal-Târgovişteanu, fost paroh al bisericii Bradu-Boteanu”. De aici încolo cariera bisericească a lui Dumitru Antal într-un făgaş nou, plin de suişuri şicoborâşuri spectaculoase. Începutul acesteia s-a datorat, desigur, dorinţei unchiului său, PatriarhulMiron Cristea, de a-şi aduce nepotul lângă el, ca pe un om în care putea avea deplină încredere şipe care să-şi sprijine toiagul bătrâneţelor. Faptul nu putea trece neobservat, în primul rând decătre presa de scandal, dar şi de neprietenii Patriarhului. Evenimentele se petrec tocmai când Mitropolitul martir Visariaon Puiu, al Bucovinei,depunea o susţinută activitate pentru reînfiinţarea Episcopiei Maramureşului, lucru ce nu-iconvenea deloc mitropolitului Ardealului, Nicolae Bălan, sub a cărui jurisdicţie canonică se aflaMaramureşul. În cele din urmă, după multe discuţii şi dispute noua episcopie s-a înfiinţat totuşi,prin Hotărârea Sfântului Sinod din 17 iunie 1937, devenită sufragană Mitropoliei Bucovinei. S-au pus în circulaţie fel de fel de zvonuri privitoare la viitorul episcop. Revista,,Predania”, de ,,critică teologică” scria, în nr. 6-7, din mai 1937, că ,,pentru scaunul de episcop alMaramureşului candidează: P.S. Vasile Stan Răşinăreanul (care va fi ales, sprijinit de Mitropolitul Nicolae 24
  • Bălan), Pr. Nistor, P.S. Policarp Moruşca, Pr. D. Antal (şi cei care vor izbuti să-şi transcrie sentinţa de divorţpână la data alegerii)”. Cum alegerea titularului noii episcopii întârzia (Vasile Stan va fi ales abia la 1 noiembrie1938), iar ÎPS Visarion Puiu, a cerut, printr-o adresă trimisă Sfântului Sinod, să i se acorde ,,PreaCuviosului Protoiereu Dumitru Antal, inspector în Ministerul Cultelor şi vicar provizoriu al acestei Mitropolii”rangul de arhimandrit, toţi erau convinşi că el va ocupa scaunul episcopal al Maramureşului. Maiales că exista bănuiala unei înţelegeri între ÎPS Visarion Puiu şi Patriarhul Miron Cristea.Evenimentele se derulează repede: în martie 1938, Dumitru Antal este tuns călugăr la mănăstireaDragomirna, primind numele de Emilian, iar la 10 aprilie, acelaşi an, i se acordă rangul dearhimandrit, devenind astfel eligibil pentru a fi înălţat în treapta arhieriei. Se întâmplă însă un fel de ,,lovitură de teatru”. În şedinţa Sfântului Sinod din 28octombrie 1938, s-a aprobat transferarea P.S. Irineu Mihălcescu Târgovişteanul, vicarul patriarhal,în scaunul episcopal de la Râmnic-Noul Severin, în locul P.S. Vartolomeu Stănescu, care s-apensionat. În calitatea sa de preşedinte al Sfântului Sinod, ÎPS Visarion Puiu, aduce la cunoştinţacelor prezenţi că ,,ÎPS Patriarh prin înalta chemare în slujba Ţării are nevoie absolută şi imediată pentruocuparea acestui post de arhiereu”. Patriarhul, prezent la şedinţă, este de acord cu propunerea făcută şiîl numeşte, pe loc, pe ,,Prea Cuviosul Arhimandrit Emilian Antal”. Toţi cei prezenţi, în număr de 16,votează în unanimitate, numirea făcută de Patriarh. Hirotonirea sa a avut loc în CatedralaPatriarhală, în 6 decembrie – Sf. Nicolae, slujba fiind oficiată de Patriarhul Miron Cristea,episcopul Grigore al Aradului şi Vasile al Caransebeşului. La sfârşitul acesteia Patriarhul a spus: ,,Deşi eşti numai arhiereu şi n-ai jurisdicţie, eu îţi dauaceastă cârjă a mea prin care ţi-o acord – şi o voi face şi în scris – jurisdicţie de episcop, de mitropolit al Ungro-Vlahiei şi patriarhicească pentru ca pe măsură în care vor slăbi puterile mele, de ierarh trecut de 70 de ani, înaceeaşi măsură să împlineşti Prea Sfinţia Ta cerinţele legate de marea sarcină a conducerii superioarebisericeşti...”. La puţin timp, în 10 decembrie 1938, Patriarhul era sărbătorit cu prilejul împlinirii vârsteide 70 de ani şi 50 de ani de slujire a Bisericii. Însă, pe la mijlocul lunii ianuarie 1939 o răcealărebelă l-a obligat să se reţină atât de la treburile Bisericii, cât şi la cele ale statului. I s-a propus untratatement balnear pe ţărmul Mediteranei, în oraşul-staţiune Cannes, din sudul Franţei. A plecatîn ziua de miercuri, 26 februarie, însoţit de nepotul său Emilian Târgovişteanul, sora acestuiaEmilia Antal şi dr. Băltăceanu. Peste doar câteva zile aceştia asistau neputincioşi la sfârşitulpământesc al Patriarhului, în data de 6 martie 1939, ora 21.45. A fost adus în ţară şi înmormântatîn Catedrala Patriarhală, în 14 martie 1939. În 30 iunie 1939, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales în scaunul patriarhal peMitropolitul Moldovei, Nicodim Munteanu. De atunci au început zile grele pentru arhiereulEmilian Târgovişteanul, nepotul lui Miron Cristea, mai ales că între noul Patriarh şi unchiul săurelaţiile nu fuseseră din cele mai cordiale. Din această cauză, Nicodim Munteanu nu l-a avutniciodată la suflet pe nepotul înaintaşului său. Acesta a primit, mai întâi, nişte însărcinări legate deprimirea sutelor de preoţi refugiaţi din teritoriile răpite în urma evenimentelor din 1940. În Biblioteca Mănăstirii „Sf. Ilie” din Topliţa am descoperit două manuscrise originale alePS Emilian Antal, referitoare la primirea şi aşezarea preoţilor refugiaţi. Primul: ,,Câteva puncte devedere în chestiunea aşezării preoţilor refugiaţi în posturi de preoţi”, şi cuprinde cinci puncte, cu tot atâteaidei: 1.Se impune deci să fie aşezaţi în posturi independente şi definitive, corespunzătoarepregătirii şi situaţiei avute, ca încetul cu încetul să-şi poată înjgheba un rost; 2. Trebuie aşezaţi în condiţii care nu îi pun în conflict cu colegii lor de aici şi nici în starede umlinţă, ca nişte intruşi; 3. Putinţe de creare de noi parohii sunt în fiecare eparhie...; 4. Aplicarea legii cumulului preoţilor profesori, care să fie lăsaţi preoţi la bisericile undesunt, însă să li se dea câte un preot ajutător; 5. În plasarea la oraşe a preoţilor refugiaţi să se evite presiunile intervenţiilor. Adică fără,,proptele şi intervenţii”, fiindcă ,,unii dintre ei nici n-au fost preoţi la oraş”. Cel de al doilea manuscris este o scrisoare adresată Ministrului Cultelor. Prin ea, EmilianAntal Târgovişteanul îl informează că numărul preoţilor refugiaţi din Basarabia, Bucovina,Transilvania şi Dobrogea este foarte mare şi vin mereu, în fiecare săptămână. Singura soluţie ar fideci crearea de noi parohii bugetare în fiecare eparhie. Pentru aceasta este nevoie de fonduri. A 25
  • solicitat Ministerului de Interne şi i s-a răspuns că nu sunt. Îl roagă deci pe Ministrul de la Culte săintervină pentru rezolvarea situaţiei, mai ales că se apropie iarna şi ,,mulţi nu au îmbrăcăminte, alţii aucopii de şcoală şi atâtea alte nevoi de acoperit încât nu ştiu ce vor face”. Emilian Antal Târgovişteanupropune să se acorde fiecărei familii preoţeşti 5000 de lei, 3000 de lei văduvelor şi familiilor decântăreţi, şi câte 2000 de lei celor singuri. După această însărcinare, Patriarhul l-a trimis, cu titlu provizoriu la Argeş, unde Episcopiaera vacantă încă din 11 iunie 1940, după mutarea episcopului Grigore Leu la Huşi. Din iunie1944, până în martie 1945 Emilian Antal s-a retras la Mănăstirea Cernica, ca stareţ. După o serie de evenimente şi de presiuni oculte, Mitropolitul Bucovinei Tit Simedrearenunţă la scaunul mitropolitan, aşa cum a fost nevoit să facă şi predecesorul său, MitropolitulVisarion Puiu. Patriarhul Nicodim s-a gândit imediat că este un prilej bun pentru a-l îndepărta deel pe Emilian Antal, trimţându-l la marginea ţării, mai aproape de ruşi, care oricând îl puteauinvita la o ,,plimbare”, fără întoarcere, spre Siberia. Şi, astfel, în şedinţa din 6 martie 1945, SfântulSinod al BOR l-a delegat pe Emilian Antal ca locotenent de Mitropolit la Suceava, într-o eparhiedespre care mulţi vorbeau că va fi desfiinţată. Totuşi, în cele din urmă, aceasta a supravieţuit, iarfaptul s-a datorat, în bună măsură locotenentului de Mitropolit, Emilian Antal şi a bunelor salerelaţii cu Emil Bodnăraş. În cuvântarea acestuia, rostită la Câmpulung, în 29 aprilie 1946, cuocazia instalării noii conduceri a Fondului Bisericesc, se dădea ca sigură instalarea lui EmilianAntal Târgovişteanul ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei: ,,D-l dr. Petru Groza a înţeles săsprijine la conducerea Mitropoliei Bucovinei, ca Arhiepiscop şi Mitropolit al Bucovinei pe Înalt Prea SfinţitulEmilian Antal Târgovişteanul”. Anunţul a fost primit cu mare bucurie, cu aplauze şi ovaţii prelungitede către cei prezenţi. Cu toate acestea acest lucru, respectiv numirea, nu avea să se întâmple niciodată! Jocurileşi interesele de culise erau foarte puternice. În contextul în care la Iaşi, în 28 decembrie 1947, erainstalat, cu deosebit fast, noul Mitropolit al Moldovei, Justinian Marina, devenise clară chestiuneasuccesiunii patriarhale, funcţie la care aspira şi arhiereul Emilian Antal Târgovişteanul. Dupăcâteva luni, la 27 februarie 1948, Patriarhul Nicodim Munteanu, în vârstă de 84 de ani, a trecut lacele veşnice. Odată cu dispariţia lui a început disputa pentru conducerea BOR. Din păcate pentruEmilian Antal Târgovişteanul, în lupta în care s-a angajat, foţele sale erau prea slabe spre a-i dacâştig de cauză. Adversarul său, Justinian Marina, era prea puternic, avându-l ca aliat pe GheorgheGheorghiu-Dej. Cei doi adversari au utilizat toate ,,armele” de care dipuneau, scandaloase şi perfide,fiecare dorind să-l distrugă pe celălalt. Emilian Antal l-a acuzat pe Marina de plagiat. Acesta, ajunsPatriarh, spre a se răzbuna, a desfiinţat Mitropolia Sucevei, înfiinţând o altă eparhie –Arhiepiscopa Sucevei, unind-o cu cea a Maramureşului, în fruntea căreia a fost numit P.S.Sebastian Rusan. Ca o ironie a soartei, slujba de de intronizarea a acestuia a fost oficiată chiar deEmilian Antal, împreună cu episcopul Nicolae al Oradiei. Soarta arhiereului Emilian Antal era pecetluită. După predararea gestiunii Mitropoliei, afost acuzat de lipsă ,,uriaşă” în gestiune: un stilou în valoare de 7500 de lei, pentru care,,infractorului” i s-a imputat suma de 57.500 lei! A fost ,,turnat” la Securitate ca fiind ,,oportunist,nesincer şi desfăşoară o activitate de duplicitate în relaţiile cu guvernul”; este etichetat ca ,,mare legionar”, carecere poporului ,,să înceapă lupta când vine semnalul de la americani şi englezi”, etc. Este mereu hărţuit deSecuritate, urmărindu-se includerea sa între informatorii acesteia. A accepat, în cele din urmă, însănu a desfăşurat nici o activitate, nu a dat rezultatele scontate, astfel că a fost trecut ,,în evidenţapasivă”. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut la Mănăstirea „Sf. Ilie”, din Topliţa, ctitoria PatriarhuluiMiron Cristea, ca stareţ, între 1952 şi 1971. Aici îşi va da obştescul sfârşit la 15 iunie 1971. Slujbaprohodului a fost oficiată de un sobor de preoţi şi călugări în frunte cu Nicolae Mladin,mitropolitul Ardealului, Teofil al Clujului şi Vasile al Oradiei. Mormântul său se află în pământulstrăbunilor săi, sub zidul mănăstirii din Topliţa. 26
  • Varia Biserica „Sf. Evghenie din Trapezunt”, fascinaţia în arhitectura bizantină Dr. Vasile M. DEMCIUC (Suceava) Oraşul Trapezunt, unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Orientului şi una dintre marilepieţe ale lumii - care avea să devină pentru două secole şi jumătate capitală de imperiu. Esteaşezat „deasupra” Pontului Euxin, printre curenţii de apă curgătoare şi păduri din care astăzidoar urme se mai pot vedea, prodigios de bogat prin comerţul care-l făcea cu interiorul Asiei, adevenit şi este şi astăzi celebru prin luxul său12. Pe platoul care domina litoralul, palatul bazileilor de Trapezunt era, după cum descriucontemporanii, o minunăţie de eleganţă şi măreţie, iar renumele oraşului de cap şi ochi al Asieiîntregi13 era răspândit în toată lumea orientală. Fascinaţie, reper spiritual, seducţie. Aceştia sunttermenii care descriu felul în care a fost privit Bizanţul în general şi Trapezuntul în special, înistoria bătrânului continent. Şi această fascinaţie este dată şi de monumentele ecleziasticebizantine din vechea capitală a Imperiului de Trapezunt: Biserica „Sf. Andrei”, Biserica „Sf. Ana”,Biserica Panaghia Hrysokefalos, Biserica „Sf. Evghenie”, Panaghia Theoskepastos14 ş.a. Sf. Evghenie a fost cinstit în Trapezunt ca sfânt şi mucenic încă de la săvârşirea sa dinviaţă, în anul 292 ianuarie 21, iar în vremea când mitropolit al Trapezuntului era Sf. Atanasie (867-886), în urma unor apariţii repetate ale Sf. Evghenie, a început să fie sărbătorită şi ziua de naşterea acestuia 24 iunie. Istoricul John Finley (decedat în 1875) care a efectuat cercetări în zonă, afirma cănumele şi „cultul” Sf. Evghenie contribuiau la distincţia grecilor din Trapezunt între ceilalţicreştini din Răsărit, definindu-i ca pe un popor aparte, iar Arhiepiscopul Hrysanthos al Atenei(decedat în 1949), originar din Trapezunt, nota că „Sfântul din Trapezunt a avut o mare faimă şicinstire, la fel de mare ca Marele Mucenic Dimitrie, ocrotitorul Salonicului, căruia i – a semănatprin minunile săvârşite” . Biserica „Sf. Evghenie” a fost ridicată pe dealul cu acelaşi nume, aflat extra muros, în partearăsăriteană, faţă în faţă cu acropola, în capătul promontoriului, loc unde potrivit tradiţieihagiografice se afla peştera din Akanthe, unde Sfântul Evghenie a fost prins şi înlănţuit. În apropiere de peşteră, rudele Sf. Evghenie au ridicat o bisericuţă imediat după moarteamucenicească a acestuia. În secolul al VIII-lea a fost construită pe acelaşi loc o altă biserică maimare în jurul căreia s-a înfiinţat o mănăstire de călugări care a funcţionat până la cucerireaturcească din 1461, fiind un important centru al vieţii ecleziastice şi culturale din Trapezunt. În timpul domniei lui Alexie al II-lea (1297-1330), în mănăstire a funcţionat o şcoală deastronomie şi de matematică, unde au predat astronomi şi matematicieni faimoşi ca GrigoriosHioniadis, Manuil, episcopul de Taurezios, precum şi Konstantinos Lukitis. În această mănăstireau fost scrise lucrări de o deosebită importanţă teologică şi artistică, dovadă fiind iată unexemplar din Tipicul slujbei bisericeşti scris în 1346, exemplar ce se află azi la Mănăstirea Vatoped15. Mănăstirea „Sf. Evghenie” din Trapezunt a suferit mari distrugeri în timpul răscoaleiarhonţilor din Trapezunt, a tulburărilor care au urmat morţii împăratului Vasile I (1332-1340), învremea Irinei Paleologhina (1340-1341). Mărturiile vremii spun că „toate frumuseţile ei au fostmistuite”, dar a fost reconstruită între 1340-1349.12 Charles Diehl, Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999. p. 195.13 Ibidem.14 Tradiţia istorică consemnează pentru perioada bizantină existenţa a 17 mănăstiri şi aproximativ 75 debiserici care se aflau sub autoritatea Trapezuntului15 Mănăstirea Vatoped, Fond Documentar, Doc. 1199. 27
  • Biserica are o lungime de 28,08 m, o lăţime de 16,47 m şi o înălţime de 11,35 m. Biserica „Sf. Evghenie”, aşa cum se păstrează până astăzi, este din punct de vederearhitectonic o bazilică cu trei nave, în formă de cruce cu patru coloane de piatră ce susţin în naosînalta turlă semicirculară, atât în exterior, cât şi în interior, turlă prevăzută cu 12 ferestre în spaţiuldintre ferestre unde este sigur că au fost zugrăvite chipurile celor 12 apostoli, întocmai ca şi laBiserica „Sf. Sofia” din Trapezunt. Pe pandantivii de la baza turlei de pe nava centrală astăzi potfi văzute zugrăvite diferite versete, în scopul de a face cunoscute mesajele cărţilor sfinte aleCoranului. Absida altarului este pentagonală în exterior şi semicirculară în interior, în vreme ceabsidele diaconiconului şi proscomidiarului sunt semicirculare, atât în interior, cât şi în exterior.Absida altarului este prevăzută cu trei ferestre, în vreme ce absidele celelalte au câte o fereastră,mărită în vremea când biserica a fost transformată în geamie. Accesul în biserica se făcea pe uşa amplasata pe latura de vest, dar erau şi două uşilaterale, una pe latura de nord alta pe latura de sud. Uşa de pe latura de sud a fost zidită înmomentul transformării bisericii în moschee. De altfel, peretele de sud al bisericii a devenitquiblah, un loc important al actualei moschei, unde musulmanii obişnuiesc a se aşeza cu faţa spreacesta pentru a se ruga. Un accesoriu important al quiblah-ului este mihrab-ul ce constă într-o nişăcentrală construită în zona fostei uşi de acces de pe latura de sud a bisericii. Pe aceeaşi latură a seaflă minbar-ul, un spaţiu important al moscheii, unde în zile de vineri sunt spuse rugăciuni şipoveţe de către khatib. Biserica, atât în interior cât şi în exterior, a fost împodobită cu fresce; potrivitinformaţiilor istoricului german G. F. Fallmerawer (decedat în 1861) în interior se aflau zugrăvitechipurile bazileilor bizantini din neamul Comnenilor, începând cu Alexie I (1204-1222) şi până laAlexie al III (1349-1390). În biserică se aflau cinstitele moaşte ale Sf. Evghenie şi ale împreunăpătimitorilor săiValerian, Candie şi Achila, moaşte aşezate în „raclă de argint aurit”, aşa cum consemnează unencomion scris de învăţatul trapezuntin Konstantinos Lukitis în prima jumătate a secolului alXIV –lea, „iar capetele erau împodobite cu aur, pietre preţioase şi mulţime de mărgăritare”16. Cercetările arheologice efectuate între 1916–1917 în altarul bisericii de bizantinologul rusP. Uspenski au scos la lumină nişte oseminte acoperite de o placă de marmură, afirmând căacestea ar putea fi moaştele celor patru sfinţi mucenici, moaşte pe care călugării le-ar fi ascuns cupuţin timp înainte ca turcii să intre în cetate în anul 1461, pentru a nu fi pângărite. Biserica „Sf. Evghenie” ca şi Biserica Panaghia Hrysokefalos erau bisericile unde aveauloc slujbele oficiale ale Comnenilor. Iată spre exemplu, arhim. Partenie Metaxopoulos, într-olucrare despre Trapezunt, scrisă la 1775, spune: „În acest locaş a fost binecuvântată, în anul 1351 de laNaşterea Domnului, luna septembrie, ziua 20, căsătoria lui Alexios al III–lea cu domniţa Teodora Comnenadin neamul Cantacuzinilor, fiica marelui boier Nichifor Cantacuzino, văr primar al regelui romeilor IoanCantacuzino”. În acea zi de luni, 15 august 1461, Mohamed al II-lea Cuceritorul a intrat în cetate în urmacapitulării lui David (1458-1461), ultimul bazileu al Trapezuntului. Sultanul a poruncit ca biserica„Sf. Evghenie” să fie transformată în geamie, a poruncit ca frescele să fie acoperite cutencuială, să se înalţe imediat un minaret, schimbându-i numele în Moscheia Nouă-YenicumaCamii, moschee care funcţionează şi astăzi. Prin măreţia sa, prin eleganţa motivelor decorative ce împodobesc ancadramenteleferestrelor şi uşilor Biserica „Sf. Evghenie” din Trapezunt şi astăzi transmite mesajul fastuluibizantin din vremea Comnenilor, fiind un reper spiritual artistic bizantin. Konstantinos Lukitis, Encomionul Sfântului Mare Mucenic Evghenie şi a celor împreună cu el : Candie, Valerian şi16Achila, care au pătimit în Trapezunt 28
  • Sensul duhovnicesc al suferinţei Ierom. Nectarie PETRE (Paris) „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meuasupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnăsufletelor voastre” (Mt. 11, 28-30) Introducere Suferinţa şi moartea sunt două mari realităţi ale existenţei umane. Nimeni nu poate săscape. Putem să le evităm, să le respingem, să le îndepărtăm cât mai posibil, dar suferinţa este datăomului în condiţia sa actuală şi totul trece prin porţile morţii. De ce este suferinţa?, De ce eu trebuie să sufăr?, Care este sensul suferinţei mele?, De ceaceia care împlinesc răul scap de suferinţă?, De ce cei drepţi şi curaţi ajung să sufere?, De cepersoana cea mai dragă mie pe lumea aceasta trebuie să moară?, Ce mă aşteaptă dincolo demoarte?, Cui îi aparţine viaţa?, În suferinţa şi în moartea celor nevinovaţi, unde este Dumnezeulcel drept şi bun? Sunt întrebări pe care ajungem să ni le punem atunci când suntem implicaţi, atâtnoi în suferinţă, cât şi personele dragi sufletului nostru. Mai întâi, să remarcăm că Dumnezeu alucrat şi lucrează pentru ca suferinţa să fie uşurată. Trebuie să ne reamintim că suferinţa îşi areoriginea în grădina Edenului. Dumnezeu i-a dat omului libertatea de alegere, pentru ca acesta săaleagă binele sau să aleagă răul. Acea parte din alcătuirea omului, care îl distinge de alte vieţuitoarede pe pământ, este tocmai capacitatea lui de a alege şi a lua decizii morale. Omul este un agentmoral liber17. Suferinţa „Când suferim, ne gândim rar la ea. Şi atunci când medităm la suferinţă, este în generalatunci când suferim mai puţin. Nu este suferinţa cea care dă sens vieţii, ci viaţa cea care-i dă cuadevărat sens şi eventual suferinţei. Nu vedem suferinţa şi eliminăm din context viaţa, ca şi cumea nu ar avea vreun sens. Prin suferinţa pe care o ducem astăzi, vedem sensul răscumpărării demâine”18. Dintotdeauna omul îşi pune aceste întrebări ..... Înaintea suferinţei şi a morţii, tradiţiacreştină propune credinţa în Înviere: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”,rostim de fiecare dată atunci când zicem Simbolul de credinţă. Mântuitorul Hristos ne-a arătatcalea, acceptând din toată fiinţa noastră suferinţa şi moartea, moartea va fi biruintă prin Înviere:„Cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”, cântăm de nenumărateori în perioada pascală de după Înviere. Domnul Hristos îi zice Marthei, care era întristată şiconfuză înaintea morţii de neînţeles a fratelui ei Lazăr, prietenul Domnului: „Eu sunt Învierea şiviaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu vamuri în veac” (In. 11, 25-26). Iar Sfântul Apostol Pavel, scrie Corintenilor: „Dacă nu este învierea morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduireanoastră, zadarnică şi creinţa voastră” (I Cor. 15, 13-14). Învierea este temelia credinţei creştine;învierea lui Hristos, biruinţa Lui asupra morţii, este început al învierii tuturor în Hristos. Dumnezeiasca Liturghie: un răspuns la suferinţa omului contemporan Astăzi, scrie părintele Alexandru Schmemann, este o criză euharistică în Biserică, aceastaarătându-ne, cât mai vizibil, că trebuie să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, mai mult de17 Billy Graham, Despre suferinţă, p. 21.18 Bertrand Vergely, La souffrance, Editions Flammarion, 1997, p. 34. 29
  • Euharistie, de Dumnezeiasca Liturghie, de Taina biruinţei şi a slavei lui Hristos. Este adevărat cătrăim un secol teribil, din punct de vedere spiritual este periculos. Cu durere constatăm căsuferinţa, adesea ne îndepărtează de Dumnezeu, în loc să ne apropie mai mult. Tragediaconfruntării noastre cu realitatea este această îndepărtare. Nu este Dumnezeu de vină, ci omul înmâna căruia stau toate. Nu este credinţa, ci ideologia şi utopia care determină condiţia spirituală alumii. Suferinţa este ceva ce arată lipsa de dragoste, sau lipsa puterii de a iubi, lipsa voinţei de aiubi, dar şi lipsa dorinţei de a iubi. Dar nu lumea aceasta plină de suferinţă este cea pe careDomnul ne-a vestit-o şi pregătit-o: „Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voiodihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cuinima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre” (Mt. 11-28-30). Dacă Domnul ne cheamă să-i purtămjugul, putem să ne îndoim? Mulţi sunt aceia care poate se uimesc de răspunsul care este la suferinţă, dar Bisericatotdeauna a adus ca un răspuns – taina sfintei Euharistii. Biserica împreună cu credincioşii a trăitşi trăieşte taina euharistiei, până la sfârşitul veacurilor. Părintele Alexandru Schmemann eraconvins că în „sfânţa sfintelor a Bisericii se regăseşte renaşterea pe care omul o nădăjduieşte”19.Biserica a crezut dintotdeauna că această urcare spre Împărăţia lui Dumnezeu, începe printr-oieşire din lumea aceasta „desfrânată şi păcătoasă”; invitându-ne să ne „lepădăm de toată grijanoastră cea lumească”. Nu agitaţia, gălăgia şi furia ideologică, ci darul cerului: aceasta este vocaţiaBisericii în lume şi izvorul slujirii ei. Această vocaţie este capabilă să ne înveţe iubirea, cu putereadragostei vom putea depăşi suferinţa care devine ca o stare de posedare în omul contemporan. Suferinţa şi învierea „Miezul nopţi, unde aşteptăm vestea Învierii lui Hristos ne găseşte din nou adunaţi înjurul Bisericii. Suntem la piciorul Crucii rămasă fară Acela care a trebuit să îndure o suferinţănedreaptă. Mormântul fiind gol, fără Dătătorul vieţii, Îngerul cel purtător de lumină binevesteşteFecioarei Maria, Maicii lui Dumnezeu: „Bucură-te Fecioară curată, că Fiul tău a Înviat a treia zidin mormânt”, prin aceasta aducându-ne vestea cea nouă care ne luminează sufletul şi umplându-ne de bucurie înaintea mormântului gol!”20. Răstignit pe Cruce, Domnul Hristos ne învaţă să renunţăm la voinţa noastră personală,lăsând să se împlinească în noi voinţa Părintelui ceresc. Pe Cruce, purtând coroana de spini –rodul pământului blestemat după căderea în păcat a lui Adam (Fac. 3, 18) – Hristos aduce iertarelumii întregi, scoţând spinii urii şi ai neputinţei care era în lume. Pe Cruce, Hristos a băut fiere amară amestecată cu oţet, semn al amărăciunii pentru sufleta păcatului, păcat ce îl ia asupra Lui şi de care ne curăţeşte (In. 19, 29).Pe când Hristos e încă pe Cruce, întreaga creaţie, văzută şi nevăzută, cerească şi pământească,tremură înaintea patimilor nedrepte şi a morţii Celui ce este Bunătate desăvârşită, dar şi înainteatainei mântuirii ce se săvârşeşte în acest moment. Soarele se întunecă spre slăvirea Celui ce esteadevărata „Lumină a lumii” (In. 8, 12), pământul se cutremură, pietrele se despică, catapeteasmatemplului se rupe în două, mormânturile se deschid şi mulţi morţi învie, şi totul strigă cu sutaşul:„Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu a fost omul Acesta” (Mt. 27, 51). Şi încă, totul mărturiseşte căCel Răstignit este „Piatra duhovnicească”din care toţi au băut în pustiu (I Cor. 10, 4) şi „piatra dincapul unghiului” „lepădată de cei ce clădeau” „aleasă, de preţ, şi cel ce crede în ea nu va firuşinat” (I Ptr. 2, 6).19 Alexandre Schmemann, L’eucharistie, Sacrement du Royaume ,YMCA-PRESS, Paris, 1985.20 Mitropolitul Iosif Pop, Scrisoare Pastoralaă la praznicul Învierii Domnului, Paris, 2007. 30
  • De ce fel de suferinţă vorbim ? Păcatul are ca urmare suferinţa, durerea, moartea: realităţi potrivnice firii. Totuşi, fiinţaomenească e chemată să trăiască după firea sa (după cum a fost chemată de la nefiinţă la fiinţă).Biserica dă exemplul evanghelic al fiului risipitor ce se dezgustă de falsele bunuri; mai rea esituaţia fariseului, ce se complace în infumurarea lui. Iată de ce, în cartea Triodului, el vine primul.Problema păcatului este că omul nu suferă întotdeauna din pricina lui. Poate cei din jur suferă,însă el nu vede suferinţele ce le provoacă celorlalţi: totul merge bine pentru fariseu, victimă ailuziei binelui. Fericit fiul risipitor, ce are nostalgia casei părinteşti, care suferă de foame şi sete.Însă cel ce e fericit în răul (răutatea) lui, de ce-ar ieşi din el (ea)? Biserica dă, de aceea, învăţătura privind Judecata de apoi, spre a atinge pe fariseu printeamă; Biserica reaminteşte fericirea cunoscută de om în paradis. Dacă nu ştim că putem vieţui şiastfel, de ce ne-am schimba? Adevărata problemă privind mântuirea este aceasta: indiferenţa faţăde mântuire. Cum să ne eliberăm de păcatul ce ne duce la suferinţă? Păcatul (iniţial, sau ulterior)afectează relaţia om – Dumnezeu, şi nu există decât în acest context; păcatele săvârşite împotrivaaproapelui nu sunt astfel decât pentru că încalcă o poruncă dumnezeiască privitoare la aproapele.Omul este de altfel înşelat, cel rău îl atrage spre o iluzie a binelui, ia aspect dumnezeiesc, el careeste chiar înger, pentru a-l atrage pe om la el, pentru a-l întoarce dinspre Dumnezeu spre folosullui: de aceea îl atrage prin cuvinte dumnezeieşti, falsificate. Apoi, prins în capcana plăcerii, rob alnehotărârii, prizonier patimii, omul încalcă porunca21. Martiriul Martiriul în creştinism nu e doar mărturisirea, înaintea judecătorilor pământeşti, a luiHristos ca singur Dumnezeu, este o stare mistică prin excelenţă. Martirul nu e un ascet, ci un omde o credinţă totală. O tânără creştină, adusă însărcinată în temniţele romane, gemea aducând pelume copilul ei. Ce vei spune când vei fi aruncată la fiare? o luă în râs un temnicer. Dar earăspunse: Atunci un altul va fi în mine, care va suferi pentru mine. Într-adevăr, în momentul când, în timpul suferinţei, simte că-şi pierde echilibrul (e pepunctul de a ceda), martirul, dacă se alipeşte de Cel Răstignit şi Înviat cu toată suferinţa lui, cutoată maniera chiar de a-şi pierde echilibrul, - este copleşit de puterea învierii şi cunoaşte bucuria. „Măcinat de dinţii fiarelor”, el devine „grâu foarte curat” cum zice – şi cum mărturiseşte –Sfântul Ignatie Teoforul; el devine într-un anume fel euharistie. Biruinţa asupra morţii Dumnezeu n-a creat moartea. El, Cel Viu, a creat omul ca vieţuitor chemat la desăvârşire.Dar aceasta nu poate fi decât liberă participare la existenţa dumnezeiască, pentru că „Dumnezeusingur deţine nemurirea” (I Tim. 6, 16). Moartea a venit – şi nu încetează să vină şi să se întunece– pentru că omul s-a abătut şi se abate de la Cel Viu. Moartea prinde puteri prin chiar fatalitateaei, ce ne stârneşte spre o existenţă neautentică, prin care trecem iute neliniştea în minciună. Omulse mândreşte cu lumea aceasta, pe care crede că o face împărăţia lui, de la care aşteaptă siguranţă,în timp ce îl înrobeşte deşertăciunii, adică vidului. Moartea este deci în chip fundamental, potrivnică firii, şi, într-o anume manieră esteîntotdeauna un omor, pentru că loşeste într-o existenţă destinată nemuririi. Moartea e libertateapervertită, ce face ca neantul să capete – în mod paradoxal – realitate; îi permite să parazitezeexistenţa, fiinţa, pe care Dumnezeu a făurit-o pentru desăvârşire. Însă, Dumnezeu e răbdător, cu toată răbdarea iubirii. Acest rău pe care nu-l poate21 Pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, Cateheză la Louveciennes, miercuri 6 aprilie 2005. 31
  • împiedica, - pentru că se naşte din libertatea în care atotputernicia Lui este în acelaşi timp şiîmplinită şi limitată, - Dumnezeu îl va folosi pentru a-l deschide pe om dragostei Lui22. Imaginea Fiului Omului – Slujitorul suferind Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, „Domn al suferinţei şi al morţii”.El face să se identifice Fiul Omului cu Slujitorul suferind al Domnului, pentru a transmitecredinţei ideea de suferinţă şi de suveranitate23. Când marele preot îl întreabă: „Eşti tu Hristosul”?, Iisus răspunde: „Eu sunt, şi veţi vedeape Fiul Omului şezând de-a dreapta celui Atotputernic” (Mc. 14, 61-62). Când Iisus vorbeşte desuferinţele Lui, de patima şi de moartea Lui, El vorbeşte mereu despre El însuşi ca Fiu al Omului.Acest titlu se suprapune celui de „Hristos” în învăţătura lui Iisus. Când descrie smerita Sa stareomenească, o face referindu-se tot la Fiul Omului: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi;dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Mt. 8, 20). Întâia venire a Fiului Omului a fost întru suferinţă şi umilinţă; a doua va fi întru slavă.Unitatea esenţială şi continuitatea acestor două veniri sunt păstrate prin persoana care a trăit încea mai deplină sărăcie, care şade acum „în slava lui Dumnezeu”, şi care va veni întru plinătateaslavei Sale. Astfel, titlul de „Fiul Omului” exprimă în acelaşi timp omenitatea, suferinţa şidumnezeirea lui Iisus. Descrierea patimilor – suferinţă şi dreptate De ce Dumnezeu, Care, prin voia Lui, a creat toată lumea – tot ce cuprinde cerul, tot ceţine pământul, tot ce închide marea, tot ce iadul face să se agite –, care făurit atât de divers aceastălume, prin puterea lui atot-stăpânitoare, Care a alcătuit-o doar pentru frumuseţea ei: de ceDumnezeu, în loc să desfiinţeze o osândire la moarte, a trebuit să-Şi verse sfântul sânge? Principiul lucrurilor, creatorul naturii, de ce a vrut să Se nască? De ce a ales umilinţa,pentru păcatele noastre? De ce Domnul întregii creaţii Şi-a asumat condiţia de sclav? Nu pentrucă a vrut să îndure toate umilinţele sclaviei, pentru mântuirea noastră? Judecătorul întregii lumi Şi-a dorit să fie supus unei judecăţi. Este oare vreun motiv de a muri în Cel ce are puterea şi stăpânirea? E numai din iubire pentru noi faptul că El a primit să moară. A vrut să asume şi să fiepărtaş până la sfârşit stării omeneşti. A acceptat pedeapsa firii noastre, după cum a asumat povarade neînlăturat a firii omeneşti. El moare pentru că s-a identificat într-adevăr cu noi, a luat asupraSa tragedia vieţii omului. Moartea Lui este deci descoperirea supremă a compasiunii şi iubirii Lui. Şi pentru că moartea Lui este dragoste, compasiune şi suferinţă pentru noi, în ea însăşifirea morţii s-a schimbat. Ea nu mai e o pedeapsă, ci un gest strălucitor de iubire şi de iertare,sfârşitul a toată lipsa de comuniune şi a oricărei singurătăţi. Osândirea lui Hristos s-a transformatîn iertare. O dragoste fără egal – răspunsul la suferinţa acestei lumi Pentru om e firesc a muri, a suferi; totuşi, moartea nu e caracteristică pentru Dumnezeu,Cel ce a creat lumea, Care este începutul tuturor lucrurilor. Cum este posibil pentru Dumnezeu săguste moartea? Dumnezeu nu poate muri, e adevărat; dar a căpătat această însuşire din strânsa22 Olivier Clément, Questions sur l’homme - La victoire sur la mort, Paris, 1972, p. 97.23 The Gospel Image of Christ: The Church and moderne criticism, St.Vldatimir’s Seminary Press, New York, 1972, p. 15. 32
  • legătură cu întraga umanitate: „Nimeni nu are dragoste mai mare decât Cel ce renunţă la viaţa Sapentru cei pe care îi iubeşte. Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc”24. Puterea, tăria, strălucirea Creatorului ne-a fost făcută evidentă de contemplarea făpturilorLui, însă nu ştim iubirea lui Dumnezeu, afecţiunea Lui pentru noi ne rămâne tainică25. „Dar în aceasta a dovedit Dumnezeu dragostea Lui pentru noi” – zice Apostolul –„Hristos a murit pentru noi când noi eram încă păcătoşi” (Rm. 5, 8). De altfel, citim în altă parte:„Cu adevărat, atât a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu L-a dat, pentru ca oricinecrede în El să nu moară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Oricine poate fi un binefăcător, poate dărui cu generozitate, a aduce servicii când afacerileîi sunt prospere, a iubi oameni amabili. Însă a se încărca de o vrăşmăşie ce atentează la ceea ce e alsău, a se primejdui pentru ei, a se da spre suferinţe, a se arunca cu pasiune asupra morţii, pentrua-i sustrage de la o moarte violentă şi a le păzi viaţa: e posibilă comparaţia ? Prietenia se dovedeşte în vrăjmăşie; în primejdii măsurăm afecţiunea; suferinţa suntdovada dragostei; moartea este întăritura, zidul de apărare al unei iubiri împlinite. Iată de ceHristos merge pe calea umilinţei trupului, se supune batjocurilor Patimii, trece de la o caznă laalta, primeşte o moarte foarte amară. El a dorit să fie un osândit, Cel ce a iubit într-atâta opera Sa. Această voinţă nu e ceva nou la Dumnezeu. Primul cuvânt al Legii vechi cerea: „Să iubeştipe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău” (Deut. 6, 5). Adevăratastăpânire este aceea care porunceşte prin dragoste, nu prin teamă, cea care îşi supune prin dorinţăşi trupurile şi inimile. Prin iubirea ce le-o poartă, Î-şi pregăteşte acest Stăpân slujitori, care nu sesupun împotriva voinţei lor, ci în mod liber. Iată primul motiv al Patimii Domnului. El a voit săcunoaştem iubirea lui Dumnezeu pentru om, pentru că Dumnezeu a vrut să fie iubit mai degrabădecât temut. Concluzii Sub pretextul de a da un sens suferinţei, avem tendinţa de a raţionaliza, uitând că a suferiînseamnă a îndura răul. Şi invers, sub pretextul de a nu o raţionaliza, avem tendinţa de a o lipsi deorice sens, uitând că a suferi înseamnă a aştepta cu răbdare. Omul viu e acela care ştie în acelaşitimp să refuze răul, rămânând sensibil la el, cum este cel ce ştie să accepte viaţa şi să o ducă,lăsându-se în acelaşi timp dus de ea. În societatea noastră modernă, unde mulţi dintre noi trăiesctransformări sfâşietoare, e de neconceput să nu medităm asupra suferinţei, fie ea morală saufizică. În concluzie, constatăm că secolul XX-lea a văzut deschiderea progresului ştiinţific şitehnic; acesta ce ni se deschide trebuie să fie secolul umanizării grijii, a ajutorului global al omuluisuferind, în calităţile lui de fiinţă gânditoare, fiinţă socială, fiinţă spirituală. În ultimul rând, dorescsă nu uităm rolul primordial al Bisericii şi al tainei liturgice, care oferă în aceeaşi măsură soluţii laproblemele contemporane, printre care şi suferinţa.24 In. 15, 13 – Dacă moartea lui Iisus pe Cruce a fost dovada supremă a iubirii Lui pentru Tatăl, ea este şivârful iubirii Lui pentru cei pe care îi face prietenii lui. Aceasta e fundamentul şi regula iubirii frăţeşti.25 Ioannis Thermpylon, La divine liturgie: une réponse à la souffrance de l’homme contemporain. 33
  • Însemnări monografice despre Transnistria (I) Şerban ALEXIANU (Bucureşti) Ce este Transnistria? Termenul Transnistria este mai mult o noţiune politică, decât geografică. Potrivitdicţionarului enciclopedic român, Transnistria (,,dincolo de Nistru”) era nume dat de autorităţileromâne în 1941 teritoriului cuprins între râul Nistru la vest şi Bug la est, mărginit la nord de râulNyonia (azi se numeşte Markovka) şi Rov, iar la sud de litoralul Mării Negre dintre Nistru şi Bug.Aceasta este o delimitare mai mult geopolitică, făcută într-un anumit moment al istoriei, adicăperioada anilor de război, 1941-1944. În prezent noţiunea se referă la un teritoriu mult mai restrâns, tot dincolo de Nistru, trasatdin ordinul lui Stalin în 1940, apoi impus de regimul separatist în 1990, şi aflat puţin mai jos deSoroca, cu o lăţime medie de circa 20 km, până aproape de vărsarea apelor Nistrului în limanul-golf închis la Marea Neagră, lângă satul Dnistrovsk, înglobând o suprafaţă de 3.362kmp, faţă de33.832kmp, care este cea a Republici Moldova, deci circa 10 procente din cea a întregii ţări.Populaţia teritoriului este de circa 550.000 locuitori, iar cea a statului de azi, Republica Moldova,era în 2006 de 4.466.700 locuitori, deci circa 12 procente din total. Potrivit recensământului din2004 făcut de autorităţile separatiste de la Tiraspol, din populaţia de peste jumătate de milion delocuitori, 32 de procente sunt moldoveni (români), 30 la sută ruşi, 29 la sută ucraineni, plus 8procente bulgari, găgăuzi, evrei, germani, bieloruşi, polonezi şi alţii (faţă de datele din 1989, s-aconstatat o scădere a populaţiei cu 150.000 de locuitori). Pentru autorităţile de la Tiraspol titulatura oficială este Republica MoldoveneascăNistreană, proclamată pe 2 septembrie 1990, dar nerecunoscută pe plan internaţional. LaChişinău, potrivit Legii votate de Parlamentul Republicii Moldova la 22 iulie 2005, zona estenumită ,,localităţile din stânga Nistrului”. Puţini ştiu că există sate de o parte şi alta a Nistrului,sub autoritate, fie a Tiraspolului, fie a Chişinăului. Astfel dincolo de Nistru sunt 6 comune marisub autoritatea Chişinăului, adică acele localităţi unde s-au purtat lupte în 1992, adică: Cocieri,Maldovata Nouă, Corjova, Coşniţa, Pârâta şi Doroţcaia, iar separatiştii de la Tiraspol, aumunicipiul Tighina (Bender), care include şi satul Proteagailova şi comunele Gâsca şi Chiţcani,situate la vest de Nistru. Există dincolo de Nistru 5 raioane şi anume, din nord spre sud,Kamenka, Dubăsari, Grigoriopol, Râbniţa şi Slobozia, plus Tiraspol şi Tighina (Bender). În totalpotrivit Legii nr. 764/2005 (,,Unităţile administrativ-teritoriale din stânga Nistrului cărora li se potatribui formă şi condiţii speciale de autonomie”), există acolo 147 localităţi din care: 1 municipiu,9 oraşe, 69 comune şi 68 sate. De la început trebuie subliniat un fapt: teritoriul de dincolo de Nistru, indiferent deadâncimea sa, până la râul Bug sau mai aproape, a fost o zonă de câmpie, loc prin care au afluitspre centrul continentului mai toate popoarele migratoare, după care s-a aflat sub diversestăpâniri străine, dar niciodată nu a aparţinut doar unei etnii şi nici nu a format un stat de sinestătător, ci doar diverse regiuni autonome impuse de diverşi ocupanţi, cu interese geostrategice îndrumul spre Marea Neagră şi Balcani. Teritoriul de dincolo de Nistru de-a lungul ultimului mileniu. Teritoriul de dincolo de Nistru, până la Bug şi dincolo de apele sale, face parte din MareaCâmpie rusă sau ucraineană care se întinde până la poalele Munţilor Urali şi coboară până laţărmurile Mării Negre. În noile manuale de istorie a Ucrainei acest vast teritoriu a primit,,denumirea istorică de câmpie sălbatică. Pe aceste teritorii, după cum ne este cunoscut, cândva autrăit popoare care au dispărut de pe arena istorică: cimerianii, sciţii, sarmaţii, goţii, ş.a. De atunci a 34
  • şi rămas pustiu acest pământ rodnic. Iar acum el i-a ademenit pe coloniştii din Ucrainadependentă de statele vecine Lituania şi Polonia… Deja în secolul al XIV-lea pământurile rodniceale Câmpiei sălbatice au început să fie valorificate de către cazacii ucraineni… în stepele din sud,în vecinătate cu cazacii, duceau o viaţă nomadă hoardele tătare dependente de Hanatul Crimeii:creşteau vite cornute mari, cai, oi şi capre. Între cazaci şi tătari avea loc o luptă permanentă pentruacest ţinut”1. Sub stăpânirea tătaro-mongolă, polono-lituaniană şi turco-tătară Această câmpie ,,sălbatică” a fost un fel de culoar de trecere a popoarelor din Asia care,după ridicarea Marelui Zid Chinezesc, au deversat spre Europa timp de aproape un mileniu.Tătarii, neam mongolic din sudul Siberiei, au fost ultimul mare popor migrator venit în Europa,într-un torent devastator. Sub conducerea lui Ginghis-han (sau Temugin) 1206-1227, cât şi a fiilorsăi, Ogodai şi Batu, tătaro-mongolii realizează cel mai întins imperiu cunoscut în istorie, ocupândsuccesiv China, India, Iranul, Afganistanul, toată Asia Centrală, teritoriul fostei URSS, ajungândpână în centrul Europei, zdrobind armatele germano-poloneze la Lignitz (9 aprilie 1241), iar pestealte 4 zile pe cele maghiare, la Mahi. Cu aproape două decenii mai devreme, în 1222, armatele luiGinghis-han, conduse de Djebe şi Subotai, ajung până în peninsula Crimeea, de unde vor urcaspre nord, zdrobind oştile cnezilor ruşi, aliaţi cu cumanii, în celebra bătălie de la Kalka (16 iunie1223) Astfel, tătarii au stăpânit peste trei veacuri sudul Rusiei şi Ucrainei de azi, iar prindestrămarea statului lor, numit Hoardă de Aur, în 1443 a apărut Hanatul Crimeei, condus defamilia hanilor Ghirai, care au devenit vasali a Imperiului turcilor otomani între 1475-1774. Am insistat asupra apariţiei tătarilor în zonă pentru că au dominat-o mai multe secole,fiind o forţă militară de temut, ai sultanilor, neamurile lor stabilindu-se, atât în sudul Moldovei,aşa zisul Bugeac, dar şi în partea de sud a Transnistriei de azi. Odată cu venirea stăpânirii ţaristeau fost alungate din Bugeac şi sudul Transnistriei, iar în 1944 şi din Crimeea, din ordinul lui Stalin,spre a face loc noilor valuri de populaţie rusofonă. Pe harta de azi a Transnistriei separatiste întrecele 147 localităţi am găsit doar trei cu sonorităţi tătare: Caragaş, Iagarlâc şi Taşlâc. În vara anului 2007, am făcut o vizită particulară în Transnistria, mergând cu maşina întreGrigoriopol şi Tiraspol. Am oprit în satul Taşlâc, acolo unde trăiseră bunicii şoferului meu, Oleg.Am vorbit cu un vecin, Petrea. Ambii mi-au spus că la ei, în Taşlâc, (cuvânt tătărăsc careînseamnă piatră), nu-i nici urmă de tătar, dar dealurile pe care s-a urcat satul e plin de piatră cucare oamenii şi-au durat nu doar case, acareturi, dar şi garduri. Numele l-au păstrat ruşii de pehărţile turceşti, iar pentru sovietici sună mai bine decât numele curat moldovenesc. Tot ei, dar şialţi români sau moldoveni de dincolo de Nistru, mi-au confirmat că majoritatea satelor sunt cupopulaţie moldovenească, iar fostele târguri, industrializate rapid, au devenit rusofone. Revenind la istoria ,,întunecatului ev mediu”, trebuie arătat că stăpânirea hanilor tătari afost contestată şi înlocuită cu cea a regilor Lituaniei: regele Olgerd i-a învins pe tătari la Apelealbastre în 1363 şi şi-au întins autoritatea, scriu cronicile, asupra unor regiuni din bazineleNistrului şi Niprului, iar sub regele Withold (1392-1430) stăpânirea lituaniană s-a extins până laMarea Neagră. După ,,Unirea de la Lublin”, (Uniune dinastică între Lituania şi Polonia, numităReczpospolita), apare un stat nou, cu rege, dietă-Seim şi monedă comune, un fel de republicănobiliară. De fapt, bazele uniunii politice a celor două state feudale au fost puse încă din 1385,prin ,,Înţelegerea de la Krewno”, când Jadwiga, moştenitoarea tronului Poloniei, s-a căsătorit cuJagailo sau Jagello, marele duce al Lituaniei care, sub numele de Wladislaw al II-lea, a devenit şirege al Poloniei şi întemeietor al dinastiei Jagello (1386-1572). Statul polono-lituanian va dispareîn urma celor 3 împărţiri succesive (1772, 1793 şi 1795), teritoriul Transnistriei intrând în1 G. I. Serghienko, V. A Smolâi, Istoria Ucrainei din cele mai vechi timpuri până la sfârşitul secolului al XVIII-lea,manual pentru clasele VII-VIII ale şcolii medii cu limba de predare română din Ucraina, admis de Ministerulînvăţământului al Ucrainei, Editura SVIT, Lviv, 1996, p. 104. 35
  • componenţa statului ţarist. Aşa cum am văzut din recensământul făcut în Transnistria în 2006, înansamblul populaţiei sunt amintiţi la urmă şi etnicii polonezi, înainte de formula ,,şi alţii”. În timpul stăpânirii polono-lituaniene a teritoriului de dincolo de Nistru, pe malul vestic s-a format şi a dăinuit statul feudal Moldova, Nistru fiind graniţa sa naturală la răsărit. Totuşi, dupăprima domnie a lui Petru Rareş, adică din 1538, partea de sud a Moldovei, numită de turci,Buceag (,,ţinut de frontieră”) împreună cu cetatea Tighina, rebotezată Bender, intră sub stăpânireadirectă turcească, (ca raia), fiind colonizată populaţie turco-tătară, până în 1812, când vor veni înlocul lor ruşii, care îi vor alunga pe tătari, colonizând masiv alte populaţii (pe o parte din tătari şimoldoveni i-au alungat în Dobrogea şi peste Prut). Teritoriul de azi al Transnistriei va fi cel împărţit de polono-lituanieni şi turco-tătari, zonade contact, de hotar, fiind pe râul Kodâna în secolul al XVIIl-lea, existând pe malurile sale douăcetăţi, pe cel sudic, fortăreaţă otomană numită Bala sau Balta. La rândul lor polonezii, în 1699ridică propria fortificaţie şi târg numite Josefgrad, după numele principelui polon fondator, JozefLubonirski. Acolo au loc lupte dure în timpul războaielor ruso-turce, în 1768, fortăreaţa polonezăfiind distrusă de oştile generalului rus Mihail Krecetnikov, cele două porţi ale târgului fiind unitedefinitiv în 1797, când Rusia a ocupat teritoriul de până la Nistru. Am amintit de acest episod încăde la începuturi, pentru că la Balta (orăşel care până la 1940 a avut o populaţie de circa 10-20.000locuitori, majoritar evreiască), a fost între 1924-1929 capitala Republicii Sovietice SocialisteAutonome Moldoveneşti, apărută din ordinul lui Stalin (datele despre oraşul Balta sunt preluate şidin lucrarea ,,Balta Karotka, istoricika dobigka Prospect” tipărită de autorităţile ucrainene aleoraşului în 1997 la bicentenarul ,,eliberării”). Între cele două mari state care stăpânesc zona, adică polonezii şi lituanienii pe de o parte,în nord, cât şi turco-tătară în sud, s-a găsit populaţia de războinici şi agricultori cunoscuţi subnumele generic cazaci. Problema cazacilor de la graniţa stăpânirilor poloneză şi turco-tătară Cazacii, spre deosebire de Kazahi (popor, naţiune în teritoriul Republicii Kazahstan dinAsia Centrală), au reprezentat o pătură socială specifică în teritoriile de azi ale Ucrainei şi Rusiei,cu organizare social economică specifică, îndeplinind funcţii militare, adesea în teritoriile degraniţă, în slujba puterii feudale care au stăpânit zona. Istoricii ucraineni, în lipsa existenţei unuistat suveran ucrainean, i-a asimilat pe toţi cu cazacii de etnie ucraineană, deşi ei recunosc că însuşicuvântul cazac este de origine turcă şi înseamnă ,,om liber”2. Însă, vorbind de oastea căzăcească în special de pe Nipru, ,,zaporojenii, se menţionează înmanual, erau primiţi societatea căzăcească fără limitări, alături de ruşi, bieloruşi, lituanieni,moldoveni, armeni, tătari ş.a.3. Alt istoric contemporan care s-a ocupat de zonă este Vasile Stati de la Chişinău(teoretician al moldovenismului promovat de fostul preşedinte Vladimir Voronin), în cartea sa,,Moldovenii din Ucraina, studiu istorio-geografic, etno-demografic”, apărută la Chişinău în 2007.Dacă amintiţii istorici ucraineni arată că prima menţiune documentară provine de la un istoricpolonez (Martin Belski), referindu-se la cazacii din Podolia în anul 1489, V. Stati aminteşte de undocument mai vechi, din 1454, în care se vorbeşte de pregătirile făcute pentru apărarea oraşuluicetate, Caffa, de unde sunt trimişi la Cetatea Albă, vecină, provizii şi 70 de cazaci salariaţi sub doicomisari (soccusa cazachis cum comissarius duobus), concluzionând: ,,Este prima dată când suntfixaţi documentar şi fără echivoc într-o perioadă atât de timpurie şi în raport cu Moldova, cazaciişi meseria lor din totdeauna, oşteni plătiţi”4.2 Ibidem,p. 103.3 Ibidem,p. 107.4 Vasile Stati, Moldovenii din Ucraina, studiu istorio-geografic, etno-demografic, Chişinău, 2007, p. 186-187. 36
  • Cazacii, ţărani liberi şi oşteni, de diferite origini etnice, formau aşezări, numite sece (un felde sate întărite adesea cu palisade, cu şanţuri şi turnuri de veghe şi apărare, cu o piaţă centrală,cancelarie, depozitul de muniţii, casa tezaurului, biserică, casele familiilor lor). Puterea supremă însece (sat-tabără) o deţinea starşena sau atamanul secei. El era ales sau reconfirmat la începutulfiecărui an calendaristic. El era ajutat de furier (care ţinea actele la cancelarie), şeful convoiului(comandant al artileriei), esauli (responsabili cu menţinerea ordinii în sece), judecătorul,trezorierul, ş.a. Simbolurile puterii erau: korogva, tuiul, sceptrul, buzduganul, călimara, pecetea,trompetele, timpanele, insignele, etc. Cazacii erau călăreţi vestiţi, înarmaţi cu săbii, muschete,pistoale, arcuri cu săgeţi, suliţe, iar cei de pe râurile mari sau Marea Neagră aveau bărci de luptăfoarte rapide, numite pescăruşi. Cea mai vestită sece căzăcească a fost cea de la Zaporojie, la un prag al Niprului. În varaanului 2007 am avut ocazia să ajung la Zaporojie, chiar în ostrovul Horciţa, aflat în faţa barajuluimarii hidrocentrale ridicată în anii 30, din ordinul lui Stalin. În aval, am vizitat o astfel de secezaporojeană, reconstituită parţial, mai mult ca platou pentru filme de epocă şi pentru uniivizitatori. Întâmplarea a făcut că în acea zi veniseră în vizită şapte autocare pline cu turişti dinSUA. Pentru ei s-a organizat şi un spectacol cu călăreţi-cazaci, în ţinută de epocă, cavalcade,încăierări, cântece la balalaikă, degustări de mâncăruri tradiţionale şi băutura lor naţională –gorilka. Am văzut şi muzeul deschis după 1990, dar foarte sărac în documente şi obiecte vechi,autentice. Era mai mult o încercare de reconstituire a unei epoci de mult apuse, pe care perioadeleţaristă şi sovietică, au căuta să o învie doar în perioade de mare cumpănă, de războaie, când s-afăcut apel la spiritul de luptă şi jertfă al vechilor cazaci, readus în memoria contemporanilor deautorităţile de azi ale Ucrainei independente, spre a acoperi un imens gol. De altfel, Muzeul deistorie al căzăcimii de la Zaporojie a realizat, seria de panouri, cu sprijinul istoricilor de la Rovno,din partea de apus, naţionalistă şi nu rusofonă, cum e cea din arealul foştilor cazaci zaporojeni.Deşi pe insula-ostrov Horciţa (Gorciţa), totul e nou, reconstituit, totuşi la un televoting din varalui 2008, ansamblul de la Horciţa-Zaporojie, a primit cele mai multe voturi ale telespectatorilor, cafiind cel mai reprezentativ moment al istoriei Ucrainei (pe locul 5 s-a situat Cetatea de la Hotin,regiunea Cernăuţi!!!). Dacă istoricii ucraineni îi asimilează pe cazaci cu etnia lor, documentele de epocă arată căîn fruntea secelor, a unităţilor militare ale cazacilor s-au aflat şi conducători din rândul altorpopoare, inclusiv moldoveni. Am apelat din nou la lucrarea lui Vasile Stati, care precizează că spresfârşitul secolului al XVII-lea aproape în toate pâlcurile căzăceşti erau înrolaţi ,,moldoveni dediferite grade”, arătând că în însăşi ierarhia căzăcească zaporojeană cea mai înaltă treaptă a fostatinsă de Apostol Pavel, care a venit din pâlcul Mirgorod din Moldova în 1659, devenindcăpetenia cazacilor din Godeaci, iar feciorul său, Dănilă Apostol a ajuns hatman al Ucrainei dinstânga Nistrului, între 1727-1734, comandant al oştii căzăceşti5. Aceste detaşamente militare alecazacilor, cu localităţile lor, numite sece, se găseau de regulă în zonele de hotar, fiind întreţinute şisubordonate marilor state feudale, ca prim val de apărare, cât şi unităţi de rezervă care puteau filesne folosite în alte zone de conflict, dacă la frontiera unde existau era pace. Astfel, au fost cazaci,,înregistraţi”, folosiţi de polonezi la graniţele de sud ale Reczi Pospolita. Numărul detaşamentelorvaria, în funcţie de perioada istorică, în general, între o mie şi şase mii, conduse de hatmani şidivizate în pâlcuri (a câte o mie) şi în sotnii (câte o sută de militari, grupaţi în seci, cu armamentpropriu şi instrucţie de grup), totodată familiile lor, cât şi ei se ocupau cu cultivarea pământurilorşi creşterea animalelor, în schimbul serviciului militar fiind ţărani liberi (cazaci), un fel de oameniai regelui, în genul regimentelor grănicereşti înfiinţate mai târziu de habsburgi şi în Transilvania.Cam după acelaşi model au construit unităţi de cazaci şi alte state feudale, adică Imperiul ţarist, cucazacii de pe Don, Volga, contra vecinilor tătari din Hanatele de la Astrahan şi Kazan, apoi acelor din Crimeea.5 Ibidem, p. 220. 37
  • Efemera stăpânire a domnitorului Moldovei Gheorghe Duca Cele trei principale puteri militare beligerante din zonă, care se foloseau de detaşamenteproprii de cazaci, adică Polonia (Reczi Pospolita), Imperiul ţarist şi Imperiul Otoman, se aflau înrăzboaie periodice, cedând sau ocupând alte teritorii. S-a întâmplat şi între 1676-1681 când s-auluptat ostile turco-tătare cu cele ruseşti, care aveau în rândurile lor şi pe cazaci. Concomitent aavut loc şi un război între turco-tătari şi polonezi. S-au încheiat cele două conflicte prin acorduride pace, în fapt un fel de armistiţii până la izbucnirea altor confruntări militare. Astfel pe 13ianuarie 1681, în capitala hanilor tătari din Crimeea, la Baccisarai, reprezentanţii Moscovei şiIstanbulului semnează un acord de pace, dar şi armistiţiu pe 20 de ani (!), iar graniţa imperiuluiţarilor ajunge la Nipru. După aproape o lună, pe 11 februarie 1681, s-a semnat alt acord de pace,între turci şi polonezi, la Radzin, prin care teritoriul Transnistriei, între Nistru şi Bug, esteîmpărţit: partea de sud, de localităţile Dubăsari de pe Nistru şi Balta de pe Kodâma, au intrat substăpânirea Imperiului Otoman, în fapt a aliaţilor lor, hanii tătari. Şi tot la Radzin turcii au răsplătitneutralitatea domnului Moldovei, Gheorghe Duca, aflat la a III-a domnie (1681-1683), oferindu-işi hătmănia Ucrainei de până la Nipru. Referindu-se la cei circa trei ani de stăpânire a domnului Moldovei în Transnistria, dealtfel singura dată când zona s-a aflat sub autoritatea recunoscută a statului feudal Moldova, vecinpe Nistru, istoricul român C. C. Giurescu, comentând acest fapt, arăta că domnul Moldovei a stat,din vara lui 1681, luni de zile în acel ţinut întins, mănos, unde moldovenii aveau numeroase şivechi aşezări. El a întemeiat atunci aşezările Ţigănăuca, în faţa Sorocei şi Peştera, aproape deNemirov lângă Bug. Pentru că a organizat-o şi colonizat-o, scriau cronicile, moldovenii aveauimpresia că vrea să se stabilească definitiv acolo. În hrisoave, Gheorghe Duca se autointitula,,domn al Ţării Moldovei şi Ţării Ucrainei”. Participarea sa în vara lui 1683 la asediul Vienei i-afost însă fatală. Înfrânt, împreună cu oştile turceşti şi revenit în Moldova, va fi făcut prizonier dealt domn, Petriceicu, şi va muri în 1685 departe de ţară, în Polonia, la Lwow. Astfel s-a încheiat oefemeră stăpânire a Transnistriei de un domn moldovean. Am insistat asupra consecinţelor acordului de pace polono-turc de la Radzin, din 11februarie 1681, din două motive: mai întâi pentru că atunci s-a produs prima şi singura stăpânirerecunoscută a domnilor Moldovei dincolo de Nistru, care va fi invocată de regimul mareşaluluiIon Antonescu, pentru anexarea Transnistriei până la Bug în perioada celui de al doilea războimondial. Şi în al doilea rând pentru că, după împărţirea teritoriului între cele două puteri feudale,pe linia de demarcaţie au apărut sate întărite (sece) de cazaci, iar la Balta, pe graniţă, aşa cum amarătat deja, erau doua cetăţi rivale. Ţarii Rusiei s-au folosit de oştile cazacilor spre a-şi extinde teritoriile, motivate ideologic,prin eliberarea creştinilor ortodocşi din robia păgânilor turci şi luarea în stăpânire a Strâmtorilor, avechiului Constantinopol-Bizanţ, curtea imperială rusă considerându-se moştenitoarea de drept aImperiului Roman şi Bizantin, (o nepoată a ultimului împărat bizantin, Sofia, căsătorindu-se cuMarele Cneaz al Rusiei, Ivan al III-lea, 1467-1505). Abia în 1547, Ivan al IV-lea, cel Groaznic, valua titlul de ţar (de la termenul latin caezar, în germană caisar=kaiser). În timpul domniei lui Petru cel Mare (1696-1725), care în 1721 şi-a luat titlul de împărat,s-a dus o politică de centralizare a statului şi cucerirea de noi teritorii, sub deviza ieşirii la mări(Baltică şi Neagră). Se ştie foarte puţin faptul că, până în anul 1700, prin Tratatul de pace ruso-turc semnat la Istanbul (iulie 1700) Rusia a încetat să mai plătească tribut anual hanului Crimeei.Şi tot Ţarul – Împărat, Petru cel Mare ajunge cu trupele, nu doar până la Nistru, ci şi la Prut, înînţelegerea cu domnitorul Dimitrie Cantemir, angajându-se solemn să respecte teritoriul Moldoveişi familia domnitoare (aşa scriau şi în înţelegerile cu alţii, cum au fost, spre exemplu, cu cazacii luiBogdan Hamelniţki în 1654). Dacă în bătălia de la Stănileşti ruşii şi moldovenii nu erau înfrânţi deturci, poate că altfel ar fi fost frontierele! Aşa ruşilor le-a trebuit încă un secol ca să ajungă cu 38
  • stăpânirea la Prut. Războaiele lor cu turcii au continuat, soldându-se cu noi cuceriri. În 1783 ruşiiocupă Crimeea, iar în 1792, prin Pacea de la Iaşi, frontiera se stabileşte la Nistru. Dacă în perioada primelor războaie cu turcii şi tătarii sau polonii, ruşii au constituitpropriile aşezări şi detaşamente de cazaci, după ce au ajuns stăpâni în acele teritorii, le-audesfiinţat, cazacii fiind dezarmaţi şi transformaţi în ţărani iobagi. O parte din ei au fost incluşi înunităţi regulate de carabinieri, husari, ş.a. Hatman Kiril Rozumovski (1750-1764) a fost ultimulhatman. O parte din cazacii nemulţumiţi de noua politică a ruşilor, au trecut în tabăra adversă aturco-tătarilor. Astfel, în 1784 a apărut ,,Oastea căzăcească de la Marea Neagră”, care au primit dela Sultan şi Hanul tătar pământurile dintre Bug şi Nistru, adică Transnistria. La rândul lor, ruşiiînţelegându-şi ,,greşeala”, au organizat din nou pe cazacii rămaşi, în zona de nord, numindu-i,,Oastea căzăcească de la Bug”. Dar ele n-au avut viaţă lungă. În urma unui nou război, printratatul de pace ruso-turc încheiat la Iaşi în 29 decembrie 1791/9 ianuarie 1792, teritoriulTransnistriei, dintre Bug şi Nistru a fost anexat Imperiului rus. După 1792, o parte din cazacii din Transnistria au fost duşi în Kuban, restul asimilându-seîn populaţia locală supusă marilor proprietari de moşii. Am insistat asupra acestor episoade legate de detaşamentele de cazaci din Transnistria,din perioada 1681-1792, pentru că s-a recurs la tradiţiile războinice ale vechilor cazaci şi în zilelenoastre. În timpul conflictului de pe malurile Nistrului din 1992 au apărut aşa zisele detaşamenteinternaţionaliste de cazaci, sub pretextul ,,frăţiei de arme”, ca ,,apărători ai pământurilor căzăceşti”din Transnistria. În vara lui 2003, când am fost în zonă, până spre Bug, am poposit într-un satnumit Kazakskoe. Doar numele mai amintea de stră-străbunicii lor cazaci. Şi câteva din cânteceleşi dansurile lor, dar stilizate potrivit coregrafiei de tip sovietic. Sătenii au fost colhoznici, iar acumlucrează în asociaţii agricole. Alt sat, cu acelaşi nume am întâlnit şi lângă Bug, aproape de oraşulUmani. Alte sate purtau nume întâlnite şi la noi: Traian, Starâi Traian. Ziaristul Vadim Bacinschi,basarabean stabilit de decenii la Odesa şi corespondent al săptămânalului ,,Concordia” alromânilor din Ucraina, mi-a confirmat că pe acolo treceau anticele valuri de apărare, atribuitestrămoşului nostru, Împăratul Traian, fortificaţie şi drum strategic realizate de romani pentru aapăra zonele de invaziile venite din stepele din nordul Mării Negre. Transnistria sub administraţie rusească (1792-1917) După 1792 teritoriul dintre Bug şi Nistru şi-a schimbat din nou stăpânul. În loculpolonezilor şi a turcilor aliaţi cu tătarii din Crimeea au venit ruşii. Una din primele lor griji a fostde a lichida vechile aşezări şi privilegii ale cazacilor, pe care tot ei i-au format cât timp au avutnevoie, dar şi a-i expulza pe tătarii care se găseau în partea de sud. În noua situaţie geostrategică,înfruntările cu vecinul, adică Imperiul Otoman, au continuat. În postura de ,,apărători aicreştinilor ortodocşi”, ruşii, adică reprezentanţii curţii imperiale de la Sankt Petersburg au duscontinuu, nu doar în această zonă, ci în toate teritoriile cucerite, o politică de colonizări şirusificare, de dislocări masive de populaţii. Istoricul de la Chişinău, Vasile Stati, la care am mai făcut referire, arată că în perioadaveacurilor XVI-XVIII, deci înainte ca stăpânirea ţaristă să ajungă la Nistru şi Prut, mulţimoldoveni au venit în ,,arealul nistro-prutean şi mai departe pe cale militară, înrolându-se îndetaşamente de cazaci, în unităţi militare regulate. La încheierea slujbei, (a contractului), ei sestabileau, asemenea veteranilor romani din Dacia, cu traiul pe pământurile din preajmagarnizoanelor, unde erau cantonaţi sau în zonele rezervate expres pentru ei prin decreteimperiale6. La rândul său, un istoric rus (sovietic), V. Şişmoriov arăta că în acea perioadă exista osituaţie contradictorie: pe de o parte era tendinţa de a extinde cât mai mult hotarele prin cuceriride noi teritorii şi supunere a altor popoare, iar pe de alta, posibilitatea de a-i plăti pe soldaţi ca săslujească aceste interese expansioniste. Or, subliniază Şişmariov, citat de V. Stati, visteria statului6 Ibidem, p. 232. 39
  • rus fiind pustie ,,unicul mijloc de nădejde de a întreţine armata rămânea pământul… prin aşanumitul sistem de înmoşierire sau împământenire: fiecare proprietar de pământ (ocină) era obligatla serviciu militar. Totodată fiecare soldat sau ofiţer primea pământ7. Astfel, în documentelearmatei ţariste apar detaşamente, regimente şi corpuri de armate ,,valahe” sau ,,moldave” ori,,voloşine”, cum le spuneau ucrainenii valahilor. În ele erau oameni, nu doar din Basarabia şiMoldova, dar şi din Transilvania, Muntenia, Oltenia. Să ne amintim că Tudor Vladimirescu şipandurii săi au fost slujitori în armata ţaristă, înainte de a reveni în Oltenia natală şi a pornit luptecontra asupririi turco-fanariote. Dar, nu numai militarii erau astfel colonizaţi, ci şi alte categorii. Astfel, pentru populareateritoriilor cucerite guvernul rus a dat ucazuri (documente oficiale), pentru vinderea de pământuri,fiind preferaţi cei de credinţă ortodoxă, primind pământuri la est de Nistru fără nici un fel depermisiuni speciale în timpul împărătesei Ana Ivanovna (1730-1740). Ca urmare, la recensământuldin 1764 în nordul guberniei Herson, adică în nordul Crimeii, între Nipru şi Bug, moldoveniiocupau al doilea loc după ucraineni, iar în 1812, în stânga Nistrului locuiau peste 100.000 demoldoveni, iar peste aproape un veac, în 1897, în guberniile Herson şi Podolia, adică Transnistriapână la Bug, erau recenzaţi 174.000 moldoveni8. Am mai putea aminti şi faptul că mulţi boierinemulţumiţi de domni sau ţărani ori târgoveţi împovăraţi de dări şi corvezi, de abuzurileadministraţiilor, în special fanariote, plecau în bejenie (după cum migrează şi în zilele noastre!). Iarautorităţile ţariste încurajau asemenea strămutări de populaţii. La rândul lor ruşii îi puteau deportape cei indezirabili în nesfârşita Siberie ori, în cel mai fericit caz, dincolo de graniţele lor, înEuropa. Aşa cum arată şi istoricii ucraineni de azi, întinderile de stepă din Basarabia până înCrimeea a fost numită de colonizatorii ţarilor Novorosia (Rusia cea Nouă), iar guvernul ţaristdădea fiecărui nobil din Imperiu dreptul să primească în Novorosia câte 150 de desiatine depământ cu o singură condiţie: să aducă acolo cel puţin 13 familii de ţărani. În plus erau scutiţi deimpozite pe durata primilor 10 ani. Ca urmare, la începutul secolului al XIX-lea populaţia dinzona Mării Negre şi a celei de Azov (care cuprindeau 185.000 kmp, fiind împărţiţi în trei gubernii:Herson, Tavria şi Ekaterinoselo), aveau aproape un milion de locuitori9. Din zona, mai precis gubernia Herson, făcea parte şi teritoriul numit acum Transnistria.În concluzie, a făcut parte dintr-o zonă unde mereu s-au scurs diverse populaţii migratoare, iarapoi au fost periodic dislocate şi colonizate de diferite puteri stăpânitoare, nefiind un areal deconstituire şi afirmare a unui popor, apoi naţiuni, ci doar o periferie pentru cele în care s-auformat ca state şi naţiuni: ucraineni, ruşi, turci şi tătari, polonezi şi lituanieni, români (moldoveni). Aşa cum am mai subliniat, conducătorii ruşilor, fie că s-au numit mari cneji, ţari sauîmpăraţi în condiţiile în care au fost creştinaţi de emisari de la Constantinopol sau consideraţimoştenitori de drept ai Imperiului Bizantin, ale cărui teritorii au fost cucerite de păgânii turci. Înnoile teritorii, ,,eliberate” de sub jugul necredincioşilor, administratorii militari sau civili auîntemeiat sau rebotezat aşezări folosind nume antice. Spre exemplu, în faţa cetăţii, raia turcească,Bender, fostă Tighina, de pe Nistru, au fondat târgul Tiraspol, în 1795, ,,capitala” de azi aseparatismului transnistrean, a cărui nume nu e deloc slav sau rusesc, ci grec, Tyras, fiinddenumirea antică grecească a râului Nistru, iar pol-polis= aşezare, urbe, în greaca veche. Un alt exemplu îl reprezintă metropola de azi de pe malul Mării Negre, Odesa. Când auajuns acolo armatele ţariste, 1792-1796, era o cetate turcească numită Kacibey, pe care aurebotezat-o cu actualul nume care să amintească de eroul poemelor homerice, Odiseu. Interesanteste şi faptul că la venirea ruşilor, lângă cetatea turcească există satul Moldovanca, care în 1826 a7 Ibidem, p. 234.8 Ibidem, p. 283, 330.9 G. I. Serghienko, V. A Smolâi, op. cit., p. 7-8. 40
  • fost inclus în raza oraşului-port liber - Odesa, unde există şi în prezent un raion istoric al Odeseicu acest nume. Când au preluat conducerea noilor teritorii ruşii se proclamau eliberatori ai creştinilor desub jugul paginilor turci, iar în primii ani au respectat vechile orânduieli, nefiind siguri că în urmaunor noi războaie nu vor fi nevoiţi să se retragă. Astfel, în 1812 în Basarabia, potrivit ,,Pravileiconducerii vremelnice a Basarabiei”, dată prin decret imperial (ucaz) se păstra vecheaadministraţie, cu legile si obiceiurile existente, iar primul (şi ultimul) guvernator civil al noii regiuni(oblasti) a fost numit boierul local Scarlat Sturdza, având reşedinţa la Tighina, iar apoi la Chişinău.Peste doar 6 ani, în 1818 a fost emis alt act: ,,Regulamentul de funcţionare a regiunii Basarabia”,prin care apărea un Consiliu Suprem şi un Tribunal regional (de oblasti), care judeca, nu dupăobiceiurile existente, ci după legile ţariste şi în limba rusă, iar în 1828 (deci numai după 16 ani)printr-o noua lege semnată de noul ţar Nicolai I, era lichidată orice formă de autonomie, iar rusaera unica limbă în administraţie şi justiţie, iar Basarabia, cu Transnistria, erau incluse în guberniaNovorusk10. În condiţiile în care majoritatea populaţiei din Imperiul Ţarist era analfabetă, trăind în sateizolate, principalii factori de rusificare l-au reprezentat biserica, prin impunerea slujbelor în limbarusă, iar pentru tineri serviciul militar, care dura până la 5-7 ani, de asemenea, în limba rusă. Apoi,orice promovare, în orice ierarhie, era condiţionată tot de cunoaşterea limbii oficiale. Moldovenii din Transnistria şi Basarabia şi mişcarea religioasă a inochentiştilor Aşa cum am arătat, imediat după ocuparea Basarabiei, autorităţile ţariste, în procesul dereorganizare a ţinutului (oblasti), prin ucazul ţarului Alexandru I, s-a constituit ArhiepiscopiaChişinăului şi Hotinului, condusă de Gavril Bănulescu Bodoni (cleric erudit, dintr-o veche familiemoldovenească din părţile Câmpulungului, dar care trecuse de partea ruşilor, care l-au pusmitropolit al Kievului, de unde l-au demis şi trimis la Chişinău (după moartea sa, în 1821, fiindnumiţi numai clerici ruşi), dar care cuprindea nu doar Basarabia, ci şi gubernia Herson (Cherson),cu oraşele Tiraspol, Odesa, ş.a. Din 1837, bisericile de dincolo de Nistru au intrat sub autoritateacanonică a arhiepiscopiei de la Odesa şi Herson. Introducerea forţată a slujbelor în limba rusă a generat opoziţia unor clerici, inclusiv apreotului Teodosie, care a fost judecat şi surghiunit de autorităţile clericale ruseşti. În faţa asupririinaţionale şi religioase au apărut erezii, cum a fost cea iniţiată de călugărul Inochentie, originar dinpărţile Orheiului, dar care a întemeiat o mănăstire în târgul Balta din Transnistria. El predica, nuîn limba rusă, ci a moldovenilor, înfiinţând după 1900, prin moşii donate între Nistru şi Balta, oasociaţie agricolă organizată pe principii egalitariste, ale primilor creştini. În predici el arăta călumea contemporană lui prea s-a ticăloşit, că Ziua Judecăţii de Apoi e aproape şi oamenii trebuiesă revină la moralitatea primelor comunităţi creştine. Mii de oameni, în special basarabeni şitransnistreni, veneau în pelerinaj să-i asculte predicile. Alarmate, autorităţile ţariste şi cele oficialebisericeşti a trecut la măsuri dure contra inochentiştilor (după Congresul ortodox de la Chişinăudin martie 1915). A fost trimis un detaşament de cazaci care l-a arestat şi surghiunit într-omănăstire din nordul Rusiei, lângă lacul Ladoga. O parte din adepţii săi, înfruntând iernilecumplite şi prigoana, l-au urmat. În timpul revoluţiei bolşevice, în decembrie 1917 a fost executat.Adepţii săi au susţinut că de fapt el a înviat şi s-a înălţat la Cer ca un nou Hristos. În 1924,autorităţile sovietice au publicat o carte în care îl acuzau de toate păcatele lumii, inclusiv deactivităţi antistatale şi promiscuitate. În ianuarie 2000, împreună cu o echipă de la PROTV, corespondenţii de la Iaşi, aflându-nela Balta, am reuşit să-i vizităm pe câţiva din urmaşii adepţilor călugărului Inochentie. Locuiesc încartierul Moldovskoe, în condiţii precare, chiar de mizerie. Sunt vreo 2-300 de oameni, mareamajoritate moldoveni. În case au icoane care o înfăţişează pe Maica Domnului cu doi prunci în10 Apud. N. Ciachir, Istoria slavilor, Bucureşti, Editura Oscar Print, 1988, p. 192-193. 41
  • braţe, unul din ei fiind Inochentie, pe care ei îl consideră o nouă venire a lui Hristos pe pământ,sub înfăţişarea lui Inochentie, iar pe preotul persecutat Teodosie, ca pe un fel de Antemergător,cum a fost Ioan Botezătorul. Ei nu au biserică, nici preoţi, ci citesc singuri din Evanghelie,oficiază ei înşişi botezul sau cununia şi de aceea sunt priviţi cu suspiciune de către vecini şiautorităţi. În perioada sovietică mulţi au fost arestaţi. Am văzut şi biserica fostei mănăstiri. Are oarhitectonică ciudată: doua nave unite, cu câte două altare, închinate lui Hristos şi Inochentie.Dacă în restul Ucrainei vechile biserici şi-au recăpătat menirea iniţială, la Balta, în Transnistriaucraineană ea mai era sală de sport a şcolii din curte, elevii jucând handbal sau baschet, altareleservind tot ca vestiare. Preotul paroh, Vasile, care a făcut studii tehnice la Tiraspol şi Chişinău,dar ţine de Patriarhia Moscovei, mi-a arăta în biserica sa, redeschisă între 1942-1944 deautorităţile româneşti, o racla din stejar sculptat în care urmau să fie aduse din cimitir, osemintelepreotului Feodosie, după canonizarea sa de către Biserica ortodoxă. Transnistria în perioada sovietică (1924-1941) În perioada ţaristă, adică între 1792 şi 1917, teritoriile dintre râul Nistru şi Bug au făcutparte din diferite unităţi administrativ teritoriale ruseşti, gubernii, oblasti, fără a constitui vreodatăun teritoriu autonom separat, atribuit vreunei etnii. Toţi erau consideraţi supuşi ai Marii Rusii şiTătucului Ţar. Zona continua să fie un creuzet etnic, puternic rusificat, foarte înapoiat economic,cu circa 80 de procente din populaţie analfabetă, o periferie a vastului Imperiu al Ţarilor, otemniţă a popoarelor. Au spus-o nu doar liderii bolşevicilor, care l-au răsturnat pe Ţar şi regimulsău, înlocuindu-l cu unul şi mai dur. Zona n-a fost teatru de război mondial, ci doar în perioada războiului civil, după victoriarevoluţiei bolşevice conduse de V. I. Lenin, în octombrie 1917. În condiţiile sărăciei şi mizeriei, aanilor de război, cu victime în fiecare familie, vestea terminării luptelor pe fronturi şi trecerea laîmpărţirea pământurilor către ţărani au fost un detonator care au afectat radical structurilevechiului sistem oligarhic ţarist. Au urmat anarhia, războiul civil, intervenţia militară străină.Fireşte că în aceste frământări şi lupte s-au găsit şi locuitorii de dincolo de Nistru, dar zonacontinua să rămână una periferică. În cazul teritoriului Basarabiei, adică în dreapta Nistrului, încercările bolşevicilor de aprovoca dezordini, revolte şi a cuceri puterea au fost zădărnicite. Sfatul Ţării, ca organreprezentativ ales, a proclamat Republica Democratică şi a solicitat sprijin militar din parteaRomâniei, pentru menţinerea ordinii în teritoriu, iar la 27 martie/8 aprilie 1918 a proclamatUnirea cu România. Mai puţin cunoscut este faptul ca in 4/17 februarie 1918 a apărut telegramalui V. I. Lenin privind acordul de ajutor militar dat de bolşevici ,,oamenilor muncii din Basarabiaîn luptele lor contra internaţionaliştilor României regale”. Trupele şi agenţii bolşevici au reuşit săpreia pentru două săptămâni, între 1- 13 ianuarie 1918 puterea la Chişinău, să aresteze pe o partedin membrii Sfatului Ţării. O parte din trupele Rusiei de pe frontul din Carpaţi (războiul mondialcontinua) aflată sub comanda generalului Şcerbacov nu era de partea bolşevicilor. Conducătorii,,puterii sovietelor”, aşa cum se arată în istoriografia oficială sovietică, au ,,arestat membriimisiunii interaliate de la Chişinău, au confiscat banii ce aparţineau misiunii… O parte dincăpeteniile ,,Sfatului ţării” s-au ascuns. Inculeţ şi Erhan au fost puşi cu forţa să expedieze otelegramă lui Şcerbacov şi ambasadei franceze la Iaşi cu cererea să retragă trupele române dinBasarabia şi să nu împiedice trecerea peste Prut a trupelor ruse aflate în România”11. În ofensiva lor trupele române au reuşit să ajungă până la Nistru, pe 25 ianuarie intrând înBender-Tighina, forţele bolşevice retrăgându-se în Transnistria. Înfruntările au continuat şi subegida Armatei, la 5-9 martie 1918, în urma unor tratative s-a încheiat un acord româno-rus(bolşevic) prin care, trupele române vor fi retrase din Basarabia în termen de două luni. Numai că11Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, Editura ,,Cartea Moldovenească”, Chişinău, 1970, p. 78 (apărută subegida Academiei de ştiinţe a RSS Moldoveneşti - Institutul de istorie). 42
  • evenimentele se vor precipita schimbând radical raportul de forţe în zonă. Pe 18 februarie,Germania a declanşat o ofensivă generalizată pe teritoriul răsăritean, după ce, în prealabil, la 27ianuarie/9 februarie 1918 s-a semnat un tratat de pace între Germania şi aliaţii ei, cu noul guvernde la Kiev al Republicii Populare Ucrainene (proclamate de forţe naţionaliste, burgheze, la 11ianuarie 1918). La începutul lui martie 1918 trupele germane şi ucrainene au intrat victorioase înKiev. În faţa înaintării germane care ameninţa însăşi Petrogradul, pe 3 martie 1918, guvernulbolşevic al lui Lenin semnează acordul de pace de la Brest-Litovsk cu Germania, Austro-Ungaria,Turcia şi Bulgaria prin care Rusia sovietelor ieşea din război. Ca urmare presiunea bolşevicăasupra Basarabiei se reduce, iar dincolo de Nistru sunt lichidate structurile bolşevice, care auintrat în ilegalitate, aşteptând un alt moment prielnic ca să acţioneze din nou. Teritoriul Transnistriei de azi a rămas în componenţa Ucrainei, unde au continuatînfruntările între forţele naţionaliste şi cele bolşevice susţinute de la Moscova. La noi se ştie foartepuţin despre cele petrecute acolo. De aceea voi insista asupra câtorva dintre ele, pentru că auinfluenţat efectiv viaţa oamenilor din regiunea de dincolo de Nistru, de pe malul stâng. La fel ca şi la Chişinău ori în alte capitale guberniale ale defunctului Imperiu ţarist, vesteareuşitei revoluţiei sau loviturii de stat bolşevice conduse de V. I. Lenin şi decretele sale, în specialdupă adoptarea celui privind ,,Drepturile popoarelor din Rusia”, din 2/15 noiembrie 1917, în carese specifică dreptul la autodeterminare până la ieşirea din componenţa statului rus, au avut mareecou şi la Kiev . Încă din primăvară, după victoria revoluţiei democrate şi abdicarea ţarului, pe 3-4 martie1917, s-a format Rada Centrală Ucraineană, ca for de conducere provizorie, în care se conturaudouă tendinţe divergente: adepţii independenţei, cu Partidul Popular Ucrainean; şi cei aiautonomiei în componenţa Statului Rus, restructurat pe temeiuri federative, grupaţi în SocietateaÎnaintaşilor Ucraineni. Între 6-8 aprilie 1917 a avut loc Congresul Naţional Ucrainean la care auparticipat circa 1.000 de delegaţi ai partidelor, organizaţiilor şi asociaţiilor obşteşti. În toamna lui1917 Rada Centrală avea 822 membri, din care Sovietele ţăranilor, soldaţilor şi muncitorilordeţineau o uşoară majoritate, adică 470 de locuri12. S-au produs dese conflicte, atât între forţele politice interne (adepţi ai independenţei, cucei ai autonomiei şi cu bolşevici), cât şi între Rada Centrală de la Kiev şi Guvernul provizoriu dela Petrograd. În plan militar, în condiţiile în care trupele ruse au suferit noi înfrângeri pe frontuldin Galiţia, Armata rusă s-a scindat, apărând un Comitet militar general-ucrainean, condus deSimion Petliura (1879-1926), cel care va conduce apoi luptele contra bolşevicilor, inclusiv în zonaTransnistriei, personaj reabilitat acum, şi căruia i s-a înălţat o statuie la Lviv. Totodată, s-aurevigorat tradiţiile căzăceşti, apărând detaşamente în diverse părţi ale Ucrainei, inclusiv înTransnistria, numite Căzăcimea Liberă, ca forţe armate locale, care se obligau ,,să stea de strajălibertăţii şi calmului în Ucraina”13. După victoria revoluţiei/loviturii de stat bolşevice de la Petrograd, la Kiev, Rada Centralăa reuşit să păstreze controlul puterii şi la 7 noiembrie 1917 a proclamat formarea RepubliciiPopulare Ucrainene, ca unitate autonomă a Republicii Ruse, dar a unei Rusii pe baze federative şifără guverne bolşevice. La alegerile pentru Adunarea Constituantă, a întregii Rusii care au avut locîn noiembrie1917, partidele naţionale ucrainene, au obţinut circa 75% din voturi14. Rada centrală de la Kiev a preluat o parte din principiile generale enunţate de bolşevici,inclusiv recunoaşterea autonomiei naţional-personale pentru asigurarea dreptului şi libertăţii de a-şi administra ele însele chestiunile vieţii naţionale, într-o Ucraină multinaţională. Să mai amintimcă, în decembrie 1917, noua conducere a Ucrainei a fost recunoscută în plan internaţional de12 F. Gr. Turcenko, Istoria Contemporană a Ucrainei, partea I, 1914-1939, manual pentru clasa a X-a a şcolilorcu limba de predare română din Ucraina, Lviv, Editura SVIT, 2003, p. 56.13 Ibidem, p. 58.14 Ibidem, p. 85. 43
  • principalele puteri beligerante, adică Germania, Franţa, Marea Britanie. În schimb, relaţiile cuRusia sovietelor au devenit tot mai tensionate. Astfel, pe 4 decembrie 1917, V. I. Lenin şi L.Troţki au semnat ,,Manifestul către poporul ucrainean” cu cereri ultimative faţă de Rada Centrală,prin care solicită redarea puterii reprezentanţilor sovietelor în termen de 2 zile, altfel se va afla înstare de război cu puterea sovietică din Rusia15. A urmat o ofensivă a trupelor bolşevice, care au ocupat zona industrială Harkov (Harkiv,îi spun azi ucrainenii), unde pe 12 decembrie 1917 s-a proclamat Republica Sovietelor dinUcraina, ca parte federativă a Republicii Ruse, la începutul anului 1918 fiind instituit postul deSecretar al Poporului, al Republicii Populare Ucrainene de pe lângă Guvernul Rus. Ca replică lamăsurile puterii de la Petrograd, preşedintele Radei Centrale, M. Gruşevski, nota: ,,Vechiulcentralism moscovit se manifestă aici încă odată în faţa noastră sub masca bolşevismului”16.Astfel, a început procesul de dezmembrare, de fărâmiţare a Ucrainei, ca prefaţă la războiul civil cea urmat, primul pas fiind constituirea acelei Republici Doneţk-Krivoi-Rog, cu centrul la Harkov.În ianuarie 1918 s-a declanşat războiul civil trupele bolşevice care la 26 ianuarie 1918 au cuceritKievul, Rada Centrală mutându-se spre vest, la Jitomir. Concomitent au apărut şi alte republicibolşevice: Tavria, în Crimeea, şi Odesa, care includea şi Transnistria, precum şi o alta în zonafluviului Don. Cu toate acestea, luna următoare, în februarie 1918, a avut loc o spectaculoasă răsturnarede situaţie. În condiţiile în care Rusia bolşevică se găsea în războiul mondial, iar tratativele de laBrest-Litovsk cu Germania şi aliaţii ei trenau, iar numai reprezentanţii ,,Radei Centrale de laKiev” au semnat acordul (27 ianuarie/9 februarie 1918), s-au reluat luptele printr-o ofensivăgenerală a trupelor germane, sprijinite şi de cele ale Radei, parte din teritoriul ucrainean a fostrecuperat şi pe 7 martie Rada revenea la Kiev. Prin pacea semnată pe 3 martie la Brest-Litovsk decătre bolşevici se prevedea: ,,Rusia încheie imediat pace cu Republica Populară Ucraineană.Ucraina şi Finlanda se curăţă imediat de trupele ruseşti şi garda roşie”17. Pericolul bolşevic a fost înlăturat, în schimb Ucraina a intrat sub ,,protectoratul”Germaniei, ea trebuind să se aprovizioneze masiv (era criză provocată de cei aproape 4 ani derăzboi), cu cantităţi uriaşe de cereale şi alte produse agroalimentare, care trebuiau strânse încondiţii de anarhie provocată de război şi lupte interne. Ca urmare au apărut disensiuni şiînfruntări între forţele politice interne. Astfel, grupările conservatoare şi ofiţeri ai unităţilorCăzăcimii Libere, având sprijin direct al Comandamentului german, în 29 aprilie 1918, au ocupatsediul Radei Centrale pe care au dizolvat-o şi au hotărât instaurarea formei monarhice deconducere statală, Ucraina fiind proclamată hătmănie. Hatman al Ucrainei a fost ales generalulPavel Skoropaski, declarat hatman de onoare al Căzăcimii Libere şi urmaş al hatmanilor dinstânga Nistrului, funcţie desfiinţată de ţarii Rusiei în urmă cu peste un veac. La sfârşitul toamnei, în condiţiile încheierii războiului mondial cu înfrângerea Germanieişi aliaţilor ei s-a prăbuşit şi susţinerea militară pentru puterea Hatmanului, care a fost înlocuită pe14 noiembrie 1918, cu un Directorat, care pe 18 decembrie a preluat solemn puterea la Kiev. Darnici Directoratul nu a durat mult, din cauza ofensivei generalizate a Armatei Roşii, Totuşi, prinvictoria militară a Antantei, Directoratul reuşise să încheie un acord cu Comandamentul francezdin Odesa şi trupele alb-gardiste ale lui Denikin, dar armatele bolşevice şi-au continuat înaintareaocupând mai întâi Kievul (5 februarie 1919), apoi Odesa (6 aprilie 1919) şi chiar întreaga Crimee. Luptele au continuat în partea de vest, unde în urma răscoalei de la Lviv din septembrie1918 s-a constituit un al doilea stat numit Republica Populară Vest Ucraineană, proclamată pe 10noiembrie 1918. Acest al doilea stat ucrainean a intrat în conflict cu polonezii, care îşireconstituiau şi ei propriul stat. Reprezentanţii Puterilor Antantei învingătoare întrunite în15 Ibidem, p. 96.16 Ibidem, p. 89.17 Ibidem, p. 126. 44
  • Conferinţa de pace de la Paris, la 25 iunie 1919 au recunoscut dreptul Poloniei de a ocupa Galiţiarăsăriteană, adică acolo unde se proclamase Statul Ucrainean. În faţa ofensivei forţelor armatepoloneze, cele ucrainene au fost înfrânte, iar Republica lor desfiinţată. Au urmat apoi războiulpolono-sovietic, din primăvară până în toamna lui 1920, polonezii ocupând, între aprilie şi iunie,Kievul, după care cavaleriştii lui S.M. Budionâi, au ajuns până la Varşovia. Pe 12 octombrie 1920,s-a încheiat acordul de armistiţiu la Riga şi apoi preliminariile păcii polono-sovietice. În condiţiile acestor schimbări politice şi militare atât de spectaculoase populaţia dinteritoriu de dincolo de Nistru, numită acum Transnistria, a fost martoră şi participantă laînfruntări, fiind ca de fiecare dată, cum spunea cronicarul nostru, ,,sub vremi". Trebuie subliniatde la început că, spre deosebire de teritoriul vechii Basarabii, zona Transnistriei a rămas pe maideparte sub aceeaşi stăpânire autocrată, locul reprezentanţilor ţarilor luându-l cei ai comisarilorpolitici bolşevici, la fel de autoritari şi rusificatori. Iar generaţiile de locuitori din zona au cunoscutdoar punctul de vedere al istoriografiei şi ideologiei, mai întâi ţariste şi apoi comuniste bolşevice,pe când moldovenii din dreapta Nistrului au trăit aproape 22 de ani într-un regim burghezo-democrat al României Mari, cu toate fluctuaţiile sale autoritare. Să nu uităm că populaţiatransnistreană a rămas neîncetat sub regimuri autoritare, dictatoriale, inclusiv cea a represiunilorstaliniste, iar în prezent regimul impus de Igor Smirnov şi oamenii săi le continuă, iar statelevecine, Republica Moldova şi Ucraina, au devenit state naţionale democratice recunoscute pe planinternaţional. Evoluţiile politice în perioada 1917 şi 1924 Studiind mai multe lucrări care se referă la evenimentele din acea perioadă am găsit opiniifoarte diverse, chiar divergente. Astfel, în istoriografia oficială sovietică (reprezentată de autorii celor 2 volume ale,,Istoriei RSS Moldoveneşti, la care am mai făcut referire) în ceea ce priveşte instaurarea ,,puteriisovietice”, în zona Tiraspol se arată: ,,Din însărcinarea Comitetului revoluţionar ilegal din Odesa,la 30 ianuarie 1919 detaşamentul de partizani ,,Prinestrovski" (,,Maiakii”), cu ajutorul partizanilordin Tiraspol şi Plosca, printr-o lovitură hotărâtă au scos intervenţioniştii din Tiraspol. În oraşuleliberat puterea a luat-o Comitetul Militar Revoluţionar ieşit din ilegalitate, în fruntea căruia se aflăfostul marinar A. Glinka. Comitetul revoluţionar din Tiraspol a declarat reinstaurarea puteriisovietice în oraş şi judeţe, a stabilit controlul asupra staţiei de cale ferată, poştei, telegrafului,telefonului, închisorii, desemnând pretutindeni comisari norodnici. Au fost eliberaţi dinînchisoare toţi deţinuţii politici. Au fost arestate elementele contrarevoluţionare... În numelemuncitorilor şi ţăranilor nevoiaşi se declară boicot aşa numitului Congres muncitoresc –adunătură de culaci, convocat la Kiev de Direcţia petluristă. Muncitorii şi ţăranii erau chemaţi sălupte cu arma în mână contra duşmanilor interni şi externi”18. Însă, aşa cum am mai arătat, în condiţiile războiului civil şi a intervenţiei unor armatesprijinite de statele Antantei, a izbucnirii şi războiului polono-sovietic, situaţia politico-militară erafluentă, inclusiv în zona Transnistriei. Faptul este recunoscut şi de istoricii sovietici de laChişinău, care notau: ,,După retragerea unităţilor sovietice, malul stâng al Nistrului a fost ocupatde denikinişi (partea de sud) şi petlurişti (partea de nord), care au reinstaurat aici orânduirileburghezo-moşiereşti. În octombrie 1919, hoardele denikiniste au controlat toată Moldova de pemalul stâng al Nistrului”19. Este vorba de armatele alb-gardiste comandate de generalul rus A. I.Denikin (1872-1947) şi cele ale guvernului naţionalist ucrainean conduse de generalul S. V.Petliura (1879-1926). Un întreg subcapitol al lucrării susmenţionate este intitulat: „Construcţia socialistă înMoldova de pe malul stâng al Nistrului şi ajutorul acordat Frontului de către oamenii muncii”, dar18 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, p. 106.19 Ibidem, p. 119. 45
  • în care se recunoaşte că în condiţiile luptelor cu polonezii şi alb-gardiştii, când comisarii bolşeviciîncercau să impună sistemul sovietic al luptei de clasă, ,,în mai 1919 culacii (adică ţăranii înstăriţi,cărora li se lua toată agoniseala - n.n.) din volostele (plase) Parcani şi Slobozia, judeţul Tiraspol, auridicat o rebeliune antisovietică sub lozinca ,,Pentru Puterea Sovietică fără comună şi măsuriextraordinare”. Ţăranii muncitori nu i-au urmat şi rebelii au fost curând zdrobiţi. În iunie, înjudeţul Tiraspol a izbucnit o nouă rebeliune contrarevoluţionară care a cuprins 6 voloste. Cuajutorul unităţilor Diviziei 41 ea a fost lichidată repede”20. După ce Republica Moldova nu a mai fost sovietică şi socialistă, la Chişinău au apărut maimulte lucrări care prezintă acea perioadă în altă interpretare. Mă voi referi la doi istorici care auavut acces la arhive şi au putut scrie liber de rigorile cenzurii sovietice. Într-o lucrare din 1995, Ion Siviu Nistor acordă o atenţie deosebită procesului de trezirela viaţa naţională proprie a populaţiei româneşti de dincolo de Nistru. Se referă în primul rând lalucrările Congresului românilor transnistreni din guberniile Cherson şi Podolia, care a avut loc la17-18 decembrie 1917 la Tiraspol. Comitetul de organizare a stabilit ca, din fiecare sat să participecâte 2 delegaţi aleşi din gospodarii de frunte. Delegaţii au cerut cu hotărâre unirea imediată aromânilor transnistreni cu basarabenii, cu întregul neam românesc. În vederea realizării acestuiobiectiv congresul a hotărât: 1. Alegerea a 8 reprezentanţi în Rada ucraineană; 2. Crearea de şcolinaţionale cu predarea în limba română şi folosirea alfabetului latin; 3. Introducerea limbii româneîn biserici; 4. Împărţirea dreptăţii să se facă de către judecătorii care să cunoască limba română, iarlegile să fie traduse în această limbă; 5. Sănătatea poporului să fie încredinţată medicilor românişi să se deschidă noi spitale; 6. Împărţirea moşiilor la ţărani. S-a ales Comitetul Român care să ducă la îndeplinire toate hotărârile Congresului pentru,,a naţionaliza provincia”21. Interesantă a fost atitudinea reprezentanţilor guvernului de la Kiev,trimisul Radei încheindu-şi cuvântarea la Congres cu urarea: „Slavă Moldovei slobode”. S-a organizat un prim batalion moldovenesc cu 1.500 militari, din care erau în permanenţăsub arme circa 700. Au fost făcute cursuri speciale pentru învăţătorii transnistreni şi trimisemanuale noi de la Chişinău. La rândul său, istoricul Anton Moraru, într-o lucrare tipărită în 1995, referindu-se laaceeaşi perioadă scrie că, atunci Tiraspolul a devenit centru al mişcării naţionale a populaţiei dinstânga Nistrului. Promotorul ideilor renaşterii naţionale a românilor din Transnistria a fostPartidul Naţional Moldovenesc, creat în aprilie 1917, a cărui program prevedea, în principal„necesitatea dobândirii drepturilor cetăţeneşti şi naţionale pentru moldovenii din Basarabia şi dedincolo de Nistru”22. Referindu-se la perioada care a urmat Congresului de la Tiraspol, A. Moraru scrie: ,,Cătreînceputul anului 1918, ţinutul din stânga Nistrului reprezenta o parte a haosului general. În acelaşitimp cu mişcarea de eliberare naţională se desfăşurau acţiuni ale sovietului de deputaţi ai soldaţilorşi muncitorilor din Tiraspol, Dubăsari şi alte localităţi, formate în exclusivitate din nebăştinaşi,cărora le erau absolut străine idealurile naţionale ale populaţiei Moldovei de la est de Nistru.Acţiunile ostile pe plan intern ale organizaţilor bolşevice, ale sovietelor locale şi ale altororganizaţii proruseşti au zădărnicit realizarea sarcinilor preconizate de forurile naţionale aleromânilor transnistreni... În primăvara anului 1920 trupele sovietice au învins şi au ocupat toatăTransnistria, lucru care a condus la modificarea caracterului întregii vieţi social-politice23. Un alt istoric, pe care l-am mai amintit, partizan declarat al ,,moldovenismului”, VasileStati, referindu-se la ,,deşteptarea moldovenilor de peste Nistru”, căreia îi acordă un capitolspecial, consideră că ,,Rezoluţiile care s-au votat în treaba şcoalei la Congresul moldovenilor de la20 Ibidem, p. 130.21 Ion Silviu Nistor, Istoria românilor din Transnistria - organizare, cultura şi jertfa lor, 1995, p. 95.22 Anton Moraru, Istoria românilor - Basarabia şi Transnistria (1812-1993), Chişinău, 1995, p. 276.23 Ibidem, p. 281. 46
  • Tiraspol (17 decembrie 1917) conţin prima constatare documentară în istoria culturiimoldoveneşti a cerinţei de a întrebuinţa de acum încolo alfabetul latinesc” în stânga Nistrului. Şitot el conchide că, din păcate, în anii următori s-au cultivat în mod artificial, voluntarist, doardeosebirile dintre spiritualitatea şi limba moldovenilor de o parte şi alta a Nistrului. Urmărilenefaste ale acelei politici le simţim şi astăzi24. Să mai amintim şi afirmaţia scriitorului Nicolae Dabija, care arată: ,,În cei 4 ani de războicivil şi după aceea delegaţii întâiului congres al ,moldovenilor (de peste Nistru), au fost, înmajoritatea lor, împuşcaţi ca trădători”25. Formarea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti-semnificaţii şi urmările ei În legătura cu formarea primei entităţi statale a românilor-moldoveni transnistreni voiprezenta în succesiune opiniile diferiţilor specialişti, istorici şi oameni politici. Astfel, istoricul Anton Moraru arată că, pentru prima dată, problema a fost formulată înfaţa Moscovei de cunoscutul grup Gr. Kotovski, P. Tkacenko, S. Timov (Tinkelman) şi alţii,originari din Basarabia, precum şi câţiva emigranţi politici din România (I. Dic, A. Nicolau, A.Zalic, V. Popovici, A. Badulescu, Chioran, Diamandescu), care participaseră la funeraliile luiLenin. De asemenea, a fost o iniţiativă şi din partea satelor, majoritare cu români transnistreni. Încondiţiile acţiunilor de ucrainizare a aparatului de stat al Ucrainei Sovietice, pe 3 septembrie 1924delegaţii satelor au cerut drepturi naţionale şi liberă folosire a limbii materne, dar la sesiuneaComitetului Executiv al Guberniei Odesa, reprezentanţii ucraineni s-au opus. Totuşi ideea a plăcut Moscovei. Faptul e confirmat şi de Tratatul de istorie a RSSMoldoveneşti, în care se scrie: „În ianuarie 1924, G. I. Kotovski l-a informat pe E. V. Frunze cătruditorii moldoveni şi-au exprimat de nenumărate ori dorinţa de a constitui o Republicăsocialistă naţională. La începutul lui februarie, G.I. Kotovski, P. Tkacenko şi alţi comunişti autrimis la C.C al PC (b) din Rusia şi CC al PC (b) din Ucraina o scrisoare în care, în numelemaselor populare din Moldova ei cereau să se formeze RASS Moldovenească. În aceastăproblemă CC al PC(b) din Rusia a cerut părerea lui M. V. Frunze – remarcabil om de partid şi destat care vizitase în repetate rânduri raioanele Moldovei de pe malul stâng al Nistrului şi cunoşteabine obiceiurile şi viaţa poporului. El a susţinut cu căldură ideea constituirii RASS Moldoveneştiîn componenţa RSS Ucrainene26. La rândul său Ioan Silviu Nistor, referindu-se la acelaşi subiect, scrie: ,,Cu toată rezistenţaucraineană, în vara anului 1924, anumite interese politice determină guvernul de la Moscova să-şischimbe atitudinea faţă de românii transnistreni... Cum România exprimase la Viena un refuzcategoric şi definitiv pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei, bolşevicii ruşi şi-au dat seama cătrebuie să recurgă la alte mijloace de agitaţie şi între acestea cel mai eficace păru să fie înfiinţareaunei Republici Moldoveneşti în coasta României, cum tot din aceleaşi motive au creat oRepublică Bielorusă în coasta Poloniei. La noua orientare a mai contribuit un factor care a impulsionat lucrările. Este vorba derefugiaţii din Basarabia - oameni câştigaţi pentru ideile bolşevice, de regulă ruşi şi ucraineni, careau căutat pe toate căile inclusiv prin teroare, vandalisme şi agresiuni, să împiedice unireaBasarabiei cu România, şi care trăiau în Transnistria mai ales la Odesa. S-au organizat înComitetul revoluţionar şi au stabilit relaţii cu membrii Comitetului pentru salvarea Basarabiei dela Paris... Ei au subscris la ideea creării unei republici Moldoveneşti dincolo de Nistru unde să-şipoată satisface ambiţiile lor politice şi de unde să-şi poată continua propaganda subversivădincoace de Nistru. Încă din decembrie 1923 au intervenit la Moscova, considerând că acesta este24 Vasile Stati, op. cit., p. 346.25 N. Dabija, Moldova de peste Nistru - vechi pământ strămoşesc, în ,,Literatură şi artă”, Chişinău, din 20septembrie 1990.26 Istoria RSS Moldoveneşti, vol. 2, p.152. 47
  • primul pas spre sovietizarea Basarabiei. Ei au subliniat că reprezentanţii unei asemenea entităţi arputea să participe la tratativele româno-ruse de la Viena, din martie 1924. Deoarece sondajelefăcute în străinătate, de misiunile militare sovietice nu le erau favorabile, inclusiv opinia publicăsovietică, iar tratativele de la Viena au eşuat, iar URSS nu se mai putea gândi serios la un război cuRomânia pentru recuperarea Basarabiei, a fost aprobat planul refugiaţilor basarabeni”27. Într-un sistem politic dictatorial primează voinţa politică, deşi se recunoştea că nu suntcondiţii necesare, obiective, pentru aplicarea unei asemenea hotărâri politice. Putem cita în acestsens chiar concluziile Comisei Centrale administrativ-teritoriale specială pentru acest scop şi încare se nota: ,,Examinând chestiunile reformării unei sau altei unităţi administrativ-teritorialăpentru naţionalitatea moldovenească, este necesar să constatăm că, în cazul de faţă, lipsesc cutotul acele condiţii trebuitoare pentru formarea unei unităţi administrativ-teritoriale cât de câtmari, integre din punct de vedere economic. Fâşia teritorială mai sus indicată include întâi detoate raioane lipsite de orice industrie şi alte însemne economice necesare la crearea unei astfel deunităţi. Din punct de vedere administrativ-teritorial se întinde pe o lungime de peste 250 deverste, relieful deluros şi drumuri proaste, lipsa unei reţele de telecomunicaţii dezvoltate nu dauposibilitatea de a organiza conducere eficientă dintr-un singur centru administrativ al teritoriuluiindicat. De aceea... reieşind din datele disponibile problema raionării teritoriului din stângaNistrului poate fi rezolvată prin crearea unor raioane şi soviete săteşti aparte cu o populaţiepredominant moldovenească”28. Decizia de înfiinţare a noii entităţi politico-statale a trenat, ea a fost discutată şi amânatăde patru ori în şedinţele Biroului Politic al CC al PC din toata Ucraina, dar şi a celui Unional.Dacă propunerea a fost făcută în ianuarie-februarie, atunci aceasta a fost adoptată abia pe 12octombrie 1924. În plus, hotarul Republicii Autonome a fost stabilit abia după doi ani, cândautorităţile de la Kiev au adoptat hotărârea ,,Cu privire la concretizarea graniţei de stat aRASSM”, prin care alte 12 localităţi au fost incluse suplimentar. În privinţa motivelor care au stat la formarea acestei republici autonome în cadrul RSSUcrainene, chiar în hotărârea Biroului politic al CC al PC (b) din toată Uniunea Sovietică, din 29iulie 1924, se arată clar: ,,A considerat necesar, înainte de toate, din considerente politice, să seincludă populaţia moldovenească într-o Republica Autonomă în componenţa RSS Ucrainene şi apropus CC al PC din Ucraina să dea directivele corespunzătoare organelor sovietice Ucrainene”29. Sugestivă este şi poziţia lui I. V.Stalin, din 24 noiembrie 1924, deci imediat dupăadoptarea hotărârii de constituire a RASS: ,,Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandisticpregătită pentru unirea Republicii Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească şi dacă se varealiza efortul necesar, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie poate fi realizată curapiditate. Aprob planul alăturat spre analizarea şi confirmarea lui de către Biroul Politic”30. Interesante sunt şi declaraţiile din 9 noiembrie 1924 făcute de oficialii prezenţi la primaşedinţă a CC a Sovietului Suprem al Noii Republici. Preşedintele acestui organism, GrigoriIvanovici Borisov-Starâi, care era rus, trimis al Moscovei, declara: ,,Noi niciodată nu vom uita defraţii noştri cari gem sub jugul boieresc”, încheind cu urarea: ,,Trăiască Republica AutonomăSovietică Socialistă Moldovenească, leagănul României Socialiste!”, iar reprezentantul Kievului,Medvedeev, secretar PC al Ucrainei, sublinia: ,,Dorinţa populaţiei moldoveneşti de a se separaîntr-o republică autonomă...nu este rezultatul oarecărei cauze interne, ci este un fel de protestcontra politicii teroriste şi asupritoare a României faţă de populaţiunea basarabeană... prin care unstat separat şi independent care să asigure deplin dezvoltarea culturală şi naţională a moldovenilor,va arăta basarabenilor că cine anume este apărătorul lor adevărat... Formându-se în stat, naţiunea27 I.S. Nistor, op. cit., p.61-62.28 Apud V. Stati, op. cit., p. 376.29 Ibidem, p. 377.30 Apud A. Moraru, op. cit. , p. 273. 48
  • moldovenească va fi în stare să crească mai repede şi să producă o mare influenţă culturală şipolitică asupra Basarabiei”31. Apariţia noii entităţi a fost amplu comentată în presa vremii de jurnalişti şi oameni politici.Sugestive în acest sens consider că sunt două opinii ale unor ziare de mare prestigiu. În cotidianulitalian ,,Coriere de la Serra”, se arată: ,,Faptul că Rusia găseşte necesară şi posibilă o republicămoldovenească dincolo de Nistru, dovedeşte cu atât mai mult moldovenismul Basarabiei şi deciromânismul ei incontestabil”, iar cunoscutul ziar ,,Times”, într-unul din numerele din august1924, când încă se discuta oportunitatea apariţiei republicii autonome, corespondentul ziarului laMoscova nota: ,,Sovietele au elaborat noi planuri pentru a aţâţa necontenit dezordinea înBasarabia. Aceste planuri cuprind şi crearea unei noi republici moldoveneşti pe malul Nistrului.Această republică va servi astfel ca centru de agitaţie, de exemplu atractiv pentru Basarabia şiRomânia”32. În ceea ce priveşte poziţia oficială a guvernului român semnificativă este opinia exprimatăde Vintilă Brătianu, pe atunci Ministru de finanţe, într-un interviu acordat cotidianului parizian„Le Temps”, în septembrie 1924, în care se arăta: ,,România e fericită de a vedea guvernulSovietelor recunoscând astăzi într-un chip concret că şi la răsăritul Nistrului, trăieşte încă opopulaţie de 400. 000 de români, creând chiar un nou stat, o adevărată republică moldovenească,adică românească şi aceasta după ce guvernul din Moscova contestase acest caracter naţionalromânesc Basarabiei, provincie situată totuşi la vest de Nistru, adică într-o regiune şi maiomogenă încă, deoarece face corp cu masa compactă a poporului român. Este aceastaconfirmarea cea mai evidentă a întinderii rasei noastre în aceste regiuni. Aceasta dovedeşte încăodată înţelepciunea politicii româneşti care, deşi cunoaşte existenţa a 400.000 dinte naţionalii săiîn regiunea ce se întinde dincolo de Nistru, până la răsărit de Cherson, n-a avut totuşi niciodatăveleitatea de a voi să înglobeze această populaţie în frontierele sale politice, precum au declarat-ode altfel delegaţii români la diferite conferinţe internaţionale, şi în special la Conferinţa păciiîntrunită la Versailles”33. Fireşte că istoriografia sovietică a acordat o mare atenţie acestui act, considerându-l oconfirmare a politicii naţionale leniniste, a prieteniei popoarelor şi internaţionalismului proletar.După destrămarea URSS şi apariţia republicilor independente, la Chişinău s-au publicat lucrăricare stabilesc o altă viziune asupra evenimentelor de atunci. În manualul integrat de istorie pentruclasa a-IX-a, din 2001, apărut sub egida Ministerului Educaţiei şi Tineretului al RepubliciiMoldova este scris: ,,Formarea RASM a constituit un act legitim de realizare a aspiraţiilormoldovenilor transnistreni de a-şi realiza dreptul la autodeterminare şi dezvoltarea de sinestătătoare a culturii, limbii, tradiţiilor, literaturii şi artei naţionale. Datorită creării acesteiformaţiuni autonome, moldovenii din teritoriile transnistrene au reuşit să se menţină ca etnie,fenomen istoric ce a contribuit la dezvoltarea politică, economică şi culturală a Republicii.Totodată crearea acestei republici era privită de către liderii de la Kremlin drept cap de pod depătrundere a revoluţiei mondiale în România şi în Balcani”34. Am căutat referiri la acelaşi eveniment şi în manualul de istorie contemporană a Ucraineipentru clasa a X-a, tipărit în 2003, dar nu am găsit nimic, deşi RASSM a făcut parte până în 1940din Ucraina Sovietică. În schimb, este un capitol, 65, intitulat ,,Pământurile ucrainene încomponenţa României”, în care se refera la Bucovina de nord, judeţele Hotin, Akkerman şiIsmail ale Basarabiei populată de ucraineni, dar tratate în spiritul şi litera istoriografiei sovietice. La Tiraspol, autorităţile separatiste de astăzi în frunte cu Igor Smirnov îşi legitimeazăpropria ,,republică”, numită oficial Republica Moldoveneasca Nistreană”, drept continuatoare a31 Apud I. S. Nistor, op. cit., p. 66-67.32 Ibidem, p. 67-69.33 Ibidem, p. 68.34 Manualul integrat de istorie pentru clasa a-IX-a, Chişinău, 2001, p. 27. 49
  • celei formate de URSS în 1924. Astfel, în volumul său memorialistic intitulat ,,Trăim pe pământulnostru”, apărut şi în traducere ,,moldovenească” în 2001, Igor Nicolaevici Smirnov (născut pe 23octombrie 1941, în Petropavlosk, în insula Kamceatka de la Pacific, unde tatăl era lucrător departid, iar mama, Zinaida Grigorievna lucra la ziar) scrie, referindu-se la populaţia dinTransnistria: ,,Noi suntem urmaşii ostaşilor lui Suvorov, cazacilor zaporojeni şi de pe malul MăriiNegre, o comunitate nouă-poporul nistrean-cu mentalitatea lui, cu caracterul lui, trăsăturiprincipale ale căruia sunt prietenia adevărată dintre oamenii de diferite naţionalităţi, gatinţă (!?) dea apăra demnitatea lor, dreptul de a se numi oameni”35. Dar iată şi motivaţia separării teritoriului Republicii Moldova din stânga Nistrului înviziunea ,,preşedintelui” Smirnov: ,,Pe data de 23 iunie 1990 Sovietul Suprem a RSSM a adoptatDeclaraţia de Suveranitate, prin aceasta a început procesul de ieşire din URSS. Era clar încă dinluna mai, când deputaţii au recunoscut independenţa Lituaniei şi s-au exprimat pentru stabilirearelaţiilor diplomatice cu ea. Ce înseamnă acest pas al legiuitorilor pentru Nistrenia? Doar una -claritatea finală a perspectivei. Dorim să rămânem în componenţa statului unitar - URSS, trebuiesă luptăm pentru crearea statului propriu, a propriei republici, cu atât mai mult ca bază juridicăpentru crearea republicii nistrene a pregătit-o... însuşi parlamentul Moldovei, aprobând la 23 iunieconcluzia comisiei speciale în privinţa Pactului Ribbentrop-Molotov, prin care se recunoştea căRSSM a fost creată nelegitim în anul 1940. Dacă ei au recunoscut că RSSM a fost formatănelegitim, înseamnă că Tiraspolul, raioanele Kamenca, Râbniţa, Dubăsari, Grigoriopol şiSlobozia, care până atunci la acel moment erau în componenţa Ucrainei, de asemenea au fostincluse nelegitim în componenţa RSSM”36. Deci, în toamna lui 1924 a apărut o nouă formaţiune statală, o republică autonomă, încomponenţa altui stat, Ucraina, care la rândul său era integrată într-o uniune de alte republici -URSS. Orice stat modern, mai mare sau mai mic, are câteva caracteristici definitorii: denumire,teritoriu, limbă sau limbi, însemne, cum ar fi: drapel, stemă, imn etc., istorie şi tradiţie comune ş.a.Aşa cum am arătat, Rusia ţaristă şi-a extins mereu teritoriul spre sud, înglobând şi o parte dinstatul feudal autonom, numit Moldova, aflat sub protecţia Imperiului otoman. Ţarina şi consilieriiei puteau să numească noul teritoriu Gubernia Moldova, în care să includă şi teritorii de pesteNistru. Însă. atunci Rusia ţarilor se considera moştenitoarea Imperiului Roman şi bizantin,folosind în noile teritorii, vechi nume greceşti şi romane. Se pot cita în acest sens denumirileoraşelor noi: Tiraspol şi Odesa. Există mărturii că se dorea, prin încorporarea şi a statelor feudaleromâneşti: Muntenia, Moldova, Transilvania, crearea unei noi Dacii. Totuşi, zona dintre Prut şiNistru a fost botezată Basarabia, după numele dinastiei domnitoare în Ţara Românească(Muntenia sau Valahia), probabil în ideea de a ocupa şi acel teritoriu. Peste veac, comisariibolşevici, au preluat numele statului feudal românesc Moldova, atribuindu-l unei zone care nu afost vreodată inclusă în gubernia Basarabia. Era vizată aşa cum s-a văzut din opiniile citate,Basarabia dintre Prut şi Nistru, iar dacă condiţiile ar fi fost favorabile, întreaga Moldovă până laSiret, sau Carpaţi (?!). În 1940, după ocuparea teritoriilor româneşti de până la Prut, sovietele aucontinuat provocările la frontieră, contestând astfel frontiera şi a trebuit ca România să adere laAxă şi să-i fie garantate frontierele noi de către Germania, ca provocările sovietelor să înceteze. Teritoriul republicii de peste Nistru a fluctuat de-a lungul timpului. Chiar după apariţiarepublicii autonome, în octombrie 1924, totuşi după doi ani i s-au mai adăugat încă 12 comune.În 1940 el s-a redus drastic. Astfel, iniţial, în 1925 RASSM avea o suprafaţă de 7616 kmp şi opopulaţie de 568.984 locuitori. Peste doi ani i s-au adăugat cele 12 comune, având astfel 8.43435 Igor Smirnov, Trăim pe pământul nostru, 2001, p. 36.36 Ibidem, p. 39-40. 50
  • kmp, iar în 1934 populaţia era de 615.500 locuitori, iar în 1940 din cele 11 raioane au rămas doar6, teritoriul şi populaţia scăzând la mai puţin de jumătate37. În 1990, când autorităţile separatiste de la Tiraspol au proclamat o altă ,,republică”, ainclus în ea oraşul Tighina-Bender şi două sate limitrofe, aflate în dreapta Nistrului, iar autorităţilede la Chişinău ale Republicii Moldova administrează 8 sate de dincolo de râu. Toate acestetransformări au fost dictate de raţiuni strict politice având acelaşi centru de putere-Moscova. Transnistria în perioada interbelică: antiromânism, rusificare, revolte şi foamete, apariţia ,,limbii şinaţiunii moldoveneşti” Folosirea numelui de moldoveni, moldovenesc pentru populaţia de bază a acestuiteritoriu, inclusiv pentru cei de dincolo de Nistru, a fost doar una de conjunctură, servind doarunor interese eminamente politice. Aşa cum am mai arătat, în zona dintre Nistru şi Bug au avutloc dese mutaţii de populaţii, dar care au convieţuit fără probleme, atât timp cât nu au intervenitraţiuni politice similare. Dar, odată cu constituirea, în premieră absolută, a unei entităţi autonome,a unei Republici într-un sistem federal, s-a trecut şi la lansarea unor noţiuni noi artificiale, delimbă şi naţiune moldovenească. Ideologii sovietici au încercat să împartă naţiunea pe criterii de clasă, vorbind de naţiuneburgheză şi de cea proletară. Mai mult, atât după 1924, dar şi în prezent, sunt suficienţi autori careteoretizează noţiunile de popor român şi popor moldovenesc, de limbă română şi limbămoldovenească. Baza disputelor porneşte de la neînţelegerea unor noţiuni: neam, popor, naţiune.În perioada feudală populaţiile se defineau după alte repere datorită fărâmiţării teritorialespecifice, a apartenenţei religioase sau lingvistice, a stăpânului teritoriului, ş.a. Atunci nu erauitalieni sau francezi, ci milanezi ori veneţieni, bavarezi sau prusaci, burgunzi sau provensali. Eraucazaci sau muscali. Treptat au apărut naţiunile care cuprind şi entităţile locale. În prezent, cel maicunoscut poet clasic din Basarabia, deci moldovean, este Alexei Mateevici, autorul poeziei celebredevenită imn al Republicii Moldova. Ea se numeşte simplu, „Limba noastră”, dar nicăieri nu sespecifică denumirea ei! Dar, iată ce a declarat autorul ei, Alexei Mateevici, la Congresul corpuluididactic, desfăşurat între 25-28 mai 1917 la Chişinău: ,,Da, suntem moldoveni, fii ai vechiiMoldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şiTransilvania. Fraţii nostri din Bucureşti, Transilvania şi Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie săfacem şi noi”38. Tot atunci, un alt fruntaş al basarabenilor, Teofil Iancu în faţa delegaţilor la CongresulPopoarelor din Rusia, ţinut la Kiev între 8-14/21-27 septembrie 1917, vorbind din parteaPartidului Naţional Moldovenesc, ca unul din cei 6 delegaţi preciza: ,,Mulţi au auzit de moldoveni,dar puţini ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldovean este numaiteritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre,facem asta numai din punct de vedere teoretic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechilevrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră şi el serveşte de a ne acuza penoi de separatişti... Dacă în aspiraţiile noastre politice ne vom lovi mereu de deziluzie, atunci noi,urmând drumul necesităţii care nu cunoaşte hotare, din prieteni ai democraţiei ruseşti ne vomface separatişti. Ceea ce au făcut apoi românii basarabeni, stârnind oprobriul democraţiei ruseşti,apoi a bolşevicilor şi separatiştilor de azi de la Tiraspol, care nu pot accepta adevărul, că cei dintrePrut şi Nistru, cât şi dincolo de el sunt totuşi români şi vorbim aceeaşi limbă”. Dacă autorii din România, Republica Moldova, Ucraina sau Rusia pot fi suspectaţi desubiectivisme, de implicări politice şi naţionaliste, voi prezenta opiniile unui cercetător britanic,deci neutru. Este vorba de Charles King, de la Universitatea Georgetown, specialist în problemerecente ale relaţiilor naţionale din cadrul fostei URSS, titular al catedrei de studii româneşti din37 Apud I. S. Nistor, op. cit., p. 65, 82.38 Apud Iurie Colesnic, Sfatul Ţării, Enciclopedie, Chişinău 1998, p.14. 51
  • 1996. Timp de circa un deceniu a studiat în biblioteci, arhive, institute de cercetări istorice şipolitice din Republica Moldova, România, Germania, Marea Britanie şi SUA. În anul 2000 apublicat un volum de peste 200 de pagini la Universitatea Stanford, din California, la EdituraHoover Institutiuon Press, sub titlul ,,The Moldovans”, lucrare tradusă şi tipărită la Chişinău laeditura Arc, în 2002, şi o nouă ediţie în 2005 cu titlul ,,Moldovenii: România, Rusia şi politicaculturală”. Referindu-se la apariţia Republicii Autonome şi a consecinţelor ei, cercetătorul britanicnotează: ,,Această carte urmăreşte un proiect sovietic de constituire a naţiunii, care a eşuat dar,care a făcut-o în mod ciudat şi ambiguu... Înainte de 1920, puţini specialişti considerau cămoldovenii pot fi altceva decât o prelungire estică a românilor a căror dialect a fost puternicinfluenţat de limbile slavilor vecini... şi nu se distingeau prea mult de numeroasele variante alelimbii române standard vorbite în toate celelalte regiuni ale teritoriilor istoric româneşti... În anii 20, totuşi un nou popor şi o nouă limbă păreau să apară deodată pe scenamondială. În mica Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), înfiinţatăîn 1924 la graniţa vestică a Ucrainei Sovietice, istoriile, manualele, gramaticile, ziarelemoldoveneşti, precum şi alte publicaţii erau salutate de autorităţile ruse ca primele realizări alenaţiunii moldoveneşti în formare. Persoane a căror limbă şi etnie fuseseră până atunci considerate,,româneşti” păreau să devină peste noapte ,,moldovene”, iar propagandiştii sovietici au început săse agite pentru unificarea tuturor moldovenilor, care locuiau mai ales în anumite părţi ale Ucraineişi în provincia românească Basarabia, într-un stat sovietic moldovenesc”. Acest fapt l-au realizatsovieticii în 1940, când Republica autonomă a devenit unională şi au apărut deodată douăpopoare ,,romanice estice independente, acolo unde fusese înainte numai unul”, conchide CharlesKing. Păcat că rândurile sale nu sunt citite de ideologii oficiali de la Chişinău, propovăduitori ai,,moldovenismului”. Autorul britanic analizează foarte documentat ,,laboratorul” propagandistic în care s-aformat aşa zisa limbă moldovenească, idei reluate şi acum de unii ,,specialişti” de peste Prut.Interesant şi cvasinecunoscut la noi e faptul că în perioada interbelică, în Transnistria, iniţial a fostvorba de o limba moldovenească bazată pe limba vorbită în sate, fiind publicată în 1925-1926 oprimă gramatică şi un dicţionar provizoriu. Unul din autori (Pavel Chior) nota că predilecţia cătregalicismele burgheze poluase limba şi îndepărtase limba română literară de masele muncitoareaflate de-a lungul Nistrului. Cuvintele şi construcţiile gramaticale străine nu aveau să mai fiefolosite pentru oprimarea maselor de truditori moldoveni şi urma să se creeze o limbă literarănouă, sovietică, pe baza dialectului vorbit de majoritatea moldovenilor din RASSM şi Basarabia”.Nu doar în cazul ,,moldovenilor” s-a procedat atunci aşa, ci şi a Kareliei faţă de Finlanda, aBuriaţiei, în graniţa cu Mongolia, a azerilor faţă de Turcia vecină. Ceea ce nu prea ştim este faptul că, între 1932 şi 1938, s-a produs o schimbare bruscă,renunţându-se subit la alfabetul chirilic şi introducându-se cel latin. Sursa deciziei este incertă,scrie Ch. King. Principala cauză a fost, notează el, aceea ,,de a favoriza influenţa sovietică înRomânia şi a apropia ziua în care puterea sovietică se va extinde nu numai asupra Basarabieiocupate, ci si asupra pământurilor româneşti de dincolo de Prut”. Eşecul tratativelor sovieto-române de la începutul anilor 1930 cu privire la normalizarea relaţiilor lor a năruit presiunileasupra Basarabiei şi a accentuat retorica sovietică cu privire la ocuparea provinciei de cătreromâni. Dar, spre deosebire de situaţia anterioară, s-a renunţat la varianta arhaică, noua limbăstandard era aproape în totalitate o versiune în alfabet chirilic a limbii române literare, uncompromis dintre construcţia radicală din anii 1920 şi politica la fel de radicală proromâneascădin 1932. Interesant că, doar cu câţiva ani mai înainte, se scria că alfabetul latin era ,,arma celormai mari puteri internaţionale... în plus are mai puţine litere decât alfabetul chirilic şi era, înconsecinţă, mai uşor de învăţat”. Aceeaşi schimbare s-a produs şi în alte regiuni sovietice care trecuseră la alfabetul latin. Sănu uităm că, tot atunci, începuse ,,marea epurare” astfel că în Transnistria aproape toţi foştii 52
  • prim-secretari ai organizaţiilor de partid locale şi preşedinţii Comitetului Central Executiv au fostarestaţi şi executaţi împreună cu toţi cei care au jucat un rol important în principalele organizaţiide planificare culturală. Orice urmă a existenţei lor a fost ştearsă”. Pentru realizarea acestui proiect, ideologii Kremlinului aveau nevoie de cadrele docilenecesare. Aşa cum au procedat şi reprezentanţii ţarilor, au recurs şi ei la strămutări de populaţii,deportând pe etnicii băştinaşi şi aducând în locul lor populaţie alogenă, rusofonă. A fost o politicăobişnuită în tot spaţiul uniunii sovietice pentru crearea ,,omului nou, a omului sovietic”. În ceea ce priveşte teritoriul, în componenţa RASSM, mai întâi, după instalarea dictaturiisovietice bolşevice, din 1920, timp de trei ani s-a dus o lupta dură pentru lichidarea organelorputerii locale formate în timpul revoluţiei şi războiului civil. În conformitate cu noile principii aledictaturii leniniste a proletariatului în alianţă cu ţărănimea săracă, au fost interzise partidelepolitice considerate burgheze, naţionaliste sau ale culacilor = chiaburi, au fost arestaţi şi chiarexecutaţi reprezentanţii fostelor ,,clase dominante”, oportuniştii proprii, naţionalişti locali, alb-gardişti şi intervenţionişti străini, susţinători sau simpatizanţii lor, cei care aveau rude pestegraniţă, în Basarabia şi România şi păstrau legătura cu ei. În momentul constituirii Republicii Autonome, potrivit statisticilor oficiale româniitransnistreni reprezentau doar 34,4 procente din totalul populaţiei39, majoritatea trăind în mediulrural, iar circa 80% era analfabetă. În noul sistem social-politic şi economic toată puterea era înmâinile comuniştilor bolşevici, a sovietelor. În 1924-1925 în cele 12 raioane ale republicii activau169 soviete, din care 4 de orăşele şi unul orăşenesc. Folosind proporţia populaţiei s-au ales numai1.320 deputaţi din totalul de 5.238, în condiţiile în care, teoretic, era o ,,republică” a moldovenilor!La frâiele puterii se găseau numai comunişti. La constituirea republicii, când s-a format şiregionala de partid, statisticile arată că existau 6.870 comunişti uniţi în 147 organizaţii primare. Nus-a păstrat o statistică pe naţionalităţi, dar semnificativ e faptul că din peste 2.500 de comuniştinumai 107 cunoşteau limba băştinaşilor, botezată moldovenească. Să mai precizăm că peste unsfert din membrii regionalei de partid Moldova, din componenţa P.C. (b) din Ucraina, eraumilitari dislocaţi în zonă la hotar, formând încă de atunci Armata a XIV-a. Şi un alt fapt: înperioada 1924-1940 au fost trimişi la lucru în RASSM peste 3.000 de lucrători de partid, de stat,comsomolişti40. În guvernul republicii numit Sovietul Comisarilor Poporului, din cei 7 membri, 4 erauruşi, un bulgar şi 2 români, din care Ecaterina Arbore, proaspăt expulzata din România pentruagitaţie comunistă (în iunie 1924). Deja, în politica de cadre a Partidului Comunist (bolşevic) dinURSS, Stalin avea un cuvânt decisiv, în calitate de secretar general şi specialist în problemeleminorităţilor. El a teoretizat şi concretizat principiul supranumit stalinist, prin care destinele unuipopor şi cultura naţională nu puteau fi realizate de elemente naţionaliste”, ci internaţionalistproletare, cadrele locale având doar puteri secundare. Iată şi câteva exemple reprezentative: la conducerea culturii republicii s-a aflat, ca secretaral Comitetului Ştiinţific Moldovenesc, profesorul Ocinschi, care nu era specialist în studiiromâneşti, nici măcar originar din Transnistria. În schimb la secţia istorică era Nuham, zisNauman Adrianovici Nartov, evreu din Berezovka, raionul Balta, de profesie tinichigiu şi cojocar,devenit în 1930 profesor universitar, şef al catedrei de istorie la Institutul pedagogic din Tiraspol;în 1933 a devenit rector, apoi directorul şcolii superioare de Istoria Partidului Comunist dinMoldova şi conducătorul secţiei de Istorie a Institutului moldovenesc. Unul din adjuncţii săi, şefularhivelor a fost scriitorul Ştrul Lehtir, care a ţinut documentele ascunse şi neordonate. În timpulmarilor epurări din anii 1937-1938, conducerea la toate nivelele, a fost decimată. Astfel, doar doidin membrii fondatori ai Institutului moldovenesc au rămas, ceilalţi au fost deportaţi şi chiar39 Apud A. Moraru, op. cit., p. 285.40 Ibidem, p. 287-288. 53
  • executaţi. Atunci a fost arestat şi deportat şi întreg guvernul Republicii Autonome, in frunte cupreşedintele său, sub învinuirea de troţkism şi naţionalism şovin. Aşa cum am mai arătat, populaţia românească era concentrată la sate. Cele mai cumpliterepresiuni - arestări, deportări, execuţii au avut loc acolo, contribuind astfel şi la schimbareacaracterului etnic al zonei, deportaţii fiind înlocuiţi cu colonişti rusofoni. Noii veniţi erauprivilegiaţi, asigurându-li-se imediat locuri de muncă, locuinţe, ş.a, fapt care s-a continuat în toatăperioada sovietică. Să mai subliniem un fapt, şi anume, în toate instituţiile cu profil de instruireaceasta se făcea doar în limba rusă. Apoi, industrializarea socialistă a dus la imigrarea de,,specialişti” din Uniune. Astfel, din cei 14.500 de muncitori înregistraţi în statisticile RASSM din1928, mai puţin de 600 erau moldoveni transnistreni41. La sate, unde românii erau majoritari, a bântuit foametea în repetate rânduri: În 1920-1921, în condiţiile războiului civil, în 1925, din cauza planului de colectări forţate pe fondulsecetei, între 1929-1932, când s-a trecut la colectivizarea forţată din ordinul lui Stalin. Din 1929 aufost declarate culăceşti (ţărani înstăriţi), peste 3.000 gospodarii. Familii întregi au rămas fără avere,deportate şi chiar executate. Tot atunci au avut loc şi calamităţi naturale: revărsări ale Nistrului,îngheţ timpuriu, ş.a, astfel că recoltele au scăzut dramatic, şeptelul s-a redus aproape la jumătate.A urmat o nouă foamete. Au suferit câteva sute de mii de locuitori, în special din raioaneleDubăsari, Grigoriopol, Ananiev, Balta. „S-au stins din viaţă câteva zeci de mii de oameni, începearăspândirea canibalismului, a luat proporţii colosale refugiul românilor transnistreni în Basarabia...Documentele timpului atestă peste 20.000 de refugiaţi transnistreni în Basarabia”42. Exodul refugiaţilor români transnistreni a fost o constantă în acea perioadă, se trecea râul-graniţă Nistru, deşi era marcat cu sârmă ghimpată şi grăniceri aduşi din patru zări ale Ucrainei,care aveau ordin să tragă fără somaţie, înregistrându-se adevărate masacre. Faptele descrise ausensibilizat nu doar autorităţile şi opinia publică din Basarabia şi România, dar şi pe ceainternaţională. În condiţiile în care în 1932 ţara noastră încă nu avea relaţii diplomatice cu URSSproblema a fost ridicată la Liga Naţiunilor de la Geneva, prin ,,Protestul românilor transnistreni”,semnat de 634 refugiaţi, în care se arăta că ,,aceşti moldoveni, străjerii românismului în Orient,plugari de meserie, au fost întotdeauna cei mai umiliţi..., li se confisca produsul muncii lor, li sesechestra averea, oricât de mică ar fi ea, sunt siliţi cu forţa să se înscrie în gospodăriile colective -colhozuri, unde sunt sortiţi unei existenţe de sclavi...Ei rugau Liga Naţiunilor ca ,,protestul nostru,spuneau ei, în contra acestor masacrări în masă să răsune cu glas în lumea întreagă spre a se opricu un ceas mai înainte aceste orori nemaipomenite în istoria lumii civilizate”43. Autorităţilesovietice nu au luat în seamă nici acest protest, considerându-le doar simple calomnii ale,,imperialiştilor români care ocupaseră samavolnic Basarabia sovietelor”. Odată cu începerea celui de al doilea război mondial, situaţia teritoriului de dincolo deNistru va suferi noi şi dramatice schimbări.41 Apud A. Moraru, op. cit., p. 300.42 Ibidem, p. 302-304.43 Ibidem, p. 303-304. 54
  • Episcopul Teodosie Atanasiu (1851-1927) Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU (Roman) Între marii ierarhi ai secolului al XX-lea, ce au păstorit Eparhia Romanului şi Bacăului(care pe atunci îşi extindea jurisdicţia până la Milcov), se distinge un vrednic episcop, cărturar,administrator şi patriot, episcopul Teodosie Atanasiu, de la a cărui alegere, învestire şi întronizare înscaunul Tarii de Jos, s-au împlinit recent 100 de ani (februarie 1912). Pentru a cunoaşte şi aînţelege rodnica sa activitate, desfasurată pe multiple planuri, este necesar să-i parcurgem pe scurtitinerariul biografic. S-a născut în anul 1851, din părinţi creştini ortodocşi, la botez primind numele de Teodor.După absolvirea şcolii elementare la Bacău, a venit la Roman , pentru a urma cursurileSeminarului Teologic „Sfântul Gheorghe“. Va continua apoi studiile teologice la Seminarulsuperior „Veniamin Costachi“ din Iaşi. După absolvirea şcolii se va căsători, fiind, apoi, hirotonit diacon, de către episcopulRomanului, Isaia Vicol (1873-1878), pe seama Catedralei episcopale din Roman. În anul 1880, noul ales în tronul vlădicesc de la Roman, Melchisedec Ştefănescu (1879-1892), îl va hirotoni preot pe seama parohiei „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena“ din Bacău,numindu-l, pentru calităţile sale pastoral-administrative, preşedinte al Consistoriului Eparhial. Peste un an, în 1881, va fi numit protopop al judeţului Bacău, post în care va funcţiona pânăîn anul 1892. Rămânând văduv, a cerut Episcopiei un concediu de studii, plecând la Atena, undeva urma cursurile Facultăţii de Teologie (1893-1897). După terminarea studiilor în străinătate, vareveni în ţară, dar ştiinţa acumulată şi experienţa duhovnicească a monahismului grecesc l-a făcutpe preotul Teodor să se îndrepte către Mănăstirea Bogdana, judeţul Bacău, unde a devenit călugăr,primind numele de Teodosie. În anul 1898, episcopul Romanului Ioanichie Băcăuanul i-a acordat cea mai înaltădistincţie monahală, numindu-l „arhimandrit de scaun al Episcopiei Romanului“. În anul 1899, mitropolitul Moldovei şi Sucevei Iosif Naniescu l-a chemat la Iaşi şi l-anumit egumen al Spiridoniei, actualul Complex spitalicesc „Sfântul Spiridon“ din Iaşi. Pentrumeritele sale pe tărâm cultural-administrativ, dar şi pastoral-misionar, blândul mitropolit i-aacordat rangul de „arhimandrit mitrofor“. Va reveni la Roman în anul 1902, fiind numit egumen al Bisericii „Precista Mare“, careavea sub ocrotire spitalul orăşenesc. Slujirea arhierească În luna mai 1909, la propunerea episcopului de Roman Gherasim Safirin, Sfântul Sinod alBisericii Ortodoxe Române l-a ales pe arhimandritul mitrofor Teodosie Atanasiu în demnitatea dearhiereu-vicar al Mitropoliei Ungro-Vlahiei, primind numele de „Ploieşteanul“, funcţionând şi caegumen al Bisericii „Domniţa Balaşa“ din Bucureşti. Aici a slujit timp de trei ani (1909-1912), cu trei mitropoliţi primaţi: Iosif Ghiorghian(1909); Atanasie Mironescu (1909-1911) şi Conon Arămescu Donici (1912). La 4 februarie 1912 au avut loc alegeri în cadrul Sfântului Sinod, prilej cu care arhiereulTeodosie Ploieşteanul a fost ales episcop al Romanului (scaunul era vacant încă din iunie 1911). Dincuvântarea rostită la alegerea sa reproducem câteva rânduri: „În Eparhia Romanului am văzutrazele soarelui pentru prima dată, în Eparhia Romanului am copilărit; în Eparhia Romanului amadus servicii Bisericii timp de aproape 40 de ani în diferite grade ierarhice; în Eparhia Romanuluisunt trimis de astă dată de marele Colegiu Electoral ca episcop, în locul vacant, căci se vede că aşaa fost planul Providenţei divine, ca acolo unde am văzut răsăritul soarelui pentru prima dată,acolo poate mi s-a rezervat de a vedea şi opusul pentru cea din urmă dată...“. A fost învestit şi instalat în scaunul de Dumnezeu păzitei Episcopii a Romanului în data de12 februarie 1912. Păstorirea sa aici va dura 11 ani, o perioadă ce a coincis cu marile evenimente aleînceputului secolului al XX-lea, Primul Război Mondial şi Marea Unire a românilor de la 1918,evenimente la care acesta a avut o contribuţie substanţială. 55
  • Vlădica Teodosie, alături de mitropolitul Moldovei Pimen Georgescu, a avut o mareînrâurire asupra păstoriţilor săi, în acele timpuri grele prin care trecea ţara. A îndemnat, cu tactu-icaracteristic, pe preoţi şi credincioşi să colecteze hrană, îmbrăcăminte şi cele trebuincioaserăzboiului, cercetând spitalele în care erau internaţi răniţii, sprijinind cauza dreaptă pentru carelupta poporul român. A fost mereu alături de ostaşii noştri, mai ales că multe din marile şi grelelebătălii ale Primului Război Mondial s-au desfăşurat pe teritoriul Eparhiei Romanului: Mărăşeşti,Mărăşti, Oituz. În acest context, în noiembrie 1918, episcopul Teodosie a adresat o pastorală preoţilor şicredincioşilor săi, din care spicuim: „Războiul mondial... a lăsat rane adânci cărora se impunedatoria morală ca tot românul să lucreze cu timp şi fără timp... Preotul va da mâna cu învăţătorulsatului, cu autoritatea comunală şi vor lucra fără preget în acest sens. Vremea luptelor personale atrecut, ceasul unirii a sosit şi toţi factorii conştienţi şi luminaţi trebuie să-şi dea mâna împreună săfacă o operă pozitivă. Patria va fi recunoscătoare...“. În arhiva Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului se păstrează mai multe astfel de pastoralesemnate de dânsul, toate acestea fiind pline de îndemnuri la înfrăţire, unitate şi culturalizare amaselor populare. În octombrie 1919 intervine pentru înfiinţarea unei grădiniţe de copii, într-unimobil din Roman proprietatea sa, care ulterior îi va purta numele: Grădiniţa episcop Teodosie (astăzi,clădirea deserveşte Muzeul de artă al oraşului). Tot la intervenţia sa, în toamna anului 1919, s-aredeschis Seminarul „Sf. Gheorghe“ din Roman, care fusese închis din cauza vitregiei războiului. La 1 februarie 1923, fiind bolnav, episcopul Teodosie şi-a înaintat demisia şi s-a retras laMănăstirea Neamţ, unde a trăit încă patru ani, iar la vârsta de 76 de ani şi-a dat obştescul sfârşit. Afost înmormântat în preajma Bisericii „Înălţarea Domnului“, apoi osemintele sale au fostdeshumate şi depuse în cripta bisericii din cimitir. Preocupări cărturăreşti O latură mai puţin cunoscută a marelui nostru înaintaş este cea culturală. Studiind teologiala Atena (1893-1897), episcopul Teodosie, pe atunci preotul Teodor, şi-a însuşit o culturătemeinică, dar şi limbă greacă clasică. De aceea, la întoarcerea în ţară, pe când funcţiona caegumen la „Sf. Spiridon“ din Iaşi (1899-1902), începe traducerea din limba greacă a ComentariilorEpistolelor Sf. Ap. Pavel, scrise de Sf. Ioan Gură de Aur. Acestea vor fi publicate după cum urmează: Comentariile sau explicarea Epistolei către Galateni,Iaşi, 1902; Efeseni, Iaşi, 1902; Filipeni, Bucureşti, 1905; Coloseni I şi II Tesaloniceni, Bucureşti, 1905;Romani, Bucureşti, 1906; I Corinteni, Bucureşti, 1908; II Corinteni, Bucureşti, 1910; I şi II Timotei, Titşi Filimon, Bucureşti, 1911; Evrei, Bucureşti, 1923. Tot de la episcopul Teodosie se păstrează în manuscris „Introducere în Noul Testament“,lucrare ce a stat la baza multor ediţii ale Studiului Noului Testament, ce au urmat în învăţământulteologic de după el. „Vlădica Teodosie ştie să fie vlădică...“ Un contemporan al său (Iuliu Scriban) a publicat un articol intitulat „Moartea EpiscopuluiTeodosie, fost al Romanului“ (vezi BOR, nr. 2, 1927, p. 102-103), în care vorbeşte despre caracterulviu şi perseverent al marelui ierarh pe scaunul eparhial de la Roman. Iata cum il caracterizaucontemporanii săi: „Vlădica Teodosie murind, lasă despre sine amintiri amestecate. Tuturor levine în minte asprimea firii sale şi făptura sa băţoasă, cu care nu te puteai înţelege uşor. Înţepenitîntr-o hotărâre, nu-l puteai scoate din ea şi ţi-o impunea cu măsuri necruţătoare. Aşa a fost şi cavicar al Mitropoliei din Bucureşti şi, mai mult încă, apoi, ca episcop al Romanului. Din aceastăpricină mulţi au amintiri cu fioriu. Tot aşa povestesc alţii din vremurile mai vechi, când răposatula fost protopop al Bacăului. Călcătura sa, sufletul său, haina sa, masa sa, chipul cum privea lumeaaveau ceva din nobleţea omului sus-pus care înţelege că înălţimea trebuie să fie înălţime, nu numaia treptei în care se află, ci şi a manierei cu care trebuie să o însoţească... Vlădica Teodosie ştie săfie vlădică...“ 56
  • Din arhivele diplomatice: Epopeea aducerii de la Muntele Athos a unui steag al lui Ştefan cel mare şi Sfânt Dr. Florin ŞINCA (Bucureşti) În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consululuigeneral român la Salonic, G. C. Ionescu şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, RegatulRomân a recuperat de la Mânăstirea Zografu, din Sfântul Munte Athos, un steag al lui Ştefan celMare şi Sfânt, din anul 1500. Drapelul rămăsese la Zografu nu mai puţin de 417 ani. Era ,,cel maipreţios odor” donat de domnitorii români la muntele Athos1. Unde se afla preţiosul steag? Situată în partea nord-vestică a peninsulei atonite, Mânăstirea Zografu (gr. Ζωγράφου) afost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia)2. Prădatde piraţi, dar şi de cruciaţi, lăcaşul a fost refăcut între 1466-1502 de către domnitorul Moldovei,Ştefan cel Mare şi Sfânt (1457-1504), care a zidit biserica actuală cu hramul „Sfântul MareMucenic Gheorghe, purtătorul de birunţă”. De-a lungul vremii mulţi domnitori români vor faceimportante danii în bani, moşii, bunuri, vor contribui la reconstrucţia clădirilor de aici, întreaceştia fiind Alexandru cel Bun, Alexandru Aldea, Petru Rareş, Alexandru Lăpşneanu, IeremiaMovilă, Neagoe Basarab, Radu cel Mare, Vasile Lupu. Zografu este a IX-a în ierarhia celor 20 demânăstiri atonite şi singura ,,bulgărească’’. Cum arată steagul? Din mai multe rapoarte şi descrieri ale diplomaţilor noştri putem spune că steagul mareluivoievod are 1,17x0,92 m, era ornat cu 16 pietre roşii, verzi şi albe. La vremea aceea unele eraupierdute. Este brodat cu fir de argint şi de aur şi îl reprezintă pe „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”,stând pe tron, ţinând o sabie, în mâna dreaptă şi cu vârful spre partea stânga. Are chipul brodatîn mătase, iar sub picioare are un dragon cu trei capete. Deasupra capului sfântului, un înger ţinecu mâna dreaptă o coroană şi cu stânga un paloş. Un al doilea înger ţine o coroană în formă deinimă. De jur-împrejur este o inscripţie slavonă cu rugăciunea voievodului către Sf. Gheorghe şianul realizării (1500), în al XLIII-lea an de domnie. Însă, inscripţia nu pomeneşte că a fost dăruitde voievod la Athos, aşa cum se obişnuia. Broderia este de mătase roşie, ştearsă de ani, peste care,nu din reavoinţă ci din neştiinţă, călugării bulgari puseseră atunci o catifea de proastă calitate. Inscripţia a fost tradusă de aromânul Theodor Capidan, doctor în litere şi sună astfel: ,,Orăbdătorule de chinuri şi purtătorule de biruinţe, Mare Gheorghie, carele în nevoi şi în nenorocirivii în grabă apărător şi fierbinte ajutător şi celor necăjiţi, bucurie negrăită eşti, primeşte de la noiaceastă rugăciune a smeritului său rob Io Ştefan Voevod, cu mila lui Dumnezeu, Domn al ŢăriiMoldovei, păzeşte-l nevătămat în acest veac şi în cel viitor cu rugăciunile celor ce te cinstesc ca săte proslăvească în veci, Amin. Şi s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al Domniei lui anul al 4”3.1 Ioanichie Bălan, Pelerinaj la Muntele Athos, ediţia a IV-a, Editura Mânăstirii Sihăstria, 2005, p. 38.2 Ohrida se află nu departe de graniţa macedoneano-greacă şi aproape de Bitolia, ambele localităţi fiindlocuite de foarte mulţi vlahi. Zografu înseamnă ,,zugrav’’, iar obârşia numelui ar veni de la zugrăvirea prinminune a unei icoane. Astfel, nehotărându-se ce hram să aibă mânăstirea, cei trei călugări ctitori (Moise,Aaron şi Ioan) au lăsat o bucată de lemn în biserică şi au încuiat uşa, cu credinţa că Dumnezeu îi va ajuta.A doua zi icoana apărea pictată cu chipul Sf. Gheorghe. În această biserică sunt pictaţi domnitorii Ştefancel Mare, Petru Rareş şi Vasile Lupu, rectitori şi mari donatori ai mânăstirii bulgare.3 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare AMAE), Fond 71 (Dosare speciale), vol.110/1917, f. 21. 57
  • Consulul G. C. Ionescu văzuse steagul nestricat de călugări încă din 1903, iar în 1914 l-aîntrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerutmoşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mânăstirii de către Ştefan cel Mare şicare îi fusese luată la secularizarea averilor mânăstireşti, înfăptuită de domnitorul Alexandru IoanCuza, în 1863. Consulul mai semnala că la mânăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur,care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe. În urmă cucâţiva ani, un grup de englezi, profesori la Londra, au oferit lăcaşului o sută de mii de francipentru el, însă nu a fost dat. Laudă călugărilor bulgari! Ionel Brătianu cere obţinerea nepreţuitului simbol Iniţiativa recuperării preţiosului trofeu a aparţinut celui mai mare om politic pe care l-aavut România, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), care, la 15 februarie 1917, în calitatea de preşedinteal Consiliului de Miniştri şi ministru al Afacerilor Străine, a trimis o telegramă cifrată LegaţieiRomâniei de la Atena, pe un ton imperativ: ,,Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţinedrapelul lui Ştefan cel Mare”4. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului generalal Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine(M.A.S.) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară. Dând curs dispoziţiilor ierarhice, la 4 martie 1917, ministrul României la Atena, NicolaeN. Filodor5, a comunicat M.A.S. (atunci cu sediul la Iaşi), personal vicepreşedintelui Consiliului deMiniştri, Tache Ionescu, că este informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despreexistenţa la Mânăstirea Zografu din Muntele Athos, acum sub ocupaţia trupelor ruse, a unui steagcare a aparţinut domnitorului moldovean Ştefan cel Mare: ,,Existenţa acestui drapel, care are oinscripţie, este cunoscută Academiei Române”6. În circumstanţe favorabile, Gidel, căpitan dinStatul Major Francez, din arma jandarmeriei, profesor de Drept internaţional la Universitatea dinSorbona, a promis concursul său pentru ca România să reintre în posesia acestui ,,preţios obiectcare face parte din istoria naţională”. Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, la 6 martie 1917, ministrul N. Filodorexpedia telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez MauriceSarrail7, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel,generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus de la Sf. Munte să ia drapelul şi să-l expedieze laStatul Major Francez. Nu mult după aceasta, la 14 martie, generalul francez era deja în posesiadrapelului şi ministrul nostru cerea pe bună dreptate să se acorde generalului o decoraţie aRegatului Român. Nu ştim dacă acest deziderat s-a realizat. La 8/21 aprilie 1917, LegaţiaRomâniei din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13martie. Este cazul să spunem că, la 25 martie, deci de Bunavestire, aveam într-adevăr o vestebună; consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, comunica M.A.S. că generalulfrancez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile românecompetente. Propunea şi el decorarea francezilor, a ataşatului rus, generalul Kahl şi a lt. Ditch,comandantul detaşamentului rus de la Muntele Athos. În cele din urmă, Gidel şi Ditch au fostdecoraţi cu ,,Coroana României’’ în grad de Comandor.4 Ibidem, f. 12.5 N. N. Filodor (1864-1936), ministru al României la Atena şi Budapesta. Arhiva sa, inclusiv o parte aînsemnărilor, se păstrează la Biblioteca Naţională a României.6 AMAE, Fond 71 (Dosare speciale), vol. 110/1917, f. 14.7 Maurice Paul-Emmanuel Sarrail (1856-1929), în documentele româneşti este scris ,,Serrail’’, generalfrancez al primului război mondial, cu unele vederi socialiste, comandant al Armatei a III-a din Ardeni, dinoctombrie 1915 a fost comandant al armatelor aliate de la Salonic. 58
  • Am putea spune că epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917.M.A.S. i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, laLegaţia României de la Paris. România a dovedit o oarecare neglijenţă, ca să nu spunem mai mult,drapelul fiind transportat de… uşierul legaţiei, Gaj Taşcu, într-o ,,cutie de tenechea”, e adevăratsigilată cu sfoară şi ceară roşie, iar la 24 aprilie, tot prin mijlocirea generalului Sarrail, a fostîncredinţat maiorului S. Dilon, probabil căpitanul unui vas militar francez. Într-un final fericit, la29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atuncisă-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze ,,acest preţios trofeu de aici la Iaşi”, deoareceţara era sub ocupaţia Puterilor Centrale. În sfârşit, acasă La 25 martie 1917, generalul Sarrail comunica Consulatului General Regal Român de laSalonic: ,,Am onoarea să vă remit această glorioasă amintire, bucuros că pot răspunde astfeldorinţei unei naţiuni aliate. Primiţi asigurarea înaltei mele consideraţii şi celor mai bunesentimente”8. Despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului nu avemştiri. Mult după aceasta, la 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciu, directorul Arhivelor Statului,întreba M.A.S. unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossymenţiona că obiectul a fost încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns laBucureşti, curierul nu l-a dus la M.A.S., ci la Ministerul de Război, aşa cum informa, la 26decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt. col. Skelety. În cele din urmă, la22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui StatMajor, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul. În loc de concluzii În prezent această nepreţuită relicvă a unui trecut de luptă şi de credinţă strămoşească,rămasă de la viteazul apărător al Creştinătăţii Ştefan cel Mare şi Sfânt, se păstrează la MuzeulNaţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional ,,RegeleFerdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori,fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava. Se cuvine în final să omagiem ataşamentul pentru un simbol de luptă şi un simbolortodox al călugărilor de la Zografu, care nu l-au înstrăinat, deşi sigur aveau nevoie de bani,apoi râvna consulului G. C. Ionescu, care a depus toate eforturile pentru a-l vedea în ţară şilimpezimea gândirii lui Ionel Brătianu. Deloc de neglijat a fost aportul generalului francezMaurice Sarrail. Ce-a fost acesta?, decât un binefăcător de care istoria noastră a dus lipsă deatâtea ori!8 AMAE, Fond 71 (Dosare speciale), vol. 110/1917, f. 22. 59
  • Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului şi ASTRA Prof. Ilie ŞANDRU (Topliţa) ASTRA (Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura PoporuluiRomân) a fost una dintre cele mai importante organizaţii culturale ale românilor transilvăneni,având un rol deosebit în emanciparea lor naţională, politică, socială şi culturală. Astra a luat fiinţă în anul 1861, la Sibiu şi, până la constituirea Partidului Naţional Român,a fost organizaţia care a iniţiat şi desfăşurat acţiuni de anvergură, menite să menţină, să dezvolte şisă cultive sentimentele naţionale. Ea a reprezentat ,,un stâlp înfipt în pământul strămoşesc alromânilor…,pentru viitorul românilor, un reazem al naţionalităţii”(Timotei Cipariu). Primul preşedinte alAstrei a fost mitropolitul Andrei Şaguna, vicepreşedinte, Timotei Cipariu şi secretar GeorgeBariţiu. La un an după reîntoarcerea la Sibiu, în 1896, dr. Elie Cristea a fost ales membru încomitetul de conducere al Despărţământului IV, Sibiu, al Astrei, în locul lui G. Bogdan-Duică,mutat la Bucureşti. Din 1905 a îndeplinit funcţia de director al despărţământului, devenind şimembru al Comitetului Central al Asociaţiunii, funcţie deţinută până îm 1910, când a fost alesepiscop de Caransebeş. Una dintre primele griji ale sale, pe tărâmul Astrei, a fost aceea de a nu lăsa să se risipeascăcomorile spirituale ale poporului român, iniţiind o campanie pentru adunarea şi valorificareaproducţiunilor populare din zona Sibiului. Acţiunea a fost lansată cu ocazia adunării a cerculuiAstrei din comuna Veştem, ţinută în 26 octombrie 1897 şi se adresa, mai ales, preoţilor şiînvăţătorilor, cărora le-a cerut să adune acele comori ale spiritului românesc care sunt proverbele,răspândite în toată Transilvania: ,,Colectarea acestor proverbe a fost neglijată până acum spredauna generală, mai ales că, pe lângă deosebita lor însemnătate pentru studiul limbii şi pentruistoria culturii unui popor, ele formează un bogat izvor de înţelepciune pentru viaţă. Propun decica adunarea cercuală să invite comitetul despărţământului Astrei să ia măsurile necesare ca, cuajutorul cărturarilor de la sate, să se adune proverbele românilor de pe teritoriulDespărţământului Sibiului, chiar şi din alte ţinturi”1. Propunerea a fost primită în unanimitate, cu amendamentul adus de dr. Vasile Bologa, caaceste proverbe să fie citite la adunările viitoare ale Astrei, pentru ca acestea să devină maiinteresante şi mai instructive. Mai mult, propunerea lui Elie Cristea a fost însuşită şi de ComitetulCentral al Asociaţiunii, în şedinţa din 11 decembrie 1897, când a fost lansat un apel către toatedespărţămintele. În acesta se spunea că ,,intelectualii români din toată ţara să colectezeproductele indicate, îndeosebi de faptul că prin aceasta fac un serviciu Asociaţiunii şi peste totliteraturii române, pe care datori suntem cu toţii să o slujim”2. Acţiunea aceasta, pornită în 1897, se va finaliza în 1901, când la Tipografia Arhidiecezeidin Sibiu va ieşi de sub tipar volumul întitulat ,,Proverbe, maxime, asemănări şi idiotisme”. Acestea aufost culese de pe tot cuprinsul Transilvaniei şi Ungariei, multe dintre ele fiind rodul strădaniilordepuse chiar de iniţiatorul acţiunii, culese din satul său natal, Topliţa Română, precum şi dincomunele din jur. Un număr de 226, respectiv 550 dintre acestea, cu menţionarea numelui luiCristea şi a locului de unde au fost culese, au fost cuprinse în volumele IX şi X ale uriaşei lucrări,,Proverbe”, a scriitorului Iuliu Zanne. O altă preocupare de seamă, în cadrul Astrei, a lui Elie Miron Cristea, a fost sprijinireaînvăţământului, în cadrul Şcolii Civile de Fete din Sibiu Printr-o adresă cu nr.513/1903, ComitetulCentral l-a însărcinat, din partea Asociaţiunii, să prezideze, în calitate de emisar, examenul anualce urma a se desfăşura în zilele de 23-27 iunie 1903, avându-se în vedere că avea studiipedagogice. După terminarea examenului, el a ţinut să evidenţieze ,,sănătoasa direcţiune şispiritul în care era condusă această şcoală”, dar şi nevoia înlăturării unor deficienţe ,,în interesulunui rezultat tot mai bun”, pentru buna ,,creştere a fetelor române pe care cu toţii am dori să le1 „Telegraful Român”, nr. 119/1897.2 Ibidem, nr. 120/1897 60
  • vedem cât mai conştiente de importanta misiune ce o au de îndeplinit în mijlocul poporuluinostru român”3. Desigur că Elie Miron Cristea avea în vedere că prima şcoală de promovare alimbii române şi a cugetului românesc era familia, în cadrul căreia elevele, viitoarele mame, aveauun rol deosebit. Iată de ce Şcoala Civilă de Fete din Sibiu a avut pentru Astra o importanţădeosebită pentru promovarea culturii româneşti în Transilvania, inclusiv pentru zona Topliţei,unde chiar E. M.Cristea se ocupa pentru obţinerea de burse din partea Asociaţiunii. Nu a uitat E. M. Cristea nici de vechea sa dragoste pentru teatru, căruia i-a acordatîntotdeauna un rol important în opera de culturalizare a maselor populare. În calitate de membrual ,,Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român”, el a luat parte la adunarea generală a societăţiidin oraşul Sebeş, care a avut loc în 24 august 1903, unde a ţinut o prelegere apreciată de toţi ceiprezenţi, în care a spus: ,,Lipsa unui teatru român bine condus este atât de mare şi pretutindeni cuatât mai simţitor cu cât pe zi ce trece trebuie să constatăm cu regret că ni se pângăreşte până şi încele mai ascunse şi retrase ţinuturi din creierii munţilor viaţa idilică şi originală de odinioară şi prinaceasta ne pier cântecele, dispar danţurile, ni se schimbă şi corceşte portul, ceea ce este nu numaio pagubă, dar poate deveni chiar o mare primejdie pentru viitorul traiului românesc”4. În 1904, când s-a finalizat construcţia edificiului Muzeului Naţional al Asociaţiunii, dr. E.M. Cristea, care era şi secretar al secţiei de istorie a Astrei, a fost însărcinat de Comitetul Centralcu organizarea muzeului, respectiv cu alcătuirea celor două secţiuni: cea de istorie şi cea deetnografie. Pentru a se putea achita şi de această deosebit de importantă atribuţie, el a lansat unApel comun: al Astrei şi al Mitropoliei Ardealului, înregistrat cu nr. 1191, din 10 decembrie 1904,publicat şi în ,,Telegraful Român”, adresat învăţătorilor şi preoţilor, cărora le cerea să participe laacţiunea de colectare a materialului muzeistic, fiindcă muzeul trebuia să devină ,,un adevărat altarpentru cultivarea tradiţiunilor naţionale, un adevărat templu pentru conservarea urmelor desprestadiul cultural al părinţilor şi strămoşilor noştri, care pentru noi trebuie să formeze o scumpămoştenire”5. Chiar dacă era întitulat cu modestie ,,Puncte de orientare cu privire la întemeiereaMuzeului istorico-etnografic român”, acesta era un plan foarte amănunţit, cuprinzând 12 puncte,din care două pentru secţiunea de istorie: obiecte din trecutul poporului şi biserica, şi zece pentrucea de etnografie: casa ţărănească, industria de casă, porturi, obiecte pentru pregătireamâncărurilor, obiecte pentru felurite ocaziuni, muzica şi dansul, obiecte din toate ocupaţiunile,tipuri caracteristice de Români, producte literare, fotografii. Astfel, scopul şi funcţiile muzeuluierau clar definite de Elie Miron Cristea, chiar de la început: ,,Scoaterea la iveală a acelor note carecaracterizează traiul specific al poporului românesc, care formează chintesenţa individualităţii saleetnice, cu un cuvânt, toate ,productele care denotă însuşirile sufleteşti şi trupeşti mai marcante alepoporului şi manifestaţiunile caracteristice ale cugetării, lucrării şi ale întregii sale vieţi”6. În acelaşi an, Elie Miron Cristea a făcut o călătorie cu scopul de a achiziţiona obiectepentru muzeu, ocazie cu care se opreşte şi la casa lui Avram Iancu, din Vidra, pe care a aflat-o,,într-o stare, care nu face deloc onoare neamului românesc pentru care Iancu şi-a jertfit totul”,făcând şi propunerea ca biserica gr. catolică să cedeze o parte din grădină, ,,astfel întreaga casă săfie în mijlocul unei grădiniţe, plantată frumos cu brazi, sau alţi arbori”. În privinţa achiziţionăriiobiectelor pentru muzeu, un document din 4 iunie 1904, semnat de Cristea, ne informează că el adescoperit o serie de obiecte de interes istoric, demne de interes pentru Muzeul Astrei, cum ar fiun tun de fier şi altul de lemn, ce ar fi aparţinut lui Avram Iancu, pe care le-a aflat la preotulortodox, Ştefan Nicolae, din Presaca. Un alt tun de lemn, ce aparţinuse Iancului, l-a găsit laprotopopul ortodox, Romul Furdui, din Câmpeni, la care se afla şi uşa de la casa lui Horea, iar alttun la preotul ortodox Iosif Gomboş din Abrud-sat. Pistoalele lui Iancu, care se pot vedea într-unportret celebru al Crăişorului, se aflau la epitropul bisericii ortodoxe din Vidra de Sus, Gomboş,3 Arhivele Naţionale, Fundaţia Astra Sibiu nr. 501-700/1903.4 Ibidem, nr. 837/1903.5 Dorel Marc, Activitatea lui E. M. Cristea pe tărâmul Astrei, în „Angvstia”, 1997, p. 283.6 Ibidem, p. 283. 61
  • tatăl preotului Iosif Gomboş. Elie Miron Cristea mai află că o fată a acelui epitrop din Vidra deSus a fost măritată cu un frate al lui Avram Iancu7. În primăvara anului 1905, respectiv la 12 martie, dr. Miron E. Cristea a fost alespreşedinte al Despărţământului Sibiu al Astrei, activitate pe care o va desfăşura în paralel cu ceade preşedinte al ,,Reuniunii Române de Muzică”, până la alegerea sa ca episcop al Caransebeşului.Este perioada în care Despărţământul Sibiu al Astrei a cunoscut o activitate deosebită, ajungândsă fie unul dintre despărţămintele cu cea mai bogată şi atractivă activitate. Cei 159 de membri aidespărţământului au participat la diverse activităţi, cum au fost, de exemplu, excursiile culturalefăcute în localităţile: Săcădate, Răşinari, Guşteriţa, Bungard, Mohu, Boiţa, Porumbacu, Fofeldea,Topârcea, Lancrăm etc. Ca director al despărţământului şi membru al Comitetului Central alAsociaţiunii, Miron E. Cristea a ţinut numeroase prelegeri, a iniţiat înfiinţarea de biblioteci săteşticărora le-a donat numeroase volume. Tot în 1905 se împlinea un sfert de secol de la înfiinţarea,,Reuniunii Române de Muzică”. Evenimentul a fost marcat cu un spectacol de gală cu piesacompozitorului bucovinean Tudor cavaler de Flondor, ,,Moş Ciocârlan”. Spectacolul s-a bucurat deun succes deosebit, fiind nevoie de trei reprezentaţii, fiindcă ,,s-a deşteptat un roiu întreg deputernice sentimente şi anume sentimentul către neamul nostru românesc, către dulcea lui limbă,către cântecele şi doinele lui duioase, către neîntrecutele lui danţuri, către pitorescul lui port, cătrefrumoasele lui datini şi obiceiuri şi peste tot către tot ce este românesc…”8,cum a ţinut să spunăMiron E.Cristea în toastul rostit în onoarea compozitorului bucovinean Un alt act ne dă informaţii despre activitatea lui Elie Miron Cristea pentru organizareaexpoziţiei etnografice. Este procesul verbal nr. 207, din data de 16 februarie 1905, întocmit înComitetul Central al Asociaţiunii, în care se stipula ca dată a deschiderii expoziţiei 6/19 august.Pentru pregătirea acesteia s-a format o comisie din trei membri ai comitetului central: PartenieCosma, dr. Elie Miron Cristea şi dr. Vasile Bologa. Inaugurarea Muzeului Asociaţiunii a constituit un moment important în viaţa culturală aromânilor ardeleni, acesta devenind o instituţie de bază în lupta pentru păstrarea identităţiinaţionale, constituindu-se într-o oglindă vie a trecutului istoric, prin bogatul material arhivistic,documentar. Evenimentul a constituit şi un minunat prilej pentru strângerea legăturilor dintreromânii de dincolo şi de dincoace de Carpaţi, mulţi fruntaşi ai vieţii culturale şi politice dinRomânia au ţinut să fie prezenţi atunci la Sibiu. Între ei: Nicolae Iorga, Nicolae Filipescu, cei treifraţi Brătianu: Ion, Dinu şi Vintilă ş.a. Ei vor fi cei care vor pregăti terenul pentru ca expoziţia dela Sibiu, organizată de Mitropolia Ortodoxă şi Astra, să poată ajunge şi la Bucureşti în vara anuluiurmător, 1906. Era anul în care la Bucureşti s-au organizat mari manifestări culturale cu prilejul împliniriia 40 de ani de domnie a regelui Carol I. Evenimentul constituie un prilej favorabil pentruîntâlnirea la Bucureşti, pentru prima dată, a marilor personalităţi politice şi culturale româneşti dintoate provinciile istorice româneşti aflate, vremelnic, sub dominaţie străină. În cadrul unei mariexpoziţii naţionale, organizată la Bucureşti, un loc deosebit i s-a rezervat şi pavilionuluiexpoziţional al românilor din Transilvania şi Ungaria, la amenajarea căruia un rol important l-aavut Elie Miron Cristea. Prin tot ce a făcut, el dorea să demonstreze românilor de dincolo demunţi că în Transilvania pulsează o puternică viaţă românească, că de fapt, Transilvania înseamnăromânism adevărat. Numai aşa se explica bogăţia de exponate prezentate în pavilionul organizatla Bucureşti de românii transilvăneni, ori ridicarea unor mari poeţi, precum George Coşbuc, cel ces-a simţit întotdeauna ,,suflet, din sufletul neamului meu”, ori Octavian Goga ,,poetul pătimirii noastre”, aardelenilor, pe care Miron Cristea avea să-l logodească chiar acolo în pavilionul Transilvaniei,rostind cuvintele memorabile: ,,Azi se bucură peste 12 milioane de români că poetul pătimirii noastre şi-aales mireasa”9, ce aveau să stârnească indignare la Budapesta. Delegaţia românilor din Transilvania şi Ungaria, care a participat la serbările dinBucureşti, a cuprins 155 de persoane, fiind condusă de dr.Elie Miron Cristea. Îi avea alături de el7 Ibidem, p. 284.8 Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea înalt regent, Bucureşti, 1929, p. 117.9 Elie Miron Cristea, op. cit. p. 48 62
  • pe Octavian Goga, Partenie Cosma, Aurel Cosma, pe alţi membri de seamă ai Asociaţiunii şi ai,,Reuniunii Române de Muzică” din Sibiu, care au susţinut un strălucit concert coral pe scenaAteneului, sub conducerea dirijorului George Dima, în timp ce artiştii amatori din Sibiu auprezentat pe scena Teatrului Naţional două spectacole cu piesa ,,Moş Ciocârlan”. Între aceştianume sonore ale Sibiului: Lucia Cosma, Veturia Triteanu (viitoarea doamnă Goga), Ionel Crişanetc., care au trăit împreună cu ceilalţi membri ai delegaţiei cele mai frumoase zile ale lor, avândfericitul prilej de a trăi, alături de fraţii lor din vechiul Regat, momente de neuitat. Într-una din zile, dr. Elie Miron Cristea a avut bucuria de a fi vizitat, la căminulSeminarului ,,Radu-Vodă”, unde erau cazaţi, de Vintilă Brătianu, care, în numele familiei, l-ainvitat să facă o vizită de o zi la moşia ,,Florica”. Invitaţia a fost acceptată cu plăcere, de cătreasesorul consistorial de la Sibiu, cu precizarea că va merge însoţit de ceilalţi bărbaţi din elitasibiană. În ziua hotărâtă, dr. Elie Miron Cristea, însoţit de Partenie Cosma, Octavian Goga şi dr.Aurel Cosma, au plecat la ,,Florica”, ducând o frumoasă coroană de flori naturale, pe care doreaus-o depună la mormântul marelui şi regretatului om politic Ion C. Brătianu. La gară, ei au fostîntâmpinaţi de cel mai mare dintre fraţi, Ionel I. C. Brătianu, iar la conacul familiei de doamnaPia Brătianu, mama fraţilor Brătianu, căreia i-a făcut plăcere să-l revadă pe tânărul Elie MironCristea, pe care l-a cunoscut cu un an în urmă, în 1905, la Karlsbad (Karlo-Vivari), unde îşi urmacura de tratament. Dr. Miron Elie Cristea şi-a exprimat dorinţa de a merge cu toţii la mormântul mareluidispărut, unde să depună coroana de flori şi să rostească o rugăciune. Acolo tânărul monah s-arugat pentru odihna sufletului celui ce a făurit unirea românilor din 1859, pentru românii depretutindeni, care aşteaptă ceasul mântuirii lor, acela de a trăi liberi, într-o singură ţară, rugându-lpe Dumnezeu să-i dea sănătate fiului mai mare al celui răposat, pentru a putea desăvârşi ceea ce aînceput tatăl său, unitatea naţională a tuturor românilor. Emoţioant de cuvintele rostite de MironCristea, Ionel I. C. Brătianu, cu ochii plini de lacrimi, a răspuns: ,,Părinte, aş dori să te văd cel maimare dintre preoţi în România, pe care o visezi”10. Şi aceste proorociri aveau să se împlinească, atât pentru Ionel I. C. Brătianu, cât şi pentruMiron Cristea. Vom mai aminti că pentru modul exemplar în care transilvănenii au fost prezenţila manifestările de la Bucureşti, dr. Miron Cristea a fost distins de către regele Carol I cu ordinul,,Coroana României”. Anul 1907 aduce cu sine noi realizări ale lui Miron E. Cristea pe tărâmul Astrei. Numărulastriştilor Despărţământului Sibiu ajunge la aproape 240 de membri, iar cel al bibliotecilor săteşti,la cinci. S-au ţinut, de asemenea, numeroase conferinţe publice, la care au luat parte atât oamenisimpli, cât şi tineri elevi, studenţi, teologi. Preşedintele despărţământului s-a străduit să ajute tinerifără posibilităţi materiale pentru a urma diferite şcoli, acordându-le burse de studii. Între aceştiaerau tineri veniţi din secuime şi din Topliţa Română, sau din localităţile din jur. De asemenea, ElieMiron Cristea s-a aflat alături de Octavian C. Tăslăuanu, colaborând la ,,Luceafărul”, revistăculturală bilunară, după ce aceasta a fost mutată de la Budapesta la Sibiu, în octombrie 1906, cândTăslăuanu a fost numit secretar administrativ al Astrei. După cum a fost şi alături de OctavinGoga, ajutându-l să editeze o nouă publicaţie a Astrei, revista săptămânală ,,Ţara noastră”, avândca subtitlu ,,Foaie poporală a Asociaţiunii pentru literatura română şi cultura poporuluiromân”,(care a apărut la Sibiu, între 1907-1909, apoi la Cluj, între 1922-1938)11. Nu poate fi trecută cu vederea cuvântarea ,,protosincelului Miron”, rostită în catedrala dinSibiu, cu prilejul deschiderii adunării generale a Asociaţiunii, în 12 octombrie 1909. Ea seconstituia într-un adevărat bilanţ al realizărilor Astrei timp de aproape 40 de ani de la constituireasa de către ,,nemuritorul Şaguna”, cel ce va fi ,,ales întâiul ei prezident, în care calitate a funcţionatmai mulţi ani, învingând greutăţile începutului şi pornind mersul normal al afacerilor”.12 ElieMiron Cristea a amintit apoi câteva dintre realizările Astrei: a adunat documente privitoare la10 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 143.11 Aurel Pentelescu, Gavril Preda, ,,Dr. Elie Miron Cristea şi ediţia sibiană a revistei Ţara noastră, în „Sangidava”,1, Tg. Mureş, Editura Ardealul, 2007, p. 39.12 Dr. Miron Cristea, op. cit., p. 327. 63
  • trecutul nostru, a publicat reviste, a tipărit cărţi, a întemeiat o şcoală civilă de fete, a făcutînceputul unui muzeu naţional, a întemeiat biblioteci poporale, a început, mai ales în anii dinurmă, a străbate mai adânc în masele mari ale poporului nostru, sădind sămânţa unei culturitemeinice şi sănătoase.13 Vorbitorul nu a uitat însă nici de lipsurile ce mai dăinuiau în activitatea Asociaţiunii,fiindcă ,,focul primului entuziasm s-a domolit, interesul multora s-a răcit, îndemnul mareluiAndrei din cuvintele ,,să ne întâlnim la mama noastră comună” l-au uitat tocmai aceia, cari aveaudatoria a sta în frunte şi a ne încuraja cu înfăţişarea lor”. Alături de aceştia mai sunt şi câţiva,,puţini buni” ce se pot întâlni ,,pretutindenea, atât la muncă spirituală, cât şi la jertfele materiale,ce ni se cer pentru scopurile ideale ale poporului”. Cuvântarea lui Miron Cristea s-a transformat într-un adevărat rechizitoriu la adresa celorce s-au îmbogăţit câştigând averi uriaşe, ,,de la popor, în schimb nu dau nimic pentru înaintarealui. Dar nu se lipsesc de nici o plăcere uşoară oricât ar fi de costisitoare(…) Pentru asemenealucruri sunt bani; iar Asociaţiunea după 40 de ani de existenţă abia are din trei milioane deRomâni 1900 de membri. Această ruşine nu se mai poate ascunde. Ea trebuie recunoscută. Aşanu mai merge. Dacă ne iubim sincer, trebuie toţi să-şi arate însufleţirea nu cu gura, ci cu fapta(…)Trebuie deci toţi – fără deosebire – să ascultăm în această privinţă de îndemnul apostolului Iacob,care ne zice: fiţi făptuitorii cuvântului, ia nu numai ascultătorii lui, amăgindu-vă pe voi înşivă”14 Chiar şi după ce a fost ales episcop de Caransebeş, Miron Cristea a continuat să sprijineAsociaţiunea, ţinând să fie prezent la serbările de la Blaj, din 28-29 august 1911, care au marcatjubileul unei jumătăţi de veac de la înfiinţarea Astrei, la care au luat parte toţi marii ierarhi româniale celor două biserici din Transilvania. Spre cinstea lor, episcopii acestora au fost la înălţimeamomentului aniversar, inimile tuturor românilor ardeleni umplându-se de bucurie când i-au văzutîmpreună, în marea catedrală a Blajului, pe toţi prelaţii Bisericii Ortodoxe şi Bisericii Greco-Catolice: dr. Victor Mihali de Apaşa, mitropolitul unit al Blajului; Ioan I. Pap, episcopul ortodoxal Aradului; dr. Vasile Hossu, episcopul unit al Lugojului; Ioan Meţianu, mitropolitul ortodox alTransilvaniei; dr. Dumitru Radu, episcopul unit de la Oradea Mare; dr. Miron Cristea, episcopulortodox al Caransebeşului. ,,Imaginea aceasta, completată cu mersul tuturor acestor arhierei lacimitir, în sunete de clopote, , ca să aducă omagii de pietate mormintelor sfinte ale înaintaşilor devecinică memorie, îmi apărea ca un far luminos, care arată călătorilor în timpul nopţii calea ce aus-o parcurgă şi primejdiile, de care trebuie să se ferească”15 Ca şi în alte asemenea împrejurări, la Blaj episcopul de Caransebeş, Miron Cristea, a rostito frumoasă cuvântare, despre importanţa menţinerii tradiţiilor noastre culturale: ,,Să nu vi se parăcurios, doamnelor şi domnilor, că un preot, ba chiar un arhiereu, vă vorbeşte despre lucruri, pecare mulţi le consideră atât de profane sau lumeşti: despre teatru, cântări, dansuri sau jocuri(…)Mulţi dintre D-voastră veţi fi surprinşi, dacă vă voiu descoperi adevărul istoric, că dansurile,jocurile şi teatrul au izvorât din religia popoarelor(…) Până la înfiinţarea ,,Asociaţiunii”, bisericileromâne, ici-acolo şi ziaristica, erau singurii îndrumători ai culturei poporului. În curs de 50 de ani,,Asociaţiunea” şi ,,Societatea fondului de teatru român” au desvoltat şi ele o muncă însemnată înaceastă privinţă, sprijinind biserica în năzuinţele ei pentru luminarea poporului”. Referindu-se la întâlnirea prelaţilor celor două biserici, episcopul Cristea a spus: ,,Amfăcut-o aceasta ca să arătăm tuturor fiilor bisericilor române că numai – înrolându-ne de la vlădicăpână la opincă în munca pentru cultura românească, întemeiată pe vechile sale tradiţii bisericeşti –putem asigura viitorul poporului nostru, aşteptând ca exemplul nostru să fie un simbol, unîndemn puternic pentru toţi credincioşii noştri de a pune la o parte, când e vorba de culturapoporului, orice fel de separatism, orice susceptibilităţi, căci în această privinţă nu putem admitedecât o singură rivalitate: de a ne întrece în fapte bune unii pe alţii”16.13 Ibidem, p. 328-329.14 Ibidem, p. 331-332.15 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 211.16 Ibidem, p. 215-216. 64
  • Însemnări biografice despre Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU (Roman) „Comori ale neuitarii...” Există comori ale căror valori se cântăresc cu sufletul, cu încărcătura dată de timpulamintirilor, amintiri, care, de multe ori sunt trezite de însemnele lăsate de cei ce au trecut înveşnicie. O mică însemnare, o semnătură, o subliniere sau o adnotare îţi îndreaptă gândul spre celcare cândva, aplecat asupra cărţii, pe care o ai în faţă, aşternea odinioară în scris gândurile sale. Atunci, o tainică dorinţă te îndeamnă la pioşenie şi recunoştinţă. Eu numesc acesteînsemnări şi mărturisiri înscrise pe vechi cărţi de cult „comori ale neuitării”. În colecţia personală decarte veche bisericească, am descoperit nenumărate mărturii de acest gen. În cele ce urmează, as dori să prezint în puţine cuvinte un pios ierarh al Bisericii noastre,fiu al satului Ruginoasa, din vecinatatea Romanului-arhiereul Ilarion Mircea Bacaoanul -acum când seîmplinesc 62 de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Memoria documentelor Am descoperit recent un fond de carte veche, reviste şi publicaţii bisericeşti de la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, multe dintre acestea cu însemnări şi dedicaţii,purtand chiar semnătura sa. Cercetându-le am rememorat o etapă din istoria Eparhiei Romanului, prima decadă aveacului trecut, marcată de neodihnele acestui blând păstor, pe care noi îl aducem „în luminafăcliilor de pomenire, înaintea unora care nici nu au auzit de dânsul, sau a altora care l-au uitat demult”. Memoria acestor documente, cu file îngălbenite, păstrează amintirea acelor vremuritulburi. Arhiereul Ilarion nu a slujit numai Biserica, ci deopotrivă şi interesele naţionale şi mă referla cele două mari conflagraţii mondiale prin care a trecut ţara. El a fost nu doar un martor, ci şi unsusţinător al idealurilor românilor. Din scrierile sale observăm că Biserica Ortodoxă Română, pecare a slujit-o cu devotament până la moarte, nu trebuie să-şi desfăşoare activitatea în afararealităţilor sociale ale vremii. Fiii Bisericii sunt deopotrivă fii ai ţării sau cum el însuşi menţiona într-o scrisoarepastorală: ”Cetăţenii ţării şi fiii Bisericii noastre, pot fi chiar şi cetăţeni ai raiului, adică fii ai BisericiiTriumfătoare”. Ca fiu de preot, el a crescut în umbra şi în mireasma Bisericii, având o conştiinţămisionară asemeni Sf. Ap. Pavel, fiind conştient că timpul vieţii pământeşti, chiar şi scurt, scurt, eltrebuie înveşnicit prin fapte. Zelul său misionar se poate vedea din fiecare pagină scrisă şi nescrisă din viaţa lui.Preocupările sale au fost cele ale Bisericii, pătrunse de limbajul faptelor, având conştiinţa căLiturghia trebuie să se prelungească prin faptele credinţei. Dacă Ruginoasa este „Betleemul lui Ilarion Mircea”, viaţa sa întreagă a fost legată de Roman.Aici a făcut primii paşi în slujba Bisericii şi a desăvârşirii sale, ca elev la Seminarul „Sf. Gheorghe”,egumen la Mănăstirea „Precista Mare”, profesor la acelaşi seminar, mai apoi arhiereu-vicar şi locotenentde episcop al Romanului. A cunoscut de-a lungul vieţii sale, la Centrul Eparhial de la Roman, mai mulţi episcopi şiarhierei care s-au succedat in scaunul Ţării de Jos şi care, i-au servit ca modele în slujireaarhierească. Amintesc aici pe marele cărturar, episcopul Melchisedec Ştefănescu(1879-1892), cel carei-a acordat binecuvântarea pentru înscrierea la Seminar; episcopul Inochentie Moisiu (1892-1894),care-i acordă binecuvântarea pentru a urma cursul superior al Seminarului „Veniamin Costachi”,din Iaşi; episcopul Ieronim Ionescu (1895-1896), episcopul Ioanichie Flor Băcăuanul (1897-1899)fostul director al seminarului din Roman în perioada 1861-1897; arhiereul Conon Arămescu 65
  • Donici Băcăuanul-locotenent de episcop în perioada iulie 1899-ianuarie 1900 (viitor mitropolitprimat), care-i acordă binecuvântarea pentru a merge la Facultatea de Teologie din Bucureşti;episcopul Gherasim Safirin (1900-1912), care l-a tuns în monahism la 28 octombrie 1902 şi care-lva hirotoni diacon şi preot; episcopul Teodosie Atanasiu (1912-1923), care-l recomandă Sf. Sinodpentru demnitatea de arhiereu; episcopul Lucian Triteanu (1923-1947) cu care a colaborat laconducerea Eparhiei Romanului, vreme de aproape un sfert de veac; episcopul Partenie Ciopron,care a condus Episcopia Romanului în calitate de locotenent timp de trei luni (septembrie-decembrie 1947) şi ultimul episcop cu care a slujit- Teofil Herineanu (1949-1957). Acesta îl vaconduce pe ultimul drum, în februarie 1950, alegându-i locul de veci în incinta Centrului Eparhialde la Roman, ălături de blândul episcop Lucian Triteanu, mutat la cele veşnice la 6 septembrie1953. Repere biografice În cele ce urmează se cuvine să prezentam o scurtă biografie a acestui blând păstor, căruianoi îi cinstim memoria, pentru ca văzând lumina pe care a lăsat-o în istoria acestei stravechieparhii, să ne luminăm şi noi prin faptele credinţei. S-a născut la 14 mai 1873 în familia preotului Vasile şi a presbiterei Eufrosina Mircea dinRuginoasa - Neamţ, primind la botez numele Ioan. A făcut studii elementare la Şcoala Primarădin Piatra Neamţ, apoi la Gimnaziul la Roman. Între 1888 – 1892, urmează cursul inferior alSeminarului Sf. Gheorghe Roman. Activează timp de un an ca învăţător la Şcoala din satulMarginea, comuna Războieni, judeţul Neamţ. Între 1893-1897, urmează cursul superior alSeminarului „Veniamin Costachi” din Iaşi, apoi între 1897-1899 activează ca învăţător şi apoipedagog la Seminarul din Roman. Între 1899-1904, urmează cursurile Facultăţii de Teologie dinBucureşti, având ca prieten apropiat şi coleg pe Victor Puiu (viitorul mitropolit Visarion Puiu). La17 febr.1904 este declarat licenţiat în Teologie cu media 8,40, având ca lucrare de licenţă: ”Sf. IoanCasian”. Pe timpul studiilor universitare, la 28 octombrie 1902, se călugăreşte la Roman, primindnumele de călugărie Ilarion, fiind hirotonit ierodiacon, la numai trei zile, de episcopul GherasimSafirin. În 1903, a fost numit mare eclesiarh al Catedralei Episcopale. La 30 ianuarie 1905, a fosthirotonit ieromonah pe seama Catedralei, de acelaşi episcop Gherasim, care-i va acorda şi distincţiade protosinghel. La 6 ianuarie 1909, acelaşi episcop Gherasim îl hiroteseşte ca arhimandrit. La 1ianuarie 1910, a fost numit prin decret regal egumen la Mănăstirea Precista Mare. Ulterior, întreseptembrie 1921-septembrie 1923 este profesor de Dogmatică şi Exegeză la Seminarul din Roman.La 6 iunie 1922 a fost ales de Sf. Sinod al B.O.R. arhiereu – vicar al Episcopiei Romanului cu titlul „Băcăuanul”. După retragerea Episcopului Teodosie Atanasiu, pe caz de boală, între 1 februarie-1iunie 1923, a fost locotenent de episcop, cu rangul de arhimandrit. La 14 aprilie 1923 este hirotonitarhiereu în catedrala mitropolitană din Iaşi de către mitropolitul Pimen al Moldovei, episcopulNicodim al Huşilor (viitor patriarh), episcopul Nectarie al Ismailului şi Iacob Antonovici, arhiereuvicar. La 10 iunie 1927 organizează ceremonia de instalare a episcopului Lucian Triteanu, alăturide care va coordona destinele Episcopiei Romanului vreme de aproape trei decenii, ca arhiereuvicar. Publică mai multe zeci de articole şi studii teologice în revista „Cronica Romanului”,precum şi câteva lucrări: „Cuvântări bisericeşti”, Roman, 1921; „Rolul preotului şi învăţătorului încultivarea ţăranului1 nostru de la sate” ş.a. A sfinţit zeci de biserici, hirotonind nenumăraţi preoţi şi diaconi, între care şi pe tânărulteolog Ioan Gh. Ivan, viitor profesor şi director al Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ. La 4 ianuarie 1937 a hirotonit în ierodiacon pe tânărul Teoctist Arăpaşu (viitor patriarh alBOR). În perioada decembrie 1947-august 1949 a fost, a doua oară, locotenent de episcop la Roman,după retragerea pe caz de boală a episcopului Lucian Triteanu. La 9 februarie 1950 s-a stins dinviaţă, fiind înmormântat în incinta Centrului Eparhial, alături de episcopul Lucian. Pe piatrafunerară este scris sugestiv: „Aici odihneşte piosul arhiereu Ilarion Mircea Băcăoanul”. 66
  • Recunoştinţă şi neuitare.... Părintele Arhim.Timotei Aioanei, într-un material deosebit de interesant, dedicatpatriarhului de vrednică pomenire Teoctist, intitulat „Istorii scrise pe aceeasi pagină”, articol publicatîn „Ziarul Lumina”, din 26 noiembrie 2011, aminteşte despre admiraţia şi recunoştinţa ce le arătamereu vrednicul de pomenire patriarh, celui care l-a hirotonit întru diacon: „Între anii 1988-1990am fost părtaş, de multe ori, la discuţiile pe care fericitul întru pomenire patriarh Teoctist le aveacu o parte din vieţuitorii Mănăstirii Neamţ, între ei aflându-se şi părintele Ioan Ivan. În discuţiilepurtate aveau un subiect predilect, şi anume arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul - vicarulEpiscopiei Romanului. Nu înţelegeam atunci prea multe, dar îmi aduc aminte şi acum, după 20 deani, cum spunea patriarhul: Aşa făcea sau aşa spunea arhiereul Ilarion... I-am regăsit numele, mai târziu, în pomelnicul patriarhului, pe care mi l-a dictat într-oseară, la Vorona, şi, de asemenea, acelaşi nume se afla şi în pomelnicul arhidiaconului Ioan Ivan.Întrebările mele şi-au găsit răspunsul mai târziu, când am aflat că arhiereul Ilarion MirceaBăcăuanul de la Roman hirotonise întru diacon pe patriarhul Teoctist (4 ianuarie 1937) şi pepărintele Ioan Ivan (19 iunie 1943), celui din urmă fiindu-i „naşi“ de diaconie arhidiaconul ŞtefanPruteanu şi diaconul Dimitrie Teofănescu. Cu recunoştinţă, patriarhul Teoctist îl evoca de multeori în popasurile dese de la Mănăstirea Neamţ pe arhiereul care-l făcuse slujitor al sfântului altar”. În loc de concluzii Arhiereul Ilarion Mircea Băcăoanul a fost un părinte duhovnicesc ce şi-a legat destinul deEparhia Romanului, unde a slujit neîntrerupt vreme de aproape cincizeci de ani, rămânând înamintirea posterităţii ca un păstor blând, cumpătat, un model de arhiereu ce a îmbinat dreptateacu bunatatea, întotdeauna însă cu părintească dragoste. Toate preocupările vieţii Bisericii din acele vremuri tulburi, se regăsesc constant înactivitatea sa, pătrunse de limbajul faptelor, fără a neglija interesele naţionale, fiind nu doarmartor, ci şi susţinător al idealurilor românilor în timpul celor doua conflagraţii mondiale. Începînd cu anul 2005, cu binecuvantarea Preasfinţitului Ioachim Bacăuanul, la Roman s-au desfaşurat diverse activităţi culturale şi spirituale, dedicate memoriei vrednicului ierarh.Semnificaţia acestor manifestări este plină de înţelesuri duhovniceşti. Este în primul rând oîmplinire a cuvântului Scripturii, care zice: „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri care v-au grăit vouăCuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţile credinţa”(Evrei 13, 7).Apoi, este o cultivare a demnităţii noastre de fii şi slujitori ai aceleiaşi Bisericii, pe care el a slujit-ocu demnitate, într-o perioadă grea din Istoria Neamului Românesc. 67
  • Lucian Triteanul – un ierarh ardelean pe scaunul episcopal de la Roman Pr. Prof. Dr. Nicolae BOLEA (Alba Iulia) Transilvăneni în Moldova – Moldoveni în Transilvania Un asemenea subpunct, supus rigorilor economiei de spaţiu obligă la o tratare selectivă.Dacă ar fi să începem cu „începutul”, ar trebui să începem de la Dragoş şi Bogdan, descălecătoriidin Maramureş. Transilvăneni în Moldova şi moldoveni în Transilvania au fost întotdeauna şisunt astăzi într-o necontenită circulaţie, aşa cum se cade să fie şi aşa cum a fost visul dintotdeauna al românilor, să poată fi. Istoria Bisericii din Transilvania consemnează multe nume de moldoveni ajunşi aici.Ştefan cel Mare şi Sfânt a întemeiat episcopia Vadului şi a stăpânit Ciceul şi Cetatea de Baltă, iarPetru Rareş s-a întins şi peste Bistriţa, Rodna şi Unguraşul. Cel dintâi episcop al Vadului,Anastasie, a fost moldovean, iar dintre urmaşii acestuia, Tarasie (pe la 1546), Gheorghe (pe la1550), Eftimie (pe la 1571), acesta considerat de unii specialişti chiar primul mitropolit a toată ţaraArdealului, cu sediul la Alba Iulia. Apoi Spiridon (pe la 1576), Ioan Cernea (pe la 1605), poate şiAugustin (pe la 1615), şi în mod sigur Benedict (sec. XVII) cu sediul în satul Budişor (pe lângăBistriţa), dar ţintind Vadul – toţi au fost moldoveni. Ultimul episcop al Vadului, Eftimie (pe la1623) a fost tot moldovean. Mulţi episcopi de origine transilvăneană au fost hirotoniţi în Moldova. De obiceihirotoniile se făceau în Ţara Românească, dar mulţi se îndreptau şi spre Moldova: VasileTarasovici (1633), Ioanichie Zaican, Mihail Molodeţ au fost hirotoniţi de mitropolitul Varlaam;mitropolitul Dosoftei l-a hirotonit pe Metodie Racovetschi (1686) şi mulţi alţii, precum unDosoftei transilvănean (1622-1627), Ilie Iorest (1640) ş.a., ca să nu mai vorbim de preoţiihirotoniţi tot acolo. Mitropolitul Varlaam a sărit în ajutorul transilvănenilor, oferindu-le acel „Răspuns lacatehismul calvinesc” (1640), dovedind unitatea de simţire românească şi ortodoxă cu dânşii,atunci când erau ameninţaţi de calvinismul care îi putea duce şi la deznaţionalizare, nu numai lapierderea credinţei comune cu fraţii români de pretutindeni. Mai aproape de noi, un moldovean apăstorit 10 ani la episcopia Aradului şi un an a fost locţiitor de mitropolit la Sibiu, PatriarhulTeoctist, iar alt moldovean a devenit Mitropolit al Ardealului – Antonie Plămădeală. E drept că fin alte raţiuni, dar şi exodul dinspre Transilvania spre Moldova a fost tot atâtde frecvent, ba chiar mai mare, dacă ne gândim la mulţimea ţăranilor, boierilor care au emigrat fiedin cauza calvinilor, fie din a catolicilor habsburgi, fie din cauza persecuţiilor din partea ungurilor,formând acolo nenumărate sate de ungureni. În ultima vreme se afirmă că şi aşa-zişii ceangăi nu suntaltceva decât tot români emigraţi din Transilvania şi numiţi astfel după o poreclă1. Au trecut însă în Moldova şi oameni care au jucat roluri importante în viaţa bisericească şiculturală locală. Pahomie al Romanului (1707-1714) era din ţinutul Bistriţei şi călugărit la Neamţu,a ctitorit schitul Pocrov; Iacob Stamate, din acelaşi ţinut al Bistriţei, a ajuns episcop la Huşi (1782-1792) şi apoi mitropolit al Moldovei (1792-1803); Gavriil Bănulescu-Bodoni, născut în Bistriţa, aajuns mitropolit al Moldovei (1792) şi a ctitorit Seminarul din Chişinău; Dionisie Romano dinSăliştea Sibiului a fost stareţ la mănăstirea Neamţu (1855-1856) şi episcop la Huşi (1865), dupăcare a trecut episcop la Buzău. În vremurile mai apropiate de noi, transilvăneni ca SebastianRusan (1949-1956) şi Teofil Herineanu (1949-1957) au ajuns primul pe scaunul Moldovei, al1 Vezi cartea lui Dumitru Mărtinaş, Originea ceangăilor din Moldova, Bucureşti, 1985. 68
  • doilea la Roman2, după alt transilvănean, Lucian Triteanul (1923-1947), căruia îi vom consacra înprezentul demers câteva pagini. Fără-ndoială, că celor consemnate mai sus se pot adăuga încă multe argumente din ariaculturală românească şi a interferenţelor realizate de-a lungul timpului, toate aducând dovadalegăturilor între locuitorii de acelaşi neam şi lege din cele două provincii româneşti surori. Repere biografice De la Lucian Blaga ne-a rămas sintagma „veşnicia s-a născut la sat” şi, în cazul nostru, alromânilor, în satul românesc. Există în aceste cuvinte anumite adâncimi filosofice ale sufletuluiţărănesc şi stări genetice primare care privesc inteligenţa ţăranului şi care vin direct de la bunulDumnezeu, cum ar zice Rilke. Nu ştim cine a constatat şi a imaginat cel dintâi cealaltă sintagmă:„românul s-a născut poet”. E vorba şi aici de o stare genetică originară. Ea s-a transmis de atunci, laGeneza neamului românesc, până azi, prin veacuri, şi românii o poartă ca pe o binecuvântare. Deaici până la a spune: „cultura românească s-a născut la sat” e numai un pas. Ba chiar e un pas necesar.Şi e foarte aproape de a deschide uşi deschise. Căci cine ar putea pune la îndoială o astfel deafirmaţie. Ea se poate ilustra printr-un lung şir de argumente din domeniul evidenţei. Acesteadoar se afirmă. N-au nevoie de demonstraţie3. Lazăr (numele de botez) Triteanu s-a născut la 15 august 1872, în comuna Feldioara,astăzi Războieni-Cetate, pe atunci judeţul Turda, azi judeţul Alba, din părinţi ţărani. Învăţământulprimar l-a urmat la şcoala confesională evanghelică-lutherană din Aiud, iar clasele liceului inferiorla Blaj. De aici a trecut la liceul de stat din Sibiu. Ca elev de liceu scria articole naţionaliste înziarele Tribuna şi Foaia românească din Sibiu. În preajma bacalaureatului, urmărit şi dovedit că a ieşitîntru întâmpinarea memorandiştilor, care se întorceau din puşcăriile maghiare, a fost judecat pecale disciplinară şi exclus de la examenul de bacalaureat pe timp de un an. În anul şcolar următor(1895) neobţinând învoirea ministerului de culte şi instrucţiune publică din Budapesta, a fost dinnu exclus dintre candidaţii care s-au prezentat la bacalaureat, acum la liceul românesc din Braşov.După multe stăruinţe a fost admis în sfârşit la examenul de maturitate, pe care l-a trecut cu succesîn toamna anului 1895. În timpul petrecut la Braşov a luat parte activă, împreună cu Sextil Puşcariu şi IoanScurtu, la organizarea tinerilor de la liceele din Transilvania într-o asociaţie, purtând deviza:„Venin vom lua, în foc ne scălda pentru idealul naţional”4. Inspirator în această acţiune tinerească le eraprofesorul, pe atunci redactor la Tribuna din Sibiu, George Bogdan-Duică, mai târziu profesoruniversitar în Cluj şi membru al Academiei Române. După terminarea liceului s-a înscris la Academia Teologică din Sibiu, pe care a absolvit-ocu succes în iunie 1898. A fost trimis apoi ca bursier la Universitatea din Budapesta, unde astudiat limba română, maghiară şi germană. Ca student a fost membru activ al societăţii „PetruMaior” iar în anul universitar 1899/1900, la recomandarea mitropolitului Ioan Meţianu, a fostinstructorul elevilor Petru, Alexandru şi Ionel Mocioni, fiii distinsului român Eugen Mocioni,originar din Căpâlnaş, judeţul Caraş Severin. a) Referent şcolar Ideea unui stat unitar naţional prin maghiarizarea cu forţa a tuturor instituţiilor culturale afăcut progrese la încheierea secolului al XIX-lea. Maghiarizarea învăţământului primar în şcolileconfesionale era ţinta principală. Politica şcolară echilibrată preconizată de baronul Eötvös I. şicodificată în legea şcolară art. 38 din 1868, a fost înlăturată prin curentul şovinist şi intolerantinaugurat de ministrul A. Trefort5. Puterea şcolilor confesionale era în Ardeal şi aparţinea Bisericii2 Antonie Plămădeală, Calendar de inimă românească, Sibiu, 1988, p. 157-158.3 Idem, De la Alecu Russo, la Nicolae de la Rohia, Sibiu, 1997, p. 70.4 Ion Rusu Abrudeanu, Patriarhul României Dr. Miron Cristea înalt regent, Bucureşti, 1929, p. 365.5 Ibidem, p. 366. 69
  • Ortodoxe Române. Consiliul arhiepiscopesc din Sibiu, înţelegând situaţia, a chemat în fruntearesortului şcolar pe dr. Daniil Popovici Barcianu, distins profesor de pedagogie, căruia la 1 iulie1901 i-a dat ca referent ajutor, pe candidatul de profesor Lazăr Triteanu, care tocmai terminasestudiile universitare. După o conlucrare de doi ani, în primăvara anului 1903 profesorul Barcianua fost răpus de o boală necruţătoare, iar conducerea resortului şcolar a rămas în sarcinareferentului Lazăr Triteanu. În aceşti ani şi-au desfăşurat activitatea miniştri de tristă celebritate:Wlassics, Berzeviczy, Apponyi, Zichy şi iarăşi Apponyi, care se supra-licitau în acţiunea dedistrugere a instituţiilor culturale româneşti. Cu articolul de lege XXVII din 1907 (legea şcolară alui Apponyi), curentul de maghiarizare atingea culmi nebănuite. Se pretindea ca până şirugăciunile Tatăl nostru, Născătoarea, Îngeraşul să se înveţe şi să se rostească în limba maghiară6. b) Asesor (consilier) bisericesc 7 Lazăr Triteanu bucurându-se de încrederea deplină a mitropolitului Ioan Meţianu, avândsfatul şi concursul colegilor săi Matei Voileanu, Nicolae Ivan şi dr. Miron Cristea, iar din anul1910 dându-i-se colaboratori pricepuţi şi harnici în persoanele profesorilor Onisifor Ghibu şi IonMatei, a dezvoltat o activitate administrativă şi şcolară remarcabilă. În cursul primului războimondial ambii colaboratori au trecut Carpaţii. A rămas singur în faţa unui volum uriaş de muncăşi responsabilitate. Maghiarizarea şcolilor confesionale româneşti care se aflau pe teritoriul de laOrşova şi până sub poalele Ceahlăului constituia: zona culturală. Toate aceste subtile provocări şiaspre confruntări au fost fidel prezentate în lucrarea „Şcoala noastră”, scrisă de Lazăr Triteanu în1919. A fost o carte scrisă cu sudori de sânge8. În anul 1910, în adunarea arhiepiscopească a fost ales asesor (consilier) bisericesc în loculconsilierului dr. Miron Cristea, care trecuse ca episcop în scaunul vacant de la Caransebeş. Tot înacest an a fost hirotonit ca preot, iar la puţin timp a fost distins cu rangul de protopop onorariu.Deşi era consilier bisericesc, la stăruinţele mitropolitului Ioan Meţianu, a continuat să conducăneîntrerupt resortul şcolar până în ziua când a părăsit Mitropolia Ardealului. În primăvara anului 1917, după moartea secretarului mitropolitan Nicolae Zigra, a primitşi sarcina rezolvării agendelor consistoriului mitropolitan, sarcină pe care a îndeplinit-o cu zel şipricepere timp de şase ani. Pe parcursul a peste douăzeci de ani a stat în centrul vieţii bisericeşti,ca membru activ în toate corporaţiile: legislative, juridice şi administrative. Fiind în preajmabărbaţilor fruntaşi şi cu rol hotărâtor în viaţa bisericească şi naţională, a cunoscut multă lume şi afost iniţiat în multe acţiuni de interes general. De aici vasta cunoştinţă de oameni şi soluţionareaimediată a celor mai complexe probleme. c) Activitate culturală A tradus şi comentat legea şcolară a lui Apponyi (art. XXVII din 1907). În anul 1919,Lazăr Triteanu a publicat la Sibiu, o lucrare intitulată „Şcoala noastră 1850-1916. Zona culturală”. Partea întâia a scrierii este consacrată şcolilor confesionale ortodoxe române dinTransilvania, înfiinţate, începând din anul 1850, prin strădania marelui ierarh Andrei Şaguna.După încheierea dualismului austro-ungar, la 1867, în Transilvania, s-a organizat o stăruitoareacţiune de maghiarizare prin care se urmărea „desfiinţarea naţională a poporului român”. Cu toateprotestele românilor, limba maghiară a fost impusă peste tot; în anul 1910, nimic nu arăta „că eştiîn şcoli confesionale române”; s-a mers atât de departe, încât s-a interzis orice referire la români.Ca să ne imaginăm situaţia în care se găseau înaintaşii noştri, folosim două relatări: „Odrăslită dintrunchiul sănătos al Bisericii naţionale, şcoala confesională română, alături de biserică, ca ocandelă modestă, a luminat cărările poporului român şi a vegheat la căpătâiul conştiinţei naţionale.Puţin sprijinită înăuntru, din greu duşmănită din afară a crescut şi s-a dezvoltat ca o floare în6 Ibidem, p. 366-367.7 Enciclopedia Ortodoxiei Româneşti, Bucureşti, 2010, p. 663; Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor români, ed. aII-a, Bucureşti, 2002, p. 501.8 I. R. Abrudeanu, op. cit., p. 366-367. 70
  • umbră” (p. 5); a doua relatare, zugrăveşte zbuciumul sufletesc al transilvănenilor obligaţi sămeargă în războiul din 1914. „Ce era să facem noi oameni chinuiţi? Ne-am înşiruit sub steagurileîmpărăteşti şi am plecat fără să ştim unde, ca să ne vărsăm sângele fără ca să ştim pentru ce. Amajuns faţă în faţă cu fraţii veniţi ca să ne elibereze şi noi am atentat la viaţa lor ca să întărimstăpânirea care ne zugrumase de veacuri. Vă puteţi închipui o tragedie mai mişcătoare?”9. Partea a doua intitulată „Zona culturală”, cuprinde mult material informativ referitor laacţiunile autorităţilor maghiare care au urmat după ce trupele române, în septembrie 1916, au fostcopleşite de forţele germane şi obligate să se retragă peste Carpaţi. Pe motiv că mulţi învăţători autrecut în România, şcolile confesionale din comitatele care se învecinau cu „Ţara”: BistriţaNăsăud, Trei Scaune, Braşov, Târnava Mare, Sibiu şi regiunile sudice ale ţinuturilor Hunedoarei şiCaraş-Severinului au fost suprimate hotărându-se înfiinţarea şcolilor de stat prin care guvernul dela Budapesta urmărea maghiarizarea românilor. Tot atunci, localurile şcolilor confesionale au fostexpropriate10. Mai multe articole care oglindesc, pe de o parte, pregătirea sa intelectuală, iar pe de altapreocupările sale privind şcoala a publicat Lazăr Triteanu în: Tribuna, Foaia poporului, Telegrafulromân, etc. d) Activitatea ca ierarh În ianuarie 1921 a fost tuns călugăr de către episcopul Ioan I. Papp din Arad înmănăstirea Hodoş-Bodrog, primind numele mucenicului Lucian. În primăvara anului următor,1922, a fost ales şi confirmat arhiereu cu titlul Craioveanul, având atribuţii de vicar la episcopiaRâmnicului până în martie 1923. La 29 martie 1923 marele colegiu electoral îl alege, aproape înunanimitate, episcop în scaunul vacant al eparhiei Romanului, în care a fost instalat cu maresolemnitate în ziua de 10 iunie 1923. Ajuns episcop al Romanului, îşi urmează în muncă intensivădrumul arhieriei. Spirit fin şi sensibil, dotat cu o aleasă cultură filosofică şi literară, înţelegător altimpului cu multiplele lui probleme, l-au făcut pe episcopul Lucian în scurtă vreme apreciat şirespectat. Păstoria îndelungată a episcopului Lucian Triteanu la Roman a fost încununată deimportante înfăptuiri, unele culturale, iar altele economico-gospodăreşti. În plan cultural, în anul 1925 a văzut lumina tiparului revista eparhială „CronicaRomanului”, iar din 1936 „Anuarul Episcopiei Romanului”. La iniţiativa ierarhului s-a organizat obogată bibliotecă eparhială în care mulţi preoţi şi cercetători şi-au îmbogăţit orizontul cultural.Episcopul Lucian a primit din partea Sfântului Sinod unele misiuni peste hotarele ţării, pe care le-a împlinit cu demnitate. În 1935, luna aprilie, episcopul Lucian înconjurat de peste 150 pelerini s-aaflat la Locurile Sfinte. În plan gospodăresc a acordat o atenţie deosebită catedralei episcopale, a cărei pictură afost restaurată începând cu anul 1927. De asemenea, a realizat două clădiri, format vilă, destinatea fi locuinţe pentru personalul clerical de la catedrală şi de la cancelaria eparhială. Cu câteva zile înainte de a-şi da obştescul sfârşit, a fost vizitat de scriitorul şi teologul GalaGalaction, care a notat în jurnalul său „Vlădica Lucian – isteţul şi sfătosul Lazăr Triteanu, amicullui Miron Cristea, diplomatul subţire pe care I. Gh. Duca îl găsea superior tuturor ardelenilor,zăcea în pat, fără figură expresivă, opac ca o vietate în agonie. Mai mişca o mână şi mai clipea dinochi. Era o glastră din care floarea inteligenţei murise”11. La o vârstă înaintată, cu puterile slăbite din cauza unui accident, episcopul Lucian s-aretras din scaun în luna august 1947. La 6 septembrie 1953 a trecut la Domnul. Un impresionantsobor de ierarhi, preoţi, diaconi şi credincioşi au fost alături în slujire şi la ceas de despărţire.Binecuvântarea prohodirii a fost dată de IPS Sebastian, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, însoţitde PS Episcop Teofil şi înconjurat de un sobor de 24 preoţi şi trei diaconi 12.9 Scarlat Porcescu, Episcopia Romanului, Roman, 1984, p. 325.10 Ibidem, p. 325-326.11 Gala Galaction, Jurnal, vol. 3, Bucureşti, 1980, p. 146.12 Bogza Grigore, Episcopul Lucian Triteanu, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, 1954, an XXX, nr. 3-4, p.116. 71
  • Despre relaţiile Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului cu Moldova Dr. Ioan LĂCĂTUŞU (Sf. Gheorghe) Izbucnirea primului război mondial şi proclamarea neutralităţii României a însemnatpentru românii ardeleni înăsprirea situaţiei lor de cetăţeni „toleraţi” pe pământul strămoşesc. Unadintre manifestările concrete ale degradării statutului lor a fost mobilizarea tinerilor în armataaustro-ungară şi trimiterea pe front, în majoritatea cazurilor, în linia întâi, pentru interese totaldiferite de idealurile românilor ardeleni. La izbucnirea războiului peste 100.000 de români se aflauîn armată, iar pe parcursul celor mai bine de 4 ani, au mai fost chemaţi sub arme, „alţi 551.000 deromâni ardeleni”1. Lipsa braţelor de muncă, rechiziţiile de cai, atelaje, hamuri, vehicule, cereale,furaje, păsări, piei, carne, făină, metale – chiar şi clopotele de la biserici şi cazanele de ţuică –,„donaţiile”, sub presiunea demonstrării loialităţii faţă de patria maghiară, recrutarea învăţătorilorşi preoţilor pe front, pierderile umane pe teatrele de operaţiuni militare, au fost alte cauze care auamplificat, în mod treptat, nemulţumirea românilor ardeleni. Cea mai elocventă dovadă a acestornemulţumiri o reprezintă numărul mare de bărbaţi, mai cu seamă tineri, care prin „vama cucului”au trecut Munţii, pentru a scăpa de mobilizare. în unele cazuri plecau în grup, ca acela alabsolvenţilor din promoţia 1915, a Scolii Normale din Sibiu. „La începutul anului 1915 se estimaca numărul acestora se ridica la 20.000”2. În primăvara anului 1918 numărul acestora era estimat de mitropolitul Ardealului, VasileMangra, la 70-80 mii3. Putem afirma, cu toată convingerea, bazat pe studiul documentelor, că oschimbare radicală s-a petrecut în starea de spirit a românilor ardeleni în august 1916, cândRomânia intră în marele război de întregire naţională prin trecerea Carpaţilor de armata română.în aceste împrejurări, studentul anului trei al Seminarului pedagogic-teologic „Andreian” dinSibiu, „tânărul Nicolae Colan, împreună cu alţi intelectuali români din Transilvania – AndreiOţetea şi Stroia Dumitru – foşti colegi la Sibiu, au trecut Carpaţii, în septembrie 1916”4. Dupăevacuarea Bucureştiului, la sfârşitul lunii noiembrie, cei trei se vor retrage în Moldova, la Roman,unde vor rămâne „iarna grea” a anului 1916-1917, după cum spunea colegul său Dumitru Stroia,până ia evacuarea populaţiei civile din „triunghiul morţii”, în Ucraina. La Roman, in afarameditaţiilor pe care le dădea unor elevi de liceu, pentru a-şi câştiga „pâinea cea de toate zilele”,tânărul teolog Nicolae Colan „a desfăşurat o frumoasă activitate românească şi creştineascăortodoxă, organizând şi dirijând mici coruri, care au interpretat melodii religioase sau laice... prinele unind şi mai mult simţămintele patriotice ale românilor moldoveni cu cele ale fraţilor lor dinTransilvania”5. Mai târziu, având talent muzical, vocal şi dirijoral, a alcătuit din rândul studenţilor săi şi aaltor cântăreţi din Sibiu, ansambluri corale cu care a reveni pe meleagurile moldovene, probabil şi-n amintirea clipelor plăcute cu învăţăcei săi din perioada refugiului la Roman6.1 Minai Racoviţan, Pamfil Matei, Sibiul şi Marea Unire, Editura Cercul Militar, Sibiu, 1993, p. 144.2 Ibidem, p. 145.3 Maghiarii şi românii, în „Telegraful Român”, an LXVI, nr. 46/sâmbătă – 28 apr. (11 mai), Sibiu, p. 1.4 Ioan Lăcătuşu, Starea de spirit a populaţiei româneşti din Arcul Intracarpatic, în „1916 un an hotărâtor pentruIstoria Românilor”, Editura Universităţii Petrol-Gaze, Ploieşti, 2006, p.47-59.5 Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, La răscruce de vremi o viaţă de om – Nicolae Colan, episcopul Vadului, Feleaculuişi Clujului 1936-1957, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului şi Clujului, Cluj-Napoca, 1989, p. 18.6 Ibidem, p. 148. 72
  • Tot la Roman, tinerii teologi vor lega o trainică prietenie cu părintele Agârbiceanu, dinOrlatui Sibiului unde îşi avea parohia, refugiat cu întreaga familie peste Carpaţi. Acesta eracunoscut în Ardeal ca lider al Partidului Naţional Român, ziarist şi romancier. După refugiul laRoman, în următorii ani, 1917-1918, părintele Agârbicieanu, se va încadra în armată ca preotmiitar al detaşamentului voluntarilor ardeleni, va fi parlamentar în forul legislativ al RomânieiMari şi membru activ al Academiei Române. Studentul de atunci Dumitru Stroia evocă, prin anul1980, unul dintre momentele petrecute la Roman astfel: „Cu ocazia Sărbătorilor Crăciunului dinacel an (1916), am luat masa – improvizată –, în comun, prilej cu care, ne-am exprimat cu toţiidorinţa, ca în anul următor să ne revedem fiecare în sânul familiilor noastre – în Ardeal – „care sădevină românesc”. Văd şi acum cum îi curgeau lacrimile Păr. Agârbiceanu... Am cântat şi„depănat” colindele noastre din Ardeal, în acele condiţii. Noi (cei trei) – ÎPSM. Nicolae Colan,Prof. Andrei Oţetea şi eu – ,însoţiţi de alţi câtva prieteni ardeleni, am plecat cu colindul pe lacasele câtorva localnici, între care şi la P.S.S. Episcopul Romanului, de atunci, căruia i-am solicitatprimirea colindătorilor. Am rămas cu impresia că cei din Moldova acelor timpuri, nu eraufamiliarizaţi cu obiceiurile acestea, ceea ce deduc şi din faptul că P.S.S. a acceptat „audienţa”noastră, primindu-ne într-un cadru – prea festiv – îmbrăcând-se în odăjdii arhiereşti şi aşa aascultat şezând intr-un scaun, colindele noastre, dirijate de studentul refugiat Nicolae Colan”7. Alte amintiri din pribegia la Roman sunt evocate de nepotul său, Ion Colan, profesor delimba română în Braşovul rămas la patria mamă, cu „gândurile unor denii din anii pătimirilornoastre. Căci denie însemnează priveghere”. Şi aceasta, într-o perioadă la fel de grea pentruRomânia, respectiv anul 1944. „Era, nene Culiţă, prin 1916-1917, un refugiat prin RomanulMoldovei, o fărâmă de copil zăpăcit de foame, speriat de întâmplări. Ţi-l mai aduci aminte? Într-ovreme, Prâslea vindea ziare, ţipând cât îl lăsa puţinătatea glasului lui, în tot lungul străzii DragoşVodă, numărul ziarului proaspăt ieşit din teascuri. A apărut „România Mare”... a apărut „România Mare”, în timp ce companiile refacerii, cumirosul de acetonă lăsat în urma coloanei ce mărşăluia spre front, cântau, în cadenţă războinică,marşul pe care nu I-am uitat nici astăzi: Ardealul, Ardealul, Ardealul ne chiamă...Nu e vina meadacă ziarul s-a numit „România Mare”, strada Dragoş Vodă, iar cântecul aşa cum l-am cântat dintoată inima. Vorbim doară despre un colţişor de ţară cât un „cap de pod” suficient pentru aschimba titlul optativ al unui ziar în straşnică realitate. Nu ştiu sigur, dar mi se pare că la gazeta„România Mare” scria şi Nenea Culiţă de la Cluj. Acuma, aducându-i aminte despre trecutele întâmplări, n-am făcut-o de dragul literaturii,ci ca să ştie că sunt cântece care şi azi se cântă. Şi mai voiam să-i spun ceva, creştineşte, aşa cumse cuvine de sărbători mari ca aceasta. Hristos a înviat! nene Culiţă. Răspunsul să mi-l dea când seva împlini ziua a treia, aşa cum scrie în scripturi. Cine ţi-a măsurat aşteptarea, măi ardelene, pânăce vremea vreri tale a fost împlinită ? Noi ziua a treia o aşteptăm, iar fariseii se tem de ea. Şi nu-ichiar tot una !”8. La 11 noiembrie 1944, „Nenea Culiţă” îi răspundea mesajului plin de speranţă şibărbătească încurajare, scris de nepot, fericit de eliberarea sfatului pământ al „Ardealului de Sus”.„Ionele dragă, Acum toate s-au umplut de lumină. Aşa cântă obştia dreptcredincioasă în marea zide praznic a învierii Domnului. Aşa-mi cântă şi inima mea îmbucurată astăzi, în ziua în care Clujulmuceniciei şi mândriei noastre naţionale a fost din nou desrobit de ostile noastre viteze şi denebiruitele oşti ale Rusiei aliate. În <<Vinerea Patimilor>> noastre mi-ai fost scris o epistolă dincale afară de frumoasă, fiindcă era din cale afară de creştinească. Şi m-ai rugat să nu-ţi răspund laea decât <<a treia zi>> – adică la înviere. E <<a treia zi>>. Ionele dragă. Bucură-te şi dă slavă7 Ibidem, p. 190-191.8 Ibidem, p. 513-514. 73
  • Celui ce ne-a ajutat să călcăm cu moartea pre moarte şi din mormânt să ne sculăm la nouă viaţă.Bucură-te. Ai tot dreptul să te bucuri, ca unul care în leatul Domnului 1917 vindeai gazete pestrăzile Romanului din slăvită noastră Moldovă, cu credinţa în izbânda dreptăţii neamului nostru,pentru ca mai târziu... în cei patru ani ai pătimirii Ardealului de Sus, să faci din <<Gazeta>>Mureşenilor răsunătoarea tribună a sfintelor noastre nădejdi. Este <<a treia zi>>, Ionele.Bucură-te, fiindcă iată <<acum toate s-au umplut de lumină !>> Nen’to Culiţă”9. O altă pagină a legăturilor marelui ierarh ardelean cu „slăvită noastră Moldova” oconstituie acţiunile întreprinse, de episcopul Clujului, pentru ajutorarea celor afectaţi de cumplitasecetă a anilor 1946-1947, care a pârjolit, în mod deosebit sudul şi estul ţării. Iată ce apel frăţescfăcea în Pastorala de Crăciun a anului 1946: „Sunt atâţia fraţi care aşteaptă ajutorul nostru. Ceimai mulţi sunt din Moldova tuturor suferinţelor şi jertfelor aduse pentru neam. în războiul celălaltatâţia dintre noi am găsit un adăpost şi-o găzduire de frate în Ţara lui Ştefan cel Mare. Acum erândul nostru să ne deschidem inimile pentru necazurile mari ale fraţilor moldoveni rămaşi acasăfără pâinea cea de toate zilele, sau pentru dragii lor copilaşi, care au venit la noi, ca să scape dinghiarele foametei care-i păştea lângă părinţii lor. Ajutându-i să treacă peste greul acestei ierni, neîmplinim o creştinească datorie şi cea dintâi poruncă ce se-ndreaptă către noi din leagănuldumnezeiescului Prunc…”10. În acest sens, Nicolae Colan, sprijinit de Consiliul Eparhial, încă de la 27 noiembrie 1946,dispunea „Cucernicei preoţimi ca fiecare să contribuie la ajutorarea înfometaţilor din Moldova,lunar cu salariul ce i se cuvine pe una zi în curs de 8 luni de zile, adecă până la 1 August 1947.Sumele se vor centraliza la centrele protopopeşti, iar acestea le vor vărsa la centrele judeţene aleajutorării înfometaţilor din Moldova şi ne vor aviza şi pe noi despre sumele încasate şi vărsate”11. Foarte bune, aşa cum rezultă din numeroase documente, au fost relaţiile episcopului şiapoi mitropolitului Nicolae Colan cu episcopii de Roman. Edificatoare este, în acest sens,scrisoarea adresată, în 28 august 1949, la instalarea în scaunul vlădicesc a episcopului TeofilHerineanu (1949-1957). „Frate către frate, Noului Episcop al Romanului, Prea Sfinţite, ÎntruHristos Iubite Frate, După ce ca fiu de ţăran Ţi-ai dovedit cu nu puţină osteneală şi trudă,pregătirea cărturărească şi după ce ca preot, ai păstorit cu vrednicie o seamă de ani poporulcredincios din trei sate, bunul Dumnezeu Ţi-a ajutat să treci cu bine legiuitele vămi duhovniceştiale ierarhiei şi să te ajeui în slăvitul scaun de episcop al Romanului şi Huşilor. Duci la Romansmerenia creştinească şi hărnicia tăcută a satului ardelenesc în care Te-ai născut, ai crescut şi Ţi-airisipit, prin vestirea Evangheliei lui Hristos, cei mai entuziaşti ani ai tinereţii. Asta-i o comoară demare preţ. Ci, aşezându-te în fruntea de Dumnezeu păzitei Eparhii a Romanului, găseşti şi aici ocomoară duhovnicească tot atât de preţioasă: evlavia, blândeţea şi statornicia în bunele predaniiortodoxe,ale poporului moldovenesc. Ea îţi va îndulci viaţa cu multe mângâieri, uşurându-ţisarcinile arhipăstoreşti. Sunt încredinţat că vei chivernisi aceste comori astfel, încât după cuvântulSfântului Apostol Pavel – celui ce are să nu-i prisosească, iar celui ce n-are să nu-i lipsească – Noicei din Eparhia Vadului, Feleacului şi Clujului pe care o părăseşti, Ţi-om urmări cu frăţeascădragoste toate ostenelele ce le vei cheltui în slujba Domnului şi a poporului dreptcredincios,bucurându-ne de izbânzile cu care îţi cei încununa strădaniile. Ajute-ţi Domnul puterilor, ca să-ţipoţi face slujba deplin, spre slava sfintei nostre Biserici şi spre înălţarea Patriei nostre iubite”12. Un alt document care reprezintă o dovadă a bunelor relaţii care s-au stabilit între eparhiaClujului, condusă de episcopul Nicolae şi cea a Romanului, condusă de episcopul Teofil, datează9 Ibidem, p. 515.10 Ibidem, p. 54-55.11 Ibidem, p. 430.12 Ibidem, p. 543–544. 74
  • din 16 iulie 1956: „Prea Sfinţite, întru Hristos Iubite Frate, Aţi avut bunăvoinţa să ne trimiteţicâţiva preoţi care, în timpul verii, să vestească Evanghelia Domnului în mijlocul poporuluicredincios din Eparhia Clujului. Noi Vă mulţumim frăţeşte pentru frăţescul ajutor ce ni-l daţi.Bucuria ne-ar fi şi mai mare, dacă Prea Sfinţia Voastră încă şi-ar rupe un răgaz măcar de câtevazile pentru a ne cerceta la Cluj – în numele Domnului şi al frăţeştii împreunări. Cu dragostea ceade totdeauna, N[ICOLAE]13. O trainică şi rodnică legătură, pe plan cărturăresc, s-a statornicit de-a lungul anilor întreepiscopul Nicolae Colan şi patriarhul Nicodim Munteanu. Astfel, în Cuvântul de lămurire alediţiei I a Noului Testament, apărută la Cluj. În anul 1942, Episcopul Colan ţină să precizeze:„…Folositoare ne-a fost luminoasa tălmăcire a Prea Fericitului Părintelui nostru PatriarhNicodim, precum şi a învăţatului părinte Grigore (Gala Galaction)”14. În iunie 1940, Patriarhul Nicodim transmite episcopului Colan următoarea scrisoare:„Prea Sfinţite, cu multă bucurie sufletească am primit lucrarea Prea Sfinţiei Voastre intitulată:„Medalioane”. Vă mulţumim călduros şi Vă felicităm pentru preocupările atât de alese şirealizările atât de frumoase cu care îmbogăţiţi câmpul literaturii noastre religioase”15. În aprilie1943, episcopul Nicolae Colan cere binecuvântarea patriarhului Nicodim pentru tipărirea Psaltirii:„Înalt Prea Sfinţite, Vestea despre hotărârea Sfântului Sinod de a pune la cale retipărirea SfinteiScripturi mi-a umplut sufletul de bucurie, fiindcă Biblia e căutată cu sete şi de obşteacredincioşilor noştri din Ardealul de sus. Îmi dau seama că tipărirea întregii Biblii este o lucrareacare va cere vreme îndelungată. De aceea am hotărât să tipăresc aici la Cluj măcar Psaltirea, ca săo pot pune la îndemâna credincioşilor, spre mângâierea şi întărirea lor sufletească. Drept aceea Vărog respectuos, Înalt Prea Sfinţite, să binevoiţi a-mi încuviinţa tipărirea Psaltirii în atât defrumoasa tălmăcire a Înalt Prea Sfinţiei Voastre. Primiţi, Vă rog, Înalt Prea Sfinţite, încredinţareaînaltei mele cinstiri”16. În martie 1946, patriarhul Nicodim, expediază la Cluj scrisoarea: „ PreaSfinţite, Cu aleasă bucurie am primit cartea „În legături”, rod preţios al râvnei şi stăruinţelor PreaSfinţiei Voastre, pentru care Vă rog să primiţi mulţămirile noastre. Primiţi, Vă rugăm, Preasfinţiteale Noastre întru Hristos îmbrăţişări”17. Iubind Moldova şi pe moldoveni, ierarhul-cărturar, Nicolae Colan, avea un respectdeosebit faţă de istoria şi personalităţile sale, la loc de cinste aflându-se domnitorul Ştefan celMare şi Sfânt, neuitând să amintească faptul că eparhia încredinţată spre păstorire era „ctitorităodinioară de generozitatea domnească a lui Ştefan cel Mare”. Astfel, în cuvântul rostit la instalareasa în scaunul Eparhiei Vadului, Feleacului şi Clujului, în ziua de 29 iunie 1936, Vlădica Nicolae, aspus: „Mulţumesc Prea Sfinţitului meu frate întru Hristos Nicolae Popovici, episcopul Orăziipentru bucuria ce mi-a făcut-o participând la actul solemn al instalării mele şi aceleaşi caldemulţumiri le adresez tuturor fraţilor întru preoţie şi celor întru credinţă, care prin prezenţa lor laaşezarea mea în scaunul vlădicesc al Clujului, au sporit strălucirea praznicului istoricei eparhiia lui Ştefan cel mare şi Sfânt”18. În discursul de recepţie, susţinut în şedinţa publică solemnă a Academiei Române, din 28mai 1945, referindu-se la rolul marilor domnitori români pentru „rămânerea noastră în ortodoxie,academicianul Nicolae Colan, menţiona contribuţiile de excepţie a lui „Basarab Voievod,13 Ibidem, p. 276.14 Ibidem, p. 39.15 Ibidem, p. 361.16 Ibidem, p. 371-372.17 Ibidem, p. 385.18 Ibidem, p. 111-112. 75
  • învingătorul de la Posada, împotriva lui Carol Robert, ca şi a lui Ştefan cel mare împotriva regeluiMateiaş Corvinul, la Baia”19. În acelaşi cadru, episcopul Nicolae Colan, a reliefat importanţa covârşitoare adomnitorilor şi ierarhilor moldoveni şi a cărţilor tipărite de ei în Moldova, la formarea limbiiromâneşti unitare: „Astfel, cetatea de scaun a Moldovei, cinstită în 1642 de soborul ierarhilor cariau încuviinţat cunoscuta mărturisire ortodoxă a învăţatului mitropolit Petru Movilă al Chievului, ascos la lumină, în 1643, Cazania lui Varlaam – fără îndoială cea mai însemnată carte din câte s-autipărit până la aceea dată pentru luminarea „seminţiei româneşti” de pretutindeni. Lucrareamarelui ierarh este monumentală nu numai prin adâncimea gândurilor ce le cuprinde ci şi prinlimpezimea, frumuseţea şi dulceaţa graiului care sunt îmbrăcate aceste gânduri – ne mai vorbindde podoaba tiparului, care pentru vremea ei încă este fără pereche”20. Aceste aprecieri capătăconsistenţă, dacă ţinem cont de bogata pregătire filologică a mitropolitului Nicolae Colan ,licenţiat al Facultăţii de Filologie din Bucureşti, cu teza inedită Stilul lui Dimitrie Cantemir în scrierileromâneşti21. Un loc distinct, în preocupările cărturăreşti ale mitropolitului Nicolae Colan, îl ocupă şiBasarabia. După popasul de la Roman, din timpul refugiului din anul 1917, a trecut câteva luni înUcraina şi apoi, în octombrie 1917, împreună cu colegii săi de pribegie, s-a stabilit la Chişinău.Aici, profesorul Onisifor Ghibu desfăşura o importantă acţiune culturală românească, editândziarul Ardealul în Basarabia, devenit, apoi, România Nouă, publicaţie, la care tânărul student NicolaeColan, „s-a pus în slujba Patriei Mame, luptând cu graiul şi condeiul în vederea unirii Transilvaniei cuRomânia. Către mijlocul anului 1918, guvernul Basarabiei a început să editeze un „organ” al său,intitulat Sfatul Ţării. Redactor al acestui ziar a fost numit studentul Nicolae Colan, unde, deasemenea a scris preţioase articole cu caracter patriotic22. În final, să evidenţiem faptul că, de-a lungul întregii sale activităţi publicistice, concretizatăîn câteva mii de articole, problematica contribuţiei Moldovei, a instituţiilor şi personalităţilor sale,laice şi bisericeşti, la istoria, cultura şi spiritualitatea românească, precum şi legăturile Moldovei cuTransilvania şi românii ardeleni, au constituit o preocupare constantă şi dragă sufletului de mareierarh ortodox român, a mitropolitului-cărturar Nicolae Colan, născut în localitatea Araci, judeţulCovasna23.19 Ibidem,p. 574.20 Ibidem,p. 575.21 Ioan Lăcătuşu, Personalităţi din Covasna şi Harghita, Editura Carpatica, Cluj-Napoca, 1998, p. 58.22 Pr. prof. dr. Alexandru Moraru, op. cit., p. 18-19.23 Vezi Bogdan Andriescu, Biblioteca Judeţeană ASTRA-Sibiu, Mitropoliţi ai Ardealului, Nicolae Colan (1893-1967), Sibiu, 2009. 76
  • Despre musulmanii din România în secolul XX1 Ionuţ-Constantin PETCU (Bucureşti) Războiul de Independenţă2 de la 1877 a reprezentat pentru români un moment decotitură în istoria de aproape 2000 de ani. Prin luptele duse de armată, având conducător alstatului pe domnitorul Carol I, s-a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman. Aceasta cuatât mai mult cu cât „bolnavul Europei” începuse cu mult timp înainte să intre decădereapreconizată de domnitorul moldovean Dimitrie Cantemir3. În cele ce urmează, vom prezenta pescurt relaţia dintre românii ortodocşi şi musulmani, de la Războiul de Independenţă şi până înprezent, în două perioade: cea a Regatului României (1881-1947) şi cea a regimului totalitarcomunist (1948-1989). Autorităţile române şi musulmanii în perioada monarhiei române „Firea tolerantă a românilor ne îngăduie să nu insistăm asupra modului cum statul a ştiutşi în trecut şi va şti în viitor să lase tuturor libertatea credinţei”4. Prin astfel de cuvinte, omulpolitic liberal Vintilă I. Brătianu caracteriza poporul român, majoritor ortodox, ca o fire tolerantăfaţă de celelalte culte prezente în statul român. Printre aceste culte tolerate exista şi cultulmusulman, prezent îndeosebi în Dobrogea, vechi teritoriu românesc recuperat abia dupăRăzboiul de Independenţă5. După anul 1878, aceşti musulmani au primit cetăţenie română înconformitate cu angajamentele internaţionale luate de oamenii politici români care au obţinutrecunoaşterea independenţei statului român din partea Marilor Puteri. Astfel, musulmanii sesupuneau legilor române, dar aveau şi anumite privilegii garantate de către Constituţia carestabilea: „Deosebirea de credinţe religioase şi confesiuni, de origine etnică şi de limbă nuconstituie în România o piedică spre a dobândi drepturile civile şi politice şi a le exercita”6. Cultulmusulman era recunoscut prin articolul 21 din Constituţie, ca făcând parte din cultele istorice7.Reprezentantul superior al cultului musulman din România era membru de drept al Senatului1 Cu privire la religia islamică se poate consulta: Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, EdituraŞtiinţifică, Bucureşti, 1992, pp. 65-86 şi pp. 114-151; Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Dicţionar al Religiilor,traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 187-206.2 În perioada 10/22 aug. 1877-23 ian./4 febr. 1878 Armata Română a participat alături de ArmataImperiului Rus la operaţiunile militare împotriva Imperiului Otoman, care pentru noi reprezenta Războiulde independenţă. Prin capitularea generalului Osman Paşa, la Plevna, războiul putea fi considerat câştigatde forţele aliate. În urma acestui război, Principatele Unite şi-au câştigat independenţa faţă de ImperiulOtoman (cf. Istoria României în date, coord. acad. Dinu C. Giurescu, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003,p. 241-242.3 A se vedea Demetrii Cantemir, Incrementorum et decrementorum Aulae Othomanicae tres libres, prefaţă de VirgilCândea, Editura Roza Vânturilor, 1999.4 Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 60.5 „Lucrările Congresului Dobrogenilor Musulmani, din 21 iulie 1919, subliniau voinţa acestora împotrivacedării sudului Dobrogei – Cadrilaterul, cu judeţele Durostor şi Caliacra – râvnit de bulgari” (Cf. Cezar-Aurel Banu, Cultul musulman din România (1945-1989), în „Dosarele Istoriei, an VIII, nr. 9 (85), 2003, p. 57).6 Art. 7 din Constituţiunea, promulgată prin Decretul regal Nr. 1360 din 28 martie 1923 şi publicată în„Monitorul Oficial”, Nr. 282 din 29 martie 1923/Bucureşti, Imprimeria Statului.7 „Pe lângă Biserica ortodoxă, a cărei organizare este stabilită prin lege specială, în statul român mai existăurmătoarele culte istorice: a) cultul român greco-catolic (unit), b) cultul catolic (de rit grec-rutcan şiarmean), c) cultul reformat (calvin), d) cultul evanghelic-luteran, e) cultul unitarian, f) cultul armeano-gregorian, g) cultul mozaic (cu diferitele sale rituri), h) cultul mahomedan”. 77
  • României, statut stabilit prin articolului 72, aliniatul d din Constituţia din 19238. Însă, din cauzadezbinării şi a orgoliilor dintre muftii şi liderii comunităţii musulmane, nici un conducător religiosmusulman nu a ajuns în Senat9. Aprinsele dezbateri parlamentare asupra Constituţiei din 1923 au provocat şi o intervenţiea parlamentarului ardelean Romulus Boilă, care susţinea ajutorarea materială de către Stat acultelor de orice rit: „Trebuie stabilit dreptul bisericilor de orice rit la ajutorul material al statului,în măsura bugetului disponibil, luând de bază la distribuirea ajutorului toate elementelehotărâtoare pentru aprecierea situaţiei lor”10. Prin urmare, exista această mentalitate la nivelulclasei politice româneşti ca statul să susţină de la buget cultele istorice. Astfel, întreg clerulmusulman a fost subvenţionat de stat atât în Vechiul Regat, cât şi în România de după unirea dela 1918. Tot atunci a intervenit istoricul Ion Nistor, cu referire la pregătirea clerului de diferiterituri din România: „O singură categorie de şcoli trebuie să rămână neapărat în seama cleruluirespectiv, şi anume şcolile pentru pregătirea personalului bisericesc de diferite rituri ca ortodox,catolic, evanghelic, mozaic, musulman”11. Acest citat prezintă două măsuri luate în favoareacultelor: primul la necesitatea existenţei ca entitate confesională recunoscută, iar cea de a doua larămânerea în subordinea conducătorilor religioşi, în cazul musulmanilor - al muftiului, a şcolilorîn care se pregăteau deservenţii fiecărui cult. În Dobrogra exista încă din anul 1889 un seminar cuopt clase, în care erau pregătiţi la Medgidia conducătorii religioşi musulmani12. În perioada regimului monarhic au existat centre musulmane mai importante la Ada-Kaleh (lângă Orşova), Calafat, Giurgiu, Turtucaia, Silista, Vidin, Brăila, Galaţi, Tulcea, Babadag,Medgidia şi Constanţa. La Silistra exista un centru de presă, iar la Constanţa apăreau câtevapublicaţii, dintre care cea mai importantă era Emel Medjmuasâ13. În Dobrogea se găseau peste 400de geamii, iar la Babadag exista un vestit loc de pelerinaj, la mormântul lui Sari Saltyk, derviş turcşi sfânt al ordinului bektaşi. În fruntea comunităţii musulmane erau patru muftii la Caliacra,Constanţa, Durostor şi Tulcea14. Din cauza convertirii unor creştini ortodocşi la islam, la congresele misionare ale clericilorortodocşi de la Cernăuţi (1930) şi Chişinău (30 octombrie 1933), s-a discutat această problemă,ajungându-se la propunerea înjghebării unei activităţi misionare între mahomedani. Iniţiatorulacestei idei a fost Arhimandritul Iuliu Scriban, profesor de la Facultatea de Teologie din Chişinău.Cu multă putere de convingere, la congresul misionar din Chişinău a pledat pentru întemeiereaunei misiuni ortodoxe între mahomedanii din Dobrogea15. Pe teritoriul României Mari, în sudul Basarabiei şi Dobrogea, existau găgăuzi, care eraucreştin-ortodocşi de neam turcesc. Vorbeau o limbă turcă foarte veche, cu influenţe persane şiarabe. Centre ale acestora mai însemnate existau la Varna, Balcic şi Comrat. Au înfiinţatmănăstira Sadaclia, în judeţul Tighina, unde pelerinii găgăuzi veneau cu miile. Printre îndatoririlereligioase mai importante găsim: 1. Pelerinajele la locurile Sfinte (cei care nu puteau ajunge înPalestina, mergeau la Muntele Athos, sau la o mănăstire apropiată); 2. Operele de binefacere; 3.8 „Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea înaltei lor situaţiuni în stat şi Biserică: d) Capiiconfesiunilor recunoscute de stat, câte unul din fiecare confesiune, întrucât sunt aleşi sau numiţi conformlegilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religiosal musulmanilor din regat”.9 C. A. Banu, op. cit., p. 57.10Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor..., p. 549.11 Ibidem, p. 526.12 Arhim. Antim Nica, Misionarismul creştin între mahomedani în orientul apropiat, Tipografia Eparhială, Bălţi,1939, p. 85.13 Ibidem, p. 84.14 Ibidem, p. 85.15 Ibidem, p. 86. 78
  • Sacrificiile. Aveau o asociaţie, frăţia misionară „Naşterea lui Hristos”, cu sediul la Chişinău. Preotulgăgăuz Mihail Ciachir a tradus Biblia în limba găgăuză, precum şi alte cărţi de cult şi învăţătură16. Odată cu reforma laică a generalului Kamal Atatürk, agenţii guvernului turc făceaupropagandă în rândul musulmanilor din România, încercând să-i convingă să emigreze în AsiaMică. Astfel, mulţi musulmani au plecat spre ţara promisă, însă trebuie subliniat faptul că erauromâni care regretau acest lucru17. Prin urmare, putem observa că în perioada regalităţii musulmanii din România au avut oplajă largă de manifestare. Statul comunist şi cultul musulman (1948-1989) Istoria României în perioada postbelică a debutat sub negrele auspicii ale ocupaţieimilitare sovietice, „noul aliat” după nefastul moment din 23 august 1944. Acest aliat afirma că ne-a adus şi ne-a dat lumina de la Răsărit. Dar cum? Această ocupaţie a avut ca o consecinţăimediată, tragică şi dezastruoasă, transformarea României într-o veritabilă colonie a Imperiuluisovietic, practic la mâna consilierilor sovietici18. Relevant este faptul că, la 2 iunie 1947, de laMoscova se emitea „Directiva specială pentru implantarea comunismului în imperiul KGB”, undela punctul 34 se arăta: „Trebuie acordată o atenţie deosebită bisericilor. Activitatea cultural-educativă trebuie astfel dirijată ca să rezulte o antipatie generală împotriva acestora. E necesar săfie puse sub observaţie tipografiile bisericeşti, arhivele, conţinul predicilor, cântecelor, al educaţieireligioase, dar şi cel al ceremoniilor de înmormântare”19. Pe aceste baze „programatice”, regimul ateu de la Bucureşti a căutat să dea o formă legalăacţiunii de subminare a credinţei prin elaborarea unei legislaţii represive, care la prima vedereapărea tolerantă faţă de culte. Astfel, prin art. 27 al Legii nr. 114 din 13 aprilie 1948 se stipula„garantarea libertăţii conştiinţei şi a celei religioase, permiterea organizării şi funcţionării libere acultelor religioase, în condiţiile legale”. Cultul musulman era recunoscut, fiind al 13-lea din cele 14 agreate de statul comunist.Prin art. 26 al Decretului 177 din 4 august 1948 s-a permis utilizarea limbii materne în activitateacultelor recunoscute. Cultele recunoscute aveau personalitate juridică şi bugete proprii controlatede Ministerul Cultelor, alimentate cu subvenţii de la bugetul statului, cheltuielile curente putând fiplătite şi din contribuţiile credincioşilor. Statul comunist asigura şi salarizarea personalului, lucrupe care îl folosea ca factor de presiune, putând fi suspendat pentru atitudine antidemocrată20. Învăţământul religios a fost reglementat şi prin Decretul nr. 175 privind reformaînvăţământului, din 3 august 1948. În aceeaşi zi a fost emis Decretul nr. 176 prin care au fosttrecute în proprietatea statului bunurile bisericilor, congregaţiilor, comunităţilor sau particularilor,care folosiseră la funcţionarea şi întreţinerea instituţiilor de învăţământ general, tehnic sauprofesional21. Însă, aceasta era partea legislativă, prin care statul comunist încerca să contureze untablou al libertăţilor religioase. Nu tot la fel se întâmpla de fapt. Statul comunist a iniţiat ointegrare mascată, prin lovirea în identitatea etnoculturală a acestui cult, prin arestarea şidispersarea intelectualităţii musulmane. Un lucru grav l-a reprezentat desfiinţarea SeminaruluiMusulman din Medgidia, în anul 1965, care reprezenta unica instituţie ce pregătea personalulpentru oficierea cultului. Cu toate că, potrivit Constituţiei, minorităţile aveau dreptul să se roage laslujbele publice în limba maternă, în perioada 1956-1959 statul a îngrădit acest drept22. În bazaDecretului nr. 176 s-au confiscat averile aşezămintelor religioase musulmane, iar ani în şir,16 Ibidem, p. 86-88.17 Ibidem, p. 85.18 Nicolae Videnie, 1948. Tragedia bisericilor din România, în „Analele Asociaţiei Tinerilor Istorici dinMoldova. Anuar Istoric”, Editura Plutos, Chişinău, 2001, p. 130.19 Ibidem.20 Ibidem.21 Ibidem, p. 131.22 C. A. Banu, op. cit. p. 58. 79
  • geamiile şi cimitirele musulmane nu au primit nici un ban ca subvenţie de la bugetul MinisteruluiCultelor, ajungând într-o stare deplorabilă. Anterior, la 26 septembrie 1946, la Constanţa se înfiinţase Frontul Unic MuncitorescMusulman, ca organism politic subordonat organizaţiei PCR. Cel mai important punct pe ordineade zi al congresului a fost numirea unui nou muftiu, cu calităţi foarte bune din punct de vedereprofesional şi moral. Însă, mai important era să fie pe placul conducerii politice atee, noulcandidat trebuind să aibă concepţii „real democratice”23. Datele statistice păstrate într-un raport al Direcţiei de supraveghere şi control, din cadrulDepartamentului Cultelor, susţin că în anii 1970 exista un număr de 40.500 de credincioşimusulmani, organizaţi într-un Muftiat cu sediul la Constanţa, majoritatea acestora locuind înDobrogea. Pentru desfăşurarea vieţii religioase, cultul dispunea de 81 locaşuri de rugăciune dincare o moschee, 77 geamii şi 3 mesgiduri; numai 37 aveau minarete. Raportul afirmă cădesfiinţarea Seminarului din Babadag s-a făcut din lipsă de elevi. Deoarece din cele 66 posturibugetare alocate de statul român ateu, numai 58 erau ocupate, cultul musulman era învinuit deurmătoarele: „ – organizarea şi desfăşurarea cu fast deosebit a marilor sărbători în ideea mobilizării cuaceste prilejuri a credincioşilor în jurul lăcaşurilor de cult şi la o trăire intensă potrivit perceptelorCoranului în aceste perioade; – o constantă preocupare pentru îndoctrinarea copiilor cu perceptele Coranului, dar încele mai multe cazuri fără reuşită deplină, datorită răspândirii credincioşilor pe raze destul de maria unităţilor de cult; – pe fondul acestei stări de lucruri, conducătorul cultului a manifestat o insistenţăconstantă la organele locale pentru includerea în programele de învăţămînt ale şcolilor undeînvaţă mai mulţi copii de naţionalitate turcă şi tătară, a orelor de limbă turcă, făcînd şi propunereade constituire a unor grupe sau clase speciale pentru atingerea scopului de însuşire lesnicioasă aînvăţăturii de credinţă; – în condiţiile existente unui număr de 8 vacanţe de clerici, cu perspectivă de creşteredatorită vârstei avansate a celor în funcţiune, conducătorul cultului manifestă intens pentruredeschiderea seminarului pe de o parte, iar pe de altă parte pentru pregătirea personalului clericalîn străinătate, având potrivit spuselor sale, unele solicitări în urma vizitelor efectuate în ultimii doiani; – dat fiind faptul că imamul de la geamia din Bucureşti este cunoscător a mai multorlimbi străine (arabă, turcă, franceză şi engleză) în ultimul timp se constată o frecvenţă sporită apersonalului ambasador, studenţilor, comercianţilor şi turiştilor din lumea musulmană care prindaniile lor sporesc venitul comunităţii; această tendinţă este apreciată şi prin interesul manifestatîn geamie faţă de prezenţa lor, stimulată de conducerea cultului conştientă de faptul că prezenţaacestora are menirea de a atrage un număr mereu sporit de credincioşi la serviicile religioase;faptul că adresările de la amvon se rostesc şi în limbile celor prezenţi, face ca atenţia ambasadelorsă se manifeste prin invitarea personalului de cult (muftiu şi imam) la diferitele festivităţiorganizate la oficiile diplomatice; – înviorarea unor relaţii cu lumea musulmană, realizată atât prin vizitele unor delegaţii saupersoane străine la muftiat, cât şi prin vizitele muftiului în ţările musulmane, care s-au înmulţit înultimii doi ani”24. În perioada dictaturii comuniste cultul musulman a avut de suferit, nu a existat o toleranţăa statului, ci mai degrabă o prigonire, însă cum toate dictaturile sunt trecătoare, indiferent deduritatea lor, cea a comuniştilor români excelând prin perseverenţa diabolică în a copia modelulsovietic, nu putea să dureze. Consecinţele abuzurilor din perioada comunistă sunt resimţite şi astăzi de comunitateamusulmană, realitate datorată faptului că nu a fost abrogat nici până azi Statutul Cultuluimusulman din 1949. E de dorit ca iniţiativa să vină şi din partea reprezentanţilor musulmanilor25,deoarece reprezintă a treia minoritate etnică din România, după maghiari şi germani.23 Ibidem.24 Document din Arhiva Departamentului Cultelor pus la dispoziţie de către Adrian Nicolae Petcu.25 Ibidem. 80
  • Semnale editoriale Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice,partea I („Dosarele nu ştiu tot!”-perioada 1948-1956), Editura Andreiană, 2011 „Dosarele nu ştiu tot!” spune un titlu imperativ de carte proaspăt apărută cubinecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului, laEditura Andreiana. E o carte despre marele ierarh şi om de cultură Antonie Plămădeală. Autorii ei,Mihai Plămădeală, fratele mitropolitului, şi istoricul Adrian Nicolae Petcu se opresc cu evocarea şicercetările arhivistice asupra uneia din cele mai negre perioade din biografia înaltului prelatoriginar din Stolnicenii Basarabiei – anii 1948-1956. „Este viaţa unui om pe parcursul a opt ani de fugăcontinuă de autorităţile comuniste”, rezumă lapidar Adrian Nicolae Petcu, anii tulburi şi tragici şipentru România, şi pentru sute de mii şi milioane de români prinşi în malaxorul maşinii derepresiune comunistă. La 14 ianuarie 1949 s-a emis ordinul de trimitere în judecată a 30 de tineridin aşa-numitul grup „Sultana Petre şi alţii”, studenţi ai Facultăţii de Teologie şi MedicinăVeterinară sub acuzaţia de „organizare şi participare la organizaţiuni de tip fascist, politice şiparamilitare”. Mihai Plămădeală remarcă o „ciudăţenie” a acuzării: „Anchetatorii au insistat pe«fascism şi acţiuni paramilitare». În fond, era, din punctul lor de vedere, cea mai la îndemânăîncadrare la vremea aceea, etichetări de genul: antisovietic, contrarevoluţionar, provocator etc., nuse inventaseră încă. În Sentinţa nr. 210 din 14 februarie 1949, considerându-se că eticheta de«organizaţie de tip fascist, politic şi paramilitar» nu este suficientă, i-au făcut pe toţi legionari,chiar şi pe cei care, în timpul rebeliunii din ianuarie 1941, aveau 10-12 ani”. Sub această acuzaţie animerit şi Antonie Plămădeală, deşi în ianuarie 1941 el se afla în Basarabia ocupată de ruşi, faptcare va fi folosit ca un alibi şi de către „inculpat” în timpul anchetelor de după arestarea sa de maitârziu, şi de apărare la rejudecarea procesului în 1956. Între condamnarea în contumacie din 1949 la 7 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civicăşi eliberarea de la 3 aprilie 1956 se conturează o biografie plină de greutăţi şi suferinţe, dar şi demomente faste trimise parcă direct de o pronie cerească să-l ocrotească, să-l întărească şi să-lpregătească pentru un alt viitor decât cel pe care îl hărăzise din start o putere străină, demonică şiatee. E vremea când destinul frământă în toate chipurile lutul sacru din care se va înălţa figuraviitorului mitropolit şi cărturar, punându-l la încercare, modelându-l, călindu-l, scoţându-i înevidenţă, ascuţindu-i şi adâncindu-i sentimentele şi calităţile native deosebite. Chiar de la început,spre deosebire de celalţi figuranţi ai dosarului, el are norocul să fie judecat în contumacie.„Scăpând de arestare în 1948 şi 1949, nota însuşi mitropolitul, am scăpat de Piteşti. Altfel treceamprin experienţa Piteşti. Când am fost arestat eu în 1954, era tocmai anul în care experienţa Piteştis-a încheiat. Asta a fost marea mea şansă”. Asta a fost, am adăuga, şi marea şansă a Bisericii şiCulturii româneşti. Ne întrebăm ce a fost totuşi dincolo de întâmplările, peripeţiile, a accidentelor faste şinefaste din aceşti ani grei şi decisivi pentru formarea personalităţii lui Antonie Plămădeală? Oarenumai un joc al hazardului? Aşa cum s-au aşezat ele toate în evocările fratelui Mihai Plămădeală şicercetările de arhivă ale lui Adrian Nicolae Petcu, înclină parcă să ne sugereze altceva. Există înaceastă biografie de hăituit, de fugar, de întemniţat, dar şi de o excepţională ardenţă spirituală ologică interioară inexorabilă, o coerenţă de text supraindividual cu toate elementele constitutivearhetipale. Mai întâi, maşinăria totalitară lasă să i se vadă o fisură, care nu e alta decât omul. Nuîntâmplător cartea începe cu un „omagiu miliţianului «om»”. Un miliţian, sectoristul AlexandruPrescorniţoiu (un nume predestinat?), vine cu mandatul de arestare acasă la familia Plămădeală.Urmează un dialog cu tatăl viitorului mitropolit, reprodus de fratele Mihai: - Domnule Plămădeală, am venit la dumneata astăzi în misiune oficială, mai exact, amvenit să-l arestez pe fiul dumitale Leonida, care a fost condamnat la şapte ani temniţă grea. Amaici mandatul de arestare. Vreţi să-l vedeţi? 81
  • - Nu, nu este nevoie; n-ai fi venit dumneata numai ca să ne sperii! - Uite ce este, a continuat miliţianul, eu am mai multe treburi din astea urâte şi nu le potrezolva pe toate în aceeaşi zi, înţelegi? Pot să amân cu o săptămână, dar nu mai mult! În timpulacesta, dumneata cu familia faceţi tot ce veţi crede de cuviinţă. Eu nu am fost astăzi la dumneata,voi veni exact peste o săptămână! Tata a sesizat imediat că «OMUL» miliţian i-a dat răgaz pentru a-l putea anunţa pe fratelenostru Leonida; dar cum?” După fisura sistemului şi salvarea sa de piteştizare (care ar fi fost egală cu pierderea sairecuperabilă pentru înalta misiune pentru care fusese pedestinat) vine jertfa. Nici o lucrare deîntemeiere a ceva durabil nu se face fără un sacrificiu. În naraţiunea biografiei lui AntoniePlămădeală jertfa este Gheorghe, „martirul familiei”, fratele licean care, în toiul unei iernicumplite, pleacă la mănăstirea Prislop ca să-l anunţe pe Leonida de primejdia ce-l paşte. Pe drumrăceşte, contractează o pneumonie dublă, care în scurt timp trece în T.B.C. şi peste un an moare.Aici din nou, parcă, pronia cerească are grijă să-l ia sub pază pe viitorul mitropolit. Pentru a-lcruţa de inutila povară a unui sentiment de vină, familia, solidară în ocrotirea mlădiţei alese deDumnezeu din trunchiul ei, inventează o legendă, aşa că el nu va afla niciodată cauza adevărată amorţii fratelui său. Întregul periplu al tânărului student, apoi călugăr, de cum a încăput în vizorul securităţiicomuniste, are ceva din tensiunea confruntării dintre o forţă demonică oarbă şi o putereomenească care învaţă să fie mare, o putere în devenirea de sine, în pregătirea eroică a temeliilorinterioare pentru o misiune deosebită. Nu e vorba, fireşte, de un eroism gesticular, manifest.După propria mărturisire, în cei şase ani de fugă n-a dormit nici o noapte fără frică. „Primanoapte pe care am dormit-o liniştit a fost după ce m-au arestat, pentru că ştiam că nu mi se maipoate întâmpla nimic”. Ştiindu-se urmărit, tânărul Plămădeală se înverşunează şi susţine, totuşi,teza de licenţă şi termină Teologia la Cluj. Apoi, fugar fiind, drumurile i se intersectează cu maripersonalităţi şi duhovnici ai Bisericii române: Arsenie Boca, Agaton Sandu Tudor, ArseniePapacioc, Cleopa Ilie. Fiecare din ei îşi are contribuţia la devenirea rostului său bisericesc. Lamănăstirea Prislop este luat sub oblăduirea sa de către Arsenie Boca, la sugestia căruia, spun uneledocumente din arhivele securităţii, Leonida Plămădeală se călugăreşte. Pentru complicitate cu uncondamnat fugar, par să confirme alte documente, Arsenie Boca a fost trimis puţin mai târziu laCanal. Naş la tunderea sa în călugărie i-a fost Agaton Sandu Tudor. Acesta, stareţ la MănăstireaCrasna din Gorj, împreună cu alte nume sonore ale Bisericii şi culturii române, au dorit – susţineaîn limbajul de lemn al epocii o sursă a securităţii – „să înjghebeze o mănăstire cu monahiintelectuali pentru a-i pregăti în scopul luptei pentru combaterea concepţiei materialiste” sau, înlimbajul normal al istoricului: „Prezenţa acestora la Crasna era în scopul înfiinţării unei mănăstiride monahi-intelectuali, respectiv a unei pepiniere de călugări cu profundă cultură teologică şiexperienţă duhovnicească”. Crasna a fost următorul popas al ierodiaconului Antonie Plămădeală.După o scurtă şedere, cu o recomandare scrisă de Arsenie Papacioc, pleacă la Mănăstirea Slatina,unde stareţ era Cleopa Ilie. „La vremea aceea, mănăstirea Slatina reprezenta un reper pentru viaţamonahală a Bisericii Ortodoxe Române”, scrie Adrian Nicolae Petcu, aducând în sensul acesteiafirmaţii argumentele de rigoare. Printre multele ascultări pe care le-a avut aici „cea maiimportantă… a fost de profesor la şcoala monahală de la Slatina”. Momente noi, interesante tocmai sub aspectul implicării active a viitorului mitropolit îndiverse acţiuni mănăstireşti de ordin organizatoric sau spiritual, dar şi sub aspectul supliciilor l-acare a fost supus şi a perspicacităţii, a dârzeniei morale şi a perseverenţei intelectuale de care a datdovadă în timpul recluziunii, sunt scoase în evidenţă printr-o atentă triere şi confruntare adocumentelor din arhivele BOR, din paginile dosarului de anchetă în mai multe volume, dosarulde urmărire întocmit de către securitate după ieşirea sa din închisoare, dosare de urmărire penală aaltor grupuri de deţinuţi politici, în care figurează şi numele lui Antonie Plămădeală. Puse faţă înfaţă cu memoriile sale, cu mărturisirile din diferite interviuri de după 1990, aceste dosare care „nu 82
  • ştiu tot” şi care, dat fiind specificul lor, adesea, chiar prin ceea ce spun ascund multe sau dau deînţeles altceva decât ceea ce spun, sunt citite atent de cei doi autori, Mihai Plămădeală şi AdrianNicolae Petcu, într-o lectură dublă, una memoralistică şi alta de pură investigaţie istorică, cu unefect insolit de complementaritate. La relatările martorului din sânul familiei care a trecut c-unochi atent şi prin dosarele securităţii se adaugă cercetarea atentă, minuţioasă a diferitelor fonduriarhivistice şi lectura cu o maximă prudenţă şi probitate a documentelor, pentru o cât mai dreaptăcumpănire a adevărului. Fără nici un semn de hagiografie encomiastică, rezultatul, am remarcatdeja, e biografia unui om care învaţă să fie mare. În dosarele făcute ca să-l înfunde se regăsescpagini de un dramatism cutremurător, ca, de exemplu, fila din dosarul penal nr. 905 de la CNSAScitată şi comentată de Mihai Plămădeală. Sunt „câteva notiţe olografe prin care «cineva» cereaaprobare ca deţinutul Plămădeală Leonida «să poată dormi până la ora 18» ori să i se permită săstea în pat, iar ultima: «Rugăm a se aproba ca deţinutul Plămădeală Leonida să poată sta culcat 3(trei) ore azi, 20.XII.1954». Dar ce se întâmpla în restul timpului? Deţinuţii trebuiau să „facăpaşi”, adică să se mişte prin celulă, să meargă, nu cumva să se aşeze pe marginea patului!” Suntpagini ale procurorilor bolşevici mai întâi, ale anchetatorilor zeloşi şi, după eliberarea dinînchisoare, ale unor pretinşi prieteni care ar vrea să-l îngroape mai adânc în focul acelei gheenecomuniste. Sunt şi documente curioase, şocante prin meschinăria pe care o deconspiră la vajniciislujitori ai securităţii: „După încarcerarea în penitenciarul din Galaţi, la 27 mai 1955, AntoniePlămădeală întocmea o declaraţie în care reclama furtul peniţei de aur de 14 k de la stiloul său careîi fusese reţinut de Securitate la arestare, prin procesul verbal de predare-primire. AntoniePlămădeală susţinea că atunci când era transferat de la MAI Galaţi la penitenciarul din aceeaşilocalitate, subofiţerul care-l însoţea i-ar fi sustras peniţa în cauză şi i-ar fi distrus procesul verbalcare atesta existenţa acesteia”. Sunt şi file care, la o lectură adecvată împrejurărilor, îl apără, într-un mod specific, prin tăinuirea adevărului ori prin mărturisirea la anchetă a unor datenesemnificative ca, de exemplu, depoziţiile lui Valeriu Anania care „a reuşit să-i păcălească peanchetatori, spunându-le multe, dar nimic compromiţător pentru cel la care făcea referire”. Dar dincolo de dosare sunt oamenii, mulţi oameni de bună credinţă, care s-au jertfit,precum a fost fratele Gheorghe, dar şi fratele care depune azi mărturie, Mihai, cel care, fiind încăelev, a dat dovadă de o excepţională ingeniozitate şi de o tenacitate exemplară în eforturile sale dea-şi revedea fratele fugar, apoi de a-l ajuta atunci când acesta a fost prins şi încarcerat la Jilava. Oîntreagă aventură reprezintă drumul făcut la mănăstirea Slatina pentru arderea unor hârtii care arfi putut să-l compromită pe fratele Antonie dacă ar fi nimerit pe mâna organelor de anchetă. Numai puţin palpitante sunt paginile ce evocă găsirea avocatului „credibil”, Mircea Manolescu, unevreu, care să-l apere de incriminările „legionariste” pe tânărul monah. Sunt oameni care au riscatgăzduind cu bună ştiinţă un condamnat politic, precum a fost familia Dădârlat din Bucureşti saustareţii mănăstirilor prin care a peregrinat el după aceea. Sunt şi „colegii” de puşcărie, maripersonalităţi ale vieţii politice şi culturale antecomuniste, care îl sprijină cu sfaturi utile ori de lacare învaţă cu râvnă tot ce se poate învăţa. O povaţă a lui Corneliu Coposu a căzut cum nu sepoate mai bine: „Părinte, dacă-l iei pe nu, să-l ţii pe nu, să-l ţii pe nu în braţe până la sfârşit, că nuau ce-ţi face. Ei nu ştiu decât ce le-am spus noi”. De la prinţul Nicolae Mavrocordat, care îşifăcuse studiile de inginerie în Anglia, deprinde limba engleză. „Cum făceam lecţiile? – îşi aminteamai târziu mtropolitul Antonie Plămădeală – Pe gamelă – fiecare avea o gamelă pe care aveadreptul să o reţină, pe aceea o foloseam la toate şi tot în ea primeam terci. Pe spatele gameleipuneam o pastă de săpun, că aveam săpun, şi pe pasta aceea de săpun suflam DTT. Ne dădeauDTT ca să ne apărăm de păduchi. Puneam gamela cu faţa în jos până se usca şi în clipa când seusca gamela devenea albă ca o foaie de hârtie şi cu un beţişor puteam scrie pe ea ce voiam. Eu amînvăţat engleza pe gamelă! Profesorul, Mavrocordat, îmi spunea cuvinte şi eu le scriam şi dupăaceea spunea ce înseamnă în româneşte. Îmi dicta propoziţii, mă rog, mi-a predat o englezăsistematică, cu care am putut după aceea începe studiile în Anglia, adică o engleză nu foarteevoluată, dar, oricum, aveam noţiuni de engleză şi mai presus de toate ştiam Queen’s English, 83
  • adică engleza oficială, pentru că el îşi făcuse studiile de inginerie la Oxford, ori la Oxford sevorbeşte engleza pură”. Într-adevăr, „dosarele nu ştiu tot”. E şi firesc. Ele se făceau (s-au făcut)ca să îngroape omul. „Este omul, este problema. Nu-i omul, nu-i problema.” – Asta era raţiunealor de a fi întocmite. De aici şi caracterul lor de a fi strâmb ticluite şi strâmt alcătuite. Un lucru nul-au ştiut, cu siguranţă, nici zeloşii fabricanţi de dosare, nici impunătoarele volume care s-au vrut(şi uneori au reuşit) să se facă adevărate sicrie pentru oameni vii. N-au ştiut ce festă le poate jucauneori timpul. Oare nu este un miracol (sau, poate, dreptatea lui Dumnezeu) să înveţi englezapură cu un prinţ în închisoare pentru ca numai peste un deceniu şi ceva să te foloseşti de ea laOxford?... Andrei ŢURCANU, cercetător la Institutul de Filologie al Academiei de Ştiinţe din Chişinău Fototeca Ortodoxiei româneşti - un proiect unic în lumea ortodoxă Acest sait poate fi un material extraodinar pentru meditaţie existenţială asupra treceriinoastre prin viaţă şi prin lume, a petrecerii, nu în sensul de distracţie, ci de trecere printre oameniîn faţa lui Dumnezeu. Fotografiile pot suscita meditaţii, mai ales din partea celor care au cunoscuto mulţime din aceste persoane, care sunt prezentate. Poate fi o meditaţie asupra mănăstirilor,asupra instituţiilor. Aceste imagini sunt din perioada 1945-1989, „epoca de aur”; şi cât aur a fostîn „epoca de aur”, rămâne de văzut. Totuşi, singurul aur de mare valoare care a rămas a fostcredinţa, ce s-a păstrat cu jertfă în vreme de prigoană. Acest sait cu fotografii vechi ne poate ajutaatunci când vorbim despre Biserică, trecând prin vremuri grele. Întregul lui îl putem defini ca unsait „al Crucii şi al Învierii” în Ortodoxia românească. Sunt accente ale pătimirilor, şi accente alebinecuvântărilor şi realizărilor”, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, la 7februarie 2012, în Sala Europa Christiana din Palatul Patriarhiei Române, cu ocazia lansăriiproiectului „Fototeca Ortodoxiei Româneşti”. Acest proiect constă într-un site (www.fototecaortodoxiei.ziarullumina.ro) iniţiat dindorinţa de a oferi un sprijin în plus celor interesaţi să înţeleagă şi să asimileze cât mai corecttrecutul Ortodoxiei româneşti. În acest proiect, derulat sub egida Patriarhiei Române, fotografiade epocă este izvorul istoric, care poate aduce în atenţia celor interesaţi, numeroase aspecteziditoare, inedite şi interesante despre istoria Bisericii noastre. Tematica diversă a proiectului faceca acesta să fie unic în lumea ortodoxă, dacă nu chiar în tot spaţiul creştin. Platforma pe care rulează site-ul foloseşte una din cele mai performante soluţii degestionare a bazelor de date de mari dimensiuni, putând suporta un număr nelimitat de imaginidatorită soluţiei implementate. Poriectul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” este prevăzut cu o serie de instrumente decomunicare cu vizitatorii, atât prin intermediul site-ului, cât şi prin mecanismele oferite de cel alreţelelor de socializare. Astfel, vizitatorii pot să furnizeze informaţii noi, legate de fotografiileafişate ori să trimită ei înşişi fotografii din arhivele personale. Până în prezent, deja au fostidentificate o serie de fotografii neidentificate, cu ajutorul vizitatorilor. Rezultatul actual este rodul unei munci de mai mulţi ani, care a presupus adunareaimaginilor, clasificarea, descrierea aceastora. Bazele proiectului propriu-zis au fost puse înprimăvara anului 2010, când, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a fostalcătuită echipa care a derulat proiectul. Site-ul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” conţine 11 teme generale: Slujitorii altarului,Lăcaşuri de cult, Biserica în misiune, Învăţământul teologic, Monahismul rugător, Spiritualitatearomânească în afara graniţelor, Patrimoniul bisericesc, Repere şi solemnităţi din trecutulbisericesc, Relaţiile interortodoxe şi interconfesionale, Casa Regală Română şi BOR, Biserica şi 84
  • statul între 1945-1989, la rândul lor cu numeroase subteme, grupate în funcţie de materialulfotografic, însumând un total de 2012 imagini. Ulterior, saitul va fi îmbunătăţit periodic cu altemateriale fotografice. La realizarea acestui site, pentru partea documentară, Adrian Nicolae Petcu şi IonuţConstantin Petcu s-au ocupat de culegerea, identificarea, scanarea, documentarea în arhive şibiblioteci, întocmirea legendelor şi gruparea tematică a materialului fotografic. Sursele materialuluifotografic provin din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Arhiva CNSAS, arhive de familie, alţideţinători etc. De partea tehnică, s-a ocupat în mod exclusiv Oana Hulpoi, care a creat arhitecturaplatformei web, a desenat interfaţa originală (care se remarcă prin claritate, funcţionalitate şi bungust), a editat şi prelucrat cu tehnologii specializate cele peste 2000 de fotografii, întrucâtmajoritatea aveau nevoie de corecţii, la final încărcându-le în sait. Din iulie 2011, când a fost postat on-line, pentru a fi testat de motoarele de căutare şianalizat în condiţii reale de funcţionare, şi până la data de 5 februarie 2012, site-ul a fost vizitat de6539 de ori, din care 4342 vizitatori unici, proveniţi de pe întreg mapamondul. Majoritateaaccesărilor sunt din: România-4965; Ucraina-514; Moldova-431; Germania-116, Italia-87 şi dinalte state ortodoxe precum: Rusia, Cipru, Grecia, Serbia etc. De asemenea, după lansarea oficială, traficul a cunoscut o creştere impresionantă,depăşind 400 de vizitatori/zi, ştirea fiind preluată de mai multe saituri şi bloguri. Principalele avantaje ale acestui proiect sunt: recuperarea unei istorii a imaginii dintr-uninterval în care puterea politică s-a străduit să limiteze la maximum vizibilitatea Bisericii;fotografiile conţinute de site-ul „Fototeca Ortodoxiei Româneşti” sunt salvate de la pericoluldeteriorării şi dispariţiei; studenţii teologi învaţă la Istoria Bisericii Ortodoxe Române despreierarhi, preoţi, evenimente, locaşuri de cult etc., fără a avea o reprezentare vizuală. Prin numărulmare şi provenienţa vizitatorilor, proiectul reprezintă, de acum, un bun ambasador al Ortodoxieiromâneşti în lumea creştină. Ca planuri de perspectivă, echipa acestui proiect are în vedere centralizarea a cât maimultor imagini de arhivă existente în ţară, care compun istoria vizuală a Bisericii OrtodoxeRomâne din ultimul veac şi jumătate, într-un sait performant deţinut de Patriarhie, cât şi oprezentare în limbile engleză, franceză, germană, rusă şi greacă. În ceea ce priveşte materialul fotografic despre viaţa şi activitatea mitropolitului VisarionPuiu, se poate spune că, printr-o simplă accesare prin intermediul motorului de căutare al site-ului, cu tag-ul „visarion puiu”, rezultă identificarea a 103 fotografii. Se găsesc fotografii despreVisarion Puiu ca student la Teologie, funcţionar la Casa Bisericii, arhimandrit de scaun, episcop alArgeşului şi Hotinului, sfinţirea catedralei din Bălţi, învestirea şi înscăunarea ca mitropolit alBucovinei, participarea la diferite solemnităţi, activitatea în relaţii interbisericeşti, misionarismul înTransnistria, prezenţa în Italia, apoi în Franţa, decesul şi înhumarea sa etc. Redacţia 85
  • Gânduri pe hârtie Despre un mare prelat ortodox: mitropolitul Visarion Puiu Aurel BRUMĂ (Iaşi) Ciudat ori nu prietenia cu protopopul de Roman, bogăţie de trăire duhovnicească şicărturărie aşezată şi-ntr-un doctorat, avea să ne lege umbra de pasăre neliniştită încă aMitropolitului Visarion Puiu. Cineva îmi adusese din Italia un ceas cu efigia lui Mussolini, de parcăturismul pe acolo nu se putea face şi fără aşa ceva iar dincoace, la noi, un mare ierarh al Bisericiise afla încă sigilat sub condamnarea parşivă de criminal de război fiindcă fusese Mitropolit alTransnistriei în perioada lui Ion Antonescu. Cine l-a judecat? Cine l-a expulzat din istorie? Cinecontinuă să stea şi să ţină închisă lespedea memoriei, sub care adevărurile sunt cu totul altele decâtcele clamate şi acum de urmaşii politrucilor de atunci, un fel de completare tâmpă şi interesată acompletului de judecată de atunci, al oamenilor fără judecată dreaptă de acum. Şi-l ascult pe acest prieten câştigat: Frate Aurel, în fiecare an, în februarie, a devenit otradiţie ca iubitorii lui Visarion Puiu, atât de aici, cât şi din străinătate să se adune pentru a aducenoi mărturii despre acest mare mitropolit al Bucovinei, singurul mare ierarh român condamnat încontumacie la moarte în februarie 1946. Deja numărăm a 15-a ediţie a manifestării Zilele MitropolitVisarion Puiu. Istorici, clerici, oameni ai cărţii şi documentului, de la CNSAS şi de la ArhiveleNaţionale, cercetători iluştri, nu încetează să aducă noi mărturii despre viaţa şi activitatea mareluiierarh, fapt ce dovedeşte în sine, locul şi rolul cuvenit acestui Mitropolit în calendarul de existenţăa românilor. Sunt aceste sesiuni asemănătoare rejudecării unui proces, apărarea peste timpdemontând absurdul unei decizii luate în genunchi, dar nu pentru rugăciune, ci sub opresiuneacelor care, în ′46, încercau să dea un curs artificial istoriei acestui popor. Sunt mărturii desprecurajul şi bărbăţia prin care şi-a apărat Ortodoxia şi ţara într-o perioadă tulbure, cum tulbure esteîncă şi timpul pe care îl trăim. Vin Mărturisitori din S.U.A., Polonia, din Italia, a crescut numărulmembrilor Asociaţiei Mitropolit Visarion Puiu la peste 100 de nume importante, scoatem albume,reviste dar cei care trebuie să confirme reintrarea Mitropolitului în lumina martirilor patrioţi,tocmai aceştia continuă să nu vadă, să nu audă, lista aceea din ′46 având o tabuitate a laşităţii. Decine să ne fie frică? Canonic, prelatul a fost confirmat în darurile sale, i s-a ridicat caterisireaimediat după 1989, mai urmează recunoaşterea juridică a adevărului unei existenţe tragice, dar cumare folos pentru credincioşi şi Biserică în timpuri de război. Sunt doi termeni de apă şi foc, totalincompatibili oricărei judecăţi, patriot - criminal, martir - criminal. Şi mă-ntorc la lada amintirilor, a semnelor. Părintele protopop, abiase se întorsese din Italia, dela mănăstirea Maguzzano – aproape de Verona, mănăstire dedicată Sfântului Ioan de Calabria,prieten al lui Visarion Pouiu, cel care timp de doi ani i-a îndulcit exodul şi, tâmplă lângă tâmplă,făceau zidire a trupului dintâi al Bisericii. „Vezi, frate Aurel, acolo este păstrată ca o relicvăcamera în care a locuit Mitropolitul de Bucovina şi mai apoi de Transnistria, Visarion Puiu. A fosthram la mănăstire şi ne-am bucurat de întâlnirea unor oameni care l-au cunoscut pe Visario Puiu,care mi-au arătat şi am pipăit scaunul pe care stătea ierarhul în rugăciune acolo, în biserica aceeacatolică. Dar nu diferenţele erau căutate. Stareţul, abatele de acum al mănăstirii, Ginno Sacchetti,a dăruit o bucurie imensă prin aşezarea unui spaţiu, o sală mare, sub numele lui Visarion Puiu.Acolo am aşezat, cu binecuvântarea Patriarhului nostru, cu cea a episcopului Veronei, aarhiepiscopului Romanului şi Bacăului, lucruri, imagini, tricolorul şi tot ce am crezut că poatebucura duhul mitropolitului trecut demult la cele veşnice, dar încă neliniştit de reaua aşezare aadevărurilor în mintea unor oameni cu răspunderi juridice. Iar deasupra la totul, într-una din săli,parcă repetând gestul de îmbrăţişare a episcopului din 1945, prelaţii au vădit catapeteasmă, altar şişi tot ce se cuvine liturghiei ortodoxe, credincioşilor noştri aflaţi acolo, acestei capele dându-i noi 86
  • răspunsul însemnului de pe catapeteasmă, Buna Vestire, parcă binecuvântaţi din timp de chiarVisarion Puiu”. -Uite, frate Aurel, izvorăşte în propria uimire părintele Tuscanu, dimineaţă, când neodihneam în imaginile din Italia, aici la Protopopiat, a deschis uşa cu semerenie un preot dinBasarabia. Mă căuta venit de undeva, din judeţul Soroca. Şi a dezvelit dintr-un veştmânt preoţescantimisul Episcopului de Hotin, Visarion Puiu, din 21 noiembrie 1923, cu semnătura lui VisarionPuiu. Antimisul fusese confecţionat în tipografia franceză din Chişinău. -Părinte Aurel, din timp aleg unul dintre mesajele de mare actualitate transmise deMitroplitul Visarion: fă-ţi viaţa vatră muncită pentru a te bucura de odihna cea veşnică dupăcuviinţă şi în iubirea celor care culeg fructele osârdiei tale. Ni se vrea prelatul călăuză? -Astăzi mai mult ca oricând avem nevoie de modele. Şi, iată, în biserică, Hristos ieri, astăzişi mâine este acelaşi, spune Sf. Apostol Pavel. Succesiunea este în oamenii vieţuitori şi atât. IarÎnveşnicitul Hristos dintotdeauna lucrează prin oameni aleşi. Frumos spunea un preot căDumnezeu nu are alte braţe decât braţele noastre. Or, Visarion Puiu ca vrednic truditor în ogorulbisericii, în nedesţelenitul pământ al Basarabiei, pe care el l-a lucrat în oameni din 1923, caEpiscop de Hotin, până în 1935, într-o eparhie nou înfiinţată, a reuşit să aducă această zonă laglorie, primind în drept merit ridicarea în scaunul de mitropolit al Bucovinei, cea mai falnicăeparhie a ţării. Aici şi astfel a trudit pentru întărirea credinţei, pentru promovarea valorilorculturale şi spirituale româneşti. Mai mult de atât, Visarion Puiu a avut vocaţia ecumenică aunităţii, legăturile şi prieteniile sale cu mari ierarhi ai bisericii catolice fiind pilduitoare şi acum:„Ca toţi să fie una!”. Această misiune, şi orice misiune frumoasă implică şi jertfă, dar sunt fericitsă contribui la impunerea unui model de care avem atâta nevoie şi care trebuie să se aşeze lângăceilalţi înaintaşi ai noştri demni de tot respectul. Mă uit la prelatul romaşcan. Îmi păstrez celelalte întrebări, dar simt cum din timp, asemeni crucifixului găsit la unanticariat, în mâna unei femei uitate de timp, alte minunate întâmplări l-au atins şi l-au făcut pepărintele Florin Aurel Ţuscanu să coordoneze Asociaţia Mitropolit Visarion Puiu, să lupte pentru caaceasta să îndrepte decizia care strâmbă drumul de revenire al marelui ierarh acasă, la Vovidenie şimai ales în conştiinţa noastră: Visarion Puiu - modelul Preotului, al ierarhului, al bunului creştinromân. 87
  • Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii Neamului Românesc Drd. Stelian GOMBOŞ (Bucureşti) Catedrala Mântuirii Neamului Românesc reprezintă sinteza ethosului creştin-ortodox alpoporului român, zidirea ei implicând variate semnificaţii de la cele duhovniceşti - liturgice-teologice până la cele naţionale-arhitecturale-sociale. În acest sens zidirea ei se constituie într-unsimbol al permanenţei sintezei dintre Biserică şi Neam, precum şi într-o afirmare dinamică avalorilor spirituale şi culturale ale poporului român. În imaginea ei se vor regăsi tradiţia şimodernitatea, universalul şi particularul, amprenta inconfundabilă a devenirii istoric-religioase şiculturale a poporului român şi amprenta năzuinţelor spirituale ale acestui popor pentru veacurilece vor veni. Este nevoie de un asemenea efort spiritual şi material pentru a da viaţa sacră unui spaţiucare va folosi nemijlocit nu numai unui popor aflat în rugăciune, ci şi unui popor chemat să-şiafirme mereu identitatea, verticalitatea şi măiestria, precum şi fidelitatea faţă de năzuinţeleînaintaşilor care doreau cu ardoare zidirea unui asemenea locaş. Comuniune a oamenilor cu IisusHristos şi întreolaltă, legătură între generaţii, punte între eclesial, cultural şi social, deschidereresponsabilă spre istoria şi spiritualitatea poporului, afirmare a identităţii şi a permanenţeicreştinismului ortodox pe aceste meleaguri, simbol al unităţii spirituale a poporului român, spaţiuviu al afirmării valorilor Evangheliei lui Iisus Hristos într-o lume secularizată şi globalizată,Catedrala Mântuirii Neamului Românesc rămâne un ideal care trebuie asumat continuu de cătrefiecare creştin. De ce? Pentru că are menirea cuprinzătoare de a ne aduce aminte, mereu şi mereu,într-o lume care renunţă cu atâta uşurinţă la propriile-i rădăcini transcendente, cine suntem.Numai în măsura în care vom conştientiza necesitatea acestei mişcări lăuntrice de asumaredinamică a identităţii noastre vom reuşi să descoperim sensul ultim al acestei zidiri impresionantepe pământ românesc care nu este altul decât cel legat de aspiraţia spre propăşire şi mărturisire acredinţei neamului. Ori neamul – chiar într-o lume globalizată - ca de altfel fiecare persoană -chiar într-o lume hiper-individualizată - este chemată să conştientizeze că nu-şi poate afla sensulprofund şi ultim al existenţei în afara lui Iisus Hristos. Catedrala ne arată că menirea ultimă a lumiieste dincolo de lume, ea ne indică că locul omului este Biserica şi Iisus Hristos este locul omului:în acest adevăr stă „pragul speranţei” pentru noi… Credinţa ca manifestare a persoanei în comuniune se poate întrupa într-o viziuneteologică asupra orânduirii spaţiului sacru care teologhiseşte şi exprimă această credinţă într-ointimă corespondenţă cu Evanghelia, dogma şi experienţa Bisericii. Arhitectonica Catedralei neintroduce în experienţa eclesială a credinţei care converge în multiplele ei manifestări spredimensiunea sacramentală, care, în Euharistie oferă omului unirea maximă cu Iisus Hristos şitotodată pregustarea plină de har şi de adevăr a Împărăţiei ca neînserată zi a opta. Configuraţiaansamblului arhitectural pune această dimensiune sacramental-liturgică în centru prin simbolisticaPOTIRULUI, după cum în interiorul acestui centru se ridică maiestuos Catedrala a căreisimbolistică gravitează în jurul Pantocratorului Iisus Hristos şi a Treimii care cuprinde întreguniversul creat, începutul, mijlocul şi sfârşitul creaţiei. Statornicia Tradiţiei Bisericii se împleteşteconstructiv cu dinamica acesteia într-o aspiraţie spre a cuprinde universalul şi particularul într-osinteză a coborârii iubitoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu la om şi o urcare iubitoare şimântuitoare a omului la Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Desigur nu lipseşte dinansamblul arhitectural nici dimensiunea eshatologică a creaţiei reprezentată de cele opt turle casimbol al zilei a opta. În interiorul Catedralei ca spaţiu sacru, oamenii nu numai vor privi esteticaplină de semnificaţii teologice, duhovniceşti şi culturale, ci se vor ruga, se vor angaja într-unitinerar spre sfinţenie, pregustând taina zilei a opta în Tainele Bisericii şi făcând experienţa acestei 88
  • Taine ca şi sens profund şi esenţial al existenţei personal-comunitare descoperite deplin în IisusHristos. Asumarea unui asemenea proiect deşi se realizează în istorie, depăşeşte pentru fiecarecreştin, imediatul cotidian, asemuindu-se cu itinerarul „darului” transformat după cuvintele luiIisus Hristos în „comoara din ceruri”. De aceea, darul fiecăruia pentru aici, în vederea uneiasemenea construcţii, va fi „un dar pentru eternitate”. Pentru împlinirea acestui deziderat spiritualcare se întinde ca un arc peste generaţii este nevoie să-i acordăm acestuia un loc în sufletuluinostru, loc care va deveni treptat semn al Împărăţiei şi al vieţii veşnice, legându-ne totodată deaspiraţiile înaintaşilor ca la rândul nostru să lăsăm o moştenire cu valoare de simbol naţional şiuniversal urmaşilor. Totodată, pentru împlinirea acestui deziderat spiritual, care deşi se săvârşeştepe pământ, are rânduiala cetelor îngereşti, pentru ca oamenii împreună cu îngerii, creaţia întreagăsă doxologească Creatorului ei, este nevoie de o credinţă vie şi dinamică şi de o iubireneîndoielnică faţă de Biserică şi Neam. Biserica este un dar, de aceea să fim fericiţi că suntem chemaţi să fim Biserica luiDumnezeu, să avem bucuria că aparţinem Bisericii Lui. Ea este un dar frumos, în interiorul căreianoi trăim deodată, cu Iisus Hristos, frumuseţea negrăită a tainei istoriei neamului nostru şi aveşniciei lui. Prin urmare, să fim recunoscători pentru darul Domnului, pentru că „împreună cuHristos” noi exprimăm experienţa de a fi cu toţi uniţi în numele Lui, experienţa de a fi Biserică,manifestată de poporul lui Dumnezeu în jurul Sfintei Treimi… 89
  • Din activitatea Asociaţiei noastre Pe urmele lui Visarion Puiu in Italia (23-26 ianuarie 2012) Pr. Florin ŢUSCANU Cu prilejul „Săptamânii de Rugaciune pentru Unitatea Crestina”, Abaţia din Maguzzano-Italia a gazduit simpozionul ecumenic dedicat mitropolitului Visarion Puiu şi Sf. Ioan Calabria,având ca organizatori Institutul don Calabria - Verona şi Centrul Ecumenic-Maguzzano. TemaSăptămânii de Rugăciune pentru Unitatea Creştină din anul 2012 a fost textul scripturistic „Nutoţi vom muri, dar toţi ne vom schimba” (I Cor. 15, 51). Aceasta tema invită Bisericile creştine să binevestească iubirea lui Dumnezeu pentruoameni şi să-i cheme la mântuire ca început de viaţă nouă, sfântă, în comuniune cu Dumnezeu şicu semenii. Bisericile creştine au misiunea de a chema oamenii la pocăinţă şi reconciliere, lacomuniune şi conlucrare, pentru a mărturisi împreună iubirea lui Hristos faţă de toţi oamenii. Din partea Asociatiei „Mitropolit Visarion Puiu” au participat: pr. Florin Tuscanu-preşedinte, aăaturi de familia prof. Neculai şi Camelia Pascu (Roşculet), artişti plastici din PiatraNeamt. În ziua de 24 ianuarie, când romănii sărbatoresc Unirea Principatelor de la 1859, într-oatmosferă de sărbatoare creştina, am trăit şi noi cu bucurie clipe de unitate în rugaciune şi decomuniune culturală. Simpozionul ecumenic s-a desfasurat cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte Siluan,Episcopul ortodox român al Italiei, şi a Preasfinţitului Părinte Ioachim Bacăuanul şi a fostprecedat de o slujbă de pomenire în memoria mitropolitului Visarion, oficiată în paraclisulortodox cu hramul „Duminica tuturor Sfinţilor”, amenajat conform canoanelor şi pictat inmaniera bizantină. În sala ce poartă numele ierarhului român, care a poposit aici vreme de aproape doi ani(1945-1947) , au fost deschise lucrările simpozionului, prin cuvantul de salut adresat celorprezenţi de catre superiorul Abaţiei, Fr. Mario Grigolini. Genericul întâlnirii noastre a fost: „Visarion Puiu şi Don Calabria-slujitori şi promotori aiunităţii creştine”. Delegatul Preasfinţitului Siluan, la aceasta intrunire a fost Pr. Gabriel Codrea,protopop de Verona, care a citit un mesaj de binecuvântare, subliniind faptul că Visarion Puiueste între altele şi ctitorul primei eparhii ortodoxe române din afara graniţelor (Franţa, 1948). În continuare, pr. Diego Righetti, responsabil cu ecumenismul şi dialogul interreligiospentru Dioceza de Verona, a menţionat că pe la mănăstirea ce ne găzduieşte au trecut de-a lungulsecolelor diferite persoane, ce aveau aceeaşi dorinţă de unitate creştină (cardinalul Reginald Pole,participant la Conciliul Trento-sec. al-XVI-lea, mitropolitul Visarion-oct.1945-iunie 1947). Conferinţa noastră a avut acelaşi titlu cu tema simpozionulu, fiind tradusă în limba italianăşi prezentată de catre Fr. GianCarlo Conato. Au fost surprinse momentele importante dinprietenia ce s-a legat între Don Calabria şi Visarion Puiu, în urma cercetării Jurnalului de laMaguzzano din acea perioadă, precum şi a corespondenţei dintre cei doi. Au fost adresateîntrebări din partea audienţei şi au fost oferite răspunsuri competente, iar în final au fostprezentate celor de faţă doua dintre obiectele ce au apartinut lui Visarion Puiu, pe cand eraepiscop de Hotin: antimisul (1923) şi o cruce pectorala (1933). În semn de preţuire şi frăţeascădragoste întru Hristos, pr. Tuscanu a oferit gazdelor, un set de Sfinte Vase, pentru oficierea Sf.Liturghii la paraclisul ortodox din această mănăstire catolică. Apreciind eforturile noastre de dialog interreligious şi cultural, dar şi fructuoasacolaborare, având ca model pe Visarion Puiu, delegatul Institutului Don Calabria din Verona, Pr.Giacomo Cordioli, superiorul pentru Romania, Rusia şi Italia, a conferit pr. Florin Ţuscanu, dinpartea Institutului, medalia jubiliara „Don Calabria”. 90
  • În cea de-a doua parte a întâlnirii, ce a avut loc în sala de conferinţe, profesorul NeculaiPascu a încantat publicul prezent cu o comunicare intitulata: „Icoana bizantină şi unitateacrestină”, subliniind faptul că există un ecumenism prin intermediul artei creştine. Prof. Pascu arealizat şi a donat Abbaziei din Maguzzano, în numele românilor de pretutindeni un simbolicdublu portret în mozaic „pentru a nemuri prin generaţii dialogul, unitatea în cuget şi simţirecreştină”. Tot în acest cadru, doamna Camelia Pascu a adăugat zestrei patrimoniului existent încapela ortodoxă,14 icoane pe sticlă realizate cu măiestrie dupa modele din Transilvania şiBucovina. Apreciind generozitatea şi talentul celor doi artişti români, Institutul Don Calabria dinVerona a conferit medalia jubiliară dlui. Pascu Neculai. Un grup coral, de la parohia dinMaguzzano a interpretat câteva piese religioase, încheind ziua cu o rugăciune comună (un textdin Evanghelia de la Ioan: „Ca toţi să fie una”). Cu prilejul călătoriei noastre la Verona am poposit câteva clipe la mormântul Sf. IoanCalabria, înălţând o rugăciune şi pentru bunul său prieten, Visarion Mitropolitul. Gazdaospitalieră ne-a fost „Casa Nazareth”, unde superiorul, pr. Michelle dal Bosco, ne-a oferit cugenerozitate o şedere minunată. Având în vedere că la Roman exista un Centru de zi „Don Calabria”, unde, zilnic, 30 decopii primesc ajutorul bisericii, având parteneriat şi cu Protoieria Roman, am adresat la plecareaspre casă, apelul creştin ca, pe langă rugaciunea pentru unitatea creştină, să cultivăm şisolidaritatea umană, deoarece anul 2012 a fost declarat de către Patriarhia Română: „Anul Sf.Maslu şi al celor aflaţi în suferinţă”, astfel încât să arătăm că Evanghelia iubirii lui Hristos este luminavieţii noastre, în Biserică şi în lume. 91
  • Simpozionul „Martiri ai Neamului” (3-4 februarie 2012, Paşcani) Prof. Marioara PREUTU (Paşcani) Şcoala ne învăţă că Istoria, magistra vitae, după cum o considerau anticii, oferă temeiul de adiscerne binele pentru lumea întreagă şi pentru neamul nostru românesc, cunoscând greşeliletrecutului şi neîngăduindu-le pe cele prezente. Între terorile veacului din urmă, comunismul a fostuna dintre cele mai cumplite. Să reflectăm asupra trecutului pentru a înţelege prezentul şi pentru aproiecta un viitor mai bun reprezintă esenţa a ceea ce studiul istoriei ne poate oferi nouă,maturilor, ca şi tinerilor. Trăim în Moldova cea bogată şi, paradoxal, săracă, a cărei Curte Domnească a spirituluineamului – oraşul Iaşi – străluceşte încă, în ciuda vremurilor grele. De la Iaşi până la Suceava,istoria s-a scris şi la Ruginoasa, şi la Paşcani. Puţini dintre păşcănenii de astăzi mai păstrează amintirea unor evenimente întunecate dintimpul regimului comunist. De aceea, ne-am gândit la realizarea unui Memorial al Durerii laPaşcani, pentru a onora o serie de personalităţi emblematice din lupta de rezistenţă anticomunistă,ca mitropolitul Visarion Puiu, istoricul Gheorghe I. Brătianu, ing. Mihail Dragomirescu, ing.Vasile Cristea, dr. Nicu Ioniţă şi alţii. Simpozionul „Martiri ai Neamului” s-a desfăşurat la Casa Municipală de Cultură „MihailSadoveanu”, din Paşcani, în zilele de 3 şi 4 februarie 2012. Manifestarea, susţinută de PrimăriaMunicipiului Paşcani – dr. Grigore Crăciunescu, primar, şi de ing. Neculai Enea, viceprimar – s-abucurat de o participare strălucită. Domnul dr. Nicu Ioniţă, victimă a regimului comunist, care asuportat ani grei de detenţie în închisorile din Sighet şi Piteşti, precum şi munca de la Canal, iarapoi, eliberat, a primit domiciliu forţat la Paşcani, a fost invitatul de onoare al simpozionului.Domnia-Sa a prezentat cartea Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, apărută în anul 2008, sub egidaFundaţiei Academia Civică din Bucureşti. Programul foarte laborios al simpozionului a cuprins, înprima zi, o suită de momente în egală măsură interesante şi emoţionante. Gabriel Bugioeanu, profesor la Colegiul Tehnic de Căi Ferate „Unirea”, din Paşcani, aprezentat personalitatea istoricului şi omului politic Gheorghe I. Brătianu, născut la Ruginoasa,Iaşi, la 3 februarie 1898 şi decedat la 23/27 aprilie 1953, în închisoarea de la Sighet. Numeleilustrei familii a Brătienilor este legat de oraşul nostru prin Conacul Cantacuzino-Brătianu,monument arhitectonic din sec. al XVII-lea, aflat acum în proprietatea nepoatei savantului,Marie-Helene Fabra, care trăieşte la Paris, împreună cu mătuşa sa, Maria Brătianu, fiică a luiGheorghe I. Brătianu. Iniţiativa înfiinţării, în Paşcani, a unei filiale a „Societăţii Academice Gheorghe I.Brătianu” (cu sediul la Cluj şi mai multe filiale în ţară) a încântat pe participanţii la simpozion.Şedinţa de constituire a fost prezidată de Radu Zlati, profesor de istorie la Liceul „RegeleFerdinand” din Sighetu-Marmaţiei, membru-fondator al filialei din acest oraş. În unanimitate, dr.Nicu Ioniţă a fost ales preşedinte de onoare, iar conf. dr. Claudia Costin - preşedinte. Au rostit,cu acest prilej, alocuţiuni, dr. Nicu Ioniţă, prof. univ. dr. Cătălin Turliuc de la Institutul de Istorie„A. D. Xenopol”, din Iaşi, Varujan Vosganian, în prezent nu doar ca senator PNL-Iaşi, cât – maiales – ca scriitor, autor al volumului Cartea şoaptelor (cartea anului 2009) şi, cum era şi firesc, dr.Grigore Crăciunescu, primarul municipiului Paşcani. Colaborarea cu I.S.J. Iaşi şi cu şcolile din oraşul nostru s-a concretizat în prezentarea defilme documentare şi expoziţii ale elevilor îndrumaţi de catedra de Istorie a Colegiului Naţional„Mihail Sadoveanu” din Paşcani: filmul Eliberaţii pleacă în robie (Premiul II la Concursul Naţional„Eustory 2010”) prezentat de prof. coord. Angela Căşăriu şi O fereastră către trecut, expoziţie depublicaţii şi obiecte din perioada comunist, prezentată de prof. coord. Adela Jitaru. Vernisajul expoziţiei comemorative Canalul Dunăre-Marea Neagră, un cimitir programat a adusdin nou în faţa noastră mărturii cutremurătoare comunismului atroce, evocate de dr. Nicu Ioniţă. 92
  • Expoziţia, al cărei curator este Romulus Rusan, ne-a fost oferită de Fundaţia Academia Civică şi afost prezentată de Angela Căşăriu, profesoară de Istorie la Colegiul Naţional „Mihail Sadoveanu”,participantă de mai multe ori la cursurile Şcolii de vară de la Memorialul Sighet. Filmul documentar Amintiri din Subterană, realizat şi prezentat de Dragoş Zamosteranu dela EuroEd Iaşi a deschis simpozionul „Martiri ai Neamului”. A atras atenţia în mod deosebitprelegerea despre deportările staniliste din Basarabia, susţinută de prof. dr. Mariana Ţăranu de laAcademia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii din Chişinău. Simpozionul s-a desfăşuratîn Galeria de Artă Arcadia a Casei de Cultură, spaţiu care a găzduit expoziţia de fotografii Sighet, aicărei autori sunt Cătălin Viţelaru, Claudiu Răileanu, Gheorghiţă Epureanu şi Ionuț Alexa, toţide la Clubul Fotografilor al Casei de Cultură „Mihai Ursachi” din Iaşi. Foarte emoţionant a fost momentul In memoriam: pr. Mihai Mocanu (fost protoiereu şipreot paroh la Biserica „Sfinţii Voievozi din Paşcani”). În prezenţa unui public numeros, care l-acunoscut îndeaproape şi l-a iubit pe părintele plecat prea repede la Domnul, la 8 noiembrie 2009,pr. paroh Eugen Ungureanu a evocat activitatea de smerit slujitor al Bisericii şi de rafinatintelectual a Părintelui Mihai, care a fost, între altele, iniţiator şi organizator al „Zilelor MitropolitVisarion Puiu”, făcând mari eforturi pentru reabilitatea memoriei acestui înalt ierarh al BOR. Prinamabilitatea fiicei părintelui, ing. Cristina Mocanu, prezentă la manifestare, în foaierul Casei deCultură s-a deschis o expoziţie de obiecte care au aparţinut părintelui – odăjdii, icoane vechi, cărţirare, cu dedicaţii ale autorilor, corespondenţă, fotografii etc. Un moment de imensă încărcătură emoţională, pe măsura entuziasmului şi a evlavieiparticipanţilor s-a întâmplat la Troiţa Românilor de Pretutindeni din Fântânele-Paşcani. PărinteleDumitru Cristea, paroh la Biserica „Sf. Gheorghe” şi vicepreşedinte la Asociaţiei „MitropolitVisarion Puiu”, a ţinut, alături de un grup de preoţi din Paşcani, o slujbă de pomenire a martirilorneamului. Într-un splendid decor hibernal, dr. Grigore Crăciunescu, primarul oraşului, şi VarujanVosganian au dezvelit două plăci comemorative, de marmoră neagră, dedicate MitropolituluiVisarion Puiu şi istoricului Gheorghe I. Brătianu, ambii victime ale regimului comunist. Ziua întâi s-a încheiat cu programul artistic Iisus în celulă (titlu inspirat de poezia blânduluipoet Radu Gyr, întemniţat, timp de 19 ani, de către autorităţile comuniste) a cuprins poezii şicântece din închisori, în interpretarea doamnelor profesoare Doina Atomei şi FlorentinaFălticineanu, colaboratoare ale Casei de Cultură. Au fost audiate şi colinde din închisori,interpretate de corul maicilor de la Mănăstirea Diaconeşti-Bacău. De altfel, prin deosebitaamabilitate a părintelui Amfilohie de la Diaconeşti, la Casa de Cultură a fsot deschisă şi oexpoziţie de carte (cu vânzare) de la Editura Bonifaciu a mănăstirii (măicuţele de aici sunt celecare au reuşit, în urmă cu câţiva ani, să editeze volumul Ion Ianolide, Întoarcerea la Hristos). Auatras atenţia albumele: Fericiţi cei prigoniţi, Icoana noilor martiri ai pământului românesc, precum şinumere vechi şi noi ale revistei Rost (oferite de Claudiu Târziu). Ziua a doua a manifestărilor a fost rezervată în întregime tinerilor. Pentru prima oară s-adesfăşurat în oraşul nostru un concurs de dezbateri (World Schools Style). Moţiunea propusă deGuvern a fost Introducerea la Bacalaureat a examenului de Istorie a Românilor ca materie obligatorie pentrutoţi absolvenţii de liceu. Au participat echipaje de la Colegiul Naţional „Emil Racoviţă” din Iaşi (prof.coord. Genoveva Butnaru), Liceul „Regele Ferdinand” din Sighetu-Marmaţiei (prof. coord. RaduZlati), Liceul Teoretic „Ştefan cel Mare” din Hârlău (prof. coord. Puşa Alexa) şi Colegiul Naţional„Mihail Sadoveanu” din Paşcani (prof. coord. Haricleea Monica Mercaş). Elevii – impecabilpregătiţi – şi profesorii lor au primit diplome, cărţi şi reviste. Dr. Nicu Ioniţă le-a oferit tinerilor,cu autograf, volumul său Psihotrauma de detenţie şi urmările ei, scris din perspectiva de medic„reeducat” la Piteşti. Dincolo de ecourile pozitive ale simpozionului „Martiri ai neamului”, desfăşurat, laPaşcani, la acest alb început de februarie 2012, rămâne gândul la expresia latină sine ira et studio alui Tacit. Istoria a fost falsificată, observa istoricul roman; în timpul domniilor nedrepte, de frică;după moartea tiranilor, din ură proaspătă. Tacit şi-a propus să scrie despre Augustus, Tiberiu, 93
  • Caligula, Claudiu şi Nero sine ira et studio – fără mânie şi fără părtinire. A reuşit? De bună seamă cănu. Dar noi, cei de astăzi, care am ignorat prea mult cumplita istorie a comunismului, când avemînainte mărturii cutremurătoare ale unor spaţii ca Memorialul Sighet (ori cel de la Aiud), ale unormartiri ca Valeriu Gafencu, evocările dr. Nicu Ioniţă ori când vizităm locurile prin care au trecutpaşii prigonitului Mitropolit Visarion Puiu, noi înţelegem că Dumnezeu a dat harul Credinţei, pecel al Iubirii şi al Răbdării tuturor acestora. Dar noi, noi vom putea vorbi, la următorul simpozion,sine ira et studio? In memoriam Mitropolit Visarion Puiu Pr. Dumitru CRISTEA (Paşcani) Vineri, 3 februarie 2012, la Paşcani, la Troiţa Românilor de Pretutindeni, a fost aşezată oplacă de granit închinată Mitropolitului Visarion Puiu cu ocazia împlinirii a 70 de ani de lanumirea şi instalarea ca Mitropolit al Odesei - şef la Misiunii Ortodoxe din Transnistria. S-aoficiat o suljbă de pomenire la care au participat preoţi din municipiul Paşcani, conducereaPrimăriei Paşcani, a Casei de Cultură şi numeroase personalităţi şi credincioşi, care în final au fostinvitaţi la o agapă creştină. A fost aşezată şi o placă comemorativă dedicată marelui istoricGheorghe I. Brătianu (1898 - 27 aprilie 1953 - mort în închisoarea de la Sighet) şi au fost depuseflori şi coroane. În evocarea personalităţii Mitropolitului Visarion Puiu aş porni de la o zicere memorialăchiar a lui Gh. I. Brătianu: „Pomenirea oamenilor de altădată este nu numai o clipă de reculegeredin drumul greu al vieţii, ci şi prilejul de a revedea anumite judecăţi şi prejudecăţi ce apasă asupraamintirii lor şi o întunecă uneori în ochii urmaşilor”. Acesta a fost şi pretextul pentru care noi am pornit la drum acum 16 ani în redescoperireaşi reabilitarea Mitropolitului Visarion Puiu. Aveam numai două puncte de reper: articolul Pr. Prof.Arhid. Ioan Ivan şi o cercetare curajoasă şi documentată a Preotului Protopop Mihai Mocanu,amândoi trecuţi la cele veşnice. Pentru că Mitropolitul Visarion Puiu s-a născut în oraşul nostru,Paşcani, am considerat o obligaţie de conştiinţă să purcedem la opera de cercetare şi documentarea vieţii şi activităţii Mitropolitului Visarion Puiu, recunoaştem cu oarece ezitări şi atenţionări.„Morţii nu mor atunci când coboară în morminte, ci atunci când coboară în uitare”. (N. Iorga).Eram puţini atunci, dar astăzi susţinătorii Mitropolitului Visarion Puiu sunt foarte mulţi în fruntecu Patriarhul României, Preafericitul Părinte Daniel, şi cu Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei,Înaltpreasfinţitul Teofan, care de fiecare dată ne-au dat binecuvântare şi curaj. Bunul Dumnezeu,cu rugăciunile Mitropolitului Visarion Puiu, a trimis oameni. Şi ce oameni!... academicieni, istorici,cercetători, ierarhi din ţară şi străinătate, profesori, elevi şi studenţi… Astfel, Asocitaţia „Mitropolit Visarion Puiu” mulţumeşte: Preasfinţitului Episcop VicarIoachim Băcăuanul, care în timpul studiilor la Paris (Institutul Saint Serge), a mers pe urmeleMitropolitului Visarion Puiu, întocmind documentaţia necesară pentru aducerea lui de la Viels-Maison (Aisne) în cimitirul Montparnasse - Paris, în cripta capelei Arhimandritului Ioasaftîmpreună cu Episcopul Teofil Ionescu (1894-1975), Preotul Vasile Boldeanu (1902-1992) -caterisit de Mitropolitul Visarion Puiu şi Ieromonahul Pahomie Dolhăuţ (1879-1972). Dacă Mitropolitul Visarion Puiu a fost reabilitat de Biserica noastră, la 25 septembrie1990, dacă s-a intrat în posesia a sute de documente de la Arhivele Naţionale din Bucureşti, dinFreiburg-Germania sau de la Maguzzano-Italia, dacă astăzi există Muzeul „Mitropolitul VisarionPuiu” la Schitul Vovidenia-Neamţ, dacă avem speranţa aducerii osemintelor acasă de la Paris,dacă am ridicat un monument închinat Mitropolitului Visarion Puiu, dacă ne închinăm la TroiţaRomânilor de Pretutindeni din oraşul natal al marelui ierarh, cu două plăci comemorative, toateacestea au fost posibile prin munca consecventă şi obiectivă de cercetare a unor personalităţi de 94
  • excepţie: col. (r) Dumitru Stavarache (istoric), cercetător Elena Istrăţescu (Arhivele Naţionale dinBucureşti), acad. prof. dr. univ. Constantin Ciopraga (trecut la cele veşnice), istoric dr. GheorgheBuzatu, comandor Aurel Pentelescu (istoric), Adrian Nicolae Petcu şi George Enache (istorici),Pr. Prot. Dr. Florin Aurel Ţuscanu, din Roman, prof. dr. Ioan Lăcătuş şi prof. Ilie Şandru, dinCovasna, Arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale din Bucureşti, Arhim.Mihail Daniliuc, de la Schitul Vovidenia-Neamţ, Pr. Prot. Pavel Postoloche, din Paşcani(realizatorul bustului Mitropolitului Visarion Puiu şi gazdă a multor simpozioane), istoric NicolaeVidenie, din Bucureşti, Pr. Prof. Dr. Eugen Drăgoi, din Galaţi, Pr. Manuel Olivera şi Padre Ginode la Mănăstirea şi Institul Sfântul Ioan Calabria, din Verona (Italia), Prof. Mărioara Preutu(directorul Casei de Cultură Paşcani) şi mulţi-mulţi alţi iubitori ai adevărului despre înaintaşiinoştri. Le mulţumim tuturor şi închei prin a ruga pe Prea Milostivul Dumnezeu să ne ajute sămai realizăm cel puţin trei dorinţe: -reabilitarea juridică a Mitropolitului Visarion Puiu, prin care să fie ridicată sentinţa decondamnare nedreaptă la moarte în contumacie dată, în februarie 1946, de Tribunalul Poporuluicând ierarhul nostru nu s-a putut apăra din motive foarte bine cunoscute. La 7 februarie 1947, pecând se afla la Lonato (Italia), Mitropolitul Visarion Puiu scria lui Gh. I. Brătianu că nurecunoaşte acel Tribunal al Poporului, care îl condamnase, considerând sentinţa o „eroarejudiciară” şi insistând asupra nevinovăţiei sale. -transferarea în ţară a osemintelor sale la Mănăstirea Neamţ; -o stradă în oraşul Paşcani care să îi poarte numele „MitropolitVisarion Puiu”. ... şi pentru că astăzi facem aducere aminte despre Visarion Puiu, ca Mitropolit al Odeseişi Şef al Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria, fie-ne permis să amintim: a găsit aici 423 debiserici închise şi 313 dărâmate, iar la plecare a redat cultului 445 de biserici, 223 de bisericireparate, 187 de case parohiale, publicaţii, colportaj, acte de caritate, şcoli etc. Veşnică recunoştinţă, pioasă aducere aminte şi în veci pomenire vrednicului MitropolitVisarion Puiu. 95
  • Activităţi filantropice în Parohia „Sf. Gheorghe”, Fântânele-Paşcani Asociaţia „Mila Creştină”, filiala Paşcani, înfiinţată, în anul 1991, pe lângă Parohia „Sf.Gheorghe”, din Fântânele-Paşcani, şi-a propus să ţină seama de greutăţile pe care le întâmpinăacei enoriaşi, fii ai parohiei, care situaţia materială nu le permite să traverseze perioada de criză pecare o cunoaştem cu toţii. Şi anul acesta iniţiativelor noastre filantropice ni s-au alăturat o serie desponsori inimoşi, apropiaţi ai îndemnului creştinesc de a-ţi ajuta semenul aflat la nevoie. Astfel, aufost susţinuţi financiar elevi şi studenţi în vederea urmării şcolilor la care învaţă; a ajutorăriipersoanelor cu handicap, atât material-finaciar, cât şi medical; a orfanilor; a familiilor numeroasecu probleme la plata întreţinerii; a văduvelor; a oferirii unei mese calde celor care sunt loviţi demari probleme sociale. Anul care a trecut a fost încă un prilej de bucurie pentru asociaţia noastrăcare militează pentru ajutorarea aproapelui. Pr. Dumitru Cristea Centrul de zi „Don Calabria” din Roman, o şansă pentru un viitor mai bun Congregaţia Slujitorilor Săraci ai Divinei Providenţe, care este prezentă în Româniade mai bine de 14 ani la Răcăciuni (Bacău), are din anul 2008 o casă pentru comunitate şi înlocalitatea Roman. Construcţia clădirii a început în anul 2007, iar inaugurarea acesteia s-a realizatpe data de 11 octombrie 2008, sărbătoare la care a participat Excelenţa sa, Preasfinţitul PetruGherghel, Episcop de Iaşi, împreună cu mulţi invitaţi din ţară şi străinătate.Realizarea acestei construcţii a fost posibilă datorită Asociaţiei „Amici di Francesco”, un grup deprieteni italieni care au format această asociaţie pentru a sprijini acele activităţi menite săfavorizeze copiii nevoiaşi. Prin sprijinul şi sponsorizarea acestei asociaţii s-a ridicat casa dinRoman în care funcţionează, începând cu 27 octombrie 2008, Centrul de Zi „Don Calabria”. Scopul centrului nostru este de a implementa servicii complementare demersurilor şieforturilor familiei, precum şi serviciilor oferite de unităţile de învăţământ şi de alţi furnizori deservicii, pentru a răspunde într-un mod cât mai adecvat nevoilor individuale ale fiecărui copil,ţinând cont şi de contextul lui socio-familial, prin îndeplinirea unor obiective specifice. 96
  • Beneficiarii serviciilor oferite de către Centrul de Zi „Don Calabria” sunt 30 de copiii devârstă şcolară (6-14 ani) proveniţi din familii sărace, dezorganizate, defavorizate sau inexistente,expuşi riscurilor şi excluziunii sociale sau care au părinţi plecaţi la muncă în străinătate. Programul zilnic al copiilor în Centru se desfăşoară ţinându-se cont de vârsta acestora,nivelul de dezvoltare, potenţialul, nevoile şi disponibilităţile pe care le au, asigurându-li-setotodată îngrijirea de care au nevoie pentru a se dezvolta armonios. Activităţile cu copiii sunt diversificate, adaptate vârstei, nivelului şi potenţialului lor dedezvoltare şi se desfăşoară sub atenta îndrumare a unui asistent social şi a unui psiholog. Copiii participă şi la multe alte activităţi pe care Centrul le realizează în parteneriat cudiverse instituţii din localitate. A devenit deja o tradiţie ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, săparticipăm cu un program de colinde şi scenete despre naşterea Pruncuşorului la spectacolululorganizat de către Protopopiatul Ortodox din Roman. Deschiderea spre ecumenism a fost unadintre dorinţele Părintelui Calabria, tot aşa cum el însuşi a fost un adevărat deschizător dedrumuri în ceea ce priveşte dialogul ecumenic, şi noi, cei care urmăm exemplul lui de viaţă, dar şicarisma sa, suntem deschişi spre toţi cei care, în Domnul, ne sunt fraţi. Copiii sunt primii caretrebuie să înveţe ce este toleranţa, acceptarea şi iubirea aproapelui iar noi, cei care facem educaţiepentru viaţă, căci la aceasta se rezumă întreaga activitatea a Centrului Calabria, trebuie să fimexemple vii, demne de urmat. Redacţia 97
  • Concurs cu premii organizat de Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu” la Şcoala din Moldoveni În cadrul manifestărilor „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, ediţia a XV-a, la ŞcoalaMoldoveni s-a desfăşurat concursul „Pe urmele lui Visarion Puiu”, organizat de prof. AndreiGabriel Adrian şi domnul director Petru Dabija, în colaborare cu Asociaţia „Mitropolit VisarionPuiu”. În debutul acestui concurs părintele protopop Florin Ţuscanu a evocat în faţa cadrelordidactice şi a elevilor, personalitatea marelui mitropolit, după care a urmat o lansare de carte:„Din istoria vieţii monahale”, scrisă de Visarion Puiu, în vremea când era arhimandrit de scaun laGalaţi şi a fost vernisată o expoziţie cu diferite obiecte aparţinând marelui ierarh. La acest concurs au participat 12 elevi din clasele V-VIII, care au trebuit să răspundă la unşir de întrebări din viaţa şi activitatea marelui mitropolit. Premiile au constat în iconiţe, cărţi derugăciune şi dulciuri, fiind înmânate de părintele protopop Florin Ţuscanu. Redacţia 98
  • Simpozionul internaţional „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, ediţia a XV-a, Roman, 26-28 februarie 2011 Col. (r) Dumitru STAVARACHE (Bucureşti), Visarion Puiu, episcop al Argesului (1921-1923); Arhim. Mihail DANILIUC (Schitul Vovidenia-Neamţ), Visarion Puiu, misionar al familieicreştine. Două predici rostite de Arhim. Visarion Puiu, la Galaţi, cu ocazia oficierii a două cununii; Pr. Eugen DRĂGOI (Galaţi), Două destine ale generaţiei Visarion Puiu: preoţii Ştefan Arsic şiEmanoil Bogatu; Pr. Gianni BOMBIERI (Verona, Italia), Pe urmele mitropolitului Visarion Puiu la MănăstireaMaguzzano în Italia; Dr. George ENACHE (Galaţi), Concepţia lui Visarion Puiu despre misiunea episcopului înBiserică; Drd. Marcin MARYNOWSKI (Polonia), Catedrala Mitropolitană Ortodoxă din Varşovia pecare a vizitat-o mitropolitul Visarion Puiu (mai 1938). Scurt istoric; Pr. Drd. Ioan NECULOIU, (Făgăraş), Aspecte ale vieţii mitropolitului Visarion Puiu reflectateîntr-o lucrare a lui Jean Paul Besse şi în romanele preotului romancier Constantin Virgil Gheorghiu; Mircea COLOŞENCO, (Bucuresti), In memoriam-academician Constantin Ciopraga; Pr. Prof. Dr. Nicolae BOLEA, (Alba Iulia), Episcopul transilvănean Lucian Triteanu - eparhiotal Episcopiei Romanului; Prof. Dr. Ovidiu TRIFAN, (Roman), Aportul episcopului Melchisedec Ştefănescu la studiulmuzicii bisericeşti din Romania; Lect. Dr. Margareta STOICA-MARCU (Constanţa), Structura limbajului în carteamitropolitului Visarion Puiu „Preoţii satelor”; Prof. Ilie SANDRU (Topliţa), Scurtă privire retrospectivă asupra activitătii Societăţii Academice„Petru Maior” din Budapesta; Dr. Ioan LĂCĂTUŞU, prof. Vasile STANCU, (Sf. Gheorghe), Problematica relaţiilorTransilvaniei cu Moldova reflectată în manifestările cultural-ştiinţifice şi spirituale organizate în judeţele Covasnaşi Harghita; Av. Ioan SOLOMON (Sf. Gheorghe), Legea statutului minorităţilor naţionale-un proiect de legeantiromanesc; Prof. Petru FLENCHEA (Roman), Victor Puiu, elev la Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman(1891-1894); Prof. Marioara PREUTU (Paşcani), In memoriam-mitropolit Bartolomeu Anania; Pr. Dr. Aurel Florin ŢUSCANU, (Roman), Visarion Puiu misionar la parohia Traian, judeţulRoman (1908); Drd. Nicolae VIDENIE (Bucuresti), Reflectarea în presa militară a activităţii misionare înTransnistria a mitropolitului Visarion Puiu şi a Misiunii Ortodoxe Romane (1942-1943); Drd. Stelian GOMBOŞ (Bucureşti), Câteva consideraţii istorice despre Mitropolia OrtodoxăRomână a Basarabiei – trecut, prezent şi perspective; Diac. Prof. Dr. Vasile DEMCIUC (Suceava), Biserica „Sfântul Evghenie” din Trapezunt -fascinaţie în arhitectura bizantină; Dr. Ioan LĂCĂTUŞU (Sf. Gheorghe), Un eveniment important din viaţa publică interbelică aoraşului Roman - marele iarmaroc anual (1939); Col. (r) Dumitru STAVARACHE, Col. (r) Dan SULUGIUC (Bucureşti), Redescoperireaunui mare roman-Hilarie (Bucur) Mitrea. Jurnal de cercetare. 99
  • 100
  • Sumar Preasfinţitul IOACHIM Băcăuanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Romanului şiBacăului, Visarion Puiu, călugăr de vocaţie .................. Mons. Anton DESPINESCU, Cuvânt de duhovnicească şi frăţească apreciere .........Documenta Prof. Dr. Vlad VLAS, „Tizul” şi discipolul Mitropolitului Visarion Puiu, preotul martir şi scriitorulVisarion Puiu din Gârcina (Neamţ)................................... Dumitru STAVARACHE, Ion NEGOESCU, Mărturii documentare, privind activitateaMitropolitului Visarion Puiu în Transnistria, aflate în Arhivele Naţionale Istorice Centrale.................... Adrian Nicolae PETCU, Despre misiunea mitropolitului Visarion Puiu la Zagreb (august 1944).......................... Prof. Ilie ŞANDRU, Aspecte ale vieţii şi activităţii arhiereului Emilian (Dumitru) AntalTârgovişteanul ..............................Varia Dr. Vasile M. DEMCIUC, Biserica „Sf. Evghenie din Trapezunt” – fascinaţia în arhitecturabizantină....................... Ierom. Nectarie PETRE, Sensul duhovnicesc al suferinţei.................... Şerban ALEXIANU, Însemnări monografice despre Transnistriei......... Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU, Episcopul Teodosie Atanasiu (1851-1927) .............. Dr. Florin ŞINCA, Din arhivele diplomatice: Epopeea aducerii de la Muntele Athos a unui steag allui Ştefan cel mare şi Sfânt........................ Prof. Ilie ŞANDRU, Episcopul Miron Cristea al Caransebeşului şi ASTRA................ Pr. Dr. Aurel ŢUSCANU, Însemnări biografice despre Arhiereul Ilarion Mircea Băcăuanul ....... Pr. Nicolae BOLEA, Lucian Triteanul – un ierarh ardelean în scaunul episcopal de laRoman................ Dr. Ioan LĂCĂTUŞU, Despre relaţiile Mitropolitului Nicolae Colan al Ardealului cuMoldova......... Ionuţ Constantin PETCU, Despre musulmanii din România în secolul XX...........Semnale editoriale Mihai Plămădeală, Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Antonie Plămădeală. Detalii biografice,partea I („Dosarele nu ştiu tot!”-perioada 1948-1956), Editura Andreiană, 2011 (AndreiŢURCANU)....................... Fototeca Ortodoxiei româneşti - un proiect unic în lumea ortodoxă (Redacţia)..............Gânduri pe hârtie Aurel BRUMĂ, Despre un un mare prelat ortodox: mitropolitul Visarion Puiu........... Drd. Stelian GOMBOŞ, Câteva gânduri, impresii şi idei despre Catedrala Mântuirii NeamuluiRomânesc – acum, la începutul noului an – 2012…...Din activitatea Asociaţiei noastre Pr. Florin ŢUSCANU, Pe urmele lui Visarion Puiu in Italia (23-26 ianuarie 2012)..... Prof. Marioara PREUTU, Din activitatea Asociaţiei noastre la Paşcani...... Pr. Dumitru CRISTEA, In memoriam Mitropolit Visarion Puiu……………. Pr. Dumitru CRISTEA, Activităţi filantropice în Parohia „Sf. Gheorghe”, Fântânele-Paşcani............... Redacţia, Centrul de zi „Don Calabria” din Roman - o şansă pentru un viitor mai bun....... Redacţia, Concurs cu premii organizat de Asociaţia „Mitropolit Visarion Puiu” la Şcoala dinMoldoveni.................. Programul Simpozionului internaţional „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, a XV-a ediţie,Roman, 26-28 februarie 2011.................... 101