• Share
  • Email
  • Embed
  • Like
  • Save
  • Private Content
Psihologia sportului
 

Psihologia sportului

on

  • 930 views

 

Statistics

Views

Total Views
930
Views on SlideShare
930
Embed Views
0

Actions

Likes
1
Downloads
27
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Psihologia sportului Psihologia sportului Document Transcript

    • CAPITOLUL I SISTEMUL DE PERSONALITATE I.1. Caracterizare şi trăsături generale. Precizări terminologice Analiza funcŃională a diferitelor elemente luate separat conduce la rezultate pozitivenumai atunci când le considerăm ca verigi ale unui întreg indivizibil, aflate în strânsă legătură.În plan psihologic, aceste „elemente” ar fi procesele, funcŃiile şi însuşirile psihice, ceea ceconstituie întregul, respectiv personalitatea umană. Problematica personalităŃii ocupă şi astăziun loc central, atât în ceea ce privesc cercetările teoretice, cât şi în cele cu caracter practic-aplicativ. Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem faptul că în afară de inteligenŃă, nici un altconcept al psihologiei nu este atât de complex ca cel de personalitate. Multitudinea definiŃiilorpe care le cunoaşte termenul nu reprezintă decât una din manifestările limitelor cunoştinŃelor înacest domeniu. Personalitatea a fost şi va rămâne câmpul de dezbatere al mai multor disciplineştiinŃifice, cunoaşterea acesteia şi a omului deci, rămânând suprema performanŃă a ştiinŃei. Negândim aşadar la Personologie, care constituie o „branşă a psihologiei care se adresează înprincipal studiului omului şi factorilor care-i determină cursul. Este vorba despre un domeniucare procedează la investigaŃii asupra diferenŃelor individuale şi tipurilor de personalitate” (H.Murray – autor care a şi introdus termenul de personologie în lucrarea Exploration de lapersonnalité, în 1938). Obiectivele personologiei sunt de ordin conceptual, teoretico-doctrinar, evaluativ-metodologic, investigativ, dar şi aplicativ. De ce este atât de necesară studierea personalităŃii?Ca sistem deschis şi complex, în permanenŃă schimbare, studiul personalităŃii este motivatintrinsec, existând o curiozitate naturală, specific umană în legătură atât cu propriaindividualitate, cât şi cu a celorlalŃi; identificăm şi un motiv umanitar (multitudinea crizelor şiproblemelor cu care se confruntă omenirea are ca motiv fundamental fiinŃa umană şi, de aici,necesitatea ameliorării naturii umane). Se apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cuuşurinŃă cel puŃin 10-12 Şcoli personologice, ce au ca nucleu de studiu una din teoriilepersonalităŃii. Printre cele mai cunoscute se numără teoria psihanalitică (la care contribuŃii auadus A.Adler, S.Freud, E. Erikson, C.G.Yung), teoria behavioristă (al cărei pionier este J.Watson), teoria umanistă - a trăsăturilor de personalitate (al cărei teoretician este G. Allport, 9
    • C. Rogers, A. Maslow) ş.a. Fiecare dintre aceste teorii urmăreşte să găsească un cadru specificde referinŃă şi un început, unic, care să deducă întreaga construcŃie. În ceea ce priveşte temenul de personalitate, acesta derivă din latinescul persona carese referea la măştile folosite de actori în teatrul antic. Priveşte o aparenŃă, o figură publică pecare indivizii o dezvoltă pentru cei din jur. Evoluează către un conŃinut complex în care se iauîn considerare nu doar caracteristicile externe, vizibile, ci şi cele interne, ascunse şi, mai ales,interacŃiunea acestora. Redă un conŃinut original alcătuit din însuşiri comparabile, darstructurat sui-generis, în virtutea unei legităŃi interne, intraindividuale, cu valenŃă irepetabilă,de unicat, ceea ce acordă un grad de stabilitate şi predictibilitate a personalităŃii. Conceptul de personalitate este uzitat în toate ştiinŃele socio-umane: de exemplu, înpsihologie se vorbeşte de „persoană”, „personalitate” „personaj” sau „tulburări depersonalitate”, în sociologie se utilizează frecvent termenul de „personalitate socială”, înfilosofie de „om” sau „esenŃă umană”. Tot în literatura de specialitate găsim o întreagă înşiruire de definiŃii ale personalităŃii.De exemplu, G.W.Allport, în 1973, enumera nu mai puŃin de 50 de definiŃii, iar McClellandgăseşte peste 100 de definiri ale aceluiaşi termen. Unii autori încearcă să exprime în definiŃiecaracterul complex al structurii personalităŃii, accentuând asupra ordinii şi regulii decompunere a unor elemente calitativ distincte (cum sunt cele biologice, fiziologice,psihologice şi socioculturale). Ilustrăm în continuare câteva exemple de definiŃii adusepersonalităŃii după cum urmează: • Personalitatea reprezintă configurarea caracteristicilor individuale şi căile decomportament care determină adaptarea unică a unui individ la mediul său (E. Hilgard şi R.Atkinson, Introduction to Psychology); • „Acel element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi odiferenŃiază de o altă persoană (Norbert Sillamy, Dictionarul de Psihologie Larousse, EdituraEnciclopedică, Bucureşti, 1996, pag. 231); • Termenul de personalitate se referă la acele „dispoziŃii generale şi caracteristice pe carele exprimă o persoană şi care conturează identitatea ei specifică” (coord. Ursula Schiopu,Dictionar de Psihologie, Editura Babel, Bucuresti, pag. 517); • Personalitatea constituie totalitatea particularităŃilor psihologice care caracterizează unom particular (R. Meili, La structure de personnalité); 10
    • • Personalitatea este definită ca fiind un model al caracteristicilor de gândire, simŃire şicomportamente ce persistă peste timp şi situaŃie, de distincŃii ale unei persoane faŃă de alta (E.J.Phares, Introduction to Personality); • Personalitatea este „ansamblul de trăsături morale şi intelectuale, de însuşiri şiaptitudini sau defecte care caracterizeaza modul propriu de a fi al unei persoane,individualitatea ei comparativ cu alte persoane” (Constantin Gorgos, DicŃionarul Enciclopedicde Psihiatrie, Editura Medicală, Bucureşti, 1989, pag. 428); • După Sheldon (inspirat din lucrările lui Warren şi Allport) personalitatea este„organizarea dinamică a aspectelor cognitive, afective, conative, fiziologice şi morfologice aleindividului” (H. Piéron, în Vocabularul psihologiei, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti,2001, pag. 260); • „Personalitatea am asociat-o cu mecanismul şi logica generală de organizare şiintegrare în sistem genetic supraordonat a componentelor bioconstituŃionale, psihice şi socio-culturale. Persoana şi personalitatea sunt determinanŃii pe care le atribuim exclusiv omului”(M.Golu, Fundamentele psihologiei. Compendiu, Editura FundaŃiei România de Mâine,Bucureşti, 2000, pag. 285); „Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu autoorganizare,teleonomic, determinat biologic şi socio-cultural, cu o dinamică specifică, individualizată”(Idem, pag. 287). Evident că exemplele ar putea continua, ceea ce trebuie însă să subliniem este faptul căîn ciuda deosebirii punctelor de plecare şi a procedeelor de analiză, majoritatea autorilorcontemporani relevă, în calitate de radical comun al definirii personalităŃii, atributul unităŃii,integralităŃii şi structuralităŃii. Chestiunea care continuă să fie controversată este aceea araportului dintre ponderea determinărilor interne (ereditare) şi cea a condiŃionărilor externe înstructurarea întregului personalităŃii, dintre stabil şi dinamic. O definiŃie clasică a personalităŃii, prin gen proxim, probabil că nici nu este posibilă.Cel puŃin la ora actuală nu putem avea pretenŃie la aşa ceva; vom continua multă vreme săoperăm cu definiŃii relative, parŃiale, care delimitează diferite direcŃii concrete de investigaŃie,diferite laturi ale personalităŃii. Adoptând ideea că personalitatea este un sistem dinamic hipercomplex, trebuie săadmitem o serie de convenŃii de ordin operaŃional-logic şi anume: delimitarea ei de la unanumit nivel de abstractizare; organizarea ierarhică, plurinivelară; realizarea unei comunicaŃii 11
    • bilaterale cu mediul şi efectuarea unor sarcini specifice de reglare; caracterul emergent şiindependenŃa relativă faŃă de elementele componente; îmbinarea analizei structurale cu analizaconcret-istorică; analiza structurii interne pe baza metodei blocurilor funcŃionalecomplementare, şi nu prin reducŃie la elementele substanŃiale, energetice sau informaŃionale.Personalitatea este o dimensiune supraordonată, cu funcŃie integrativ-adaptivă a omului, carepresupune existenŃa celorlalte dimensiuni – biologică şi fiziologică, dar nu este nici oprelungire, nici o imagine proiectivă a conŃinutului acestora. Mecanismul fundamental careasigură formarea structurii personalităŃii este integrarea ierarhică. Din procesul general alintegrării sistemului uman se desprind trei tipuri principale de legături:a. legături primare, înnăscute, determinate de relaŃiile din interiorul organismului; b. pe bazaacestora se sintetizează legături secundare după principiul condiŃionării; c. definitorii pentrusistemul personalităŃii sunt legăturile de ordinul III (terŃiare). Spre deosebire de cele secundarecare se elaborau pe baza valorii de semnalizare a stimulilor, acestea se formează pe bazasensului, a desemnării categoriale a situaŃiilor, prin raportarea lor concomitentă la stărileproprii de motivaŃie şi la un ansamblu de norme şi etaloane valorice elaborate social. În ceea ce privesc determinanŃii personalităŃii, aceştia sunt ereditatea şi mediul, aflateîn interacŃiune şi având ponderi diferite. Şi asta deoarece, din punct de vedere biologic,personalitatea este determinată exclusiv de anumite structuri naturale, din punct de vederesociologic, totul este decis de societate (vorbim de matricea socială), iar în viziuneinteracŃionistă fiecare personalitate constituie rezultanta unei eredităŃi, a unei constituŃiifiziologice în interacŃiune, în cursul istoriei sale cu toate incitaŃiile mediului. Dar cum numărulcircumstanŃelor poate fi nelimitat, fiecare persoană este o individualitate originală care rămânepână la moarte subiectul devenirii sale (P.Fraisse, Traité de psychologie expérimentale).Aşadar, personalitatea nu e numai biologică, nici numai psihosocială, ci este ansamblulstructurat al dispoziŃiilor înnăscute (ereditate, constituŃie) şi achiziŃionate (mediu, educaŃie,reacŃii la aceste influenŃe), care determină adaptarea originală a individului la anturajul său. În concluzie, personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural format dinorganismul individual, structuri psihice, relaŃii sociale în care este prins, mijloace culturale decare dispune. Omul este atât fiinŃă naturală, cât şi socială. La individ, determinările externe trecîn autodeterminări, iar măsura autodeterminării este măsura proeminenŃei personalităŃii (P.Popescu-Neveanu, 1995). 12
    • I.2. EvoluŃii înregistrate în studiul personalităŃii În anii săi de început psihologia experimentală a ignorat studiul personalităŃii înansamblul său. Unele aspecte au fost studiate prin măsurarea diferenŃelor individuale, dar nu aexistat o arie de specializare în acest sens. Personalitatea nu avea identitate obiectuală aparte.În anul 1930, studiul personalităŃii a intrat formal şi sistematizat în psihologia americană, subinfluenŃa psihanalizei, dar fără existenŃa unei fuziuni între tendinŃa experimentală şipsihanaliză. După R.B. Cattell (The scientific Analysis of Personality, 1970) au existat trei fazeistorice în studiul personalităŃii şi anume:a. faza literară şi filosofică - o gamă de intuiŃii personale şi convingeri convenŃionaleextinse de la primul visător din peşteri până la cel mai recent nuvelist şi dramaturg.b. studiul organizării observaŃiei şi al teoretizării - pe care o numeşte faza proto-clinică.Vorbim de maturizarea datorată medicinei, prin studiul comportamentului bolnavului; se ocupăde generalizări psihiatrice (Kraepelin în Germania; P.Janet în FranŃa; S.Freud în Austria).Autori precum Kretschmer, Mc.Dougall, C.G.Jung, A.Adler au dezvoltat lucrări în acest sens.c. faza contemporană - cantitativă şi experimentală. După H.Eysenck (DimensiunilepersonalităŃii, 1947; 1954), din perspectivă istorică, pot fi definite două direcŃii fundamentaledistincte în studiul personalităŃii: a. direcŃia idiografică - presupune fiecare individ separat, ca o constelaŃie unică detrăsături, neexistând un al doilea individ de aceeaşi natură. Personalitatea este o constelaŃie departicularităŃi care exprimă atâtea individualităŃi diferite câŃi indivizi sunt. Studiază persoaneparticulare după felul de manifestare a unor semne tipice. Axioma este următoarea: diferiŃiindivizi nu pot fi comparaŃi unul cu altul în ceea ce priveşte propriile particularităŃi; nu existăînsuşiri personale comparabile. b. DirecŃia nomotetică - există un număr finit de însuşiri variabile interindividuale care staula baza diferenŃelor şi atitudinilor concret observabile. Indivizii se diferenŃiază în felulexteriorizării, dar există în fiecare individ un acelaşi fel de a fi – însuşiri structurate la fel. G. Allport în lucrarea Structura şi dezvoltarea personalităŃii (1981) se situează laconfluenŃa acestor două direcŃii precizate mai sus. Autorul propune să se adauge la descriereacazuisticii şi descrierea caracterelor individuale ale personalităŃii, care pot fi luate înconsideraŃie în comparaŃii interindividuale. El crede că există posibilitatea unei comparaŃii între 13
    • teoriile americane şi cele europene asupra personalităŃii. Astfel că la americani, de exemplu,avem de-a face cu nelimitarea flexibilităŃii umane în istoria individuală sub influenŃa socială,punându-se accentul pe relaŃiile interpersonale; psihologii americani sunt atraşi de mascaimplicaŃiilor, de comportament, de calitatea suprafeŃei, de componentele motorii, de relaŃiileinterpersonale modificabile; în schimb, la europeni se promovează o constantă relativă astructurii de bază, luându-se în calcul rolul geneticului, caracteriologiei şi al psihiatrieiconstituŃionale; sunt atraşi de implicaŃiile profunde, de dispoziŃiile profunde, de determinăriconstituŃionale, structuri ferme, relativ independente social, nemodificabile; viziunea lor esteuna filosofică, fiind preocupaŃi de omul ca întreg. După M. Golu (Fundamentele psihologiei, 2004), orientările în studiul personalităŃiisunt: - biologistă (unicitate constituŃională, motive primare, supralicitarea experienŃei timpuriipre şi postnatale); - experimentalistă (procese psihice relativ uniforme, guvernate de aceleaşi legi, rolulînvăŃării); - psihometrică (studiul trăsăturilor, atribuite în situaŃii date, structura persoanei); - sistemică (raport între solicitări interne şi externe, relaŃia eu-ceilalŃi); - socioculturală şi antropologică (contextul social, comparaŃii interculturale, modele,roluri, status-uri, experienŃe etc.). 1.3. Stadialitatea umană. Câteva teorii După cum se ştie, dezvoltarea umană are loc în salturi, numite în literatura româneascăde specialitate „salturi calitative”. Pornind de la teoria discontinuă asupra dezvoltării, se poaterealiza o reprezentare clară asupra procesului de dezvoltare, imaginat ca un segment dedreaptă, cu două limite ce Ńin de ontogeneză – la un capăt naşterea, la celălalt capăt moartea -iar intervalul dintre cele două capete ale segmentului fiind împărŃit la rândul său însubsegmente, respectiv în stadii şi substadii de dezvoltare. Pentru exemplificare, psihologia astudiat mai mult vârstele umane. În general, se acceptă următoarea periodizare a dezvoltării,întâlnită în literatura de specialitate: • perioada prenatală sau intrauterină = concepŃie-naştere; • 0–1 an = perioada sugarului; 14
    • • 1–3 ani = perioada antepreşcolară sau prima copilărie • 3–6/7 ani = perioada preşcolară sau a doua copilărie • 6/7–10/11 ani = perioada şcolară mică sau a treia copilărie • 10/11–14/15 ani = pubertatea, care corespunde gimnaziului, respectiv perioada şcolară mijlocie • 14/15–18/20/25 ani = adolescenŃa, urmată de adolescenŃa prelungită sau întârziată sau postadolescenŃa • 20/25-40 ani - tinereŃea sau adultul tânăr • 40-65 ani - maturitatea sau adultul matur, • peste 65 de ani vârsta a treia, întâlnită şi sub denumirea de bătrâneŃe, senectute sau senescenŃă. Aşadar, stadiul de dezvoltare reprezintă o perioadă dintr-o secvenŃă de dezvoltare mailargă, fiecare cu specificul şi caracteristicile ei, cu abilităŃi, comportamente, motive, sentimentesau emoŃii, întâlnite şi acestea în literatura de specialitate sub denumirea de „acumulăricantitative”, ce formează împreună un tot unitar, cu o structură coerentă. Cele mai multe teoriiale personalităŃii consideră că individul parcurge de-a lungul existenŃei sale stadii dedezvoltare, care urmează unul după altul. Oricum, cercetările privind evoluŃia stadialităŃiiumane au existat şi continuă până astăzi1. a. Teoria lui Erik Erikson privind dezvoltarea psihosocială Căutând să urmărească cursul dezvoltării sociale, o serie de teoreticieni au analizatmodul în care societatea şi cultura prezintă provocări, ce se modifică pe măsură ce individul sematurizează. Urmând această cale, psihanalistul Erik Erikson a dezvoltat cea mai cuprinzătoareteorie a dezvoltării sociale. Conform lui Erikson (1963), schimbările de dezvoltare ce apar de-alungul întregii vieŃi pot fi considerate ca o serie de 8 stadii (faze) ale dezvoltării psihosociale.1 Caracterul arbitrar al stadialităŃii este stabilit de preşedintele Turkmenistanului, care după lunile anuluişi zilele săptămânii schimbă şi etapele vieŃii: „Zilele trecute, Saparmourat Niiazov, preşedintele pe viaŃăal Turkmenistanului, a instituit nume noi pentru lunile anului şi zilele săptămânii. MarŃi, el a schimbat şietapele vieŃii. Astfel, copilăria e urmată de adolescenŃă, apoi de tinereŃe (25-37 de ani) şi de maturitate(37-49 ani). Vin în continuare: vârsta profetică, cea a inspiraŃiei şi cea a înŃelepciunii. BătrâneŃea nudebutează decât la 85 de ani. Turkmenii care ajung la 97 de ani intră în perioada Oguzkhan, dupănumele părintelui naŃiunii turkmene, mort la 109 ani”, din Cotidianul Adevărul, nr. 3777, 15 august, 2002 15
    • Dezvoltarea psihosocială cuprinde schimbările interacŃiunilor noastre şi înŃelegeriireciproce, precum şi schimbările privind cunoştinŃele şi înŃelegerea noastră ca membri aisocietăŃii. Erik Erikson (după Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, secondedition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994) sugerează cătrecerea prin fiecare fază necesită rezolvarea unei crize sau conflict. În consecinŃă, fiecare dincele 8 faze identificate de Erikson este reprezentată ca o împerechere a celor mai pozitive şicelor mai negative aspecte ale crizei corespunzătoare acelei perioade. Deşi nici una dintrecrize nu se rezolvă în întregime (deoarece viaŃa devine tot mai complicată pe măsură ceînaintăm în vârstă), ele trebuie suficient rezolvate, astfel ca noi să putem face faŃă cerinŃelorimpuse în următoarea fază de dezvoltare. Şi anume, în prima fază de dezvoltare psihosocială,numită faza „încredere primară contra neîncredere” (de la naştere până la vârsta de 1,5 ani)se dezvoltă sentimentul de încredere, în cazul când bebeluşilor li se satisfac cerinŃele fizice şinecesităŃile psihologice de ataşament, iar interacŃiunile lor cu restul lumii sunt, în general,pozitive. Pe de altă parte, îngrijirea neadecvată şi interacŃiunile neplăcute cu ceilalŃi potprovoca dezvoltarea neîncrederii, făcându-l pe bebeluş incapabil să satisfacă cerinŃeleurmătoarei faze de dezvoltare. În cea a 2-a fază, numită faza „autonomie contra ruşine-îndoială-dependenŃă” (cuprinzând intervalul 1,5–3 ani), copiii îşi dezvoltă independenŃa şiautonomia, în cazul când explorarea şi libertatea sunt încurajate, sau, dimpotrivă,experimentează ruşinea, neîncrederea în sine şi nefericirea, dacă sunt supuşi restricŃiilor şiprotecŃiei excesive. Conform lui Erikson, cheia pentru dezvoltarea autonomiei în aceastăperioadă este ca îngrijitorul copilului să ofere controlul corespunzător. Dacă părinŃii îicontrolează prea strict, copiii nu vor fi capabili să se afirme şi să-şi dezvolte propriul controlasupra mediului; dacă părinŃii îi controlează insuficient, copiii vor avea solicitări excesive şivor impune un control prea strict asupra mediului. Următoarea criză care îi afectează pe copiieste cea corespunzătoare fazei „iniŃiativă contra vinovăŃie-retragere„ (de la 3 la 6/7 ani). Înaceastă fază, conflictul major are loc între dorinŃa copilului de a iniŃia activităŃi în modindependent şi sentimentul de vinovăŃie cauzat de consecinŃele nedorite sau neaşteptate aleacestor activităŃi. Dacă părinŃii reacŃionează în mod pozitiv la încercările de independenŃă alecopilului, ei ajută la rezolvarea corespunzătoare a crizei „iniŃiativă contra vină”. A patra şiultima fază a copilăriei este faza „hărnicie-sârguinŃă-eficientă contra inferioritate” (6/7–12 16
    • ani). În timpul acestei perioade, dezvoltarea psihosocială corespunzătoare se caracterizeazăprin creşterea competenŃei în îndeplinirea tuturor sarcinilor, indiferent dacă acestea suntinteracŃiuni sociale sau deprinderi ce trebuie învăŃate. Din contră, dificultăŃile în aceastăperioadă conduc la simŃăminte de eşec şi nepotriviri. Urmează apoi faza „identitate versusconfuzie” caracterizată prin preocuparea pentru sine şi imaginea de sine, preocuparea pentruactivitate sexuală mai mare decât cea pentru orientarea vocaŃională. Urmează fazele„intimitate contra izolare” (18/20-30 ani), „realizare contra rutină” (30/35-50/60 ani) şifaza „integritate contra disperare” (peste 65 ani). După cum am observat, teoria lui Erikson demonstrează faptul că dezvoltareapsihanalitică continuă pe tot timpul vieŃii. Deşi teoria lui Erikson a fost criticată, în anumiteprivinŃe – cum ar fi imprecizia conceptelor folosite şi un accent mai mare pus pe descriereadezvoltării sexului masculin comparativ cu cel feminin – ea continuă să aibă o influenŃăputernică, fiind una din puŃinele teorii care include dezvoltarea umană pe toată perioada vieŃii. 2. Dezvoltarea cognitivă – Jean Piaget Jean Piaget (după Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, secondedition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994) a elaborat o teorieoriginală asupra genezei şi mecanismelor gândirii denumită teoria operaŃională. El a delimitatstadii şi serii de operaŃii ale inteligenŃei. Însă, pentru înŃelegerea acestei teorii, vom începe cuexpunerea unui experiment. Să presupunem că aveŃi două pahare de forme diferite, unul scurtşi cu diametrul mai mere, celălalt înalt şi cu diametrul mai mic. ÎncercaŃi să umpleŃi paharulscurt şi lat cu apă până la jumătate şi apoi turnaŃi lichidul în paharul înalt. VeŃi constata că apava umple ¾ din paharul înalt. În cazul în care cineva v-ar întreba dacă există mai mult apă în aldoilea pahar decât în primul, ce sunteŃi tentaŃi să răspundeŃi? PuteŃi considera că o întrebareatât de simplă nici nu merită răspuns; desigur, nu există nici o diferenŃă între cantitatea de apădin cele două pahare. Totuşi, majoritatea copiilor (în jur de 4 ani) ar fi înclinaŃi să răspundă căexistă mai multă apă în al doilea pahar. Dacă turnaŃi apoi apa în primul pahar, cel scurt, ei vorspune că acum avem mai puŃină apă decât în paharul înalt. De ce nu dau copiii mici răspunsul corect la această întrebare? Motivul nu iese uşor înevidenŃă. Oricine i-a observat pe preşcolari, trebuie să fi fost impresionat de progresul rapidfăcut de ei în stadiile timpurii de dezvoltare. Ei vorbesc cu uşurinŃă, cunosc alfabetul, numără, 17
    • chiar socotesc, participă la jocuri complexe, pot utiliza un computer, spun poveşti şi comunicăcu abilitate, fac sport. Dar, în ciuda acestei complexităŃi exterioare există încă lacune profunde în modul deînŃelegere şi percepere a lumii de către copii. Unii teoreticieni au afirmat că aceşti copii suntincapabili să înŃeleagă anumite lucruri despre lume înainte de atingerea stadiului (fazei)corespunzător celui de dezvoltare cognitivă – procesul prin care modul de înŃelegerea a lumiide către copil se schimbă în funcŃie de vârstă şi experienŃă. Spre deosebire de teoriile dedezvoltare fizică şi socială (cum este teoria lui Erikson), teoriile de dezvoltare cognitivăîncearcă să explice progresele intelectuale, cantitative şi calitative, ce au loc în timpuldezvoltării. Nici una dintre teoriile de dezvoltare cognitivă nu a avut un impact la fel de mareca teoria de dezvoltare cognitivă a psihologului elveŃian Jean Piaget. El a afirmat (1970) că, îngeneral, copiii trec printr-o serie de patru faze separate, într-o ordine anume, identică pentrutoŃi copiii, menŃionând că aceste faze nu diferă doar prin informaŃia cantitativă acumulată înfiecare fază, ci şi prin calitatea cunoştinŃelor şi a modului de înŃelegere. Abordând un punct devedere interactiv, J.Piaget a considerat că trecerea de la o anume fază la următoarea apare înmomentul în care copilul atinge un nivel corespunzător al maturităŃii şi a fost expus la tipuri deexperienŃe relevante. Fără asemenea experienŃe, copiii ar fi incapabili să atingă nivelul cel maiînalt de creştere cognitivă. Prin urmare, cele patru faze stabilite de psihologul J.Piaget se numesc: a. senzorio-motor (senzorio-motrică); b. preoperaŃional; c. stadiul operaŃiilor concrete; d. stadiul operaŃiilorformale-abstracte. Examinând fiecare fază sau stadiu în parte, precum şi vârstele aproximative la careacestea apar le putem rezuma în tabelul următor: Vârsta Faza (stadiul) Caracteristicile majore aproximativăNaştere – 2 ani Senzorio-motor Dezvoltarea permanenŃei (stabilităŃii) obiectelor, dezvoltarea capacităŃilor motrice (câştigarea controlului motor), capacitate foarte mică sau inexistentă de reprezentare simbolică.2 – 7 ani PreoperaŃional Dezvoltarea limbajului şi a gândirii simbolice (clarificarea limbajului), gândire egocentrică. OperaŃiilor Copilul începe să se descurce cu obiectele abstracte7 – 12 ani concrete (numere, relaŃii, înrudiri etc.), apare dezvoltarea spiritului de conservare perfecŃionarea conceptului de reversibilitate. 18
    • Vârsta Faza (stadiul) Caracteristicile majore aproximativă12 – până ce OperaŃiilor Dezvoltarea gândirii logice şi abstracte, sistematice.devine adult formale Într-o altă concepŃie, aceste stadii sunt denumite: stadiul animist infantil, cel al gândiriimagice, al gândirii referenŃial egocentrice – sincretice, subiectivist – autistă şi, respectiv, alconstituirii gândirii concrete şi apoi a celei formal – logice (B.Boar, 1999). Iată aceste stadiipiagetiene: a) Stadiul senzorio-motor (0-2 ani) – În prima parte a acestui stadiu copilul dispunedoar de capacităŃi limitate de a reprezenta mediul prin utilizarea imaginilor, limbajului sau altorsimboluri. În consecinŃă, bebeluşul nu este conştient de obiectele sau persoanele care nu suntprezente la un moment dat, lipsindu-i ceea ce Piaget denumeşte „permanenŃa obiectelor”.Aceasta reprezintă conştientizarea faptului că obiectele şi persoanele continuă să existe, chiardacă ele nu pot fi văzute în momentul respectiv. Cum putem şti dacă copiii nu simt permanenŃaobiectelor? Deşi nu-i putem întreba pe bebeluşi, le putem observa reacŃia pe care o au înmomentul când o jucărie cu care ei se joacă este ascunsă, de exemplu, sub o pătură. Până pe lavârsta de 9 luni, copiii nu vor face nici o încercare de a localiza jucăria. Dar, imediat dupăaceastă vârstă, ei vor începe să caute, în mod activ, un obiect care este ascuns, ceea ceînseamnă că au dezvoltat o reprezentare mentală a jucăriei. Prin urmare, permanenŃa obiectelorreprezintă o dezvoltare critică în timpul fazei senzorio-motorie. b) Stadiul preoperaŃional (2–7 ani) – Dezvoltarea cea mai importantă din această fazăeste utilizarea limbajului. Copiii dezvoltă sisteme interne de reprezentare a lumii, care le permitsă descrie oameni, evenimente şi sentimente. Ei încep să utilizeze simboluri chiar şi la joacă,pretinzând, de exemplu, că o carte pe care o împing pe podea este o maşină, un băŃ cu care sejoacă îl folosesc pe post de mitralieră, linguriŃă etc. Deşi în această fază gândirea copiilor estemai avansată decât în faza precedentă, ea este încă inferioară calitativ gândirii adulŃilor. Caexemplu în acest sens, putem aminti de gândirea egocentrică a copiilor aflaŃi în fazapreoperaŃională, în care lumea este văzută doar din perspectiva proprie a copilului. În aceastăfază, copiii consideră că perspectiva şi gradul lor de cunoştinŃe sunt identice la toatepersoanele. Astfel, poveştile copiilor şi explicaŃiile date de ei adulŃilor pot fi extrem deneuniforme, dat fiind că nu sunt descrise în nici un context. De exemplu, un copil, în faza 19
    • aceasta, ar putea începe să povestească afirmând: „El nu mă lasă să merg”, fără a menŃionacine este „el” sau unde vroia copilul să meargă. Gândirea egocentrică apare şi atunci cândcopilul participă la jocuri, în care se ascunde. De exemplu, copiii de doi-trei ani se ascundfrecvent cu faŃa la perete, acoperindu-şi ochii, deşi ei sunt complet la vedere. Lor li se pare cădacă ei nu pot vedea, nici ceilalŃi nu-i vor putea vedea, dat fiind că ei consideră că şi ceilalŃivăd acelaşi lucru. O altă deficienŃă a copilului aflat în stadiul preoperaŃional este demonstrată deprincipiul conservării, ce constă în înŃelegerea faptului că nu există legătură între cantitate şiaspectul fizic al obiectelor. Copiii ce nu şi-au însuşit acest principiu nu-şi dau seama decantitatea, volumul sau de faptul că lungimea unui obiect nu se schimbă, atunci când seschimbă forma sau configuraŃia sa. Întrebarea privind cele două pahare (din experimentulamintit mai sus, cu care am început discuŃia privind dezvoltarea cognitivă) ilustrează acest faptîn mod clar. Copiii care nu înŃeleg principiul conservării afirmă, invariabil, că s-a schimbatcantitatea de lichid, când acesta a fost turnat dintr-un pahar într-altul; ei nu pot înŃelege că otransformare a aspectului nu implică şi o transformare a cantităŃii. În schimb, copilului i se parelogic că a avut loc o modificare a cantităŃii, la fel cum adultul consideră că nu a avut loc nici oastfel de modificare. Există o serie de alte căi, unele de-a dreptul surprinzătoare, prin care absenŃaînŃelegerii principiului de conservare afectează răspunsurile copiilor. Cercetările demonstreazăcă evenimente, principii etc. nepuse sub semnul întrebării de către adulŃi, pot fi completneînŃelese de către copiii aflaŃi în stadiul preoperaŃional, aceştia înŃelegând conceptul deconservare abia în următorul stadiu de dezvoltare cognitivă. c) Stadiul operaŃiilor concrete (7 – 12 ani) – Începutul acestui stadiu este marcat deînsuşirea principiului conservării. Totuşi, există încă unele aspecte ale conservării (cum ar ficonservarea volumului sau a greutăŃii), care nu sunt complet înŃelese de către copil timp de maimulŃi ani. Pe durata acestui stadiu, copiii dezvoltă capacitatea de a gândi într-o manieră mailogică, ei începând să treacă peste unele caracteristici egocentrice ale perioadeipreoperaŃionale. Unul dintre principiile majore pe care copiii le învaŃă în acest stadiu estereversibilitatea, ideea conform căreia anumite modificări sunt reversibile, prin inversarea uneiacŃiuni precedente. De exemplu, copiii aflaŃi în faza operaŃională concretă pot înŃelege, dacă obilă de plastilină este rulată pentru a căpăta o formă alungită este posibil să recreăm bila 20
    • originală, prin inversarea acŃiunii. Ei pot chiar să abstractizeze în minte acest principiu, fără a finevoie să vadă această acŃiune desfăşurându-se în faŃa lor. Deşi copiii realizează importanteprogrese în privinŃa capacităŃilor logice în acest stadiu, există încă o limitare majoră în gândirealor: ei sunt legaŃi, în mare parte de realitatea concretă, fizică a lumii. De cele mai multe ori, eiau dificultăŃi în înŃelegerea problemelor abstracte, ipotetice. d) Stadiul operaŃiilor formale (de la 12 ani până ce devin adulŃi). Acest stadiuproduce o nouă manieră de gândire şi anume abstractă, formală, logică. Gândirea nu mai estelegată de evenimentele observate în mediu, ci face uz de tehnici logice în vederea rezolvăriiproblemelor. ApariŃia gândirii operaŃional-formale este utilizată prin modul de abordare a„problemei pendulului”, născocită de Piaget (Piaget & Inhelder, 1958). Copilul este întrebatcare sunt cauzele ce determină viteza de oscilare a pendulului. Oare să fie lungimea firului,greutatea pendulului sau forŃa cu care este împins pendulul? Răspunsul corect este lungimeafirului. Copiii aflaŃi în stadiul operaŃiilor concrete abordează problema la întâmplare, fără unplan logic de acŃiune. De exemplu, ei pot schimba simultan lungimea firului, greutatea atârnatăde fir şi forŃa cu care împing pendulul. Dat fiind că ei variază toŃi cei trei factori în acelaşi timp,nu pot să-şi dea seama care factor este cel esenŃial. Din contră, copiii aflaŃi în stadiul operaŃiilorformale abordează problema în mod sistematic. AcŃionând ca şi cum ar fi cercetători ceefectuează un experiment, ei examinează efectele schimbărilor provocate doar de o singurăvariabilă la un moment dat. Această capacitate de excludere a posibilităŃilor concurente estecaracteristică gândirii formale. Deşi acest tip de gândire apare în timpul adolescenŃei, aceastaeste utilizată doar uneori (Burbules şi Linn, 1988). Mai mult decât atât, se pare că mulŃiindivizi nu ating niciodată această fază; majoritatea studiilor arată că doar 40-60% dintrestudenŃi şi adulŃi absolvenŃi de facultate au atins complet această fază, existând unele estimăriconform cărora acest procentaj scade la 25% pentru restul populaŃiei adulte (Keating şi Clark,1980). În plus, în cadrul anumitor culturi (în special cele mai puŃin complexe din punct devedere tehnologic decât societăŃile vestice) aproape nimeni nu atinge stadiul operaŃiilor formale(Chandler, 1976; Super, 1980). Desigur, munca de cercetare a lui J.Piaget a avut un impact deosebit asupra teorieieducaŃionale, în special în Europa secolului XX. El a fost preocupat de dezvoltarea metodelorgândirii şi limbajului la copii, examinând la aceştia conceptele de număr, spaŃiu, geometrie,logică, realitate fizică, judecată morală etc. Totodată, J.Piaget a considerat că explorând mediul 21
    • lor înconjurător, copiii ajung la propriile concepŃii cognitive asupra realităŃii. Prin continuainteracŃiune cu mediul ce-i înconjoară, ei pot adăuga, rearanja sau rearmoniza concepŃiiledespre lume. Aşa încât J.Piaget a ajuns să afirme că inteligenŃa umană se dezvoltă treptat, înetape, fiecare din acestea sporind înŃelegerea lumii de către individ într-o modalitate nouă şicomplexă. 3. Dezvoltarea morală şi cognitivă sau distingerea binelui de rău (Lawrence Kohlberg) Vom începe cu o relatare. În Europa, o femeie este pe moarte datorită unei formespeciale de cancer. Singurul medicament considerat de către doctori că ar putea s-o salveze esteo formă de radiu, descoperită recent de un farmacist din acelaşi oraş. Fabricareamedicamentului este costisitoare, iar farmacistul pretinde de 10 ori preŃul de cost, adică 2.000dolari, pentru o doză mică. Heinz, soŃul femeii bolnave, trece pe la toate cunoştinŃele pentru aîmprumuta bani, dar el nu poate strânge decât aproximativ 1.000 de dolari. El îi spunefarmacistului că soŃia sa este pe moarte, rugându-l pe acesta să-i vândă medicamentul maiieftin sau să-i permită să plătească mai târziu. Farmacistul răspunde: „Nu, eu am descoperitmedicamentul şi vreau să fac bani cu el”. Heinz este disperat şi ia în considerare posibilitateade a da o spargere la farmacia respectivă şi de a fura medicamentul pentru soŃia sa. Ce l-aŃisfătui pe Heinz să facă? În opinia psihologului Lawrence Kohlberg (după Feldman, R.S., Essentials ofUnderstanding Psychology, second edition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc., 1994), sfatul pe care-l veŃi da lui Heinz reflectează nivelul dumneavoastră dedezvoltarea morală. Conform lui L.Kohlberg, oamenii trec printr-o serie de faze legate deevoluŃia spiritului lor de dreptate şi de raŃionamentul utilizat în judecata morală (Kohlberg,1984). În mare parte datorită diferitelor deficienŃe cognitive descrise de Piaget, copiiipreadolescenŃi tind să judece fie în baza unor reguli concrete, invariabile („Este întotdeauna răusă furi” sau „Voi fi pedepsit dacă fur”), fie în baza regulilor societăŃii („Oamenii buni nu fură”sau „Ce-ar fi dacă toŃi ar fura”?). Totuşi, adolescenŃii pot raŃiona şi într-un plan superior, atingând, în mod tipic, fazaoperaŃională formală de dezvoltarea cognitivă a lui Piaget. Prin faptul că pot înŃelege principii 22
    • morale largi, ei realizează şi că moralitatea nu înseamnă totdeauna doar „alb şi negru” şi că un anume conflict poate avea loc şi între 2 norme acceptate din punct de vedere social. Kohlberg (1984) a sugerat că schimbările ce apar în judecata morală pot fi cel mai bine înŃelese ca o secvenŃă pe 3 niveluri, care, la rândul ei, se împarte în 6 faze. Aceste niveluri şi faze, împreună cu eşantioane de subiecŃi raŃionând în fiecare fază, le vom descrie în tabelul următor şi anume: • SecvenŃa lui L.Kohlberg privind raŃionamentul moral2 RaŃionamentul moral al subiecŃilor Nivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 1. Orientarea „Dacă îŃi laşi soŃia să „Nu ar trebui să furi doctoria spre supunere şi moară, vei avea pentru că vei fi prins şi trimis pedeapsă: În această probleme. Vei fi la închisoare. Dacă reuşeşti să fază, indivizii se acuzat că nu ai scapi, nu vei mai avea linişte, supun regulilor pentru cheltuit banii necesari la gândul că poliŃia te poate a evita pedeapsa, pentru a o salva şi va prinde în orice moment”. supunerea fiind avea loc o cercetare aNivelul 1: acceptată ca un lucru ta şi a farmacistului,Moralitatea firesc. ca fiind responsabilipreconvenŃională: la de moartea soŃiei”.acest nivel, interesele Faza 2. Orientarea „Dacă se întâmplă să „Probabil că nu vei primi aniconcrete ale spre răsplată: În fii prins, poŃi da mulŃi de puşcărie dacă furiindividului sunt această fază, regulile medicamentul înapoi medicamentul, dar, probabil,considerate în funcŃie sunt respectate doar în şi nu vei primi o soŃia ta va muri înainte ca tude răsplată sau folos personal. condamnare mare. Nu să te eliberezi, aşa că n-aipedeapsă Supunerea apare doar va fi mare problemă făcut nimic bun. Dacă soŃia ta ca urmare a răsplatei pentru tine să stai moare, nu trebuie să te acuzi primite. puŃin în puşcărie, dacă pe tine însuŃi, nu este vina ta soŃia ta va fi lângă tine că ea are cancer”. atunci când vei fi eliberat”. 2 Feldman, R.S., Essentials of Understanding Psychology, second edition, University of Massachusetts at Amherst, McGraw-Hill, Inc.,1994 23
    • RaŃionamentul moral al subiecŃilor Nivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 3. Moralitatea de „Nimeni nu va „Nu doar farmacistul te va „băiat bun”: în această considera că eşti rău considera ca pe un infractor; fază, indivizii arată dacă furi toŃi vor gândi la fel. După ce interes în a-i respecta medicamentul, dar vei fura medicamentul, te vei pe ceilalŃi şi a face familia ta te va simŃi rău la gândul că Ńi-aiNivelul 2: ceea ce se aşteaptă de considera un soŃ dezonorat familia şi pe tineMoralitatea la ei. inuman dacă nu furi. însuŃi; nu vei mai putea priviconvenŃională: La Dacă-Ńi laşi soŃia să pe nimeni în faŃă”.acest nivel, indivizii moară, nu vei maiabordează problema putea privi pe nimenimorală în calitate de în faŃă”.membri ai societăŃii. Faza 4. Moralitatea „Dacă ai sentimentul „Eşti disperat şi poŃi să nu-ŃiEi sunt interesaŃi să autorităŃii şi onoarei, nu-Ńi vei lăsa dai seama că faci ceva răufacă plăcere celorlalŃi, menŃinerii ordinii soŃia să moară doar atunci când furiacŃionând ca buni sociale: în această pentru că Ńi-e frică să medicamentul. Dar, după cemembri ai societăŃii. fază, indivizii se faci singurul lucru vei fi trimis la puşcărie, vei conformează regulilor care ar salva-o. Te vei şti că ai făcut ceva rău. Te vei societăŃii şi consideră simŃi mereu vinovat simŃi mereu vinovat pentru că este „bine” ceea ce de moartea ei, dacă lipsa de onestitate şi pentru societatea consideră nu-Ńi faci datoria faŃă încălcarea legii”. că este bine. de ea”. Faza 5. Moralitatea „Vei pierde respectul „ÎŃi vei pierde poziŃia şi contractului, celorlalŃi oameni, nu-l respectul în cadrul drepturilor individuale vei câştiga, în caz că comunităŃii şi vei încălcaNivelul 3: şi legii acceptate în nu furi. Dacă-Ńi laşi legea. Vei pierde respectulMoralitatea mod democratic: soŃia să moară, acest faŃă de sine dacă te laşipostconvenŃională: la indivizii, în această lucru se va întâmpla copleşit de emoŃie şi uiŃi ceeaacest nivel, indivizii fază, fac ceea ce e din cauza fricii, nu din ce este important pe termenutilizează principiile corect din spirit de cauza raŃiunii. Aşa că, lung”.morale considerate ca obligaŃie, faŃă de vei pierde respectulfiind cu aplicabilitate legile acceptate în faŃă de sine şi,mai largă decât cele cadrul societăŃii. Ei probabil, şi respectulale unei anume înŃeleg că legile pot fi semenilor tăi faŃă desocietăŃi. modificate, ca parte a tine”. schimbărilor dintr-un contract social implicit. 24
    • RaŃionamentul moral al subiecŃilorNivelul Faza În favoarea furtului Împotriva furtului Faza 6. Moralitatea „Dacă nu furi „Dacă furi medicamentul, nu principiilor medicamentul şi îŃi vei fi acuzat de ceilalŃi individuale şi laşi soŃia să moară, te oameni, dar tu însuŃi te vei conştiinŃei: în faza vei autocondamna mai condamna pentru că nu te-ai finală, un individ se târziu. Nu vei fi acuzat comportat aşa cum Ńi-au cerut supune legilor pentru şi te vei fi comportat propria conştiinŃă şi normele că ele se bazează pe conform legilor, dar onestităŃii”. principiile eticii nu te vei fi comportat universale. Nu sunt conform normelor respectate legile ce propriei conştiinŃe”. încalcă principiile. Sistemul de categorii al lui L.Kohlberg presupune că oamenii trec prin 6 faze, într-oordine fixă, şi că ei nu sunt capabili să atingă ultima fază înainte de vârsta de 13 ani – înprincipal, datorită lipsurilor în dezvoltarea cognitivă, ce nu sunt depăşite până la această vârstă.Totuşi, mulŃi oameni nu ating niciodată cel mai înalt nivel de judecată morală. De fapt,L.Kohlberg sugerează că doar aproximativ 25% din adulŃi depăşesc faza 4 a modelului său. Cercetări amănunŃite au arătat că fazele identificate de L.Kohlberg furnizează, îngeneral, o reprezentare validă a dezvoltării morale. Dar, cercetările ridică, de asemenea,anumite probleme metodologice. O problemă majoră este că procedura lui Kohlberg măsoarăjudecăŃile morale, nu comportamentul. Deşi teoria sa pare a fi un raport general corect almodului de dezvoltare a judecăŃii morale, unele cercetări au concluzionat că aceste judecăŃi nusunt întotdeauna legate de comportamentul moral (Snarey, 1985; Malinovscki şi Smith, 1985;Damon, 1988). Pe de altă parte, alŃi cercetători susŃin existenŃa relaŃiei dintre judecăŃile moraleşi comportament. De exemplu, un studiu afirmă că elevii cei mai înclinaŃi spre a comite acte denesupunere civilă au fost cei ale căror judecăŃi morale erau la cele mai înalte niveluri (Candeeşi Kohlberg, 1987). Totuşi, dovezile în această privinŃă sunt contradictorii; a şti să deosebeştibinele de rău nu înseamnă că vei acŃiona mereu conform judecăŃilor noastre (Darley şi Schultz,1990; Denton şi Krebs, 1990; Thoma, Rest şi Davison, 1991). 4. Dezvoltarea psihosexuală – Sigmund Freud Stadiile de dezvoltare psihosexuală descrise de S.Freud sunt următoarele: stadiul oral(între O-1 an), stadiul anal (între 1-2 ani), stadiul falic (între 4-5/6 ani), perioada de latenŃă(între 6-12 ani) şi stadiul genital (după pubertate). S.Freud a fost preocupat, mai ales, de 25
    • analiza şi descrierea stagiilor pregenitale de dezvoltare, întrucât, consideră el, primii cinci anide viaŃă sunt esenŃiali în formarea personalităŃii. I.4. Laturile personalităŃii Parte componentă a teoriei trăsăturilor, viziunea europeană asupra structurii depersonalitate cuprinde referiri şi la laturile fundamentale, între care în psihologia româneascăse tratează: latura dinamico-energetică (temperamentul), latura instrumental-operaŃională(aptitudinile) şi latura relaŃional-valorică (caracterul). a. Studiul temperamentului porneşte de la concepŃia tipologică ce se referă laclasificarea persoanelor în tipuri şi la criteriile după care se efectuează aceasta. Potrivit acesteiconcepŃii, tipul este o asociere de trăsături pregnante, consistente şi cu valoare semnificativă.Această concepŃie se află la intersecŃia dintre idiografic şi nomotetic, urmărind selectarea unortrăsături comune proprii unei categorii de persoane, selectare bazată pe criterii valide. Se evităutilizarea unor criterii nesemnificative, recurgerea forŃată la unele apropieri, dar şi lărgireanejustificată a structurii tipologice. Primele încercări de tipologizare aparŃin medicilor Hipocratşi Galen, fără o fundamentare teoretică, dar bazate pe o bogată experienŃă medicală. De altfel,chiar denumirea celor patru tipuri temperamentale - coleric, sangvin, flegmatic, melancolic –provine de la viziunea lui Hipocrat cu privire la umorile organice (fierea galbenă, sânge,flegmă, fierea neagră). Literatura psihologică semnalează tipologiile constituŃionale bazate peraporturi cantitative dintre diferite dimensiuni ale corpului. Principalele tipuri constituŃionalesunt: brevilin (cu dimensiuni orizontale accentuate), longilin (cu dimensiuni verticaleaccentuate) şi tipul intermediar. ContribuŃii remarcabile în domeniul tipologiilor constituŃionalele-au avut E.Kretschmer (1921) care distinge tipurile: picnic (membre scurte, gât scurt,abdomen şi torace bine dezvoltate), întâlnit şi în cazul maniacilor depresivi; astenic-leptosom(membre lungi, gât mai lung, trunchi mai puŃin dezvoltat), întâlnit şi în cazul schizofrenilor;atletic (torace şi musculatură dezvoltată), întâlnit parŃial şi în cazul epilepticilor; precum şi W.Scheldon (1927) care distinge tipul somatic-endomorf cu dezvoltare accentuată a viscerelor,având corespondent temperamental visceroton (relaxat, comunicativ, dorinŃă de confort); tipulmezomorf cu dezvoltarea sistemului osos şi muscular, având corespondent temperamentul 26
    • somatoton (energic, dominator, curajos, agresiv) şi tipul ectomorf cu constituŃie corporalăastenică, având corespondent temperamentul cerebroton (reŃinut, izolat, inhibat, încordat,meditativ). Autorii menŃionaŃi constată o anumită corspondenŃă dintre constituŃia corporală şiprofilul psihiatric sau cel psihologic. Alte cercetări au demonstrat relaŃia dintre tipurile de activitate nervoasă superioară şitemperament, pornind de la teoria pavloviană. În această viziune s-au avut în vedere cele treicriterii de determinare a tipurilor de activitate nervoasă superioară şi anume: forŃa sau energiasistemului nervos pe baza căruia s-a determinat un tip puternic şi unul slab; echilibrul dintreexcitaŃie şi inhibiŃie, de la care s-a determinat un tip echilibrat şi unul neechilibrat; mobilitateaproceselor nervoase, în funcŃie de care avem un tip mobil şi unul inert. Din combinareaacestora s-au determinat tipurile fundamentale de activitate nervoasă superioară: a) tipputernic, neechilibrat care ar corela cu temperamentul coleric; b) tip puternic, echilibrat şimobil, care conduce la temperamentul sangvin; c) tipul puternic, echilibrat, inert egal cutemperamentul flegmatic; d) tipul slab care ne trimite la temperamentul melancolic. Caracteristicile temperamentale pot fi rezumate astfel: colericul este reactiv, excitabil,schimbător, agresiv uneori, optimist; sangvinul este sociabil, săritor, vivace, cu spirit de grup,cu aptitudini de conducere, uneori suprficial; flegmaticul este pasiv, grijuliu, îngândurat,paşnic, controlat, demn de încredere, temperat, calm; melancolicul este trist, anxios, rigid,sobru, pesimist, rezervat, nesociabil, liniştit. H.Remplein (1965) realizează o amplă descriere a temperamentelor pornind de la obivalenŃă concomitentă a acestora, ceea ce face ca nici un temperament să nu poată fiprivilegiat, prezentând şi manifestări avantajoase şi neavantajoase, ca de exemplu flegmaticulcare este echilibrat, calm, tolerant, răbdător, perseverent, cugetat, dar şi cu reactivitate redusă,cu adaptare scăzută, calculat peste măsură, monoton, pedant, comod. O altă tipologie aparŃine lui C.G. Jung, cu referire la firea umană: tipul extravert cuorientare predominantă spre lumea exterioară, un tip perceptiv; tipul introvert, orientat cuprecădere spre lumea interioară, spre sine, fiind un tip imaginativ. Între aceste extreme se aflătipul intermediar sau ambivert. H.Eysenck, pornind de la tipologia jungiană la care adaugă şi criteriul nevrotismuluisau al echilibrului afectiv (tip echilibrat versus tip neechilibrat afectiv) încearcă o mixare şi ocorelaŃie cu temperamentele clasice, după cum urmează: colericul este extravert şi neechilibrat 27
    • afectiv; sangvinul este extravert şi echilibrat afectiv; flegmaticul este introvert-echilibratafectiv, iar melancolicul intovert-neechilibrat afectiv. Elementele definitorii în caracterizarea temperamentelor sunt: a) temperamente pure nuexită, predominând intermediarii aflaŃi între temperamentele plasate în proximitate (întrecoleric şi sangvin, între sangvin şi flegmatic etc.); b) din punctul de vedere al determinanŃilorpersonalităŃii (ereditate şi mediu), temperamentul este predominant ereditar; c) temperamentulnu se schimbă, ci doar se maschează sub influenŃa condiŃiilor sociale sau a autocontrolului; d)temperamentul exprimă latura comportamentală a personalităŃii, fiind cea mai accesibilăobservaŃiei, în acest sens exprimând forma de manifestare a persoanei; e) temperamentul nu seraportează la valoarea umană, deci nu se poate aprecia ca bun sau rău; f) cunoaştereatemperamentului este necesară pentru orientarea şcolară şi profesională, fără însă a devenicriteriu de selecŃie. b. Aptitudinile constituie latura instrumental-operaŃională a personalităŃii şi reprezintăînsuşirile psihice şi fizice relativ stabile care-i permit omului să efectueze cu succes anumiteforme de activitate. În esenŃă, se aplică criteriul performanŃial în analiza posibilităŃilor de acŃiune aleindividului. În raport cu deprinderea, ca o componentă automatizată a activităŃii prin care serealizează un rezultat de nivel mediu, obişnuit, putând fi obŃinut de orice persoană, aptitudineamijloceşte performanŃa supramedie în activitate, fiind o însuşire deosebită, proprie numaianumitor persoane. Din punct de vedere al determinanŃilor personalităŃii, aptitudinea prezintăpremise dispoziŃionale, naturale, dar se dezvoltă numai în condiŃii favorizante (contextul socialşi activitate susŃinută). Este vorba de un proces continu care se desfăşoară între ereditar şidobândit, în care atitudinea pozitivă faŃă de muncă mediază realizarea individuală, în timp ceatitudinea negativă faŃă de muncă duce la ratare. Talentul reprezintă o combinare originală deaptitudini ca o condiŃie asiguratorie pentru manifestarea activităŃilor creative. Dacă aceastăactivitate creatoare capătă valoare istorico-socială, ea se fundamentează pe o formă superioarăde dezvoltare şi manifestare a aptitudinilor proprie omului de geniu. „Capul unui om de talent eca o sală iluminată, cu pereŃi şi oglinzi. De afară vin ideile, într-adevăr reci şi indiferente – darce societate, ce petrecere găsesc!“ (M. Eminescu). Caracteristicile principale ale aptitudinilorconstau în aceea că de cele mai multe ori nu se manifestă singular, ci în complexe aptitudinale(vezi personalităŃile renascentiste sau G. Enescu), apărând şi fenomene compensatorii, care 28
    • dezvăluie grade diferite de manifestare a nivelurilor aptitudinale, fără ca prin aceasta să fieprejudiciată structura integrală a omului de talent; talentul se fixează ca urmare a unei munciasidue corelată cu un puternic efort de voinŃă. După M.Golu (2000) vorbim de aptitudinigenerale (acea aptitudine care este solicitată şi care intervine în orice tip de activitate a omuluisau în rezolvarea de sarcini) şi aptitudini speciale (reprezintă structuri instrumentale alepersonalităŃi care asigură obŃinerea de performanŃe deasupra mediei în anumite sfereparticulare de activitate profesională). Există atât modalităŃi empirice, cât şi modalităŃi ştiinŃifice de descoperire aaptitudinilor. Printre cele empirice menŃionăm: precocitatea, care după A. Roşca, poate fiaparentă sau falsă (urmare a educaŃiei sau a „dopării”) şi poate fi reală sau congenitală (care afăcut ca Mozart să compună la 5 ani, Hayden la 6 ani, Enescu la 10 ani etc.). Precocitatea, caindiciu al aptitudinii, nu trebuie absolutizată, existând destule cazuri de talente târzii (Flaubert,Cervantes etc.). Interesul poate fi un simptom al înzestrării, deşi, dacă o aptitudine specialăatrage după sine şi un interes cristalizat în domeniul concret de manifestare, invers lucrurile nustau la fel, adică un interes aparte pentru o activitate (muzicală, picturală, sportivă) nu seînsoŃeşte cu necesitate şi de o aptitudine corespunzătoare. Calitatea superioară a produsuluiactivităŃii (compuneri, rezolvări euristice de probleme etc.) reprezintă şi ea tot o modalitateempirică de descoperire a aptitudinilor. Urmează ritmul evoluŃiei talentului, de obicei accentuatşi fără a sări stadii de dezvoltare (ci doar a le accelera; vezi copiii supradotaŃi), factorul succescare însoŃeşte, de obicei, performanŃa, dar nu întotdeauna dezvăluind talent şi nu întotdeauna odată cu dezvăluirea talentului (impresionismul în pictură obŃine succes cu mult timp dupăapariŃia sa). Aptitudinile se clasifică în aptitudini simple-elementare, care se sprijină pe un tipomogen de operaŃii (auz absolut, acuitate vizuală), şi aptitudini complexe, bazate pe un procesde interacŃiune, ele determinând stiluri. Există aptitudini complexe generale (inteligenŃă, spiritde observaŃie) şi aptitudini complexe speciale (didactice, artistice). InteligenŃa - ca aptitudinecomplexă generală - prezintă structuri operaŃionale dotate cu calităŃi de tipul complexităŃii,flexibilităŃii, fluidităŃii, productivităŃii, prin care se asigură eficienŃa conduitei. Astfel,inteligenŃa este reprezentată ca un sistem de însuşiri stabile propriu individului şi care la om semanifestă ca un mod calitativ de activitate intelectuală evaluat după randamentul învăŃării,după uşurinŃa şi profunzimea înŃelegerii, după modul de rezolvare a problemelor. 29
    • Cea de-a treia latură a personalităŃii este cea relaŃional-valorică - caracterul. EsterelaŃională pentru că exprimă un complex de atitudini stabilizate faŃă de realitate, fie ea dinafara persoanei, fie faŃă de propria persoană. Prin urmare, orice atitudine se manifestă constantşi durabil în fapte de conduită, reprezentând prin aceasta caracterul relaŃional eu- celălalt. Înceea ce priveşte atributul valoric, persoana exprimă prin conduita adoptată valorile după carese conduce şi chiar caracterul, ca latură de conŃinut al personalităŃii, redă valoarea putându-sevorbi despre caracter bun sau rău. În esenŃă, caracterul este definit de trăsături esenŃiale care se exprimă în activitate şimanifestă o relativă stabilitate. De aceea, caracterul, spre deosebire de temperament care esteextrem de accesibil, trebuie urmărit timp îndelungat pentru a putea deduce constantacomportamentală. Elementele sistemului caracterial sunt atitudinile, ca modalităŃi relativconstante de raportare a persoanei faŃă de alŃii şi faŃă de sine. Orice atitudine dispune de ocomponentă cognitivă, o componentă afectivă ce atrage după sine evaluarea, şi de ocomponentă comportamentală, ca o cale de acŃiune în raport cu obiectul atitudinii. Caracteristicile principale ale caracterului se referă la considerarea acestuia cainstanŃă de control conştientă, ca expresie a conŃinutului şi a valorii personalităŃii, ca latură apersonalităŃii mai puŃin condiŃionată ereditar şi îndeosebi dobândită, fiind ca urmaredisponibilă pentru formare şi educare. În dependenŃă de aceste caracteristici, sistemul deatitudini, propriu caracterului, devine un sistem bipolar în care orice tip de atitudine poatetraversa caracteristici specifice de la polul pozitiv la cel negativ, sau invers. Principalele trăsături atitudinale ale caracterului sunt, pe de-o parte, trăsăturilederivate din orientarea persoanei (orientare faŃă de alŃii - sociabilitate, sinceritate, corectitudineversus individualism, indiferenŃă; orientare faŃă de sine - modestie, demnitate versusîngâmfare, laşitate; orientare faŃă de activitate - hărnicie, punctualitate versus neglijenŃă, lene),iar, pe de altă parte, trăsături derivate din voinŃa omului (fermitate, hotărâre, perseverenŃă,curaj, spirit de iniŃiativă). Trăsăturile de caracter se formează şi se organizează în structura depersonalitate, fiind de aceea în atenŃia educatorilor. Ca orice sistem, sistemul de personalitate se caracterizează prin integralitatea sa.Numai din considerente strict didactice sau datorită unor obiective precise de cercetareştiinŃifică, laturile personalităŃii se „tratează” strict analitic. În realitate, între laturilepersonalităŃii, ca elemente de sine stătătoare, în ansamblu se produc relaŃii interacŃionale, de 30
    • interinfluenŃare, de posibile compensări, de feed-back (efectul unei laturi asupra alteiaresimŃindu-se înapoi la sursă), dar prezentând o anume ierarhie în care caracterul dominăasupra celorlalte două laturi, ca instanŃă de control, reglaj şi valorificare. RelaŃiile dintrecaracter, aptitudini şi temperament se manifestă variat în conduita persoanei, putând căpătaunele aspecte precum: temperamentul se reflectă în manifestarea trăsăturilor de caracter, astfelperseverenŃa este pregnant avantajată de temperamentul flegmatic, iar spiritul de iniŃiativă maiales de cel coleric şi sangvin; pe de altă parte, caracterul influenŃează pozitiv sau negativcaracteristicile temperamentale (un coleric calat pe trăsături pozitive de caracter se manifestăactiv, prin înfruntarea greutăŃilor, prin trăsături volitive accentuate, tot aşa cum un coleric calatpe trăsături negative de caracter se manifestă ca o persoană iritabilă, agresivă, nerăbdătoare,dominatoare etc.). Există o relaŃie directă între caracter şi aptitudini, caracterul punând învaloare capacităŃile atunci când se produc atitudini pozitive faŃă de sine şi faŃă de muncă, sauconducând la ratarea talentului când se produc atitudini negative faŃă de muncă. Totodată,descoperirea unor aptitudini poate schimba şi atitudinile faŃă de anumite tipuri de activităŃi(deja anumite aptitudini sportive decoperite la unii tineri a schimbat atitudinea părinŃilor faŃă deastfel de „profesie”). În sfârşit, există o relaŃie între temperament şi aptitudini, în sensul căaptitudini de acelaşi fel pot să apară la orice temperament, iar influenŃa temperamentuluiasupra valorificării aptitudinale se exprimă nu în valoarea produsului realizat cu talent, ci înstilul de realizare a acestuia (mai ales în domeniul artistic). În concluzie, sistemul de personalitate este unitar, compus din laturi relativ specificeaflate în interacŃiune şi ierarhizate, unde temperamentul este neutral, reprezentând forma demanifestare, caracterul defineşte valoarea personalităŃii, conŃinutul acesteia, iar aptitudinile seinvestesc în activitate şi se apreciază după rezultate. 1.5. Personalitatea individului şi relaŃiile interpersonale Aşa cum am rătat anterior, personalitatea se caracterizează prin două trăsăturifundamentale: prin stabilitate, ceea ce înseamnă o modalitate de exteriorizare şi de trăireinterioară relativ neschimbată în timp, şi prin integrare, adică prin formarea unei unităŃi şitotalităŃi psihice. Stabilitatea prezintă anumite limite, purtând numele de plasticitate şireprezentând posibilitatea de reorganizare a personalităŃii, pentru ca persoana să poată face faŃăunor schimbări capitale ale condiŃiilor de viaŃă şi să se adapteze la ele. Privită ca formă de 31
    • organizare cu o anumită funcŃionalitate, ca sursă a unei dinamici, personalitatea este, în fond,aşa cum s-a anticipat, o structură. În ciuda faptului că personalitatea se defineşte prin existenŃaunei organizări stabile, prin consistenŃă şi nivel ridicat de integrare, ea nu îşi pierde atributuldinamicului. Ea ne oferă permanent alături de un tablou al stărilor şi un tablou al transformărilor, alproceselor care se desfăşoară în forme şi ritmuri diferite. Acestea sunt condiŃionate, pe de oparte de interrelaŃiile şi variaŃiile componentelor interne, iar pe de altă parte, de variabilitatearelaŃiilor omului cu ambianŃa, cu grupul şi societatea. Corespunzător, putem vorbi de douăplanuri ale dinamicii personalităŃii: unul individual şi altul social. În definirea personalităŃii se apelează frecvent la formula personalitatea este unică şinerepetabilă. Iar atributul de individualitate, ataşat personalităŃii, accentueaza aceastăsemnificaŃie. Cea mai mare parte dintre cercetători au pus în centrul atenŃiei legătura dintrestructura şi convertirea acesteia în comportament, evidenŃiindu-se anumite proprietăŃi, trăsături,dinamici interne sau factori caracteristici care determină comportamentele individuale. Grupul, societatea, reprezintă mediul specific de existenŃă a personalităŃii, cadrulnatural de manifestare şi realizare a ei. Omul se defineşte pe sine ca personalitate în relaŃiile cu ceilalŃi semeni, cu societatea înansamblul ei. ExistenŃa omului în lume nu este cea a sa individuală, ci şi a familiei sale, aclasei sale, a naŃiunii sale. El trăieste şi acŃionează având conştiinŃa apartenenŃei la un grup. Dela dinamica personalităŃii în plan individual trebuie să se treacă şi la dinamica ei în plan social.Se observă în urma măsurătorilor diferenŃe între datele măsurătorilor asupra proceselor psihiceşi actelor comportamentale la indivizi luaŃi izolat şi datele măsurătorilor aceloraşi variabile încadrul social. În continuare, ca o consecinŃă directă a celor detaliate până în momentul de faŃă,dezbaterea problematicii personalităŃii se va face într-un cadru mult mai restrăns, raportându-ne la specificarea subiectului lucrării de faŃă. I.6. Personalitatea sportivului de performanŃă Perspectiva constructivistă aspura personalităŃii acordă un loc central în construireapersonalităŃii, semnificaŃiei autoaprecierii şi autopercepŃiei. Din acest punct de vedere, „materiaprimă” din care este construită personalitatea este considerată a fi comportamentul. În acest sens, se consideră că eul propriu se construieşte prin confruntarea imaginilorcelorlalŃi despre sine comparând această multitudine de euri manifestată prin roluri pe care le 32
    • joacă individul în raport cu situaŃia socială. Modelul operaŃional al personalităŃii permiteexplorarea devenirii personalităŃii ca unitate, în zona de contact dintre subsistemul sinelui şisubsistemul grupului social de referinŃă ce se află în permanenŃă în relaŃia cu socialul general. Din perspectiva analizei concrete, personalitatea sportivului de performanŃă ar putea fiexprimată prin notele valorice definitorii reflectate în individualitatea sportivului şi prinintegrarea acestora în colectivitate. M. Epuran ((2001) oferă o sinteză conceptuală a modalităŃilor de definire apersonalităŃii şi stabileşte unele direcŃii principale ale analizei personalităŃii sportive, dindiverse perspective: a) estimarea eficienŃei sociale a personalităŃii (teoria identificării cu modelulpersonalităŃii sportivului de performanŃă); b) structura internă a personalităŃii - dispoziŃii, impulsuri, tendinŃe – realitate intrinsecă,existenŃială; c) perspectiva operaŃionalistă - importanŃa expresiilor comportamentale alepersonalităŃii la un moment dat; d) analiza factorială - stabilirea relaŃiilor dintre trăsăturile fundamentale alepersonalităŃii; e) analiza structurală, factorială, cu accent pe latura organizării globale, ierarhizate şiintegrative a personalităŃii; Personalitatea sportivului de performanŃă necesită o abordare sistematică. Perspectivainterdisciplinară asupra personalităŃii are în vedere abordarea acesteia ca o sinteză a generaluluişi particularului, a individualului şi socialului, a experienŃelor şi valorilor care definescmatricea raporturilor dintre factorii sociali, situaŃionali, relaŃional-grupali şi cei ai sinelui. Oricum, „identitatea personalităŃii sportivului de performanŃă se deosebeşte depersonalitatea în genere prin tipul specific al mediului sportiv şi al probei practicate cu unconŃinut anume fizic şi psihic” (Niculescu, M., Personalitatea sportivului de performanŃă,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2000, pag. 47) şi asta pentru că prin practicareasportului, şi mai ales a sportului de performanŃă, care înseamnă deopotrivă împliniri, victorii,realizări, aspiraŃii, dar şi eşecuri, contradicŃii, deznădejde, accidente inerente domeniuluisportiv, personalitatea devine „o carte deschisă” antrenamentelor şi concursurilor, pregătiriifizice şi psihice şi competiŃiilor. Aşa încât, sportivul de performanŃă însumează în structura sa 33
    • de personalitate ambiŃia, rezistenŃa psihică, încrederea în sine, organizarea, controlul,perseverenŃa, motivaŃia, spiritul de competiŃie sau combativitatea, autocontrolul sau stăpânireade sine, introversia şi extraversia, maturitatea/inteligenŃa emoŃională, empatia, dominanŃa, toateacestea constituind, credem noi, trăsături ale personalităŃii sportivului de performanŃă (uneledin aceste concepte le vom dezbate în capitolele ce urmează). CAPITOLUL II IMAGINEA DE SINE II.1 Definire şi caracterizare generală Abordarea problematicii referitoare la imaginea de sine este de dată relativ recentă,aceasta fiind o structură psihică de ultim timp a psihologiei - una dintre marile tendinŃe alepsihologiei moderne. Premisele formării imaginii de sine - concept polisemantic - se regăsesc,însă, undeva în trecut. Omul nu este readus la ceea ce are ca dat biologic sau prescris social, cipoate ca, la nivel de percepŃie şi acŃiune, să se modifice datorită influenŃelor suferite. - Astfel, imaginea de sine reprezintă expresia concretizată a modului în care se vede o persoană sau se reprezintă pe sine; se referă la perspectiva individuală asupra propriei personalităŃi. Conform DicŃionarului de psihologie (cood. U.Şchiopu, Editura Babel, Bucureşti, 1997, pag. 354), imaginea de sine este „expresia concretizată a modului în care se „vede” o persoană oarecare. Reprezintă trăirea aspectului unificator de coeziune a personalităŃii”. - În psihologie, sinele este considerat ca principiu care exprimă unitatea persoanei, acea calitate de a fi ea însăşi de-a lungul vieŃii sale. „Cunoaşterea de sine este procesul de investigare a acestui principiu unitar, din dorinŃa şi nevoia omului de a conştientiza cât mai mult despre propria persoană şi de a-şi forma o concepŃie despre ea însăşi. Ca atare, sinele devine obiect al cunoaşterii” (Georgeta Dan-Spânoiu, 1980, pag. 7); prin cunoaşterea de sine înŃelegem autoreflectarea cu scopul de a ne defini în primul rând acele trăsături esenŃiale. Dar cum anume se formează imaginea de sine, care sunt elementele sau punctele desprijin în formarea imaginii despre sine? Formarea imaginii de sine constă, în primul rând, într-o construcŃie subiectivă şi implică trei aspecte: a. măsura în care conduita şi motivaŃia 34
    • influenŃează crearea imaginii de sine; b. elementele pe baza cărora se realizează percepŃiacelorlalŃi; c. importanŃa părerii celorlalŃi în construcŃia acesteia; În formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape: • Eul, în viziunea propriei persoane care îşi realizează „autoportretul" din punctul devedere al personalităŃii în ansamblu. Eul reprezintă imaginea pe care noi o considerămdefinitorie pentru personalitatea noastră. Ca o consecinŃă a construcŃiei propriei imagini de sinese formează şi aprecierea asupra acesteia: pozitivă sau negativă; • Celălalt, conştientizarea faptului că acesta realizează asupra noastră judecata ce are labază modul în care persoana noastră e percepută. Imaginea de sine nu corespunde întotdeaunacu imaginea pe care cei din jur şi-o formează despre noi (reprezentarea impresiilor pe carecredem că le au alte persoane despre noi). • ReflecŃia eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenŃei saunecorespondenŃei între aceasta şi judecata celuilalt. Aşa cum am mai spus, această aprecierepoate declanşa sentimente pozitive sau negative. Totodată, aprecierea e dependentă de tipul de personalitate şi are consecinŃe importanteîn privinŃa integrării sociale. Imaginea de sine se formează pe baza unor anumiŃi factori: ► raportarea persoanei la anumite grupuri sociale, precum familia, cercul de prieteniapropiaŃi, grupul de muncă, grupul religios sau grupul organizaŃiei politice etc., aceste grupuriexercitând influenŃe diferite asupra imaginii de sine; ► pe baza teoriei cu privire la comparările sociale, deoarece oamenii tind să secompare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii. - Aşadar, conceptul de imagine de sine poate fi definit şi ca ansamblul reprezentărilor relative ale propriului corp, ansamblu caracterizat prin elaborare cognitivă, unitate şi organizare. De ce? Întrucât imaginea de sine corespunde activităŃii de organizare proprie individului, funcŃia ei fiind una adaptativă (de protecŃie, stabilizare, integrare şi diferenŃiere). Asupra informaŃiei pe care o primim despre noi înşine începe să acŃioneze gândirea, construind „reprezentarea despre sine”, după modelul reprezentării mediului înconjurător. Prin eforturi mai elaborate de abstractizare se ajunge la conceptul despre sine, un tip de imagine simbolică a ceea ce este omul. În cazul autocunoaşterii, aceste procese prezintă complicaŃii mai mari decât atunci când reflectăm realitatea din afară. Aceasta nu 35
    • înseamnă că individul, conform acestor reprezentări, se apără de realitatea obiectivă. El nu o percepe idealist, ci acceptabil. Elaborând percepŃii şi trăiri relative cu privire la corpul său, individul se adaptează la realitatea fizică şi socială prin adevărate „strategii personale”. Este ştiut că faptele care se repetă capătă consistenŃă şi se sistematizează în modele de acŃiuni, de idei, de atitudini, constituind trăsăturile caracteristice pentru felul nostru de a acŃiona, de a gândi, de a fi. Aşa cum am precizat anterior, imaginea de sine exprimă reprezentările pe care opersoană şi le face despre sine, reprezintă trăirea unificatoare şi condensată despre sine atuturor forŃelor, stărilor şi dispoziŃiilor personalităŃii, respectiv semnifică felul în care mă vădEu comparativ cu ceilalŃi, ce gândesc despre mine ca existenŃă individuală, cum mă evaluez,cum mă percep în prezenŃa fizică şi cum îmi simt interiorul propriei fiinŃe, ce loc îmi acord înrelaŃie cu ceilalŃi şi în raport cu ei. Imaginea de sine se constituie aşadar într-un constructmintal complex, care se elaborează treptat în cursul evoluŃiei ontogenetice a individului, înparalel şi în strânsă interacŃiune cu elaborarea conştiinŃei lumii obiective, printr-un lung şir deprocese şi operaŃii de comparaŃie, clasificare-ierarhizare, generalizare-integrare (M. Golu,1993). Omul se percepe pe sine însuşi, se autoanalizează şi se autointerpretează mai întâi carealitate fizică, formându-şi o imagine despre Eul fizic, iar apoi se percepe, se autoanalizează şise autointerpretează ca realitate psihosocială, sub aspectul posibilităŃilor, capacităŃilor,aptitudinilor şi trăsăturilor caracteriale, formându-şi, de asemenea o imagine despre Eul săupsihic, spiritual, despre status-ul social. De cele mai multe ori, imaginea pe care Eul şi-o face despre propriul sine se identificăcu senzaŃia globală de „trăire simŃită şi reflectată” specifică sinelui profund, ale cărei rădăcinise află în adâncul fiinŃei psihobiologice a personalităŃii. Cel mai adesea, aceasta se prezintă cao stare latentă de conştienŃă indefinită despre propria fiinŃă şi identitate, formată dininformaŃiile ascendente venite concentric din „mediul de viaŃă” (intern şi extern) care apoi suntgândite, prelucrate şi evaluate la nivelul cunoştinŃei. Aceasta este o imagine statică, oarecum vagă, ca o structură de fond legată de resurselepsihoenergetice şi constituŃionale ale organismului, care se infuzează în întreaga personalitate,conturându-i structurile, pentru ca apoi să-i traseze cadrele majore de identificare. Însă, 36
    • imaginea de sine este în acelaşi timp congruentă funcŃionării personalităŃii, ceea ce înseamnăcă are şi o latură funcŃională, operaŃională, orientată spre anumite finalităŃi adaptive. Imaginea de sine este situată între Sine şi Eu, fără a fi strict delimitată de acesteinstanŃe, şi se află într-o permanentă mişcare şi transformare; este puternic determinată social şitemporal; geneza sa se desăvârşeşte o dată cu Eul, fiind continuă, actuală şi congruentădevenirii persoanei pe care o exprimă comportamental. Sinele, Eul şi imaginea de sine deŃin un rol excepŃional în cunoaşterea proprieipersonalităŃi, contribuie la conştientizarea sentimentelor de apartenenŃă ale sinelui prinidentificare, la maturizarea şi cristalizarea conştiinŃei de sine, precum şi la conştientizareaEului. ConŃinutul imaginii de sine este format din totalitatea informaŃiilor, mesajelor şisimbolurilor legate de interioritatea fiinŃei şi recepŃionate de la senzaŃii, percepŃii, reprezentări,trăiri, reflexii, gânduri şi, în general, de la tot ceea ce prezintă interes pentru propria persoană. Conform abordării cibernetice, din punct de vedere direcŃional sau vectorial, imagineade sine prezintă trei faŃete interconectate: 1. faŃeta „aşa cum se percepe şi se apreciază subiectul la un moment dat”; aceastase include ca o verigă mediatoare în organizarea şi desfăşurarea comportamentului situaŃionalcurent, participând nemijlocit la formularea scopurilor şi alegerea mijloacelor; 2. faŃeta „aşa cum crede subiectul că este perceput de alŃii”; 3. faŃeta „aşa cum ar vrea subiectul să fie”. Fiecare dintre aceste faŃete îndeplineşte o funcŃie reglatoare specifică în organizarea şidesfăşurarea comportamentului, introducând medierile sale în raportul dintre solicitările interneşi cele externe. Imaginea de sine dispune de un sistem propriu, specific şi individual de etalonare,valori şi criterii de referinŃă la care se raportează şi în funcŃie de care îşi orientează percepŃiileevaluative, ceea ce-i conferă nota distinctă personalităŃii. Imaginile de sine sunt diversificate înplan subiectiv şi intersubiectiv şi funcŃionează după reguli şi legităŃi individuale stabilite înacord cu valorile şi criteriile de referinŃă dominante ale personalităŃii, cele mai apropiate demotivaŃiile, trebuinŃele şi proiecŃiile proprii sinelui. - Imaginea de sine este inclusă încă de la început ca factor mediator principal între stările interne de necesitate (motivaŃie) şi sistemul solicitărilor externe. 37
    • Modul de raportare a individului la realitate şi gradul de veridicitate şi adecvare a opŃiunilor, hotărârilor, acŃiunilor, va depinde nemijlocit de calitatea imaginii de sine. II.2 Problematica imaginii de sine şi importanŃa ei în activitatea sportivă Din punct de vedere al sociopsihologiei sportului, imaginea de sine este văzută ca unansamblu de reprezentari şi convingeri, aspiraŃii şi evaluări ale individului cu privire la propriapersoană. Un succes sau un eşec sportiv poate amplasa sportivul la un alt nivel de încredere înforŃele sale pentru perioada următoare. De exemplu, specialiştii din domeniul psihologieisportului arată că în activitatea sportivă, succesul contribuie la ridicarea imaginii de sine petoate planurile (corporal, social, valoric), inclusiv în ceea ce priveşte autoaprecierea unorparticularităŃi ale personalităŃii sportivului. În activitatea sportivă, conceptului de imagine de sine i se descriu două dimensiuniprincipale din analiza cărora pot fi uşor surprinse aspectele construirii imaginii de sine: ► Dimensiunea fizică (imaginea corporală); ► Dimensiunea psihosocială (imaginea de sine). Dimensiunea fizică a imaginii de sine se diferenŃiază în imaginea spaŃială a corpului,care include proprietăŃile fizice şi spaŃiale (estimarea distanŃelor şi proporŃiilor, orientareaspaŃială); şi în imaginea afectivă a corpului, ce cuprinde percepŃiile, reprezentările,sentimentele, emoŃiile elaborate pornind de la propriul corp prin raportare la norme. Majoritatea antrenorilor specifică multidimensionalitatea conceptului de imagine desine, renunŃând astfel la o determinare precisă. Începuturile cercetărilor asupra sinelui sesuprapun cu cele ale cercetării personalităŃii şi conştiinŃei. - În termenii psihologiei umaniste, imaginea de sine reprezintă partea centrală a organizării Eului care, la rândul său este considerat principala structură a psihicului. Acceptarea de sine poate reprezenta ceea ce simte individul despre felul în care se consideră a fi. Imaginea de sine exprimată în termenii dorinŃei constituie eul ideal (imaginea de sine ideală este baza autorealizării în viaŃă, în profesie, forŃa vitală pentru îndeplinirea cu succes a scopurilor proiectate), iar discrepanŃa dintre imaginea de sine reală şi eul ideal face ca adaptarea personală să sufere. 38
    • Totodată, în structura imaginii de sine sunt incluse două categorii de elemente: a.reprezentările corporal-dinamice; b. reprezentările propriilor posibilităŃi de acŃiune. În cadrulacestora din urmă se consideră a fi înglobate şi reprezentările cu privire la rol (funcŃie şi statut)social. Astfel, unii autori sunt de părere că modul în care fiecare persoană evaluează raportul deforŃă dintre sine şi evenimentele lumii înconjurătoare, reprezintă încrederea în sine, care Ńinede structura personalităŃii; aceasta nu este o caracteristică izolată a sportivului, ci se încadreazăîntr-o structură psihologică mai largă - imaginea de sine - a cărei construire începe prinformarea reprezentărilor despre propriul corp. În activitatea sportivă, considerată ca fiind o activitate de pregătire şi de formare apersonalităŃii sportivului, lupta competiŃională este văzută ca o confruntare între două sau maimulte personalităŃi. Aceasta pune în joc, prin riscul competiŃional, imaginea de sine, prestigiulşi încrederea în sine. Încrederea în sine are o importanŃă deosebită în cucerirea statutului de sportiv deperformanŃă. Specialiştii în domeniu sunt de părere că performanŃa sportivă apare odată cuobŃinerea victoriilor. O serie de cercetări efectuate pe sportivi şi nesportivi au pus în evidenŃă faptul căimaginea de sine este mai bună la sportivi decât la nesportivi şi este firesc să fie aşa, deoarecestatutul social ridicat de care se bucură sportivii de performanŃă, îi face pe aceştia să fie maidegajaŃi şi mai siguri de sine în diferite situaŃii sociale. După părerea I. Holdevici (1993), lasportivii de performanŃă este de dorit să se formeze o imagine de sine puŃin mai ridicată decâtcea obiectivă, deoarece o astfel de imagine trage după sine performanŃă. În concluzie, imaginea de sine se caracterizează prin dinamică în timp, atât ca structură,cât şi ca profunzime, având în vedere multiplele şi variatele influenŃe sociale, iar formareaimaginii despre sine este determinată de comparaŃia cu alŃii, aprecierile, analizele critice aleacŃiunilor şi rezultatelor, dar şi de un anume model ales, după care urmăreşte să-şi modificeimaginea de sine. Datorită faptului că în formarea imaginii de sine reprezentările constituie,după unii autori, elemente ale acesteia, s-a considerat că reprezentările mişcărilor au oimportanŃă deosebită în activitatea sportivă, deoarece acestea favorizează execuŃia şi învăŃareaactelor motrice. Astfel, reprezentările ideomotorii ajută la formarea conştiinŃei de sine asportivilor care contribuie prin autocunoaştere la aprecierea posibilităŃii efectuării unuiexerciŃiu dificil. Un alt aspect al reprezentărilor îl reprezintă caracterul dinamic şi stadial 39
    • înŃeles ca o trecere de la reprezentările cu caracter intensiv, nediferenŃiat, la reprezentărilegeneralizate. În cristalizarea imaginii de sine un rol extrem de important îl are şi nivelulperformanŃelor fizice, care prin intermediul reprezentărilor corporal-dinamice influenŃeazăreprezentările asupra rolului social. În activitatea sportivă aceste tipuri de reprezentărireacŃionează puternic. Practicarea sportului permite formarea unor reprezentări corporal-dinamice, care se perfecŃionează continuu prin antrenament şi oferă sportivului posibilitatea dea-şi îmbunătăŃi imaginea de sine prin afirmare, în confruntarea cu ceilalŃi. Nivelul dedezvoltare al reprezentărilor corporal-dinamice este condiŃionat de o bună dezvoltare areprezentărilor kinestezice, a memoriei mişcărilor, a capacităŃii de anticipare a efectelorpropriilor acŃiuni, precum şi de evaluarea forŃei şi preciziei necesare realizării anumitorelemente. Ca şi concept general, imaginea de sine reprezintă o structură cu identitate proprie apersonalităŃii umane. Aşadar, personalitatea în sine reprezintă cadrul general de manifestare aimaginii de sine. Referindu-ne strict la personalitatea sportivului de performanŃă putem spunecă imaginea de sine a acestuia îmbracă diferite tipuri de manifestare, denumite şi stiluri, fapt cecuprinde nota de originalitate proprie fiecărui individ. Astfel, putem discuta despre:1. Stilul expresiv – este factorul psihologic care descrie o dimensiune ce variază întrecaracter liniştit şi rezervat şi caracter entuziast şi orientat spre lumea exterioară;2. Stilul interpersonal – este factorul psihologic care are ca poli încăpăŃânarea şi distanŃarea,respectiv căldura şi receptivitatea;3. Stilul de muncă – factorul psihologic numit activism arată felul în care sportivul seconcentrează asupra sarcinilor şi modul în care îşi îndeplineşte responsabilităŃile;4. Stilul emoŃional – este factorul psihologic care descrie temperamentul şi rezistenŃa la stres;5. Stilul intelectual – este factorul psihologic care variază între un pol organizat spre tradiŃie şisimplitate, în contrast cu spiritul inovator şi complexitate. II.3. Rolul succesului şi al eşecului în formarea imaginii de sine la sportivii de performanŃă Prin imaginea de sine se înŃelege ceea ce sportivul poate sau nu poate să realizeze.Dacă în urma aplicării unor teste psihologice se înregistrează un nivel mare al imaginii de sine, 40
    • atunci aceasta va extinde şi „zona posibilului”. Astfel, dezvoltarea unei imagini de sineadecvate, realiste pare să confere sportivului noi aptitudini şi, practic, să transforme eşecul însucces. Imaginea de sine poate fi modificată şi prin experienŃă, nu doar prin intelect. Încredereaîn sine este o consecinŃă şi a „experimentării”, nu doar a asimilărilor intelectuale.Experimentarea succesului, imaginată în amănunt, este suficientă pentru îmbunatăŃireaperformanŃei sportive, deoarece sistemul nervos nu sesizează diferenŃa dintre experienŃă realăşi experienŃă imaginară. Construirea unei imagini de sine adecvate implică un proces de lungă durată, însămeliorarea imaginii de sine poate apărea într-un timp relativ scurt. NoŃiunea de succes se referăla performanŃele obŃinute de sportivi şi este definită ca „împlinirea unui scop vizat”. Imagineade sine reprezintă o structură cheie şi în obŃinerea performanŃei sportive. ÎnŃelegerea imaginii de sine ar putea însemna totodată şi înŃelegerea diferenŃei dintreeşec şi succes, ceea ce ar oferi posibilitatea remodelării unei cariere greşite. Se poate construiastfel, mental, o imagine de sine. Atunci când o idee sau o convingere despre propria persoanăintră în filmul psihic al sportivului, aceasta devine adevarată într-un mod automat. Validitateaei nu este pusă la îndoială şi se acŃionează conform acesteia, ca şi cum ar fi fost reală. Imagineade sine, de exemplu în cazul fotbaliştilor profesionişti, reprezintă o premisă pe baza căreia seconstruieşte întreaga lor personalitate, comportamentul şi chiar o parte a realizării sportive.Astfel, experienŃele trecute par să verifice şi să întărească imaginea de sine ajungându-se la uncerc vicios din care nu se mai poate ieşi. Personalitatea este concepută şi ca un sistem de ideiconsecvente între ele. Dacă acestea nu par a fi consecvente, ele sunt respinse sau nu suntrespectate. Imaginea de sine reprezintă astfel baza pe care se construieşte întreaga personalitatea sportivului, aflându-se în centrul sistemului de idei despre sine. O imagine de sine inadecvată corespunde identificării cu greşelile şi eşecurile. Atât încazul eşecurilor, cât şi cel al succeselor, factorul determinat îl constituie imaginea despre sineadecvată şi realistă care trebuie acceptată. Sportivul trebuie să-şi cunoască atât punctele tari,cât şi punctele slabe. O imagine de sine constantă trebuie să realizeze un echilibru între cei doi poli, respectivsuccesul şi eşecul sportiv. La majoritatea sportivilor, imaginea de sine nu apare doar ca o reŃeade caracteristici, consistentă şi structurată logic, ci şi ca o reŃea relativ continuă şi stabilă. 41
    • Majoritatea sportivilor au tendinŃa de a-şi apăra imaginea de sine, conştient sau inconştient.Există însă şi tendinŃa contrară: respingerea imaginii despre sine (autoculpabilitatea,autoridiculizarea sau, pe celălalt palier, autodepăşirea). Această tendinŃă apare atunci cândsportivul a făcut erori, a eşuat şi a ajuns la pierderea sau diminuarea respectului faŃă de sine.Aceste stări sunt temporare, deoarece tendinŃa dominantă este de valorizare a propriei persoaneşi de a se considera la înălŃimea valorilor. Pentru psihic doar o echilibrare a valorilor estesănătoasă, funcŃionarea lui normală implicând echilibrul între polii extremi. Cunoscut fiind faptul că subconştientul funcŃionează ca un servomecanism pentruatingerea unui anumit scop, s-a identificat mecanismul interior de obŃinere a succesului -demers iniŃiat din necesitatea includerii lui în metoda de activare şi stimulare a performanŃeisportive. Dacă subconştientului i se oferă un „scop de succes”, atunci el va funcŃiona ca un„mecanism al succesului” (scopul este reprezentat aici de imagini mentale create cu ajutorulimaginaŃiei). Pentru a se putea face trecerea de la vechea imagine despre sine la noua imaginedespre sine este indicat să se deruleze reprezentările mentale ca într-un film psihic imaginar,aşa cum ar dori sportivul să fie. Scopul este acela de a descoperi sinele ideal şi de a adaptaimaginea de sine a sportivului obiectivelor propuse. În anexele lucrării de faŃă prezentăm, printr-o cercetare concretă realizată de noi,importanŃa imaginii de sine în actul sportiv, întrucât am realizat că un astfel de subiect este demare actualitate şi poate stârni interes din partea persoanelor implicate în activitatea sportivă. II.4. Rolul încrederii în sine pentru performanŃa sportivului Încrederea în sine reprezintă expresia stimei de sine, credinŃa în capacitatea proprie de adeveni din ce în ce mai bun, mai competent. Marea majoritate a sportivilor consideră căîncrederea în sine este cheia succesului pentru câştig. În sportul american, de exemplu, s-aîncetăŃenit credinŃa că sportivii trebuie întotdeauna să fie convinşi că vor câştiga. Dar,adevărata încredere în sine se exprimă printr-o perspectivă realistă asupra şanselor de a obŃinesuccesul. Îndrăzneala, curajul dârz şi prudent, sincer şi modest, vin din încrederea celui careştie că poartă în sine şi cu sine o forŃă interioară autentică, reală, cu care câştigă în faŃa oricăreislăbiciuni a adversarului. Încrederea în sine nu apare ad-hoc, ci este rodul unei neobositeactivităŃi susŃinute. Cu alte cuvinte, încrederea în sine nu are nici o legătură cu ceea ce 42
    • sportivul speră că va reuşi, ci cu ceea ce acesta se aşteaptă că va reuşi, la modul realist, cucredinŃa sa intimă, convingerea raŃională despre ceea ce este în stare să facă şi să obŃină. Aşa încât, vorbim de sportivi cu un nivel optim la încrederii în sine, care îşi fixeazăobiective realiste, Ńinând cont de propriile lor abilităŃi şi competenŃe, prin prisma uneicunoaşteri de sine adecvate. Aceasta reprezintă o calitate personală absolut necesară, nu însă şisuficientă pentru atingerea performanŃei sportive. La aceasta se adaugă şi însuşireacunoştinŃelor teoretice şi tehnice fizice, tehnico-tactice şi metodologice caracteristicedisciplinei sportive practicate. „Încrederea în sine şi competenŃa trebuie să se dezvolteîmpreună şi în strânsă legătură una cu alta. În absenŃa unei competenŃe reale, nu se poate vorbidecât de o falsă încredere în sine” (***Ministerul Tineretului şi Sportului, Centrul de Cercetăripentru Probleme de Sport, Ghidul antrenorului în psihologia sportului, Ghid de psihologiasportului pentru antrenori şi sportivi 413-418, Bucureşti, 1999, pag. 330). Sportivul ce prezintă un nivel redus al încrederii în sine resimte eşecul la cote înalte şise demobilizează uşor, creându-şi frecvente imagini negative despre sine. Dar şi încrederea însine exagerată pe care o poate afişa un sportiv sau sportivii care, în sinea lor sunt îngrijoraŃi derezultatele pe care le vor obŃine sunt tot forme ale falsei încrederi în sine. În acest context, încrederea în sine reprezintă încrederea în capacitatea fiecărui sportivde a deveni mai competent, atât din punct de vedere fizic, cât şi psihologic. CAPITOLUL III MOTIVAłIA ŞI AFECTIVITATEA III.1. Ce este motivaŃia?Delimitări conceptuale MotivaŃia reprezintă totalitatea mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscutesau dobândite, conştiente sau nu, simple trebuinŃe fiziologice sau idealuri abstracte şi prezintăun caracter predispozant. Astfel, persoane cu motivaŃii diferite în situaŃii externe identice voravea manifestări diferite, după cum şi aceeaşi persoană poate să aibă o conduită diferită însituaŃii identice, în funcŃe de starea sa internă actuală, de orientarea pregătitoare. Starea motivaŃională trebuie înŃeleasă prin prisma relaŃiei extern-intern. IniŃial,stimulările externe, care au acŃionat repetat asupra individului, satisfăcându-i anumite cerinŃeautoreglatorii, au fost interiorizate şi transformate în condiŃii interne. În acest sens, motivaŃiapoate fi înŃeleasă şi ca un model subiectiv al cauzalităŃii obiective, cauzalitate reprodusă psihic, 43
    • acumulată în timp, transformată şi transferată prin învăŃare şi educaŃie în achiziŃie internă apersoanei (P.Golu, 1993). La baza motivaŃiei se pare că stă un principiu din biologie, şi anume principiulhomeostaziei. Potrivit acestuia, organismele tind să-şi menŃină aceeaşi stare, un echilibrurelativ constant, oricare ar fi modificările mediului. Dacă acest echilibru este perturbat, atunciindividul (fiinŃa vie) reacŃionează pentru a-l restabili. În plan psihic, dezechilibrele se traducprin apariŃia unei trebuinŃe (de apă, de hrană, de căldură etc). Este vorba despre o trăire a uneistări de dezechilibru, provocată de obicei, de o lipsă. TrebuinŃele au fie o cauză nativă fie aparîn cursul existenŃei (de exemplu, nevoia de a fuma) ca rod al experienŃei, al culturii şicivilizaŃiei. Cu alte cuvinte, în cazul proceselor motivaŃionale apare conceptul de stimul intern,care semnalează existenŃa unui dezechilibru al gradului de satisfacere/nesatisfacere a uneinevoi. Dacă conŃinutul reflectoriu al proceselor cognitive este imaginea sau cuvântul, alproceselor afective este trăirea, în ceea ce priveşte nivelul motivaŃiei, acesta se reflectă prinanumite tendinŃe, impulsuri orientate către obiectul sau situaŃia care readuc echilibrul. Este adevărat însă că ipoteza conform căreia motivele n-ar avea sursa într-un deficit,nu se verifică în toate cazurile. De exemplu, la copiii foarte mici apare, pe lângă motive legatede foame, sete, nevoia de ocrotire şi ataşament şi un activism fără rădăcini homeostatice, cumar fi tendinŃa de a cunoaşte şi de a explora mediul înconjurător, impulsul de a manipulaobiectele, tendinŃa de influenŃare creatoare a mediului. Acest lucru este efectul unui surplus deenergie, nu al unui deficit. Au existat numeroase încercări de a grupa principalele motive în câteva direcŃiiesenŃiale. Ed. Spranger, filosof german, a descris în prima jumătate a secolului al XX-lea, ceeace el a numit Lebensformen (forme de existenŃă), subliniind motivaŃiile dominante ce se potconstata:- tipul teoretic (preocupat de cunoaşterea aevărului, de studierea ştiinŃei filosofiei);- tipul economic (preocupat mai ales de bani, de avere);- tipul estetic (preocupat de frumos în natură şi artă);- tipul social (sociabil, preocupat de soarta celor din jurul său);- tipul politic (preocupat de putere, având tendinŃa de a-i domina pe ceilalŃi); - tipul religios(preocupat de absolut, de ceea ce depăşeşte posibilităŃile cunoaşterii umane). Aceastăclasificare a avut un mare ecou în epocă, inspirându-l chiar şi pe G.Allport care, împreună cu 44
    • P.Vernon şi G. Lindzen, a elaborat un chestionar în care se urmărea stabilirea ponderii celor 6valori (aspiraŃii fundamentale) la o persoană. S-a observat astfel că tipologia Spranger esteeficientă pentru pesoanele cu un înalt nivel de educaŃie şi de experienŃă, neglijând valorile „pursenzuale“, fiind din această cauză incompletă. III.2. ComponenŃa motivaŃiei şi funcŃiile ei Date fiind raporturile foarte diverse ale subiectului cu realitatea înconjurătoare, precumşi evoluŃia în timp a individului uman, gama nevoilor se diferenŃiază, iar nivelele decomplexitate în evoluŃia individului se diversifică, ajungându-se la o structură motivaŃionalăcomplexă, organizată ierarhic, cu componente comune lumii animale, dar şi specifice doaromului. Factorii componenŃi ai motivaŃiei (după B. Zörgö), ca fenomene bazale ale motivaŃieisunt: trebuinŃele, impulsurile, intenŃiile, valenŃele şi tendinŃele. TrebuinŃele reprezintă sursa primară a acŃiunii. Se nasc în urma apariŃiei unuidezechilibru în funcŃionarea organismului sau altfel spus, reprezintă acele structurimotivaŃionale care semnalizează un dezechilibru în satisfacerea unor nevoi. Sunt procesepulsionale fundamentale ce semnalizează perturbări de tipul privaŃiunilor sau exceselorintervenite în sistemul organismului sau de personalitate. Vorbim astfel de teoria educaŃieifuncŃionale, potrivit căreia reacŃia organismului la o excitaŃie (un obiect oarecare) depinde nuatât de intensitatea acesteia, cât de trebuinŃa pe care organismul o manifestă. Obiectele care nune fac trebuinŃă, nu ne atrag în mod special atenŃia, ceea ce înseamnă că trebuinŃa reprezintămotivul conduitei noastre, cauza activităŃii. Alături de trebuinŃe se dezvoltă impulsurile, care sunt trebuinŃe aflate în stare deexcitabilitate accentuată, un imbold spre acŃiune; intenŃiile, cu implicări subiective în acŃiune,reprezintă o impulsionare cu ajutorul sisitemului verbal; valenŃele, ca orientări afective spreanumite rezultate, nu reprezintă o anumită funcŃie interioară a organismului, ci calitateaobiectelor prin care se satisfac trebuinŃele, exprimă trăirea corespondenŃei dintre proprietăŃileobiectului şi conŃinutul trebuinŃelor şi anume dacă trebuinŃa este slabă acŃiunea va fi declanşatăde un obiect cu valenŃă mare şi invers; tendinŃele - ca expresie a orientării acŃiunii într-unanumit sens, manifestate în funcŃie de trebuinŃe, impulsuri şi valenŃe. 45
    • TrebuinŃele se caracterizează prin aceea că au un conŃinut concret, sunt trebuinŃe faŃă deceva, dobândindu-şi conŃinutul concret în funcŃie de condiŃiile şi felul cum sunt satisfăcute; auun caracter ciclic, având proprietatea de a apărea şi astfel îmbogăŃindu-şi conŃinutul, iardezvoltarea trebuinŃelor se face atât prin schimbarea sferei de obiecte care le satisfac, cât şi amodalităŃilor de satisfacere. Există mai multe tipuri de clasificări ale trebuinŃelor şi anume:a. în funcŃie de geneză şi conŃinut distingem trebuinŃe primare (care sunt înnăscute şi asigurăintegritatea fizică a organismului: biologice - foame; fiziologice - mişcare) şi secundare (caresunt formate în decursul vieŃii şi au rol în asigurarea integrităŃii psihice şi sociale a individului:materiale - confort, spirituale - cunoaştere, sociale - comunicare);b. în funcŃie de origine vorbim de trebuinŃe derivate ce iau naştere din modalităŃi de satisfacerea altor trebuinŃe şi de trebuinŃe independente;c. există trebuinŃe specifice şi trebuinŃe generale. În sfârşit, A. Maslow (1968) realizează o clasificare a trebuinŃelor sub formă depiramidă, pornind de la aprecierea locului şi importanŃei conŃinutului motivului în structurapersonalitaăŃii; de la bază spre vârful piramidei identificăm: trebuinŃele fiziologice (de hrană,adăpost, repaus, sexualitate), a căror satisfacere asigură conservarea şi sănătatea; trebuinŃele desecuritate (de echilibru emoŃional, de perseverare împotriva primejdiilor, pentru asigurareacondiŃiilor de muncă şi de viaŃă); trebuinŃele sociale (corespunzând celor de afiliere, deidentificare cu alŃii, de apartenenŃă la familie, grup, comunitate culturală); trebuinŃe de relaŃie(legate de trebuinŃa stimei faŃă de sine şi de alte persoane, de reputaŃie şi prestigiu, de a sebucura de consideraŃie şi de a participa la decizii); trebuinŃe cognitive (sau necesitatea de a şti,a înŃelege, a descoperi, a inventa); trebuinŃe estetice (de frumos, simetrie, puritate); trebuinŃa derealizare/autorealizare, exprimând concordanŃa între cunoaştere, simetrie şi acŃiune ca expresiea integrării personalităŃii; trebuinŃe ale Eului (de autorespect şi autopreŃuire, de autoconservare,de identitate, de statut şi prestigiu). Autorul fixează şi unele legi raportate la acest fenomenmotivaŃional, după cum urmează: o trebuinŃă este cu atât mai improbabilă cu cât este maicontinuă satisfăcută; o trebuinŃă nu apare ca motivaŃie decât dacă cea anterioară a fostsatisfăcută; apariŃia unei trebuinŃe noi după satisfacerea alteia anterioară vechi nu se realizeazăbrusc, ci gradual; cu cât o trebuinŃă se află mai spre vârful piramidei, cu atât este mai specificumană. 46
    • TrebuinŃa de autorealizare, caracterizată în general ca dorinŃa de a obŃine unsucces, o performanŃă într-o acŃiune apreciată social a fost mult studiată de McClelland şiJ.Atkinson, care presupuneau că ea se manifestă îndeosebi când individul ştie că acŃiunile salevor fi apreciate cu ajutorul unui standard de realizare, iar rezultatul acŃiunii sale va fi supusunei aprecieri. Această trebuinŃă de succes depinde nu numai de motivarea persoanei, ci şi deatractivitatea performanŃei (eventuală recompensă la care se adaugă probabilitatea reuşitei).Autorii au conceput şi o formulă în acest sens: Tr = Mr x Pr x A, unde Tr = tendinŃă de realizare; Mr = mărimea impulsului de realizare prezent la persoane în diferite situaŃii; Pr = probabilitatea statistică de realizare şi At = atractivitatea rezultatului. Alte fenomene motivaŃionale: Motivul este mobilul intern al activităŃii, care îndeamnăpersoana să acŃioneze într-un anume fel. Orice act de cunoaştere, afectiv sau comportamentalare la bază un motiv. Acesta reprezintă transpunerea în plan subiectiv al stărilor de necesitate,mobilul care susŃine energetic şi orientează acŃiunea. Există motive cognitive, sociale,inferioare şi superioare, conflictuale, cum există şi constelaŃii de motive. Subordonat motivuluieste scopul ce reprezintă obiectivul anticipat al acŃiunii, derivând din corelarea trebuinŃei cuobiectul satisfacerii ei. Scopurile puternice întăresc motivaŃia; există situaŃii când un motivpoate fi realizat prin acŃiuni şi scopuri diferite, după cum scopuri unice pot avea motivediferite. Interesul este orientarea activă şi durabilă a persoanei spre anumite lucruri saufenomene, spre anumite domenii de activitate. Implică organizare, conştiinŃă, eficienŃă,cuprinzând în structura lor elemente cognitive, afective, volitive (cunoştinŃe, plăcere,persevenŃă); sunt orientări clare, relativ stabile, motivate către un obiect, persoană, activitate.Nu orice orientare este un interes, ci doar cea constantă, care izvorăşte dintr-o motivaŃie denatură cognitivă sau afectivă, existând şi orientări conjuncturale. Interesele fi generale şipersonale, pozitive şi negative, profesionale şi de timp liber, creative, tehnice, ştiinŃifice,artistice, sportive etc.; ele reprezintă un simptom al prezenŃei unor însuşiri aptitudinale.Convingerile sunt idei a căror valoare de adevăr este dovedită şi la care subiectul aderă; suntadânc implantate în structura de personaliate, puternic trăite afectiv, constant promovate şi 47
    • apărate (idei-forŃă), acŃionează chiar împotriva instinctului de conservare. Convingerile se potreferi la planul cunoaşterii, la planul afectiv, cu toate variantele sale morale, estetice,religioase, politice, astfel încât putem vorbi de convingeri ştiinŃifice, morale etc. Princonvingeri se modifică atitudinea sau comportamentul şi, spre deosebire de un comportamentformat în absenŃa convingerilor, comportamentul care are la bază o convingere reprezintă oforŃă a individului şi a grupului, fiind stabil, determinându-l pe individ să acŃioneze pentru a-şiatinge scopurile incluse în convingerile sale. Idealurile reprezintă proiecŃii ale persoanei însisteme de imagini şi idei, construcŃii în plan mental, care-i ghidează existenŃa. În structuraidealului se include semnificaŃia vieŃii (direcŃia de orientare a persoanei), scopul vieŃii(prefigurarea destinului), modelul de viaŃă (eul ideal). Aşa se explică de ce idealurile seasociază cu visul de perspectivă, ca formă a imaginaŃiei creatoare. În baza idealurilor seformează aspiraŃiile, care exprimă nu ceea ce este, ci ceea ce doreşte, încearcă sau caută să fieun individ. ConcepŃia despre lume şi viaŃă constituie un fenomen motivaŃional cognitiv-valoricde mare generalitate, cuprinzând păreri, idei şi teorii despre om, natură, societate, reunindcognitivul cu valoricul şi împlinindu-se în acŃiune. Convingerile, idealurile şi concepŃiareprezintă complexul motivaŃional de prim ordin al personalităŃii. FuncŃiile principale ale motivaŃiei sunt: 1. funcŃia de activare internă difuză şi desemnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau biologic, marcată în special de trebuinŃe sau,altfel spus, de punere în alertă a întregului organism, cu tendinŃe de apropiere sau depărtare desursa care ar putea duce la restabilirea echilibrului; 2. funcŃia de mobil sau factor declanşator alacŃiunilor efective asigurate de motiv; 3. funcŃia de autoreglare a conduitei reprezentată destructuri superioare de motivaŃie care imprimă conduitei un caracter activ şi selectiv. În esenŃă,motivaŃia reprezintă ansamblul stărilor de necesitate care se cer a fi satisfăcute şi care îl instigăpe individ pentru a şi le satisface. III.3. Formele motivaŃiei În existenŃa concretă a omului sunt puse în funcŃiune diferite forme ale motivaŃiei: 1. motivaŃia pozitivă produsă de stimulări premiale (laudă, încurajare) cu efectebenefice în acŃiune (angajare) şi motivaŃia negativă produsă de stimuli aversivi (ameninŃare,pedeapsă) şi asociată cu efecte de evitare şi refuz; 48
    • 2. motivaŃia intrinsecă a cărui sursă se află în subiect şi constă în satisfacerea ei prinînsăşi împlinirea acŃiunii adecvate ei (citeşte pentru că este interesat) şi motivaŃia extrinsecă cusursa generatoare în sfera subiectului (învaŃă pentru recompensă); 3. motivaŃia cogntivă, având originea în nevoia de cunoaştere şi exprimându-se princuriozitate, găsindu-şi satisfacŃie în înŃelegere şi explicaŃie; 4. motivaŃia afectivă bazată pe nevoia omului de a obŃine aprobarea din parteacelorlalŃi, de a se simŃi bine cu alŃii. III.4. Motivele activităŃii sportive După cum bine se cunoaşte, practicarea sportului oferă satisfacŃii dintre cele mai variateşi mai puternice. Afirmarea de sine (autoafirmarea) constituie unul dintre motivele majore înpracticarea sportului, acest motiv subsumând nevoia de prestigiu, aceea de a fi acceptat şiaprobat, de a primi un rang într-o colectivitate anume. Sportul, prin natura sa, oferă individuluiposibilitatea de a se autocunoaşte mai bine, de a se autodepăşi şi autoperfecŃiona, de a serealiza ca fiinŃă umană. Apoi, vorbim de nevoia de afiliere prin căutarea contactului umanexprimat prin dorinŃa de integrare într-un colectiv organizat, cu interese şi acŃiuni comune,tendinŃă satisfăcută şi de activitatea sportivă. Tot prin practicarea sportului se dezvoltă şiinteresul pentru competiŃii (nevoia de a avea succes, de a-şi măsura valoarea comparativ cualŃii, de a se opune altuia etc.), dorinŃa de câştig (de a învinge şi a obŃine primul loc, rezultândde aici faima, gloria, recunoaşterea, reputaŃia, prestigiul, dorinŃa de a fi mai bun ca ceilalŃisportivi, de dominare, de agresivitate firească în raport cu adversarul, rezultând apoi nevoia decompensaŃie prin recompensa materială, aprecierea antrenorilor şi conducătorilor sportiviaplauze din partea suporterilor sau spectatorilor etc). Chiar şi gustul riscului poate deveni unmotiv important al angajării sportivului în competiŃie, înŃelegând prin acesta dorinŃa deîntrecere, de concurs, curaj, hotărâre, dăruire, dar şi creşterea stărilor afective (exerciŃiile fiziceau efecte dinamogene, mărind activitatea scoarŃei cerebrale), obŃinerea satisfacŃiei estetice(sportul contribuind la modelarea corporală) sau tendinŃa de a obŃine recorduri sau performanŃevaloroase. Subliniem faptul că acestea sunt doar o parte din motivele ce stau la baza activităŃiisportive, că nu este fixă ordinea în care apar motivele enumerate mai sus, ele putându-sedezvolta variat în funcŃie de subiect sau de context. 49
    • În concluzie, factorul psihologic care influenŃează cel mai mult asupra perfecŃiuniiactivităŃii unui sportiv este motivaŃia, înŃeleasă şi ca o stimulare directă, morală sau materială,deoarece sportivul stimulat are un impuls, o dorinŃă naturală. Ea face să crească (sau să scadă)nivelul atenŃiei – înŃelegerea situaŃiilor şi evocarea soluŃiilor, deci a proceselor care producdecizia. Acolo unde sentimentul de stimulare a încetat, acolo se termină forŃa fizică şi mentalăa sportivului. III.5. MotivaŃie şi performanŃă MotivaŃia este legată de performanŃă (prin aceasta din urmă înŃelegându-se nivelulsuperior de îndeplinire a scopului). Există o relaŃie între intensitatea motivaŃiei şi dificultateasarcinii - exprimată prin optim motivaŃional (intensitatea optimă a motivaŃiei care să permităperformanŃele scontate, respectiv depăşirea dificultăŃilor sarcinii). Acest optim motivaŃionalapare în două situaŃii: a) când dificultatea sarcinii e percepută corect - la o dificultate mare enecesară o intensitate motivaŃională mare; b) dacă dificultatea sarcinii e percepută incorectapare fie situaŃia de subapreciere a dificultăŃii sarcinii şi atunci persoana va fi submotivată şi nuva realiza sarcina, fie situaŃia de supraapreciere a dificultăŃii şi atunci persoana devinesupramotivată, ceea ce o poate dezorganiza şi stresa. În sfârşit, autodepăşirea posibilităŃilor şiobŃinerea unor performanŃe superioare sunt posibile prin angajarea unui stimul motivaŃionalcare împinge spre realizarea de progrese şi autodepăşiri şi care poartă numele de nivel deaspiraŃie. Se recomandă ca nivelul de aspiraŃie să fie cu puŃin peste posibilităŃile de moment alepersoanei printr-o raportare curată a persoanei la experienŃa proprie şi la capacitatea deautoevaluare a propriilor posibilităŃi în raport cu dificultatea sarcinilor. Locul exact de unde creşterea motivaŃiei începe să interfereze cu performanŃa este înstrictă dependenŃă de natura sarcinii. Se ştie faptul că sarcinile simple sunt favorizate de omotivaŃie puternică. Cu cât însă sarcinile devin mai dificile şi mai complexe, cu atât scadeintensitatea motivaŃiei. În general, individul subapreciază sarcinile simple, executarea lor lanivel corespunzător presupunând o motivare mai amplă, pe când, în executarea sarcinilorcomplexe, de cele mai multe ori se produce o supraevaluare de tip stresant, cu efecte negativeasupra performanŃelor (exemplul ar fi sportivul care în timpul competiŃiei nu se comportăsatisfăcător din cauza emoŃiilor sau a stresului produse de supraevaluarea situaŃiei). Aşa încât,ar fi de dorit ca în executarea sarcinilor dificile şi complexe să existe un nivel relativ scăzut al 50
    • motivaŃiei, care să nu ducă la o supraactivare cu urmări negative (dezorganizatoare) asupraconduitei (M.Epuran, I.Holdevici, 1980). Aşa cum bine se cunoaşte, concursul se caracterizează prin participarea globală apersonalităŃii sportivului. Resorturile interne care direcŃionează, dinamizează şi susŃinparticiparea în concursuri sunt, fără îndoială, motivele şi interesele. TrebuinŃele şi motivelegenerează atitudini diferite ca direcŃie, intensitate, complexitate, faŃa de sine, faŃa de alŃii, delucruri, idei sau fapte. Pe drept cuvânt se poate spune că motivaŃia, ca o caracteristică esenŃialăa competiŃiei, ca factor dinamizator şi direcŃionar al activităŃii, îmbină elementele variate, caremerg până în cele mai intime colŃuri ale fiinŃei umane. În lista motivelor specifice sportului se regăsesc o serie de motive în care trebuinŃa derealizare, de a se face cunoscut, de a fi în frunte se manifestă frecvent şi intens. Expresia ultimăa fost propusă în psihologia personalităŃii de H.A. Murray (în 1938) şi exprimă o trebuinŃăsecundară, psihogenă, care îl face pe individ să execute ceva dificil, să domine, să manipulezelucruri, persoane sau idei, să depăşească obstacole, să atingă un nivel ridicat şi să exceleze. Sunt situaŃii în care, în sportul de performanŃă vorbim de motivaŃie de succes (MS) şimotivaŃie de insucces (MI). Prima se manifestă atunci când, de exemplu, sportivul îşi propunescopuri realiste, când realizează mai uşor o imagine de ansamblu asupra sarcinilor sportivecomplexe şi le identifică cu uşurinŃă pe cele nerezolvate la termenul stabilit; cea de-a douaapare atunci când sportivul îşi porpune scopuri înalte motivat de dorinŃa realizării uneireabilitări în urma succeselor trecute, sau după un lanŃ de insuccese, se opreşte asupra unorobiective mai modeste, ceea ce-i garantează într-o măsură mai mare succesul, când sportivuloptează pentru susŃinerea unor jocuri mai puŃin tari, pentru că insuccesul este improbabil; ellucrează mai atent decât cei motivaŃi de succes, dar acest lucru nu poate fi privit întotdeauna caun fapt pozitiv, pentru că duce la stabilizarea succesului cu orice preŃ. III.6. Trăirile afective şi rolul lor în activitatea sportivă. EmoŃiile sportivilor Specificul proceselor afective constă în faptul că ele reflectă relaŃia dintre persoană şiobiectul sau situaŃia care le-a produs. Spre deosebire de cunoaştere, care se subordoneazăobiectului şi operează cu instrumente specializate, procesele afective reacŃionează cu întreagafiinŃă ca o vibraŃie organică, psihică şi comportamentală, susŃinând energetic adaptarea, 51
    • aflându-se în prim plan valoarea şi semnificaŃia pe care obiectul sau situaŃia o are pentrusubiect. Afectivitatea este prezentă în toată activitatea psihică, stimulează sau dimpotrivă,procesele de cunoaştere se află într-o strânsă relaŃie cu motivaŃia, participând la declanşareaacŃiunii, este definitorie pentru om diferenŃiindu-l astfel de robot; unele sentimente setransformă în atitudini, consolidând astfel legătura dintre afectivitate şi personalitate şi larându-i persoana trăind afectiv anumite împrejurări de viaŃă, se ajustează la acestea şi îşiajustează împrejurările. „Procesele afective reflectă relaŃia dintre factorii subiectivi, interni aifiinŃei umane şi factorii obiectivi situaŃionali, sub forma specifică a atitudinii” (Epuran M.,Holdevici I., Compendiu de psihologie pentru antrenori, Editura Sport-Turism, Bucureşti,1980, pag. 94). Distingem astfel principalele funcŃii ale proceselor afective şi anume: funcŃiareflectorie, care constă în faptul că aceste procese nu reflectă relaŃia în sine obiect-subiect, cirelaŃia integrată în situaŃii de viaŃă diferenŃiate între ele şi funcŃia de adaptare şi reglare, acesteprocese având un rol important în susŃinerea energetică a activităŃii, în potenŃarea şicondiŃionarea acŃiunii. Putem afirma faptul că afectivitatea ocupă un loc important în sistemul personalităŃiiumane, trăirile afective depinzând de semnificaŃia pe care individul o dă diferitelor situaŃii încare el este prins. Astfel că stările afective pot fi pozitive (când între factorii subiectivimotivaŃionali şi factorii situaŃionali există o relaŃie de concordanŃă) şi stări afective negative(când între factorii subiectivi şi cei obiectivi există relaŃii de neconcordanŃă). -Declanşarea şi funcŃionalitatea proceselor afective au fost explicate diferit depsihologi care au emis mai multe teorii ale afectivităŃii. De exemplu, J.Fr.Herbart emite oteorie intelectualistă potrivit căreia stările afective sunt efectul acordului sau a conflictuluidintre reprezentări. Prin urmare, stările emoŃionale se reduc la cunoaştere şi nu pot exista înabsenŃa actelor intelectuale. Apoi, W.James şi K.Lange elaborează o teorie periferică conformcăreia modificările fiziologice se declanşează direct după perceperea situaŃiei emoŃionale şi nuîn urma trăirii afective. EmoŃia nu poate exista fără modificări corporale. Această se confirmădoar în cazul emoŃiilor de furie, frică, nu şi în cazul celor rafinate (estetice), pe de altă parte,teoria este limitativă şi pentru că modificările fiziologice nu sunt atât de diferenŃiate caemoŃiile. P. Janet vorbeşte despre funcŃia dezorganizatorie a emoŃiei, iar W.B. Cannonconsideră emoŃia ca un ansamblu de reacŃii cu caracter adaptativ, funcŃionalitatea acesteiaconstând în mobilizarea energetică a întregului organism. Cercetările au demonstrat că 52
    • emoŃiile de intensitate medie nu sunt stenice, având un efect dinamizant, pe când cele deintensitate maximă sunt astenice, având efect paralizant. În sfârşit, H. Wallon analizează relaŃiadintre factorii biologici şi cei sociali în afectivitate, considerând că stările afective dobândescsensuri şi se modelează în raport cu sistemul sociocultural la care persoana participă. Afectivitatea se caracterizează prin trei componente majore şi anume: modificăriorganice de tipul conductibilităŃii electrice a pielii, circulaŃiei sangvine, respiraŃiei, tensiuniimusculare, tremurului, secreŃiei salivare, compoziŃiei chimice şi hormonale, apărând diferenŃeindividuale în modul în care se configurează aceste modificări. De menŃionat caracterulnespecific al unor modificări organice pentru afectivitate, acestea fiind prezente şi în unele stărineemoŃionale; modificări de conduită şi expresii emoŃionale ca reacŃii exterioare, accesibileobservaŃiei directe. Se manifestă în modalităŃi tipice în emoŃiile de frică, mânie, veselie şivariază în funcŃie de condiŃiile socio-istorice (duelul) sau în funcŃie de interrelaŃiile sociale(frica trăită singur sau cu alŃii). Expresiile emoŃionale sunt redate prin mimică (modificăriexpresive la care participă elemente mobile ale feŃei), prin pantomimă (reacŃii la care participătot corpul), modificarea vocii (paralimbaj); vorbim şi de trăirile afective care constituieaspectul subiectiv al proceselor afective. În trăirea afectivă se reflectă sudat obiectul ceproduce emoŃia (semnificaŃia lui), relaŃia persoanei cu obiectul (atitudinea) şi modificările ceapar în organism. În acest sens, trăirile afective sunt reflectate cu caracter atitudinal. Când ne referim la durata proceselor afective, ea constă în persistenŃa în timp aacestora, indiferent dacă elementul ce le-a provocat este prezent; priveşte raportul întremomentan, efemer, instabil şi stabilizat: mobilitatea exprimă trecerea rapidă în interiorulaceleaşi trăiri emoŃionale de la o fază la alta, fie trecerea de la o stare afectivă la alta, cu variaŃiiîntre spontan-impulsiv şi elaborare procesuală; expresivitatea sau capacitatea de a seexterioriza emoŃiile, cu rol de comunicare a trăirilor emoŃionale, de influenŃare a conduiteialtora, de autoreglare în vederea adaptării la situaŃii, de contagiune prin trezirea unor reacŃiisimilare la alŃii şi de descărcare (katharsis) prin accentuare sau diminuare a stării afective. Clasificarea proceselor afective: acestea se clasifică în: - primare (stările, reacŃiile şi comportamentele afective de acest tip au caracterelementar, spontan, slab-organizat, fiind mai apropiate de biologic şi mai puŃin elaboratecultural, cu expresivitate pregnantă. Distingem aici tonul afectiv al proceselor cognitive şi sereferă la reacŃiile emoŃionale ce însoŃesc orice act de cunoaştere; trăirile afective de provenienŃă 53
    • organică cauzate de buna funcŃionare a organelor interne; afectele, forme afective simple(groază, mânie, spaimă), primitive, impulsive, puternice, intense, violente, de scurtă durată, cuapariŃii bruşte şi desfăşurări impetuoase, cu expresivitate bogată şi manifestări necontrolate.); - complexe – ele beneficiază de un grad mai mare de conştientizare şi intelectualizare.ConŃin emoŃile curente (bucurie, tristeŃe, dispreŃ) de scurtă durată, intense, provocate deînsuşiri separate ale obiectelor, cu caracter situativ şi desfăşurare tumultoasă, respectiv emoŃiisuperioare care nu sunt legate de obiecte ci de activităŃi; sunt achiziŃii ale învăŃării şi educaŃiei,sunt mai reŃinute, mai rafinate (intelectuale, estetice, morale); atât în vorbirea curentă, câr şi înunele lucrări de psihologie emoŃiile sunt frecvent identificate cu sentimentele. DispoziŃiileafective sunt stări difuze cu intensitate variabilă şi durată relativă. Cauzele sunt stări fizice,relaŃii interpersonale, natură, obiecte etc., putând fi urmarea contagiunii afective, a dezvoltăriistărilor dispoziŃionale la nivel de grup. Dacă dispoziŃiile se repetă ele devin trăsături decaracter ; - superioare sunt situate la nivel de personalitate, implicând mare restructurare şiraportare valorică. ConŃin sentimentele ca formaŃiuni sintetice, având ca proprietăŃi orientarea,nivelul valoric, consistenŃa, complexitatea, stabilitatea şi eficienŃa. Sunt condiŃionate social-istoric (dragoste,ură, invidie). Pot fi intelectuale (îndoiala) în procesul de cunoaştere şi reflectărelaŃia faŃă de ideile altora şi a sinelui; estetice (extaz) în reflectarea frumosului; morale(patriotism, datorie) reflectă atitudinea faŃă de bine, faŃă de conduitele umane; sentimentelestructurează dorinŃele, aspiraŃiile, interesele, atitudinile nuanŃând diversificarea emoŃiilorprovocate de diferite situaŃii, asigură anumite orientări comportamentale, o anumităconsecvenŃă şi o ierarhizare a reacŃiilor.- Sentimentele sunt mult mai influenŃate şi totodată influenŃează imaginaŃia, dar sunt prezente şi în memorie, percepŃie, gândire. Orice proces cogntitv poate deveni, în unele circumstanŃe surssa unui sentiment. Mediul social-cultural influenŃează şi el apariŃia, structura şi evoluŃia sentimentelor. Profunzimea sentimentului reiese şi din multitudinea reacŃiilor suscitate (emoŃii, amintiri, reacŃii adecvate). Sentimentul mobilizează întreaga personalitate. Pasiunile sunt procese stabile, de mare intensitate ce se impun în conduită şi suntprofund trăite subiectiv. Implică investirea unor mari energii. După conŃinutul lor pot fi:inferioare (vicii, patimi), comune (hobby-uri), superioare, de valoare socială. 54
    • În concluzie, de multă vreme psihologia studiază rolul emoŃiilor în activitatea umană,respectiv dacă ele au rol adaptativ sau, dimpotrivă, dezadaptativ (de dezorganizare) înconduită. Dacă la animale reacŃiile emotive sunt stereotipe, în sensul că fiecare specie arepropriile modele utile conservării speciei (vezi teama şoarecelui de pisică), la om „afectivitareaare un rol adaptativ, dinamogen şi mobilizator foarte mare, acesta având posibilitatea de autiliza chiar şi reacŃii dezorganizatoare” (M.Epuran, I.Holdevici, Idem, pag. 99). Varietatea trăirilor afective ale sportivilor: În activitatea sportivă trăirile afective suntdintre cele mai variate, puternice, condiŃionate de caracteristicile activităŃii practice.Afectivitatea individuală este generată şi trăită de fiecare sportiv în parte, iar afectivitatea degrup este combinarea spontană a emoŃiilor şi sentimentelor individuale, cu stări afectivecomune, trăită de toŃi sportivii grupului şi depinzând de cadrul social în care se desfăşoarăactivitatea, de natura relaŃiilor dintre indivizi, de „personalitatea” participanŃilor. Oricum,afectivitatea de grup pozitivă este creatoare. Distingem aşadar stări afective determinate de oactivitate musculară sporită (de exemplu bucuria, satisfacŃia), stări afective produse deperceperea caracteristicilor exterioare ale mişcărilor (emoŃii şi sentimente legate de frumuseŃeamişcărilor), stări afective determinate de ambianŃă (emoŃiile generate de ascultarea imnuluinaŃional la începerea unei competiŃii internaŃionale sau la premierea pe podium), stări afectivelegate de corectitudinea executării exerciŃiilor la antrenamentul de pregătire (mobilizareafectivă sau nelinişte, ambiŃie sau panică) sau la terminarea antrenamentului sau a uneicompetiŃii (bucuria reuşitei sau insucces, forŃa încrederii sau demoralizare, emoŃiile uneiaccidentări). Antrenorul este cel dintâi care identifică la sportiv aceste emoŃii pozitive sau negative şipe care trebuie să le monitorizeze cu atenŃie pentru că emoŃiile negative, în special, reprezintă oproblemă prioritară pentru sportiv. MenŃionăm că acest tip de emoŃii nu este neapărat să aparădoar la sporivii mai puŃin pregătiŃi din punct de vedere fizic, tactic şi psihic. Există şi o anume„teamă de a învinge”, emoŃii caracteristice cu precădere sportivilor tineri, neexperimentaŃi, carepe măsură ce se apropie de finalul unei competiŃii, cu presentimentul victoriei, se înfricoşeazăde o atare posibilitate. La sportivii fără maturitate, emoŃiile pot influenŃa negativ capacitatea deconcentrare, perturbând comportamentul motor propriu-zis (şi în sportul românesc există, dinpăcate, numeroase exemple în care, la competiŃii de prestigiu, sportivul obŃine rezultatemeritorii în primele zile, iar când se apropie de câştigarea unei medalii, în faŃa unei mari 55
    • performanŃe posibile, îşi pierde siguranŃa şi încrederea în sine, îl copleşeşte emoŃia şi pierdetitlul). Totodată, nu sunt rare situaŃiile când auzim sportivi care spun „nu ştiu ce-i cu mine…numă mai pot controla”. Şi în aceste momente rolul antrenorului este imens. O privire, un gest, unargument convingător al acestuia îi poate aduce sportivului liniştea şi încrederea în capacităŃileproprii. Stăpânirea emotivităŃii reprezintă o problemă de autoeducaŃie pentru sportiv. Acestatrebuie să-şi însuşească priceperea şi obişnuinŃa de a se autoconduce, pe baza unei deplinecunoaşteri a propriilor posibilităŃi, a analizei corecte, raŃionale a situaŃiilor şi adversarilor, de a-şi stăpâni reacŃiile emoŃionale, de a-şi păstra luciditatea gândirii în orice situaŃie etc. Există şi emoŃii pozitive, cu rol stimulator pentru sportiv, generatoare de energie atât denecesară lui. De regulă, ele se întâlnesc la sportivii cu o bună pregătire fizică, tehnico-tactică şicare sunt determinaŃi de dorinŃa de reuşită, încredere în sine, capabili de ignorarea oboselii saua durerilor fizice. Un sportiv adevărat este cel care poate demonstra o bună stăpânire aemoŃiilor sale, starea psihică dinaintea unei competiŃii fiind caracterizată de o senzaŃie deprospeŃime, curaj, încredere în sine şi chiar o uşoară agitaŃie. La toate cele menŃionate mai sus, nu trebuie să ignorăm modul de viaŃă al sportivului, ocondiŃie influenŃabilă în practicarea sportului de calitate. Ne referim aici la o atitudineconştientă şi conştiincioasă faŃă de sport, faŃă de rolul şi obligaŃiile sportivului, faŃă dedisciplina sportivă, capabil să facă faŃă durităŃii competiŃiilor, uneori dintr-o climă în alta, subincidenŃa unui fus orar diferit de cel al obişnuinŃei sale şi aşa mai departe. Aşa încât nu suntîngăduite şi tolerate slăbiciunile, mimarea, mofturile, regimul de viaŃă şi activitateadestrăbălată, incitarea coechipierilor de a nu lucra, aranjamentele negative de orice fel pentru adeveni competitivi. Conducătorului sportiv, antrenorului şi chiar psihologului sportiv le revineşi sarcina de a explica sportivului faptul că valorile morale se învaŃă şi că o lume a progresuluişi performanŃei devine de neconceput în afara unei solidarităŃi afective, a prieteniei şi dragosteipentru sport. Dacă în viaŃa de toate zilele disciplina este un factor necesar care ajutăconsiderabil munca, în viaŃa sportivilor îndeplinirea ei în bune condiŃii duce la performanŃă(disciplină a vieŃii de toate zilele, disciplină a efortului şi a odihnei, a somnului, a mesei, ca şidisciplina pregătirii fizice, a antrenamentului, disciplină competiŃională, disciplină înactivitatea de recuperare după efort etc.). 56
    • CAPITOLUL IV ACTIVITĂłILE SPORTIVE ŞI SPECIFICUL ACESTORA IV.1. InstituŃii şi organizaŃii ApariŃia structurilor organizaŃionale este legată de necesitatea desfăşurării unor acŃiuniîn care să se îmbine perfect strategiile de muncă în colectiv, pornindu-se de la calităŃileindividuale ale persoanelor angrenate în respectivele proiecte. Datorită faptului că rezultatelemuncii individuale sunt, de cele mai multe ori, dependente de capacităŃiile şi informaŃiilefurnizate de ceilalŃi, s-a simŃit nevoia dezvoltării unor forme organizaŃionale care să asigureeficienŃa, flexibilitatea şi dinamismul în toate domeniile de activitate. Istoric vorbind, primeleforme organizaŃionale bine conturate au fost armata, biserica şi organizaŃiile sportive. Definirea şi caracterizarea generală a organizaŃiilor a întâmpinat dificultăŃi datoritămultitudinii perspectivelor adoptate, datorită folosirii unor noŃiuni în mod arbitrar şi a lipseidiferenŃierii lor, fapt ce a condus la apariŃia confuziilor şi a utilizării eronate a anumitortermeni. Spre exemplu, deseori termenul de organizaŃie este folosit ca fiind sinonim cu cel deorganizare sau cu cel de activitate organizată, sistem social sau structură socială. Alteori,termenul de organizaŃie este înlocuit cu cel de instituŃie sau cu cel de uniune. Primele investigaŃii, cei drept empirice, au fost realizate în anii ’50 în Statele Unite decătre Robert Merton, care, alături de Talcott Parsons încerca să prezinte dezavantajelefuncŃionării organizaŃiilor conform postulatelor birocratice ale teoriei lui M.Weber. În aceeaşiperioadă, în FranŃa, se contura domeniul sociologiei organizaŃiilor, avându-l ca reprezentant peMichael Crozier, care, mergând pe linia lui Merton, dezvoltă teza acestuia cu privire laflexibilitatea organizaŃiilor. La noi, potrivit Mihaelei Vlăsceanu (2003), organizaŃiile reprezintă structuri deinteracŃiuni ale oamenilor integraŃi într-un grup ale cărui activităŃi sunt centrate pe realizareaunor obiective comune specializate. În acest context, cuvantul „organizaŃie” se referă la oentitate socială formată dintr-un grup de persoane. Iar în DicŃionarul de Sociologie (coord.C.Zamfir; L.Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998, pag. 406-409) organizaŃia este definităca „grupuri de oameni care îşi organizează şi coordonează activitatea în vederea realizării unorfinalităŃi relativ clar formulate ca obiective”. În privinŃa raportului instituŃie-organizaŃie aceeaşiautoare M.Vlăsceanu consideră că din punct de vedere social, instituŃiile sunt constrângătoare 57
    • şi normative, aspectul normativ fiind dat de anumite modele de comportament şi acŃiune, deansamblul de norme şi reguli formale şi informale. Caracterul constrângător al acestor regulieste dat de faptul că orice încălcare a acestora atrage inevitabil pedeapsa, la fel cum respectarealor atrage recompensa. IV.2. Specificul organizaŃiilor sportive Dat fiind faptul că organizaŃiile constituie sisteme de comportament destinate să asigureoamenilor şi maşinilor folosite de aceştia posibilitatea de a-şi realiza anumite scopuri, formaorganizatorică trebuie să constituie o funcŃiune comună a caracteristicilor umane şi a naturiimediului operaŃional (Simon, 1960). Aşa cum am precizat anterior, din punct de vedere istoric, organizaŃiile sportive seîncadrează în categoria celor mai vechi forme organizaŃionale, alături de armată şi biserică. Dincele mai vechi timpuri şi pâna în prezent acestea au luat forma unor asociaŃii, cluburi, federaŃiisau structuri federale şi odată cu dezvoltarea unor sporturi noi, moderne, s-a înregistrat oextindere generală a acestora. O extindere şi dezvoltare majoră a organizaŃiilor sportive s-a înregistrat începând cusfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX, când au luat naştere sporturi precum handbalul,basketul, hocheiul sau fotbalul, iar creşterea interesului general faŃă de aceste sporturi (mai alespentru cel din urmă) a atras după sine apariŃia unei noi forme organizaŃionale. Dacă am lua înconsiderare fotbalul, am constata că la 139 de ani de la apariŃia sa, acesta a ajuns să poartedenumirea de „sport rege” prin interesul pe care l-a stârnit, iar în prezent FederaŃiaInternaŃională de Fotbal (FIFA) cuprinde aproximativ 150 de federaŃii naŃionale şi circa 45 demilioane de jucători legitimaŃi. Toate aceste cifre dovedesc faptul că acest sport se află într-opermanentă extindere, cucerind noi şi noi teritorii din întreaga lume. De altfel, Sage, în lucrareaImpactul sportului asupra societăŃii (1965), apreciază că sportul organizat acoperă o zonăsocio-culturală foarte largă şi înregistrează cifre impresionante. Asemenea oricărui tip de organizaŃie, organizaŃiile sportive dispun de aceleaşicaracteristici, dar se diferenŃiază prin anumite particularităŃi, cum ar fi personalul angajat,natura scopurilor, mijloacele materiale de care dispune sau relaŃiile existente în cadrul acestora. Un aspect deosebit de important al organizaŃiilor sportive îl reprezintă caracterulrelaŃiilor care se instituie în cadrul acestora. Astfel, potrivit literaturii de specialitate, grupurilesportive se împart în: 58
    • ► grupuri coacŃionale, în care fiecare sportiv realizează performanŃe fără săinteracŃioneze cu ceilalŃi membri, dar urmărind şi succesul grupului căruia îi aparŃine; ► grupuri interacŃionale, în care calitatea relaŃiilor dintre componenŃii echipeidetermină în mare măsură performanŃa. În grupurile interacŃionale sunt incluse şi „cuplurileduble” (echipele în doi de la tenis, canotaj etc.), precum şi echipele de ştafetă. Toate implicaŃiile relaŃiilor interumane din cadrul unei organizaŃii sportive vor fianalizate pe larg într-un subcapitol următor. IV.3. Sportul ca activitate socială a. Originea sportului. Dacă ne referim la conŃinutul, structura, organizarea şidesfăşurarea sportului, aflăm că este o activitate deosebit de complexă. Când vrem să analizămactivitatea sportivă ca fenomen social, trebuie să nu pierdem din vedere componentele pe careacesta le implică şi anume: baza materială specifică, personal de specialitate, disciplineştiinŃifice care o fundamentează, instalaŃii şi materiale specifice, aspecte tehnice şiorganizatorice, exerciŃiile fizice. ExerciŃiile fizice au apărut şi s-au perfecŃionat continuu în concordanŃă cu comandasocială, au o condiŃionare clară de ordin social, determinată de instinct, de factorii biologici,dar şi de ştiinŃă, cultură, religie.Astfel că, spre sfârşitul anilor ’60 asistăm la o schimbare de mentalitate în ceea ce privescactivităŃile sportive, acestea devenind o componentă esenŃială a diferitelor modalităŃi depetrecere a timpului liber, făcându-şi loc tot mai mult în peisajul cotidian. Se creează locuri demuncă în meseriile sportive, iar în prezent, acest sector oferă o perspectivă de viitor în creştere. Pe de altă parte, chiar dacă imaginea profesiilor sportive este una atrăgătoare, ea scoatela iveală o serie de meserii solicitante, care necesită o mare disponibilitate şi în care nu te poŃiafirma pe deplin decât dacă reuşeşti să menŃii aprinsă în suflet „flacăra pasiunii”, deoareceentuziasmul, pasiunea şi dăruirea constituie resortul esenŃial al activităŃii sportive. DiferenŃa între organizaŃiile sportive de la sfârşitul secolului XIX, aflate în fazăincipientă şi cele „puse la punct” de astăzi este enormă, parcă sunt separate de o lume întreagă!Activitatea sportivă nu mai este rezervată unei anume categorii sociale restrânsă de tineriînstăriŃi sau nobili, cum era În tercut, ci ea s-a răspândit la toate clasele sociale, la oameni detoate vârstele şi indiferent de sex. 59
    • Mai mult decât atât, apariŃia televiziunii duce la o modificare vizibilă a activităŃiisportive. De exemplu, în anul 1968 organizarea Jocurilor Olimpice de la Grenoble (FranŃa) areun ecou considerabil în întreaga lume. Sporturile devin o modă, mijloacele mass-mediapopularizează competiŃiile sportive, cu timpul sunt înlăturate şi „tabuu-rile” referitoare la corp,aşa încât totul este pregătit pentru o schimbare completă a mentalităŃilor în favoarea sportului.Categoriile sociale de azi (cum ar fi funcŃionarii, profesiile liberale etc.) sunt cele care stau labaza acestor răsturnări de situaŃie. GraŃie lor, sportul îşi pierde din imaginea primitivă. Fiindpracticat de un număr tot mai mare de oameni, iubitori de mişcare, sportul este tot mai desutilizat de publicitate pentru a simboliza dinamismul. Aşa încât astăzi, la această scară se poatevorbi de sport ca un fenomen social. Tenisul, gimnastica, fotbalul, voleiul etc. sunt doar câtevaexemple de sporturi ce evoluează şi care sunt practicate de mai toŃi indivizii din toată lumea,iar în jurul acestor activităŃi să nu uităm că se dezvoltă solid fluxurile economice, generatoarede locuri de muncă. În paralel, publicitatea, care utilizează imaginea sportivă, accentueazădinamica economică prin sponsorizări, cuprinzând astfel toate Ńările dezvoltate. În România, în contextul construirii educaŃiei fizice ca activitate socială, cadrele despecialitate s-au format mai târziu decât în alte Ńări. Acest proces de formare a specializărilorpentru domeniul practicării exerciŃiilor fizice a căpătat un statut cert începând cu anul 1922,când s-a înfiinŃat AgenŃia NaŃională pentru EducaŃie Fizică şi Sport (ANEFS). În prezent,procesul de pregătire al cadrelor de specialitate s-a amplificat şi diversificat. A apărut, deasemenea, învăŃământul particular în domeniul sport. b. Între meserie şi pasiune. Meseriile din sport şi-au creat o imagine atrăgătoare, darcare, în realitate, nu au întotdeauna o bază obiectivă. În spatele acestui tablou atrăgător seprofilează constrângeri ce te poŃi face să dai înapoi. Este ca un scut natural care permitepracticarea acestei meserii doar de către pasionaŃii autentici. Ca regulă generală, nu poŃi deveniprofesionist în acest sector decât după mulŃi ani petrecuŃi pe terenuri de sport, transpirândpentru glorie, de plăcere. Aceste meserii au nevoie de o mare disponibilitate, faŃă de celelaltemeserii obişnuite unde se respectă orele de muncă. De exemplu, programele profesioniştilor îşidispută întâlnirile de campionat sâmbăta şi duminica, seara sau în timpul săptămânii. Sau, ungazetar sportiv munceşte în fiecare sfârşit de săptămână, deoarece actualitatea sportivă atuncise consemnează. Această disponibilitate are uneori ca urmare perturbarea vieŃii de familie.Oboseala fizică duce şi ea, după o anumită vârstă, la slăbirea articulaŃiilor care au fost supuse 60
    • unui efort susŃinut multă vreme, muşchii devin fragili şi astfel sănătatea este precară. La fel şiprospeŃimea psihică, care nu este deloc de neglijat pentru că fără efort, entuziasm şi dăruiresportul este de neconceput. De altfel, marile întreceri sportive internaŃionale, şi în primul rând Jocurile Olimpice,au devenit din ce în ce mai mult competiŃii de imensă responsabilitate, de înaltă încărcăturăemoŃională, în faŃa cărora se impun numai cei cu atitudine emoŃională pozitivă, cu opersonalitate puternică şi echilibraŃi. Tot mai multe exemple demonstrează că astăzi, la marilecompetiŃii mondiale, toŃi competitorii se prezintă foarte bine pregătiŃi fizic, tehnic, tactic,ştiinŃifico-medical. Şi totuşi, unul trebuie să învingă şi alŃii să fie învinşi! De regulă, când condiŃiile de mai sus sunt egale sau aproximativ egale, în momentelecele mai crâncene ale luptei sportive cel care cedează primul psihic este înfrânt. De multe ori s-a văzut că „cel care vine din spate” învinge mai des decât cel care „conduce”. Este o problemăpsihologică şi apoi de natură metodică. Aşa cum precizează N. Mărăşescu, antrenor olimpic (în lucrarea Pregătireapsihologică, factor important şi activ în creşterea performanŃelor sportivilor noştri olimpici,Consiliul NaŃional pentru EducaŃie Fizică şi Sport, Centrul de Cercetări pentru EducaŃie Fizicăşi Sport, Bucureşti, 1980, pag. 39-40), „dosarul” psihologiei sportive cuprinde trei personaje,unul mai important decât altul şi fiecare în parte cu responsabilităŃi şi obligaŃii precise. - Sportivul este „actorul principal”, motorul întregii activităŃi. Către el se îndreaptă toatedirecŃiile pregătirii, toate speranŃele, năzuinŃele, de la el se aşteaptă totul. Pentru acesta,pregătirea psihologică de zi cu zi şi minut cu minut trebuie să surprindă câteva lucruri simple,dar capitale: - principiul „pot, vreau, trebuie” să fie firul călăuzitor; - sădirea încrederii în forŃele sale, astfel ca el să ajungă să creadă că este mai bun decâtrezultatele obŃinute în realitate; - pregătirea în vederea atingerii unor obiective mari (nu copleşitoare); sportivul trebuie săajungă să fie convins de realizarea lor, să lupte pentru depăşirea lor; - învingerea barierelor psihice care împiedică un nivel de pretenŃie mai mare; - convingerea că „cel mai bun din lume” poate fi învins chiar cu armele sale; - fixarea precisă a motivaŃiei pentru crearea năzuinŃelor; - folosirea autocomenzilor şi autoaprecierii, autoanalizei şi autosugestiei. 61
    • - Antrenorul – o bună pregătire psihologică cu mijloacele pe care le are antrenorul laîndemână ajută la realizarea şi menŃinerea formei sportive. Aprecierea, încurajarea,convingerea, anticiparea, sugestia, crearea năzuinŃelor, analiza sunt arme preŃioase în mânaantrenorului. El este „psihologul de zi cu zi” al sportivului, fără ca prin aceasta să se eliminerolul deosebit de important al unui psiholog pe lângă loturile sportive sau sportivi individuali.Antrenorul şi psihologul se ajută reciproc, psihologul fiind un colaborator extrem de preŃios alantrenorului. Rolul său în pregătire, ca şi în concurs, pentru succesul sportivului sau al echipeisale este la un moment dat hotărâtor. Pornind de la activitatea concret-practică şi metodică de dirijare şi conducere pe careantrenorul o îndeplineşte în munca cu sportivii săi, putem desprinde câteva caracteristicicomplexe, numite de către M. Epuran (2001) „aptitudini complexe” ce caracterizeazăactivitatea antrenorului şi anume: capacitate de conducere, aptitudini şi cunoştinŃe specifice,profesionale intelectuale şi psihopedagogice şi metodice (înŃelese ca experienŃă, capacitate deînŃelegere, empatie, idei creatoare, autoritate, responsabilitate, efort etc.). În timpul antrenamentelor sau al competiŃiilor, sportivul parcă îl caută pe antrenorul săucu ochii. Dacă antrenorul este emoŃionat, agitat, palid, iar indicaŃiile sale lipsite de precizie,bâlbâite, dovedind o slăbiciune, succesul sportivului este pus sub semnul îndoielii, iar, de multeori, compromis. „Această profesie trebuie exercitată de aceia care îşi doresc cu ardoare acestlucru, care sunt pregătiŃi din toate punctele de vedere, în primul rând pentru a putea împărtăşisportivilor cu care lucrează cunoştinŃele şi experienŃa sa, pentru a putea atinge performanŃemari. În cazul unei echipe de fotbal, de exemplu, antrenorul trebuie să ştie să selecŃioneze şi săorganizeze echipa încă de la preluarea ei, dar şi pentru fiecare joc în parte, trebuie săpregătească şi să menŃină în bună formă sportivă jucătorii şi echipa în ansamblul ei, trebuie săştie să conducă jucătorii în antrenamente, pentru joc, dar şi pentru viaŃa sportivă şi socială”.(M. Goran, antrenor fotbal). Astfel că, fără pretenŃia de a-i atribui o definire, pasiunea reprezintă o persistenŃă a unuisentiment, ca parte afectivă sau ca aptitudine, ca parte spirituală a unui talent într-un domeniu,iar în cazul nostru, aceasta constituie nucleul de bază al meseriei de antrenor. Antrenorul esteaşadar cel care, cu precizie maximă ştie „ce face” (îşi propune scopuri exacte), ştie „cum face”(ne referim aici la principiile şi metodele cu care acŃionează şi pe care le pune în practică), careştie „cu ce face” (respectiv cu ce mijloace realizează activitatea sa). 62
    • - Conducătorul sportiv are, de asemenea, un rol deosebit de important, bine definit înpregătirea psihologică a sportivului în vederea unei competiŃii, în obŃinerea succesului. Nu depuŃine ori auzim înaintea unor competiŃii importante conducători care, în loc să încurajeze,analizează, critică, creând o atmosferă încărcată în loc de una mobilizatoare. Adesea ei înşişiemoŃionaŃi, îngrijoraŃi şi folosind cele mai nepotrivite cuvinte („trebuie să faceŃi, că dacănu…”) provoacă crisparea, blocarea şi astfel insuccesul. Pregătirea psihologică de cătreconducător trebuie făcută cu destul de mult timp înainte de competiŃie, discuŃiile purtate pe unfond de prietenie, respect, dragoste, empatie. Totodată, angajamentele şi promisiunileconducătorilor sportivi trebuie să aibă acoperire şi realizare imediată, pentru ca sportivul să-şipăstreze încrederea în conducătorul său sportiv. c. Obiectivele sportului. EducaŃia fizică şi sportul în general constituie o activitatedeosebit de complexă, dacă ne referim, în primul rând, la conŃinutul, structura, organizarea şidesfăşurarea sa. Cele mai cunoscute obiective în ceea ce priveşte practicarea exerciŃiului fizicsunt asigurarea instruirii şi educării indivizilor (respectiv menŃinerea optimă a sănătăŃiipracticanŃilor de sport, creşterea potenŃialului lor de muncă şi viaŃă, dar şi favorizareaproceselor de creştere şi dezvoltare fizică optimă a organismului, formarea unui sistem larg dedeprinderi şi priceperi motrice utilitar-aplicative). Practicarea sportului contribuie şi ladezvoltarea unor calităŃi şi trăsături moral-volitive şi intelectuale, a gustului pentru mişcare,frumos, dar şi a responsabilităŃii sociale. Oricum, idealul educaŃiei fizice şi al altor activităŃimotrice trebuie să fie în concordanŃă cu idealul educaŃional al societăŃii, aşa încât acestacontinuă să se modifice în funcŃie de evoluŃia social-istorică a fiecărei societăŃi. d. Practicarea sportului şi funcŃiile sale. Practicarea exerciŃiilor fizice vizează, indiferentde forma organizatorică sau de formaŃiunea social-economică sau politică în care se desfăşoară,perfecŃionarea dezvoltării fizice armonioase a subiectului în cauză. Determinată şi dinnecesităŃi de ordin recreativ, de destindere, practicarea exerciŃiilor fizice dezvoltă totodatăsimŃul dragostei pentru mişcare şi simŃul estetic. De asemenea, educaŃia fizică, prin diferitele eiforme de organizare şi datorită caracterului său emoŃional, contribuie la dezvoltarea spirituluicreator, a spiritului de afirmare, de depăşire şi chiar de autodepăşire. FuncŃiile educaŃiei fizice sunt importante şi suficiente numai dacă sunt realizate într-unsistem, în strânsă legătură, influenŃându-se şi completându-se reciproc. Acestea sunt: 63
    • - FuncŃia de perfecŃionare a dezvoltării fizice are rolul prioritar în dezvoltarea fizicăarmonioasă, a unor indici superiori în plan somatic şi funcŃional, pentru viaŃa şi activitateaoamenilor de toate vârstele; - FuncŃia de perfecŃionare a capacităŃii motrice care vizează calităŃile motrice,deprinderile, priceperile motrice, necesare pentru un randament sporit pe toate planurile vieŃiişi întregirea personalităŃii umane; - FuncŃia igienică vizează menŃinerea unei stări optime de sănătate a oamenilor, avândcaracter preventiv în acest plan; - FuncŃia recreativă asigură prin activitatea de educaŃie fizică a fondului de calităŃi,deprinderi şi priceperi motrice necesare ca indivizi de diferite vârste să poată petrece în modutil şi plăcut, recreativ, timpul lor liber; - FuncŃia de emulaŃie se materializează prin dezvoltarea spiritului competitiv cecaracterizează în general fiinŃa umană, prin dorinŃa sa permanentă de autodepăşire; - FuncŃia educativă considerată ca fiind complexă prin prisma influenŃelor asupradezvoltării personalităŃii umane, în general, dar şi asupra dezvoltării laturilor de personalitate,cum ar fi cea intelectuală, morală, estetică, profesională. IV.4. Grupul sportiv - un grup social Grupul social reprezintă un sistem dinamic, în cadrul căruia se stabilesc interrelaŃii întremembrii săi, o realitate supraindividuală, aflată la rândul său în interacŃiune cu alte relaŃii de tipsocial. Elementele componente ale sistemului reprezentat de grupul social sunt membriiacestuia, care interacŃionează, îşi interiorizează valorile grupului, îşi însuşesc scopurile acestuiaşi manifestă solidaritate unii faŃă de ceilalŃi. Solidaritatea de grup reprezintă nucleul central al forŃei grupului, având la bază fiecomunitatea unor valori culturale, interese economice, fie adeziunea membrilor săi înrealizarea unor scopuri importante. Grupul este un tot unitar, în care fiecare individ reprezintădoar o parte, dar cu o poziŃie bine structurată, care-i datermină drepturile, datoriile şi îlinfluenŃează ideologic. O altă caracteristică esenŃială a grupului este determinată decomunicare, considerată elementul principal care creează grupul, şi nu simpla proximitatespaŃială sau contactul fizic. Comunicarea se poate realiza fie „faŃă în faŃă” (engl. „face to face”)sau indirect, fie prin scriere sau, mai nou, prin mijloace tehnice moderne (Internetul). 64
    • Teoretic, grupul poate avea orice dimensiune, începând cu două persoane şi până laîntreaga lume. ComponenŃa grupurilor se poate schimba în timp prin părăsirea grupului decătre unii membri pe cale naturală sau ca urmare a unor motivaŃii şi opŃiuni sociale, morale,religioase, politice etc., aceste schimburi neanulând grupul din punct de vedere al intensităŃiisau durabilităŃii sale. Totodată, grupul este o formaŃiune psiho-socială cu o anumită structură,constituit în vederea desfăşurării unei activităŃi. Grupul nu este o simplă însumare de persoane,ci are organizare specifică, obiective, structură internă, reguli de conduită pentru membrii săietc. În ultimele decenii, s-a vorbit şi s-a scris foarte mult despre grup, mai ales despre grupulmic, în legătură cu faptul că psihologia membrilor săi prezintă o serie de caracteristici de careaceştia nu dispun în afara grupului în cauză. De asemenea, s-a mai tratat problemaperformanŃelor de tot felul pe care grupul le realizează mai bine în condiŃiile în care el estestructurat şi organizat într-un anumit fel. Spre deosebire de alte grupuri umane, grupul mic esteo unitate alcătuită dintr-un număr relativ restrâns de persoane, de la 2-3 până la 25-30, care seaflă în relaŃii de comunicare, colaborare, apreciere, simpatie etc. şi care au un scop comun învederea căruia se organizează, stabilind norme specifice de conduită. Grupul mic prezintă oanumită dinamică, grad de coeziune, tipuri de interacŃiuni, un sistem de comunicaŃie directinterpersonal, prezintă fenomene de autoritate şi de dependenŃă grupală, procedee de conducereetc, care-l definesc şi îl diferenŃiază de altele. Grupul mic trebuie înteles ca un sistem cu organizare internă ierarhică care implicăinteracŃiunea elementelor componente, mecanisme de reglaj şi autoreglaj, integritate. În cadrulgrupului, individul este un „atom” social, cu caracter de subiect, pentru că alege sau respinge,dar şi de obiect, pentru că este ales, respins sau rămâne indiferent pentru alŃii. ApartenenŃa sportivului la un grup prezintă o serie de particularităŃi care necesită uneleprecizări de ordin terminologic, şi prin acestea, de ordin teoretic şi conceptual. În cele mai multe studii asupra grupului mic în sport s-a cercetat sistemul relaŃiilorpreferenŃiale, dinamica lor şi, ca un aspect major, coeziunea în cadrul grupului, precum şiprocesele de conducere şi tipologia liderilor. În cele ce urmează, termenii de grup mic şi echipăsportivă vor fi folosiŃi ca sinonim, dar nu vor fi extinşi asupra noŃiunii de grup sportiv sauasupra colectivităŃii în care se desfăşoară activitatea sportivă. 65
    • a. Caracteristicile grupului sportiv: „Echipa sau grupul mic constituie o realitatepsiho-socială de bază a activităŃii sportive, de coeziunea şi capacitatea ei depinzând atâtperformanŃa, cât şi satisfacŃia sportivilor şi suporterilor” (M.Epuran, Modelarea conduiteisportive, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1990, pag. 149). ViaŃa sportivă cunoaşte adeseasituaŃiile caracteristice ale echipelor sudate, dezbinate, dezorientate sau în curs de a-şi dobândipersonalitatea; cunoaşte, de asemenea, faptul că nu se poate forma o echipă în adevăratul sensal cuvântului decât cu mult efort şi într-un interval de timp îndelungat (aproximativ de 2-3ani). Principalele caracteristici ale grupului mic sunt următoarele: ► Volumul mic, număr restrâns de membri, corespunzător sportului respectiv; ► Caracterul primar, relaŃiile în sânul grupului fiind directe, constituite într-un sistemliber şi nemijlocit. Comunicarea din cadrul echipei are un caracter gestual-motric cusemnificaŃii tehnico-tactice şi este orientată spre atingerea scopului performanŃial. ► Caracterul nespontan, creat cu un scop specific. Grupul sportiv se constituie însăpentru nevoia de performanŃă, care este raŃiunea de a fi a sportului în sine. Se cunoaşte faptulcă sportivul poate avea un motiv personal pentru a face sport, dar în cadrul echipei, motivul săueste subordonat obiectivului comun şi, de regulă, se armonizează cu acesta. ► Dinamică specifică. Membrii echipei se întegrează în colectiv atât timp cât pot fiactivi şi eficienŃi. Dinamica organizatorică este însotiŃă şi de o dinamică funcŃională, referitoarela coeziune. ► Componenta eterogenă. Această caracteristică este determinată de variabilitateavârstei, specificul cultural sau chiar a naŃionalităŃii componentei grupului sportiv. Potrivit lui Antonelli şi Salvini (în M. Epuran, Psihologia sportului de performanŃă,Teorie şi practică, Editura Fest, Bucureşti, 2001, pag. 290) factorii care realizează obiectiveleşi coeziunea grupului sportiv se împart în: factori care asigură atingerea obiectivelor(competitivitate, disciplină sportivă, rigiditatea rolurilor, relaŃii utilitare, comunicare formală şidecizii pe verticală, ierarhie şi autoritate) şi factori care menŃin coeziunea grupului (respectivcolaborare, comunicare şi participare spontană, relaŃii afective, decizii în grup, democraŃie). În concluzie, un colectiv de sportivi nu reprezintă o simplă alipire de indivizi. EiacŃionează şi luptă pentru un scop comun, unde se manifestă simŃul solidarităŃii, prin unificareavirtuŃilor, a calităŃilor fiecărui sportiv, obŃinând o forŃă superioară greu de învins. 66
    • b. Dinamica grupului: Primele utilizări ale expresiei „dinamica grupului” (sau dinamicade grup) îi aparŃin lui Kurt Lewin, inventatorul expresiei group dynamics. „Lewin vede grupulca pe o totalitate ireductibilă la indivizii care-l alcătuiesc, un sistem de interdependenŃeconstituind, împreună cu mediul său înconjurător, un câmp social dinamic” (DicŃionar deSociologie Larousse, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996, pag. 89). Dinamicadesemnează totalitatea schimbărilor adaptive survenite într-o oarecare parte a unui grup.Fiecare echipă are o istorie, o perioadă de început, de formare, apoi de desăvârsire, urmatăuneori de declin şi, eventual de revenire. Biografia sportului abundă în exemple de echipe careau fost cândva redutabile, apoi au cedat pentru a reveni sau a nu mai reveni printre cele maibune. Formarea unui grup reprezintă un demers relativ dificil. Grupurile sportive se formeazăpe baza unor motive mai mult sau mai puŃin conştiente (ne referim aici la nevoia de afiliere, deapartenenŃă, atracŃie etc.). „Cel mai puternic motiv este nevoia de performanŃă şi de realizarecare corespunde şi scopului specific al grupului, performanŃa sportivă” (M. Epuran, idem, pag.275-276). AfirmaŃia potrivit căreia performanŃa depinde de coeziunea grupului pare un adevărunanim recunoscut. Se pare că în anumite cazuri, lipsa concurenŃei şi a unor păreri diferite întremembrii grupului face ca acesta să se mobilizeze, mai puŃin pentru sarcină şi să accepteeventualele eşecuri. În secŃiile cluburilor de performanŃă, formarea grupurilor are alte resorturi,prin faptul că ei selecŃionează sau transferă spotivii dotaŃi integrându-i în echipă, iar aceştia,uneori, devin pilonul principal în jurul căruia vor trebui să se regrupeze chiar şi cei mai vechi,respectându-i valoarea noului coleg. Uneori, aceste situaŃii generează chiar conflicte îninteriorul grupului, care pot fi depăşite prin măestria antrenorilor sau a conducătorilor sportivide a gestiona conflictul. Coeziunea grupului sau gradul său de afiliere este una din calităŃilecare stimulează cooperarea strânsă între sportivi, dăruirea în munca din antrenamente şi luptadin concursuri, subordonarea unor interese individuale celor colective. Echipa devine astfel, înmod colectiv, mai bună. Coeziunea este dependentă şi de modul cum este trăit succesul sauinsuccesul de către jucători. De regulă, tensiunea competiŃională întăreşte coeziunea. Succesulsau insuccesul poate conduce la slăbirea coeziunii, a moralului echipei, în situaŃii dintre celemai variate, dar dependent de motivaŃia de bază a grupului. În anumite situaŃii, antrenorul sauconducătorul trebuie să facă eforturi pentru realizarea unei intenŃionalităŃi comune tuturormembrilor grupului în privinŃa principalelor scopuri şi sarcini care conduc la eficienŃa acestora. 67
    • Şi motivaŃia reprezintă deci (aşa cum am precizat şi în capitolele anterioare) un factor de bazăcare uneşte sportivii (echipa) în jurul scopului comun. Mai mult, diferenŃele prea mari de vârstă din interiorul grupului se exprimă prindeosebiri de atitudini şi aspiraŃii, iar caracterul sportivilor, împreună cu trăsăturiletemperamentale şi orientarea ideologică sunt, de asemena, importante. ObservaŃiile sociologiceau demonstrat de mult timp zicala potrivit căreia „cine se aseamănă se adună”, aceştia găsindu-şi valenŃe comune în atitudini, aptitudini, trăsături caracteriale şi se apropie mai firesc unii dealŃii. Este vorba de afiliere prin empatie. În concluzie, realizarea coeziunii grupului sportiv reprezintă un proces de modelaresocială, unde tendinŃele individuale se contopesc într-o atmosferă colectivă afectivă. În anumitesituaŃii, antrenorul sau conducătorul sportiv trebuie să facă eforturi pentru a menŃine realizareaintenŃiei comune tuturor membrilor grupului în privinŃa scopului principal şi a sarcinilor careconduc la eficientizarea acestuia. Pentru ca sentimentul de echipă să ia naştere şi să se dezvolteeste absolut necesară consolidarea raporturilor dintre sportivii aceluiaşi colectiv şi dintresporivi-antrenori-conducător sportiv-psiholog. Calea raŃională se bazează pe înŃelegerea unorprincipii şi reguli care stau la baza formării unui colectiv sudat, la care se adaugă şi caleaafectivă, a sensibilităŃii fiecăruia. c. Problematica liderului. Rolul liderului în obŃinerea performanŃelor sportive.Termenul de lider provine din englezescul „leader”, cu sensul de conducător, respectiv opersoană care exercită puterea sau care are o mare influenŃă în cadrul grupului social din careface parte, cu rol în exercitarea funcŃiei de conducere şi în luarea deciziilor. În general, lideruleste persoana care este desemnată pe cale instituŃională cu funcŃia de conducere (adică liderformal sau instituŃional) sau persoana care exercită cea mai mare influenŃă în cadrul grupului,fiind aleasă printr-un număr major de preferinŃe exprimate de membrii acelui grup (respectivliderul informal, neoficial sau sociometric). Psihologia şi sociologia deopotrivă s-au ocupat nu numai de tipologia conducătorilor, cişi de caracteristicile lor, de trăsăturile care le asigură autoritatea în grup. Nu de mult seconsidera că această calitate de lider este o trăsătură înnăscută (te naşti sau nu cu ea). Pornindde la teoria personalităŃii, s-a remarcat, pe bună dreptate, că nu toŃi liderii acŃionează în acelaşimod, ci adoptă stiluri de lucru diferite, identificându-se astfel două stiluri diferite şi anume: 68
    • stilul autoritar şi stilul democratic, fiecare producând rezultate bune în anumite contexte. Dar şiexecutanŃii au fiecare personalitatea şi nevoile lor proprii şi reacŃionează în mod diferit la unstil de conducere sau altul. Oricum, liderii eficienŃi sunt empatici (au capacitatea de a privilucrurile şi din perspectiva celuilalt, înŃelegând trăirile şi reacŃiile acestuia la diverseevenimente), empatia fiind considerată cea mai importantă calitate pentru ca cineva să poatăpractica eficient o astfel de meserie. În activitatea sportivă, căpitanul de echipă este un lider, un conducător sportiv acceptatşi desemnat de un grup ca să-l reprezinte. El poate fi şi iubit, dar, mai important este ca acestasă fie apreciat de colegii de echipă prin calităŃile sale reale, prin competenŃă. Desigur, acestecalităŃi, dublate de maturitate intelectuală, afectivă, socială se formează de-a lungul anilor. Deaceea, căpitanii sunt aleşi dintre sportivii mai vechi şi mai experimentaŃi. Aşa cum am precizat anterior, conducerea grupului este realizată de către antrenor, înmod deosebit, dar şi de căpitanul de echipă, al cărui rol este mai mare în raport cu acela care seatribuie de regulă. Căpitanul de echipă este în acelaşi timp ajutorul antrenorului în mobilizareajucătorilor pentru realizarea obiectivelor propuse şi reprezentantul opiniei grupului în faŃaconducerii clubului. De exemplu, în fotbal, căpitanul de echipă (liderul) este o persoană care sebucură de un anumit statut, drepturile şi obligaŃiile oficiale fiind consemnate de regulamentelespecifice fiecărui club. Rolul său se amplifică mai ales în timpul competiŃiei sportive, undeconducerea de către antrenor este indirectă sau chiar total absentă şi unde sportivii colegi deechipă trebuie să dea dovadă de iniŃiativă, creativitate, independenŃă şi pricepere tactică îngăsirea celor mai bune soluŃii pe terenul de sport. În concluzie, şi în sport, ca de altfel în toate activităŃile umane organizate, problemeleconducerii grupului sunt complexe datorită necesităŃii de a echilibra funcŃiile de conducere cuactivităŃile şi atitudinile intenŃionale ale membrilor grupului. Astfel, apar chestiuni interesanteîn legatură cu autoritatea conducătorului, cu stilul lui de conducere, cu metodele şi factorii careasigură eficacitatea grupului. Conducătorul constituie un factor activ în dinamica grupului, elimpulsionând activitatea acestuia şi contribuind la realizarea coeziunii şi eficienŃei în cadrulgrupului. IV.5. Fenomene psihosociale în sport. Tipuri de relaŃii interpersonale în activitatea sportivă 69
    • Sportul reprezintă o formă înaltă de pregătire în domeniul educaŃiei fizice ce oferăposibilităŃi de dezvoltare şi perfecŃionare a calităŃilor fizice şi psihice solicitate de ramurarespectivă, practicat, aşa cum am mai arătat, în scopul fortificării organismului, al plăceriipersonale şi de grup, al îmbunătăŃirii rezultatelor proprii sau al obŃinerii de performanŃe înalte.Totodată este un fenomen tipic psihosocial întrucât determină şi dezvoltă fenomenepsihosociale, clădite pe relaŃii interindividuale, manifestări de grup, atitudini preferenŃiale alesportivilor faŃă de alŃii sau chiar ale unor echipe faŃă de altele, caracterizate de întrecere întresportivi sau între echipe (grupuri sociale), de participarea spectatorilor, de aprecierea publică arezultatelor obŃinute şi de succes, ca o recompensă premială a celor mai înalte rezultate. Din punct de vedere psihologic, în fenomenul sportiv sunt incluse trăsăturile depersonalitate a celui ce practică sportul, motivaŃia şi atitudinile sportivilor, aptitudinile, dar şirelaŃiile interpersonale ale sportivilor, conduita liderilor de echipe, ca şi sentimentele şireacŃiile spectatorilor. Din punct de vedere sociologic sunt recunoscute importanŃa şi valoareasocială a sportului, rolul acestuia în ceea ce priveşte integrarea socială a sportului, însocializarea individului şi nu în ultimul rând influenŃa echilibrată a cestuia asupra sănătăŃiipsihice. Vorbim astfel de psihologia relaŃiilor interpersonale şi de psihosociologia grupurilormici ca variabile esenŃiale cu importanŃă deosebită în domeniul sportiv. Aşa cum am mai arătat pe parcursul acestui capitol, în ceea ce privesc relaŃiile dintreoameni care participă direct sau indirect la realizarea de performanŃe sportive, în activitateasportivă distingem următoarele tipuri de relaŃii: relaŃii între sportivi şi antrenori/conducătorsportiv/psihologi, între sportivi şi adversari, între sportivi şi arbitri, între sportivi şi spectatori.Mai mult, „din punct de vedere al atitudinii interindividuale, aceste relaŃii pot fi: de colaborare– concurenŃă – adversitate sau de simpatie – antipatie – indiferenŃă” (M.Epuran; I.Holdevici,Compendiu de psihologie pentru antrenori, Editura Sport-Turism, 1980, pag. 195). AcesterelaŃii se pot cu uşurinŃă identifica prin aplicarea la sportivi a testului sociometric, prin careputem studia relaŃiile de simpatie, antipatie, indiferenŃă (ignorare) din cadrul grupului, relaŃiideosebit de importante de cunoscut de către antrenor conducător sportiv şi psihologul echipei. Cât priveşte psihosociologia grupurilor mici, grupul sportiv este restrâns, cu o entitatedinamică evolutivă, competitivă. Din această perspectivă putem vorbi de grupuri caracteriale(se referă la legăturile caracteriale dintre membrii), grupuri omogene (caracterizate prinomogenitatea calităŃilor fizice şi nivelului de dezvoltare şi perfecŃionare a priceperilor şi 70
    • deprinderilor tehnico-tactice), grupuri „gomfoterne” (cu aceeaşi pregătire, o omogenitatefizică, fiziologică şi psihică (M.Epuran; I.Holdevici, idem, pag.214). Un exemplu în acest sensîl constituie grupul de gimnaşti, patinatori, canotori etc. în care coordonarea acŃiunilor estedeplină, simultană, cu un tempo specific echipei. 71