<titlu>  Istoria 
Românilor 
MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI 
MIHAI MANEA  BOGDAN TEODORESCU 
De la 1821 până în 1989 
Manual pe...
EDITU 
RA 
DIDAC 
TICĂ SI 
PEDAG 
OGICĂ, 
R.A. ­ 
BUCUR 
EŞTI 
1996
Au colaborat la realizarea manualului: 
Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina 
loana­Şerbu, cercetător ştiinţific, 
Dumitra ...
INTRODUCERE 
SECOLELE AL XIX­LEA ŞI AL XX­LEA ÎN DEVENIREA 
ISTORIEI ROMÂNILOR 
Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru...
armatele  Austriei.  Exponenţii  naţiunii  române  ­  poeţii  Vasile  Alecsandri  şi 
Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Io...
a  Privit  chiar  strict  cronologic,  secolul  al  XIX­lea  rămâne  aşa  cum  îl 
caracterizează  i.  Ghica:  „cel  mai m...
c 
Desăvârşirea'  unităţii  de'­  stat,  recunoscută  (în  cele  din.  urmă)  şi  de 
comunitatea internaţională, la capăt...
virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe 
Un centralism excesiv, în  care rolul  ...
­3Π
HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI, 
EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI 
­  ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX­L...
1783 şi 1791­ Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei 
fată de Imperiul Otoman, fiind excl...
>  STRUCTURA HABITATULUI 
din care. TOTAL 
AŞEZĂRI  târguri şi oraşe  _, aşezări rurale s 
ENTITATEA * ISTORIC6­ 
GEOGBAF(...
Numărul  cşl  mai  mare  de  oraşe  (11,  dintre  care  şise  „regeşti  şi  cinci 
oraşe­municipii)­  se  înregistrează,  ...
­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­m 
— 
Aşezările după structurile 
Româneşti  Româno­ 
sârbeşti 
Sârbeşti  Sârbo­ 
germane 
Româno­...
Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace­ 
nia P e 
văile Timocului şi Măritei sau la est de ...
Structura  socială  a  populaţiei  româ f 
Izvoarele  de  demografie  istorica 
oferă date semnificative şi în legătură cu...
între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or  se 
poate  aprecia  ...
■ Moghilev 'V  K 
Culisăuţi  y 
Soroca V  <1V 
Dorohoi   Ripiceni Dumbrăvenii?  y 
­ 
Şiret ­  l " I U  Botoşani 
Vasilâu*...
NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE, 
URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ 
­  CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ...
dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul 
unui opresor pe cât de lacom, pe atât d...
ronstituie în ceea ce s­a numit „un cartel pentru exploatarea Ţărilor Române" 
împărţind,  doar  între  ele,  dreptul  de ...
proprietate funciară nu  s­a  specializat în exportul de  cereale. Cele 12 zile de 
clacă, statuate încă din vremea lui Co...
. u  mijloacele de care dispune, un 
cr 
l'  a  strânge  o  avere  şi  a  dobândi  o  r 
7itie de prestigiu. 
p 
pentru ac...
Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi psihice, mai cu 
seamă ultimele ­ relativ contradictorii ­ est...
încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi asumă derea 
unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea...
este  îndreptată  împotriva   boierilor",   ci  împotriva  otomanilor,  „din   porunc 
împăratului Alexandru". Urma ca ruş...
Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională. 
donată de boierii în panică, disperaţ...
Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm 
cele două mişcări. După unele surse, Tu...
DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821 
RĂZVRĂTIREA OLTENIE!. 
­  TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc        * SAŞI. 
­  „SOMNIA" LUI...
11&•­T; 
Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor 
Dar  acţiunile  eteriste  din  Moldova  au  schimbat  planul  iniţi...
în acest sens,  Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi­au jurat 
A­ tă Acordul încheiat între părţi şi­a găsit...
Sfârşitul  revoluţiei;  moarte?*,  de  martir  a  lui  Tudor.  La  apropierea 
otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu...
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Manual ist rom
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×

Manual ist rom

982

Published on

0 Comments
0 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

  • Be the first to like this

No Downloads
Views
Total Views
982
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
16
Comments
0
Likes
0
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Manual ist rom

  1. 1. <titlu>  Istoria  Românilor  MINISTERUL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI  MIHAI MANEA  BOGDAN TEODORESCU  De la 1821 până în 1989  Manual pentru clasa a XII­a
  2. 2. EDITU  RA  DIDAC  TICĂ SI  PEDAG  OGICĂ,  R.A. ­  BUCUR  EŞTI  1996
  3. 3. Au colaborat la realizarea manualului:  Adrian Pascu, profesor, gr.l, Alina  loana­Şerbu, cercetător ştiinţific,  Dumitra Teodorescu, profesor, gr. I  Referenţi:  Prof. univ. dr. loan Scurtu  Prof univ Nichita Adăniloaie  Prof. Radu Homer  Prof. Minai Oproiu  Redactor,  Prof. GabrielStan  Tehnoredactor, Ancuţa Peţa  Coperta, Dumitru Şmalenic  I.S B.N. 973­30­4690­6  Culegere şipaginare computerizată Secţia  Jotocukgere ­ %!A.I. ­ Imprimeria Coresi  Tipărit sub comanda nr. 60077/42240  Regia Autonomă a Imprimeriilor  Imprimeria CORESI Bucureşti  Piaţa Presei Libere Nr.1  ROMÂNIA
  4. 4. INTRODUCERE  SECOLELE AL XIX­LEA ŞI AL XX­LEA ÎN DEVENIREA  ISTORIEI ROMÂNILOR  Manualul de faţă îl continuă pe cel pentru clasa a XI­a, elaborat în 1991 şi  editat  un  an  mai  târziu.  Aşadar,  după  cunoaşterea  preistoriei,  protoistoriei,  antichităţii, evului mediu şi a tranziţiei spre modernizare a societăţii din spaţiul  carpato­danubiano­pontic,  ne  vom  ocupa  de  modernitatea  precum  şi  de  con­  temporaneitatea devenirii istorice pe aceste meleaguri. Trimitem, astfel, la intro­  ducerea manualului precedent, care cuprinde, între altele, definirea cronologică  a structurilor (epoci, perioade, etape) corespunzătoare. Atragem atenţia însă că  această „definire" are un caracter orientativ; reprezintă o variantă ­ încă discu­  tabilă­ a periodizării istoriei românilor. De altfel, acelaşi lucru se întâmplă şi  în  privinţa studierii istoriei românilor.  In introducerea de faţă, ne vom opri numai asupra semnificaţiilor pe care  secolele al XIX­lea şi al XX­lea le au în devenirea istorică a românilor.  începutul  secolului  al  XIX­lea  coincide  cu  noi  incursiuni  ale  trupelor  otomane la nord de Dunăre. Trece numai o jumătate de deceniu şi urmează o  lungă ocupaţie militară ţaristă (1806­1812). Ea se încheia cu o nouă pierdere  teritorială.  Pământul  românesc  dintre  Nistru  şi  Prut  este  anexat  Imperiului  Romanovilor.  în anul 1821, pentru „Dreptate" şi „Slobozenie" „cămaşa mort/Teste îmbră­  cată de Tudor Vladimirescu care piere însă asasinat de eterişti. Programul său  naţional  şi  social  este  împlinit  de  cei  care  suferă  privaţiunile  pricinuite  de  ocupaţia otomană în anii 1821­1822. Sunt reinstaurate domniile pământene.  Din nefericire, sunt întrerupte de o nouă ocupaţie militară ţaristă (1824­1834), în  timpul  căreia  Rusia  anexează  Delta  Dunării  şi  Insula  Şerpilor,  demon­  strând,  totodată,  la  Săbăoani,  unde  sunt  ucişi  sute  de  săteni,  ce  înseamnă  „protectoratul" ei.  împotriva acestei noi forme de dominaţie străină, protectoratul rusesc, care  se  adăugase  exercitării  suzeranităţii  otomane,  acţionează  revoluţionarii  de  la  1848. Bucureştenii ucişi la 19 iunie şi 13 septembrie 1848 constituie, în această  privinţă, o eternă mărturie. După cum, la miazănoapte de Carpaţii Meridionali,  contra  absolutismului  habsburgic  şi  obtuzităţii  nemeşeşti, vor  avea  aceeaşi  soartă conaţionalii lor Ion Buteanu şi Petru Dobra, precum şi înţeleptul teolog  sas Stephan Ludwig Roth. De cealaltă parte a baricadei, dar tot în numele unui  ideal romantic, îşi găseşte un prea timpuriu sfârşit poetul ungur Petofi Sândor.  întru dreaptă judecată, să reţinem numărul victimelor revoluţiei de la 1848­1849  în Transilvania, aşja cum este el publicat de periodicul „Kronstădter Zeitung":  5411 români, 304 maghiari, 310 saşi, 93 de alte naţionalităţi.  Din toamna anului 1848 până în primăvara anului 1851, trupele otomane şi  ţariste  nu  părăsesc  teritoriile  de  la  est  şi  sud  de  Carpaţi.  în  interiorul  arcului  carpatic, armatele habsburgice impun regimul politic neoabsolutist. Ostile Rusiei  revin în 1853­1854, când ocupă, ca „zălog", Moldova şi Ţara Românească. Din  august 1854 şi până în martie 1857, întreg spaţiul românesc este ocupat de
  5. 5. armatele  Austriei.  Exponenţii  naţiunii  române  ­  poeţii  Vasile  Alecsandri  şi  Dimitrie Bolintineanu, scriitorii Ion Ghica şi Costache Negri, sprijiniţi de istoricul  Eudoxiu  Hurmuzaki  ori  de  marele  industriaş  şi  bancher  Gheorghe  Simeon  Şina  ­  reuşesc  ca,  printr­o  amplă  activitate  diplomatică  (Viena  ­  1855,  Constantinopol  şi  Paris  1856),  să  facă  din  propria  cauză  o  problemă  de  însemnătate europeană.  Unirea Moldovei cu Ţara Românească, la 24 ianuarie 1859, amplă operă  reformatoare  din  timpul  domniei  lui  Alexandru  loan  Cuza  şi  al  guvernării  lui  Mihail  Kogălniceanu,  contribuie,  în  mod  hotărâtor,  la  edificarea  României  moderne.  Forme  de  viaţă  socială  şi  de  cultură,  moştenite  de  secole,  sunt  transformate  din  temelii.  Apar  noi  instituţii  administrative,  artistice,  bisericeşti,  juridice, militare, politice, de învăţământ, sănătate ş.a.m.d.  Schimburi de atitudine şi de mentalitate, explicabile în contextul continental  complex şi contradictoriu, duc la întronarea dinastiei străine. Urmare proximă a  înscăunării principelui Carol I, la 10 Mai 1886, Constituţia din acelaşi an încheie  practic „deceniul restructurării naţionale"  şi  îl deschide pe cel care  pregăteşte  „epopeea  Independenţei".  Ţara  este  înzestrată  cu  cel  mai  înalt  for  ştiinţific,  Societatea Academică Română (1867) cuprinzând membri din toate teritoriile  locuite de români. Zece ani mai târziu, guvernul condus de  I.C. Brătianu  îşi  asumă răspunderea confirmării, pe câmpul de luptă, a votului Camerei de la 9  Mai  1877.  George  Şonţu,  Nicolae  Valter  Mărăcineanu,  Dimitrie  Giurescu,  Constantin Ene şi alţi zece mii de eroi (peste 4 000 de morţi şi aproape 6 000 de  răniţi)  plătesc  „tributul  de  sânge"  la  Griviţa,  Rahova,  Smârdan.  Prin  tratatele  internaţionale  (San  Stefano  şi  Berlin,  1878),  României  moderne  îi  sunt  recunoscute  deplina  neatârnare  ca  stat  şi  suveranitatea  sa  asupra  Dobrogei,  asupra  teritoriului  fostului  sangeac  al  Tulcei,  asupra  Deltei  Dunării  şi  Insulei  Şerpilor.  Ulterior  este  proclamat  Regatul  (1881).  Legea  fundamentală  a  ţării,  modificată în 1879 şi 1884, confirmă pluralismul politic. Afirmate deja prin cele  două partide (Naţional­Liberal şi, respectiv, Conservator) care asigură alternativa  guvernamentală  după  instaurarea  regimului  monarhiei  constituţional­parla­  mentare, liberalismul şi conservatorismul/junimismul se consolidează ca doctrine  politice.  Triumfă  concepţiile  privind  protecţionismul  economic  şi  încurajarea  industriei naţionale. Pe acest fundal,opera lui Mihai Eminescudobândeşte durată  infinită.  Din  ea  se  naşte  curentul  naţionalist­democrat.  Concomitent,  din  alte  izvoare,  fireşte,  se  conturează  ţărănismul,  iar  social­democraţia  se  pronunţă  pentru reformarea societăţii româneşti din interiorul acesteia, pe temeiul justiţiei  sociale şi al solidarităţii naţionale.  Totodată,  românii  din  afara  graniţelor  statului  naţional  modern  continuă  lupta pentru emancipare politică şi spirituală. La cunoscutele tactici ­ „activismul"  şi  „pasivismul  de  protestare"­  ­  ei  adaugă  noi  forme  de  acţiune.  Acestea  se  desfăşoară sub egida partidelor naţionale ale românilor din Basarabia, Bucovina,  Transilvania şi din celelalte teritorii aflate, încă, sub dominaţie străină. Are loc  mişcarea  memorandistă  (1892­1894).  în  1898,  cu  prilejul  aniversării  unei  jumătăţi de veac de la Revoluţia de la 1848, sunt readuse în prim­plan faptele şi  ideile tribunilor de pe „Câmpul Libertăţii" (Blaj­Filaret).
  6. 6. a  Privit  chiar  strict  cronologic,  secolul  al  XIX­lea  rămâne  aşa  cum  îl  caracterizează  i.  Ghica:  „cel  mai mare  şi  mai  luminos  dintre  toate"  veacurile  istoriei milenare a românilor.  Prin evenimentele cruciale de la 1821­1822 şi 1848­1849, din 1859, 1866  sau  1877­1878,  acest  veac  întruneşte,  şi  la  români,  trăsăturile  afirmate  de  istoricul german Leopold von Ranke sub sintagma „secolul naţiunilor". Din acest  punct  de  vedere  însă,  în  istoria  noastră  naţională,  secolul  amintit  depăşeşte  cunoscuta limită cronologică finală (1900); el continuă până în 1918.  Desigur, pe plan universal, există  şi alte definiri ale veacului al  XIX­lea:  pentru  spiritul  său  dominant,  este  denumit  „secolul  romantic";  din  punct  de  vedere  psiho­social,  frecvente  sunt  sintagmele  „secolul  raselor"  şi  „secolul  individualismului";  rar  se  vorbeşte  despre  „secolul  economiei  politice";  cât  priveşte infrastructura, este folosită adesea expresia „secolul roţii".  SecolulXX. Aidoma veacului care îl precede, ultimul secol din mileniul doi  al  erei  noastre  cunoaşte,  în  lume,  mai  multe  denumiri.  între  altele,  este  considerat „secolul artei noi". în această privinţă, poporul român îl are ca ilustru  reprezentant pe Constantin Brâncuşi, stabilit la Paris chiar la începutul veacului.  Tot în capitala Franţei, în 1906, Traian Vuia realizează primul zbor cu mijloace  proprii  de  bord,  înscriindu­se  definitiv  în  ceea  ce  avea  să  fie  numit  „secolul  aviaţiei", mai ales după ce, lângă Paris, Henri Coandă va realiza cel dintâi zbor  experimental al unui avion cu reacţie inventat de el.  între  timp,  în  ţară  se  înregistrează  primul  „semn  de  sânge"  al  veacului.  Ţărani răsculaţi la 1907 sunt ucişi sau răniţi de armată, din ordinul autorităţilor  presate  şi  de  un factor  extrem de  periculos (armatele Austro­Ungariei  ocupă  poziţii de atac pe linia Carpaţilor, iar cele ale Rusiei, la Prut). „Dumnezeu să­i  ierte", scrie N. lorga în ziarul „Neamul Românesc", îndemnând la o reconciliere  din care rezultă prezenţa eroică a fiilor satelor în Războiul pentru Reîntregirea  Naţională (1916­1919). Mobilizaţi de un guvern condus de Ion I.C. Brătianu şi  comandaţi, între alţi generali, de Alexandru Averescu, peste 800 000 de ostaşi  participă  la  cele  trei  campanii  de  pe  frontul  românesc,  300  000  dintre  ei  jertfindu­şi viaţa pentru supremul ideal naţional.  Marea  Unire  din  1918,  sub  sceptrul  regelui  Ferdinand,  este  rodul  unei  generaţii de excepţie. Din ea fac parte medicul Daniel Ciugureanu, profesorul de  matematică Ion Inculeţ, „misteriosul şi plinul de omenie" Pantelimon Halippa, toţi  ceilalţi deputaţi din Sfatul Ţării de la Chişinău, care la 27 Martie (st.v.) voteaz  Unirea  Basarabiei  cu  România;  Mitropolitul  Vladimir  Repta,  Dionisie  Bejan,  Cavaler lancu Flondor, istoricul Ion Nistorşi alţi participanţi la Congresul Generai  de  la  Cernăuţi,  prin  votul  cărora  Bucovina  se  uneşte  cu  România  la  15/18  noiembrie; militantul octogenar Gheorghe Pop de Băseşti, profesorul de istorie şi  publicistul Vasile Goldiş, /uliu Maniu, dr. losif Jumanca, precum şi toţi cei care,  Prin  opţiunea  plebiscitară  de  la  Alba­lulia,  la  1  decembrie  (st.n.)  „decretează  Unirea tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească" cu Patria­  Mamă, România.  1 Decembrie 1918 marchează, astfel, în istoria românilor, trecerea de la  e  Poca  modernă  la  contemporaneitate  (epoca  de  actualitate,  epoca  zilelor  noastre).
  7. 7. c  Desăvârşirea'  unităţii  de'­  stat,  recunoscută  (în  cele  din.  urmă)  şi  de  comunitatea internaţională, la capătul unei energice acţiuni diplomatice, oferea  naţiunii române, pentru prima oară reunită în întregimea ei în margini teritoriale  fireşti, cel mai propice cadru af propăşirii sale.  Peste dificultăţile inerente începutului, reforma politică (acordarea votului  universal  şi  Constituţia  din  1923)  şi  reforma  socială  (cu  deosebire  legea  definitivă  de  înfăptuire  a  reformei  agrare  din  1921)  statuau  o  monarhie  constituţională cu deplina separare a puterilor în stat, al cărei izvor era sufragiul  universal egal, direct şi secret. Conştientizarea sa era strâns legată de dreptul la  proprietate acordat celui mai numeros electorat ­ ţărănimea.  O creştere economică, întreruptă doar de catastrofala criză din anii 1929­  1933,  a  oferit  României  cei  mai  înalţi  indici  de  dezvoltare.  în  anul  1938  ţara  noastră  era  cu  totul  independentă  din  punct  de  vedere  energetic,  se  număra  printre  marile  producătoare  de  cereale  şi  petrol  din  Europa  şi  din  lume  şi  dezvolta o industrie prelucrătoare şi de maşini (aviaţie şi locomotive Diesel) în  plin avânt.  Realizărilor deosebite în plan politic, social şi economic li se adaugă cele  culturale, nu mai puţin prestigioase. Marile generaţii spirituale ale înfăptuirii Unirii  se  aflau  într­o  emulaţie  fericită  cu  mai  tinerii  lor  confraţi  născuţi  la  începutul  secolului  XX,  din  această  competiţie  ivindu­se  valori  perene  ale  culturii  universale,  precum  istoricul  Nicolae  /orga,  filosoful  şi  literatul  Lucian  Blaga,  muzicianul George Enescu, sculptorul Constantin Brâncuşi. Acum se formează  în România mari personalităţi ale ştiinţei şi culturii postbelice, biologul Gheorghe  Palade ­ încă  singurul român deţinător al  Premiului Nobel, reputatul istoric al  religiilor  Mircea  E/iade,  filosoful  şi  eseistul  Emil  Cioran  sau  dramaturgul  de  anvergură mondială Eugen lonesco.  Din păcate, sub o puternică presiune internaţională care va acţiona vreme  de  aproape  50  de  ani,  constant,  împotriva  intereselor  româneşti,  dar  şi  drept  consecinţă a unei nefaste politici care a căutat, mereu, compromisul avantajos,  realizând  mai  mereu  contrariul,  România  va  aluneca  pe  panta  unor  regimuri  autoritare şi dictatoriale.  Primul dintre ele, cel instalat în februarie 1938, s­a încheiat cu amputările  teritoriale  din  vara  1940,  expresie  a  politicii  de  forţă  şi  dictat  promovate  de  Germania şi Uniunea Sovietică în Europa centrală şi sud­estică.  Cedarea Basarabiei, apoi a Transilvaniei nord­estice şi, în cele din urmă, a  celor două judeţe din sudul Dobrogei a antrenat prăbuşirea lui Carol al  II şi a  deschis  perspectiva dictaturii antonesciene. Animat de  cele mai bune intenţii  (între care refacerea unităţii de stat era cea mai importantă), regimul politic al  mareşalului  Antonescu  a  fost  confruntat  cu  consecinţele  raporturilor  de  forţă  dintre  Marile  Puteri  în  timpul  războiului  mondial,  precum  şi  cu  complicaţiile  intervenite  între  Uniunea  Sovietică  şi  Germania.  Actul  de  la  23  August  1944,  născut din dorinţa de a asigura ţării o situaţie cât mai bună în perspectiva unei  victorii aliate, a condus însă, la lichidarea grabnică a democraţiei abia înfiripate,  la  abolirea  monarhiei  şi  instaurarea  unei  noi  dictaturi,  ­  de  stânga,  prin  sovietizarea societăţii româneşti.  încălcarea brutală a celor mai elementare drepturi şi libertăţi cetăţeneşti s­a  însoţit cu marginalizarea valorilor naţionale şi preluarea unui model străin. în
  8. 8. virtutea sa trebuiau create noi instituţii şi construită o economie întemeiată pe  Un centralism excesiv, în  care rolul  priontar revenea  unei  industrii  mare,  consumatoare de .materii prime, dar necompetitivă, ceea ce a adâncit, în timp,  contradicţii şi a determinat conflicte practic imposibil de soluţionat.  Când,  la  jumătatea  deceniului  şapte  al  acestui  secol,  a  devenit  vizibilă  nevoia unei deschideri şi când România a adoptat o politică externă mai puţin  obedientă  faţă  de  fosta  U.R.S.S.,  din  care  n­au  lipsit  chiar  manifestări  independente, de noua situaţie a beneficiat exclusiv un clan care,­sub ochii uimiţi  ai  unui  popor  întreg,  reitera  practicile  absolutismului  monarhic,  alăturându­le  celui mai rigid neostalinism în construcţia „noii societăţi".  Uriaşa putere de cumpătare  şi de toleranţă  a românilor a atins limita în  dimineaţa  zilei  de  22  decembrie  1989.  Un  regim  politic  impus  prin  forţa  unor  înţelegeri, din care fusesem cu ostentaţie excluşi, s­a prăbuşit ca un castel de  cărti de joc, o dată cu ieşirea din scenă a marionetelor, care se străduiau să­i  dea consistenţă.  Nu fără convulsii şi tragice sfâşieri, evenimentele de acum aproape trei ani  au  deschis  perspectiva  unor  transformări  structurale,  în  speranţa  unei  fireşti  continuităţi  şi  reveniri  româneşti  pe  marile  itinerarU  ale  istoriei,  în  direcţia  democraţiei şi progresului.  V,  ­  ■n­  1  flb,.  1,  ■'­.  ,i  <V,      . t     r  ­  va  rţf  •îl'
  9. 9. ­3Π HABITAT SI POPULAŢIE, STRUCTURI,  EXISTENŢA COTIDIANĂ, IMIGRĂRI  ­  ŢĂRILE ROMÂNE ÎN PRIMII ANI Al SECOLULUI AL XIX­LEA.  ­  HABITATUL SI POPULAŢIA.  ­  CARACTERUL PREVALENT RURAL AL HABITATULUI.  ­  AŞEZĂRI CU CARACTER URBAN SI SEMIURBAN.  ­  STRUCTURA ETNICĂ A POPULAŢIEI.  ­  DATE PRIVIND STRUCTURA CONFESIONALĂ A LOCUITORILOR SPAŢIULUI,  CARPATO­OANUBIANO­PONTIC.  ­  STRUCTURA SOCIALĂ A POPULApEI ROMÂNEŞTI.  Ţările Române în primii ani ai secolului al XIX­lea. în primele decenii  ale secolului al XIX­lea, istoria oamenilor pământului de la Dunăre, Pont şi  Carpaţi  marchează,  în  dezvoltarea  sa,  o  însemnată  etapă  a  habitatului  uman,  îndeosebi  a celui  urban. Acesta  este,  de altfel, rezultatul  principal  al  creşterii  demografice  din  secolul  al  XVII­lea­al  XVIII­lea,  al  progresului  economic  şi  al  mobilităţii  sociale,  al  cursului  politic  promovat  de  regimul  austriac  şi  de  cel  otomano­fanariot,  prin  reformele  administrative,  fiscale,  sociale, culturale şi religioase specifice „despotismului luminat". La începutul  secolului al XIX­lea însă, progresul general al societăţii româneşti resimte şi  influenţele  negative  ale  unor  factori  externi.  Ne  gândim,  în  primul  rând,  la  invaziile repetate ale armatelor străine.  în iarna 1801/1802, trupele paşei de Vidin, Pasvan Oglu, pradă Oltenia.  Craiova  este  arsă,  Mănaf  Ibrahim,  aghiotantul  paşei  amintite,  distruge  Tg.  Jiu.  Panica  provocată  în  rândurile  populaţiei  locale  este  cvasigenerală.  însuşi M/hai Şuţu, aflat la a treia domnie în Ţara Românească, ultima în anii  1801­1802,  părăseşte  tronul.  Ca  urmare,  timp  de  câteva  luni,  domnul  Moldovei, Alexandru Şuţu (1801­1802), îndeplineşte şi funcţia de caimacam  pentru  principatul  de  la  sud  de  Milcov.  în  această  perioadă,  numeroase  familii de mari boieri, de la miazăzi de Carpaţi ­ Brâncoveanu, Câmpineanu,  Dudescu, Ghica,  Obedeanu,  Ştirbei  ş.a.  ­  trecuseră  munţii,  refugiindu­se  la  Sibiu  şi  Braşov.  Din  ultimul  centru  urban  menţionat,  reprezentanţii  lor  se  adresează  lui  Napoleon  Bonaparte,  solicitând  protecţie  „împotriva tâlhăriilor  turceşti".  Demersurile  ulterioare  ale  diplomaţilor  francezi  aduc  numai  o  scurtă  perioadă de linişte,relativă,în Câmpia Dunării. Prin hatişeriful de la Gulhanei i  septembrie 1802), Poarta reconfirmă „privilegiile" cuprinse în firmanele din 1774,
  10. 10. 1783 şi 1791­ Este stabilit regimul obligaţiilor materiale ale „Valahiei" şi Moldovei  fată de Imperiul Otoman, fiind exclusă orice altă cerere de bani din partea curţii  suzerane. Totodată, este recunoscută autonomia celor două ţări carpato­dună­  ne,  imixtiunile  otomane  în  treburile  lor  interne  fiind,  de  asemenea,  interzise.  Durata  domniei  este  fixată  la  şapte  ani.  Anterior  expirării  acestui  termen,  mazilirea domnilor este condiţionată  de acordul comun al Rusiei  şi Porţii.  în  acest context, nu mai surprinde faptul că, imediat, noii domni de la Bucu­  reşti  ­  Constantin  Ipsilanti  (1802­1806,  1807)  ­  şi  laşi  ­  Alexandru  Moruzi  (1802­1806,  1807)  ­  adoptă  o  politică  filo­rusă.  Ei  nemulţumesc,  astfel,  pe  primul  împărat  al  francezilor,  care  îl  convinge  pe  sultan  să­i  îndepărteze  din  scaun  (12  august  1806).  Ţarul  Alexandru  I  (1801­1825)  invocă  încălcarea  hatişerifului  sus­menţionat  şi  ordonă  trupelor  ruse  să  invadeze  Moldova,  apoi  Tara Românească.  Războiul  ruso­otoman  (1806­1812)  desfăşurat  pe  teritoriul  locuit  de  români, provoacă acestora mari pierderi umane şi materiale. Mai mult, deşi la  început anunţase că acţionează pentru apărarea religiei şi drepturilor românilor,  Curtea de la Sankt­Petersburg pretinde, totuşi, anexarea Principatelor invadate.  Presaţi  de  Napoleon  I,  care  declanşează  campania  din  Rusia,  diplomaţii  lui  Alexandru I încheie pace cu otomanii (Bucureşti, 16 mai 1812) mulţumindu­se  numai cu încorporarea unei părţi din Moldova. Este vorba despre regiunea dintre  Nistru şi Prut (Basarabia), pământ românesc pe care B.P. Hasdeu îl defineşte  a  fi  „cu  picioarele  muiate  în  Marea  Neagră  şi  cu  fruntea  umbrită  de  codrii  Bucovinei".  Noul  rapt  teritorial  este  urmat  de  schimbări  demografice.  Pe  lângă  mişcările tradiţionale ale  populaţiei autohtone, respectiv emigrări  în zone mai  puţin  expuse  asupririi  sociale  şi  naţionale,  au  loc  imigrări  repetate,  colonizări  iniţiate de către autorităţile de ocupaţie. Alogenii şi cele câteva sute de aşezări  întemeiate  de  aceştia  nu  pot  schimba  însă  ponderea  evidentă  a  românilor  în  ansamblul locuitorilor spaţiului carpato­danubiano­pontic. Băştinaşii îşi păstrează  obiceiurile, continuitatea caracterizându­le întreaga lor existenţă cotidiană. Este  rezultatul  firesc  al  adaptării  la  complexitatea  condiţiilor  de  viaţă  oferite  de  teritoriul  locuit  (habitatul).  în  consecinţă,  se  impune  să  cunoaştem  structurile  acestui habitat şi pe cele ale populaţiei.  n  ­  ­• *       ;  Pentru primele două decenii ale secolului  al  XIX­lea  există  mai  multe  izvoare  de  demografie  istorică:  inventare  (catagrafii)  eparhiale, recensăminte (conscripţii) fiscale, schiţe statistice  ş.a.  Multe dintre acestea însă au un caracter regional şi se referă, adesea, numai  •a familiile contribuabile. Datele conţinute sunt, aşadar, incomplete. Totuşi,  Pe temeiul lor, putem cunoaşte cu aproximaţie structura etnică, confesională  Şi  socială  a  locuitorilor,  repartizarea  acestora  pe  oraşe,  târguri,  sate.  Cu  rezervele  de  rigoare  trebuie  privit  şi  următorul  tablou  sinoptic  privind  Şezările  rurale,  semiurbane  şi  urbane  din­  spaţiul  carpato­danubiano­  pontic, până la 1821:  »  11
  11. 11. >  STRUCTURA HABITATULUI  din care. TOTAL  AŞEZĂRI  târguri şi oraşe  _, aşezări rurale s  ENTITATEA * ISTORIC6­  GEOGBAF(CA  număr  %  număr  %  * BANAT BASARABIA  BUCOVINA CRIŞANA  DOBROGEA  MARAMUREŞ  MOLDOVA  TRANSILVANIA ŢARA  ROMÂNEASCĂ  729  707  316  460  453  403  1455 2  182 2  779  56 22  7 5 7 24  *     25  63 34  7,68  3,11  2,21  1,09  4,55  5,95  1,72  2,89  1,22  673  685  309  455  446  379  1,430  2119 2  745  92,32  96,89  97,79  98,91  98,45  94,05  98,28  97,11  98,78  TOTAL GENERAL  9 484  243  2,56  9 241  97,44  ,:  Din cele aproape 9 500 aşezări  atestate documentar în perioada care ne interesează, peste 97% reprezintă  sate. Acest procent denotă caracterul prevalent rural al habitatului din spaţiul  carpato­danubiano­pontic.  O  asemenea  trăsătură  se  explică  prin  făptui  că  economia însăşi are un pronunţat caracter agrar.  Procentul aşezărilor rurale diferă însă de la o entitate istorico­geografică la  alta. Astfel, media pe întreg spaţiul amintit este depăşită de procentul înregistrat  în  cele  cinci  cercuri  administrative  din  comitatul  Bihor,  cele  două  sangeacuri  dobrogene  (Silistra  şi  Tulcea),  în  cele  17  judeţe  din  Muntenia,  unde  numărul  aşezărilor  rurale  fireşte  între  anii  1815­1821,  în  cele  16  ţinuturi  din  Moldova  •dintre Prut şi Carpaţi şi în Bucovina. Spre 1826, numărul aşezărilor rurale scade  în Transilvania.  Datele aceluiaşi tablou sinoptic  confirmă  şi  creşterea  diferenţiată  a  numărului  târgurilor.  Procentele  cele  mai  semnificative sunt, în această privinţă, cele din Banat şi Maramureş. Diferenţieri  există  însă  chiar  între  subdiviziunile  administrative  ale  acestor  două  entităţi  istorico­geografice.  Astfel, în comitatul Arad documentele confirmă existenţa unui singur „oraş  liber  regesc",  dar  şi  un  număr  de  târguri  mai  mare  cu  zece,  decât  cel  al  aşezărilor cu caracter semiurban din comitatele Timiş şi Torontal, luate la un loc,  unde  sunt  atestate  trei  oraşe.  De  asemenea,  în  comitatul  Şătmar,  integrat  Maramureşului încă din timpul Drăgoşeştilor, există ­ la începutul secolului  al  XIX­lea  „două  oraşe  libere  regeşti"  şi  un  „oraş  liber  minier".  în  schimb,  comitatul  care  poartă  numele  amintitei  entităţi  istorico­geografice  nordice,  Maramureş, are numai „cinci oraşe­târguri".  în comitatul Alba de Jos sunt atestate patru oraşe şi zece târguri, dar în  comitatur Alba de Sus lipsesc asemenea structuri ale habitatului. Numai târguri,  fără  oraşe,  figurează  în  izvoare  demografice  referitoare  la  comitatele  Caraş<  Chioar, Crasna, Hunedoara şi Zarand, la scaunul Arieş, în judeţul Ialomiţa ori la  cazatele Ostrovşi Mangalia­. în Basarabia, un izvor cartografic din 1817 confirm 3  existenţa a 17 târguri şi 5 cetăţi.
  12. 12. Numărul  cşl  mai  mare  de  oraşe  (11,  dintre  care  şise  „regeşti  şi  cinci  oraşe­municipii)­  se  înregistrează,  pe  „Pământul  Crăiesc"  respectiv  scaunele  jOrăştie,  Sebeş,  Miercurea  Sibiu,  Nocrich,  Mediaş,  Cincu,  Sighişoara,  Rupea,  districtele Braşov şi Bistriţa. împreună cu târgurile, centrele urbane reprezintă, în  zona respectivă, puţin peste 8% din numărul total al aşezărilor (276, din care 253  "sate). Procente peste media continentală, de la acea dată, întâlnim însă numai  în districtul Braşov (16,66%) şi în scaunul Mediaş (25,9%).  Se  constată  că  numărul  târgurilor  este  mai  mare  decât  cel  al  oraşelor.  Ambele tipuri de habitat sunt depăşite numeric, copleşite chiar, de habitatul  rural. Gradul redus de urbanizare, ca fenomen demografic petrecut pe aceste  meleaguri  ­  anterior  anului  1821  ­  permite  desprinderea  clară  a  funcţiilor  oraşului.  Fără  îndoială,  acesta  reflectă  dezvoltarea  meşteşugurilor  şi  co­  merţului. Există, totodată, elemente care denotă o intensă activitate agricolă,  îndeosebi horticolă (floricolă, legumicolă, pomicolă)  şi viticolă, precum  şi una  pastorală.  Printre vii şi „frumoase grădini", admirate de un conte francez în toate  'oraşele străbătute, de la Timişoara şi până la Bucureşti, adăposturi pentru vite,  pentru oi, au în preajmă ateliere metalurgice, manufacturi de postav, hârtie,  sticlă, salpetru,  potasă,­ piele,  bere, var,  ceară etc; sedii ale breslelor şi  companiilor comerciale sunt situate în preajma pieţelor centrale, printre edificii  ecleziastice sau laice, de tradiţie medievală ori baroc, şi case ţărăneşti (una  chiar în centrul capitalei Ţării Româneşti, lângă Mănăstirea Sf. Sava). La laşi, din  cele şase mii de case, despre care scrie un călător străin, numai trei sute sunt  construite din piatră; printre ele, numai treî băi publice.  Pe măsură  ce va fi promovată  o viaţă  intelectuală  tot mai  bogată  şi  o  estetică arhitecturală proprie, se va ajunge la o structurare valorică a spaţiului  urban.  Deocamdată,  oraşele  ­  şi  unele  târguri  ­  dobândesc  numai  un  statut  administrativ  (reşedinţe  de  cazale,  comitate,  districte,  judeţe,  sangeacuri,  scaune, ţinuturi ş.a.m.d.). Din punct de vedere juridic, unele oraşe şi târguri au  statut de aşezări libere; altele, cum vom vedea, luptă însă pentru emancipare de  sub stăpânirea marilor proprietari funciari. De asemenea.oraşele şi târgurile se  deosebesc  între  ele  şi  prin  numărul  de  locuitori.  Majoritatea  lor  covârşitoare,  inclusiv Cernăuţi (5 743 locuitori în 1810), Satu Mare (8 370) şi Timişoara  (8 480), au sub zece mii de locuitori (cifră tipică pentru Europa Apuseană). Peste  această cifră, între 10.000 şi 20.000 de locuitori au oraşele Cluj (circa 13.000),  Sibiu şi Braşov (ultimul depăşind 18.000 de locuitori, la 1820). O populaţie mai  mare  de  20.000  de  locuitori  avea  oraşul  laşi,  în  timp  ce  oraşul  Bucureşti  depăşise deja 30.000 de locuitori.  Creşterea numărului locuitorilor oraşelor redă mai convingător procesul de  urbanizare.  Faţă de procentul aşezărilor neagricole din  Moldova  (1,72%),  unaoară, indicele concentrării populaţiei în oraşele şi târgurile Principatului  respectiv este superior (9,11% în 1803).'  „ .  Există  statistici  care  redau  numărul  si ht ­  ri  ' r conform str  ucturii etnice a locuitorilor, lată, spre exemplu, o asemenea ! statistic  ă pentru Banat, la cumpăna dintre veacurile al XVIII­lea şi e  13
  13. 13. ­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­m  —  Aşezările după structurile  Româneşti  Româno­  sârbeşti  Sârbeşti  Sârbo­  germane  Româno­  sârbo­  germane  Procentul din totalul  aşezărilor bănăţene  73,35%  3,56%  19,91%  1,31%  1,87%  Din  cele  arătate  rezultă  că,  în  Banat,  circa  3/4  din  localităţi  cuprindeau  populaţie românească.  Semnificativă este, în aceeaşi ordine de idei, şi structura gospodăriilor din  Basarabia,  în  anul  1817,  potrivit  căreia,  din  totalul  de  96  528  gospodării  basarabene, luate în calcul, cele româneşti reprezentau, aşadar, peste 94%.  Gospodăriile după  structura etnică a  membrilor lor  „Moldoveneşti"  (româneşti)  Evreieşti  Greceşti  Armeneşti  Bulgăreşti Şi  găgăuze  Numărul  91.048  3.826  640  530  482  Să reţinem că, anterior, în Bucovina existau următoarele procente privind  numărul familiilor după structura lor etnică: familii de români ­ 77,3%; ruteni şi  alţi  ucrainieni,  din  Imperiul  Habsburgic­15,8%;  evrei­3,7%;  ţigani­2%;  armeni ­ 0,4%; alte naţionalităţi ­ 0,8%.  în cele 16 ţinuturi din Moldova sunt atestaţi, în 1820, aproximativ 700 000  de locuitori români. Pentru anul următor, populaţia din Ţara Românească este  estimată la aproape 1 800 000 de locuitori.  Pentru  Dobrogea,  datele  sunt  incomplete.  Cele  referitoare  la  români,  de  exemplu,  provin  numai  din  câteva  cazale  (Tulcea,  Isaccea,  Macin,  Babadag,  Hârşova şi Mangalia), unde sunt atestaţi în număr de aproape 18 000. Alături de  români  trăiesc  turco­tătari  (în  număr  aproximativ  egal  cu  cel  al  românilor),  bulgari, cazaci  şi greci (câteva mii fiecare grup etnic), ţigani, evrei, şi armeni  (între 800 şi 400 de  suflete, fiecare). Să reţinem  însă faptul că, în Dobrogea,  datorită păstoritului transhumant, locuiesc anual între 2 900 şi 5 000 de mocani,  veniţi cu oile din Moldova, Transilvania şi Ţara Românească.  împreună cu locuitorii de acelaşi neam din Banat, românii din Transilvania,  Crişana şi Maramureş, totalizează, la începutul secolului al XIX­lea, peste  2  200  000  de  locuitori.  Astfel,  ponderea  românilor,  în  ansamblul  populaţiei  spaţiului carpato­danubiano­pontic, este următoarea:  TERITORIILE  TOTAL LOCUITORI  DIN CARE ROMÂNI  Moldova şi Ţara Românească  Banat, Transilvania, Crişana şi  Maramureş Bucovina, Basarabia  şi Dobrogea  2.695.130  2.807.075  759.955  2.575.020  2.202.542"  639.438  _______.  TOTAL GENERAL  6.262.160  5.417.000  Cifră atestată în perioada istorică imediat următoare.  14
  14. 14. Un număr însemnat de locuitori români este atestat, totodată, în Mace­  nia P e  văile Timocului şi Măritei sau la est de Nistru; de asemenea, în Galiţia  Slovacia, de unde, printr­un proces asemănător de emigrare, locuitori de alte  5' .. se  vor  îndrepta spre spaţiul istorico­geografic românesc. împreună cu cei  6  ste 5.4 milioane de locuitori autohtoni, alogenii se vor integra unei vieţi  P ijtjco­naţionale complexe, dar nu lipsită de contradicţii generate de dominaţia  ?  rtial, cnjar ocupaţia) imperiilor absolute vecine.  Date privind structura confesională a locuitorilor spaţiului carpato­da­  ubian»  i­pontic.  Majoritatea  covârşitoare  a  populaţiei  de  la  Dunărea  de  Jos,  Pont şi Carpaţi aparţine, în continuare, confesiunii tradiţionale, respectiv cea a  credincioşilor  creştini  ortodocşi.  Aceştia  sunt  îndeosebi  români,  a­  căror viaţă  religioasă este coordonată de Mitropolia Ungro­Vlahiei şi de Mitropolia Moldovei,  în  1821,  este  întemeiată  Mitropolia  Basarabiei,  în  frunte  cu  Gavriil  Bănu­  lescu­Bodoni  (1746­1821).  De  sub  autoritatea  Mitropolitului  Moldovei  au  fost  scoşi,  anterior,  şi  românii  ortodocşi  din  Bucovina.  Episcopia  acestora,  cu  re­  şedinţa la Cernăuţi, împreună cu cele şase protopopiate ale sale (între care cele  ale Ceremuşului, Nistrului, Sucevei), împreună cu ortodocşi din Banat (români şi  sârbi), Crişana, Maramureş şi Transilvania (români, în majoritatea lor, şi greci)  sunt  trecuţi  în  subordinea  Scaunului  mitropolitan  de  la  Karlowitz.  La  Sibiu  se  menţine  numai  o  Episcopie  Ortodoxă.  Mitropolia  Ortodoxă  care  funcţiona  la  Alba­lulia fusese desfiinţată cu prilejul Uniaţiei, când o parte dintre românii ar­  deleni, pentru a obţine egala îndreptăţire în faţa legilor, deveniseră greco­catolici.  într­un izvor demografic publicat la Sibiu, referitor la anii 1786­1833, se  arată că: „mai numeroşi sunt adepţii religiei greco­neunite", respectiv ai Bisericii  Ortodoxe „căreia îi aparţine aproape trei cincimi dintre români şi ţigani şi apoi toţi  grecii. Numărul acestora poate, desigur, să se ridice la 800 000 de suflete, dacă  nu  şi  mai  mult".  Celelalte  2/5  ale  populaţiei  româneşti  şi  locuitori  aparţinând  diferitelor grupuri etnice creştine din Transilvania alcătuiesc adepţii confesiunii  greco­catolice (uniţi cu Biserica Romei), care înregistrează „sporul numărului (...)  cel mai important (...) datorită trecerii unor comune întregi" la această religie.  După  numărul  adepţilor,  în  Transilvania  urmează  religia  evanghelico­lu­  therană, de care „ţin, cu puţine excepţii, saşii (..) circa 250 000 de suflete", la  care se adaugă „şi câteva comunităţi ungare de această religie". Cât priveşte  religia  romano­catolică,  aceasta  are,  în  interiorul  arcului  carpatic,  la  începutul  secolului al  XIX­lea, 18 081 de adepţi, cu deosebire maghiari  şi secui. Tot în  scaunele secuieşti, dar şi în comitatele Alba de Jos, Cluj etc, îşi au credincioşii  celelalte  două  religii  reformate:  calvină  şi  unitariană  (sunt  atestaţi  140  043  unitarieni).  Potrivit  aceluiaşi  izvor,  religia  mozaică  are  aproximativ  3  000  de  prozeliţi dintre „evreii ce trăiesc risipiţi prin Transilvania".  Comunităţi de catolici şi mozaici sunt prezente, totodată, în Moldova şi în  c  vina; armenii îşi organizează temeinic instituţiile religioase în Basarabia.  Majoritatea confesiunilor amintite există şi în Dobrogea primelor două decenii  e  Vea  cului al XIX­lea. în plus, remarcăm coreligionarii ortodocşi de rit vechi,  Prezentaţi de cazacii crosoviţi sau lipovenii colonizaţi între Dunăre şi Marea  a  grâ. De asemenea, câteva mii de musulmani, îndeosebi „bosniaci şi arnăuţi de  9  lr|  e slavă, renegaţi", vin să întregească acest tablou al vieţii religioase.
  15. 15. Structura  socială  a  populaţiei  româ f  Izvoarele  de  demografie  istorica  oferă date semnificative şi în legătură cu structura socială a populaţiei româneşti  din primele două decenii ale secolului ai XIX­lea. Spre exemplu, redăm în tabelul  de mai jos procentele care revin principalelor grupuri sociale în cadrul celor peste  două milioane de români din Transilvania, Banat, Crişana şi Marafnureş.  Ţărani dependent'  Ţărani liberi  Orăşeni  Mica nobilime  Intelectuali  81,3%  10,5%  5,2%  2,8%  0,2%  în diferite regiuni însă, procentele oscilează, mai puţin ori mai mult, faţă de  cifrele medii mai sus­menţionate. Spre exemplu, pe Pământul Crăiesc, ele se  reprezintă astfel:  ­  ţărani liberi........................................................................................59%  ­  ţărani dependenţi..............................................................................24%  ­orăşeni ............................................................................................ 17%  în Ţara Românească şi Moldova, ţăranii clăcaşi reprezintă cu puţin peste  70%, iar cei biberi (moşnenii, răzeşii) aproape 30%. Ultima cifră este confirmată  de repartiţia proprietăţii funciare dintre Carpaţi şi Nistru, mai precis de structura  satelor menţionate în recensământul fiscal din 1803 (impropiu denumit Condica  liuzilor):  Sate domneşti  Sate mănăstireşti  Sate boiereşti  Sate răzăşeşti  25  215  927  546  Pentru cunoaşterea locului în viaţa socială a diferitelor categorii de locuitori,  semnificativă este şi următoarea structură a familiilor româneşti din Bucovina:  4„  Boieri  Mazili  Răzeşti  Feţe  bisericeşti  Slujbaşi  publici  Meşteşugari şi  negustori  Ţărani  iobagi  0,13%  1%  0,9%  2,9%  1,6  4,5%  87,9%  HISTORISCHE  BESCHREIBUND  (1780)  despre  locuitorii  Bucovinei,  religia  şi  limba  obştească a regiunii.  ...locuitorii cei mai  vechi  ai  Bucovinei sunt  deopotrivă cu  locuitorii  din  Moldova  turcească,  descendenţi din coloniile valahe sau vechi romane. în timpurile precedente ei primiră o puternică  sporire de coreligionari greceşti, refugiaţi din Transilvania. Către sus­numiţii vechi locuitori s­au mai  ataşat mulţi din ţările vecine, care, refugiindu­se ici­colo, s­au aşezat aici. De aceea întâlneşti în ţară  multe familii ungureşti, transilvănene, armeneşti, dar mai cu seamă evreieşti. Limba obştească a  ţării este limba moldovenească ce se compune dintr­o latinească stricată.  J.A DEMJAN, statistic/an austriac, despre structura etnică a populaţiei Transilvaniei la  începutul secolului al XIX­lea (1804).
  16. 16. între naţiunile mai vechi, românii ocupă necontestat în privinţa numărului, locul cel dintâi. ". .or  se  poate  aprecia  pe  drept  la  4/7  din  întreaga  populaţie.  înmulţirea  populaţiei  româneşti  e  TlailJ  dsproporţinat de mare faţă de cea secuiască, maghiară şi săsească, încât oriunde trăieşte atât  de aceia' |e  ja locul îndată. Ei sunt răspândiţi în întreaga tară, pe de o parte în grupuri românu  întregjme  satele  sau  jumătate  din  populaţia  acestora,  pe  de  altă  parte  la  marginea  aşezărilor  ungureşti, secuieşti şt săseşti.(...)"  CHEORGHE MAIOR despre situaţia iobagilor.  Când răsărea soarele îi puneau în lucru şi după ei stătea un pârcălab cu băţul în mână şi de se  întâmpla ca unul să nu lucreze ca celălalt sau să rămână ceva mai îndepărtat, îl bătea Când bagii  făceau greşeli nu tocmai mari, de pildă lipseau vreo zi de la lucru fără voia domnului, atunci îi '  uneau jos pe scaun şi le dădeau 10­20 beţe, şi apoi îi puneau iarăşi la lucru".  TEMĂ:  în  ce  constă  semnificaţia  cunoaşterii  structurii  confesionale  a  locuitorilor din  spaţiul  carpatc­danubiano­pontic?
  17. 17. ■ Moghilev 'V  K  Culisăuţi  y  Soroca V  <1V  Dorohoi   Ripiceni Dumbrăvenii?  y  ­  Şiret ­  l " I U  Botoşani  Vasilâu*  Satu  Baia Mare    ~ Cavnic Tăşnad  Cehu Silvaniei Marghita Şimleul  Silvaniei  Oradea        zalău     Dep  Bistriţa        M­rea  Secuo 1  Tophţa  RĂSCOALA HOLEREI  Deda  ' ' Bicaz  Reghin        Gheorghieni ■ Nea  SILVANIA /  ) B  R  T  â  r  g  u  M  u  r  e  ş  /  '  B  i  '  M  iercurea Ciu  Tarnăveni  Bolgrad  Chilia'—  I  s  m  a  il  9­1856'usla  T ul   ~  ■     $ Babadag  SloboijaX Q Feteşti■>Cernavodă  83a­40  *" Călăraşi  J  Medgidia  "" ţ6a Olteniţa'.       Adamclisi        Constanţa  ,X"  Silistra   ostrov         Cobadin  Alexandria'Gjuraju Turtucaia  Corabia Turnu Măgurele  s  y  •  Nicopole  Zimnicea  A lk I  Bazargic  IMPERI U L OTOMAN  s  V  Nădlac  <ikinda    Jimbolia  BELGRAD  LEGENDA  îentre ale revoluţiei din 1821  tinerarii ale pandurilor şi arnăuţilor  de sub comanda lui Tudor  Retragerea lui Tudor din Bucureşti  Debrecen '  Valea lui Mihai  Măgura Moldovenese  Rodna  Vatra Do'rnei  V  O. 2.11.1821  culenii Vechi  l  Chişii* ,      TolăDusnei  ­STiraspol imuJg.UapuşneiTjghina  ..      .        Nucet  Vaşcau  Băit£  1843­46 : Sântana  Arad  """' Ş! :  "Abryd  (Ai  Brad  "'Albalulia Mediaş  Rupea  Deva   Orăstie  Sebes  " >Sf. Gheorghe  Timişoara "unedoara,       cuair  Sibiu       ' FăgărasN  BU  184 0  2­ L  45 9OJ  HateT  nS"*»*—  '  Ciacov E  a FTIMIE  Bo  M  c S M ană  P  l,&    i Predeal  Râ  ™ lc  *  Dognecea        Reşiţa 23/25.5 sO;:i| o ff "  Coz  '  a  Curtea       Slăpic  " ' "  U M  Horezu     de Argeş  câmpina  ­" ­  LCI­r.Târgu Jiu  Râm  ™Y_  ea  J>loiest ­<;T  BuZaU  Lipova  Galaţi Brăila©  1841­43  Isacce  Sulina  heorghe  Mehadia     Baialp Arama  Moldova Veche Orşova  ' Turnu Severin  v  Ţînţăreni  4JH.182 slatina  Principalele itinerarii       "  " ) 4/28.11.1821  *  ale detaşamentelor eteriste~  "  Craiova  Lupte cu turcii  I  Vidifv  v — Caracal/o  Y. ele  v/  RUSII de Vec  1  Băileşti        Segarcea Intrarea turcilor în Ţările Române  Agitaţii ţărăneşti în Transilvania  sub influenţa mişcăm conduse def Ţuclor'  )  Centre 6e agitate între 1822­1847  îa moVov susvnută de Ecaterina Varga (1843­1846)'  ­bO
  18. 18. NAŢIUNE SI ACŢIUNE LA 1821. PROGRAM, OAMENI, FAPTE,  URMĂRI IMEDIATE SI DE PERSPECTIVĂ  ­  CONTEXT INTERNAŢIONAL SI CAUZE ROMÂNEŞTI.  _ TUDOR VLADIMIRESCU ­ VIAŢA SI PERSONALITATEA.  ­TUDORŞIETERIA.  ­  PROGRAMUL REVOLUŢIEI OE LA 1821.  Context internaţional şi cauze româneşti. începutul secolului al XIX­lea  s­a  desfăşurat  sub  semnul  activizării  excepţionale  a  mişcării  pentru  libertate  socială, restructurări politice interne şi afirmare naţională.  Ideile generoase ale marii revoluţii franceze, care propovăduiau dreptatea  şi egalitatea  socială, precum  şi dreptul la autodeterminare a popoarelor opri­  mate, s­au răspândit în întreaga Europă. Terenul pe care se mişcau era de mult  pregătit într­alume a cărei ordine (cea veche, medievală) se destrăma progresiv,  iar imperiile absolutiste, lovite de forţa geniului napoleonian, păreau a fi aproape  de prăbuşire. Dar, înfrângerea de la Waterloo, lungul şi sinuosul Congres de la  Viena au impus, din nou, popoarelor abia ridicate din letargie, vechile rânduieli,  în spatele acestor reglementări se afla forţa, acum reunită, a celor mai influente  puteri politice ale continentului.  Legitimismul şi conservatorismul aveau să avertizeze naţiunile oprimate că  marele ceas al dezrobirii lor nu sosise. Dar, din sudul iberic şi până în cel italian,  din îndepărtatele colonii ale Spaniei şi Portugaliei, din America.de Sud şi până în  Rusia şi, cu deosebire, în tumultoasa Peninsulă Balcanică, voinţa de libertate,  unitate şi afirmare naţională se arăta din ce în ce mai greu de stăvilit.  Erodate de numeroase cauze interne şi externe, structurile de putere ale  Imperiului Otoman cedaseră marilor Imperii creştine, Habsburgic şi Rus, vaste  teritorii  în  Europa  centrală  şi  de  est.  Declinul  evident  al  marii  împărăţii  a  sultanilor, atâta vreme puternică, se traducea, în anii de la răscrucea veacurilor  XVIII­lea Şi al XIX­lea, printr­o exploatare crescândă a teritoriilor şi popoarelor  af  late încă sub, stăpânirea sa. Speranţa de "grabnică eliberare a acestora era  s rans legată de presiunea diplomatică, dar şi de acţiunea militară a Imperiului  Us  . care se erija, deja, în protectorul slavilor din Balcani, aşa cum, mai târziu,  erh' Ua asupra sa  P e to  î' cre  Ş tin  '' subjugaţi de Poartă. Unitară în aspiraţia ei spre  erare  naţională sau autonomie, acţiunea politică a popoarelor oprimate din  ­estul   Europei   se  arată  însă  intens   particularizată  în  funcţie   atât  de  e  zvoltarea lor istorică, cât şi de statutul lor politico­juridic foarte diversificat.  p     _ . a  capătul secolului de domnii fanariote, societatea românească, deşi  9atită să progreseze, era permanent împiedicată de instituţii şi o clasă politică  1Q
  19. 19. dominată de venalitate şi corupţie, de risipa neîngrădită a resurselor în folosul  unui opresor pe cât de lacom, pe atât de imprevizibil în cupiditatea sa, de o stare  permanentă  de  insecuritate  şi  instabilitate.  S­a  afirmat  că  fanariotismul  a  reprezentat „o structură socială, politică şi de cultură întemeiată pe un sistem de  valori  din  care  n­au  lipsit  .ortodoxismul  conservator,  tradiţionalismul  anti­occi­  dental  şi  legătura  de  credinţă  faţă  de  Poartă".  între  cei  care  s­au  aliniat  sub  stindardul său s­au numărat grecii dar şi alţi balcanici, şi, nu în ultimul rând, chiar  românii. „Grecizarea"  domniei,  a  marii  proprietăţi  funciare  şi  a  Bisericii  se  vor  produce, cu deosebire, după 1780. La ea acasă, boierimea autohtonă se vede  sistematic  împiedicată  să  se  exprime  politic.  Din  nefericire,  diminuarea  puterii  vechii clase politice se petrecea concomitent cu aceea a ţării. Nu ajungea că  Poarta  răpise  treptat  Principatelor  dreptul  de  a  promova  o  politică  externă  proprie! După jafurile, distrugerile şi ocupaţiile armatelor austriece şi ruseşti, cu  întregul lor cortegiu de suferinţe, părţi importante din pământul strămoşesc au  devenit moneda de schimb a precautului echilibru de forţe între cele trei imperii.  Pentru  o  scurtă  vreme,  Oltenia  (1718­1739),  pentru  mai  bine  de  un  secol  Bucovina (1775­1918) şi Basarabia (1812­1918) ­ nordul şi, respectiv răsăritul  Moldovei istorice ­ au fost desprinse din trupul patriei.  Puternicul  conflict  de  interese  între  boierimea  pământeană  şi  domnia  străină, a cărui miză a fost puterea în stat, avea să explodeze, între altele, în  lunga  serie  de  memorii  adresate  de  clasa  politică  autohtonă  marilor  imperii  vecine. Jocul complicat de interese al acestora, concesiile pe care Poarta, mai  mereu înfrântă, a fost silită să le facă Rusiei ţariste, precum şi lungile perioade în  care,  în  vreme  de  război,  administrarea  ţării,  în  absenţa  domnilor,  era  încredinţată  unor  Divane  boiereşti  au  condus,  treptat,  la  elaborarea  unor  reglementări care asigurau, teoretic, cadrul unei minime stabilităţi economice şi  politice.  Astfel, tratatul de la Kuciuk­Kainargi (1774) diminua monopolul comercial al  Porţii şi asigura, potenţial, dezvoltarea forţelor productive, iar hatişeriful din 1802  stabilea durata domniilor precum şi obligaţiile materiale ale celor două ţări faţă  de puterea suzerană.  în  acelaşi  timp,  adoptarea  Codului  Calimah  (1817),  în  Moldova,  şi  a  Legiuirii Caragea, în Ţara Românească (1818), după numele penultimilor domni  fanarioţi, inspirate din Codul civil austriac, din 1811, şi Codul napoleonian, înscriau  în modernitate legislaţia românească.  Erau, toate acestea, încercări de a aşeza în drepturile ei legea şi ordinea,  într­o societate puternic perturbată, chiar dacă, în fond, avem de­a face fie cu  gesturi  de  bunăvoinţă,  interesate,  ale  unor  puteri  imperiale,  fie  cu  acte  de  guvernare ale unor despoţi luminaţi de sorginte fanariotă.  Din  păcate,  treptele  inferioare  ale  scării  sociale  continuau  să  suporte  presiunea  excesivă  a  unor  factori  de  destructurare,  cel mai  teribil venind  din  partea Porţii, care, prin menţinerea domniilor fanariote, păstra neatinse bazele  unui sistem de extorcare fără egal în întreaga noastră istorie.  Sursele acestuia, de regulă repede trecătoare, sunt legate de natura însăşi  a domniei, negociată de Imperiul Otoman cu un număr în creştere de solicitanţi­  Abia spre 1821 se va ajunge la situaţia ca doar patru familii din Fanar să se  20
  20. 20. ronstituie în ceea ce s­a numit „un cartel pentru exploatarea Ţărilor Române"  împărţind,  doar  între  ele,  dreptul  de  a  concura  pentru  cele  două  tronuri.  Cumpărarea lor costa sume enorme; 3 milioane de piaştri va da M/ha// Şuţu, în  bună  măsură  împrumutaţi,  ceea  ce  sporea  numărul  potenţial  al  familiarilor  domnului (creditori şi rude) ­ nu mai puţin de 820 de persoane la înscăunarea lui  Alexandru Şuţu în 1819.  Cum  se  obţineau  aceşti  bani?  Mai  întâi  prin venalitatea  funcţiilor.  Orice  slujbă, de la dregătorii divanului până la ultimul funcţionar, îşi are preţul ei.  Marele vistiernic oferă pentru locul său 300 000 piaştri, dar câştigă cu 200 000  mai mult; spătarul  şi aga, o treaptă mai jos decât şeful finanţelor, fac însă o  afacere  şi  mai  bună;  pentru  200  000  piaştri  câştigă  mai  bine  de  dublu.  Ispravnicii, reprezentanţii domnului în cele 17 judeţe, dau lui Al. Şuţu 300.000  piaştri; peste cinci luni sunt înlocuiţi, succesorii plătesc aceeaşi sumă. Recordul  pare a fi deţinut de loan Caragea care a vândut 4 762 titluri de boierie, pentru  care a obţinut 20 milioane de piaştri.  Impozitele indirecte  (vămile şi ocnele),  oieritul, vinăritul  şi dijmăritul (pe  stupi şi ramatori), precum şi văcăritul (plătit de două ori şi chiar trei ori pe an,  inclusiv de boieri) intrau, de asemenea, în cămara domnului.  Visteria statului se alimenta, în schimb, din bir, un impozit personal achitat  de  întreaga  populaţie  masculină  a  ţării,  în  vârstă  de  peste  16  ani.  Absolut  revoltător era nu atât cuantumul total al acestor dări, cât mai cu seamă modul  cum erau repartizate. Mai mult de jumătate din populaţia ţării (boierii, neamurile,  clerul, mazilii, precum  şi  scutelnicii  şi posluşnicii, exceptaţi pentru că  prestau  servicii boierilor) nu intrau în categoria contribuabililor.  Din 1783, unitatea fiscală era ludea care cuprindea, de regulă, în medie, 6  familii de birnici solidari, la plată. După unele aprecieri, impozabilii erau egali la  număr  cu  scutiţii,  ceea  ce  explică  sumele  mari  de  bani  aruncate  pe  capul  acestora şi creşterea lor constantă. Se ştie că în 1818 erau 18.000 lude care  plăteau câte 600 de piaştri fiecare, ceea ce conduce la suma de 10 800 000 lei,  şi că în 74 de ani birul a crescut, în medie, cu 8,78% pe an, deci, în total, cu  638, 72%. Cea mai mare parte a acestor venituri, obţinute frecvent prin mijloace  de constrângere, mergea la Constantinopol.  Deşi  tributul  era  stabilit  la  o  sumă  fixă,  Ţările  Române  erau  silite  să  satisfacă,  practic,  toate  solicitările  puterii  suzerane.  în  preajma  revoluţiei  condusă de Tudor se acopereau cereri de aproape 6 milioane de lei, pe când  haraciul nu reprezintă, între acestea, decât circa 65 000 lei.  Toate comentariile, inclusiv cele din epocă, sunt în sensul că aceste atât  de  apăsătoare  şi  nedrepte  obligaţii  datorate  statului,  devenit  agent  fiscal  al  opresorului străin, erau mult mai mari decât cele datorate de ţărănimea clăcaşă  sau de celelalte forţe productive în cadrul atât de puternic contestat al vechilor  raporturi sociale.  Deşi marile reforme de la jumătatea secolului al XVIII­lea au eliberat pe  gram din serbie, relaţiile agrare tradiţionale au perpetuat până la Regulamentele  rganice. In ansamblu, boierii au continuat să exploateze marile moşii prin  Ta    ia 68  de  loturi  în  folosin  t ă  Pentru clăcaşi, obligaţiile acestora, cel puţin în  , a  ra Românească şi Moldova, rămânând suportabile atâta vreme cât marea  21
  21. 21. proprietate funciară nu  s­a  specializat în exportul de  cereale. Cele 12 zile de  clacă, statuate încă din vremea lui Constantin Mavrocordat, au fost mai mereu  înlocuite cu un volum de muncă reciproc convenabil, prin bună învoială, de multe  ori  convertit  în  bani  (în Moldova  de la  1 leu  la  2 lei;  în  Ţara  Românească  creşterea a urcat până la 1 leu, spre 1818).  O  situaţie  oarecum  similară  înregistrează  şi  oraşul.  Locuitorii  săi  înfăţi­  şează, într­o devălmăşie deplină, întreaga structură socială a lumii româneşti de  la  începutul  epocii  moderne.  Se  întâlnesc,  aici,  categorii  intens  productive  precum meşteşugarii, negustorii  şi  ţăranii de la margine, ultimii preocupaţi  mai mult de agricultură, slujbaşi de stat, clerici şi chiar mari boieri. încătuşată  de o  societate  încă  patriarhală, burghezia  se  exprimă  economic  şi  politic  timid.  Totuşi,  la  1811,  dintr­un  total  de  4  180  negustori  cu  prăvălii  în  Ţara  Românească,marea  majoritate  erau  români  şi  aveau  un  volum  de  afaceri  care,  deşi  modest,  se  arăta  în  sensibilă  creştere.  După  Imperiul  Otoman,  be­  neficiarul monopolului comercial, Austria este al doilea mare partener, chiar  dacă autorizaţiile se obţineau greu. Produse de lux ajungeau în Principate de  la  Constantinopol,  Viena,  Lipsea,  din  Rusia  şi  chiar  din  Anglia,  prin  filieră  turcească.  Dar oprimarea oraşului, ai cărui locuitori ţărani erau trataţi de domnie ca  simpli birnici, a produs mişcări frecvente al căror caracter social se îmbină cu cel  antifanariot. Astfel, între pandurii răzvrătiţi la 1814 pentru că li se suspendaseră,  pe nedrept, imunităţile, tătărăşenii din laşi (1819) sau târgoviştenii, a căror moşie  a fost abuziv expropiată în folosul său de ultimul fanariot de la Bucureşti, Al.  Şuţu, există o strânsă apropiere.  Aceste  constatări  dovedesc  starea  de  tumult  premergătoare  marelui  eveniment  din  1821,  în  care  toate  componentele  structurii  sociale  a  societăţii  româneşti îşi arată nemulţumirea. Boierimea română, divizată în funcţie de avere  şi poziţia în stat, doreşte să­şi recapete vechile privilegii, să fie stăpână la ea  acasă iar ţara reîntregită să­i aparţină.  Forţele productive din lumea satului şi oraşului au propriile lor revendicări:  pământul pe nedrept stăpânit de  boieri să revină ţăranilor, iar afacerile, stân­  jenite de risipa resurselor, să îmbogăţească investitorii şi ţara. Soluţia, în virtutea  căreia  atâtea  aspiraţii  particulare  puteau  da  o  rezultantă,  comună,  firesc  naţională,  era  recâştigarea  vechii  autonomii  şi,  implicit,  desfinţarea  sistemului  domniilor  fanariote,  pricipalul  obstacol  aşezat  în  calea  progresului  general  de  dominaţia otomană.  Tudor Vladimirescu ­ Viaţa şi personalitatea. Chiar dacă viaţa lui Tudor  Vladimirescu  nu  este  cunoscută  în  toate  încheierile  ei,  suficiente  documente  îngăduie, totuşi, o reconstituire. S­a născut într­o familie de moşneni, probabil,  în  jurul  anului  1780,  în  satul  gorjan  Vladimiri,  al  cărui  nume  îi  va  deveni  patronimic. Instrucţia de început a primit­o în satul său, unde va deprinde scrisul  şi  cititul.  Mai  târziu,  în  casa  boierului  Glogoveanu,  va  învăţa  „cartea  şi  limba  greceasă".  împrejurări  ulterioare  arată  a  fi  cunoscut  şi  germana,  desigur,  necesară  afacerilor  sale,  care­l  duceau  mereu  peste  munţi.  Indiferent  de  categoria socială din care provenea şi de nivelul pregătirii sale, Tudor a fost  omul unor timpuri în schimbare şi întreaga sa viaţă arată o mare voinţă de a­şi  22
  22. 22. . u  mijloacele de care dispune, un  cr  l'  a  strânge  o  avere  şi  a  dobândi  o  r  7itie de prestigiu.  p  pentru aceasta,  în scurtul răstimp  i vieţii sale, de numai 40 de ani, şi nu A  nutine  ori  înfruntând  umilinţa,  va  ­  e r c a  să  iasă  din  condiţia  sa  iniţială  'lin  practicarea  unor  profesii  şi  însu­  şirea unor slujbe, care, toate, îl propul­  sau printre cei direct interesaţi în trans­  formarea lumii în care trăia. Vătaf de plai  la Cloşani, după 1806 până spre 1821 în  mai  multe  rânduri,  a  cunoscut  viaţa  obişnuită  a  oricărui  funcţionar  fanariot,  într­o luptă inegală cu hoţii  şi trecătorii  clandestini ai frontierei apropiate.  Soldat şi ofiţer în armata rusă, co­  mandant de panduri în războiul ruso­oto­  man din 1806­1812, a luptat dincolo de  Dunăre,  la  Rahova,  Negotin  şi  Cladova, a  deprins  ­  autodidact  de  excepţie  ­  cu­  noştinţe militare cu care îşi va uimi apro­  piaţii în 1821. La capătul ostilităţilor era  înaintat  în  grad,  obţinea  o  importantă  decoraţie  şi  devenea sudit rus, unul din apropiaţii consulului Pini la  Bucureşti.  în viaţa civilă, fie împreună cu boierul Costache Glogoveanu, fie pe cont  propriu, însoţit de câţiva asociaţi, va intra în lumea afacerilor. Ştim că exporta  vite, cereale şi seu în Ardeal (1808), peşte sărat şi cereale şi că rotunjise, cum  arată diata sa din 1812, din slujbe, militărie şi comerţ, o avere frumoasă pe care  era interesat s­o sporească.  Biografia sa ar fi incompletă dacă am lipsi­o de episodul mal lungii sale  şederi la Viena (iunie­decembrie 1814), urmat, la scurtă vreme, de cele câteva  săptămâni  petrecute  la  Mehadia,  în  preajma  popei  Stoica  (viitorul  cronicar  bănăţean ­ Nicolae Stoica de Haţeg), prilej de a citi istorie românească.  Timpul cât s­a aflat în capitala Imperiului Habsburgic a fost folosit,în primul  rând, pentru a clarifica succesiunea soţiei lui C. Glogoveanu, Elenco, decedată  acolo la 7 mai 1814, misiune încununată de succes la capătul mai multor luni de  aprigă înfruntare cu justiţia austriacă. Dacă spiritul său de dreptate, îndelung  exersat în ţară, în lungi şi complicate procese, îşi găseşte aici o nouă confirmare,  c  or  Vtedimirescu se arăta, în mod egal, interesat de pregătirea marelui  ongres european de după prima cădere a lui Napoleon Bonaparte. într­o  eiebră scrisoare, trimisă în ţară la 28 iulie 1814, el încheie: „Se sună că atunci  cur  eVa  Ş  '  pentru  locurile  acelea, ci mult a fost puţin a rămas". Să fi fost la  renţ omul  de  casă  al  Glogovenilor cu   proiectele  de  dezmembrare  ale  ase        ' Otomar1)  vehiculate la Congresul european, şi să se fi gândit că, într­o  menea împrejurare, ar fi trebuit discutată şi chestiunea românească?  t, f  Tudor Vladimirescu
  23. 23. Fără a insista prea mult asupra trăsăturilor sale fizice şi psihice, mai cu  seamă ultimele ­ relativ contradictorii ­ este cert că Tudora întruchipat calităţile  şi  limitele  unui  om  al  timpului  său,  căruia  împrejurările  ulterioare  aveau  s'ă­i  rezerve un destin de excepţie.  uaor  şi  Eteria.  La  începutul  secolului  al  XIX­lea,  devenise  clar  că  redobândirea autonomiei ţării era strâns legată de mişcările popoarelor oprimate  din Balcani  şi că  succesul unei asemenea acţiuni era condiţionat  de  sprijinul  militar  al  unei  mari  puteri,  evident  antiotomane,  Rusia  ţaristă.  De  altfel,  evenimentele anului 1821 se îndreptau spre un asemenea deznodământ şi un  plan de război antiotoman, ce se va dovedi ulterior absolut fantezist ­ elaborat la  Bucureşti, în septembrie 1820 ­ prevedea ca ridicarea grecilor să fie precedată  de o răscoală a sârbilor şi de o alta a bulgarilor.  Sufletul acestei acţiuni era societatea secretă Eter/a, (Frăţia sau Societatea  prietenilor), înfiinţată în 1814, la Odessa, de trei negustori greci. Unirea tuturor  balcanicilor în lupta împotriva Porţii era scopul declarat al organizaţiei, imposibil  de realizat altfel decât printr­o propagandă eficace în rândul popoarelor oprimate  de Semilună. De la început s­a afirmat că în spatele întregii acţiuni se află Rusia,  cu atât mai mult cu cât principalul sfetnic al ţarului era grecul Capodistria (Capo  d'lstria).  Acesta  neputând  fi  adus  în  fruntea  Eteriei  datorită  poziţiei  sale  în  conducerea Imperiului Rus, a fost ales, în cele din urmă, Alexandru Ipsi/anti, fiul  fostului domnitor fanariot Constantin Ipsilanti.  El era proclamat Epitrop general la 20 aprilie 1820 şi tot ce va întreprinde  din  acest  ceas  pare  a  confirma  ajutorul  ţarului.  Iniţial,  planul  său  prevedea  o  răscoală în Pelopones la care însă a trebuit să renunţe când a aflat de efectivele  otomane staţionate acolo, mulţumindu­se cu o diversiune la nord de Dunăre, în  Ţările Române. După ce la 1 octombrie 1820 Alexandru Ipsilanti era gata să dea  semnalul acţiunii conaţionalilor săi, trei săptămâni mai târziu el se răzgâdise şi  era  dispus  să  înceapă  la  nord  de  Dunăre,  unde fanarioţii,  nu  neapărat  toţi  eterişti, dispuneau de importante mijloace utile succesului mişcării.  Planul general, acum elaborat, a devenit cunoscut la 19 ianuarie 1821. Tudor  Vladimirescu ar fi dat semnalul unei insurecţii generale care s­ar fi întins în toată  lumea greacă. Milos Obrenovici, căpetenia sârbilor, era chemat să li se alăture.  Contextul istoric în care s­au desfăşurat evenimentele din 1821 a aşezat  faţă  în  faţă  „partida  naţională",  alcătuită  din  boieri  care  doreau  să  înlăture  domniile  fanariote,  Eteria,  interesată  într­o  mişcare  generală  antiotomană,  şi  Tudor,  recunoscut  în  epocă  drept  comandant  al  unei  forţe  armate  a  ţării,  pandurii. Este imposibil de crezut că între aceste trei forţe nu au existat contacte,  nu s­au negociat înţelegeri, nu a avut loc o coordonare a planurilor de luptă pe  poziţii riguros egale.  Fără a face parte din rândurile organizaţiei secrete greceşti, Tudora fost  parţial iniţiat în acţiunea militară pregătită de Eterie. Acordul încheiat de acesta  cu  căpitanii  lordache  şi  Farmache  prevedea  colaborarea  „cu  scopul  de  a  ne  elibera de jugul apăsător al barbarilor". Pe de altă parte, înţelegerea sa din 18  ianuarie 1821, puţin timp după moartea suspectă a ultimului domn fanariot, Ale­  xandru Şuţu, cu trei dintre membrii marcanţi ai Comitetului de Oblăduire (însăr­  cinat cu guvernarea provizorie a ţării până la numirea unui nou domn), toţi trei  membri ai „partidei naţionale", îl însărcina, la cererea lui, „să ridice norodul la arme".
  24. 24. încă din acest ceas, „îmbrăcat cu cămaşa morţii", Tudor îşi asumă derea  unei acţiuni militare care să faciliteze trecerea Dunării de către răspun eterjste  şj  să' atragă  sprijinul .Rusiei; dar,  în acelaşi timp, pentru că trU  P e  (jg  0  armată  proprie,  urma  să  afirme  şi  obiectivele  specifice  ale  unei  ' S  U  "ri  naţionale  româneşti. Spre a­şi acoperi mişcările, pentru a scăpa neatinşi r sca  .  boierii  participanţi  se  adresau  Porţii  negând  orice  participare  S  evenimentele  care se pregăteau. '  Prooramui revoluţiei de la 1321. Conţinutul acţiunii politice româneşti de  1821 este cuprins în programul revoluţiei alcătuit din textele cancelariei lui  r  /­(proclamaţii, documente oficiale sau scrisori personale) şi intervenţiile sale  bale îndeobşte păstrate în memoria, uneori infidelă, a contemporanilor şi  apropiaţilor săi.  Proclamaţia de la Padeş (Tismana, 23 ianuarie 1821) adresată locuitorilor Tării  Româneşti „veri de ce neam veţi fi" justifică ridicarea la luptă prin dreptul de  rezistentă la opresiune" care decurge din principiul suveranităţii poporului.  Acţiunea este legitimată prin voinţa lui Dumnezeu şi dorinţa prea puternicului  împărat" (desigur sultanul) ca supuşii lui să trăiască bine. Tudor chema pe toţi  cei ce vor „a lucra binele" să se adauge cu arme, cu furci de fier şi cu lănci  Adunării orânduite pentru binele şi folosul a toată ţara". în concepţia conducă­  torilor revoluţiei, mulţimile strânse sub stindardul ridicat în Oltenia urmau a  constitui o armată, dar şi un corp reprezentativ care să conducă şi să legifereze  .în interesul general.  Partea finală a textului cerea ţăranilor să „jertfească binele şi averile cele  rău agonisite ale tiranilor boieri" dar să cruţe bunurile tuturor celorlalţi, inclusiv  ale rrjarilor proprietari „făgăduiţi" ­ participanţi la marea acţiune.  Proclamaţia  exprimă  gândirea  politică  a  mişcării  naţionale  la  începutul  revoluţiei, un apel înflăcărat pentru o ridicare generală împotriva nedreptăţii  şi  asupririi, menit să atragă atenţia asupra stărilor de lucruri din Principate.  Prudenţa domină însă mişcările răzvrătiţilor. Tendinţa spre o răscoală  generală împotriva boierilor este greu stăvilită de Tudor, iar eventuala reacţie a  puterii suzerane, mereu dornică să intervină la orice tulburare în ţinuturile de la  Dunăre, e potolită printr­un arz trimis Porţii, din care se desprinde, exclusiv, o  incriminare la adresa boierilor greci şi români: „ridicarea noastră nu este pentru  altceva... decât numai asupra boierilor, care ne­au mâncat dreptăţile noastre".  ocul politic stabilit la Bucureşti, din care fac parte şi textele mai sus amintite,  continua cu schimbul de scrisori dintre Tudor şi „Comitetul de Oblăduire"numit şi  n (3­4 februarie 1821). Conducătorul revoluţiei le cere boierilor „să se facă  noţi adevăraţi, iar nu vrăjmaşi ai patriei precum aţi fost până acum". în acelaşi  Cln  pare  sa  fi 'ntrat şi misiunea atribuită vornicului Nicolae Văcărescu, însăr­  Sp _ r  sa  risipească trupa lui Tudor, dar rechemat la Bucureşti imediat ce acesta  se  Pregătea de acţiune.  celebra  J Crisoarea  adresată  acestuia,  la  11  februarie  1821,  este  formulată  afirmaţi j?'* ie  a  Patr/e/  ­ Drept replică la acuzaţia că ar fi răzvrătit ţara el face nu  tanL ' ar  cum  nu  socotiţi dumneavoastră că Patrie se cheamă poporul, iar Ul  agţma  jefuitorilor?"  0 a ta  foarte cunoscută apreciere, când a justificat asprimea cu care i­a pe  vinovaţii jafurilor de la Beneşti, Tudor afirma că „mişcarea sa nu
  25. 25. este  îndreptată  împotriva   boierilor",   ci  împotriva  otomanilor,  „din   porunc  împăratului Alexandru". Urma ca ruşii să ne ajute să redobândim cetăţile „<w  care ne vor lăsa liberi să ne conducem după legile noastre".  Cel  mai  important  document  programatic  al  revoluţiei,  elaborat  probai  anterior, dar devenit cunoscut în februarie 1821, este „Cererile norodului roma­  nesc" care, fără a fi supraevaluat, cuprinde totuşi principiile de bază ale unei n "  ordini sociale.  Astfel,  este  recunoscută  suveranitatea  poporului,  singura  în  măsură  să  acorde puterea  şi să impună legea. Tot ce nu  s­a orânduit prin „alegerea  s'  voinţa a tot norodul" urmează a se îndepărta. „Adunarea norodului" reprezintă  voinţa suverană în stat.  Se cerea desfiinţarea privilegiilor boierimii  şi obligaţia domnului numit de  Poartă de a respecta voinţa tuturor celor pe care­i conduce. Accesul la dregătorii  urma să se întemeieze pe merit: „caftane cu bani să înceteze cu totul a se mai  face". Cum astfel era aşezat pe baze noi atât statul, cât şi relaţia dintre cetăţeni  şi  putere,  urma  a  se  continua  cu  o  largă  reformă,  extinsă  de  la  justiţie  la  administraţie,  la  domeniul  şcolar  (instituţiile  didactice  sporeau  pe  seama  episcopilor) şi la armată (se prevedea instituirea unei oştiri permanente cu 4 000  de panduri şi 200 arnăuţi, cu „leafă uşoară", pe socoteala mănăstirilor"). Fără a  desfiinţa  birul,  „Cererile..." făceau,  oricum,  suportabilă fiscalitatea  stabilind  un  impozit  fix,  în  patru  rate.  Posluşnicii  şi  scutelnicii  erau  desfiinţaţi:  mărirea  numărului  contribuabililor  ar fi  trebuit ­  cel  puţin teoretic ­  să  diminueze  dările  individuale. Desfiinţarea vămilor interne era considerată o necesitate, căci „ţara  alta tarapana nu are, numai cu neguţătoria trăieşte".  în sensul creşterii autonomiei merg şi acele reglementări care limitează la  patru  numărul  dregătorilor  greci,  însoţitori  ai  domnului,  sau„naţionalizarea"  scaunelor arhiereşti, din care să fie îndepărtaţi grecii. Firesc, spre a nu tulbura  unitatea, acum atât de necesară împotriva opresorului străin, revoluţia de la  1821 nu a pus, în nici o formă, problema agrară, în sensul ei modern, bine ştiut­  de împroprietărire a ţăranilor şi desfiinţarea definitivă a clăcii.  în  acelaşi  timp,  Alexandru  Ipsilanti  trecea  Prutul  şi  prezenta,  la  laşi,  o  Proclamaţie  (28  februarie  1821)  în  care  afirma  obiectivele  revoluţiei  greceşti,  garanta pacea şi securitatea Moldovei şi, într­o formulare înţeleasă repede de  toţi, anunţa că, în eventualitatea unei intervenţii otomane, „o forţă teribilă le va  pedepsi îndrăzneala" (adică Rusia).  Uşurinţa  cu  care  epitropul  Eteriei  a  trădat  participarea  Imperiului  Rus  in  evenimentele de la nord de Dunăre şi din Balcani a atras, aproape imediat, atât  dezavuarea acţiunii conduse de Alexandru Ipsilanti, cât şi a aceleia care îl avea m  frunte pe Tudor, mai întâi prin ambasadorul Stroganof la Constantinopol apoi de ţa r  însuşi, aflat la un Congres al Sfintei Alianţe, la Laybach (Liubliana, Slovenia).  Refuzul declarat al Rusiei de a urma Eter/a în planurile ei aventuriste va  modifica înţelegerile anterioare. în deplasarea de la laşi spre Bucureşti, împreuna  cu cei 2 000 de ostaşi recrutaţi în Moldova, Al. Ipsilanti primejduia şi acţiunea  românească.  La vestea că aliaţii săi coborâră spre Dunăre, Tudor părăseşte tabăra de  la Ţânţăreni şi se îndreaptă, la rândul său, spre capitala Ţării Tomâneşti  aban­
  26. 26. Jurământul lui Tudor Vladimirescu în faţa boierilor care susţineau cauza naţională.  donată de boierii în panică, disperaţi de gestul Rusiei, de excesele trupei lui  Al. Ipsilanti, de mânia vindicativă a „Adunăriinorodului".  Spre a preîntâmpina ocuparea capitalei de către eterişti, Tudor ajunge, la  16  martie,  în  preajma  Bucureştilor,  de  unde  adresează  o  Proclamaţie  (din  Bolintin)  locuitorilor  oraşului  spre  a  le  anunţa  intenţiile  sale.  Va  rămâne  la  margine de unde va aştepta trimişii Porţii spre a cerceta „jalnica stare" a ţării  spre  a  face  dreptate  şi  orânduială  bună.  Poporul  s­a  ridicat  pentru  „dreptăţile  folositoare la toată obştea" stricate în ultima vreme. Se remarcă grija cu care  sunt menajate susceptibilităţile Imperiului Otoman şi o anumită indecizie în ce  priveşte direcţia ulterioară a mişcării.  A doua Proclamaţie, datată 20 martie 1821, este comunicată de la Cotro­  ceni,  unde  se  afla  tabăra  sa.  Din  nou,  conducătorul  revoluţiei  insistă  asupra  cauzelor care au determinat ridicarea sub arme: „pierderea privilegiilor" noastre  §!  jafurile  nesuferite.  Mai  mult  ca  oricând  se  cere  unirea,  „lucrarea  tuturora  rnpreună după destoinicie'spre a câştiga din nou dreptăţile pierdute". Caracterul  P onunţat social exprimat în Proclamaţia de la Padeş şi în „Cereri..." lăsa loc,  aic|  . unităţii naţionale.  câşti  f  ' ne  '  acordul  cu  " boi  erii  patrioţi"  (23  martie),  în  virtutea  căruia  Tudor  rjoaij  a  dreptul  d8  a  exercita  „vremelnica  stăpânire",  întăreşte  concluzia  ante­  Politic"­  atea  ac  ţ' un  " întreprinse de Tudor era recunoscută şi de clasa  revolut'  Pe  teme  '  na  ţi nal, toate forţele interesate în realizarea programului ?  e  "  se uneau în faţa unei situaţii imprevizibile.  51  ' 6  ­ 1  ă  obiectivele  Eteriei făceau iminent un atac otoman, tran­' ca  în  atâtea rânduri, pământul ţării într­un spaţiu al jafului şi al pustiirii,  27
  27. 27. Tudor va tranşa, în discuţiile cu Alexandru Ipsilanti, problema raporturilor rjjm  cele două mişcări. După unele surse, Tudorar fi întrebat doar unde este spjiJ 6  Rusiei. Răspunsul echivoc al epitropului l­ar fi înfuriat, rostind cuvinte de câjn! J  '  pentru că a fost înşelat. După altele, el s­ar fi exprimat clar: „Scopul d  neavoastră este contrar celui urmărit de mine", invitându­l să treacă Dunăr  spre a evita o nenorocire.  a  >  în acelaşi timp, insistentele tratative cu otomanii erau menite să întârz  invazia, cel puţin până când, retras în zona fortificată a Olteniei, i­ar fi puy  rezista cu şanse de succes.  încă învăluită în mister şi supusă unor interpretări contradictorii, revoluţi  de la 1821 relevă complexitatea unei lumi în schimbare, a cărei reaşezare  comporta   un   proces  îndelungat  sub   beneficiul   unor  condiţii   favorizante  determinate de jocul de interese al Marilor Puteri.  Supus unei morţi de martir, Tudor este ­ asemeni marilor figuri legendare  ale  istoriei  noastre  ­  jertfa  primordială  pe  care  acele  timpuri  au  aşezat­o  |a  temelia noii societăţi.  A. OŢETEA despre personalitatea lui T. Vladimirescu.  „lată însuşirile pe care Tudor le putea pune în serviciul misiunii ce avea să­i fie încredinţat  un spirit natural, care­l ridica mult peste gradul său de cultură, o adâncă cunoaştere a oamenilor şi o  experienţă bogată în afaceri militare, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică... care nu­l putea face sâ  uite interesul de a izbuti cu orice preţ şi de a cuceri pentru sine şi pentru clasa căreia îi aparţinea  puterea supremă".  *  La întoarcerea de la Viena, Tudor Vladimirescu semnalează, într­o scrisoare, pagubele ce  i­au fost pricinuite de tulburările din Oltenia.  „Hoţomanii  de  la  Ada­Kaleh  au  prăpădit  lumea  de  pe  la  noi  şi  de  la  mine  şi  de  la  dumneavoastră au luat toate bucatele şi tot ce au găsit. Apoi din nechivernisirea stăpânitonlor ţări  noastre vezi câtă prăpădenie ni se pricinuieşte!... O stăpânire cu aşa ţară mare în mână şi un lucru  de nimic n­au putut opri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinserăm de tot!"  TEMĂ:  1.  Prezentaţi personalitatea lui Tudor Vladimirescu în contextul tendinţelor de restructurare  în sens modern, a societăţii româneşti  2. Care au fost raporturile dintre Tudor şi Eterie?  3. Comentaţi principalele prevederi ale documentelor programatice ale revoluţiei de la 1821Ş  stabiliţi semnificaţia lor.
  28. 28. DESFĂŞURAREA REVOLUŢIEI DE LA 1821  RĂZVRĂTIREA OLTENIE!.  ­  TUDOR LA ŢÂNŢĂREN!, ÎPSILAfc        * SAŞI.  ­  „SOMNIA" LUI TUDOR.  ­  SFÂRŞITUL REVOLUŢIEI; MOAR      . DE MARTIR A LUI  în contextul creat de implicarea mişcării eteriste  într­o insurecţie care îşi avea baza de plecare în Principatele Române, trei dintre  cei  mai  de  seamă  boieri  ai  ţării  au  desemnat,  printr­un  înscris,  pe  Tudor  Vladimirescu,  să  ridice  norodul  la  arme  pentru  „obştescul  folos",  în  vederea  obţinerii vechilor dreptăţi ale ţării: autonomie şi domniile pământene.  în consecinţă, în noaptea de 18 ianuarie 1821 Tudor a părăsit Bucureştiul,  şi, după ce a întărit Mănăstirea Tismana, s­a instalat la Padeş, unde oamenii săi  de încredere pregătiseră  /ra/ea" De aici, la 23 ianuarie el a făcut cunoscută  Proclamaţia prin care chema pe toţi locuitorii ţării pentru a înlătura nedreptăţile şi  „răul ce ni­l pun peste cap căpeteniile noastre" iar dintre aceştia „să se aleagă...  cei care pot să fie buni şi cu care noi dimpreună vom lucra binele, ca să le fie şi  lor bine, precum ne sunt făgăduiţi".  Tot de aici, Tudor ş Adunarea norodului constituită la Padeş au întreprins  demersuri  diplomatice  la  Poartă,  Austria  şi  Rusia,  cărora  le  solicită  sprijinul,  arătându­le că nu s­au ridicat împotriva autorităţii legitime a Porţii, ci împotriva  stăpânirii  interne,  fanariote.  Prin  asigurările  date  Imperiului  Otoman,  Tudor  urmărea să împiedice o invazie armată şi orice suspiciune cu privire la intenţia  de răzvrătire împotriva ordinii legale.  în drumul său spre Craiova, Tudor  'rece prin Baia de Aramă, Broşteni şi Strehaia, unde i s­au alăturat numeroşi  ţărani. Chemarea sa a avut efectul unei declaraţii de război adresate boierilor.  Coborând pe Motru el îşi stabileşte tabăra la Ţânţăreni, nu departe de Craiova,  Ur  >de  Adunarea  norodului  a  rămas  toată  luna  februarie  şi  unde,  păstrând  o  Permanentă legătură cu boierii „partidei naţionale"din administraţia centrală, va  „  măsuri  de  fortificare  a  mănăstirilor  din  Oltenia  în  vederea  unei  rezistenţe  | n  delungate. Organizarea armatei, al cărei nucleu îl formau pandurii, precum şi  rea disciplinei şi a capacităţii combative a trupelor sale l­au preocupat în  m  a deosebit pe Tudor.  s„  Pentru el, acţiunea abia începută nu trebuia să fie o simplă diversiune care a  lnle  snească trecerea eteriştilor în sudul Dunării sau intervenţia Rusiei într­un flit  cu Poarta Otomană.
  29. 29. 11&•­T;  Trecerea Oltului de către pandurii lui Tudor  Dar  acţiunile  eteriste  din  Moldova  au  schimbat  planul  iniţial,  complicând  situaţia. în seara de 22 februarie 1821, Alexandru Ipsilanti a intrat în laşi şi l­a  asigurat pe domnitorul Mihai Şuţu de sprijinul pe care Rusia îl acorda mişcăm  sale  şi  ­de  iminenţa  trecerii  Prutului  de  către  trupele  ţariste.  în  „Proclamaţia  şdresată locuitorilor Moldovei", pe 28 septembrie, cărora le garanta persoana'şi  averea, îi  asigura  că, în  cazul intrării  otomanilor  în  ţară,  aceştia vor  avea  de  înfruntat o „straşnică putere". Aceste declaraţii au compromis mişcarea în fruntea  căreia se afla Alexandru Ipsilanti. Deconspirată, Rusia a dezavuat imediat Etena  şi mişcarea pornită de Tudor.  Sub  presiunea  acestor  evenimente,  îngrijoraţi  şi  de  amploarea  socială  extraordinară a mişcării conduse de Tudor, căpeteniile „partidei naţionale" au  luat drumul Braşovului (2Q februarie 1821). în acelaşi timp, lordache Olimpiotula  avut o întrevedere cu Tudor, în tabăra de la Tântăreni, spre a­l atrage de partea  Eteriei; discuţiile purtate pe baza „Cererilor norodului românesc" au reflectat clar  divergenţele dintre cele două mişcări.  Atent  la  tot  ce  se  întâmplă  în  ţară,  conştient  însă  şi  de  consecinţele  externe  ale  unei  acţiuni  pripite,  Tudor  a  căutat  soluţiile  cele mai  bune,  în  situaţia  în  care,  la  5  martie  1821,  armata  grecească  aflată  în  Moldova  şi' a  început  marşul  spre  Dunăre.  în  interesul  acţiunii  româneşti,  era  absolut  necesar ca forţele armate de sub comanda lui Tudor să ajungă la Bucureşti,  înainte de a sosi aici Ipsilanti împreună cu susţinătorii săi.  „Domnia" lui Tudor. Plecat din Tântăreni, prin Slatina, spre Capitală, el  va ajunge aici la 21 martie 1821. După ce şi­a stabilit tabăra el a iniţiat tratative  atât cu Comitetul de Oblăduire din Bucureşti, cât şi cu otomanii, pentru a da o  aparenţă  de  legalitate  acţiunilor  sale  şi  a  pune  la  adăpost  ţara,  în  cazul  eventuale intervenţii de peste Dunăre.  30
  30. 30. în acest sens,  Tudor şi boierii rămaşi în Bucureşti, reciproc, şi­au jurat  A­ tă Acordul încheiat între părţi şi­a găsit expresia în Proclamaţia din 23  c  1­  1821, în virtutea căreia comandantul armatei revoluţionare recunoaştea  elnica stăpânire" a ţării, alcătuită din boieri „patrioţi". Tudor acceptă să  ' Vr6  Hucă împreună cu ei, iar aceştia declarară că „pornirea slugerului Tudor nu  eSte  r  ®?ontjnutu| acestui compromis politic îşi găsea expresia într­un document  ■ tat Porţii şi într­un memoriu adresat ţarului. Scopul general al revoluţiei  "mânea împlinirea „dreptăţilor ţării" şi hotărârea de a le obţine chiar cu „vărsare  !f sânge", ceea ce marchează etapa nouă în care se intrase după dezavuarea  emisă de ţarul Alexandru.  La 28 martie, trupele lui Alexandru Ipsi/antis­au oprit la marginea Capitalei,  *n Colentina. Aflându­se cu „sabia în ţara sa" Tudor se opunea intrării armatelor  eteriste  în  oraş,  •exprimându­şi  hotărârea  de  a­şi  păstra  independenţa  şi  libertatea de mişcare. întâlnirea din 30 martie 1821 cu conducătorul Eteriei a  scos în evidenţă lipsa de concordanţă dintre mijloacele şi căile folosite de către  cele două mişcări. Tudor1­a atras atenţia lui Al. Ipsilanti că fără sprijinul Rusiei  nu va putea ridica steagul luptei antiotomane, iar dacă doreşte să o facă să  treacă Dunărea şi să­i înfrunte acolo.  în ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia  judeţele  din  nord  trec  sub  autoritatea  lui  Alexandru  Ipsilanti,  iar  Oltenia  şi  judeţele  de  câmpie  sub  cea  a  lui  Tudor.  în  consecinţă,  primul  îşi  stabileşte  cartierul  general  la  Târgovişte,  iar  celălalt  la  Cotroceni.  Tudor  îşi  deplasează  forţele  principale,  întreprinde  unele  lucrări  de  apărare  a  Capitalei,  sporeşte  efectivul trupelor, cărora le măreşte capacitatea combativă şi disciplina, şi duce  tratative cu paşalele de la Dunăre pentru a evita intervenţia acestora. în acelaşi  timp, recomandă stabilirea de legături cu boierii din laşi, ca „la un gând şi o unire  cu Moldova să putem câştiga deopotrivă drepturile acestor principate". Şi peste  munţi,  în Transilvania, era  aşteptat  „craiul Tudoruţ",  autorităţile  habsbur­  gice temându­se ca duhul răzvrătirii să nu­i cuprindă şi pe românii de acolo.  în scurtul timp ai guvernării sale, preocuparea de căpetenie a lui Tudor a  fost întărirea capacităţii de apărare a ţării, sporirea numărului oamenilor sub  arme şi buna lor aprovizionare, în eventualitatea unui conflict militar îndelungat.  Boierii reţinuţi să­l slujească la Bucureşti au primit, de la început, însărcinarea să  asigure ordinea în ţară, să strângă bani şi să asigure mijloacele de transport şi  alimente pentru nevoile oştirii. Deşi Capitala  ţării era aşezată  într­o zonă  '  proprie  apărării  şi  nu  dispunea  de  ziduri  şi  fortificaţii  el  a  ocupat  Mănăstirile  Kadu­Vodă, Mihai­Vodăş Mitropolia şi a întărit tabăra de la Cotroceni.  In concordanţă cu programul revoluţiei, ori de câte ori a fost sesizat, Tudor  acţionat ferm atât împotriva actelor de indisciplină ale trupei, cât şi a abuzurilor  varşite de diverşi proprietari funciari, în raporturile lor nemijlocite cu ţăranii.  Dla" i  '  a  Pri'i e  1821 marele vistier era chemat să uşureze claca satelor din ',  Dâmbovitei, iar 5 zile mai târziu a ordonat să fie înjumătăţită darea impusă  Olului CreţeştMIfov.  l Ua  *' a  con  cretă a Principatelor, unde autoritatea puterii suzerane fusese  Cata  . a determinat însă intervenţia armată a Porţii, la începutut lunii mai  încurajată şi de expectativa rusă.
  31. 31. Sfârşitul  revoluţiei;  moarte?*,  de  martir  a  lui  Tudor.  La  apropierea  otomanilor de Bucureşti, Tudor Vladimirescu, după îndelungate ezitări, a părăsit  Capitala considerând  că  rezistenţa  ar  primejdui  oraşul.  într­un  cuvânt  către  oştenii săi, la 15 mai 1821 el anunţă  hotărârea de a se uni  „cu ceilaţi fratj  creştini" pentru „a descărca împreună puştile în carne de turc".  Deşi la 18 mai, la Goleşti, s­a ajuns la o înţelegere între Tudor şi lordache  Olimpiotul,  conducătorit  eterişti  au  hotărât  să­l  îndepărteze  de  la  conducerea  armatei pandurilor cu sprijinul căpitanilor D. Macedonsky şi Hagi Prodan. Seve­  ritatea excesivă cu care a pedepsit actele de indisciplină prin execuţia unuia din  tinerii săi căpitani, loan Urdăreanu, i­a îndepărtat pe ceilalţi şi a uşurat misiunea  complotiştilor. în dimineaţa zilei de 21 mai 1821, după înmormântarea lui loan  Urdăreanu,  mai  mulţi  eterişti,  în  frunte  pu  lordache  Olimpiotul,  au  pătruns  la  Tudorcare a refuzat orice discuţie. Izolat de ai săi, Tudora fost scos repede din  tabără, înainte ca „lagărul pandurilor să se trezească bine şi să afle despre ce  este  vorba",  şi  înconjurat  de  arnăuţi  a  fost  pornit  spre  Piteşti,  iar  de  aici  la  Târgovişte.  înfruntând moartea cu dârzenie şi demnitate, Tudora fost ucis în noaptea  de 26­27 mai 1821, la marginea Târgoviştei, iar trupul său spintecat şi azvârlit  într­o fântână. Singurul său mare păcat a fost acela că „voise ca în ţara lui să  aibă  parte  de  fericire  şi  de  putere  săracii  neamului  românesc".  Rămasă  fără  comandant, oastea lui Tudor s­a dezmembrat, nu înainte de a­şi demonstra, în  luptele  cu  otomanii  de  la  Drăgăşani,  o  înaltă  capacitate  de  luptă.  în  schimb,  armata eteristă, lipsită de pregătirea şi instrucţia militară corespunzătoare, a fost  înfrântă, ultima rezistentă consemnându­se la Mănăstirea Secu.  Arestarea lui Tudor de către eterişti

×