Curs fotbal antrenori
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Curs fotbal antrenori

on

  • 5,667 views

 

Statistics

Views

Total Views
5,667
Views on SlideShare
5,667
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
133
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Curs fotbal antrenori Curs fotbal antrenori Document Transcript

  • SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBALCurs de aprofundare. Pregătire antrenori Universitatea Spiru Haret
  • Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBAL. Curs de aprofundare. Pregătire antrenori/ Ciolcă Sorin-Mirel, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Bibliogr. 164 p., 20,5 cm. ISBN 973-725-513-5796.332 (078.8) © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 UNIVERSITATEA SPIRU HARET Universitatea Spiru Haret
  • FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBALCURS DE APROFUNDAREPREGĂTIRE ANTRENORI EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006 Universitatea Spiru Haret
  • Universitatea Spiru Haret
  • CuprinsCuvânt înainte …………………………………………………….…. 7Capitolul I – Antrenamentul sportiv în fotbal …………………….. 91. Definirea conceptului ……………………………………………... 92. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi …………………... 9 2.1. Metodele antrenamentului în fotbal ………………………….. 143. Mijloacele antrenamentului în fotbal ……………………………... 154. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă …………………... 18Capitolul II – Componentele antrenamentului în fotbal …………. 211. Pregătirea fizică …………………………………………………… 21 1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi ………………… 24 1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice ………………. 392. Pregătirea tehnică …………………………………………………. 42 2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice 443. Pregătirea tactică ………………………………………………….. 45 3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice 47 3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) ………….……………. 494. Pregătirea psihologică …………………………………………….. 685. Pregătirea biologică ……………………………………………….. 696. Pregătirea teoretică ………………………………………………... 70Capitolul III – Efortul în jocul de fotbal …………………………… 71Capitolul IV – Forma sportivă ……………………………………... 74Capitolul V – Periodizarea antrenamentului în fotbal …………… 77Capitolul VI – Planificarea şi evidenţa antrenamentului în fotbal 82Capitolul VII – Lecţia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament 921. Lecţia de antrenament …………………………………………….. 922. Tipuri de antrenament …………………………………………….. 94 5 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul VIII – Selecţia în fotbal ………………………………….. 97 1. Selecţia primară – stadiul I ………………………………………... 97 2. Selecţia secundară – stadiul II …………………………………….. 100 3. Selecţia finală – stadiul III ………………………………………... 103 Capitolul IX – Priorităţi în procesul de antrenament la copii şi juniori 107 1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani ……….. 107 2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani ……… 117 3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani ……… 128 Capitolul X – Competiţiile sportive de fotbal ……………………... 135 1. Definiţie …………………………………………………………... 135 2. Funcţiile competiţiilor sportive …………………………………… 135 3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional …………. 136 4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor ………………. 136 Capitolul XI – Formarea echipelor de performanţă în fotbal ……. 138 1. Aspecte metodice …………………………………………………. 138 2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei ……………………… 139 3. Personalitatea echipei de fotbal …………………………………… 140 Capitolul XII – Jocul oficial de fotbal ……………………………… 142 1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanţă ………………………………………………….. 142 2. Şedinţa de analiză a ultimului joc ………………………………… 145 3. Pregătirea pentru jocul următor …………………………………… 146 Capitolul XIII – Concepţia de joc şi de pregătire în fotbal ……….. 148 Capitolul XIV – Accidentele jucătorilor de fotbal ………………... 153 1. Generalităţi ………………………………………………………... 153 2. Traumatismele părţilor moi ……………………………………….. 154 3. Traumatismele articulaţiilor ………………………………………. 156 4. Leziunile meniscurilor ……………………………………………. 157 5. Traumatismele osului şi periostului ………………………………. 158 Bibliografie ………………………………………………………….. 1616 Universitatea Spiru Haret
  • Cuvânt înainte Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesităo abordare ştiinţifică din partea tuturor specialiştilor implicaţi înaceastă activitate. Problematica obţinerii performanţelor în fotbalul actual repre-zintă obiectivul principal al antrenorilor şi jucătorilor, conducătorilorde cluburi, managerilor, metodiştilor etc., care îşi unesc eforturile înscopul realizării acestui deziderat. În acest context, lucrarea surprinde aspectele importante şi nou-tăţile desprinse din procesul de antrenament şi jocul oficial, comple-tând problematica cursului de specializare, vol. I, apărut în 2004. Astfel, sunt prezentate metodele şi mijloacele folosite în pregăti-rea fotbaliştilor, componentele antrenamentului în fotbal şi mijloacelefizice, tehnice şi tactice pentru consolidare şi perfecţionare, efortul şiaccidentele în jocul de fotbal, periodizarea, planificarea şi evidenţapregătirii fotbaliştilor, lecţia de antrenament, concepţia de joc şi depregătire, forma sportivă, selecţia în fotbal ş.a., problematică deactualitate şi de mare importanţă în activităţile de antrenament şi jocdin fotbal. Conţinutul acestei lucrări corespunde tematicii programelor destudiu şi se adresează, în primul rând, studenţilor anilor III şi IV de lafacultăţile de Educaţie Fizică şi Sport, care aprofundează fotbalul cadisciplină de specialitate, viitori antrenori în acest domeniu deactivitate. Problematica abordată în această lucrare de specialitate poatefi utilă, după părerea mea, şi antrenorilor care sunt deja în activitate,indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor. Autorul 7 Universitatea Spiru Haret
  • 8 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul I ANTRENAMENTUL SPORTIV ÎN FOTBAL 1. Definirea conceptului Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşuratsistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman laeforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuriorganizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996) După R. Manno (1996), antrenamentul sportiv poate fi definitca un proces complex de intervenţie, al cărui scop este învăţarea şiperfecţionarea tehnicii sub o formă simplă sau înlănţuită, pentru unindivid, un grup sau o echipă, care vizează dezvoltarea calităţilorfizico-psihice, permiţând atingerea unor performanţe sportive maxime,în acord cu potenţialităţile subiectului, grupului sau echipei. Antrenamentul sportiv este un sistem de pregătire sportivă,organizat pe componente biologice, motrice şi psihologice, dispus pecategorii de vârstă şi sex, în vederea obţinerii capacităţii de perfor-manţă în competiţii, angrenând în activitate antrenori, sportivi, me-dici, psihologi, biologi, conducători, sponsori, cât şi factori ca: bazamaterială de antrenament şi condiţii, inclusiv factorii de climă. În sinteză, conceptul de antrenament poate fi definit ca „o ideegenerală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, oabstractizare şi generalizare a experimentelor acumulate în timp”(A. Dragnea, 1996). În concept sunt cuprinse, deci, toate aspectele cu caracter metodo-logic, biologic, psihologic şi sociologic, ce caracterizează şi noţiuneade antrenament sportiv. 2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi Obiectivele antrenamentului, dintre care cel mai important estedezvoltarea capacităţii de performanţă, determină şi alegerea metode-lor, împletirea lor armonioasă şi acordarea unor note de valoare carede multe ori le particularizează atât de mult încât nu mai seamănă cu„originalele”. (A. Dragnea, 1996) 9 Universitatea Spiru Haret
  • În antrenamentul sportiv sunt cunoscute următoarele metode: pentru dezvoltarea capacităţii de efort şi a calităţilor motrice; pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilortehnice şi tactice; pentru refacerea capacităţii de efort; de pregătire integrală. Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată derelaţia dintre efort şi odihnă, adică dintre consumul energetic şi obo-seala acumulată, pe de o parte, şi odihna necesară refacerii, pe de altăparte. În diferite metode ale antrenamentului, efortul poate fi standard,uniform (acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil, când semodifică ritmul în timpul efectuării sale. De asemenea, efortul poate ficontinuu sau cu pauze (intervale) între diferite momente ale sale. În ce priveşte pauza, aceasta poate fi pasivă, când se aşteaptărestabilirea naturală a organismului, şi la valori programate, sau activă,prin efectuarea unei alte activităţi, diferită faţă de cea care a provocatoboseala. Se cunosc trei tipuri de pauze: pauze care asigură refacerea completă a capacităţii de efort; pauze de mai scurtă durată, care favorizează refacerea incom-pletă a organismului; pauze mai lungi, care permit supracompensarea şi efectuareaurmătoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de lucru mărite. Metodele se folosesc în funcţie de volumul, intensitatea şi com-plexitatea efortului, necesare obţinerii unei adaptări în sensul dorit,precum şi asocierea acestora cu tipurile de pauze şi durata lor. Repetarea poate fi efectuată pe părţi componente ale exerciţiuluisau integral, ori prin combinarea acestor modalităţi. Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiecti-vele antrenamentului, se recurge tot mai des la standardizarea activi-tăţii, care presupune o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite, denumitede Matveev metoda „exerciţiului riguros standardizat” (complex demetode). Prin standardizare înţelegem atribuirea unor note de valoareriguros stabilite exerciţiilor, asigurând, într-un anumit grad, răspunsulla solicitare şi având drept rezultat o formă de adaptare. Variantele aplicării acestei metode în funcţie de faza de învăţarear fi următoarele: exersarea în condiţii standard în faza învăţării10 Universitatea Spiru Haret
  • iniţiale a mişcărilor (tehnicii) prin abordarea analitică (pe părţi);exersarea în condiţii standard în faza perfecţionării deprinderilortehnice şi educarea calităţilor motrice prin exersarea pe părţi sau pefaze a exerciţiului (corespunzător abordării analitice), prin repetareanumai a unor mişcări ce implică unele grupe musculare sau calităţimotrice (corespunzător abordării analitice) şi prin repetarea integrală,în condiţii analoage concursului (corespunzător abordării globale)(A. Dragnea, 1996). N. Matveev (1986), face o clasificare, ce are la bază relaţiadintre efort şi odihnă, în modul următor: Combinaţii de repetări în condiţii standard: a) exersare în condiţii standard, vorbind despre eforturi în tempouniform şi moderat şi despre eforturi cu intervale (complete, incom-plete şi supracompensat); b) exersarea eforturilor variate (alternativ), vorbind despre eforturicontinue în tempo variat sau uniform şi despre eforturi cu intervalediferite în funcţie de sarcină. La ambele subpuncte (a) şi (b) se folosesc: metode combinate: standard-variat, exersare progresivă, exer-sare cu interval în scădere; metode cu structură de circuit: exersare continuă, exersarecontinuă cu intervale, circuit cu intervale. Dozarea efortului este facilă în cazul folosirii unei singure struc-turi motrice (alergare, înot, ciclism etc.) şi dificilă în cazul structurilormotrice complexe (jocuri sportive, lupte, judo etc.). În cazul repetărilor standardizate, structura mişcărilor suferă mo-dificări neglijabile şi, din acest motiv, sunt folosite foarte des înconsolidarea deprinderilor motrice şi în vederea adaptării organismu-lui la un anumit nivel de solicitare. După D. Steinhofer (1993), A. Dragnea şi colaboratorii (1996),metodele şi procedeele metodice de antrenament, bazate pe relaţiadintre efort şi odihnă, sunt prezentate în continuare. Pentru rezistenţă: metoda eforturilor de lungă durată (continue,fără pauze) – procedee metodice: eforturi continue (extensive, intensive),eforturi variabile („Fartlek”, alternative); metoda eforturilor cu inter-vale (pauze ce asigură revenirea incompletă) – procedee metodice:eforturi extensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari), eforturiintensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari); metodarepetărilor (pauze ce asigură revenirea completă) – procedeul curepetări: cu pauze de durată (scurtă, medie, mare). 11 Universitatea Spiru Haret
  • Pentru rezistenţă-forţă explozivă: metoda combinată cu repetări,cu intervale, cu refacere completă – procedee specifice ramurilor desport. Pentru forţă maximă: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul creşterii masei musculare (hipertrofie), proce-deul greutăţilor mari şi maxime, eforturi „excentrice”, izometria,procedeul „piramidei” normală, incompletă (retezată) dublă. Pentru forţă-viteză, forţă explozivă: metoda repetărilor cu pauzede revenire completă – procedeul forţă-viteză, procedee forţă-viteză înfuncţie de ramura de sport (analitic, sintetic, variabil). Pentru forţa de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul forţei reactive („pliometric”). Pentru forţa în regim de rezistenţă: metoda repetărilor cu pauzede revenire completă – procedeul rezistenţa în regim de forţă I (circuit);metoda eforturilor cu intervale şi revenire incompletă – procedeulrezistenţa în regim de forţă II (circuit). Pentru viteza de deplasare: metoda repetărilor cu pauze derevenire completă şi neprecompensată – procedeul eforturilor cu vitezămaximă, procedeul „coordinativ”, procedeul eforturilor supramaxime. Pentru viteza în regim de forţă: metoda repetărilor cu pauze de re-venire completă – procedeul forţei reactive, procedeul cu supraîncărcare. Pentru viteza în regim de rezistenţă: metoda combinată curepetări şi intervale, procedeul eforturilor intensive, procedeul distan-ţelor lungi sau al numărului foarte mare de repetări. Pentru viteza de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul reacţiei simple şi complete, procedeul anticipă-rii, procedeul senzoriometric. Pentru mobilitate şi supleţe: metoda repetărilor cu pauze de re-venire completă – procedeul întinderii active şi pasive cu intermitenţe,procedeul Stretching 1 şi Stretching 2. Pentru aptitudini motrice complexe: metoda competiţională –procedeul concursurilor de verificare; de antrenament; competiţional;şcoală. Pentru formarea deprinderilor tehnice specifice ramurilor desport: exersarea analitică (pe părţi) a deprinderii – procedeul analiticîn tempo uniform, procedeul în tempo variat, procedeul analitic înparalel cu dezvoltarea calităţilor motrice sau a unor grupe musculare;exersarea globală a deprinderii tehnice – procedeul exersării globale încondiţii standard, procedeul exersării globale în condiţii variate şicompetiţionale.12 Universitatea Spiru Haret
  • Metoda analogiei Această metodă reprezintă un sistem de operaţii structurate pecriterii logice cu scopul reunirii într-un tablou explicativ a unorsisteme cantitativ şi calitativ diferite. Regulile generale de aplicare aanalogiei, indiferent de natura sistemelor (concurs, lecţie de antrena-ment sportiv etc.) şi calitatea acestora, sunt determinate de operaţiileimplicate de sistemul de comandă şi control. Astfel, două sisteme S1 şiS2 sunt considerate analoage dacă îndeplinesc următoarele condiţii(A. Dragnea, 1996): a) au un „ansamblu” de receptori ai informaţiei din mediulextern pe care să o codifice în limbaj propriu, cu care să poată efectuaraţionamente, judecăţi şi alte operaţii. În cazul concursului, în caresunt angajaţi sportivii, informaţia este de natură regulamentară, dinambianţă (spectatori, condiţii de mediu, antrenori şi manageri etc.) saude la adversari, iar în cazul sistemelor de exerciţii sau lecţii, receptoriisunt aceiaşi, numai că informaţia este diferită calitativ şi cantitativ, deşiuneori limbajul este acelaşi. Comunicarea dintre sportivi şi factoriiexterni se realizează într-un limbaj mai mult sau mai puţin cunoscut; b) posedă un ansamblu de operatori de prelucrare şi interpretarea informaţiei, stabilind soluţii de rezolvare în funcţie de scopulurmărit. În privinţa scopurilor, acestea pot fi imediate, intermediare şifinale; c) prezintă un ansamblu de reacţii de reglare, ca urmare a preluă-rii informaţiei recepţionate din mediul extern. Reglarea reprezintălupta sistemului pentru menţinerea propriei existenţe împotriva influ-enţelor din afara lui sau din interior. În orice sistem analog, procesulde reglare are trei parametri: durata, finalitatea şi eficienţa. Sistemul analogic este înzestrat cu o verigă de feed-back pentrureglarea operativă sau în perspectivă. Referindu-ne la metoda analo-giei, trebuie subliniate anumite aspecte importante, şi anume: analogianu trebuie confundată în practică cu modelarea; analogia nu cuprindeorice sistem existent în antrenamentul sportiv, ci numai cele existentesau create în momentul dat. Această metodă operează cu similitudini,nu cu identităţi. Similitudinea presupune rezultate şi caracteristiciapropiate (A. Dragnea, 1996). Metoda analogiei poate fi aplicată în plan performanţial (al re-zultatelor), funcţional (al comportamentului) şi structural (al compozi-ţiei şi valorii sale). 13 Universitatea Spiru Haret
  • Considerentele privind aplicarea acestei metode trebuie săcuprindă şi faptul că modelarea poate fi analogică (modele analogice),dar nu trebuie confundată metoda modelării cu cea a analogiei, citrebuie înţelese ambele în corelaţie. Ambele metode se întregesc şi seunifică practic. Analogia din antrenamentul sportiv este dinamică,deoarece se referă la structuri procesuale sau de devenire, la structuricomportamentale performanţiale. Metoda modelării Modelarea a fost înţeleasă în domeniul educaţiei fizice şi spor-tului atât ca metodă, cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicativi-tatea foarte extinsă pe care o are, dar şi unele imprecizii de ordinteoretic metodologic care au stat la baza interpretărilor. În antrenamentul sportiv, dar şi în alte domenii de activitate,metodele se aplică în sistem (sistem de metode), uneori atât de multcombinate încât nu mai seamănă cu cele descrise de metodologie, daraceasta reprezintă doar rezultatul înţelegerii de către antrenori aesenţei aplicării creatoare a metodelor. 2.1. Metodele antrenamentului în fotbal Metodele antrenamentului sportiv în fotbal reprezintă modalităţileprin care antrenorii reuşesc să realizeze şi să evalueze pregătireajucătorilor cu mai multă precizie, ţinând cont de modelarea antrena-mentului în scopul optimizării randamentului fotbaliştilor în competi-ţiile oficiale. Antrenorii folosesc diferite metode în funcţie de etapele pregă-tirii, de tipul antrenamentului, de particularităţile echipei proprii, deobiectivele de pregătire şi performanţă stabilite etc. Aceste metode sunt de o mare varietate, cuprinzând atât metodegenerale, cât şi metode specifice pregătirii. Dintre metodele generale enumerăm: explicaţia, demonstraţia, repetarea, corectarea; convorbirile, observarea, înregistrarea, dezvoltarea şi perfec-ţionarea calităţilor individuale şi corectarea deprinderilor tehnico-tactice deficitare. În funcţie de metodele specifice folosite în fotbal, putem discutadespre următoarele tipuri de antrenamente: antrenamentul cu intervale nespecifice şi specifice fotbalului;14 Universitatea Spiru Haret
  • antrenamentul în circuit – diverse variante; antrenamentul cu învingerea propriei greutăţi; antrenamentul cu obiecte ajutătoare; antrenamentul sub presiune; antrenamentul specific analitic şi global; antrenamentul Fartlek (combinarea metodelor cu intervale şiFooting); antrenamentul Footing (pentru îmbunătăţirea rezistenţei car-diace la un volum de activitate îndelungată); antrenamentul în care se foloseşte testul Cooper (alergare 12 min); antrenamentul izometric; antrenamentul pentru dezvoltarea detentei; antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei (45 sec); antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului; antrenamentul tehnico-tactic; antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători; antrenamentul la momentele fixe ale jocului; antrenamentul teoretic; antrenamentul autogen; antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înre-gistrării lui (Ş. Miu şi F. Velea, 2002). 3. Mijloacele antrenamentului în fotbal Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv în fotbal presu-pune utilizarea unui număr mare de exerciţii de diferite tipuri, aplicateîn anumite condiţii igienice şi de mediu, precum şi folosirea unordispozitive, instalaţii şi echipamente utilizate în cadrul unor metodesau combinaţii de metode. Pornind de la principalele forme de organizare a activităţii folo-site în procesul de antrenament din fotbal, se observă că fiecare dinacestea, prin particularităţile pe care le posedă, impun anumite mijloa-ce adecvate obiectivelor ce se propun a fi realizate. Mijloacele antrenamentului sportiv se clasifică în modul următor: mijloace de antrenament (de lecţie); mijloace de refacere a capacităţii de efort; mijloace competiţionale. Mijloace de antrenament (de lecţie) Acestea se împart în trei categorii: mijloace de pregătire gene-rală; mijloace cu caracter mixt; mijloace de pregătire specifică. 15 Universitatea Spiru Haret
  • Mijloacele de refacere a capacităţii de efort În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, refa-cerea organismului constituie o preocupare de primă importanţăpentru specialiştii domeniului, în vederea stabilirii cât mai exacte aconţinutului şi metodologiei acesteia. Numeroşi specialişti considerărefacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului (saupregătirea biologică pentru concurs ca factor al antrenamentului),evidenţiind importanţa ce trebuie acordată acesteia. Mijloacele utilizate în refacere se împart în: specifice – care se dirijează medical; nespecifice – pedagogice, igienice – care pot fi aplicate deantrenor şi de sportiv. O altă clasificare ia în evidenţă efectele exercitate asupra unorfuncţii şi sisteme, iar alta ia în considerare domeniul căruia îi aparţine. Pregătirea psihologică este un factor important al antrenamen-tului sportiv. Mijloacele specifice pregătirii psihologice folositeasigură un climat psihologic favorabil amplificării exerciţiilor fiziceprogramate. Altă categorie de mijloace ale pregătirii psihologice seutilizează pentru intervenţia directă asupra proceselor şi fenomenelorpsihice, în sensul activării sau refacerii lor. Este cunoscut faptul că mijloacele celorlalte componente aleantrenamentului (pregătire fizică, pregătire tehnică, pregătire tacticăetc.) influenţează şi sfera psihică, cu condiţia ca acestea să fie folosite,orientate în acest scop şi realist formulate. Mijloace competiţionale Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o compo-nentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiileşi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiţională şiperioadei competiţionale. Mijloacele cu caracter competiţional au forme şi conţinut diferi-te de la o ramură de sport la alta. O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadruljocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983), care se referă la: jocul şcoală; jocul de antrenament; jocul de verificare; jocul competiţional.16 Universitatea Spiru Haret
  • Jocul şcoală se poate organiza, în cazul fotbalului, handbalului,baschetului, rugbyului, la o poartă, la un coş sau bilateral, la ambeleporţi sau coşuri. Se foloseşte, de regulă, când se urmăreşte învăţareasau perfecţionarea anumitor procedee tehnico-tactice, în condiţii dejoc, creşterea capacităţii de aplicare în joc a unor exerciţii mai dificile,asamblarea unor combinaţii tactice, învăţarea sau perfecţionareasistemelor de joc. Partenerii trebuie să aibă o valoare mai scăzutădecât formaţia care se antrenează (jucători juniori, de rezervă, cate-gorii inferioare), pentru a favoriza punerea în practică a sarcinilorjocului. În aceste jocuri, antrenorii intervin şi pot opri temporaractivitatea pentru explicaţii şi demonstraţii suplimentare, corectări etc. Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecţionareajocului bilateral, prin aplicarea oportună şi eficientă a fazelor şisistemelor, omogenizarea cuplurilor şi echipei, a liniilor, precum şiprin aplicarea unor noi combinaţii tactice. Ca parteneri, se folosescjucători de valori apropiate sau mai bune, dacă se consideră necesară osolicitare maximă în microciclul respectiv. Partenerul trebuie să aibă,pe cât posibil, aceleaşi caracteristici ca adversarul ce urmează a fiîntâlnit într-un meci oficial. Aceste tipuri de jocuri se planifică o datăpe săptămână, de regulă la mijlocul acesteia (în ziua de joi), la ora lacare urmează să se desfăşoare jocul oficial respectiv şi în condiţii demediu şi organizatorice cât mai apropiate de acesta. Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridictest prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sausportiv). Acesta se organizează într-o ambianţă cvasi-oficială, avândca partener o echipă de aceeaşi valoare. În cadrul acestor meciuri, nuse va urmări numai comportamentul echipei în ansamblu, ci şi modulîn care jucătorii şi-au însuşit sistemele de apărare sau de atac, nivelulpregătirii fizice specifice, randamentul pe posturi etc. Jocul competiţional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi,orice participare la o competiţie oferă şi prilejul repetării în condiţiicomplete a celor învăţate în antrenamente. Jocurile competiţionale seorganizează în mod amical, pentru pregătire, sub forma unor cupe saubilaterale tradiţionale, înaintea competiţiilor oficiale. Prin ambianţacreată, aceste jocuri pun sportivii în situaţii foarte apropiate sauidentice cu cele din jocurile oficiale. Jocurile respective se organizează 17 Universitatea Spiru Haret
  • în perioada competiţională, ele fiind concepute pe cât posibil modelatdupă concursul oficial la care urmează a se participa. Având în vederecă în această etapă se asigură finisarea pregătirii sportivilor şi intrareaîn formă sportivă, jocurile competiţionale au un caracter integral, însensul că pe lângă condiţiile regulamentare vor fi folosite şi proce-deele de refacere medico-pedagogice stabilite pentru echipa respectivăşi tipul de efort depus. Jocul competiţional este ultima formă deorganizare care se foloseşte pentru asamblarea finală a echipelor; încadrul acestor jocuri întâlnim integral aplicată şi exersată modelareaantrenamentului. La acestea, se mai adaugă jocul de omogenizare şi jocul deselecţie, frecvent folosite în antrenamentul specific jocului de fotbal. Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competi-ţional, apelându-se la această formă în cazurile includerii de noi jucă-tori în lot, după revenirea în echipă a celor recuperaţi după accidentărisau înaintea perioadei competiţionale. Jocul de selecţie este considerat un mijloc competiţional folositpe toată durata procesului de pregătire, indiferent de vârsta şi nivelulde pregătire al jucătorilor. Această formă de joc asigură eficienţapromovării juniorilor de perspectivă în grupele valorice de vârstă maimare şi a unor jucători în echipe din eşaloane superioare, precum şirealizarea obiectivă a alcătuirii loturilor naţionale. 4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă Fotbalul de performanţă cunoaşte o dezvoltare deosebită, avândîn vedere atât jocul în sine, competiţia, cât şi procesul de pregătire. În zilele noastre, fotbalul, ca de altfel sportul în general, adevenit un fenomen social, extrem de complex, cu implicaţii majore înviaţa cotidiană a jucătorilor şi nu numai. Jocul de fotbal este considerat a fi un fotbal „total”, care estepracticat de jucători „universali” sau „polivalenţi”, capabili să rezolveeficient atât faza de atac, cât şi faza de apărare. Există opinia generală că fotbalul, ca de altfel toate jocurilesportive moderne, evoluează către un joc de forţă, uitând în unelecazuri concrete de fotbalul tehnico-tactic. Fotbalul de performanţăpresupune dezvoltarea tuturor componentelor antrenamentului, deci nunumai a capacităţii fizice, chiar dacă este un joc caracterizat, din ce în18 Universitatea Spiru Haret
  • ce mai mult, printr-o puternică adversitate. Astăzi, participareajucătorului, prin acţiunile tehnico-tactice în timpul jocului, cere formecomplexe de desfăşurare şi execuţie, atât sub aspect individual, cât şicolectiv. Toate acţiunile şi execuţiile jucătorilor, atât ale apărătorilor, câtşi ale atacanţilor, se desfăşoară în condiţii de criză de spaţiu şi de timp.În acest sens, au apărut execuţiile simple şi rapide, dintr-o atingere,devierile sau săriturile peste minge (în ambele situaţii de joc). În fotbal a crescut viteza de joc, care dobândeşte un importantconţinut tactic prin folosirea conştientă a avantajelor ce rezultă dinalternările de tempo, schimbările rapide ale direcţiei de atac,declanşarea rapidă a contraatacurilor etc. De asemenea, a crescut şi volumul de efort dinamic. În acestsens, din cercetările întreprinse de numeroşi specialişti, s-a ajuns laconcluzia că, astăzi, un fotbalist aleargă, pe parcursul unei partide, înjur de 10 km: înaintaşii 8-9 km, mijlocaşii 9-10 km, fundaşii centrali7-8 km, fundaşii laterali 8-9 km. În jocul de fotbal, se pune un accent deosebit pe factorulcognitiv în rezolvarea eficientă a situaţiilor apărute în timpul jocului;jucătorii trebuie să se informeze, în permanenţă, în legătură cu poziţiacoechipierilor, adversarilor, distanţa faţă de poarta proprie şi adversă,în aşa fel, încât atunci când intră în posesia mingii să acţionezeeficient şi oportun. Apariţia unui registru tehnico-tactic specific, caracterizat de ungrad de perfecţionare tehnică care a dobândit o importantă încărcăturătactică, şi existenţa unor jucători de clasă sau super clasă, în cadrulechipelor de mare performanţă, contribuie decisiv la obţinerearezultatului sportiv şi la creşterea spectacolului fotbalistic. Trebuie subliniată şi importanţa jocului portarului în fotbal,conţinutul tehnico-tactic al acestuia, atât în apărare, cât şi în atac, roluldeosebit al fundaşilor laterali şi mijlocaşilor laterali în atac, care înde-plinesc sarcinile unor veritabile extreme (astăzi, nu mai există extre-mele clasice, echipele jucând cu un înaintaş sau doi înaintaşi centrali). După majoritatea specialiştilor, se remarcă tendinţa în fotbalulde performanţă către jocul fără un coordonator specializat în cadrulfiecărei echipe. Practic, fiecare jucător, posesor al mingii, estecoordonator în momentul respectiv, nefiind necesar, ca până acumcâţiva ani, să existe un jucător specializat care să îndeplinească acestrol într-o echipă. 19 Universitatea Spiru Haret
  • Se observă, în fotbalul de performanţă, caracterul colectiv şi ofensival jocului, datorită exigenţelor sporite ale acestui sport în zilele noastre. Echipele sunt preocupate să fie în posesia mingii cât mai multtimp, ţinându-se mingea cât mai departe de propria poartă, printr-oeficientă circulaţie de minge şi jucători, cunoscându-se faptul că „ceamai bună apărare este atacul”. De asemenea, după pierderea mingii observăm folosirea eficien-tă a presingului, mai ales în jocul echipelor valoroase, cu o bunăpregătire fizică şi psihică şi folosirea marcajului om la om (strict), înspecial în jumătatea proprie de teren (echipe din campionate puternice– Anglia, Italia, Franţa, Germania, Spania etc. sau naţionalele Braziliei,Argentinei, Olandei, Franţei etc.). Se remarcă existenţa jucătorului de mare clasă (ideal ar fi săexiste 2-3 jucători), în cadrul echipelor de performanţă, capabil săinfluenţeze decisiv rezultatul, prin rezolvarea eficientă a unor situaţiiapărute în timpul jocurilor. Ne referim aici la jucători de câmp(fundaşi, mijlocaşi, înaintaşi) care prin prestaţiile lor (înscrierea unorgoluri decisive, executarea unor pase eficiente, depunerea în teren aunui efort maxim, mobilizarea coechipierilor în momente dificile etc.),ca şi acelea ale portarilor au un rol extrem de important în fotbalulactual. Acestora nu le este permisă nici cea mai mică greşeală, deoa-rece sunt în postura de ultim apărător, dar nu de puţine ori s-au remar-cat şi prin înscrierea unor goluri preţioase, în finalul jocurilor (maiales din loviturile libere directe sau finalizarea unor lovituri de la colţ). Se observă, în fotbalul actual, tendinţa către simplitate şieficienţă, atât în atac, cât şi în apărare, deoarece condiţiile joculuiimpun aceasta ca o necesitate obiectivă. Remarcăm folosirea, din ce în ce mai des, a şuturilor de la dis-tanţă (de la 25-30 m faţă de poarta adversă) şi a centrărilor din viteză(şutate) în faţa porţii (valorificarea culoarelor laterale ale terenuluipentru înscrierea golului). De asemenea, echipele de valoare folosesc în apărare atât siste-mul cu libero, cât şi cel cu patru apărători în linie, iar pentru finalizare,atacul poziţional (preponderent), dar şi contraatacul (extrem deeficient). Însă, pentru realizarea eficientă a acestora, trebuie să avemîn echipă jucători foarte bine pregătiţi, iar antrenorii să le adaptezeposibilităţilor proprii. În concluzie, pentru obţinerea performanţelor sportive superioa-re, jucătorii şi antrenorii, şi nu numai, trebuie, obligatoriu, să ţină contde tendinţele jocului de fotbal, în cadrul unui proces organizat, siste-matic, de perfecţionare continuă, atât practică, cât şi teoretică.20 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul II COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL 1. Pregătirea fizică Prin pregătire fizică se înţelege „întregul sistem (ansamblu) demijloace care asigură mărirea capacităţii funcţionale a organismuluiprin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice şi specifice,ridicarea indicilor morfo-funcţionali pe fondul unei perfecte stări desănătate” (I. Motroc, 1994). Pregătirea fizică în jocul de fotbal prezintă două componente –pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică, care asigurăcreşterea randamentului fotbaliştilor atât în procesul de antrenament,cât şi în cadrul jocurilor oficiale. Pregătirea fizică generală este o componentă de bază a antrena-mentului şi jocului de fotbal, având un rol determinant în dezvoltareacapacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului, perfecţio-narea capacităţii motrice a jucătorilor şi însuşirea priceperilor şideprinderilor motrice de bază şi specifice. Pregătirea tehnică şi tactică se bazează, în primul rând, pe opregătire fizică generală optimă, contribuind la obţinerea performan-ţelor superioare în fotbal. Principalele obiective ale pregătirii fizice generale sunt următoarele: adaptarea la efort a funcţiunilor vitale ale organismului; dezvoltarea multilaterală şi proporţională a tuturor părţilor şisegmentelor corporale; dezvoltarea motricităţii generale a jucătorilor; completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice debază şi specifice. Exerciţiile folosite în antrenament pentru pregătirea fizică gene-rală trebuie să respecte anumite cerinţe, şi anume: 1) trebuie să ţină cont de perioadele specifice ale antrenamen-tului (pregătitoare, precompetiţionale şi competiţionale); 2) în funcţie de scopul lor, trebuie să fie dozate corespunzător(pentru motricitate specifică, pentru angrenare în efort etc.); 21 Universitatea Spiru Haret
  • 3) trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale jucători-lor, caracteristicilor lor somatice etc.; 4) să fie folosite în sistem şi aplicate continuu pe o perioadă de3-4 săptămâni; 5) efortul trebuie alternat cu pauze de refacere şi cu alte activităţipentru relaxare (adaptate după V. Cojocaru, 2001). Având în vedere că în fotbalul modern se impune din ce în cemai mult jucătorul înzestrat cu un potenţial fizic ridicat, în metodicaprocesului de pregătire antrenorii trebuie să ţină cont de acestdeziderat şi să acţioneze corespunzător. Evoluţia fotbalului scoate în evidenţă necesitatea formării unorjucători echilibraţi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic, în scopulobţinerii rezultatelor aşteptate. În această idee, în antrenamentul modern se folosesc mijloacedin haltere şi culturism, adaptate la specificul şi solicitările jocului defotbal. Creşterea randamentului fizic în jocul de fotbal şi, implicit, acapacităţii de performanţă a jucătorilor se poate obţine şi prin dezvol-tarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază. În jocul de fotbal,dintre acestea cele mai importante sunt alergările, săriturile şi echilibrul. În antrenamentul din fotbal se folosesc mijloace din atletism şigimnastică, pentru dezvoltarea capacităţilor generale multifuncţionaleşi motrice. În completarea acestora, se pot folosi cu eficienţă crescutăşi mijloace din celelalte jocuri sportive, care prin solicitările lor fizice,tehnice, tactice şi psihice contribuie la îmbunătăţirea randamentuluifotbaliştilor. Aceste jocuri şi sporturi complementare trebuie folositeîn perioadele de pregătire în care se pune accentul pe latura fizică ajucătorilor. Alegerea acestora trebuie făcută cu mare atenţie, datorităimplicaţiilor diferite asupra pregătirii jucătorilor, şi dozate corespun-zător, pentru a nu se obţine efecte indirecte negative. Pregătirea fizică specifică implică în practică folosirea atât amijloacelor pregătirii fizice generale, cât şi a celor specifice fotbalului. Prin acest tip de pregătire fizică se realizează adaptarea pregă-tirii fizice generale la solicitările fizice, tehnice, tactice şi psihice alejocului şi la particularităţile fotbalului. Calitatea pregătirii fizice specifice depinde de îmbinarea şicondiţionarea reciprocă optimă a celor două laturi ale pregătiri fizice –generală şi specifică.22 Universitatea Spiru Haret
  • Componentele pregătirii fizice specifice depind de conţinutul şistructura elementelor tehnice şi tactice, de dinamica efortului de joc,ca şi de cerinţele conducerii mingii în colaborare (cu coechipierii) şiîn opoziţie (cu adversarii). Aceste componente sunt exprimate în capacităţile fizice cerutede acţiunile tehnico-tactice, de structura efortului de joc şi de motri-citatea specifică – alergări, mişcări spontane, acţiuni de luptă cuadversarul ş.a. Pregătirea fizică specifică este implicată direct în desfăşurareaeficientă a acţiunilor tehnico-tactice bazate pe dezvoltarea optimă acalităţilor motrice, adaptate în permanenţă la situaţiile extrem decomplexe apărute în timpul jocului. În această idee, se va pune accent pe dezvoltarea echilibrată aambelor laturi ale pregătirii (tehnico-tactică şi a calităţilor motrice), perepartizarea diferită a ponderii calităţilor motrice pe parcursulprocesului de antrenament, ţinând cont de etapele şi obiectiveleacestuia, de vârsta şi nivelul general al jucătorilor, şi nu trebuie uitatăalternarea corespunzătoare a efortului cu odihna şi refacerea. În ce priveşte dezvoltarea capacităţii fizice a jucătorilor în con-cordanţă cu efortul de joc (după V. Cojocaru, 2001), trebuie să se ţinăcont în antrenamente de următoarele reguli metodice: 1) exerciţiile vor avea durată variabilă, similară cu durataeforturilor de joc (1-30 sec. – efort maxim, 1-200 sec. – efort mediu,1-4 min. sau chiar 5 min. – efort redus); 2) pauzele de refacere vor avea durate inegale şi ordineaaleatorie (10-30-40 sec.); 3) exerciţiile nu trebuie să solicite viteza, forţa, rezistenţa într-osuccesiune întâmplătoare; 4) efortul din timpul exerciţiilor trebuie realizat prin mijloacenespecifice sau specifice, cu o pondere sporită a acestora din urmă. Calităţile motrice sunt cuprinse în toate acţiunile tehnico-tacticeale jocului, manifestându-se în formă generală sau ca părţicomponente ale deprinderilor specifice. Dezvoltarea acestora în antrenamentul din fotbal se realizeazăprin metode nespecifice şi specifice în funcţie de perioada, etapa,obiectivele şi nivelul de pregătire al jucătorilor, necesitând o abordaremai complexă, care face obiectul unui capitol separat. În problematica antrenamentului din fotbalul modern, se discutătot mai mult despre starea de adaptare a organismului care se con- 23 Universitatea Spiru Haret
  • cretizează în creşterea capacităţii de performanţă şi care estereprezentată de totalitatea unor capacităţi de diferite tipuri şi valori:capacitate motrică, de efort, de refacere, de concentrare a atenţiei, dejoc, capacitate creativă ş.a. În fotbal, ca de altfel în toate sporturile, capacitatea de efortreprezintă obiectul întregului proces de pregătire, dezvoltarea acesteiaavând implicaţii majore asupra capacităţii de performanţă ajucătorilor. În această idee, se subliniază şi importanţa deosebită a pregătiriibiologice, adică a refacerii şi a recuperării jucătorilor de fotbal, care seaflă într-o permanentă interrelaţie cu pregătirea fizică a acestora. 1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi În procesul pregătirii fizice se pleacă de la premisa că, deşi înproporţii foarte diferite, toate calităţile motrice sunt dezvoltabile şieducabile. Se urmăreşte realizarea unor disponibilităţi de performanţăsuperioare pentru fiecare calitate motrică, precum şi pentru toatecalităţile motrice însumate (integrate). După T. Predescu şi C. Negulescu (1998), nivelul superior(maximal) de exprimare a unei calităţi motrice suplineşte într-ooarecare măsură carenţele în dezvoltarea şi educarea altei calităţimotrice. S-a stabilit, totuşi, că, odată cu creşterea măiestriei sportive,posibilitatea de suplinire reciprocă a calităţilor motrice are tendinţă derestrângere. Calităţile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act motric,dar procentul în care participă diferă: una dintre calităţi estedominantă (predominantă), iar celelalte se eşalonează diferenţiat, casubdominante şi secundare. Calitatea motrică secundară ajută, înefortul specific, la valorificarea calităţii motrice dominante, mărindu-şieficienţa, în special în executarea acţiunilor tehnico-tactice şi încazurile de efort intens şi de oboseală. De asemenea, în actul motric,calităţile motrice se influenţează reciproc, aflându-se, deci, într-unraport de interdependenţă. Manifestarea concomitentă şi respectiv interinfluenţarea calită-ţilor motrice este mult mai evidentă, mai caracteristică în jocul sportiv.Această situaţie a condus la aşa-numitul „regim de manifestare alcalităţilor motrice”.24 Universitatea Spiru Haret
  • Conceptul de pregătire fizică nu trebuie limitat numai la dezvol-tarea calităţilor motrice, ci şi la componentele motrice ale performanţei.Pregătirea fizică se mai bazează pe premise anatomo-fiziologice, capa-cităţi coordinative, de reglare, şi pe capacităţi condiţionale. Este cunoscut faptul că fiecare calitate motrică şi deprinderepsiho-motrică îşi are substratul său morfo-funcţional şi, ca atare,excitantul (exerciţiul fizic) trebuie să se adreseze cu precădere acestuisubstrat care generează manifestarea capacităţii motrice respective. Încaz contrar, exerciţiul respectiv nu are eficienţă. Un alt aspect este acela că dozarea exerciţiului este particularăfiecărei capacităţi motrice. În consecinţă, problema dezvoltăriicalităţilor motrice nu poate fi abordată la general, ci separat pentrufiecare calitate motrică în parte. În fotbal, angajamentul fizic total, efortul depus uneori până lalimitele superioare ale potenţialului biologic al jucătorilor pretindeexistenţa unor calităţi motrice dezvoltate la un nivel foarte ridicat.Lupta continuă pentru minge ce se desfăşoară în condiţiile uneiîncordări intense, pe parcursul unei perioade lungi, cuprinde cele maivariate acte motrice (mers, alergare, opriri bruşte, accelerări, sărituri,răsuciri, lovirea mingii cu piciorul, cu capul etc.). Fotbalul necesită o varietate de calităţi motrice de bază dinpartea jucătorilor, calităţi care se întrepătrund între ele, realizând unjoc cu un caracter extrem de complex. A. Calitatea motrică viteza (capacitate condiţională), în înţele-sul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcărileîntr-un timp cât mai scurt. Viteza este calitatea motrică care depinde şieste condiţionată de foarte mulţi factori, fiind, din acest punct devedere, capacitatea cea mai complexă. Este unanim acceptat faptul căviteza este o calitate motrică mai mult înnăscută decât dobândită,constituind o zestre ereditară, fiind programată genetic. Viteza poate fi îmbunătăţită prin antrenament sportiv, doar înproporţie de 18-20% şi depinde, în primul rând, de activitateacorespunzătoare a scoarţei cerebrale, respectiv, de calitatea proceselornervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), ca: mobilitatea, forţa,intensitatea, tenacitatea, concentrarea. Factorul cel mai important alplanului fiziologic este mobilitatea proceselor nervoase fundamentale,respectiv, rapiditatea trecerii centrilor nervoşi motori din starea deexcitaţie în starea de inhibiţie, şi invers. 25 Universitatea Spiru Haret
  • Tot ca factori ai planului fiziologic, care condiţionează vitezamişcărilor, mai sunt consideraţi şi excitabilitatea căilor nervoasesenzitive şi motorii, excitabilitatea muşchiului, gradul de reactivitate,respectiv, viteza proprie a muşchiului. Viteza, de asemenea, mai este condiţionată şi de anumiţi factoripsihici, cum ar fi: capacitatea de mobilizare psihică, în general, şicapacitatea de concentrare a atenţiei, praguri absolut ridicate, cu mareputere de discriminare a analizatorilor implicaţi în senzaţia de înain-tare şi, implicit, perceperea reală a vitezei mişcărilor, respectiv, apre-cierea corectă a vitezei de deplasare (analizatorul tactil, kinestezic);echilibrul afectiv manifestat prin capacitatea de conservare acomportamentului motor specific în prezenţa unor factori de stres. În jocul de fotbal, întâlnim viteza sub următoarele forme demanifestare: 1. Viteza de deplasare. Pentru a intra în posesia mingii, jucătoriiparcurg distanţe mai mici sau mai mari, cu anumite viteze, pentru aputea participa la rezolvarea acţiunilor tehnico-tactice individuale şicolective (jocul la ofsaid, marcaj-demarcaj, schimbul de locuri, un-doi-ul, depăşirea, tatonarea etc.). 2. Viteza de reacţie. Dintre cele două forme ale sale – simplă şicomplexă – forma complexă este cel mai des întâlnită, reacţiamanifestându-se şi în funcţie de acţiunile coechipierilor şi adversarilor(executarea loviturilor libere directe şi indirecte, aruncarea de lamargine etc.). 3. Viteza de execuţie. Aceasta se referă la efectuarea procedeelortehnice cu viteză maximă (preluarea mingii, protejarea mingii,conducerea mingii, lovirea mingii cu piciorul şi cu capul etc.). Vitezade execuţie poate avea şi trăsături caracteristice în jocul de fotbal,legate de individualitatea jucătorilor din echipă. 4. Viteza de acceleraţie. Foarte importantă fiind capacitatea desurprindere a adversarului, se concretizează prin accelerări bruşte şiruperi de ritm. Acest lucru se realizează în principal în fazele de atac,pe măsura apropierii de poarta adversă. În fotbalul actual, se pune mare accent pe viteză, antrenoriicăutând să introducă în echipă cât mai mulţi jucători înzestraţi cu oastfel de calitate motrică (în toate formele ei de manifestare specificejocului), pentru a obţine performanţele dorite. Jocul de fotbal modern obligă antrenorii să se orienteze încă dela selecţie spre jucători de viteză.26 Universitatea Spiru Haret
  • Viteza în condiţiile evoluţiei contemporane a fotbalului, în spe-cial a dinamismului său, rămâne efortul esenţial fizico-tehnico-tactic,pentru obţinerea iniţiativei în acest joc. Dintre toate calităţile motrice, viteza este cea mai puţin perfec-tibilă, depinzând, în primul rând, de procesele nervoase înnăscute lajucători; pe de altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu forţa şi rezistenţa,care sunt perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuăapariţie şi noutate, aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltăriivitezei (V. Cojocaru, 2001). Dezvoltarea vitezei se bazează, în principal, pe repetare. Cametodă pentru optimizarea vitezei, repetarea are în vedere practicareaunor genuri de efort specifice fotbalului; repetarea eforturilor specificetrebuie făcută în viteză maximă sau submaximă, în condiţii obişnuite,în condiţii uşurate şi cu îngreuieri. Efortul trebuie variat prin intensi-tatea lucrului, în sensul măririi frecvenţei de alergare în parcurgereaunei distanţe sau a mărimii vitezei de execuţie a deprinderilor specifice. Dezvoltarea vitezei specifice fotbalului se realizează şi prinmetoda repetării acţiunilor de joc, conform căreia efortul de vitezătrebuie să se desfăşoare: pe distanţe specifice; prin executarea acţiunilor tehnico-tactice; în combinaţii cu exerciţii pentru forţă şi rezistenţă; pe durate variabile, alternând cu pauze; prin intermediul diferitelor jocuri pregătitoare. B. Calitatea motrică rezistenţa (capacitate condiţională) repre-zintă „capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de oanumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţeiactivităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală”(A. Nicu, 1993) Prin termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general, se înţelegecapacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice provocate deactivitatea musculară. Datorită celor trei surse de energie utilizabile pentru contracţie,existente în interiorul celulei musculare, vorbim de rezistenţă în regimanaerob alactacid, rezistenţă în regim anaerob lactacid, rezistenţă înregim aerob şi rezistenţă în regim mixt anaerob-aerob. 27 Universitatea Spiru Haret
  • Rezistenţa anaerobă, în general, depinde de rezervele muscularede energie de origine anaerobă – adenozintrifosfat (ATP), creatinfosfat(CP) şi glicogen. Privind capacitatea anaerobă alactacidă, până în prezent, nuexistă nici un temei că sub influenţa antrenamentului se poate mărirezerva de fosfaţi. În schimb, se ştie că sedentarul este capabil săutilizeze numai 50% din rezervele sale de fosfaţi, iar antrenamentulduce această utilizare până la 90% sau chiar 100%. Un alt aspectrelativ nou se referă la rolul reacţiei miokinazice (enzima miokinazăfavorizează degradarea ADP în AMP, cu degajare de energie). Unul din factorii limitativi ai capacităţii anaerobe lactacide esteconsiderată a fi activitatea enzimatică prea puţin intensă a LDH-ului(deshidrogenazei). Creşterea capacităţii de efort aerob se poate rezuma la următoa-rele aspecte: mărimea conţinutului de glicogen al muşchiului; reducerea consumului de glicogen al muşchiului, respectiv,întârzierea epuizării rezervelor; modificarea grosimii fibrelor musculare şi creşterea densităţiicapilarelor; modificarea echipamentului enzimatic şi creşterea concentra-ţiei în mioglobină; îmbunătăţirea capacităţii de captare şi de transport a oxigenu-lui de către aparatul cardiovascular şi aparatul respirator, ca şi acapacităţii de utilizare a acestuia de către muşchi; creşterea capacităţii muşchiului de oxidare a grăsimilor. Rezistenţa mai depinde, în anumite limite, de nivelul „forţeimaxime optime” în regim dinamic, ca şi de nivelul forţei explozive, înraport cu mărimea încărcăturii (peste 30-40% din posibilităţilemaxime) (A. Demeter, 1983, citat de C. Bota, 1994). O categorie de factori de care mai depinde rezistenţa este ceacare ţine de planul capacităţilor, proceselor şi stărilor psihice. Pe prim plan se situează complexul motivaţional şi cel alintereselor. Stările emoţionale pot determina modificări ale capacităţiide rezistenţă – o emoţie relativ puternică produce o reacţie neurohor-monală de activare a întregului sistem adrenalino-simpatic. De asemenea, sfera proceselor volitive este larg implicată încapacitatea de rezistenţă.28 Universitatea Spiru Haret
  • În jocul de fotbal, vorbim despre următoarele tipuri derezistenţă (în funcţie de durata efortului şi a surselor energetice): 1) rezistenţă anaerobă – în cazul unor acţiuni tehnico-tacticeindividuale: marcaj-demarcaj, intrare în posesia mingii, conducereamingii, finalizare, repliere etc.; 2) rezistenţă aerobă – specifică duratei jocului oficial de fotbalde cel puţin 90 de minute; 3) rezistenţă mixtă – întâlnită în fotbal datorită alternanţeifazelor şi acţiunilor de joc. Rezistenţa specifică fotbaliştilor este de o importanţă determi-nantă pentru obţinerea unor performanţe superioare, cât şi pentru aputea susţine în mod corespunzător eforturile din antrenament. Insuficienta dezvoltare a rezistenţei specifice conduce la o obo-seală precoce, exclude posibilitatea realizării integrale a programuluiprevăzut sub aspectul metodelor şi mijloacelor preconizate. O dezvoltare corespunzătoare, respectiv, creşterea capacităţiifuncţionale a aparatului cardio-vascular şi a metabolismului muscu-lar, asociată cu o rezistenţă de bază suficient dezvoltată, asigurăeliminarea mai rapidă a substanţelor de uzură (oboseală) şi o amelio-rare a amploarei şi rapidităţii proceselor de refacere. Rezistenţa se combină în mod eficient în jocul de fotbal cu forţaşi viteza. Aceasta este una dintre cele mai perfectibile calităţi motrice,deoarece este determinată de dezvoltarea marilor funcţiuni (de tipconstituţional) şi de cunoştinţele destul de avansate ale specialiştilor înmetodica elaborării ei. Dezvoltarea rezistenţei de joc se bazează pe mijloacele dedezvoltare ale rezistenţei generale ca substrat morfo-funcţional pentrurezistenţa specifică. Această rezistenţă specifică se manifestă înurmătoarele situaţii: pe toată durata jocului; în alergarea din timpul jocului, care cuprinde distanţe de 5-12 km; în timpul solicitărilor fizice, tehnice şi tactice ale unei acţiuni; la solicitările mai multor acţiuni corelate; la eforturi prelungite (sau repetate) de viteză; la eforturi repetate de forţă; la eforturi continue de exerciţii tehnice; la solicitările psiho-afective ale jocului (V. Cojocaru, 2001). 29 Universitatea Spiru Haret
  • Corelaţia dintre dezvoltarea rezistenţei generale şi a rezistenţeispecifice are o dinamică impusă de obiectivele concrete ale etapelorde pregătire. Principalele mijloace de dezvoltare a rezistenţei generalea fotbaliştilor sunt alergările, care se practică prin variaţia volumului,intensităţii şi pauzelor. Rezistenţa specifică jucătorului de fotbal sedezvoltă prin metoda antrenamentului cu intervale, în principal.Această metodă permite dezvoltarea rezistenţei, dar şi a vitezei, într-unefort cu intensităţi variabile, stabilite pe anumite durate şi distanţe, cupauze corespunzătoare pentru odihnă-refacere. În acest sens, vorbim despre: metoda antrenamentului cu intervale, adaptată la specificuljocului, care reprezintă o necesitate metodică ce decurge din cerinţadezvoltării rezistenţei în regim de viteză, specifică fotbalului; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarearezistenţei la durata jocului, care vizează utilizarea unor acţiunitehnico-tactice de atac şi apărare, gradate ascendent; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarearezistenţei în regim de viteză, care are în vedere că această formă derezistenţă este solicitată la diverse acţiuni de apărare sau de atac, caredurează aproximativ între 10 şi 30 secunde; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltareacapacităţii de efort cerute de joc, care se referă la perfecţionareadeprinderilor de joc, chiar în condiţiile acestuia, cu scopul de a serealiza o modelare a acestor deprinderi. C. Calitatea motrică forţa (capacitate condiţională), reprezintă„capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţăexterioară măsurată în kilograme cu ajutorul halterelor şi dinamo-metriei” (A. Nicu, 1993). Această calitate determină în mare măsură viteza actelor motri-ce, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului derepetări a acestora, adică a rezistenţei. Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această calitate influen-ţează şi coordonarea (îndemânarea). Deci, însuşirea oricărei tehnici şivalorificarea ei tactică depind, printre altele, şi de nivelul de dezvol-tare a forţei. Se cunoaşte faptul că efortul tipic pentru manifestarea forţei estecontracţia musculară, care poate avea loc în următoarele condiţii: fără modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim static(izometric);30 Universitatea Spiru Haret
  • cu modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim dina-mic (izotonic), şi care poate fi ori cu micşorarea lungimii – regim deînvingere (miometric) – ori cu mărirea lungimii – regim de cedare(pliometric); De asemenea, manifestarea forţei depinde de mai mulţi factoride natură ereditară, fiziologici şi psihici. Un factor fiziologic important este reprezentat de intensitatea şiconcentrarea proceselor nervoase care reglează aparatul muscular, înspecial valoarea influxului nervos motor, în corelaţie cu factori careţin de planul capacităţilor şi proceselor psihice – mobilizarea voluntarăşi capacitatea de concentrare a atenţiei. Forţa este condiţionată şi de structura fibrei musculare, respectiv,de compoziţia muşchiului din punct de vedere al raportului cantitativdintre fibrele fazice şi cele tonice, fiind mai apt pentru efortul de forţămuşchiul mai bogat în fibre fazice. Numărul fibrelor angrenate în efort poate fi reglat conştient,posibilitate care îşi găseşte exprimarea în capacitatea individului de aangrena în efort un număr cât mai mare de mioni (fascicule musculareprimare), în raport cu mărimea rezistenţei ce trebuie învinsă. Aceastăcapacitate este dependentă de experienţa motrică şi se perfecţioneazăîn procesul de antrenament. Rezervele energetice şi alimentarea cusânge la nivelul muşchilor angrenaţi în efort constituie factoriperfectibili ce condiţionează forţa musculară, fiind mai importanţiatunci când efortul este menţinut pe o durată mai lungă. În fotbal, deosebim o forţă generală, prin care înţelegem forţa lanivelul tuturor grupelor musculare, care realizează o hipertrofie şi are,ca efect, o dezvoltare fizică armonioasă, şi o forţă specifică, tipicăfotbalistului, care realizează o dezvoltare la nivelul grupelor muscu-lare interesate în execuţiile tehnico-tactice cu şi fără minge (în special,musculatura trenului inferior şi musculatura abdominală). Această calitate motrică o întâlnim, în jocul de fotbal, dupămodul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, şi anume: 1) forţa în regim de viteză (detentă) – pentru lovirea mingii cucapul sau în jocul portarului (în săritură) etc.; 2) forţa în regim de rezistenţă – lupta directă cu adversarul (unucontra unu); 3) forţa în regim de coordonare (îndemânare) – pentru lovireamingii cu piciorul la diferite distanţe, lovirea mingii cu capul, pentruprotejarea mingii, pentru executarea mişcărilor înşelătoare etc. 31 Universitatea Spiru Haret
  • În fotbalul actual, formele de manifestare a forţei sunt extrem deimportante. Jocul modern se bazează pe forţa jucătorilor din toatecompartimentele, angajaţi tot timpul într-o luptă pentru minge, încondiţii de criză de spaţiu şi de timp. Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi determi-nată de următorii factori motrici subiectivi: coordonarea (îndemâna-rea), mobilitatea, priceperile motrice, deprinderile motrice etc. Forţa depinde şi de activitatea centrilor nervoşi, de gradul deconcentrare corticală şi de frecvenţa impulsurilor nervoase care co-mandă activitatea musculară. În fotbal, forţa este folosită mai mult pentru executarea unorelemente tehnico-tactice, de unde rezultă specificitatea ei. Forţa generală, care stă la baza forţei specifice, în fotbal sedezvoltă prin folosirea metodei halterelor, prin metoda izometriei(creşterea tensiunii contracţiei interne a fibrelor musculare, fărăscurtarea lor), ţinând cont de aspectele metodice legate de acestea. Dezvoltarea forţei specifice, pentru jocul de fotbal, nu înseamnădecât o aplicare selectivă a metodelor generale referitoare la forţă,adică o adaptare specifică a acestora, vizând musculatura careacţionează preponderent în joc. Se folosesc metodele: izometriei,contracţiilor combinate (izometrice şi izotonice), jocurilor în condiţiispeciale (nisip, zăpadă, teren desfundat) şi practicarea unor jocuri încare se folosesc mingi medicinale sau greutăţi ataşate la picioarelejucătorilor. În fotbal, se pot utiliza metode şi mijloace care se referă ladezvoltarea tuturor capacităţilor motrice, simultan. Foarte importantă în fotbal este şi detenta, capacitatea jucăto-rului de a se desprinde de la sol, folosind viteza şi forţa, manifes-tându-se în situaţiile de lovire a mingii cu capul şi cu piciorul. Eanecesită o bună coordonare, echilibru, precum şi o tehnică adecvatăintervenţiei la minge. Metoda antrenamentului în circuit are în vedere corelareaarmonioasă a dezvoltării capacităţilor motrice, viteză, rezistenţă, forţăîn mod egal, fără a viza dezvoltarea cu precădere a vreuneia dintre ele. În fotbal, antrenamentul în circuit se referă la conţinutulmijloacelor, la folosirea unor exerciţii complexe de forţă-tehnică,viteză-tehnică, pe un fond general de rezistenţă şi la organizareajocului. Exersarea trebuie să se facă pe terenul de joc, cu materialespecifice, folosind durate şi pauze de lucru inegale, adaptate efortuluide joc.32 Universitatea Spiru Haret
  • D. Calitatea motrică coordonare (îndemânare) (capacitatecoordinativă) reprezintă „capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şicorect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o efi-cienţă crescută” (A. Nicu, 1993). Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordo-nării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide adeprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate. Deşi încă mult controversată de specialişti ca denumire (abili-tate, capacitate de coordonare, precizie, inteligenţă motrică), aceastăcalitate este determinantă în procesele de dirijare şi reglare a mişcării.Majoritatea specialiştilor definesc coordonarea (îndemânarea) cafiind capacitatea motrică complexă (psiho-neuro-motrică) care are labază capacitatea sistemului nervos central şi neuro-muscular de adetermina mişcări fin diferenţiate, coordonate şi precise în timp şi înspaţiu, în cele mai variate condiţii de mediu şi de maximă spontaneitate. Deci coordonarea (îndemânarea) depinde de: sistemul nervoscentral (gândirea, plasticitatea scoarţei), sistemul neuro-muscular(coordonarea), echilibrul, supleţea jucătorului. Gradul de coordonare (îndemânare) la care ajunge un jucătoreste condiţionat de: tipul de activitate nervoasă superioară, vârsta deiniţiere, multilateralitatea şi polisportivitatea, măiestria sportivă, viaţasportivă. Referitor la formele de manifestare, vorbim de o coordonare(îndemânare) generală, adică cea în regim de viteză, forţă şi rezistenţă,şi de una specială, cea proprie diferitelor ramuri şi probe sportive. Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi deaceastă capacitate coordinativă. Echipele de performanţă au în com-ponenţa lor cel puţin trei-patru jucători care posedă o coordonare(îndemânare) foarte bună. Aceasta este în legătură cu celelaltecapacităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria motrică şi capacitatea deanaliză de care dispune jucătorul respectiv. Un jucător cu un fondmotric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de dirijare amişcărilor (selecţionarea mişcărilor necesare acţiunii respective) cueconomie de energie şi cu precizie. În mod deosebit, în jocul de fotbal sunt solicitate aspectele dediferenţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitateade echilibru şi capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptareoptimă la modificările de situaţii). 33 Universitatea Spiru Haret
  • În mod frecvent, se spune despre un jucător de fotbal, careexecută coordonat mişcări de picioare cu mingea, că este îndemânatic.Oricum, această calitate se etichetează întotdeauna în raport cu unmodel subiectiv. Coordonarea (îndemânarea) determină performanţa şi în fotbal,de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini. Aceasta reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţiide performanţă, prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi prinadaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fotbalului, sauprin dobândirea altor deprinderi motrice de bază şi aplicative. Îndemânarea trebuie privită ca un sistem, prezentat în modedificator de J. Weinek (1980) (citat de A. Dragnea, 1996). Îndemânare Capacitate de Capacitate de adaptare Capacitate de conducere a mişcărilor şi readaptare motrică învăţare motrică Coordonare – Coordonare – Coordonare – viteză mobilitate rezistenţă Capacitate de Capacitate Capacitate Capacitate reacţie de precizie de echilibru de ritm Capacitate de Orientare analiză statico- spaţială şi Capacitate de analiză chinestezică dinamică vizuală temporală şi statico- dinamică acustică Sistemul îndemânării şi componentele acesteia34 Universitatea Spiru Haret
  • În fotbal, şi nu numai, coordonarea (îndemânarea) este în strânsălegătură cu celelalte calităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria mo-trică şi capacitatea de analiză de care dispune jucătorul. Un jucător cuun fond motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi dedirijare a mişcărilor (selecţionare a mişcărilor utile, necesare acţiuniirespective), cu economie de energie şi precizie. În mod deosebit, în fotbal, sunt solicitate aspectele de diferen-ţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea deechilibru, capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare opti-mă la modificările de situaţii). Dintre metodele cele mai eficiente pentru dezvoltarea coordo-nării (îndemânării), în jocul de fotbal, se folosesc metoda variaţiei şimetoda combinării exerciţiilor, care constau în: variaţia poziţiilor iniţiale (de plecare, de lovire a mingii etc.); variaţia structurilor tehnice ca succesiune posibilă a proce-deelor tehnice; variaţia înlănţuirilor de structuri tehnice; variaţia ritmului în execuţie; alternarea execuţiilor (cu piciorul drept, cu piciorul stâng); variaţia unghiurilor şi distanţelor de primire şi de transmitere amingii (preluare, conducere, pasă, finalizare); schimbarea acţiunii (oprirea execuţiei unei structuri şi trecereala o altă structură); fente care preced, compun sau succed acţiunea (combinareaprocedeelor în cât mai multe variante de execuţie); micşorarea suprafeţei de lucru, jocuri pe terenuri reduse; variaţia sursei de informaţie (jocuri în inferioritate sausuperioritate numerică, pe suprafeţe reduse) (după I. Motroc, 1994). E. Calitatea motrică mobilitatea (capacitatea coordinativă) re-prezintă „capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialulanatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblularticulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cuamplitudine mare” (A. Nicu, 1993). Pentru nominalizarea acestei capacităţi motrice, în literatura despecialitate, se folosesc două noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan,Baroga) şi supleţea (Ozolin). După unii autori, acestea sunt sinonime,chiar dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie(suprafaţa ei), ca sursă a amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe, laelasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. 35 Universitatea Spiru Haret
  • Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice,micşorându-se durata învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător. Şi în fotbal, în intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unuielement sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentuluia demonstrat că dezvoltarea capacităţii musculare diferenţiate (peviteză, cursiv, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integralefectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Este nevoie deîncă ceva, de valorificarea acestei capacităţi dobândite, a căreieficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinatăde mobilitate. În fotbalul actual, jucătorii rezolvă în mod eficientanumite acţiuni, care sunt aproape imposibile fără o bună mobilitate(deposedări, pase prin deviere, goluri înscrise din poziţii extreme etc.). Trebuie remarcat faptul că şi în jocul de fotbal întâlnim acestecalităţi motrice, grupate în: calităţi motrice combinate şi calităţi motri-ce complexe. În cadrul calităţilor motrice combinate avem, de exemplu, vite-ză în regim de forţă (detentă), viteză în regim de rezistenţă, mobilitateîn regim de viteză, mobilitate în regim de forţă şi calităţi motricecoordinative în regim de viteză, forţă şi rezistenţă. În fotbal, întâlnim calităţi motrice complexe, ca de exemplu:viteză-forţă în regim de coordonare şi rezistenţă. Evident că metodo-logia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărireaapreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor.În fond, marea performanţă actuală a rezultat din creşterea conside-rabilă a valorilor indicatorilor programării şi a selecţiei structurilor(mijloacelor) compatibile cu caracteristicile jocului. În al doilea rând, trebuie precizat că factorul fundamental aljocului de fotbal îl constituie pregătirea tehnico-tactică, pe un fondsolid de pregătire fizică şi psihologică. Mobilitatea determină efectuarea eficientă a procedeelor tehniceşi a altor exerciţii pregătitoare sau însuşirea corectă a deprinderilormotrice de bază şi aplicative. Această eficienţă înseamnă, de fapt,uşurinţă, cursivitate, supleţe. În fotbal, mobilitatea are o importanţă deosebită în situaţii de jocmai speciale, care necesită o amplitudine mare a mişcărilor realizate,îndeosebi, de membrele inferioare (deposedări, lovirea mingii cupiciorul în condiţii de echilibru instabil, devierea mingii în extremisetc.). Toate aceste acţiuni tehnico-tactice, din timpul jocului, nu se potefectua eficient fără o bună mobilitate, atât activă, cât şi pasivă.36 Universitatea Spiru Haret
  • Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii active, pasive,dinamice, statice şi de relaxare, combinate, şi exerciţii de stretching. În fotbal, foarte utilizată este metoda stretching-ului, care are caprincipiu de bază acţiunea musculară în trei faze: contracţia statică,relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa demuşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie deîntindere între 10 şi 80 secunde (S. Sőlveborn,1983, citat de A. Dragneaîn 1996). R. Manno (1996), împarte exerciţiile pentru dezvoltarea mobili-tăţii în următoarele tipuri: mişcări simple de flexie şi de impulsie (tehnici balistice); mişcări cu timpi de resort (tehnici balistice); mişcări lansate (tehnici balistice); mişcări cu amplitudine redusă, aproape statice; mişcări cu amplitudine redusă, la limita amplitudinii pasive,cu contracţie izometrică. Necesitatea dezvoltării mobilităţii, în cazul jucătorilor de fotbal,trebuie argumentată, dar acest proces se corelează cu dezvoltareacelorlalte calităţi motrice de bază, aspect important în creştereaperformanţelor sportive. Ţinând cont de faptul că jucătorii de fotbal trebuie să rezolveoptim situaţiile specifice din timpul jocului, rezultatul eficienţei pro-cesului de pregătire fiind reprezentat de comportamentul învăţat, amconsiderat necesară prezentarea deprinderilor şi priceperilor motricespecifice jocului de fotbal. Priceperile motrice împreună cu deprinderile formează bazacomportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad de adaptabilitatesuperioară la situaţiile în care este pus jucătorul (sportivul). Putem defini priceperea ca fiind „posibilitatea dobândită prinînvăţare de a executa o acţiune, atât pe plan real, cât şi mental, încondiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualeleschimbări” (Dicţionarul de pedagogie contemporană, 1996). Priceperea mai poate fi caracterizată şi prin îndeplinirea uneiacţiuni pe baza cunoştinţelor şi deprinderilor anterioare, prin alegereaşi aplicarea unor procedee în funcţie de condiţiile reale, schimbătoare,care pretind utilizarea acestora în mod raţional în fotbal. Cândcaracterizăm pe cineva drept „priceput” subînţelegem modul de rezol-vare a situaţiilor pe baza a ceea ce se cunoaşte şi un nivel superior deînzestrare aptitudinală. 37 Universitatea Spiru Haret
  • Se cunoaşte faptul că există priceperi elementare şi priceperisuperioare. În fotbal, importante sunt priceperile superioare. Manifestându-se pe baza cunoştinţelor, acestea utilizează sche-me operaţionale definite de V. Pavelescu, citat de M. Epuran, în 1990,prin trei caracteristici: 1) cunoaşterea unor operaţii sau procedee motrice ori mentale; 2) capacitatea de a alege cele mai potrivite mijloace pentru aobţine efectul urmărit; 3) pregătirea pentru acţiune (o schemă a unei acţiuni). În jocuri, deci şi în fotbal, modelul unei priceperi superioare careutilizează scheme operaţionale este furnizat de ceea ce numim, în modcurent, „deprinderi tactice”. Acestea sunt, de fapt, priceperi de tip su-perior, rezolvarea problemelor tactice ale luptei sportive neputându-seface numai pe fondul actelor învăţate la nivel de deprinderi, deoareceexistă întotdeauna un mare număr de situaţii pentru care nu s-au pututexersa răspunsuri stereotipe. Deprinderile motrice pot fi definite drept calităţi ale actelorînvăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie:coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare. În domeniul activităţilor corporale, formarea deprinderilor esteun alt obiectiv important, deoarece perfecţionarea gestului motric estecondiţia utilizării optimale a capacităţilor motrice şi psihice, în vede-rea obţinerii performanţei în fotbal, şi nu numai. Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasă de deprin-deri în care sintezele operaţionale, se realizează pe baza particulari-tăţilor perceptive ale situaţiei externe şi a reacţiilor motrice asociateacestora. Astfel de deprinderi sunt specifice şi fotbalului unde adver-sarul, obiectul de joc sau structurile tactice sunt variabile. Caracteristicacestor deprinderi este faptul că, pe măsură ce deprinderea se desă-vârşeşte, performanţa dobândeşte stabilitate şi nu mai este influenţatăde diferitele modificări ale ambianţei. În fotbal, capacitatea de performanţă mai este influenţată şi dedeprinderile heteroconduse în care acţiunile decurg nu numai dupăintenţia şi programul jucătorilor, ci mai ales după structurile opera-ţionale ale adversarului şi de deprinderile complexe, care sunt parţialautomatizate (autotehnice). În jocurile sportive vorbim, de fapt, defamilii de deprinderi. De asemenea, în fotbal, performanţa este determinată de deprin-derile tehnice care constau din executarea mişcărilor cu măiestrie în38 Universitatea Spiru Haret
  • condiţii de stabilitate relativă a ambianţei şi de deprinderile tactice,care cuprind, în primul rând, îmbunătăţirile specifice, mai mult saumai puţin, standardizate ale deprinderilor tehnice în raport cuschimbarea situaţiilor şi intenţiilor adversarilor. Aceste deprinderi sunt formate nu numai din mişcări de utili-zare în scop tactic a deprinderilor tehnice, ci şi din deprinderi inte-lectuale, cuprinzând scheme operaţionale specifice de tip interpretativşi decizional. Deprinderile tactice de tip strategic, operaţional şidecizional vor fi valorificate maximal în condiţiile unei gândiri antici-pative şi creatoare. 1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice Mijloace pentru dezvoltarea vitezei joc de glezne cu accelerare până la tempoul maxim – 4x20 m, p30” alergare cu genunchii sus, pe loc, cu tempou maxim 10”,4 serii, p15” alergare cu spatele contra cronometru – 4x30”, p1’ alergare laterală contra cronometru pe 30 m, 4 rep, p1’ din diferite poziţii, reacţia la semnal sonor şi trecerea înalergare accelerată pe 20-30 m – 4 rep, p30” starturi de pe loc şi din mişcare – 4x10 m, p30” alergare deviteză: concursuri contra cronometru, cu start din picioare pe distanţede 20,30,50,60 m şi cu start de jos pe 100 m, 2 serii, p30”-1’ ştafete şi concursuri pe 30,60 şi 100 m, 2 rep, p1’ lovirea mingii cu capul de pe loc şi din alergare sub formă deconcurs – 2x15 rep, p2’ concurs de pase, dribling, şut la poartă – 3x5 rep, p2’ concurs de alergare cu conducerea mingii pe 10,20,30 m,2 serii, p2’ concurs de alergare cu conducerea mingii printre jaloane(dribling) pe 20,30,50 m, 2 serii, p3’ concurs de şuturi la poartă de pe loc şi din alergare – 2 x 15 rep, p2’ Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei alergări în pantă uşoară 600-800 m, 3 rep, p1’30”, I 80% serii de alergări în deal şi în vale 1-2’, distanţe de 300-600 mşi pauze de 30-60” 39 Universitatea Spiru Haret
  • alergare la vale, urmată de alergare pe teren plat – 4 serii x30 m,p1’30”, I 80% alergare cu încărcătură 15 kg, pe distanţe de 30 m, 4 serii, p2’ alergare de 1’ cu intensitate medie, 3 serii, p30” alergare sub formă de întrecere pe 800-1500 m, 2 serii, p3-4’ serii de alergări 10x30 m în pantă, în 4,3 secunde, p1’ serii de alergări 4x200 m şi 8x100 m cu pauze de 1-2’ 3 serii de alergări pe 300-600 m cu pauze de 30-90” ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii pe 50-100 m,2 serii, p1’ se pleacă de la linia de poartă, alergare accelerată pe distanţade 16,5 m, lovirea mingii cu capul şi revenire în alergare 2/4, 5 seriipentru fiecare jucător, p1’ câte doi jucători situaţi la 10 m distanţă, faţă în faţă: lasemnal, jucătorul care nu are mingea execută un sprint până aproapede partener şi loveşte mingea din volé, revenind tot în sprint, după5 serii se inversează rolurile, p30” joc 1x1 la o poartă, câte trei atacuri fiecare jucător (alternativ);după fiecare serie, pase în doi până la centrul terenului şi se continuăexerciţiul – 4rep, p2’ joc 2x1 în suprafaţa de pedeapsă, în care apărătorul încearcăsă deposedeze – 3’ cu 30” pauză Mijloace pentru dezvoltarea forţei alergare în pantă cu faţa şi cu spatele pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% alergare în nisip, apă, zăpadă pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% alergare pe teren variat cu treceri de obstacole pe 50 m, 3 serii,p2’, I 85% pas sărit cu haltere de 3 kg în mâini – 4x15 m, p1’ sărituri din ghemuit în ghemuit – 4x15 m, p45” sărituri cu haltera de 10 kg cu braţele îndoite la umăr şiducerea ei deasupra capului – 4x10 rep, p2’ sărituri de o parte şi de alta a băncii de gimnastică, la coardă,peste porţi înalte de 1 m, cu bătaie pe ambele picioare – 4x10 rep, p30” exerciţii cu sărituri pe un picior şi pe două picioare pe scară –4rep, p1’ săritura cangurului – din poziţia semighemuit, întindereaenergică a membrelor inferioare şi a trunchiului, executând o săriturăînaltă înainte şi aterizând apoi pe sol, tot în semighemuit, partenerul40 Universitatea Spiru Haret
  • ţine gleznele executantului. Exerciţiul se desfăşoară continuu, într-oserie de 8-10 sărituri consecutive; după fiecare serie, 20-30” alergarerelaxată pe loc sau cu scurte deplasări; genuflexiuni cu haltera de 20 kg – 4x20 rep, p3’ flotări, tracţiuni – 4x20 rep, p2’ aruncarea mingii medicinale de 3 kg de deasupra capului cudouă mâini şi de la nivelul abdomenului (pe perechi) – 4x15 rep, p2’ din culcat dorsal îndoirea şi întinderea braţelor cu haltera de20 kg – 4x10 rep, p1’30” transportarea partenerului sub formă de concurs (roaba, înspate, pe umeri) pe 20 m, 4 serii, p2’ ştafetă cu minge medicinală de 10 kg pe 15 m, 2 serii, p2’ fotbal „călare”, având fiecare câte un coechipier în spate, peun teren de 20 x10 m, 4x4 perechi, 3-4’, după care se inverseazărolurile jucătorii dispuşi în linie execută o flotare, ridicare rapidă şilovirea mingii cu capul din săritură, 4x10 execuţii, cu pauză între seriide 45” jucătorii execută 10 genuflexiuni, sprint 10 m, lovirea mingiidin volé, întoarcere tot în sprint 4x10 execuţii, pauză între serii de 1’ acelaşi exerciţiu, dar jucătorii execută sărituri cu genunchii lapiept jucătorul execută, din minge oferită de coechipier, lovireamingii cu capul, alternativ, din săritură şi din plonjon, pe o distanţă de30 m, 4 serii, p3’ portarii execută, din minge oferită de coechipier, alternativprinderea cu plonjon şi devierea ei peste bara transversală, 10 execuţii,după care se schimbă portarul, 5 serii lovirea mingii suspendate cu capul din săritură – 4x15 rep,p15” ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii sărindpeste nişte porţi înalte de 1 m şi dispuse la 2 m distanţă între ele,mingea se introduce pe sub porţi, iar jucătorii execută o bătaie peambele picioare şi ridică genunchii la piept – 4x20 m, p30” Mijloace pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării) menţinerea mingii în aer cu piciorul şi cu capul, de pe loc şidin deplasare (simţul şi controlul mingii) – 4x30”, p30” 41 Universitatea Spiru Haret
  • dribling printre jaloane cu piciorul drept şi stâng, pe 30 m,4rep, p30” tragerea mingii cu talpa (înainte, înapoi, lateral) şi ridicarea eicu menţinere în aer, se execută cu ambele picioare – 4x30”, p15” autopasă după 5-6 menţineri, preluare cu şiretul prinamortizare, se execută cu ambele picioare alternativ – 4x10 serii, p15” executarea unor pase prin deviere cu capul, cu pieptul, cucoapsa, cu piciorul – 4x10 rep, p15”; finalizare (tras) la poartă cu piciorul „neîndemânatic” – 4x20 rep,p15” joc bilateral cu mingea de rugby – 2x10’, p3’ Mijloace pentru dezvoltarea mobilităţii exerciţii de stretching pentru membrele inferioare, trunchi,membrele superioare şi articulaţiile gleznei, genunchiului, coxo-femu-rală, scapulo-humerală, cotului şi mâinii – 4x30”, p30” din stând cu membrele inferioare apropiate şi întinse, îndoireatrunchiului înainte şi apucarea gleznelor din partea posterioară. Prinintermediul unor tensiuni succesive, se caută să se apropie pieptul degenunchi, privirea va fi îndreptată înainte, iar spatele se va menţine câtmai drept. Treptat, se apucă membrele inferioare cât mai distal, astfelîncât să fie determinată întinderea muşchilor gambei şi ai coapsei –4x20”, p30” cu partener, din stând spate în spate, ridicare alternativă(„clopotul”) – 4x15”, p15” cu partener, din aşezat faţă în faţă, aplecări alternative aletrunchiului înainte (vâslaşul”) – 4x15”, p15” 2. Pregătirea tehnică În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicatde execuţie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimăriispecifice a jucătorilor. De cele mai multe ori, perfecţiunea execuţiilor fotbaliştilor poatefi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăţii procedeelor,preciziei acţiunilor, automatizării şi subtilităţii lor. „Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilormotrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legileactivităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază42 Universitatea Spiru Haret
  • capacităţile fizice ale jucătorilor, în vederea rezolvării eficiente şioportune a situaţiilor tactice în atac şi apărare” (S. Ciolcă, 2005). Pentru a înţelege performanţa în cadrul jocurilor sportive, trebu-ie să se pornească de la structura actului motric raportată la trei punctefundamentale: 1) finalitatea mişcării; 2) programarea mişcării; 3) execuţia motrică. Pregătirea tehnică presupune alcătuirea unui program motricbazat pe repetarea elementelor care în jocurile sportive (sporturi desituaţie) permit finalizarea unor acţiuni de atac şi apărare pe baza uneianumite intenţii de joc: şut, dribling, conducere, aruncare etc. (K. Schock,citat de R. Manno, 1996). Obţinerea performanţelor superioare în fotbal, şi nu numai, sepoate datora şi stilurilor proprii de executare a unor acte motrice,acţiuni, procedee tehnice de către unii jucători valoroşi. Datorită eficacităţii şi felului în care sunt utilizate în scop tactic,acţiunile de executare a unor procedee tehnice sunt preluate de alţijucători sau pot constitui variante noi ale unor procedee tehnice clasice. Pentru pregătirea tehnică se folosesc metodele generale alepedagogiei – exersarea, repetarea, corectarea şi cele ale învăţării şiperfecţionării fiecărui element sau acţiune în parte. Conţinutul factorului tehnic constă în existenţa unor procedee şielemente izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelateîntre doi sau mai mulţi parteneri (45%), care trebuie adaptate condi-ţiilor de joc. Se observă în fotbalul actual o tendinţă de simplificare a acţiu-nilor tehnice atât în atac, cât şi în apărare, realizându-se o cursivitateeficientă în ambele faze ale jocului, combinaţiile de elemente tehniceatingând un nivel ridicat de automatizare. În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnicainfluenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor tactice de joc, încondiţii de adversitate şi cu economie de energie. Însuşirea unui bagaj de priceperi şi deprinderi de mişcare şiacţionare asupra mingii provoacă o solicitare superioară a sistemuluisenzorial (compararea informaţiilor interne cu cele externe şiraportarea lor la cele verbale), fapt care favorizează învăţarea corectăşi economică a tehnicii jocului de fotbal. 43 Universitatea Spiru Haret
  • De altfel, întreaga pregătire tehnică are la bază psihologia proce-selor de pregătire, referindu-ne la psihologia învăţării, psihologia pre-gătirii şi psihologia evaluării (apreciere, notare).2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii fără minge variante de mers şi de alergare, cu opriri şi plecări bruşte; cusprint pe distanţe variate de 3,10,15,20 m – 4x10 serii, p1’, I 100%; schimbări de direcţie – 4x15”, p15”, I 100%; căderi şi ridicări de la sol – 4x30”, p30”, I 80%; sărituri, rostogoliri – 4x30”, p30”, I 85%; deplasare în poziţie fundamentală – înaltă, medie, joasă(portar) – 3x15 m, p30”, I 100%. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea tehnicii cu minge menţinerea mingii în aer prin lovituri alternative cu piciorul,coapsa, capul; după 4-5 execuţii, se va efectua o autopasă, în aşa felîncât mingea să poată fi ajunsă prin sprint înainte de a atinge solul; încontinuare se va executa: a) preluare prin amortizare, urmată de conducere 5 m; b) preluare prin ricoşare, cu schimbarea direcţiei de deplasare cu 900; c) preluare prin amortizare sau prin ricoşare, conducere 5 m şitras la poartă. Dozare: 4x2’, p30”, I 80%; 2 jucători faţă în faţă la o distanţă de 10 m; unul conducemingea în viteză, celălalt se deplasează în întâmpinarea acestuia,executând deposedarea prin atac din faţă – alternativ, 4 rep, p30”; 2 jucători aşezaţi lateral la o distanţă de 2 m îşi dispută min-gea care este trimisă de antrenor între aceştia; jucătorul care intră înposesia mingii încearcă să o protejeze, iar celălalt execută deposedareaprin atac din lateral – 6 rep, p30”, I 85%; pe perechi, jucătorii aşezaţi lateral, la o distanţă de 2 m; unuldintre aceştia se deplasează înainte conducând mingea în viteză cătrepoartă, iar celălalt încearcă să execute deposedarea prin alunecare dinspate – alternativ, 6 rep, p30”, I 85%; 2 jucători aflaţi în suprafaţa de pedeapsă; unul protejeazămingea de pe loc şi din deplasare de atacul celuilalt – alternativ,6x30”, p30”, I 85%;44 Universitatea Spiru Haret
  • jucătorii pleacă în conducerea mingii de la 30 m faţă depoartă, printre 5 jaloane aflate la 2 m distanţă între ele, finalizând cuşiretul plin din afara suprafeţei de pedeapsă – 10 rep (câte 5 cu fiecarepicior), p30”, I 90%; pe perechi, un jucător cu mingea la picior, celălalt aflat la 10 mde acesta; primul pleacă în conducerea mingii încercând să depăşeascăadversarul prin mişcare înşelătoare pentru a finaliza din afara suprafe-ţei de pedeapsă – alternativ, 6 rep, p15”, I 90%; pase în doi pe 30 m cu schimb de locuri până în apropiereasuprafeţei de pedeapsă, unde jucătorul cu mingea o opreşte (princălcare), iar partenerul trage la poartă – alternativ, 8rep, p15”, I 90%; finalizare cu piciorul şi cu capul din centrări de pe ambelepărţi ale direcţiei de atac, cu adversar activ, în condiţii de inferioritateşi superioritate numerică – 12 rep (6 cu capul şi 6 cu piciorul), p30”, I 90%; un jucător centrează din marginea suprafeţei de pedeapsă,celălalt aleargă printre 4 jaloane situate la 1 m distanţă între ele,execută o săritură cu rostogolire înainte peste o poartă înaltă de 1 m şifinalizează cu capul şi cu piciorul întâmpinând opoziţia unui apărătoractiv – 10 rep (5 cu capul şi 5 cu piciorul), p30”, I 90%; jucătorul A aruncă mingea, cu două mâini de deasupracapului, jucătorului C care se demarcă paralel cu linia de margine;înainte de aceasta, un alt jucător, B, se demarcă venind către jucătorulA, pentru a atrage atenţia apărătorilor; jucătorul C continuă acţiuneacu finalizare – 6 rep, p15”, I 85%; finalizare cu piciorul, din afara suprafeţei de pedeapsă pentruprinderea sau devierea mingii de către portar; se lucrează în „torent” –5x fiecare, p30”, I 95%; centrări de pe părţile laterale ale terenului pentru prinderea sauboxarea mingii de către portar în suprafaţa de pedeapsă, în situaţii de1x1, 2x2, 3x3, 4x4 – alternativ, 2x10 rep, p10”, I 90%; joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%; joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%; joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%. 3. Pregătirea tactică Pornind de la definiţia tacticii dată de A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu (2002), şi anume, „un sistem de principii, idei şi reguli deabordare a competiţiilor de către sportiv, prin care acesta îşi valorifică 45 Universitatea Spiru Haret
  • toate capacităţile tehnice, fizice, psihice în vederea rezolvării situa-ţiilor problematice (de concurs) create de adversari, coechipieri şiambianţă pentru obţinerea succesului”, subliniem în continuare impor-tanţa şi complexitatea acestei componente a antrenamentului în ideeacreşterii capacităţii de performanţă în fotbal. Tactica este un element esenţial în materializarea concepţiei dejoc a echipei, ţinând cont de eforturile şi acţiunile jucătorilor carecolaborează într-un mod unitar în vederea atingerii obiectivuluistabilit. „Tactica jocului de fotbal reprezintă totalitatea acţiunilor indivi-duale şi colective ale jucătorilor unei echipe desfăşurate atât în atac,cât şi în apărare, concepute şi organizate eficient, respectând legilejocului (regulamentul de joc) şi trăsăturile conduitei sportive, în scopulobţinerii unui rezultat favorabil” (S. Ciolcă, 2005) Rezolvarea eficientă a situaţilor tactice în atac şi apărare presu-pune, în primul rând, o pregătire fizică şi tehnică optimă a jucătorilor,valorificarea potenţialului şi specificului pregătirii echipei proprii, darşi a carenţelor sesizate în pregătirea adversarilor. În antrenamentele echipelor de fotbal, trebuie să ţinem cont defaptul că pregătirea tactică subordonează celelalte componente, se faceîn paralel cu pregătirea tehnică şi în strânsă legătură cu pregătireateoretică şi psihologică, se face progresiv prin creşterea gradului dedificultate, iar educarea gândirii tactice, a componentelor de manifes-tare a acesteia joacă un rol important în pregătirea tactică. Pregătirea tactică se bazează pe o activitate mentală intenţionatăde rezolvare a situaţiilor problematice specifice jocului de fotbal.Această activitate conţine informaţiile stocate, informaţiile din joc şirezolvarea corectă a situaţiilor apărute în timpul jocului. În fotbal, decizia este tot mai dificil de luat din cauza incertitu-dinii, imprevizibilului oferit de jocul în sine, desfăşurat în viteză totmai mare şi în criză de spaţiu şi de timp. Deoarece fotbalul modern este din ce în ce mai tacticizat, seimpune o abordare specifică a metodicii pregătirii tactice. Aceasta presupune folosirea unor metode moderne pentru îmbu-nătăţirea pregătirii tactice a fotbaliştilor, care, după A. Dragnea şiSilvia Mate-Teodorescu (2002), ar fi următoarele: 1) metode de perfecţionare a capacităţii de repartizare a forţelor.Aceasta se realizează prin repartizarea planificată a forţelor, aexecuţiei precise a combinaţiilor tehnico-tactice şi depăşirea condiţiilor46 Universitatea Spiru Haret
  • problematice din concurs (joc oficial), prin creşterea dinamismului şiintensităţii acţiunilor, prin creşterea volumului de efort, prin mărireadistanţelor, prelungirea duratei de joc şi lupta pentru un anumitrezultat, prin introducerea succesivă în cadrul diferitelor exerciţii asportivilor odihniţi şi prin dezvoltarea capacităţii organismului de a seintegra foarte repede în activitate; 2) metode de utilizare oportună a tehnicii în timpul întrecerii (jocoficial), care se referă la executarea exerciţiilor în condiţii ce necesităo alegere corectă a mijloacelor tehnice, introducerea adversarului, careacţionează cu o intensitate crescândă, la competiţiile cu parteneri alecăror acţiuni seamănă prin stilul lor cu lupta viitorului adversar(echipă), la sarcinile tactice care trebuie să dezvolte gândirea tactică,să stimuleze creativitatea sportivului şi spiritul de iniţiativă; 3) metode de perfecţionare a capacităţi de colaborare cu coechi-pierii care se realizează prin introducerea periodică în echipă a unorjucători de rezervă şi stăpânirea noilor combinaţii şi automatismesimultan cu perfecţionarea sistemului tactic principal; 4) metode de perfecţionare a capacităţii de trecere de la unsistem de acţiuni la altul în timpul întrecerii sportive (joc oficial), carese referă la trecerea de la anumite acţiuni şi combinaţii tehnico-tacticela altele, în funcţie de diferite semnale, la modificarea bruscă acondiţiilor, care impune sportivului o acţiune rapidă şi creatoare şi laorganizarea de competiţii cu adversari care au stiluri diferite de aaborda întrecerea. Aceste metode de perfecţionare a pregătirii tactice folositesingular nu sunt decisive pentru pregătirea integrală a jucătorilor. Înfotbalul actual, perfecţionarea pregătirii tactice este asigurată numaiprintr-o combinare optimă a acestor metode cu sistemul general depregătire.3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice din apropierea suprafeţei de pedeapsă, unul dintre fundaşiicentrali transmite mingea vârfului de contraatac; acesta preia mingeape direcţia de atac, o conduce până la 20-25 m de poarta adversă şifinalizează fiind urmărit de un apărător activ; celălalt vârf decontraatac se deplasează în aceeaşi direcţie pentru a primi o eventualăpasă – 5x fiecare, p1’, I 95%; 47 Universitatea Spiru Haret
  • portarul repune mingea cu piciorul şi cu mâna la mijlocaşulstânga (dreapta), care o preia şi o transmite apoi la unul din vârfurilede atac; acesta va conduce mingea pe direcţia porţii adverse, întâmpi-nând opoziţia unui apărător activ, pentru finalizare – 5x fiecare, p1’, I 95%; apărătorul interceptează mingea, atât cu capul cât şi cu picio-rul, după o accelerare de 20 m şi o pasă de-a lungul terenului, execu-tată de la 30 m; mişcarea este continuă timp de 12-15 rep, p15”, I 95%; pe un teren de 50x40 m se execută o conducere rapidă amingii de la linia de poartă, de către jucătorul B, care va trage lapoartă; acesta finalizează de la 15-20 m de poartă, după ce a evitatprin dribling pe jucătorul A, care vine în întâmpinarea acestuia imediatdupă părăsirea în viteză a liniei de poartă opuse; după fiecare execuţie,jucătorii se îndreaptă către grupul opus celui de unde au plecat – 5xfiecare, p1’30”, I 90%; exerciţiu tehnico-tactic finalizat cu lovitură succesivă la poartădin dribling, desfăşurat sub formă de joc 1x1, 2x2, 3x3, pe un teren de30x15 m, prevăzut cu porţi regulamentare apărate de portari; seurmăreşte o alternare rapidă a sarcinilor între jucători – 5x fiecare,2x5’, p1’, I 95%; pe jumătate de teren, jucătorii dispuşi pe perechi; la semnal,jucătorii echipaţi în roşu pleacă în sprint, încercând să se demarce deadversarii lor (echipaţi în albastru), care vor să facă marcaj – alternativ,2x2’, p30”, I 85%; jucătorul A execută o conducere a mingii de-a lungul liniei demargine a terenului, trecând în dribling printre 10 jaloane aşezate ladistanţă de 1,5 m între ele; ajuns la linia de poartă, acesta efectuează ocentrare înapoi la jucătorul B, care încearcă să finalizeze din suprafaţade pedeapsă, fiind marcat de un apărător activ – 10x fiecare, p30”, I 85%; 2 şiruri de jucători sunt situate în dreptul cercului de la centrulterenului, lateral faţă de acesta, având în faţă, la 20 m, câte un apărătoractiv; din plecări alternative, fiecare jucător trimite o pasă precisăapărătorului care o retransmite, atacantul trăgând la poartă de la 25-30 mdupă un dribling executat în viteză – 10x fiecare (5 cu fiecare picior),p30”, I 90%; pe jumătatea terenului, 2 echipe, alcătuite din 4 jucători fieca-re (plus portarul), îşi dispută mingea încercând să marcheze; cei 4jucători de câmp, din fiecare echipă, sunt ajutaţi în acţiunile lor de doicoechipieri, aşezaţi în exteriorul liniilor laterale ale terenului – 2x7’,p1’, I 95%;48 Universitatea Spiru Haret
  • joc la 2 porţi apărate de portari, pe un teren de 15x30 m, întredouă echipe formate din trei jucători fiecare; jocul se desfăşoară din 2-3 pase, cu marcaj om la om; golul este valabil numai dacă este realizatdin volè sau demivolè, din pasa unui coechipier – 2x4’, p1’, I 95%; exerciţii de perfecţionare a jocului de relaţie 1x1, 2x2, 3x3,4x4, 5x5, în anumite zone ale terenului – 5’, p1’, I 95%; exerciţii pentru rezolvarea eficientă a unor situaţii de atac şide apărare în inferioritate numerică 2x3, 3x4, 4x5 – 5’, p1’, I 95%; joc cu temă – 2x15’, p1’, I 90%; joc şcoală – 2x30’, p5’, I 80%; joc de verificare – 2x45’, p10’, I 100%. 3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) Exerciţiul 1 – perfecţionarea şuturilor la poartă Câte trei şiruri de câte trei jucători fiecare sunt orientate sprecele două porţi; pe rând, fiecare jucător pătrunde în viteză spre poartădriblând apărătorul activ şi şutează la poartă (exerciţiul se executăsimultan şi la cealaltă poartă) (Fig. nr. 1). Fig. nr. 1 49 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 2 – perfecţionarea şutului la poartă Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe de câte 2-3 jucători, în faţalor aflându-se câte un coechipier puţin lateral la o distanţă de 10 m, laacelaşi nivel aflându-se câte un apărător. Jucătorul cu mingea paseazăprecis coechipierului, pătrunde, reprimeşte mingea, depăşeşte apărăto-rul prin cel mai eficient procedeu tehnic, apoi conduce mingea până ladistanţa stabilită şi finalizează la poartă (Fig. nr. 2). Fig. nr. 250 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 3 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare Jucătorul nr. 7 conduce mingea, depăşeşte apărătorul nr. 4 şiintră în suprafaţa de pedeapsă, aproape de linia de poartă, unde se aflăun număr egal de apărători şi înaintaşi. Acesta centrează înaintaşuluicentral nr. 8, care, depăşind apărătorul nr.3, cu sau fără preluare, înfuncţie de distanţa faţă de poartă şi reacţia apărătorului depăşit,şutează la poartă cu piciorul sau finalizează cu capul. În situaţia încare înaintaşul nr. 8 nu a reuşit să se demarce, centrarea va fi adresatăînaintaşului nr. 9 (Fig. nr. 3). Fig. nr. 3 51 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 4 – finalizare cu piciorul sau cu capul din centrare Înaintaşii nr. 8 şi 9, simulând intenţia de a participa la finalizare,se plasează fiecare în urma apărătorilor 3 şi 5. Înaintaşul nr. 7, după cedepăşeşte apărătorul nr. 4 în dribling, ajungând aproape de linia depoartă şi intrând în suprafaţa de pedeapsă, centrează înaintaşului 8 sau9, care se demarcă simultan pentru a finaliza cu capul sau cu piciorul(Fig. nr. 4). Fig. nr. 452 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 5 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrulunor grupuri mici de jucători Se execută simultan la ambele porţi de către 2 grupe de jucători.În varianta 1, după ce a primit mingea de la portarul nr.2, jucătorul nr.1 din şir pătrunde spre poartă conducând mingea până în margineasuprafeţei de pedeapsă de unde va finaliza (Fig. nr. 5). Exerciţiul 6 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrulunor grupuri mici de jucători În varianta 2, jucătorul nr. 1 din şir, cu sarcină de apărător lacca 25 m, va acţiona în cele 3 ipostaze schimbând rolul, după cejucătorul nr. 2 care finalizează la poartă din marginea suprafeţei depedeapsă îi va lua locul (Fig nr. 5). Fig. nr. 5 53 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 7 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrulunor grupuri mici de jucători Se poate executa simultan la ambele porţi, introducându-se încăun înaintaş pentru realizarea un-doi-ului. Înaintaşul nr. 3 primeştemingea de la portarul nr. 2, pe care o transmite cu preluare sau directprin deviere jucătorului nr.1 venit la sprijin. Se execută un-doi-ul întreaceşti doi jucători, depăşindu-se apărătorul nr. 2, iar acţiunea seîncheie cu finalizare la poartă realizată de către înaintaşul nr. 3. Dupăfiecare execuţie, rolurile se inversează (Fig. nr. 6). Fig. nr. 654 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 8 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrulunor grupuri mici de jucători Jucătorul nr. 8 pătrunde oblic spre poartă, primeşte mingea de lajucătorul nr.10, o transmite cu preluare sau deviere jucătorului nr. 9,care, depăşindu-şi adversarul direct, pătrunde oblic şi şutează la poartădupă ce a primit mingea de la jucătorul nr. 8 (aceştia efectuează schim-bul de locuri). După fiecare execuţie rolurile se inversează (Fig. nr. 7). Fig. nr. 7 55 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 9 – perfecţionarea şuturilor la poartă în cadrulunor grupuri mici de jucători Jucătorii sunt dispuşi pe trei grupe, având în faţa lor câte unapărător. Antrenorul se află la mijlocul terenului având un număr maimare de mingi, începe exerciţiul pasând jucătorului nr. 11 care, dupăce şi-a depăşit adversarul direct, pasează jucătorului nr. 9, realizândschimbul de locuri. Acesta pătrunde în suprafaţa de pedeapsă, trăgândapărătorul direct după el, pentru a crea culoar pentru finalizare jucăto-rului nr. 8 care primeşte centrarea de la jucătorul nr. 11. După fiecareexecuţie, jucătorii îşi schimbă grupele (Fig. nr. 8). Fig. nr. 856 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 10 – perfecţionarea finalizării la poartă princirculaţie de minge şi jucători Se desfăşoară pe o jumătate de teren la două porţi, participânddouă echipe a câte 6-7 jucători fiecare. La semnalul antrenorului, unul dintre portari degajează mingeapropriilor jucători, care prin mişcări derutante şi prin pase precise pepoziţii viitoare îşi depăşesc adversarii, încercând să finalizeze. Înmomentul finalizării, celălalt portar îşi lansează echipa sa în atac(portarii au în preajma lor un număr mare de mingi) (Fig. nr. 9). Fig. nr. 9 57 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 11 – perfecţionarea finalizării la poartă princirculaţie de minge şi jucători Jucătorii sunt dispuşi în câte două perechi aflate la distanţă mareîntre ele, o pereche pe linia suprafeţei de pedeapsă şi una la linia decentru, care dispune de mai multe mingi. Fiecare jucător din perechea de la centru pasează puternic şiprecis corespondentului de pe linia suprafeţei de pedeapsă, careşutează la poartă cu sau fără preluare. După fiecare execuţie jucătoriischimbă locurile între ei (Fig. nr. 10). Fig. nr. 1058 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 12 – perfecţionarea finalizării la poartă princirculaţie de minge şi jucători Se execută pe jumătate de teren de către 3 şiruri de jucători.Jucătorii din şirul A încep exerciţiul pasând sub forma schimbului delocuri între 3 jucători, jucătorul care ajunge în marginea suprafeţei depedeapsă şi se află în posesia mingii finalizând la poartă. După unanumit număr de execuţii, jucătorii schimbă locurile între ei (Fig. nr. 11). Fig. nr. 11 59 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 13 – perfecţionarea aruncărilor de la margine În varianta 1, se simulează aruncarea mingii spre jucătorul nr.11,după care jucătorul nr.9 se demarcă primind mingea şi o paseazăprecis jucătorului nr. 11, care prin învăluire intră în posesia mingii şişutează la poartă cu sau fără preluare (Fig. nr. 12). Exerciţiul 14 – perfecţionarea aruncărilor de la margine În varianta 2, după executarea aruncării de la margine, jucătorulnr. 4 sprintează spre suprafaţa de pedeapsă, primeşte mingea de lajucătorul nr.9 şi o centrează tot acestuia, care s-a deplasat între timp însuprafaţa de pedeapsă şi finalizează la poartă (Fig. nr. 12). Fig. nr. 1260 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 15 – perfecţionarea loviturilor libere directe În faţa zidului format din 4-5 apărători, trei înaintaşi executăurmătoarea schemă: jucătorul nr. 10 se îndreaptă spre minge simulândşutul la poartă, moment în care jucătorul nr. 8 pătrunde pe lângă zid,primeşte mingea de la jucătorul nr. 10 şi centrează jucătorului nr. 9,care efectuează o învăluire şi şutează la poartă (Fig. nr. 13). Fig. nr. 13 61 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 16 – perfecţionarea loviturilor libere directe În faţa zidului, jucătorul nr. 10 simulează şutul la poartă, dupăcare schimbă direcţia de deplasare prin stânga zidului. În acelmoment, jucătorii nr. 8 şi nr. 10 pătrund simultan, jucătorul nr. 8pasează la jucătorul nr. 9, care fără preluare pasează la jucătorul nr. 5,acesta depăşeşte adversarul, pătrunde şi şutează la poartă fără preluare(Fig. nr. 14). Fig. nr. 1462 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 17 – perfecţionarea loviturilor de la colţ Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea preciziei loviturilorde la colţ, dar şi a şutului la poartă. Jucătorii nr. 9 şi 10 stabilesc cu executanţii loviturilor de la colţ,jucătorii nr. 7 şi 11, locul şi direcţia aproximative ale poziţiei viitoare,în care se vor întâlni cu mingea pentru a finaliza eficient la poartă(Fig. nr. 15). Fig. nr. 15 63 Universitatea Spiru Haret
  • Exerciţiul 18 – perfecţionarea loviturilor de la colţ Exerciţiul este folosit pentru perfecţionarea loviturilor de la colţ,dar şi pentru precizia preluărilor sau şuturilor la poartă din volé. Jucătorii sunt dispuşi în şir la colţul terenului, fiecare având câteo minge. Jucătorii nr. 7 şi 11 pătrund spre poartă, iar în funcţie detraiectoria mingii trimisă de la colţ de jucătorul nr. 10, aceştia executăo preluare sau şutează din volé la poartă, în apropiere aflându-secoechipierul nr. 9, care încearcă să blocheze adversarul său direct.Dacă mingea ajunge la jucătorul nr. 5, acesta va devia la jucătorii nr. 7sau 11 pentru finalizare cu piciorul sau cu capul (Fig. nr. 16). Fig. nr. 1664 Universitatea Spiru Haret
  • Notă: Desenele şi descrierea mijloacelor tehnico-tactice prezentatesunt adaptate după I. Motroc şi F. Motroc, 1996. Legendă În scopul elaborării şi înţelegerii corespunzătoare a mijloacelortehnico-tactice folosite în procesul de antrenament, trebuie prezentateşi zonele şi culoarele terenului de joc (Anexa 1 şi 2). 65 Universitatea Spiru Haret
  • Anexa 1 ZONELE TERENULUI DE JOC ZONA 4 Ă APÃRARE 30m 25m ZONA 3 30m 30m ZONA 2 ATAC ZONA 1 25m66 Universitatea Spiru Haret
  • Anexa 2 Împărţirea convenţională aaterenului pe culoare Împãrtirea conventionalã terenului pe culoare CULOARCULOAR CULOAR 2STÂNGA 1 2 DREAPTA CENTRAL 67 Universitatea Spiru Haret
  • 4. Pregătirea psihologică Pregătirea psihologică este o componentă a întregului proces depregătire (pregătire şi educaţie) a sportivului în şi în afara antrenamen-tului propriu-zis, având rol în formarea personalităţii acestuia, acapacităţii sale de autoconducere şi autoreglare. Conţinutul pregătirii psihologice constă în dezvoltarea laturi-lor activităţii psihocomportamentale a sportivului care îi condiţioneazăacestuia o conduită eficientă în antrenament, atât în privinţa adaptăriidepline la solicitări şi stresuri, cât şi în privinţa desăvârşirii tehnico-tactice şi rezolvării optime a situaţiilor problematice din cadrul jocu-rilor oficiale. Se cunosc trei tipuri de pregătire psihologică, şi anume: de bază,specifică ramurii sau probei sportive şi pentru concurs. Pregătirea pentru concurs (joc oficial) cuprinde întreg ansamblulde măsuri, acţiuni, eforturi întreprinse de sportivi şi tehnicieni învederea obţinerii unei performanţe preliminare. Se cunoaşte faptul că principala caracteristică a activităţii spor-tive constă din obţinerea performanţelor în condiţii competiţionale, deîntrecere. După M. Epuran (2001), „este necesar ca sportivul să înveţe şiconduite de comportare specifice concursului, să înveţe să se stăpâ-nească, să-şi adapteze acţiunile la situaţiile grele sau surprinzătoare,să-şi păstreze prospeţimea psihică atât înainte, cât şi în timpulconcursului, şi încă multe altele. Scopul pregătirii psihice pentru con-curs constă din formarea la sportiv a unui sistem de atitudini şiconduite cu caracter operaţional şi reglator, prin care acesta să se adap-teze suplu şi creator la situaţiile concursului şi la acţiunile adversarilor”. Însă tot după acelaşi autor, „oricâte metode s-ar folosi, oricât desofisticate, dacă s-ar recurge pentru pregătirea psihică a unui concursla cei mai renumiţi psihologi, toate acestea vor avea eficienţă redusădacă nu se vor baza pe o solidă pregătire psihică generală” (M. Epuran,1990). Foarte important de ştiut pentru tehnicienii care activează îndomeniul performanţei sportive este şi aspectul pe care trebuie să nebazăm atunci când discutăm despre pregătirea psihică pentru concurs.În această idee, ne referim la două laturi, şi anume: pregătirea psihicăgenerală pentru concurs şi pregătirea psihică pentru un anumit concurs. Jocul de fotbal are drept caracteristică principală conduita inteli-gent-motrică, jucătorul putând rezolva situaţiile concrete din timpuljocului fie prin scheme învăţate, fie prin descoperirea altora, deci,printr-o rezolvare creatoare (euristică).68 Universitatea Spiru Haret
  • Se subliniază astfel, încă o dată, importanţa deosebită şi necesi-tatea folosirii pregătirii psihologice în procesul de antrenament altuturor sportivilor. Remarcăm legătura dintre conţinutul psihologic al pregătiriifizice, tehnice, tactice, biologice cu procesul de dezvoltare permanentăa capacităţii de performanţă a sportivilor. 5. Pregătirea biologică În sportul contemporan, pregătirea biologică, reprezentată derefacerea capacităţii de efort şi de recuperarea sportivilor, a devenit ocomponentă extrem de importantă a procesului de antrenament. Refacerea organismului după efort este reprezentată de mijloa-cele naturale şi artificiale provenite din mediul intern sau externfolosite în scopul accelerării proceselor de reechilibrare a funcţiilororganismului şi chiar a depăşirii capacităţii funcţionale actuale. Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori,cum ar fi: gradul de antrenament şi forma sportivului, vârsta jucătoru-lui, vechimea în sport, factorii extrasportivi (alimentaţia şi regimul deviaţă sportivă). Activitatea fotbalistică presupune o serie de aspecte specifice decare antrenorii trebuie să ţină seama în procesul de dezvoltare perma-nentă a capacităţii de performanţă a jucătorilor. Ne referim aici larefacerea şi recuperarea permanentă, la faptul că efortul şi refacereatrebuie să corespundă cerinţelor competiţionale şi la condiţiile climati-ce în care se desfăşoară antrenamentele şi jocurile de fotbal. În acest context, se folosesc următoarele tipuri de refacere: refacerea prin repaus; refacerea prin odihnă; refacerea prin somn; refacerea dirijată; refacerea prin alimentaţie; refacerea medicamentoasă; refacerea în care se folosesc factori balneohidroterapeutici saunaturali; refacerea bazată pe regimul de viaţă specific al jucătorului. Cunoaşterea capacităţii de refacere a fiecărui jucător din echipăeste foarte importantă, deoarece contribuie efectiv la alcătuirea progra-mului de pregătire al acestora, influenţând şi frecvenţa participăriijucătorilor în cadrul anumitor jocuri (amicale, oficiale, turnee finale etc.). 69 Universitatea Spiru Haret
  • Recuperarea se referă în special la readucerea jucătorului latotala sa integritate fizică, fiziologică şi psihică în urma unor accidente(fracturi, entorse, afecţiuni articulare etc.), îmbolnăviri sau stări gravede supraantrenament. Indiferent de perioada în care se efectuează re-cuperarea unui jucător, trebuie să asociem mijloacele medicale, igie-nice etc., cu cele de recuperare psihică. În această idee, considerăm necesar să amintim traumatismelespecifice importante care se întâlnesc frecvent la jucătorii de fotbal:entorse la nivelul gleznei şi genunchiului, traumatisme la nivelulgenunchiului (în care sunt afectate ligamentele încrucişate, colateraleşi meniscurile), fracturi, crampe şi întinderi musculare, rupturi muscu-lare, contuzii şi întinderi ligamentare. În fotbalul actual, pregătirea biologică are o importanţă deose-bită, datorită specificului efortului şi al accidentelor destul de grave,care pot apărea în timpul jocurilor la nivel de mare performanţă, fiindnecesare cunoaşterea şi aplicarea conţinutului psihologic al refacerii şirecuperării cu implicaţii majore în obţinerea unui nivel optim alcapacităţii de performanţă al jucătorilor. 6. Pregătirea teoretică Prin pregătire teoretică se înţelege ansamblul cunoştinţelor despecialitate transmise de către antrenori în vederea aplicării în practicăa unor noţiuni, principii, reguli folosite pentru optimizarea randamen-tului în competiţii. Componentele de bază ale pregătirii teoretice sunt următoarele: cunoştinţe dobândite în urma pregătirii intelectuale generale; cunoştinţe de biomecanică, de fiziologie, de igienă, psihologie etc.; informaţii generale despre sport; noţiuni temeinice despre tehnica şi tactica jocului de fotbal; cunoaşterea precisă şi corectă a legilor jocului de fotbal ş.a. Antrenorii împreună cu jucătorii trebuie să fie preocupaţi de opermanentă optimizare a pregătirii teoretice, fapt realizat atât în proce-sul de antrenament, cât şi în alte ocazii mai speciale (cantonament, zilede odihnă, vacanţă ş.a.). Noutăţile apărute în jocul de fotbal actual şi tendinţele acestuia,modificările recente ale unor legi ale jocului impun o temeinică pregă-tire teoretică atât a antrenorilor, cât şi a jucătorilor, fără de care nu sepot obţine performanţele dorite şi nu se poate dezvolta capacitatea deperformanţă a jucătorilor de fotbal.70 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul III EFORTUL ÎN JOCUL DE FOTBAL Efortul este rezultatul multiplelor solicitări (musculare, cardio-respiratorii, endocrino-metabolice, psihice etc.) la care este supusorganismul uman (omul) în timpul prestării unor activităţi de naturădiferită. Solicitările (stimulii) sunt fenomenele-cauză care provoacă feno-menele-efect (reacţiile organismului) (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998). Efortul sportiv este considerat a fi atât un stimul, un excitantadecvat, cât şi un factor de stres, în situaţia când acesta solicitămecanismele de adaptare ale organismului. Capacitatea de efort fizic constă în posibilităţile sistemuluimuscular activ de a elibera, prin glicoliză anaerobă sau fosforilareoxidativă, energia necesară pentru producerea unui lucru mecanic câtmai mare posibil şi menţinerea acesteia timp cât mai îndelungat(I. Drăgan, 1989). Solicitările la care este supus organismul sportivului sunt, îngeneral, strâns legate de procesele metabolice de eliberare a energiei,care se produc sub imperiul aportului de oxigen, precum şi arefluxului de autoreglare a celorlalte sisteme funcţionale (respirator,cardiovascular etc.). Astfel, vorbim despre: solicitări aerobe – în care nevoile de oxigen sunt acoperite întimpul desfăşurării efortului; solicitări anaerobe – în care efortul se desfăşoară în condiţiileunei datorii de oxigen (datorie „acoperită” abia după terminarea efor-tului); solicitări mixte – în care momentele de solicitare aerobă suntintercalate cu momente, mai lungi sau mai scurte, de solicitare intensăanaerobă ( I. Drăgan, 1994). Solicitările de natură mixtă sunt specifice jocurilor sportive, înfotbal având ca dominantă solicitările aerobe lactacide. În jocul de fotbal, vorbim despre un efort mixt, aerob-anaerob, încare sunt implicate cele trei procese de eliberare a energiei şi anume: 1) aerob; 2) anaerob alactacid; 3) anaerob lactacid. Ca urmare, teoretic, se pot decala cele trei surse de energie utili-zabile pentru contracţia musculară. De fapt, este vorba de descrierea şi 71 Universitatea Spiru Haret
  • resinteza ATP, pentru că numai transformarea ATP şi ADP+P poateelibera energia necesară contracţiei musculare, iar orice altă formă deenergie va trebui să aibă ca finalitate resinteza ATP. Pe scurt (după L. Legros, 1980, citat de V. Cojocaru, 1995),aceste procese se caracterizează prin: 1) procesul anaerob alactacid se bazează fie pe transformareaATP în ADP, fie pe resinteza ATP prin mijlocirea consumării „pool”-uluifosfaţilor (fosfocreatina) care se găseşte în celula musculară. El poatefi „susţinut” de procesul lactic care produce energia aşa-numită „secundară”; 2) procesul anaerob lactacid – dacă efortul continuă, rezerva defosfocreatină se epuizează; următoarea sursă de energie, necesarăcontracţiei musculare, provine din transformarea glicogenului înlactat. Energia eliberată va permite, pe de o parte, sciziunea ADP înAMP şi resinteza AMP în ADP (calea aşa-zisă „primară”) şi, pe dealtă parte, resinteza fosfocreatinei (calea aşa-zisă „secundară”); 3) procesul aerob – dacă efortul continuă cu intensitate crescută,acidul lactic, rezultat din transformarea glicogenului, anihilează acţiu-nea enzimelor care permit resinteza glicogenului, iar efortul nu maipoate fi continuat. Dacă efortul este mai puţin intens, o parte dinglicogenul transformat în acid piruvic trece în ciclul de reacţii numit„ciclul lui Krebs”, unde, în prezenţa oxigenului, este resintetizat. După cum se cunoaşte, posibilităţile aerobe şi anaerobe caracte-rizează pragul funcţional al metabolismului energetic (energogenezei),posibilităţile energetice ale individului. În timpul activităţii musculare, diferite mecanisme energetice seangajează diferit în lucru, respectiv, cu o desfăşurare fazică. În acestsens, A. Demeter (1972), menţionează: „De la începutul efortului,energogeneza îmbracă, pentru câteva minute, un aspect anaerob şiapoi mixt, anaerob-aerob, eforturile cu o durată mai mare de treiminute devin din ce în ce mai aerobe, iar cele cu o durată mai mare de6 minute sunt exclusiv aerobe”. În jocul de fotbal, eforturile de tip anaerob alactacid şi lactacidalternează cu momente de refacere şi intraefort, momente în care, pebaza hiperventilaţiei pulmonare şi a energogenezei aerobe, se plăteşteo fracţiune mai mare sau mai mică din datoria contractată în timpuleforturilor anaerobe, în funcţie de nivelul mai ridicat sau mai scăzut alcapacităţii (P. Bendiu, Gh. Untea, 1994). Acest joc sportiv se bazează pe o complexitate de mişcări, cu şifără minge, efectuate prin lupta directă cu adversarul, în condiţiimereu schimbătoare şi de colaborare cu coechipierii. Efortul jucătorului de fotbal este caracterizat de lipsa acţiunilorciclice, intensitatea jocului fiind submaximală, dar alternând, pe parcursul72 Universitatea Spiru Haret
  • celor peste 90 de minute de joc, în funcţie de desfăşurare, efortul deintensitate maximală (anaerob) cu cel de intensitate minimală (aerob).Prin urmare, efortul este diferit cantitativ şi calitativ, depinzând de: valoarea adversarului (la nivel de echipă şi de adversitatedirectă); condiţiile de joc (teren, spectatori, condiţii atmosferice); nivelul pregătirii fizice şi tehnico-tactice; postul ocupat în echipă; calitatea stărilor psihice (emotivitate, atenţie, gândire, percep-ţie etc.); strategia adoptată de echipa de conducere. Efortul fizic în jocul de fotbal prezintă anumite caracteristiciimportante de care obligatoriu trebuie să ţinem cont în procesul depregătire (I. Motroc şi V. Cojocaru, 1991). Astfel, vorbim despre trei tipuri de dificultăţi, şi anume: 1) dificultăţi impuse de programul competiţional; 2) dificultăţi impuse de jocul în sine; 3) dificultăţi ce ţin de jucători. Prima categorie se referă la durata lungă a programului competi-ţional care se desfăşoară pe o perioadă de circa 9 luni, la regularitateajocurilor care produce o solicitare ritmică, la forma sportivă a jucăto-rilor cu caracter bianual (tur-retur) şi la problemele de formă sportivăprivind programul echipei naţionale şi a echipelor de club angrenate încupele europene. Vorbind despre jocul în sine, ne referim la durata lungă a unuimeci (peste 90 minute) comparativ cu durata altor sporturi, la terenulde joc de dimensiuni mari, la numărul mare de jucători, la desfăşura-rea jocului în aer liber indiferent de condiţiile atmosferice, la activita-tea pe întreg parcursul jocului care se desfăşoară în condiţiile partici-pării permanente (individuale şi colective) şi mai ales la condiţiile deadversitate şi la cerinţele de solicitare ale fotbalului modern. Dificultăţile ce ţin de jucători se referă la caracterul complex alefortului în jocul de fotbal, la caracteristica tipului de efort în fotbal, laefectuarea execuţiilor tehnico-tactice cu membrul inferior şi la com-plexitatea componentei tactice având în vedere dimensiunile mari aleterenului şi numărul mare de jucători. Toate aceste aspecte subliniază caracterul specific şi complex alefortului din jocul de fotbal, precum şi extrem de variata activitateprestată în teren de jucători, cu implicaţii metodice deosebite în proce-sul de pregătire. 73 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul IV FORMA SPORTIVĂ Forma sportivă (denumită de unii autori condiţie fizică optimă)reprezintă suportul obţinerii marilor performanţe, scopul final al antrena-mentului jucătorilor programat într-un macrociclu de pregătire. Aceasta reprezintă o stare superioară de adaptare concretizată înobţinerea celor mai bune performanţe în jocurile oficiale (campionatulintern, cupe europene, campionate europene şi mondiale). Forma sportivă depinde de o serie de factori obiectivi şi subiec-tivi (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002). Dintre factorii obiectivi, enumerăm starea de sănătate, rezulta-tele obţinute în competiţii, rezultatele obţinute la probele de control,valorile indicilor funcţionali etc., iar dintre cei subiectivi, nivelul pro-ceselor şi fenomenelor psihice, dorinţa de antrenament şi competiţie,încrederea în forţele proprii, capacitatea de refacere optimă etc. De formă sportivă putem discuta începând chiar de la copii şipână la jucătorii de mare performanţă, cu precizarea că aceasta are uncaracter ascendent, determinat de procesele de maturizare, nivelulaptitudinilor sportivilor, de stagiu de pregătire sportivă etc. La jucătorii de mare performanţă, forma sportivă este mai stabilădecât la jucătorii începători, având o perioadă mai îndelungată demenţinere la nivel superior. Ţinând cont de cele trei perioade ale unui macrociclu, eviden-ţiem caracterul fazic al formei sportive, şi anume: perioada pregătitoare, corespunzătoare fazei de instalare saude obţinere a formei sportive; perioada competiţională, corespunzătoare fazei de valorificaresau manifestare a formei sportive; perioada de tranziţie corespunzătoare fazei de scoatere organi-zată din formă şi refacere a capacităţii de efort. Forma sportivă a jucătorilor este legată şi de calendarul com-petiţional existent în jocul de fotbal. Acesta fiind structurat în formajocurilor de campionat tur-retur, este necesară valorificarea formeisportive o perioadă îndelungată (durata turului şi returului), aspectfoarte dificil de realizat.74 Universitatea Spiru Haret
  • În fotbal, jucătorii manifestă un randament optim aproximativpatru-cinci meciuri, după care urmează o perioadă de scădere de două-trei săptămâni şi din nou o creştere a randamentului pentru trei-patrusăptămâni. Vârful de formă sportivă trebuie astfel obţinut, încât să fiela momentul jocului oficial (jocurilor) cel mai important din perioadacompetiţională. Durata formei sportive individuale a jucătorilor de fotbal esteinfluenţată de o serie de factori, dintre care enumerăm: vârsta jucătorilor şi motivaţia individuală pentru deveniresportivă (măiestrie sportivă) în fotbal; valoarea sportivă a jucătorilor – talentul pentru fotbal şi stareade antrenament; starea de sănătate perfectă, reprezentată de o economiefuncţională maximă în repaus şi de posibilitatea de a se concentra şirăspunde cu întreaga energie situaţiilor de joc; capacitatea psiho-fizică a jucătorilor şi adaptarea lor la efortulvariat din fotbal, prin executarea simplă, rapidă şi eficientă a mişcă-rilor cu şi fără minge; viteza de răspuns a organismului la cerinţele competiţiilor –jocuri interne şi internaţionale de mare răspundere, performanţă; valoarea adversarilor şi dificultatea competiţiilor la care parti-cipă echipa si jucătorii; alimentaţia, viaţa sportivă, excesele, abuzurile şi echilibrultotal între substanţele toxice şi cele necesare refacerii; refacerea rapidă în condiţii diferite de anotimp, starea tere-nului etc. (cf. V. Stănculescu, 1999). După acelaşi autor, menţinerea formei sportive în fotbal se poaterealiza prin: alternarea efortului general cu cel specific, a celui aerobcu cel anaerob, schimbarea locului şi mijloacelor de antrenament,micşorarea duratei antrenamentelor, administrarea susţinătoarelor deefort, rezolvarea tuturor problemelor jucătorilor. Scoaterea din formă sportivă a jucătorilor este necesară chiardacă aceştia pot obţine încă rezultate bune şi se realizează la sfârşitulperioadei competiţionale sau după terminarea unei competiţii impor-tante (turneu final al C.E. sau C.M.), prin scăderea volumului şi aintensităţii efortului şi trecerea la lucru nespecific (T. Petrescu şiO. Dehelean, 2001). În multe situaţii, se poate evidenţia ieşirea din formă sportivă ajucătorilor datorită unor factori perturbatori, cum ar fi: accidentările 75 Universitatea Spiru Haret
  • suferite de aceştia, regimul de viaţă necorespunzător, stări conflic-tuale, efectele suprasolicitării etc. În ceea ce priveşte pregătirea psihologică, se poate spune căaceasta are o importanţă deosebită în obţinerea performanţelor superi-oare prin atingerea formei sportive optime a jucătorilor în competiţiilemajore din sezonul competiţional. Nu de puţine ori, o echipă a reuşit să obţină un rezultat superiorprinzând o formă sportivă optimă, datorită unei mobilizări psihicedeosebite. În acest context, nivelul formei sportive se găseşte în strânsălegătură cu valoarea sportivă a jucătorilor, cu talentul şi disponibili-tăţile lor pentru performanţă, cât şi cu măiestria antrenorilor care stă labaza afirmării fotbaliştilor, atât pe plan intern, cât şi internaţional.76 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul V PERIODIZAREA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL În fotbal, ciclul anual de antrenament cuprinde următoarele perioade: pregătitoare; precompetiţionale; competiţionale; de tranziţie. Fiecare perioadă are propriile obiective şi caracteristici, existândo relaţie importantă între ele şi calendarul competiţional, ţinând contde specificul jocului de fotbal, în care perioadele pregătitoare au odurată de aproximativ 3 luni, iar cele competiţionale de 8 luni. Perioada pregătitoare este consacrată, în primul rând, uneipregătiri de bază, în scopul realizării unei pregătiri fizice optime. În această perioadă, componentele antrenamentului au următoa-rele procentaje: pregătire fizică generală – 45%; pregătire fizică specifică – 15%; pregătire tehnică – 30%; pregătire tactică – 10 %. Obiectivele majore ale perioadei pregătitoare sunt: asigurarea dezvoltării pregătirii fizice generale şi a capacită-ţilor motrice; consolidarea elementelor tehnice însuşite şi îmbogăţirea arse-nalului tehnic cu procedee noi şi eficiente (completarea bagajului dedeprinderi şi priceperi motrice); perfecţionarea acţiunilor tactice corespunzătoare propriei con-cepţii de joc; asigurarea unui climat de pregătire caracterizat prin muncă,disciplină, seriozitate; înlăturarea deficienţelor constatate la unele componente aleantrenamentului. 77 Universitatea Spiru Haret
  • În scopul îndeplinirii obiectivelor, perioada pregătitoare se îm-parte în două etape, prima fiind pentru pregătirea generală şi a douapentru pregătirea specială (perioada precompetiţională). Prima etapă vizează readaptarea organismului la un efort sus-ţinut şi creşterea capacităţii funcţionale a acestuia, dezvoltarea com-plexă a capacităţilor motrice şi completarea bagajului de priceperi şideprinderi motrice. Mijloacele utilizate se deosebesc de cele competiţionale, avândun caracter general sau fiind împrumutate din alte discipline sportive,în special din atletism şi gimnastică. În această etapă, antrenamentele echipelor de seniori vor avea laînceput o durată cuprinsă între 45 şi 60 minute, ajungând treptat la odurată de 180-200 minute la sfârşitul acestei perioade, pregătirearealizându-se în două, trei lecţii zilnice. Intensitatea va fi mai micădecât volumul de antrenament şi nu va depăşi la sfârşitul acestei etape50-60%. A doua etapă, perioada precompetiţională, urmăreşte instala-rea formei sportive prin: dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului; perfecţionarea pregătirii tehnico-tactice cu accent pe structu-rile care se vor aplica în joc; pregătirea psihică specifică şi de concurs. Pentru pregătirea fizică, se folosesc metode specifice şi mijloacetehnico-tactice corespunzătoare, atât în cadrul antrenamentelor colecti-ve, cât şi în cele individualizate. Mijloacele tehnico-tactice se folosesc în condiţii apropiate de jocşi în condiţii de joc. Pregătirea capătă un caracter integral la sfârşitulacestei perioade, atunci când jocurile de verificare devin principalelemijloace de pregătire. În perioada precompetiţională, ponderea componentelor antrena-mentului şi jocului este următoarea: pregătire fizică – 40%; pregătire tehnică – 30%; pregătire tactică – 15%; joc – 15%. Perioada precompetiţională cuprinde tot două etape (pregătiregenerală şi specială), în care se urmăreşte dezvoltarea sau perfecţio-narea următoarelor componente.78 Universitatea Spiru Haret
  • În etapa de pregătire generală se va pune accentul pe dezvoltarearezistenţei generale, forţei, mobilităţii generale, pe activităţi comple-mentare şi de recuperare. În prima parte a etapei de pregătire specială, se va insista pe teh-nica jocului cu minge, pe îmbunătăţirea rezistenţei generale în condiţiide joc, pe dezvoltarea forţei generale şi specifice, pe dezvoltareamobilităţii generale în condiţii complexe (de joc) şi pe dezvoltareavitezei (accent pe lucrul cu mingea). Se va lucra cu o intensitate caracterizată printr-o creştere progre-sivă, în timp ce volumul şi durata antrenamentelor rămân constante. În partea a doua a etapei de pregătire specială, se urmăreşteîmbunătăţirea prestaţiei tehnico-tactice a jucătorilor în condiţii de joc,dezvoltarea formelor de manifestare a vitezei adaptate la condiţiileneprevăzute din timpul jocului, dezvoltarea rezistenţei specifice şi a for-ţei, punând accentul pe relaţia forţă-viteză (N. Comucci şi M. Viani, 1988). Planificarea mijloacelor şi metodelor în această parte trebuie săincludă jocuri la două porţi, cu o durată mărită progresiv (diferenţiatpentru copii, juniori şi seniori), până la obţinerea timpului regulamen-tar de joc. În ceea ce priveşte efortul, pregătirea se caracterizează prinscăderea volumului de lucru şi creşterea intensităţii, antrenamenteleavând o durată care scade treptat de la 150-200 minute la 90-120 minute. Perioada competiţională are o specificitate aparte, având învedere probleme legate de participarea echipelor la competiţiile oficia-le, fus orar, deplasări etc. Jocurile oficiale importante, fiind numeroase, solicitările compe-tiţionale determină o abordare precisă a planificării antrenamentelor înaceastă perioadă. În această idee, se urmăreşte: menţinerea capacităţii competiţionale a jucătorilor la cel mairidicat nivel şi pe cât posibil creşterea acesteia; creşterea omogenităţii echipei; abordarea specifică pentru unele jocuri oficiale cu miză foarte mare; efectuarea unor pregătiri speciale cu jucătorii unor loturi re-prezentative, în vederea realizării de către aceştia a unor performanţeinternaţionale; menţinerea gradului de sănătate a componenţilor echipei. 79 Universitatea Spiru Haret
  • Volumul de lucru este reprezentat de următoarele procente: pregătire fizică – 20%; pregătire tehnică – 25%; pregătire tactică – 15%; joc – 40%. În primele două, trei săptămâni ale acestei perioade, caracterulantrenamentelor este aproape identic cu cel din etapa de pregătirespecifică, în sensul scăderii volumului şi creşterii intensităţii, precumşi al menţinerii în ciclurile interjocuri a antrenamentelor de viteză-forţă şi a celor de rezistenţă în regim de viteză. În această perioadă, controlul medical devine un indicator caredetermină orientarea antrenamentului şi individualizarea acestuia. În timpul antrenamentelor colective, se folosesc mijloace speci-fice nivelului de pregătire al jucătorilor care alcătuiesc lotul echipei,punându-se accentul însă şi pe abordarea individuală a unor compo-nente ale antrenamentului. Echipele de mare performanţă, în perioada competiţională, potdesfăşura două antrenamente cu solicitare mare (efort maxim). Acesteantrenamente se vor desfăşura fie în două zile consecutive, fie cuintercalarea unei zile de refacere activă. În general, este bine ca antrenamentele din această perioadă săse desfăşoare la ora jocului oficial, iar pe cât posibil, echipa să seantreneze măcar o dată pe terenul pe care se dispută meciul. Perioada competiţională în jocul de fotbal, în campionatul intern,cuprinde sezonul de toamnă (tur) şi sezonul de primăvară (retur).Ambele sezoane conţin 13-17 săptămâni pentru echipele de mareperformanţă (25-30 de jocuri oficiale – campionat, cupă, competiţiiinternaţionale). Antrenorii acestor echipe trebuie să ţină cont şi defaptul că pregătesc şi jucători care sunt convocaţi la diferite loturireprezentative, având un număr mai mare de partide jucate în plus faţăde ceilalţi coechipieri. Pregătirea continuă în această perioadă prin folosirea jocurilorşcoală, de verificare sau de pregătire, programate de obicei la mijloculperioadei din cadrul unui microciclu de pregătire (de exemplu, dacămeciurile oficiale au loc duminica, meciurile amicale se programeazăîn zilele de miercuri sau joi) şi care pot avea loc săptămânal. Pregă-tirea se desfăşoară după o modelare integrală, în care elementeletehnico-tactice şi fizice sunt efectuate în condiţii de solicitarecomplexă, caracteristice activităţii competiţionale.80 Universitatea Spiru Haret
  • În antrenamente, pregătirea fizică are un caracter de indivi-dualizare analitică şi de omogenizare a rezistenţei specifice, punându-seaccentul pe dezvoltarea capacităţilor motrice specifice fotbalului. Deasemenea, se vor perfecţiona pregătirea tehnică şi cea tactică pen-trususţinerea activităţii competiţionale, dar se va dezvolta şi gândireatactică pe fondul unei pregătiri psihologice de concurs optime. Perioada de tranziţie Această perioadă urmăreşte refacerea capacităţii de efort învederea începerii unui nou ciclu de pregătire, cu asigurarea fazei desupracompensare pentru efortul viitor. Asigurarea odihnei active în această perioadă se realizează prinreducerea treptată a efortului faţă de nivelul acestuia din perioadacompetiţională, eliminarea oboselii fizice şi nervoase, prevenirea sur-menajului şi menţinerea indicilor de pregătire tehnico-tactică. Durata acestei perioade este influenţată de nivelul de pregătire aljucătorilor, de stadiul în care se află, precum şi de „distanţa” până lamomentul reînceperii antrenamentelor, la copii fiind de aproximativ6-7 săptămâni, iar la jucătorii de performanţă, de 1-3 săptămâni. Metodele şi mijloacele folosite în antrenamente se vor schimba,dar vor fi orientate spre menţinerea capacităţilor fizice ale jucătorilor,permiţând desfăşurarea la un nivel valoric optim a perioadei detranziţie. 81 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul VI PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL În fotbal, planificarea şi evidenţa procesului de antrenamentreprezintă o necesitate obiectivă în demersul obţinerii performanţelorsuperioare. Prin planificare se înţelege „activitatea de elaborare amănunţităşi precisă a obiectivelor de instruire şi de performanţă, precum şi amijloacelor, metodelor şi formelor de organizare adecvate scopurilorpropuse” (A. Dragnea şi Silvia Mate-Teodorescu, 2002). Elaborarea planurilor constituie o activitate ce trebuie realizatăde către fiecare antrenor, indiferent de nivelul la care lucrează, respec-tând anumite cerinţe, cum ar fi: îmbinarea planurilor de perspectivă cu cele curente; precizarea verigii principale a pregătirii; îndeplinirea ritmică a planului; conducerea colectivă a activităţii de pregătire; controlul îndeplinirii planului; activitatea creatoare a antrenorului şi jucătorului. Planificarea antrenamentului sportiv trebuie să se facă pe bazacunoaşterii profunde a conţinutului şi efectelor metodelor, mijloacelorşi formelor de pregătire, a altor factori cu influenţe pozitive şi chiar acelor perturbatori, a caracteristicilor specifice fotbalului, dar şi a posi-bilităţilor şi particularităţilor echipei şi jucătorilor. Ciclurile de pregătire sunt formele generale ale structurii deorganizare a antrenamentului, referindu-ne aici la: macrostructura sau structura ciclurilor mari de antrenament (înfotbal, două macrocicluri cu o durată de 6 luni); mezostructura sau structura ciclurilor de durată medie (înfotbal, cel mai frecvent se folosesc mezociclurile cu o durată de 4săptămâni); microciclurile sau structura ciclurilor săptămânale, care cu-prind succesiunea lecţiilor de antrenament din cadrul unei săptămâni.82 Universitatea Spiru Haret
  • În această idee, vorbim despre următoarele planuri de pregătire: planul de perspectivă; planul anual; planul de etapă; planul săptămânal; planul de antrenament. Planul de perspectivă conţine ideile importante, principiile,direcţiile principale de dezvoltare a procesului de pregătire pe o peri-oadă mai îndelungată de 2 ani (pregătire pentru campionat europeansau mondial). Elementele de conţinut ale acestui plan sunt: caracterizarea fotbalului pe plan mondial; concluziile analizei participării echipei la ultimul campionatmondial sau european; caracterizarea lotului echipei; prognoza rezultatelor pentru următoarea competiţie majoră; criteriile de selecţie; modelul pregătirii; modelul competiţional; elementele esenţiale de progres şi limită; locuri şi forme de pregătire pe ani şi etape; cerinţe organizatorice, administrative şi medicale ce trebuieasigurate. Planul anual (pe macrociclu) (Anexa 1) reprezintă prima subdi-viziune a planului de perspectivă şi are următoarele componente: calendarul competiţional; obiectivele de pregătire şi performanţă; periodizarea antrenamentului; mijloacele şi formele de pregătire; evoluţia formei sportive; caracterizarea nivelului de pregătire a jucătorilor; datele controlului medical. Obiectivele de pregătire se referă la elementele de conţinut alecomponentelor antrenamentului şi se stabilesc atât individual, cât şipentru întreaga echipă. Obiectivele de performanţă se referă la locul sau locurile pe caretrebuie să se claseze echipa la sfârşitul competiţiei. 83 Universitatea Spiru Haret
  • Planul de etapă (pe mezociclu) (Anexele 2-4) se desprinde dinplanul anual şi realizează o planificare a pregătirii pe o perioadă de3-6 săptămâni, cel mai frecvent fiind folosite mezociclurile de 4 săptămâni. În funcţie de caracteristicile şi locul etapei în cadrul perioadeirespective, acest plan are următoarele componente: obiective intermediare de pregătire şi de performanţă; structura şi tipul ciclurilor săptămânale de antrenament; principalele grupe de mijloace; aprecieri asupra îndeplinirii obiectivelor planificate. Planul săptămânal (pe microciclu) (Anexa 5) se realizeazăpentru o săptămână de pregătire, în care fiecare lecţie de antrenamentare particularitatea sa, fiind în legătură permanentă cu celelalte lecţii,în scopul îndeplinirii obiectivelor respective. Numărul şi tipul antrenamentelor dintr-un ciclu săptămânal depregătire diferă de la o echipă la alta în funcţie de obiectivele urmărite,nivel şi condiţii de pregătire etc., antrenorii având un rol important înrealizarea optimă a procesului de antrenament. Referitor la selecţio-narea şi programarea mijloacelor, aceştia trebuie să asigure însuşireaşi perfecţionarea continuă a componentelor antrenamentului, să contri-buie eficient la creşterea randamentului jucătorilor, să pregăteascăechipa în funcţie de particularităţile adversarului din jocul următor, săîndeplinească obiectivele intermediare şi operaţionale din ciclul săptă-mânal respectiv. Planul de antrenament (lecţia de antrenament) (Anexa 6) re-prezintă documentul de planificare cel mai operativ al antrenorului şicuprinde o înşiruire metodică a mijloacelor de îndeplinire a obiec-tivelor propuse – exerciţii, dozare, indicaţii metodice, observaţii, prinintermediul fiecărei verigi din lecţia respectivă. În elaborarea planului de antrenament, trebuie să ţinem seama de: alternarea tipurilor de lecţie; numărul şi caracterul temelor care nu trebuie să depăşeascăposibilităţile de influenţare eficientă a acestora; precizarea structurii lecţiei în concordanţă cu tipul lecţiei. Lecţia de antrenament este structurată pe trei părţi, şi anume: partea introductivă – încălzirea; partea fundamentală; partea de încheiere.84 Universitatea Spiru Haret
  • În partea introductivă – încălzire –, se prezintă temele antrena-mentului şi se realizează încălzirea generală şi specifică a jucătorilorpentru efortul din antrenament. Partea fundamentală se referă la metodele şi mijloacele folositepentru realizarea obiectivelor lecţiei (formaţii de lucru, dozare, jocuricu temă etc.). Revenirea organismului jucătorilor după efortul prestat în antre-nament, cât şi prezentarea unor indicaţii metodice şi observaţii serealizează de către antrenori în partea de încheiere a lecţiei. De asemenea, înainte de începerea lecţiei, antrenorul trebuie săştie cu precizie starea terenului pe care se lucrează, numărul jucăto-rilor şi al materialelor ajutătoare, în scopul desfăşurării în condiţiicorespunzătoare a antrenamentului respectiv. Evidenţa antrenamentului se referă la înregistrarea sistematicăşi obiectivă a unor date privind conţinutul pregătirii, precum şi a unorelemente care permit antrenorului să aprecieze activitatea propriilorjucători în funcţie de obiectivele stabilite în planurile de perspectivă şicurente, elaborate pentru diferite perioade. Această activitate este în strânsă legătură cu planificarea antre-namentului şi se referă la fiecare jucător în parte (posturi), la grupe dejucători (compartimente) şi la întreaga echipă. Antrenorul trebuie să aibă o evidenţă clară asupra procesului depregătire al echipei, toate datele necesare fiind consemnate în caietulacestuia, care reprezintă cel mai important document de evidenţă. Caietul antrenorului cuprinde date referitoare la evidenţa preli-minară, curentă şi de bilanţ a activităţii jucătorilor. În general, în acest document de evidenţă, trebuie să se regă-sească următoarele: graficul planului anual; calendarul competiţional; planurile de etapă, săptămânale şi de antrenament în funcţiede periodizare; datele individuale; datele controlului medical; fişele individuale pe componentele antrenamentului; testele fizice şi tehnico-tactice (rezultatele şi interpretarea acestora); prezenţa la antrenamente; evidenţa jocurilor oficiale şi amicale; acţiunile de selecţie. 85 Universitatea Spiru Haret
  • 86 Universitatea Spiru Haret
  • ANEXA 2 PLAN DE ETAPĂ de la ............ până la .................Perioada competiţională................Echipa........... Obiectivele etapei 1. Consolidarea încadrării celor doi fundaşi centrali atât înjocul „de zonă”, cât şi „om la om”, în funcţie de fază, cu preluareaalternativă a rolului de libero. 2. Dezvoltarea capacităţii mijlocaşilor şi înaintaşilor de arecupera cât mai multe mingi de la adversar. 3. Îmbunătăţirea jocului la fazele fixe în atac şi apărare. Fizic: Tehnico-tactic: 1. Dezvoltarea vitezei de reacţie şi 1. Respingerea mingii cu capul din execuţie centrare 2. Dezvoltarea forţei 2. Precizia pasei lungi Fundaşi 3. Dezvoltarea mobilităţii şi supleţei 3. Deposedările din faţă Mijloace: Mijloace: 1. Ex. de 1x1 pe zone diferite la 16 m 1. Ex. teh.-tac. pe jumătate de teren 2. Ex. de forţă circuit, jocuri în supra- 2. Ex. de pasare între 2-3 jucători feţele de pedeapsă şi de poartă 3. Ex. sub formă de joc 2x2, 2x3 3. Ex. de stretching Fizic: Tehnico-tactic: 1. Dezvoltarea rezistenţei (apărare şi 1. Recuperarea mingii în 2, 3 jucători atac) 2. Lovirea mingii cu capul Mijlocaşi 2. Dezvoltarea rezistenţei în regim de Mijloace: viteză 1. Jocuri 3x3, 4x4 cu temă Mijloace: 2. Exerciţii cu adversari semiactivi 1. Alergare pe teren variat, nisip şi activi pe zone specifice 2. Jocuri 8x8 pe jumătate de teren 3. Jocuri 4x4, 3x3 pe ¼ teren Fizic: Tehnico-tactic: 1. Dezvoltarea vitezei explozive 1. Precizia pasei şi lovirii la 2. Îmbunătăţirea capacităţii de efort finalizare anaerob 2. Calitatea centrării Atacanţi Mijloace: Mijloace: 1. Ex. cu mingea pe distanţe scurte 1. Ex. de pasare şi tras la poartă pentru finalizare 2. Structuri teh.-tac. specifice 2. Ex. de finalizare „sub presiune” 3. Jocuri 2x2, 3x3, în suprafaţa de pedeapsă 87 Universitatea Spiru Haret
  • 88 Universitatea Spiru Haret
  • 89Universitatea Spiru Haret
  • ANEXA 5 PLAN SĂPTĂMÂNAL Perioada competiţională............. Echipa........... Obiective 1. Individualizarea pregătirii pentru valorificarea optimă a dis-ponibilităţilor fiecărui jucător. 2. Dezvoltarea calităţilor motrice combinate viteză în regim deforţă, rezistenţă în regim de viteză etc. 3. Automatizarea unor combinaţii tehnico-tactice specifice parti-cularităţilor propriei echipe, atât în atac, cât şi în apărare. 4. Dezvoltarea capacităţii de gândire tactică în diferite situaţiiale jocului. Clubul ........................... Antrenorul........................... Factorii antrenamentului/zile L M M J V S D Pregătirea organismului pentru efort (min.) 20 20 20 20 20 20 Individualizare (min.) 70 70 Pregătirea fizică specifică (min.) 15 joc oficial Pregătirea fizică generală (min.) 35 Pregătirea tactică (min.) 30 30 30 Pregătirea tehnică (min.) 30 50 15 Jocuri de verificare (min.) 90 Jocuri oficiale (min.) Şedinţe de pregătire şi analiză (min.) 15 15 15 15 3090 Universitatea Spiru Haret
  • ANEXA 6 PLAN DE ANTRENAMENTGrupa:........ Antrenamentul:........Antrenor:............ Data:..............Nr. jucători: 16 jucători Caracterul: Tehnico-TacticTeren: Durata: 90’Materiale: 8 mingi, 4 jaloane, 4 pieptăraşe. Intensitate: 60%Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a marcajului. Repetări Durată Pauză Nr. Structură Mijloace Observaţii ctr. antrenament Alergare uşoară. 5’ Accent pe Încălzirea Lucru cu mingea indivi- 5’ frecvenţa Pregătirea dual. 5’ paselor şi 1 Lucrul în 2 – pasă, prelua- intensitatea organismului pentru efort re, menţinere – jonglerii. 5’ lucrului. (20’) Joc 4x2 din 2 atingeri Transmiteri ale mingii la 5’ 20-35m de pe loc, dar de pe zonele lor. Pase în lung de linie şi 5’ Se va diagonală. executa pe Partea Exerciţii 2x1 şi 1x2 pentru 10’ zona 2 fundamentală calitatea dublajului şi specifică (40’) marcajului la 16m. fiecărui Exerciţii 2x2 cu schimb 10’ jucător. de adversar. Pasă lungă şi accelerare 10’ din zonă. Joc cu temă 4x4 jocul liber, dar cu Se joacă la 3 (25’) marcaj strict. porţi mari. Revenire Mers cu respiraţie. 4 Exerciţii de relaxare. (5’) Accent pe precizia pasei lungi şi ieşirea din zona 5 Indicaţii proprie în atac. Inteligenţă în deposedare. 91 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul VII LECŢIA DE ANTRENAMENT ÎN FOTBAL. TIPURI DE ANTRENAMENT 1. Lecţia de antrenament În procesul de pregătire din fotbal se folosesc, mai frecvent, lec-ţiile de antrenament structurate pe trei părţi – partea de introdu-cere/încălzire, fundamentală şi de încheiere, în funcţie de perioada depregătire, obiectivele şi conţinutul lecţiei, dar mai ales de nivelul depregătire al jucătorilor. Partea introductivă – încălzirea –, cuprinde organizarea colectivu-lui, prezentarea şi explicarea conţinutului lecţiei, repartizarea jucători-lor pentru începerea exerciţiilor fizice, încălzirea generală şi specificăa jucătorilor. Încălzirea are durata cea mai mare în perioada pregătitoare(30 min.) şi cea mai mică în perioada competiţională (15 min.). Aceastaconstă dintr-un complex de exerciţii fizice special selectate, executatede jucător în scopul pregătirii organismului pentru efortul din antrenament. În fotbal, vorbim despre o încălzire generală şi specifică a jucătorilor. Încălzirea generală trebuie să dezvolte capacitatea generală delucru a organismului, în special prin intensificarea funcţiilor vegeta-tive. Durata acestui tip de încălzire este cuprinsă între 5 şi 15 min.(durata ideală este de 10-15 min), în funcţie de nivelul de pregătire aljucătorului, dar mai ales de rezistenţa lui generală. Prima parte aîncălzirii se încheie cu exerciţii care măresc amplitudinea mişcărilor,în antrenamentul colectiv, mai ales în perioada pregătitoare, aceastapoate fi înlocuită cu un joc de scurtă durată (10-15 min.), precedat de oalergare uşoară de 2-3 min. Încălzirea specifică trebuie să-l pregătească pe jucător pentruexecutarea primelor exerciţii din partea fundamentală, în fotbal fiindcele axate pe lucrul cu mingea. Alegerea exerciţiilor este determinată de specificul şi temelelecţiei de antrenament, ţinând cont de particularităţile capacităţilormotrice ale jucătorilor, de tempoul şi ritmul execuţiilor care vor urma.Astfel, se folosesc exerciţii asemănătoare cu primele mijloace dinpartea fundamentală.92 Universitatea Spiru Haret
  • Pentru asigurarea unei încălziri eficiente, este bine ca întrediferitele exerciţii să se introducă pauze (active sau pasive) cu duratăde 1-2 min. Durata totală a încălzirii trebuie să fie de aproximativ30-35 min. Încălzirea trebuie să respecte şi anumite cerinţe de ordin psiho-fiziologic, cum ar fi: înainte de începerea antrenamentului propriu-zis, este reco-mandabil ca jucătorii să practice un joc recreativ-distractiv, în scopulînceperii lucrului într-o bună dispoziţie; este bine ca, în unele ocazii, o dată sosiţi pe terenul de joc,jucătorii să execute la comanda antrenorului o serie de acţiuni tehnico-tactice, cum ar fi, de exemplu, un joc cu mingea, conducerea mingii,variante de pase într-o formă uşoară etc., în perechi sau în grupurirestânse, iar în alte ocazii, să facă încălzirea fără utilizarea mingii; o obişnuinţă bună este ca, înainte de a lua mingea de la antre-nor, jucătorii să alerge timp de 12 min. (vara) sau 18 min. (iarna).Când nu sunt condiţii, încălzirea se poate face de voie, dar cu atenţiaconcentrată la comenzile antrenorului; faza de încălzire poate fi făcută într-o stare de totală relaxare,prin jocuri, cum ar fi: „tăuraşul”, „măgarul la mijloc” sau fotbal-tenis.Această activitate recreativă trebuie să fie precedată de câteva minutede alergare uşoară, pentru a se preveni eventualele accidentări(N. Comucci şi M. Viani, 1988). Partea fundamentală are ca principale obiective creşterea nive-lului de pregătire fizică generală şi specifică cu implicaţii în învăţareatehnicii şi tacticii, dezvoltarea capacităţilor motrice ale jucătorilor,educarea calităţilor morale şi de voinţă, formarea deprinderilor şi pri-ceperilor de executare independentă a acţiunilor tehnico-tactice şi arezolvării acestora în situaţii noi, neprevăzute. Exerciţiile pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii şi tacticii seexecută imediat după încălzire, înainte ca jucătorii să resimtă obosea-la. În funcţie de tipul lecţiei, la începutul părţii fundamentale, dupăaceste exerciţii, se folosesc mijloacele pentru dezvoltarea vitezei saucele pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării), iar cele pentrudezvoltarea rezistenţei şi forţei, la sfârşitul părţii fundamentale. În fotbal, trebuie să ţinem cont de faptul că, dezvoltarea capaci-tăţilor condiţionale şi coordinative este strâns legată de perfecţionareatehnico-tactică a jucătorilor, ceea ce implică o abordare metodicăspecifică a procesului de pregătire. 93 Universitatea Spiru Haret
  • Durata acestei părţi este de aproximativ 80-90 min. Partea de încheiere este obligatorie în toate lecţiile de antrena-ment, având ca scop scăderea treptată a efortului şi revenirea indicilorfiziologici ai jucătorilor la o stare apropiată de cea iniţială. Se recomandă ca după un antrenament solicitant să nu se treacăbrusc la odihnă. Pentru această parte, mijlocul cel mai bun îl constituiealergarea uşoară şi apoi mersul, plimbarea. Durata alergării este de2-3 min., iar a mersului de 1-2 min. Încheierea lecţiei de antrenament se poate face uneori şi printr-unjoc de durată mică (5-10 min.), numai în cazurile în care parteafundamentală nu a solicitat corespunzător jucătorii din punct de vederepsiho-motric (chiar şi în această situaţie, după joc sunt necesare2-3 min. de exerciţii de relaxare). La finalul fiecărei lecţii, antrenorul trebuie să discute cu jucăto-rii, să facă unele aprecieri asupra comportamentului acestora în antre-nament şi asupra rezolvării obiectivelor propuse, recomandări etc. Durata totală a părţii de încheiere a antrenamentului este de 5-10 min. 2. Tipuri de antrenament În scopul determinării unei tipologii a antrenamentului, lucrărilede specialitate au împărţit procesul de pregătire în patru categorii:forme, genuri, tipuri, metode. Astfel, în funcţie de formele de antrenament, discutăm despre: antrenament de iarnă; antrenament de vară; concurs de antrenament. După genurile de antrenament, avem: antrenament tehnic, antrenament tactic; antrenament de condiţie; antrenament de pregătire fizică generală; antrenament de pregătire fizică specială; antrenament de compensaţie; antrenament complementar; antrenament de omogenizare; antrenament de rezistenţă; antrenament de viteză; antrenament extensiv;94 Universitatea Spiru Haret
  • antrenament intensiv; antrenament independent; antrenament individualizat; antrenament colectiv; antrenament combinat; antrenament psihoton; antrenament ideomotor. După tipurile de antrenament, vorbim despre: antrenament principal; antrenament de concurs; antrenament la altitudine. În funcţie de metodele folosite în antrenament, ne referim la: antrenament autogen; antrenament funcţional; antrenament în circuit; antrenament cu intervale; antrenament cu repetări; antrenament izometric; antrenament izotonic. Din punct de vedere psihopedagogic, în procesul de pregătire, semai foloseşte: antrenamentul psihologic; antrenamentul psihosomatic; antrenamentul invizibil; testul de antrenament. Din punct de vedere biologic, există: antrenamentul metabolic; antrenamentul neuromuscular; vagotonii de antrenament; supraantrenamentul; regimul de antrenament; antrenament aerob; antrenament anaerob. Toate aceste tipuri de antrenament pot fi folosite de antrenori peparcursul unui ciclu de pregătire, în funcţie de obiectivele de perfor-manţă şi de pregătire, de etapele de pregătire în care se află echipa, decondiţiile şi nivelul de pregătire al jucătorilor, de vârsta acestora, desuportul financiar asigurat de club şi, nu în ultimul rând, de compe-tenţele antrenorilor în raport cu cerinţele fotbalului actual. 95 Universitatea Spiru Haret
  • În fotbal, pe lângă aceste categorii de antrenament, mai există şilecţia de antrenament suplimentară şi antrenamentul efectuat într-uncadru diferit de cel obişnuit, antrenamente pe care le voi descrie încontinuare, fiind mai puţin cunoscute viitorilor antrenori de fotbal,care pot aprofunda problematica acestora în vederea optimizăriiprocesului de pregătire. Lecţia suplimentară se foloseşte în scopul creşterii nivelului depregătire şi este alcătuită în special din exerciţii fizice care sunt exe-cutate de jucători în afara programului de antrenament respectiv,conform temei date de antrenor. Durata acestor exerciţii este între 30 şi60 min. zilnic şi sunt axate, în principal, pe îmbunătăţirea capacităţiimotrice şi tehnico-tactice a jucătorilor. Jucătorii pot participa în mod independent şi în cadrul altorjocuri sportive, dar şi la practicarea altor sporturi individuale (schi,ciclism, canotaj ş.a.). Antrenorii au obligaţia să elaboreze şi să le dea propriilor jucă-tori teme individuale, în afara programului de pregătire, precizându-leexact complexele de exerciţii şi dozarea acestora. Acest antrenament reprezintă o completare eficientă a pregătiriide bază şi un mijloc adecvat pentru obişnuirea jucătorilor cu acestregim de muncă independentă. Antrenamentul efectuat într-un cadru diferit de cel obişnuit sefoloseşte pentru a evita repetarea unor situaţii sau atmosfere de rutinăşi de oboseală psihică, cauzată de monotonia locurilor şi condiţiilor depregătire. Schimbarea locului de antrenament prin desfăşurarea lecţiei înapropierea unei păduri, pe malul mării sau chiar pe un teren acoperitde zăpadă, reprezintă o noutate care poate să ofere avantaje sigure şiposibilităţi concrete de refacere (N. Comucci şi M. Viani, 1988). Reducerea dimensiunilor terenului (folosirea terenurilor dehandbal şi baschet) poate influenţa favorabil comportamentul jucăto-rilor, contribuind la consolidarea spiritului de echipă şi a climatului deînţelegere, în scopul rezolvării eficiente a situaţiilor neprevăzute dintimpul jocului desfăşurate în criză de spaţiu şi timp. De asemenea, folosirea unor metode, mijloace şi forme de pre-gătire cât mai variate contribuie la creşterea posibilităţilor individualeşi a randamentului colectiv al jucătorilor, fără a fi nevoie de eforturideosebite din partea acestora.96 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul VIII SELECŢIA ÎN FOTBAL În literatura de specialitate, există numeroase definiţii ale selec-ţiei sportive, dintre care menţionez pe cea a lui A. Nicu (1993), şianume „un proces organizat şi repetat de depistare timpurie a disponi-bilităţilor înnăscute ale copilului, juniorului, cu ajutorul unui sistemcomplex de criterii (medicale, biologice, psihosociologice şi motrice)pentru practicarea şi specializarea lui ulterioară într-o disciplină sauprobă sportivă”. Selecţia poate fi inclusă pe primul loc în ierarhia componentelorantrenamentului, deoarece obţinerea performanţelor nu poate fi conce-pută fără etapele selecţiei, de la începutul pregătirii, pe toată durata eişi chiar în timpul stadiului superior al măiestriei. De calitatea selecţieiiniţiale şi a celei efectuate pe toate treptele pregătirii va depinderandamentul muncii depuse în relaţia antrenor-jucător-echipă, respec-tiv, îndeplinirea obiectivelor de pregătire şi de performanţă. Selecţia în fotbal, ca proces permanent, poate fi divizată înfuncţie de stadiile de pregătire astfel: selecţia primară (stadiul I) – care începe la vârsta de 6-7 ani; selecţia secundară (stadiul II) – care se desfăşoară în 2 etape:10-12 ani şi 12-14 ani; selecţia finală (stadiul III) – 14-18 ani. (Ghidul antrenoruluide fotbal – copii şi juniori) 1. Selecţia primară – stadiul I Selecţia serveşte pentru alegerea copiilor pe care antrenorul îipoate pregăti în vederea întrecerilor sportive. Selecţia este un procespermanent. Scopul selecţionerului este acela de a găsi copii care săcorespundă cerinţelor pe care le implică jocul de fotbal. Până când se ajunge la selecţia primară, copilul se află la ovârstă fragedă, la care nu se poate spune cu probabilitate dacă acestaare talent pentru fotbal. De multe ori, alegerea unei activităţi sportivese face datorită părinţilor, prietenilor şi chiar întâmplător. Dar, decisivnu este felul în care un copil a ajuns să practice fotbalul, ci posibilitatea ca 97 Universitatea Spiru Haret
  • mulţi copii să înveţe şi să iubească acest sport, fiindcă numai aşa pot fialeşi dintre ei cei mai talentaţi. Pentru asta este necesară pregătirea.Totodată, mai apare şi riscul unei alegeri pripite. Din această cauză,copii nu trebuie obligaţi, imediat după prima întâlnire cu selecţionerul,să devină fotbalişti. Un copil de 6 sau chiar 9 ani nu este conştient decapacităţile şi înclinaţiile pe care le are, iar părinţii şi învăţătorii nu potspune cu siguranţă ce fel de talent posedă. Mai corect ar fi dacă uncopil s-ar confrunta şi cu alte sporturi, mai ales la şcoală. Dacă estetalentat şi se simte atras de fotbal, există o mai mare certitudine ca elsă rămână în domeniu şi să continue pregătirea. Prima întâlnire cu selecţionerul trebuie să aibă loc când copiii au6 ani (selecţie primară). La această vârstă, copilul este capabil săînveţe regulile de bază, pe care le implică un antrenament. Cu cât estemai complexă această întâlnire, cu atât sunt mai sigure informaţiileobţinute. Această primă întâlnire trebuie să cuprindă următoarele criterii: controlul medical; examinarea capacităţilor tehnice de joc ale copilului; examinarea capacităţilor tactice pe care copilul le posedă; aptitudinile fizice; evaluarea personalităţii (se face cu ajutorul antrenorului sau aprofesorului); capacitatea de joc. Selecţionerul trebuie să se informeze la ce nivel de pregătire auajuns copii, precum şi ce cunoştinţe fotbalistice posedă, întrucât existăşi copii talentaţi, care, din păcate, nu au avut parte de o pregătire adec-vată. Cu alte cuvinte, selecţionerul trebuie să ţină seama de inteligenţacopilului (orientarea copilului în teren), de viteza acestuia, de vioiciu-nea-vigoarea copilului, de talia acestuia, de trăsăturile psiho-sociale şi,nu în ultimul rând, de starea de sănătate (cea mai importantă). Pentru copiii care au trecut cu bine de prima întâlnire cu selec-ţionerul, este nevoie să se asigure posibilităţi corespunzătoare deantrenament. Copiii sunt astfel mândri că au fost acceptaţi într-o echi-pă şi pot asista regulat la pregătire. De aceea, este indicat ca de copiisă se ocupe un antrenor cu experienţă, un bun pedagog, care, pe lângăprocesul de pregătire, să organizeze şi diferite competiţii sportive.Dacă aceste condiţii nu sunt respectate, există posibilitatea ca nivelulde pregătire al copilului să nu fie cel mai bun, iar acesta să se decidăsă renunţe la fotbal pentru a-şi alege un alt sport.98 Universitatea Spiru Haret
  • Criterii biologice (6-8 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 6 ani = 195 7 ani = 205 Vârsta Talia GreutateaCriteriiantropometrice 6 ani 126 cm 23 kg 7 ani 130 cm 26 kg Criterii fiziologice 6 ani 7 ani Repaus 56 cm 59 cm Inspiraţie 60 cm 63 cm Expiraţie 55 cm 58 cm Diametrul bitrohanterian 19,3 cm 20,1 cm Capacitate vitală 1000 ml 1200 ml Criterii motrice 6 ani 7 ani Viteză pe 50 m 10,5 sec. 10 sec. Lungime de pe loc 125 cm 135 cm Rezistenţă pe 600 m 2,64 min. 2,57 min. Aruncare minge oină 11 m 14 m Menţinut în atârnat 38 sec. 43 sec. Abdomen 15-17x 17-19x Mobilitate coxo-femurală 48 cm 51 cm Criterii biologice (8-10 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 8 ani = 195 9 ani = 205 Vârsta Talia GreutateaCriterii 8 ani 133 cm 29 kgantropometrice 9 ani 137 cm 33 kg 10 ani 144 cm 36 kg 99 Universitatea Spiru Haret
  • Criterii fiziologice 8 ani 9 ani 10 ani Repaus 62 cm 66 cm 69 cm Inspiraţie 66 cm 69 cm 73 cm Expiraţie 61 cm 64 cm 66 cm Diametrul 21 cm 22,9 cm 23, 8 cm bitrohanterian Capacitate vitală 1200-1400 ml 1400-1700 ml 1700-2000 ml Criterii motrice 8 ani 9 ani 10 ani Viteza pe 50 m 9,5 sec. 9 sec. 8,7 sec. Lungime de pe loc 142 cm 152 cm 162 cm Rezistenţă pe 600 m 2,50 min. 2,45 min. 2,36 min. Aruncare minge oină 18,7 m 23,7 m 27,1 m Menţinut în atârnat 48 sec. 53 sec. 57 sec. Tracţiuni - - 3-4x Abdomen 20-21x 21 -22x 22-23x Mobilitate coxo-femurală 53 cm 55 cm 57 cm 2. Selecţia secundară – stadiul II Acest stadiu corespunde promovării copiilor cu perspectivă deafirmare, odată cu începerea treptată a pregătirii acestora, conformcerinţelor fotbalului de performanţă. Se continuă selecţia iniţială (care corespunde copiilor şi junio-rilor mici) şi începe selecţia secundară (juniori II). De selecţia iniţială se ocupă, în exclusivitate, antrenorii carepregătesc grupele de copii şi juniori. Ei au ca obiectiv principalcăutarea în permanenţă şi în orice situaţie a elementelor talentate şianalizarea însuşirilor prin prisma modelului de selecţie şi orientare(criterii de selecţi, teste, evaluare).100 Universitatea Spiru Haret
  • Măsurile organizatorice care facilitează selecţia iniţială şi secun-dară sunt: organizarea admiterii în grupele de începători (pe baza crite-riilor de selecţie şi a testelor) a tinerilor promovaţi în urma competiţieifinale, din cadrul grupelor de pregătire şi a celor depistaţi în urma unoracţiuni speciale de selecţie (triale), la nivelul cluburilor sau asociaţiilorsportive. acţiunile de selecţie iniţială şi secundară să se realizeze încondiţii organizatorice, ireproşabile; constituirea grupelor de pregătire să reprezinte o acţiunedesfăşurată cu mare exigenţă, deoarece efectele sunt în măsură săasigure calitatea procesului de pregătire; promovarea jucătorilor la un nivel superior (condiţie esenţialăa progresului şi a creşterii măiestriei lor sportive), să aibă un caracterpermanent, pe baza unor criterii obiective; stabilirea exactă a programului de selecţie şi popularizarea luiprin mass-media; pregătirea selecţiei în cele mai bune condiţii materiale (mingiişi alte accesorii); stabilirea colaboratorilor şi a sarcinilor care le revin. Criterii biologice (10-12 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 11 ani = 270 12 ani = 285 Vârsta Talia Greutatea Criterii antropometrice 11 ani 148 cm 40 kg 12 ani 153 cm 44 kg Criterii fiziologice 11 ani 12 ani Repaus 69 cm 73 cm Inspiraţie 73 cm 81 cm Expiraţie 66 cm 74 cm Diametrul bitrohanterian 23,8 cm 25,9 cm Capacitate vitală 2000-2300 ml 2300-2500 ml 101 Universitatea Spiru Haret
  • Criterii motrice 11 ani 12 ani Viteză pe 50m 8,5 sec 8,4 sec Lungime de pe loc 168 cm 173 cm Rezistenţă pe 1000m 3,30 min. 2,50 min. Aruncare minge oină 29,7 m 32 m Tracţiuni 4-6x 6-7x Abdomen 23-24 x 24-25 x Mobilitate coxo-femurală 55 cm 56 cm Criterii biologice (12-14 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 13 ani = 334 14 ani = 335 Vârsta Talia Greutatea Criterii 13 ani 161 cm 51 kg antropometrice 14 ani 164,7 cm 51,6 kg Criterii fiziologice 13 ani 14 ani Repaus 75 cm 76 cm Inspiraţie 85 cm 86 cm Expiraţie 74 cm 75 cm Capacitate vitală 2500-2800 ml 2800-3200 ml Criterii motrice 13 ani 14 ani Viteza pe 50 m 8,3 sec. 8,1 sec. Lungime de pe loc 178 cm 200 cm Rezistenţă pe 1000 m 2,20 min. 2 min. Aruncare minge oină 34,3 m 36 m Tracţiuni 7-8x 8-10x Abdomen 25-26x 30-35x102 Universitatea Spiru Haret
  • 3. Selecţia finală – stadiul III În comparaţie cu selecţia primară şi chiar cu cea secundară, încare principalele criterii se refereau la starea de sănătate, dezvoltareamorfo-funcţională cu mare pondere ereditară (viteză, explozie, deten-tă, coordonare), selecţia finală reclamă o altă orientare a acestor criterii. Acum, eşantionul din care se face alegerea este format din jucă-tori consacraţi, cei mai buni la vârsta lor, cu experienţă competi-ţională, de data aceasta primând calităţile neuro-psihice, cele care potasigura unui jucător valoarea din punct de vedere fizic, tehnic, tactic şiaspiraţia către marea performanţă. Acest stadiu de selecţie se caracterizează prin: creşterea numărului de antrenamente individualizate pe săptă-mână; creşterea numărului de jocuri oficiale (juniori A,B) pe ancompetiţional; solicitarea crescută la efort psihic şi fizic; consolidarea tuturor cunoştinţelor şi deprinderilor pe compo-nentele antrenamentului, cu accent pe latura psihologică a acestora. Vom fi cu toţii de acord că stadiul III de pregătire şi ultimul aleşantionului de juniori trebuie să reprezinte „laboratorul” care săfurnizeze cât mai multe elemente talentate şi de excepţie pentru Lotulnaţional de juniori, dar şi pentru echipele de divizie. Abordând această vârstă 14-18 ani, mai ales din punct de vederepsiho-social, respectiv adolescenţa, ea reprezintă perioada cea maicomplexă, precedând tinereţea, etapă a dezvoltării personalităţii umane. Adolescenţa juvenilă se caracterizează prin: dezvoltarea conştiinţei de sine; afirmarea propriei personalităţi; integrarea treptată în valorile vieţii. În această perioadă, atât dezvoltarea intelectuală, cât şi cea afec-tivă, motivaţia şi interesele se întrepătrund în originalitatea personali-tăţii adolescentului. Pe plan intelectual, adolescentul a atins un bunnivel al cunoaşterii realităţii, funcţiile de percepţie şi prelucrare ainformaţiei fiind bine dezvoltate şi sprijinindu-se atât pe o bunăcapacitate de mobilizare a atenţiei, pe o bună rezistenţă la eforturileintelectuale, cât şi prin prezenţa unor interese cognitive. Gândirea carea dobândit nivelul abstractizării este critică, înclinată spre problema-tizare. Formarea conştiinţei de sine este un proces îndelungat, careîncepe cu schiţarea schemei corporale, din prima copilărie, şi se în-cheie, în adolescenţă, când cuprinde atât raportarea individului la sine, 103 Universitatea Spiru Haret
  • cât şi a acestuia la ceilalţi, nu numai într-un anumit moment, într-oipostază izolată, ci în dinamica vieţii şcolare, sportive şi sociale. Comparaţia cu alţii, aprecierile, analizele critice, mai ales, aleacţiunilor şi rezultatul lor conduc la formarea unei imagini despre sine,pe care însuşi adolescentul urmăreşte să o transforme după un modelales de el. Adolescentului îi place să fie lăudat, apreciat, remarcat, elacordă atenţie înfăţişării exterioare şi de cele mai multe ori conştiinţade sine, amorul propriu, îl fac să se autocontemple şi să se supraeva-lueze. Sentimentele adolescentului sunt puternice, în mare măsurăinteriorizate şi exclusive. Ele sunt mai mult conştientizate, deşi stau sub influenţa imagi-naţiei. Setea de cunoaştere, curiozitatea pentru ce este nou, şi încli-naţia pentru ceea ce este deosebit şi spectaculos ca şi dinamismulafectiv şi comportamentul fac din adolescent un receptor foarte reactivşi versatil. Iată cum ar trebui să arate o psihogramă a jucătorului de fotbalîn devenire. Aptitudini psihomotrice: coordonarea generală; coordonarea vizual-motorie; reactivitate (timp de reacţie la stimuli în situaţii simple saucomplexe); sensibilitatea kinestezică; precizie şi eficienţă în actul psihomotor, echilibru dinamic. Aptitudini psihointelectuale: calităţi ale atenţiei (concentrare, stabilitate, volum); memorie; procese perceptive şi reprezentare spaţială; spirit de observaţie; capacitate de înţelegere; gândire logică, tehnico-tactică, capacitate imaginativă. Cerinţe pentru sfera emoţională şi voliţională: rezistenţă la stresul generat de factorii de ambianţă; rezistenţă la tensiune emoţională, stabilitate psihică; capacitate de autocontrol; receptivitate faţă de sarcini, echilibru comportamental; perseverenţă în acţiuni, combativitate. Nivel de cunoştinţe: de cultură generală;104 Universitatea Spiru Haret
  • de specialitate; specifice activităţii de soluţionare a sarcinilor în echipă. De aceea, o activitate, şi, poate, chiar cea mai importantă îndomeniul sportului de performanţă, pe care trebuie să o îndeplineascăantrenorul de fotbal, mai nou educatorul, este cea de psiholog. Cunoştinţele de specialitate, experienţa ca jucător vor fi lipsitede valoare dacă antrenorul nu reuşeşte să-şi motiveze astfel jucătorii,încât aceştia să-şi poată etala optim capacitatea de performanţă peparcursul competiţiei. Aşadar, dacă le cerem lor seriozitate, noi trebuiesă dăm dovadă de mult profesionalism în pregătirea lor, pentru că, aşacum am văzut, ei înţeleg foarte bine fenomenul fotbalistic, nu nerămâne decât să ştim bine să-i motivăm. Puţinele cunoştinţe teoretice,lipsa informaţiilor face ca pregătirea jocurilor, precum şi analizaacestora să lase mult de dorit la vârsta lor. Perioada cea mai importantă pentru dobândirea unei bune pregă-tiri, nu numai atletice, la vârsta de 14-18 ani, un antrenament binedozat şi bine coordonat la aceste vârste conduce la ameliorarea lentă aperformanţei. Această nouă etapă, adolescenţa fotbalistică, poate fi caracteri-zată ca o etapă de schimbare a proprietăţilor corporale, de perfecţio-nare funcţională. Avem toate premisele fizice şi psihice pentru ca prinpregătire să ne apropiem de modelul jucătorului senior. Este acumimportant să întărim articulaţiile şi muşchii, să dezvoltăm elasticitatea,precum şi forţa membrelor inferioare. Particularităţile selecţiei finale: spre deosebire de selecţia de la nivelul celorlalte stadii, aici, laechipa de seniori a clubului, pot promova nu numai jucătorii din pro-pria pepinieră, dar şi jucătorii din alte centre de pregătire, confrun-tându-i între ei; întrecerea, de care depinde soarta fiecăruia, esteacerbă, solicitarea psihomotrică fiind maximă; abia aici se vor vedea antrenorii care au urmărit rezultatul şicei care au crescut valori autentice, polivalente, dar tot adevărat estecă una sau mai multe valori nu pot creşte decât într-o echipă bună dejuniori; de asemenea, tot o particularitate a acestui stadiu îl reprezintăşi intenţia celor care i-au selecţionat de a le da curaj acestor jucători,prin plasarea lor la divizia C sau chiar D. Fără urmărirea îndeaproapea jucătorilor la antrenamente şi jocuri, aceştia se vor plafona, ceea ceva umbri şi activitatea celor care au participat (antrenori) la ridicarealor de până atunci. 105 Universitatea Spiru Haret
  • Criteii biologice (14-16 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 15 ani = 336 16 ani = 337 Vârsta Talia Greutatea Criterii antropometrice 15 ani 169,3 cm 55,6 kg 16 ani 170 cm 63 kg Criterii fiziologice 15 ani 16 ani Repaus 77 cm 85 cm Inspiraţie 86 cm 91 cm Expiraţie 76 cm 84 cm Capacitate vitală 3300-3800 ml 3800-4000 ml Criterii motrice 15 ani 16 ani Viteză pe 50 m 7,8 sec 7,6 sec Lungime de pe loc 210 cm 220 cm Rezistenţă pe 1500 m < 7 min < 6,3 min Tracţiuni 8-10x 10-12x Abdomen 35x 40x Criteriile biologice (16-18 ani) – orientativ Indice de nutriţie: 17 ani = 355 18 ani = 355 Vârsta Talia Greutatea Criterii antropometrice 17 ani 175 cm 64,8 kg 18 ani 175-180 cm 65-75 kg Criterii motrice 17 ani 18 ani Viteza pe 50 m 7 sec. 6-6,5 sec. Rezistenţă: 3100 m 3300 m testul Cooper 12 min Detentă 45-50 cm 50-55 cm Forţă: Flotări 20x 25 Tracţiuni 11x 13x Genuflexiuni (dr., stg.) 15/10 18/12 Menţinerea mingii în aer cu piciorul (30sec): Cu piciorul drept (dreptaci) 20x 25x Cu piciorul stâng (dreptaci) 15x 20x Menţinerea mingii în aer cu capul (30 sec.) 20x 25x106 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul IX PRIORITĂŢI ÎN PROCESUL DE ANTRENAMENT LA COPII ŞI JUNIORI 1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) Caracteristic pentru vârsta de 6-10 ani este interesul copiilorpentru sport. Acest interes joacă un rol important în procesul de pre-gătire. Copilul se bucură când joacă fotbal şi, de aceea, trebuie folositeanumite metode, jocuri şi exerciţii, pentru a-i pregăti mai bine. La această vârstă, copilul începe să aibă simţul mingii şi, deasemenea, se pot identifica cei cu aptitudini pentru acest sport. Nu sepoate începe însă imediat cu predarea regulilor de joc, deoarece nu potfi atenţi şi concentraţi prea multă vreme. Musculatura nu este bine dezvoltată şi ar putea duce la scăderearandamentului. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile individualeprecum şi cele colective şi chiar meciurile (jocurile) scurte. Prin acesteexerciţii, copiii învaţă să lucreze în echipă, să fie atenţi la coechipierişi la adversari, să se bucure când câştigă, dar să şi înveţe să accepteînfrângerile. Elemente simple pot fi incluse în exerciţii, iar antrenorulnu trebuie să intervină des în jocul copiilor, răbdarea fiind esenţială înprocesul de pregătire al copiilor. Cu cât înaintează în vârstă, copiii devin mai conştienţi deregulile impuse de către antrenor. Copiii de 9 şi 10 ani pot efectua şiexerciţii mai dificile fiindcă se pot concentra mult mai uşor decât ceide 7 sau 8 ani. Circulaţia, sistemul respirator, aparatul locomotor se îmbunătăţesc,ceea ce stabilizează evoluţia în cadrul antrenamentului. De asemenea,la 9 şi 10 ani, jocurile de grup şi de echipă pot fi mai puternice. Folo-sitoare pentru această categorie de vârstă sunt exerciţiile cu mingea,precum şi diversele forme de joc. Aspecte metodice la vârsta de 6-8 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe mici de jucători(maximum 12), în condiţii izolate de joc. 50% din timp se alocăpregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, iar 50% se alocă deprinde-rilor de ordin tehnic. 107 Universitatea Spiru Haret
  • La vârsta de 6-8 ani, copiii trebuie să facă trei antrenamente pesăptămână cu durata de 45-50 minute fiecare. Se folosesc jocuri cu temă 3x3, în care se pune accent pe corec-titudinea execuţiilor. Aspecte metodice la vârsta de 8-10 ani La această grupă de vârstă, se lucrează pe grupe medii de jucă-tori (maximum 14), în condiţii izolate de joc. 45% din timp se alocăpregătirii fizice şi pentru şcoala alergării, 45% se alocă deprinderilorde ordin tehnic şi 10%, deprinderilor tactice. Antrenamentele vor fi tot de 3 ori pe săptămână, dar durata seschimbă, în loc de 45 minute, acestea vor dura 60-70 minute fiecare. Se folosesc jocuri cu temă 3x3 în care se pune accent pe corec-titudinea execuţiilor. Pregătirea tehnică a copiilor de 6-8 ani Pregătirea tehnică nu se poate baza doar pe învăţarea anumitormişcări ci trebuie să se ţină cont şi de condiţiile pe care le implicăjocul de fotbal. Astfel, cele mai indicate sunt exerciţiile de presing,cele făcute într-un tempo mai ridicat, cele făcute pe spaţii mai strâmte,dar şi cele care oferă soluţii la situaţiile mai complicate de joc.Tehnica şi tactica alcătuiesc o unitate. Doar pregătirea tehnică nuformează un jucător. De aceea, antrenamentul tehnic trebuie să se aflemereu în legătură cu tactica individuală. Pornim de la premisa că începătorii au intrat, până la aceastăvârstă, în contact cu elementele de bază ale tehnicii fotbalistice. Peaceastă premisă se şi bazează întreaga teorie. Cum coordonareamişcării nu este încă dezvoltată la copii de 6 până la 8 ani, trebuie caantrenorul să înceapă cu predarea formelor simple ale tehnicii fotbalis-tice. Desigur, după aceea, antrenorul trebuie să predea elementeletehnice care corespund fiecărui copil. De aceea, în această fază esterecomandat ca antrenorul să înceapă cu exerciţiile de mişcare cele maisimple şi acestea să se facă individual. Astfel, copilul se poate concen-tra mult mai uşor, decât dacă ar avea un partener de lucru. Explicaţia dată de antrenor trebuie să fie cât mai simplă, clară şipe înţelesul tuturor, pentru ca cei mici să recunoască uşor ţelul şiscopul întrebuinţării acestor elemente tehnice. Asta îl ajută pe antre-nor, care va putea folosi elementele predate în jocul celor mici.108 Universitatea Spiru Haret
  • Un rol esenţial îl are şi demonstraţia acestor elemente tehnice.Antrenorul trebuie să facă aceste exerciţii în faţa copiilor şi trebuie, deasemenea, să-i lase pe ei să le prezinte. Astfel, este mult mai uşor caun copil să fie mai atent dacă prezintă exerciţiul în faţa celorlalţi.Copilul trebuie să fie atent şi activ în timpul antrenamentului şi trebuiesă cunoască ce, cum şi de ce sunt utilizate exerciţiile. Pregătirea tehnică a copiilor de 8-10 ani Când un copil începe să practice fotbalul, antrenorul trebuie săînceapă cu exerciţiile tehnice cele mai simple. Fără aceste exerciţiicopilul nu va fi capabil să joace. Pentru început, este indicat să se facăanumite exerciţii cu mingea. Pentru asta, sunt necesare anumite formede exerciţii pentru a-i învăţa tehnica de bază, forme de întreceri,precum şi jocuri scurte, la care copiii să se folosească atât de mâini, câtşi de picioare. Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu mâinile:prinderea mingii de pe loc sau în mişcare; aruncarea mingii spre uncoechipier sau la perete; lovirea mingii încet, apoi repede, mai întâinormal, ca mai apoi să se folosească şi schimbări de direcţie, forme dejoc sau concursuri efectuate în doi sau în grupuri. Exerciţii tehnice cu mingea care pot fi efectuate cu picioarele:forme de joc efectuate cu latul, oprirea mingii cu talpa sau cu latul,conducerea mingii în linie dreaptă, iar apoi oprirea lui cu talpa,conducerea mingii cu schimbări de direcţie, tragere la poartă. Exerciţii tehnice cu mingea care au un grad de dificultate mairidicat: jonglarea mingii cu piciorul şi cu capul, împingerea mingii culatul, preluarea mingii de pe loc şi în mişcare, conducerea mingii cuschimbări de direcţie şi de tempo, lovirea mingii cu capul spre poartă,fentarea unui adversar, preluarea mingii şi centrare spre poartă. Este imposibilă aprecierea tehnicii de joc dacă aceasta esteexaminată în afara unei situaţii date, a unui complex de împrejurări,care o condiţionează, dacă nu este determinat obiectivul tactic sau dejoc care trebuie realizat sau a cărei realizare este urmărită. Principalele elemente tehnice ale jucătorilor de câmp pentrucategoria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele: 1) simţul mingii; 2) lovirea mingii cu ambele picioare; 109 Universitatea Spiru Haret
  • 3) lovirea mingii cu capul; 4) preluarea; 5) conducerea mingii; 6) mişcarea înşelătoare. Prinicipalele elemente tehnice ale jocului portarului pentru cate-goria de vârsta 6-10 ani sunt următoarele: 1) poziţia fundamentală; 2) deplasările în teren; 3) prinderea mingii; 4) boxarea mingii; 5) plonjonul – căderile. Este vârsta perfecţionării şutului la poartă şi a exerciţiilor pentruînsuşirea combinaţiilor între 2 sau 3 jucători. Între 6 şi 10 ani se pune accent pe formarea şi consolidareasimţului şi controlului mingii, lovirea cu capul şi piciorul şi iniţierea întehnica de bază. Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice pentru jucătorii de câmp 1. Simţul mingii Greşeli Utilizare – nu se lucrează cu ambele picioare – pentru învăţarea acţiunilor – se folosesc mai mult exerciţii tehnico-tactice de bază statice – pentru depăşirea adversarului – lipsa exerciţiilor care folosesc – finalizare etc. aparatură ajutătoare etc. 2. Lovirea mingii cu ambele picioare Greşeli Utilizare – aşezarea piciorului de sprijin prea – la finalizare departe, în spatele sau în faţa mingii – pentru schimbarea direcţiei de – glezna nu este încordată şi piciorul joc în extensie în momentul lovirii, – pentru executarea paselor înclinarea trunchiului pe spate etc. – pentru respingerea mingilor în apărare etc. 3. Lovirea mingii cu capul Greşeli Utilizare – mingea nu este lovită cu fruntea – la finalizare – în momentul lovirii se închid ochii – în executarea paselor în atac şi – nu se apreciază traiectoria mingii respingerea mingii în apărare – la păstrarea mingii prin demarcări110 Universitatea Spiru Haret
  • 4. Preluarea Greşeli Utilizare – contactul cu mingea se face prin – schimbarea direcţiei de joc mişcări rigide – în continuarea pregătirii altor – nu se amortizează la intrarea în execuţii de transmitere a mingii posesia mingii etc. – la finalizare etc. 5. Conducerea mingii Greşeli Utilizare – jucătorul nu imprimă o mişcare de – în scopul demarcării „retro” prin loviturile aplicate mingii coechipierilor – mingea este atinsă de jucător având – pentru schimbarea direcţiei de glezna încordată atac – mingea se depărtează prea mult de – pentru depăşirea adversarului etc. picior – privirea este tot timpul îndreptată asupra mingii etc. 6. Mişcarea înşelătoare Greşeli Utilizare – corpul are o poziţie prea înaltă – în situaţiile de intrare în posesia – nu este sesizat momentul mingii şi de păstrare a ei dezechilibrului adversarului pentru a – în depăşirile individuale fi depăşit – în schimbarea direcţiei de joc etc. – viteza de trecere a centrului de greutate de pe un picior pe celălalt este mică etc. Greşelile şi utilizarea elementelor tehnice ale jucătorului specia-lizat pe postul de portar 1. Poziţia fundamentală Greşeli Utilizare – greutatea corpului nu este – portarul poate întreprinde cu repartizată pe ambele picioare uşurinţă orice mişcare pentru a – corpul nu se află într-o poziţie interveni cu eficienţă asupra mingii optimă-genunchii nefiind flexaţi etc. suficient şi orientaţi pe direcţia mingii etc. 111 Universitatea Spiru Haret
  • 2. Deplasările în teren Greşeli Utilizare – nu se apreciază corect, de către – contribuie la rezolvarea cu portar, distanţa până la minge şi eficienţă a celorlalte elemente traiectoria mingii în situaţiile de tehnice cu minge din jocul deviere şi boxare portarului etc. – deplasarea se face cu paşi mari, fapt pentru care portarul nu poate efectua rapid eventualele schimbări de direcţie etc. 3. Prinderea mingii Greşeli Utilizare – nu se apreciază traiectoria mingii şi – pentru repunerea mingii în joc cu tăria şutului uşurinţă şi rapiditate, câştigarea de – deplasarea nu se face cu paşi spaţiu şi timp mărunţi şi în poziţie joasă – pentru intrarea în posesia mingii, – mingea nu se duce la piept după – în declanşarea rapidă a contra- prindere etc. atacului etc. 4. Boxarea mingii Greşeli Utilizare – lipsa de coordonare între elan, – când mingea nu poate fi prinsă, în mişcarea membrelor superioare şi suprafaţa de pedeapsă unde lovirea mingii numărul jucătorilor care participă la – lovirea mingii se face cu membrele acţiune este mare, portarul intervine superioare întinse, fapt ce în ultimul moment pentru a evita diminuează forţa de lovire etc. intrarea mingii în poartă etc. 5. Plonjonul-căderile Greşeli Utilizare – contactul cu solul nu se face cu – câştigarea de spaţiu şi timp pentru partea laterală a corpului (gambă, intrarea în posesia mingii, la coapsă, şold, torace, membru acţiunile de finalizare ale superior) adversarului terminate cu şut – se execută plonjonul în direcţia puternic şi prin surprindere etc. barelor porţii (pericol de accidentare). Consideraţii de ordin tactic Practicarea fotbalului de către copii înseamnă, de fapt, includereaacestora, conştient sau inconştient, într-un anumit sistem de joc. Acestsistem este un cadru în care copilul are posibilitatea, împreună cucoechipierii lui, să rezolve anumite situaţii de joc.112 Universitatea Spiru Haret
  • Sistemele de joc s-au schimbat în trecut şi se mai schimbă şiastăzi în intervale mai lungi sau mai scurte de timp. Sistemul de joc îşiatinge scopul în momentul în care are o structură modernă şi dacă sepotriveşte cu pregătirea tactică şi tehnică a jucătorilor, precum şi cucapacităţile fizice. Pentru categoriile de vârstă mai mici, cum ar fi 6-8 ani şi 8-10,ani punctul central îl constituie jocul în general. La această categoriede vârstă, gândirea tactică nu este încă dezvoltată. Pentru jocul indivi-dual sau colectiv nu este ncesară planificarea situaţiilor, ci improvi-zarea unor situaţii de moment. Este necesar însă să se foloseascăanumite exerciţii care să stimuleze întreaga echipă. Mai târziu,copiilor li se vor preda exerciţii concrete, individuale şi, la început,exerciţii tactice mai uşoare, utile pentru fazele de atac şi de apărare încare sunt implicaţi doi, maximum, trei jucători. Cracteristicile tacticii la 8-10 ani sunt determinate de: 1) formarea deprinderilor de bază; 2) stimularea formării gândirii tactice prin jocuri, şcoală; 3) plecare rapidă în atac spre zonele libere; 4) preluarea mingii, urmată de schimbarea direcţiei de acţiuneprin pasă la cel mai indicat coechipier. Tactica reprezintă totalitatea acţiunilor individuale şi colective,organizate, coordonate unitar şi raţional, atât în apărare, cât şi în atac. Acţiunile tactice se desfăşoară în faţa propriei porţi, la mijloculterenului, sau în faţa porţii adverse. La toate echipele de copii, va trebui să se remarce iniţiereaurmătoarele trăsături tactice esenţiale, în vederea pregătirii ulterioare: cel mai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite. 1) prezenţa fundaşului central de acoperire în organizarea joculuide apărare şi de atac; 2) îmbunătăţirea jocului fără minge, în care să apară circulaţiajucătorilor în atac şi apărare, pe toată lăţimea şi adâncimea terenului; 3) aplicarea consecventă şi promptă a marcajului, pentru a nupericlita sistemul defensiv din cauza unor adversari liberi în faţa porţii; 4) schimbarea ritmului de joc în fazele de atac şi accelerarea luila finalizarea acţiunilor ofensive; schimbarea ritmului se va face prinmişcare rapidă, fără minge, precum şi cu schimbări de direcţie şiviteză maximă; 113 Universitatea Spiru Haret
  • 5) apariţia în joc a unor scheme şi manevre proprii echipei caresă creeze elemente surpriză, speculând slăbiciunile adversarilor. Astfel, se începe modelarea pregătirii ţinând cont de modelul dejoc al echipelor de juniori şi seniori. Principiile de bază ale antrenamentului la copiii de 6-10 ani Copiii trebuie să stea cât mai mult timp posibil în posesia mingii. Nu se vor folosi tacticile care să permită copiilor să stea în liniedreaptă. Antrenamentul va fi oprit în momentul în care copiii se simt celmai bine, iar sarcinile zilei respective au fost îndeplinite. Pasele, fentele cu mingea să fie nelipsite de la fiecare antrenament. Antrenorul trebuie să dea dovadă de creativitate. El nu va uita călumea copiilor este plină de imaginaţie. Pentru copii, personajele dindesenele animate reprezintă mai mult decât o pasă de joc. De aceea,antrenorul va îmbina tacticile de joc cu imaginaţia şi, nu în ultimulrând, va trebui să-şi trateze jucătorii ca pe nişte copii, şi nu ca peadulţi. Jucătorii aflaţi la această vârstă învaţă mult mai repede dacă seaflă frecvent în posesia mingiei. Logic ar fi ca antrenorul să formezemai multe grupe, care să joace pe porţiuni mici de teren. Deşi sunt încă mici, copiii au nevoie de disciplină. Pentru asta enevoie ca antrenorul să fie ferm în legătură cu comportamentul pecare-1 acceptă în timpul jocului. De asemenea, el trebuie să spună cenu îngăduie în timpul pregătirii. Antrenorul îşi va aleage cu grijă limbajul pe care îl foloseşte înmomentul în care comunică cu jucătorii. Trebuie utilizat un limbajcare să permită fiecărui jucător să participe la exerciţii, fără să se simtăexclus. Antrenorul îşi va exprima bucuria şi satisfacţia prin diferitemodalităţi, care să-i permită să intre mai bine în contact cu jucătorii. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri deantrenament.114 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT – 1Grupa: 6-8 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. Jucători: 12 Caracterul: Fizic – TehnicDurata: 50 min Teren:Intensitatea: 70% Materiale: 12 mingi Obiective: dezvoltarea vitezei de reacţie şi învăţarea lovirii mingii culatul şi cu şiretul plin. Dozare Nr. Structură Exerciţii Observaţii Durată Pauze Rep. crt. antrenament – alergare uşoară 5 – joc de glezne 2x Încălzirea – alergare cu genunchii sus 2x – se pune accent Pregătirea – pas sărit 2x 5’ pe execuţia 1 organismului – pas săltat 2x corectă pentru efort – alergare uşoară şi alergare 2x (15 min.) lansată 5’ -complex de gimnastică – ridicarea alternativă a unui 3x – mingea se genunchi după un anumit 30m 10’ loveşte cu latul şi număr de paşi. şiretul – pendularea gambei înapoi – lovirea mingii după un anumit număr de cu capul se face paşi 10x 10’ de pe loc Partea – alergarea accelerată la 5m 2 fundamentală semnal. (20 min.) – lovirea mingii cu piciorul (minge oferită de partener) – pase în doi – menţinerea mingii în aer – lovirea mingii cu capul (minge oferită de partener) – se foloseşte Joc cu temă 3 : 3 cu accent pe lovirea teren redus cu 3 (10 min.) mingii cu latul porţi mici, fără portar Revenirea – alergare uşoară cu mişcări 4 (5min.) de respiraţie – la exerciţiile pentru viteza de reacţie se asigură pauze pentru revenirea completă 5 Indicaţii – la exerciţiile pentru lovirea mingii se folosesc distanţe mici pentru învăţarea corectă a mişcării 115 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT – 2Grupa: 8-10 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. Jucători: 16 Caracterul: TehnicTeren: Intensitatea: 70%Materiale:16 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 70 min Obiective: Învăţarea conducerii mingii cu şiretul plin şi îmbunătăţireadeplasării jucătorilor. DozareNr. Structură Exerciţii Observaţii Durată Pauze Rep.crt. antrenament – alergare uşoară 6 Încălzirea – alergare cu paşi adăugaţi – se execută cu 2x Pregătirea – alergare cu genunchii sus intensitate mică şi medie 2x1 organismului – alergare cu joc de glezne 8’ 2x pentru efort – alergare cu paşi încrucişaţi accent pe amplitudine 2x (20 min.) – alergare lansată 2x – complex de gimnastică 6’ – conducere-pasă-reprimire- 10’ preluare-şut la poartă 4x – conducerea mingii printre 20m 10’ – atenţie la depărtarea Partea jaloane (ştafetă, concurs) 2x mingii de piciorul2 fundamentală – pasă la un jucător marcat, 20m 15’ jucătorului (35 min.) reprimire, deplasare, pasă – accent pe deplasarea (alternativ) şi finalizare 4x jucătorilor pe zone libere 20m Joc cu temă 4 : 4, cu accent pe posesia mingii3 şi deplasare – se foloseşte teren redus (10 min.) – alergare uşoară cu mişcări de resipraţie Revenirea4 – mobilitate (5min.) – variante de mers–lucru de braţe, respiraţie – se foloseşte preluarea prin amortizare – conducerea mingii se execută5 Indicaţii atât cu stângul, cât şi cu dreptul116 Universitatea Spiru Haret
  • 2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) În această etapă de pregătire, organismul copiilor suferă modifi-cări importante, privind înălţimea şi greutatea, concomitent cu o dez-voltare şi perfecţionare a funcţiilor sale. Este etapa în care copiii îşischimbă esenţial calitatea diferitelor sisteme şi organe, prin apariţia denoi funcţii. La această vârstă, dezvoltarea armonioasă a indicilor morfolo-gici ai organismului trebuie să stea în atenţia antrenorului, care, prinmijloace adecvate, va acţiona sistematic asupra tuturor grupelor mus-culare, atât analitic, cât şi global. Recomandăm ca acest lucru să sefacă în fiecare antrenament, urmărindu-se asigurarea unei prelucrăricalitative a musculaturii şi articulaţiilor. Şi în această etapă se va continua dezvoltarea calităţilor motricede bază şi specifice – a coordonării, vitezei (sub toate formele demanifestare), rezistenţei – şi se va începe lucrul şi pentru dezvoltareaforţei generale şi specifice (mai ales prin folosirea unor mijloaceanaloage jocului şi jocului propriu-zis). Detenta, mobilitatea, supleţea,echilibrul şi coordonarea trebuie să fie dezvoltate corespunzător,datorită contribuţiei lor la perfecţionarea acţiunilor tehnico-tacticesolicitate de condiţiile dificile ale jocului. Atenţia antrenorului va fi îndreptată în mod deosebit asupraînvăţării şi perfecţionării acţiunilor tehnico-tactice cât mai corect şi înconcordanţă cu cerinţele fotbalului contemporan. Se va urmări, în moddeosebit, precizia şi utilitatea deprinderilor tehnico-tactice, în condiţii-le variate ale jocului. Învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice trebuie să sefacă în regimul diferitelor calităţi motrice şi pe un fond sporit deînsuşiri psihice, dintre care menţionăm orientarea în spaţiu, gândirea,atenţia şi voinţa de a realiza obiectivele propuse. Exerciţiile alese vor fi efectuate prin intermediul unor jocuri,ştafete, întreceri, aceasta neexcluzând exerciţiile special construitepentru învăţarea şi perfecţionarea acţiunilor tehnico-tactice, ca şipentru dezvoltarea calităţilor motrice de bază şi specifice. La selecţionarea exerciţiilor vom ţine cont de: procedeul tehnic sau conţinutul tactic care vizează exerciţiulrespectiv; înlănţuirea procedeului tehnic cu alte procedee; 117 Universitatea Spiru Haret
  • numărul de executanţi; dinamica exerciţiului; prezenţa adversarilor; utilizarea unor aparate ajutătoare; crearea unor condiţii de întrecere etc. Deja, în această etapă de pregătire, mai ales în ultimul an, tineriijucători trebuie să aibă însuşite cunoştinţele şi deprinderile necesareacţionării (dinamicii jocului) în cadrul sistemului cu patru fundaşi(variantele sale), ca o cerinţă a participării la competiţiile organizatepe plan local. Competiţia ca şi jocurile amicale vor constitui, pe lângăteste, un excelent mijloc de verificare a pregătirii. La 14 ani, avem de-a face cu o subordonare a pregătirii cerinţe-lor jocului, a sarcinilor legate de post, în atac şi în apărare, a dinamiciijocului (echipa ca un tot unitar) în cele două situaţii fundamentale alejocului – atacul şi apărarea. Planificarea efortului: Efort aerob 55% puls 120-140 Efort mixt 30% puls 140-160 Efort anaerob 15% puls 160-180 Planificarea tipului de antrenament: Dezvoltarea morfo-funcţională şi a capacităţilor motrice 30% Dezvoltarea fizică specifică 20% Exersare tehnică 15% Acţiuni de joc tehnico-tactice 15% Joc 20% Aspecte metodice la vârsta de 10-12 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate dejoc, cu adversari semiactivi. Grupele vor fi constituite din 16 jucători, iar ponderea componen-telor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 40% pentru pregătirefizică şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnică, 10 % pentrupregătirea tactică şi 10% pentru pregătirea teoretică. Durata antrenamentului este de 90 minute, de 3-4 ori pe săptă-mână, şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor. Aspecte metodice la vârsta de 12-14 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii apropiate dejoc, cu adversari semiactivi.118 Universitatea Spiru Haret
  • Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea compo-nentelor antrenamentului trebuie să fie următoarea: 30% pentru pre-gătire fizică şi şcoala alergării, 30% pentru pregătirea tehnică, 20 %pentru pregătirea tactică, 10% pentru pregătirea teoretică şi 10% pen-tru pregătirea psihologică. Durata antrenamentului este de 90 minute, de 4-5 ori pe săptă-mână şi se va pune acccent pe corectitudinea execuţiilor. Organizarea procesului de pregătire Ca şi în pregătirea celorlalte categorii de jucători, forma de bazăa organizării pregătirii copiilor rămâne lecţia de antrenament, comple-tată de activitatea independentă a tinerilor şi de jocurile amicale şioficiale. În privinţa lecţiilor, a conceperii conţinutului şi desfăşurăriiacestora, antrenorii vor acorda întreaga atenţie următoarelor cerinţe: conţinutul lecţiilor din aceeaşi săptămână (3 sau 4) să fie sta-bilit la începutul fiecărui ciclu, astfel ca, prin înlănţuirea elementelorcomponente ale acestora (tehnică, tactică, pregătire fizică etc.), pre-cum şi a obiectivelor respective, să constituie un sistem de lecţii, cu ofuncţionalitate bine definită; în fiecare ciclu săptămânal de lecţii, chiar de-a lungul perioa-dei competiţionale, vor fi repetate procedeele tehnice şi acţiunile tac-tice fundamentale şi, cu aceeaşi consecvenţă, exerciţiile de bază pentrudezvoltarea calităţilor motrice şi a indicilor morfologici ai corpului.Concomitent cu repetarea acestor elemente de bază, în sistemul delecţii se va cuprinde şi îmbogăţirea continuă a arsenalului tehnico-tactic, prin însuşirea de noi execuţii şi acţiuni, precum şi perfecţio-narea acelor procedee preferate ale jucătorilor care le dau posibilitateasă-şi valorifice, în condiţii superioare de eficienţă, aptitudinile lorindividuale; în toate ciclurile săptămânale de lecţii, se va acorda prioritateînsuşirii aprofundate şi corecte a componentelor pregătirii şi, în nici uncaz, limitării acestui proces numai la cerinţele strâns legate, darlimitative, ale desfăşurării jocurilor de campionat. Aceeaşi interpretarese va acorda şi pregătirii copiilor corespunzător cerinţelor posturilorîndeplinite în echipă. La această vârstă, specializarea strictă pe posturiconstituie o eroare metodică; ea nu poate fi situată înaintea necesităţiide a stăpâni temeinic elementele fundamentale ale tehnicii şi alejocului bilateral. 119 Universitatea Spiru Haret
  • Cu privire la eleborarea fiecărei lecţii de antrenament, atenţiaantrenorilor este îndreptată spre respectarea următoarelor cerinţe: fiecare lecţie să precizeze cu claritate obiectivele ce urmează afi îndeplinite de componenţii echipei, stabilindu-se astfel aportul spe-cific, independent al fiecărei lecţii, la întregirea şi îmbogăţirea conti-nuă a fondului pregătirii copiilor. Concomitent cu stabilirea temelor şiîn funcţie de posibilitatea oferită de caracterul desfăşurării exerciţiilorrespective, se vor preciza şi obiective educative, strâns legate de culti-varea în rândul copiilor a disciplinei, atenţiei, spiritul novator, arapidităţii gândirii, dârzeniei etc; alegerea celor mai eficiente mijloace şi metode de îndeplinirea temelor lecţiei. Această cerinţă implică programarea acelor exerciţiicare prin structura şi efortul ce-l solicită să influenţeze cât mai deplinnecesităţile pregătirii. Cu alte cuvinte, esenţialul constă în selectarea şipredarea exerciţiilor confirmate ca eficiente de practica avansată afotbalului contemporan şi nu a unei mari varietăţi de structuri, multe,dar fără eficienţa necesară. În pregătirea copiilor se va porni, deasemenea, de la cerinţe ca procedeele tehnice predate să corespundăcu execuţiile prezente în fotbalul modern şi nu a celor care princaracterul lor astăzi sunt depăşite; dozarea judicioasă a volumului şi intensităţii efortului. Înaceastă direcţie, antrenorii se călăuzesc după cerinţa metodică, largrăspândită astăzi, corespunzător căreia volumului mare de activitatetrebuie să-i corespundă o intensitate scăzută, şi invers. În general, sepoate reţine faptul că pregătirea copiilor, fiind dominată de cerinţaacumulărilor, a unui volum de lucru sporit, are o mare însemnătatepentru obţinerea unor indici corespunzători de progres; folosirea raţională a timpului alocat lecţiei. Îndeplinirea aces-tei cerinţe implică organizarea judicioasă a activităţii elevilor, asigu-rându-se cantitatea de muncă, precum şi intensitatea de efort necesareformării şi perfecţionării deprinderilor şi calităţilor motrice prevăzutepentru a fi realizate în lecţia respectivă. Organizarea lucrului pe com-partimente, individual sau cu întreaga echipă, alternarea acestor proce-dee de organizare a colectivului, trebuie să optimizeze îndeplinireaobiectivelor urmărite, înlăturarea irosirii timpului prin activităţi neefi-ciente; paralel cu organizarea lucrului cu tot colectivul, trebuie să fiestimulată şi activitatea individuală a copiilor.120 Universitatea Spiru Haret
  • Corespunzător acestei cerinţe, antrenorii alternează efectuareaexerciţiilor cuprinse în planurile de lecţii dinainte stabilite cu celepreferate de copii sau cu „variaţiuni pe aceeaşi temă”, dar executateindividual, fără controlul nemijlocit al antrenorilor. Crearea unormomente în care activitatea copiilor în cadrul lecţiei se desfăşoară lainiţiativa lor răspunde cerinţei de creştere a răspunderii personale faţăde pregătirea lor proprie şi, totodată, constituie un bun prilej destimulare a orientării independente a spiritului novator. Jocurile amicale şi oficiale, ca altă formă de organizare a pregă-tirii copiilor, amplifică posibilitatea pregătirii superioare a tinerilorfotbalişti, deoarece, prin intermediul lor, se îmbogăţeşte mereu capa-citatea de a concura, cerinţă specifică activităţii sportive. După felul jocurilor, mai ales a celor amicale, ele pot căpăta uncaracter preponderent de pregătire (denumite jocuri şcoală, jocuri cutemă etc.), de verificare (omogenizarea echipei, încercarea unei noiformule a competenţei acesteia) şi de competiţie, în care pondereacade asupra aplicării diferitelor acţiuni tehnico-tactice şi perfecţionăriiacestora. Cu privire la cealaltă formă a organizării pregătirii, activitateaindependentă a copiilor se referă la practicarea de către jucători, întimpul lor liber, a unor exerciţii suplimentare, capabile să le între-gească pregătirea. Ea se desfăşoară sub forma gimnasticii zilnice, aexersării unor procedee tehnice deficitare sau în scopul obţinerii, înexecuţia lor, a unei remarcabile virtuozităţi etc. Toate formele folositeîn activitatea independentă a copiilor, mai ales dacă sunt frecventexersate, pot contribui la dezvoltarea indicilor morfologici şi funcţio-nali ai organismului, la perfecţionarea execuţiilor tehnico-tactice şi anivelului calităţilor motrice, componente de mare însemnătate pentrurealizarea randamentului superior. Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingiicu piciorul specifice vârstei de 10-14 ani Lovirea mingii cu şiretul plin se foloseşte, cu precădere, în cazul: paselor; degajărilor; schimbării direcţiei de atac; lansărilor; trasului la poartă; deschiderilor. 121 Universitatea Spiru Haret
  • Lovirea mingii cu latul se foloseşte, cu precădere, în cazul: paselor scurte; finalizării din imediata apropiere a porţii. Lovirea mingii cu şiretul interior se foloseşte în cazul: trasului la poartă; degajărilor; lansărilor; schimbării direcţiei de atac. Lovirea mingii cu şiretul exterior se foloseşte în cazul: paselor scurte şi surprinzătoare; trasului la poartă; devierilor. Lovirea mingii cu călcâiul se foloseşte în cazul: paselor surprinzătoare trimise coechipierilor plasaţi în spatelecelui ce execută. Lovirea mingii cu şiretul interior şi exterior, în general, dezvă-luie, cu o anumită întârziere, direcţia spre care va fi trimisă mingea şi,din acest motiv, pasele efectuate prin aceste procedee capătă denumi-rea „marcate”. Conţinutul tactic al principalelor procedee de lovire a mingiicu capul specifice vârstei de 10-14 ani Lovirea mingii cu fruntea se foloseşte în cazul: finalizării la poartă din săritură şi plonjon; duelului aerian; paselor înainte; degajărilor. Lovirea mingii cu creştetul se foloseşte în cazul: duelului aerian pentru pasarea peste adversari; paselor, coechipierii fiind plasaţi în spatele executantului; depăşirii adversarului, prin conducerea în continuare a mingi-lor ce sar din terenul de joc. Lovirea mingii cu una din părţile laterale ale capului se foloseşteîn cazul: paselor laterale (stânga-dreapta); finalizării la poartă din centrări; degajării mingiilor centrate de adversari.122 Universitatea Spiru Haret
  • Conţinutul tactic al principalelor procedee de preluare a mingiispecifice vârstei de 10-14 ani Preluarea cu latul sau cu exteriorul piciorului se foloseşte în cazul: intrării în posesia mingii; schimbarea direcţiei de acţionare cu mingea (spre stânga saudreapta); opririi temporare a mingii; depăşirii adversarului, mai ales când preluarea se combină cufente, driblinguri; construirii atacului şi contraatacului; element intermediar de asigurare a combinaţiilor între coechipieri. Preluarea cu pieptul se foloseşte cu deosebire în cazul: readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, învederea continuării acţiunii; schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se însensul respectiv; opririi mingilor ce sar din sol, în vederea continuării acţiunii; depăşirii adversarilor la mingile cu traiectorie semiînaltă cesar în apropierea acestora. Preluarea cu capul se foloseşte cu deosebire în cazul: readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, învederea continuării acţiunii; schimbării direcţiei de acţionare, trunchiul răsucindu-se însensul respectiv; depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia. Preluarea cu coapsa se foloseşte cu deosebire în cazul: readucerii mingilor cu traiectorii înalte şi semiînalte pe sol, învederea continuării acţiunii; depăşirii adversarului la mingile ce sar în apropierea acestuia. Procedeele indicate mai sus sunt cele mai frecvent folosite, darele nu epuizează gama largă a preluărilor, acestea putându-se efectuaşi cu talpa, cu vârful labei piciorului (îndeosebi a mingilor ce cad peverticală) etc. Prin conţinutul lor tactic preluările au o mare însemnătate, dar,cu toate acestea, abuzul de astfel de execuţii poate avea şi un caracternegativ, deoarece creează pericolul temporizării excesive a jocului. Dinamica jocului modern se caracterizează printr-o deosebităcursivitate a jocului – realizată prin pase directe – şi, în acest sens, 123 Universitatea Spiru Haret
  • preluările trebuie folosite judicios, cu deosebire a celor ce frâneazănejustificat fluxul partidei. Pasele directe, fără preluări prealabile, maiales când fazele de joc permit efectuarea acestora, îşi păstreazăîntâietatea, dar totuşi, din sfera instruirii, preluările nu pot fi excluse. Conţinutul tactic al principalelor procedee de conducere amingii specifice vârstei 10-14 ani Conducerea mingii la nivelul solului, fără vreo intervenţie dinpartea adversarului, se foloseşte cu deosebire în cazul: câştigării de teren pentru a iniţia atacuri; favorizării coechipierilor de a scăpa de marcajul strict aladversarilor; dislocării unui jucător din dispozitivul liniilor echipei adverseşi odată cu aceasta sporirea şansei de a acţiona cu mai multă eficienţă. Conducerea mingii la nivelul solului, jucătorul fiind presat îndea-proape de către adversar – acţiunea are un caracter determinat şi sefoloseşte cu deosebire în cazul: deposedării adversarului de minge, iar acesta urmăreşte jucă-torul pentru recuperare; depăşirii unuia sau mai multor adversari; atragerea adversarului pentru a permite o nouă grupare acoechipierilor; iniţierii unui atac sau contraatac pe cont propriu; combinaţiilor cu alţi coechipieri. În conducerea mingii cu piciorul, o deosebită atenţie se acordăobişnuirii tinerilor jucători cu protejarea acesteia, nu numai în sensulmenţinerii ei la o distanţă apropiată de cel ce o efectuează, ci şi ainterpunerii între minge şi adversar a corpului jucătorului respectiv. Laun adversar aflat în partea stângă, conducerea mingii se recomandă afi efectuată cu piciorul drept, şi invers; Conducerea mingii prin aer cu piciorul se foloseşte cu deosebire: în cazul depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; potrivirii mingii pentru a fi degajată, şutată, centrată, lansatăetc. cu un picior sau altul; Conducerea mingii prin aer cu capul se foloseşte cu deosebireîn cazul: câştigării de teren, în condiţiile în care, în momentul respectiv,mingea fiind în aer, nu poate fi manevrată cu unul din picioare; depăşirii adversarilor prin săltarea mingii peste aceştia; înain-tării prin pase cu capul între coechipieri.124 Universitatea Spiru Haret
  • În încheierea consideraţiilor asupra conţinutului tactic al condu-cerii mingii, este necesar a fi subliniată ideea că acest gen de execuţiiîmbogăţeşte tezaurul tehnic al jucătorului, dar cunoscând adevărulelementar că mingea „aleargă” mai repede decât fotbalistul, conduce-rea ei poate fi folosită numai atunci când se doreşte să se creeze unreal avantaj tactic. Orice abuz în conducerea mingii, mai ales la copii,poartă în el germenul nociv al frânării repetate a jocului, meteahnăinadmisibilă într-o şcoală a fotbalului modern. Conţinutul tactic al mişcărilor înşelătoare (a fentelor) specificevârstei 10-14 ani Mişcările înşelătoare (fentele) se folosesc cu deosebire în cazul: depăşirii adversarului; creării superiorităţii numerice în atac; mişcării acţiunilor reale ce urmează a fi întreprinse; creării unor poziţii favorabile de tras la poartă; surprinderii adversarilor prin acţiuni neaşteptate; evitării luptei directe cu adversarii. La această vârstă, se continuă iniţierea şi învăţarea acţiunilortactice de bază în atac şi apărare, punându-se accentul şi pe rezolvareaanumitor situaţii tactice în condiţii apropiate de joc (cu adversarisemiactivi). Se pot învăţa şi anumite scheme tactice folosite în finali-zare şi la executarea momentelor fixe ale jocului. În atac, se insistă peînvăţarea paselor, un-doi-ului, demarcajului, iar în apărare, pe recupe-rarea mingii, tatonare, marcaj. Principii de bază ale antrenamentului Jocul – capacitate individuală crescută şi jocul colectiv 7:7;aplicarea de reguli modificate; satisfacţia eforturilor de integrare în club. Jucătorul – ataşat faţă de grup; dezvoltarea spiritului autocritic;imitarea modelului. Echipa – nevoia de disciplină. Antrenorul – sensibil, entuziasm pentru fotbal; bun organizator;capacitatea de a fi un exemplu. Antrenamentul – dezvoltarea capacităţilor de bază; introducereaconcepţiei-cheie; jocuri în grupuri mici; aspecte amuzante de antrena-ment viteză şi mobilitate. Mediul – preocupare pentru legătura şcoală-grup, condiţii bunede antrenament şi joc. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri deantrenament. 125 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT – 1Grupa: 11-12 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. Jucători: 16 Caracterul: Tehnico-TacticTeren: Intensitatea: 70%Materiale:10 mingi, 10 jaloane, 16 pieptăraşe Durata: 80 min Obiective: Consolidarea conducerii mingii şi finalizării la poartă cuşiretul plin. Repetări Durată PauzeNr. Structură Exerciţii Observaţiicrt. antrenament Alergare uşoară. 5’ Jucătorii dispuşi în coloană; Încălzire Complex de 5’ se face numărătoarea Pregătirea gimnastică. 5’ pentru fiecare şir. Atunci1. organismului Joc de mişcare când A strigă un număr, cel pentru efort „Cursa pe strigat aleargă prin dreapta (15’) numere”. şirului, ocolind primul şi ultimul jucător. Conducerea 8’ mingii în linie dreaptă. 8’ Se lucrează pentru Conducerea ambidextrie. mingii printre 8’ Partea jaloane.2. fundamentală Conducerea mingii 8’ Se pune accent pe lovirea (40’) cu tras la poartă. 8’ cu şiretul plin. Tras la poartă după preluare. Tras la poartă din minge trimisă de portar. 7x7 pe ½ de teren Joc cu temă3. cu accent pe Se folosesc porţi normale. (20’) finalizare. Alergare uşoară cu mişcări de Revenire4. respiraţie. (5’) Mers cu mişcări de relaxare. Se corectează în permanenţă orice mişcare.5. Indicaţii La trasul la poartă se pune accent pe lovirea cu şiretul plin, din mişcare.126 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT – 2Grupa: 12-13 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. Jucători: 18 Caracterul: Tehnico-TacticTeren: Intensitatea: 50%Materiale:10 mingi, 18 pieptăraşe Durata: 90 min Obiective: Consolidarea centrării şi lovirii mingii cu piciorul. Repetări Durată Pauză Nr. Structură Mijloace Observaţii ctr. antrenament Alergare uşoară. 5’ Se execută cu Încălzirea Exerciţii din şcoala intensitate Pregătirea alergării şi săriturii. medie. 1 organismului Exerciţii de gimnastică, 5’ pentru efort mobilitate. Coordonare (15’) Exerciţii dinamice. braţe-picioare. Joc de mişcare. 5’ Centrare din conducere. Se corectează în Centrare precedată de permanenţă un doi. poziţia piciorului 10’ Centrare precedată de de sprijin la 10’ un pas lung. centrare. Partea Finalizare la poartă din Se folosesc 2 fundamentală 10’ conducere – 16 m. unghiuri diferite (60’) Finalizare la poartă de finalizare. 10’ după preluare executată de la 16 m. 10’ Finalizare la poartă din minge aşezată la 16 m. 8x8, golul venit din Se joacă între Joc cu temă 3 centrare egal cu 5 careurile de 16 m, (10’) puncte. la porţi normale. Revenire Mers cu respiraţie. 4 (5’) Exerciţii de gimnastică. Se pune accent pe lovirea mingii cu şiretul interior la centrare şi 5 Indicaţii lovirea mingii cu şiretul plin în trasul la poartă. Corectări în permanenţă. 127 Universitatea Spiru Haret
  • 3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani (cf. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori, 2003) Aspecte metodice la vârsta 14-16 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cuadversari activi. Grupele vor fi constituite din 18 jucători, iar ponderea compo-nentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizi-că şi şcoala alergării, 40% pentru pregătirea tehnico-tactică, 15%pentru pregătirea teoretică, 10 % pentru pregătirea psihologică şi 5%pentru pregătirea biologică (refacere şi recuperare). Durata unui antrenament va fi de 90-110 minute, de 4-5 ori pesăptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor. Aspecte metodice la vârsta 16-18 ani La această grupă de vârstă, se lucrează în condiţii de joc cuadversari activi. Grupele vor fi constituite din 22 jucători iar ponderea compo-nentelor antrenamentului este următoarea: 30% pentru pregătirea fizi-că, 30% pentru pregătirea tehnico-tactică, 5% pentru pregătireateoretică, 30 % pentru pregătirea psihologică şi 5% pentru pregătireabiologică (refacere şi recuperare). Durata unui antrenament va fi de 90-120 minute, de 5-6 ori pesăptămână, şi se va pune accent pe corectitudinea execuţiilor. Pregătire fizică Priorităţi în pregătire – formarea de jucători puternici, abili şiagresivi, conform modelului de jucător pentru această vârstă. Obiective: individualizarea pregătirii pentru valorificarea la maximum adisponibilităţilor fiecărui jucător, a capacităţilor motrice de bază şiridicarea capacităţii de efort aerob (61-65ml/kg corp, pentru vârste de14-16 ani, 66-70ml/kg corp, pentru vârsta de 16-18 ani); atingerea unor indici corespunzători ai capacităţii de efortanaerob prin solicitarea progresivă şi intensivă a principalelor grupemusculare şi a marilor funcţiuni; dezvoltarea mobilităţii, supleţei, coordonării; dezvoltarea calităţilor motrice izolat şi integrate în cadrulexecuţiilor tehnico-tactice, a calităţilor motrice combinate: rezistenţă128 Universitatea Spiru Haret
  • în regim de viteză, viteză în regim de coordonare, viteză în regim deforţă şi rezistenţă în regim de coordonare; dezvoltarea forţei de lovire cu piciorul şi capul, pentru portari,prinderea şi repunerea mingii în joc (cu mâna şi piciorul), a forţei înlupta cu adversarul direct şi în condiţii de solicitare la maximum acapacităţilor motrice. Pregătirea tehnică Priorităţi în pregătire – consolidarea structurilor tehnice şitactice în condiţii de solicitare la maximum a capacităţilor motricepentru sporirea eficacităţii la recuperare, construcţie şi finalizare. Obiective: Pentru atac: consolidarea preluărilor, pasării şi conducerii mingii în condi-ţii de joc (viteză de acţiune); consolidarea finalizării la poartă în forţă, direct sau prin în-toarcere, în colţul scurt sau lung, cu piciorul sau capul, precum şi prindeviere sau peste portarul ieşit în întâmpinare; consolidarea execuţiilor specifice sarcinilor pe posturi: apără-torii închiderea culoarelor, intrarea în posesia mingii; mijlocaşii lan-sări, deschideri, finalizare la poartă, schimbarea direcţiei de joc;înaintaşii- centrări în viteză, pase redublate, devieri, obţinerea de 11 m,finalizare cu tras la poartă. Pentru apărare: consolidarea deposedărilor din faţă, din lateral, din spate şiprin alunecare; consolidarea jocului aerian. Pentru portari: consolidarea lovirii mingii cu piciorul, a aruncării mingii dinmână şi pe jos prin rostogolire, din lateral şi peste umăr; consolidarea blocajului. Pregătirea tactică Priorităţi în pregătire – adaptarea superioară a pregătirii tacticeindividuale şi colective de atac şi de apărare la cerinţele modelului dejoc, care sunt următoarele: dezvoltarea capacităţii de gândire tactică; consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, în condiţii de adversi-tate, în diferite variante de organizare a jocului; 129 Universitatea Spiru Haret
  • sprijinul permanent al purtătorului de minge, pentru păstrareaposesiei mingii, organizarea atacului până la realizarea scopuluijocului, înscrierea golurilor. Obiective Pentru atac: consolidarea acţiunilor tehnico-tactice, legate de jocul fărăminge, deplasarea după pasă, obţinerea superiorităţii numerice; consolidarea jocului în 2, 3 jucători; automatizarea unor combinaţii tactice specifice particularităţi-lor echipei; automatisme la fazele fixe. Pentru apărare: închiderea pătrunderilor spre poarta proprie prin folosirea atentăa marcajului şi dublajului apărătorului care marchează posesorul deminge; consolidarea presingului colectiv, retragerea din zona de atacla distanţe optime pentru a se putea realiza acesta; consolidarea acţiunilor de apărare la momentele fixe, schim-bul de adversari. Pentru portari: consolidarea jocului în suprafaţa de pedeapsă în regim detehnică şi motricitate specifică; paşi laterali sau adăugaţi-plonjon-priză la minge; întâmpinarea mingii-retragere-boxare sau deviere; închiderea unghiului-blocarea mingii-degajarea mingii; lupta în spaţiul aglomerat, cu prinderea sau respingerea mingii. Pregătirea teoretică Priorităţi în pregătire – asigurarea unei pregătiri teoretice cuscopul lărgirii cunoştinţelor şi stimularea participării active în joc,concretizată prin folosirea optimă a mijloacelor tehnico-tactice şipsihofizice. Obiective: însuşirea regulilor de bază privind jocul fără minge şi cu min-ge, circulaţia mingii în atac, precum şi a jocului în apărare cu libero,dar şi în linie; analiză periodică a randamentului individual şi colectiv încadrul jocului organizat.130 Universitatea Spiru Haret
  • Pregătirea psihologică Priorităţi în pregătire – pregătirea la un nivel superior şi încondiţii de solicitare psihică a celorlalţi factori ai antrenamentului,pentru a spori încrederea în forţele proprii şi determinarea abordăriijocului într-un spirit de mare competitivitate. Obiective: cultivarea spiritului de combativitate în atac şi în apărare, prinfolosirea cu precădere în pregătire a formelor de luptă în limiteleregulamentului de joc; dezvoltarea personalităţii sportivului pe fondul trăsăturilor devoinţă şi de caracter specifice jucătorului de fotbal. Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 14-16 ani Jocul – competiţii supravegheate cu grijă, 11 contra 11. Jucătorul – autocritic; angajament puternic, ţinând seama deechipă, recunoaşterea normelor şi a regulilor aplicabile la adulţi, do-rinţa de a ajunge la maturitate deplină, dezvoltarea rapidă, mentală şifizică. Echipa – nevoia de un obiectiv şi o conduită comună, spirit deechipă. Antrenorul – personalitate puternică, cunoştinţe de fotbal, entu-ziasm, calităţi de organizator. Antrenamentul – cunoştinţele fundamentale exersate sub presiu-ne; strategie şi tactică în contextul jocului de 11; jocuri tactic struc-turate; creşterea exigenţelor mentale şi fizice; fixarea unor obiective încadrul antrenamentului; intensificarea atitudinii pozitive; explicareascopurilor exerciţiilor; stimularea imaginaţiei. Mediul – prezenţa spectatorilor, a prietenilor, a părinţilor, aantrenorilor; condiţii bune pentru antrenament şi joc; echipamentul,fanioanele etc. trebuie să iasă în evidenţă (să aibă impact). Perioada de 16-18 ani poate fi critică pentru jucători, aceştiaputând abandona practicarea fotbalului datorită mai multor cauze, cumar fi: aşteptări imposibil de satisfăcut; atracţia altor domenii; lipsa succesului; accidentări; 131 Universitatea Spiru Haret
  • lipsa posibilităţilor de a juca; comportamentul necorespunzător faţă de grup; presiuni externe. Principii de bază ale antrenamentului la vârsta de 16-18 ani Jocul – meciuri exigente; jocuri regulamentare; recompensele şialţi stimulenţi trebuie să existe ca la adulţi. Jucătorul – încredere în sine; stăpânirea sentimentelor fără teamade influenţe exterioare; mândrie personală; mândria de a aparţine unuiclub, unei echipe naţionale; capacitatea de a construi relaţii cu ceilalţi;nevoia de atenţie, de securitate, de înţelegere. Echipa – aspiraţie la o cauză comună; nevoia de spirit de echipă;direcţie; jucători-cheie; înţelegere colectivă; manifestări de încredere,de concentrare şi de dorinţa de a învinge; asumare de responsabilităţi. Antrenorul – bine informat, experimentat, cunoscător al tuturoraspectelor; capabil de a vorbi clar; insistent cu disciplina; să nu seîndoiască de puterea sa; calităţi de conducător (şef); convingător. Antrenamentul – simularea unor condiţii reale; joc tactic şi orga-nizare a echipei; repetiţii mentale; exersări în situaţii de mare presi-une; programe variate; nevoia de a satisface dorinţa de competiţie ajucătorului; momente scurte de intensitate maximă; automotivaţie;incitarea jucătorilor de a face propuneri. Mediul – bune condiţii de antrenament şi de joc; public impre-sionant, întreţinerea entuziasmului publicului, a oficialilor, a presei, ateleviziunii etc. În continuare, prezentăm, spre exemplificare, două planuri deantrenament.132 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT - 1Grupa: 14-16 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. Jucători: 18 Caracterul: Tehnico-TacticTeren: Intensitatea: 70%Materiale: 10 mingi, 18 pieptăraşe, 10 beţe, 10 jaloane Durata: 90 min Obiective: Consolidarea pasei lungi şi a driblingului. Repetări Durată PauzăNr. Structură Mijloace Observaţiictr. antrenament Alergare uşoară. 5’ Încălzirea Complex de gimnastică. Pregătirea Exerciţii de supleţe şi Accent pe1 organismului stretching. 7’ amplitudine. pentru efort Joc 4x2 în careuri, (15’) 10x10 – 2 atingeri. 3’ Joc de mişcare. Doi jucători la minge, 5’ pase de pe loc. Acelaşi exerciţiu din 5’ deplasare. 10x Pase din deplasare cu 10’ Partea accelerare la finalizare 10x2 fundamentală (diagonală). Se lucrează (50’) Suveici de 4 jucători şi 10x 10’ alternativ şi în 3 conuri. viteză. Dribling cu tras la poartă 10’ de la 16 m, centru, stânga, dreapta. 1x1 semiactiv la 16 m. 10’ 8x8 între careurile de Se joacă la porţi Joc cu temă3 16m, 2 atingeri, a 3-a normale apărate (20’) pasă este lungă. de portari. Mers cu respiraţie. Revenire4 Ex. de mobilitate, (5’) supleţe. Orice exerciţiu să aibă finalizare. De la această vârstă,5 Indicaţii prezenţa adversarului semiactiv este absolut necesară. 133 Universitatea Spiru Haret
  • PLAN DE ANTRENAMENT – 2Grupa: 16-18 ani Antrenamentul:Antrenor: Data:Nr. jucători: 20 jucători Caracterul: TacticTeren: Durata: 90’Materiale: 10 mingi, 10 jaloane, 20 pieptăraşe. Intensitate: 60% Obiective: Consolidarea un-doi-ului la finalizare şi a contraatacului. Repetări Durată PauzăNr. Structură Mijloace Observaţiictr. antrenament Complex de gimnastică: 10’ exerciţii dinamice, Accent, pe exerciţii de supleţe, Încălzirea amplitudine. exerciţii de stretching, Pregătirea exerciţii în 2 jucători. 5’1 organismului Intensitate Exerciţii din şcoala pentru efort medie. alergării, combinate cu (20’) În careuri exerciţii din şcoala săriturii. 10/10 m. Joc 4x2 liber, obligatoriu, a 5’ 3-a pasă va fi 2 un-doi. Suveici în 5 jucători, la 10’ Pentru fiecare mijloc se execută un-doi-uri. jucător, Exerciţii de finalizare din 10’ 2 repetări. un-doi pe unghiuri diferite, Partea fără adversar. 10’ Jucătorul fix2 fundamentală Exerciţii de finalizare cu 10x pe 16 m. (50’) jucător mobil la 16 m. Exerciţii de un-doi, dar cu 10’ Spaţiu mare adversar semiactiv la 16 m. pentru Aceleaşi exerciţii pe zone apărători. diferite de teren. 10’ Porţi normale, 8x8/9x9 pe tot terenul, cu Joc cu temă apărate de3 accent pe un-doi-uri (15’) portari. finalizate cu gol. Mers cu respiraţie. Revenire4 Jonglerii cu mingea (5’) individual. Obişnuiţi să accelereze după pasă, să mărească5 Indicaţii viteza de deplasare a lui şi a mingii prin un-doi, aproape de careul advers.134 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul X COMPETIŢIILE SPORTIVE DE FOTBAL 1. Definiţie Competiţiile sportive pot fi considerate ca forţe motrice îndezvoltarea istorică a sportului, ale căror funcţii şi forme de manifestares-au diferenţiat pe parcursul modificărilor sociale, reflectând calitateaconvieţuirii sociale (A. Krüger, 1994). Termenul competiţie este derivat din noţiunile întrecere şi luptă,provenind din latinescul campus (câmp de bătălie) (F. Kluge, 1967). Competiţiile sportive dovedesc dezvoltarea istorică a disciplinelorsportive, se conformează regulamentelor şi informează despre sensul şiobiectivele activităţilor sportive. În acest sens, G. Thiess (1978) caracterizează competiţia sportivăca o comparaţie a performanţelor sportive între persoane individuale,respectiv echipe, după reguli şi norme stabilite, precum şi ca un fenomensocial. D. Harre (1986) subliniază importanţa deosebită a competiţieipentru formarea şi accentuarea performanţei competiţionale, a aptitu-dinilor şi însuşirilor psihice, care determină performanţa. În sinteză, competiţiile sportive reprezintă o activitate specifică încadrul unor manifestări organizate în mod planificat, în care comparareaperformanţelor între diferiţi sportivi, grupe şi echipe sportive reprezintăelementul esenţial în evaluare, pe baza unor reguli şi moduri de com-portament specific unei discipline sau probe sportive. Ele se desfăşoară cao relaţie culturală specifică între participanţi, între aceştia şi arbitrii,antrenori, instructori, precum şi între sportivi şi spectatori. 2. Funcţiile competiţiilor sportive Funcţiile competiţiilor sportive constau din problemele şi efectelece s-au cristalizat în dezvoltarea socială, au fost sistematizate tematic şipot fi demonstrate pentru domeniile conexe. Vorbim despre funcţii generale şi funcţii speciale. În funcţiile generale, se încadrează acelea care sunt universalvalabile şi generează toate efectele şi cerinţele, indiferent de specificul 135 Universitatea Spiru Haret
  • disciplinei sportive, şi care se includ în domeniile respective; ele sereferă la sportivi, arbitri, oficiali, ziarişti, spectatori. După D. Lühnenschloss (1987) şi O. Grupe (1993), citaţi deR. Manno (1996), funcţiile generale sunt: funcţia culturală; funcţia comercială; funcţia de comunicare; funcţia de politică sportivă. Dintre funcţiile speciale amintim: funcţia de pregătire sportivă; funcţia educativă. Cele două tipuri de funcţii ale competiţiilor sportive contribuie laevidenţa, în sens pozitiv, a performanţei sportive şi accentuarea capaci-tăţii de performanţă. 3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional Ţinând cont de modul de disputare al competiţiilor sportive şi dedisciplina sportivă respectivă, avem următoarele patru categorii desisteme: sistemul pe baza locurilor ocupate – principiul de bază: cei maibuni dintr-o competiţie – după stabilirea acestora – se califică pentruîntrecerea sportivă următoare; sistemul K.O. – principiul de bază: cel care pierde este eliminat; sistemul cu aducţiune de puncte – principiul de bază: fiecarecontra celuilalt (este posibil să existe şi jocuri tur-retur); sistemul pe bază de clasament – principiul de bază: se stabilesclocurile de la 1 la n. Este posibilă şi o combinaţie a sistemelor (în general, se aplică lasistemele de aducţiune de puncte şi K.O.). 4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor În ţara noastră, selecţia şi pregătirea copiilor şi juniorilor se reali-zează în mod organizat, în unităţi specializate, care aparţin de MinisterulEducaţiei şi Cercetării (M.E.C.), şi anume: cluburi sportive şcolare (cu secţii de fotbal); licee cu profil sportiv (cu clase de fotbal); unităţi şcolare cu clase speciale de fotbal;136 Universitatea Spiru Haret
  • cluburi de copii şi în secţiile de fotbal ale cluburilor şi asociaţii-lor sportive care sunt organizate conform statutului elaborat de Federa-ţia Română de Fotbal (F.R.F.), de Asociaţia Municipală de FotbalBucureşti (A.M.F.B.) şi de Asociaţiile Judeţene de Fotbal (A.J.F.). Competiţiile sportive organizate de M.E.C. sunt: „Cupa speranţelor” – pentru elevii de 11-12 ani; „Olimpiada fotbalului şcolar”, în colaborare cu A.J.F., fazelesuperioare fiind preluate de F.R.F. Competiţiile sportive organizate de F.R.F. şi puse în practică deA.M.F.B. şi A.J.F. sunt: campionatul naţional al juniorilor I (18 ani); campionatul naţional al juniorilor II (17 ani); campionatul naţional al juniorilor III (16 ani); campionatul naţional al juniorilor cadeţi (15 ani); campionatul naţional al juniorilor mici (14 ani); competiţiile la nivelul copiilor, care se desfăşoară în cadrulcluburilor, şi anume, pentru copiii de 8-14 ani. De asemenea, A.M.F. Bucureşti (fiind organizată ca şi A.J.F., îşidesfăşoară activitatea după structura competiţională elaborată de F.R.F.)organizează campionatul de copii şi juniori (pe vârstele prezentate maisus), pentru echipele provenite de la cluburile ce activează în categoriileDivizia D, Divizia C, Divizia B, Divizia A. Pentru copiii de 10-12 ani, cluburile sportive, cu sprijinul A.M.F.,organizează campionatul de mini-fotbal pe Municipiul Bucureşti. Vorbind despre competiţiile internaţionale, trebuie să subliniemfaptul că acestea sunt organizate de către cele două foruri importante, şianume: Federaţia Internaţională de Fotbal Asociaţie (F.I.F.A.) şiUniunea Europeană de Fotbal Asociaţie (U.E.F.A.). În acest sens, F.I.F.A. organizează: Campionatul Mondial Coca-Cola, pentru juniori la vârsta de19 ani; Campionatul Mondial J.V.C., pentru juniori în vârstă de 17 ani. U.E.F.A. organizează: Campionatul European de juniori sub 18 ani; Campionatul European de juniori sub 16 ani. După cum se observă, trebuie remarcat calendarul competiţional,bogat, la nivelul juniorilor în fotbal, atât pe plan naţional, cât şi inter-naţional. 137 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul XI FORMAREA ECHIPELOR DE PERFORMANŢĂ ÎN FOTBAL 1. Aspecte metodice Echipa sportivă poate fi comparată cu un grup social de dimen-siuni reduse (grup mic alcătuit din 2-40 componenţi), special constituitşi bine organizat (sau grup formal de la englezescul „formal”) în toatăforma, exact, regulat, aşa cum ar fi un „grup de muncă” alcătuit în ve-derea efectuării unor lucrări pretenţioase sau un grup de luptă menit săîntreprindă operaţii militare speciale (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998). În ambele situaţii, se aleg persoane specializate care-şi cunoscbine rolurile ce trebuie să le îndeplinească în vederea obţinerii scopuluiurmărit. Echipele de jocuri sportive profesioniste, în general, se formeazăprin racolarea celor mai talentaţi jucători care ating pragul capacităţiimaxime de performanţă sau care fac faţă cu prisosinţă exigenţelorimpuse de competiţiile de mare anvergură la care participă. În această acţiune, sunt implicaţi directorul tehnic, antrenorulprincipal şi antrenorii secunzi, directorul de marketing. În prima etapă(de racolare a jucătorilor), directorul tehnic este ajutat efectiv de ceilalţimembri ai echipei tehnice (team-work-ului), în rest, antrenorul principalacceptă sugestiile numai dacă sunt conforme cu realitatea. Echipa de jocuri sportive este un sistem social finalist performan-ţial, care conţine următoarele tipuri de elemente: sportivii şi repartizarea lor pe posturi; acţiunile (comportamentul sau conduita lor în teren) reprezintăchintesenţa sistemului propriu-zis, deoarece sistemul presupune o mulţi-me de acţiuni; relaţiile de colaborare dintre sportivi. Scopul final al acestui grup de acţiuni este performanţa sportivă. Orice echipă privită ca un sistem are (poate avea) mai multesisteme sau structuri organizatorice. Structura de bază a echipei este o componentă a modelului de joc,care precizează posturile pe care le ocupă constant cei mai buni jucători138 Universitatea Spiru Haret
  • (titulari) sau modul de organizare al formaţiei de joc care faciliteazăobţinerea celor mai bune rezultate. În fotbal, spre exemplu, avem:1 portar, 4 fundaşi, 4 mijlocaşi, 2 înaintaşi. Structura funcţională a echipei este o caracteristică specifică struc-turii de bază a echipei, în sensul că antrenorul trebuie să găsească formulaoptimă de echipă capabilă de cel mai înalt randament posibil. Aceasta sereferă, deci, la optimizarea relaţiilor de colaborare şi cooperare dintrejucători, în vederea creşterii eficienţei în joc a formaţiei din teren. Alcătuirea echipei defineşte numărul total de jucători care intră încomponenţa echipei. Ne referim aici la numărul titularilor, dar şi alrezervelor. „Jucătorii de rezervă” vor fi trataţi cu foarte mare atenţie, deoareceaceştia trebuie să fie capabili oricând să îi înlocuiască pe jucătorii titulari,iar în viitor, după o pregătire temeinică, îi pot depăşi din punct de vederevaloric pe cei din formula de bază. 2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei În activitatea practică, se întâlnesc două variante strategice funda-mentale de formare a echipelor puternice, şi anume: alcătuirea echipei pentru finalităţi sportive maxime; formarea echipei pentru finalităţi sportive maxime în funcţie dematerialul uman de care dispunem (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998). Prima variantă este valabilă pentru toate echipele de performanţădeja formate şi pentru care sunt asigurate toate condiţiile de a dobândicapacitatea maximă de performanţă. Se pleacă de la un nivel de performanţă dat şi se schimbă tot ceeste necesar pentru a realiza un model de joc competitiv pe planinternaţional. Aceasta presupune parcurgerea următoarelor operaţiuni: 1) elaborarea modelului prospectiv de joc (finalităţi prospective); 2) analiza şi optimizarea structurii de bază a echipei; 3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei; 4) stabilirea rolului şi a sarcinilor pe posturi; 5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre sportivi; 6) optimizarea procesului de pregătire; 7) asigurarea activităţii de management sau organizarea, condu-cerea şi controlul întregii activităţi de către echipa tehnică sau team-work-ul; 8) evaluarea capacităţii de performanţă în cele mai importantecompetiţii internaţionale. 139 Universitatea Spiru Haret
  • A doua variantă de formare a unei echipe puternice are ca punctde plecare valoarea jucătorilor pe care-i avem la dispoziţie şi elaborareaunui model prospectiv de joc care să fructifice (exploateze) la maximumpotenţialul de performanţă de care dispun aceştia. Dinamica echipei esterelativ constantă pe o perioadă mai scurtă de timp (1-2 ani). Aceastăvariantă se poate aplica pentru formarea echipelor reprezentative (loturinaţionale), unde sunt chemaţi cei mai buni jucători din campionatulintern şi pentru echipele de club (asociaţii) în care dinamica grupuluieste foarte mică. Operaţiunile metodologice de formare a echipei, în cea de a douavariantă, sunt: 1) evaluarea capacităţii de performanţă a jucătorilor; 2) alcătuirea structurii de bază a echipei; 3) alcătuirea echipei sau definitivarea componenţei echipei; 4) stabilirea rolului şi sarcinilor pe posturi; 5) stabilirea relaţiilor de colaborare dintre posturi; 6) optimizarea procesului de pregătire; 7) evaluarea capacităţii de performanţă în cadrul competiţiiloroficiale. Şi în această variantă, trebuie să existe preocupări pentru creştereamotivaţiilor de performanţă ale echipei şi ale fiecărui jucător în parte.Numai motivaţiile sunt în stare să mărească coeziunea şi spiritul deechipă. După M. Epuran (1990), „realizarea coeziunii grupului este unproces de modelare socială, necesitând acordarea tendinţelor şi intenţiilorindividuale şi contopirea lor într-o atmosferă afectivă”. 3. Personalitatea echipei de fotbal Personalitatea echipei de fotbal (echipa de jocuri sportive) apare şieste înţeleasă ca un fenomen de extindere a conceptului de entitateindividuală la cea de entitate colectivă (comunităţi, etnii, clase, familii,grup social). Personalitatea echipei de jocuri sportive se distinge printr-o struc-tură de elemente bio-psiho-sociologice asemănătoare (comune) sportivi-lor care o alcătuiesc şi care, în urma experienţei comune de convieţuire,ajung la o similitudine de trăsături psihice manifeste (observabile), aşacum ar fi atitudinile, comportamentul şi conduita grupală (D. Colibaba-Evuleţ, I. Bota, 1998).140 Universitatea Spiru Haret
  • Comportamentul şi conduita echipei sunt rezultatul relaţiilorpsiho-sociale, valorii sportivilor, trebuinţelor şi motivaţiilor sportivilor,antrenorilor şi managerilor. Cel mai important factor care influenţeazăîn mod determinant comportamentul fiecărui sportiv, în cadrul grupului,este învăţarea socială, considerat ca un proces de achiziţionare a expe-rienţei sociale. În cadrul echipei, fiecare jucător încearcă să se conformeze regu-lilor sociale instituite sau neinstituite. Ambele categorii de reguli sunt consolidate din experienţa ante-rioară, iar orice jucător nou venit (tineretul mai ales) încearcă să imitemodelul comportamental constatat. F. Antonelli şi A. Salvini (1978), citaţi de R. Manno (1996), scotîn evidenţă rolul antrenorului în creşterea eficienţei unei echipe sportive.Această eficienţă depinde de următorii factori: factori care asigură realizarea obiectivelor de performanţă: com-petitivitatea, disciplina sportivă, rigiditatea rolurilor, relaţiile utilitare, co-municarea formală, decizii pe verticală, ierarhia şi autoritatea; factori care menţin coeziunea: colaborarea, participarea şi comu-nicarea spontană, relaţiile afective, deciziile în grup, colectivul şi demo-craţia. Personalitatea echipei de jocuri sportive rezultă din: istoricul (vârsta), tradiţiile, popularitatea, rezultatele, marile per-sonalităţi sportive care au evoluat în decursul timpului până în momentulde faţă; caracterul elitist de alegere a sportivilor, dar şi a tehnicienilorcu o înaltă probitate, competenţă profesională; contribuţiile echipei în dezvoltarea ramurii sportive puse îndiscuţie; capacitatea managerială a clubului de a asigura toate resurselenecesare pregătirii şi participării în concurs. 141 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul XII JOCUL OFICIAL DE FOTBAL 1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanţă Definirea antrenorului ca „o persoană calificată care posedănoţiuni tehnice specifice adaptate antrenamentului unui sportiv sau alunei echipe” nu reuşeşte decât în mod parţial să configureze conţinutulşi funcţiile inerente din cadrul acestei profesii (R. Manno, 1996). În plus, angajarea interdisciplinară tot mai mare pe care se bazeazăîn prezent administrarea unui club de fotbal profesionist lărgeşte enormsfera de competenţă a fiecărui tehnician. Antrenorul este principalul responsabil al celui care, pe bunădreptate, este considerat patrimoniul cel mai valoros al clubului, adicălotul de jucători care determină în ultimă instanţă succesele şi progresulclubului respectiv, reprezentând în general partea sa activă. Trebuie să evidenţiem faptul că munca unui antrenor este evalua-bilă numai dacă este privită pe o perioadă mai îndelungată, dar acestlucru nu se prezintă astfel în practică. Mă refer aici la numărul mare deschimbări ale antrenorilor pe parcursul unui campionat, la nivelul uneisingure echipe. Conducătorii de cluburi dornici de obţinerea performanţei într-untimp cât mai scurt nu au răbdarea necesară pentru ca antrenorii să-şi poatăproba valoarea, alegând soluţia schimbării lor. De multe ori, chiar şi încampionatul nostru, au fost demişi antrenori care au venit la conducereaechipelor în urmă cu mai puţin de o lună de zile. În fotbalul profesionist,antrenorii semnează un contract cu clubul unde sunt angajaţi, în care suntstipulate cu precizie obligaţiile şi drepturile acestora. Personalitatea antrenorului este alcătuită dintr-un ansamblu deînsuşiri, din care nu trebuie să lipsească: capacitatea energizantă în stare să stimuleze, activizeze şi sămobilizeze echipa (sportivii); trăsături caracteriale din care să nu lipsească ţinuta şi conduitamorală, pasiunea, perseverenţa şi dârzenia; aptitudini de educator;142 Universitatea Spiru Haret
  • aptitudini de psiholog; abilităţi intelectuale – inteligenţa verbală, spiritul de observaţie,rapiditatea gândirii, imaginaţia, memoria, atenţia distributivă, spiritulpragmatic şi logic; aptitudini de conducător şi organizator. Toate aceste însuşiri completate de o bună pregătire profesională aantrenorilor pot duce la obţinerea performanţelor aşteptate, dacă şi clubuloferă condiţiile corespunzătoare (bază materială, suport financiar etc). Valoarea antrenorilor nu este legată de volumul (uneori imens) demuncă, de varietatea preocupărilor, de energia fizică şi nervoasă consu-mată, ci de rezultatul sportiv. Fiecare rezultat sportiv în parte te urcă şi tecoboară pe scara profesională. Omul-cheie care îşi asumă răspunderea întoate împrejurările este antrenorul. În fotbalul actual (ca de altfel în toate sporturile), antrenorultrebuie să îndeplinească anumite cerinţe, şi anume: să fie el însuşi o persoană care trebuie să înveţe; să pătrundă în tainele ştiinţelor complexe; să-şi amelioreze continuu capacităţile profesionale de bun de-monstrant, metodist, pedagog, psiholog, sociolog, cercetător al proprieiactivităţi desfăşurată cu jucătorii (echipa) şi a tuturor fenomenelor (eve-nimentelor) care trebuie stăpânite; conducător şi organizator; să-şi schimbe mentalitatea şi conduita didactică, în acest senseste bine de ştiut că trebuie să antrenăm astăzi ce se va juca mâinepentru a obţine performanţele aşteptate. În zilele noastre, întâlnim şi o categorie aparte de tehnicieni, şianume, antrenorii-jucători. Este vorba de acei sportivi care la apusulcarierei îşi schimbă‚ „peste noapte” echipamentul de jucător cu cel deantrenor. În cel mai bun caz, aceştia vor lucra mai bine dacă pe parcursulformării lor ca sportivi au avut de-a face cu tehnicieni buni, de la care aumoştenit o metodologie bună de antrenament. O pregătire teoretică sistematică realizată în paralel cu activitateade jucător (sau imediat după abandonarea carierei competiţionale) i-arface deosebit de eficienţi pentru ramura sportivă în care deja s-au con-sacrat, dar numai în calitate de sportivi. Dubla funcţie jucător-antrenoreste o practică care s-a dovedit până acum ineficientă. O altă problemă interesantă este aceea a relaţiei dintre antrenori şijucătorii titulari şi rezerve. Această relaţie în fotbalul actual, în caremiza jocurilor a crescut foarte mult, este în general asociată cu frecventeposibile conflicte. Din acest motiv, se recomandă antrenorilor să devină 143 Universitatea Spiru Haret
  • mai receptivi în relaţia cu jucătorii. Această receptivitate include capa-citatea de a face diferenţă între diversele tipuri de lider (autoritar, cu unacut simţ practic, energic şi impulsiv, simpatic şi agreabil, abordabil şicomunicativ) şi avantajele şi dezavantajele lor prin raportare la perfor-manţă şi afectivitate. Antrenorii vor fi pregătiţi în legătură cu diferite procedee destabilizare, îmbunătăţire sau diminuare a statutului jucătorilor titulari şirezerve, ajungând să conştientizeze consecinţele acţiunilor lor asupraatitudinii şi motivaţiei jucătorilor. Se recomandă ca antrenorii săfolosească posibilităţi cât mai eficiente de comunicare directă cutitularii, dar şi cu rezervele. Procedând astfel, cel puţin unele conflictecu efecte în detrimentul performanţei individuale şi de echipă pot firezolvate (sau evitate) înainte de a lua proporţii. Pe cât posibil, jucătoriitrebuie să deţină statutul de rezerve doar un timp limitat, pentru a seevita evoluţia spre categoria de jucători problemă. Fără a intra în problemele specifice activităţii antrenorului dinperioadele pregătitoare, precompetiţionale, competiţionale (sarcini şiatribuţii), pe care le vom discuta în cadrul altei prelegeri, voi trece, încontinuare, la expunerea unor aspecte importante, legate de un alt factorde bază în procesul de pregătire şi de performanţă, şi anume, jucătorul. În funcţie de potenţialul biomotric, psihic şi tehnico-tactic atins dejucători, se stabilesc: obiectivele de performanţă şi de pregătire; concepţia de joc şi de pregătire; metodele şi mijloacele de pregătire; formarea echipei de performanţă. Jucătorii sunt apreciaţi după modelul jucătorului de performanţăţinând cont de starea de sănătate, tipul somatic, nivelul marilor funcţiiale organismului, capacitatea motrică, capacitatea psihică, nivelul pre-gătirii biologice (refacere-recuperare). Problema pregătirii jucătorului factor favorizant, determinant pentruobţinerea performanţelor superioare, trebuie să devină o dominantă pe totparcursul procesului de antrenament, în care antrenorii, prin competenţalor profesională şi cu sprijinul efectiv al cluburilor, vor asigura condiţiioptime celor selectaţi, şi anume: regimul alimentar corespunzător vârstei; aplicarea permanentă a refacerii şi recuperării; menţinerea legăturii cu şcoala, familia, locul de muncă,asigurarea climatului şi ambianţei optime în antrenament;144 Universitatea Spiru Haret
  • urmărirea evoluţiei jucătorului din toate punctele de vedere prinfişa individuală complexă, care va însoţi fotbalistul de la nivelul selecţieipână la fotbalul de mare performanţă. Şi în fotbalul de performanţă din ţara noastră, unde există cluburiprofesioniste (în special Diviziile A şi B), relaţiile dintre acestea şijucători sune reglementate printr-un contract încheiat între cele douăpărţi. Prin acest contract sunt stabilite statutul fiecărui jucător în cadrulechipei, obligaţiile şi drepturile care revin fiecărei părţi semnatare etc. Vorbind de obţinerea performanţei de către jucători, trebuie sădiscutăm şi despre influenţa familiei şi viaţa particulară a fotbaliştilor. Ambianţa familială, acceptarea, sprijinul, încurajarea, regimul deodihnă şi alimentaţie etc. sunt condiţiile necesare jucătorului pentru a sedărui pregătirii şi performanţei. Familiile dezorganizate şi cu condiţiinecorespunzătoare, uneori, determină ratarea unor jucători cu un poten-ţial de perspectivă. În momentele grele, jucătorul găseşte un adevăratrefugiu de linişte şi înţelegere în cadrul familiei sale. Viaţa personală a jucătorului se referă la timpul petrecut în afaraactivităţii cu echipa, al cărui conţinut se poate identifica cu ceea ce estecunoscut sub numele de antrenament invizibil. Succint, viaţa personalăse reduce la odihna activă şi pasivă (activităţi de relaxare, somnul),regimul alimentar, mediul familial, relaţiile sociale, veghere asuprasănătăţii şi integrităţii biologice, evitarea viciilor (fumatul, consumul dealcool şi altele), preocupări cu profil practic, cultural şi artistic. 2. Şedinţa de analiză a ultimului joc Înainte de intra in subiect, considerăm necesară prezentarea succe-sului acţiunilor pe care antrenorul le va întreprinde de la un joc la altul. Luni – prima zi după joc – în cabinetul metodic, apoi pe teren,face analiza jocului de duminică prin exemplificări concrete. Luni până vineri – antrenamentele planificate, în care pregăteştejocul pentru duminica viitoare, pe lângă obiectivele şi mijloacele cutermen lung. Vineri sau sâmbătă – pregătirea teoretică a meciului viitor. Pentru realizarea unei analize eficiente, antrenorul trebuie sădispună de argumente precise referitoare la comportarea fiecărui jucătorşi a echipei în ansamblu. Cluburile puternice pot dispune de un metodist, celelalte apeleazăla antrenorul secund. Acesta, dotat cu creion şi hârtie, va efectua o seriede înregistrări asupra unui jucător anume şi a echipei în ansamblu. 145 Universitatea Spiru Haret
  • Având la dispoziţie aceste date, plus cele reţinute de el însuşi (an-trenorul principal) şi notate sistematic în seara zilei de după joc, poatetrece la analiza meciului desfăşurat. În cazul unei victorii sunt bine venite felicitările de rigoare (pon-derate însă), în cazul unei înfrângeri, cu tact pedagogic, antrenorul vascoate în evidenţă cauzele principale care au determinat eşecul. Exemplificările pot fi efectuate pe tablă magnetică sau chiar peteren. În cazul existenţei unei înregistrări, misiunea îi este uşurată,devenind mult mai eficientă prin economisirea timpului. Analiza va cuprinde aspecte ale evoluţiei echipei în ansamblu cureferiri la: îndeplinirea planului tactic (DA,NU), sistemul etc. disciplina tactică (respectată sau nu); la nevoie, analiza pe compartimente de antrenament; cauzele primirii golurilor; aportul şi eficienţa jucătorilor (traseul) care au contribuit lamarcarea golurilor; spiritul de echipă, dăruirea până la epuizare din primul până laultimul minut de joc (puterea de luptă); varietatea procedeelor de pasare (scurte, lungi) şi a şuturilor lapoartă (cu piciorul, cu capul); eficacitatea acţiunilor la fazele fixe de joc în atac şi apărare; colaborarea şi eficienţa liniilor fundaşilor mijlocaşilor şi atacan-ţilor (în atac şi apărare); starea sănătăţii jucătorilor (accidentaţi, bolnavi. recuperabili); aportul jucătorilor tineri sau nou-veniţi in echipă; aportul celor mai buni jucători (golgeterul echipei); durata (comparativ cu adversarul) păstrării mingii etc. în continuare, antrenorul prezintă analiza individuală a jucătorilorpe posturi. 3. Pregătirea pentru jocul următor După analiza ultimului joc, antrenorul trece la desfăşurarea antre-namentelor zilnice, încercând să corecteze, prin mijloace specifice, nea-junsurile semnalate. În acest timp, pregăteşte jucătorii şi echipa în ansam-blu, corespunzător caracteristicilor adversarului următor. Eficienţa acestei pregătiri va depinde în mare măsură de studiereaadversarului prin: date asupra ultimului joc (pozitive-negative); jucători noi, jucători recuperaţi, jucători eficienţi, accidentări etc.;146 Universitatea Spiru Haret
  • sistemul de joc obişnuit; locul în clasament; starea de spirit; vizionarea de pe casete a 1 sau 2 jocuri ale adversarului(ultimele) etc. Dacă este posibil, în mijlocul săptămânii (miercuri, joi), se anga-jează un meci de antrenament cu o echipă al cărei joc-sistem, calităţietc. sunt asemănătoare cu ale adversarului de duminică. Cu acestăocazie, se pot încerca soluţii (variante) tactice diferite pentru eliminareaneajunsurilor proprii, dar şi eficacitatea celor prevăzute, în lupta cuadversarul. Dacă nu există o asemenea posibilitate, pentru acest antrena-ment se recurge la un joc-şcoală cu proprii jucători. Pregătirea meciului următor începe deci încă de la reluarea antre-namentelor (de luni). Zilnic, antrenorul, având şi informaţii cât mai deta-liate asupra adversarului, folosind cele mai indicate şi eficiente mijloacetehnico-tactice, teoretice şi psihice, introduce jucătorii – întreaga echipă –în atmosfera jocului următor, în aşa fel încât jucătorii, cunoscând binetactica preconizată şi încrederea în posibilităţile lor, pot aborda jocul cu otensiune nervoasă cât mai scăzută. La aprecierea antrenorului, sâmbătăsau duminică, cu câteva ore înaintea jocului (etapă acasă), poate organizao şedinţă a jocului (în sală – cu tablă magnetică), în care să sistematizezeprincipalele probleme (eventual, vreo informaţie de ultimă oră), legate dejoc şi să stabilească lotul ce va apărea pe foaia de arbitraj, dar şi formaţiace va intra în teren. Cele două decizii vor reflecta mereu eficienţa muncii sale şimăiestria pedagogică. Tendinţa actuală (oglindită şi de abandonarea treptată a neteidistincţii terminologice dintre titulari şi rezerve), de a crea un grup omo-gen de jucători, fără nici o diferenţiere sau subordonare ierarhică şifuncţională, contribuie la pregătirea celor mai bune condiţii în vedereaefectuării celor mai dificile selecţii de stabilire a lotului pentru joc. Tot mai mulţi antrenori consideră că în echipa lor toţi jucătorii sunttitulari şi toţi sunt rezerve, fapt ce are o confirmare reală şi o valoareafectivă. În acest fel, se pot evita apariţia unor tensiuni, nesiguranţă,nerăbdare în rândul jucătorilor. La alegerea aşa-ziselor rezerve, se va ţine seama, pe lângă valoareajucătorilor, şi de capacitatea lor de a se adapta rapid (după intrarea înteren) la cerinţele jocului, la rezolvarea unor defecţiuni apărute înangrenajul echipei. 147 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul XIII CONCEPŢIA DE JOC ŞI DE PREGĂTIRE ÎN FOTBAL Concepţia de joc reprezintă „ansamblul caracteristicilor de jocelaborate de o anumită şcoală sau federaţie de fotbal având la bază ideiorientative noi, principii, forme şi sisteme de joc preluate şi adaptate laspecificul temperamental, tradiţie, climă şi disponibilităţi tehnico-tacticeale propriilor jucători” (I. Motroc, 1994). Noţiunea de concepţie de joc include elemente sau cerinţe ale com-ponentelor antrenamentului. Deşi internaţională, din punct de vedere alconţinutului esenţial şi al sursei care îi generează evoluţia, concepţia dejoc devine naţională prin elementele adaptate şi eventual, reorientată dupănecesităţi. La elaborarea ei se are în vedere tot ce este caracteristic şi maieficient în jocul actual propriu, precum şi tendinţele acestuia pe planmondial. Concepţia de pregătire cuprinde ansamblul de idei, soluţii şi obiec-tive de pregătire şi de performanţă, rezultat din cerinţele concepţiei de joc,în scopul organizării şi desfăşurării procesului instructiv-educativ pe otreaptă superioară, în perspectiva următorilor 2-4 ani (I. Motroc, 1994). Concepţia de pregătire elaborată în mod ştiinţific rezultă din analizaprofundă a eficienţei şi stadiului performanţei la nivel internaţional, dar şia celui intern, pe diferite niveluri (echipe naţionale, Diviziile A, B, C,juniori), după fiecare campionat mondial şi european. După I. Ionescu, C. Dinu (1982), concepţia de joc poate cuprinde: abordarea ofensivă, defensivă sau egală a luptei; sistemul de joc; organizarea atacului şi apărării; corelaţiile tactice între parteneri; modul depăşirii individuale şi colective a adversarului; utilizarea tactică a vitezei de joc; calitatea jocului colectiv şi constructiv; măsurile de anihilare a adversarului; combinaţiile specifice; sistemul de suplinire şi corectare reciprocă; perimetrul de activitate a posturilor din echipă;148 Universitatea Spiru Haret
  • rolul şi distribuţia coordonării tactice în teren; criteriile de selecţie a echipei; strategia de bază a jocului şi tactica specială; strategia momentelor esenţiale ale luptei; corelaţia între disciplina-program şi creativitatea individuală. De asemenea, după aceeaşi autori, concepţia de pregătire reflectăatitudinea, mentalitatea şi acţiunea antrenorului cu privire la procesulpedagogic de antrenament fizic, tehnic şi psihic al jucătorilor, precum şide pregătire complexă în vederea jocului cu echipa adversă. În acestsens, concepţia de pregătire cuprinde: interpretarea şi abordarea separată şi corelată a parametrilorefortului: volum, intensitate, durată, complexitate; atitudinea faţă de acţiunea metodică de lucru în antrenament; atitudinea faţă de organizarea şi planificarea procesului de antre-nament; atitudinea faţă de factorii fizici, tehnici, tactici şi psihici ai jocu-lui, ponderea şi preferinţa abordării lor; interpretarea caracterului ştiinţific al antrenamentului; stilul de conducere şi organizare a antrenamentului şi jocului; nivelul autoimpus de responsabilitate, exigenţă şi seriozitate întratarea problemelor de antrenament şi joc; capacitatea de dozare a efortului în antrenament; felul interrelaţiilor cu jucătorii pe parcursul antrenamentului şijocului; modul de pregătire şi conducere a jocului. D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota (1998), prezintă o abordare ştiinţificăa problematicii concepţiei de joc şi pregătire, din punctul de vedere alantrenorului, care în fotbalul (sportul) contemporan se confruntă cu oserie de dificultăţi în procesul, extrem de greu şi complex, de obţinere aperformanţelor superioare. Antrenorul trebuie să se bazeze numai pe acele idei, convingeri,prejudecăţi care pot rezolva eficient o anumită situaţie concretă (reală),adică să rezolve eficient traseul: situaţie-soluţie pragmatică-rezultat final. Autorii, menţionaţi mai sus, prezintă în figura 6 aspectele impor-tante legate de noţiunea de concepţie, în cadrul activităţii antrenorului. 149 Universitatea Spiru Haret
  • Model de Concepţie Model de joc pregătire Concepţia de joc Modele de Orienterea pe plan referinţă procesului de internaţional (loturile naţionale) pregătire Obiective Resurse Programe Strategie Planificare Aplicare în practică Evaluare Concepţia Modele Modele ierarhiceunitară de joc pe performanţiale de de pregătire plan naţional nivel formativ -lot naţional seniori -seniori Divizia A (ierarhice) - tineret; lot naţional -juniori I; lot naţional - juniori II; lot naţional - juniori III; lot naţional - copii Model de joc Model de pregătire Concepţia pentru echipa pentru echipa antrenorului proprie proprie (după D. Colibaba-Evuleţ şi I. Bota, 1998)150 Universitatea Spiru Haret
  • Din această schemă trebuie să reţinem următoarele aspecte: concepţia este o componentă (subsistem) a (al) modelului de jocaflat în relaţie biunivocă (determină şi este determinată) cu modelul depregătire; întregul circuit se axează pe noutăţile din tactică, tehnică, idei şiprincipii de joc, aparatură, regulament strategii etc., şi pe dinamica con-cepţiei, de la nivel internaţional, naţional, al antrenorului, şi invers. La nivel internaţional, concepţia de joc şi pregătire întruneşte şisintetizează toate informaţiile şi noutăţile care apar pe acest plan: Ce este nou în joc şi în pregătire? Care este comportamentul performanţial al echipei şi jucătorilor? În ce condiţii se realizează aceste performanţe? Care sunt „fenomenele cauză” care produc „fenomenele efect”? Care tendinţe (caracteristici) sunt accesibile de a fi extrapolateîn concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional? Dezvoltarea continuă a jocului, exigenţele competiţiei, ideileantrenorilor etc. oferă noutăţi în concepţia de joc şi pregătire, existând opreocupare permanentă pentru creşterea capacităţii de performanţă. Pe plan naţional, ar trebui să existe o concepţie unitară de joc şipregătire, dacă specialiştii din fotbal ajung la o unitate de vederi, ţinândcont de răspunsurile date la două întrebări, după cum urmează: Cum trebuie să joace echipele noastre? Cum trebuie să se pregătească echipele noastre? Concepţia unitară de joc surprinde atât strategia de concurs, cât şitactica de joc. Aceasta presupune sintetizarea unui model de joc (concurs), în caresunt implementate componentele fundamentale ale originalului (tactică,tehnică, capacitate fizică şi psihică), care se potrivesc însuşirilor jucăto-rilor noştri şi specificului naţional, precum şi utilizarea lui în scop stra-tegic. De asemenea, tactica de joc ne oferă o serie de elemente struc-turale observabile, cum ar fi: structura echipei, formele şi sistemele dejoc, combinaţiile sistemelor, principii de acţionare în sistem, reguli (deatac şi apărare). În stabilirea strategiei de concurs şi a concepţiei tactice de joc,trebuie să ţinem cont de următoarele aspecte: caracteristicile jocului practicat de cele mai valoroase echipedin lume; tendinţele de dezvoltare a jocului pe plan mondial; 151 Universitatea Spiru Haret
  • valorificarea disponibilităţilor de excepţie (talentului) ale fotba-liştilor noştri. Pentru a-şi amplifica eficienţa, aceste trei aspecte puse în discuţietrebuie să acţioneze sinergic şi în conexiune. În mod asemănător cu ela-borarea concepţiei de joc se elaborează şi concepţia de pregătire, valo-rificând relaţia biunivocă dintre modelul de joc şi modelul de pregătire. Concepţia unitară de joc şi pregătire pe plan naţional înseamnă defapt un model optim de adaptare a modelului ideal (internaţional) lacondiţiile concrete din ţara noastră. Concepţia antrenorului va fi mai eficientă cu cât va reuşi să aleagăcele mai bune idei de joc, care să valorifice la maximum disponibilităţilejucătorilor. Ţinând cont de recomandările federaţiei, antrenorul elaboreazămodelul de joc pentru echipa proprie, care este construit (ulteriorcorectat) în funcţie de comportamentul performanţial realizat de jucătoriîn perioada precedentă (tur, retur, sezon). Respectând operaţiunile proiectării didactice ştiinţifice se poateelabora modelul de pregătire pentru echipa proprie. În acest sens, se pleacă de la rezolvarea eficientă a relaţiei dintreobiectivele de performanţă ale modelului de joc şi obiectiveleinstrucţionale ale modelului de pregătire.152 Universitatea Spiru Haret
  • Capitolul XIV ACCIDENTELE JUCĂTORILOR DE FOTBAL 1. Generalităţi În condiţiile practicării fotbalului actual, datorită angajamentuluitotal, jucătorii sunt expuşi uneori la accidentări, care se produc mai rarîn antrenamente, dar destul de frecvent în jocurile oficiale. Se cunoaşte faptul că în jocul de fotbal întâlnim aproximativ 29-36% din totalul traumatismelor sportive. Patologia specifică jocului de fotbal se grupează în trei categorii,şi anume: a) leziuni macrotraumatice; b) leziuni microtraumatice; c) leziuni hiperfuncţionale (P. Bendiu şi Gh. Untea, sub coordona-rea I. Drăgan, 1994). Leziunile macrotraumatice pot fi acute sau cronice. Cele acutesunt în principal caracterizate de o instalare bruscă şi precisă într-un anu-mit moment desfăşurării antrenamentului şi jocului. Sunt considerateexterne cele la care agentul traumatic mecanic provine din exterior, cuacţiune directă sau indirectă (fiind elementul etiopatogenic declanşator),şi interne, cele la care nu există element extern (de exemplu, rupturamusculară). Leziunile cronice au o dublă origine: cronicizarea celor acute,insuficient tratate, şi apariţia celor distrofice, consecinţă directă a unortraumatisme repetate. Leziunile microtraumatice sunt acelea care au drept cauză untraumatism de intensitate minoră, dar repetat în cazul unor mişcărimonotipe, care prin modificările de tip distrofic la nivelul anumitorformaţii anatomice pot genera substratul microscopic al leziunii. Cauzele care le produc pot fi legate de terenul de joc (îngheţat,denivelat, prea moale sau prea dur), de condiţiile meteorologice nefavo-rabile, de echipamentul necorespunzător (crampoane improprii terenuluide joc etc.), de acţiunile adversarului (atacă neregulamentar sau loveştedin cauza unor carenţe tehnico-tactice etc.), de maniera de arbitraj (arbi-trul prea îngăduitor cu unii jucători care folosesc frecvent acţiuni dure 153 Universitatea Spiru Haret
  • asupra adversarului sau absenţa antrenorilor de la unele antrenamente,când în timpul unor jocuri se pot întâmpla accidente mai mult sau maipuţin intenţionate). Leziunile hiperfuncţionale sunt cauzate de anumite modificări deordin enzimatic, biochimic şi histochimic, localizate la nivelul unorformaţii anatomice, fără a exista elementul traumatic. Cele mai frecvente zone accidentate în jocul de fotbal sunt:membrele inferioare, membrele superioare, trunchiul, abdomenul, faţaşi capul, prezente în această ordine. 2. Traumatismele părţilor moi Contuzia este o afecţiune traumatică frecvent întâlnită, care repre-zintă aproximativ 32% din totalul traumatismelor survenite la fotbalişti.Reprezintă strivirea într-o măsură mai mare sau mai mică a părţilor moi –piele, ţesut adipos, muşchi – prin lovire sau presare. Cel mai des le întâlnimla nivelul membrelor inferioare, dar nu lipsesc nici de la alte niveluri.Tabloul clinic în contuziile uşoare se manifestă prin durere şi discretăincapacitate, iar uneori apare o echimoză. Plăgile reprezintă secţionarea pielii, cu sau fără interesarea ţesu-turilor subiacente. Acestea se produc prin contactul părţilor moi cucorpuri străine ascuţite (de pe terenurile de joc sau din jurul lor), dar maiales prin lovirea cu ghetele sau cu crampoanele. Ca şi contuzia, plagaeste frecvent întâlnită la nivelul membrelor inferioare, dar nu lipseştenici din alte zone (abdomen-torace, braţe, cap, gât). Leziunile musculare sunt produse de o contracţie bruscă a unuimuşchi în anumite situaţii favorizante şi reprezintă 10,25% din totalultraumatismelor fotbalistice. Printre cauzele predispozante menţionăm:existenţa unei spasmofilii congenitale, circulaţii sangvine deficitare ş.a. Printre factorii favorizanţi amintim efortul brusc şi violent fără oprealabilă încălzire, în condiţiile unui climat rece şi umed, dar şi gre-şelile metodice concretizate prin antrenarea inegală a anumitor grupeagoniste, în detrimentul grupelor antagoniste. Astfel, numărul mare deleziuni musculare în fotbal, ce survin la musculatura posterioară a coap-sei, se datorează tocmai unei mari diferenţe de tonus şi forţă a acestorgrupe, rezultată din neglijenţa antrenării lor, deşi musculatura agonistă(cvadricepsul crural) este solicitată prin excelenţă în fotbal. Factorulcomun care creează acelaşi efect, ruptura musculară, rezidă din lipsa si-nergismului dintre activitatea agoniştilor şi a antagoniştilor. Lipsa154 Universitatea Spiru Haret
  • aceasta de sinergie este mai evidentă la începutul antrenamentului saujocului când sportivul nu s-a încălzit bine, deci nu s-au permeabilizatsinapsele şi nu s-a prestabilit imaginea complexă şi coordonată amişcării. Lipsa de sinergism se manifestă şi la sfârşitul competiţiei, cândefortul prelungit face să înceapă scăderea controlului nervos superior alcoordonării, ca şi eficienţa mecanismelor reflexe locale (muşchi-articu-laţie-muşchi). Printre cauzele favorizante mai sunt incriminate carenţelealimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice grele, echipamentulsportiv necorespunzător, potenţialul biologic scăzut datorită unor exceseşi a unei vieţi nesportive, precum şi unele greşeli în procesul de refacere. Cauze declanşatoare ale leziunii sau rupturii musculare pot fi şicontuziile directe provocate de un adversar, dar mai frecvent forţeleopozante interne (contracţia musculară sau frânarea bruscă a mişcării)sau externe (împingerea jucătorului de către adversar). După întinderea ei, leziunea musculară poate fi: fibrilară (cândsunt lezate câteva fibre), fasciculară (când sunt interesate câteva fasci-cule ale muşchiului), fibro-fasciculară (care reuneşte unul-două fascicu-le rupte şi leziunile fibrilare asociate) sau totală (când leziunea intere-sează o bună parte sau în totalitate corpul muscular). Localizarea cea mai frecventă a leziunilor musculare o întâlnim,în fotbal, la nivelul cvadricepsului femural, ischiogambierilor, adduc-torilor coapsei, tricepsului sural. În cazul rupturilor musculare, sportivulaccidentat va fi transportat direct la spital pentru a fi supus intervenţieichirurgicale, singurul mod corect de rezolvare. Evoluţia şi prognosticul sunt în general favorabile, dacă sporti-vului i se acordă asistenţă medicală de specialitate, de calitate, încă dinprimele momente ale producerii accidentului. Foarte multe recidive apardin cauza unor tehnicieni, care, dornici de a-şi vedea jucătorul în for-maţia de bază, forţează reintrarea, bazându-se de multe ori numai peafirmaţia sportivului, care, din motive uşor de bănuit, spune că se simtebine, leziunile în curs de cicatrizare rupându-se, accident ce duce ladublarea perioadei de inactivitate. Leziunile tendoanelor pot surveni brusc, în urma unui traumatisminiţial, sau lent, în urma producerii unor modificări dismetabolice locale,printr-o suprasolicitare a segmentului respectiv. În afara acestor cauze, maipot concura şi o serie de factori predispozanţi şi favorizanţi, cum ar fi: tul-burările circulatorii, deprinderile motrice greşite, tulburările endocrine,deficienţele alimentare şi vitaminice, condiţiile meteorologice nefavorabileş.a. 155 Universitatea Spiru Haret
  • La fotbalişti, ca forme anatomoclinice întâlnim: tendinita patelară şicea a tendonului cvadricipital, formaţiuni componente ale aparatului ex-tensor al genunchiului; tendinita complexului tendinos „laba de gâscă” –o formă particulară de leziune a tendonului distal comun al semitendino-sului şi semimembranosului la nivelul genunchiului; tendinita achiliană. Ruptura de tendon apare de obicei la sportivii care au prezentat otendinită netratată sau insuficient supravegheată. Se întâmplă ca la omişcare bruscă, aceştia să acuze o durere vie, ca o tăietură de cuţit, ur-mată de incapacitatea funcţională a segmentului. În fotbal, se întâlnesc şi o serie de forme particulare de leziuni alemuşchilor şi tendoanelor, cum ar fi: mioentezita extremităţii inferioare amuşchiului drept abdominal, care prin caracterul trenant şi dificultateatratării produce mari neplăceri sportivilor. 3. Traumatismele articulaţiilor Entorsele sunt leziuni traumatice ale aparatului capsulo-ligamentar-articular, prin punerea lui sub tensiune forţată în timpul unei mişcări exa-gerate ca amplitudine sau greşite din punct de vedere al direcţiei. Pot fi de diferite grade de gravitate în funcţie de mărimea leziunilor. Cea mai afectată articulaţie la fotbalişti este articulaţia gleznei(46,8% din totalul entorselor), urmată de cea a genunchiului (26,6%), lanivelul metatarsienelor, şi altele. Entorsa gleznei prezintă trei mari varietăţi clinice, în funcţie de ca-racteristicile anatomo-funcţionale şi de mecanismul biomecanic care oproduce. Astfel, vorbim de entorsa externă care este determinată de omişcare inversă şi în care se produc leziuni ale ligamentelor astragalocal-canean lateral, astragaloscafoidian şi calcaneocuboidian. În cazul entorseiinterne, aceasta se produce prin mecanismul de eversiune, când suntlezate ligamentele tibioastragaliene, de cele mai multe ori fiind însoţită şide fractura peroneului. Entorsa anterioară se produce prin extensia forţatăa gleznei şi se caracterizează prin leziuni capsulare anterioare. Entorsa genunchiului are incidenţă destul de mare în rândul fotba-liştilor. Articulaţia genunchiului, având o capsulă articulară bogat iner-vată, este puternic afectată de producerea entorsei, fiind foarte dureroasă.Odată apărută durerea, se produce contractura, care, la rândul ei, favori-zează durerea, şi astfel cercul vicios se reia, repetându-se amplificat. Entorsele genunchiului pot fi simple sau complicate. În cele simple,este interesat numai un ligament colateral, intern sau extern, iar la cele156 Universitatea Spiru Haret
  • complicate, se asociază şi leziunile ligamentelor încrucişate, ale menis-curilor şi altele. Entorsele piciorului se referă la afectarea traumatică a unor articula-ţii din scheletul acestui mic segment. Se întâlnesc entorse tarsometatar-siene şi metatarsofalangiene. Luxaţiile apar atunci când extremităţile osoase care alcătuiesc oarticulaţie sunt îndepărtate prin traumatism de le raporturile lor normaleşi sunt menţinute în această poziţie. Faţă de entorsă, luxaţia traumatică implică încă două elemente degravitate, şi anume: dislocarea permanentă a suprafeţelor articulare şileziuni articulare şi periarticulare extinse. Dintre toate localizările luxaţiilor, în fotbal, le întâlnim mai frecventla nivelul articulaţiilor umărului şi cotului, datorită plonjoanelor acroba-tice ale portarilor, aterizărilor pe umăr ale jucătorilor de câmp, şocurilorprin cădere sau lovire a cotului ş.a. Modul şi promptitudinea cu care esterepus în mod corect segmentul deplasat asigură o evoluţie şi un prognos-tic favorabil. Insuficienta recuperare asociată şi unei hipofuncţii muscu-lare sun cauzele multor luxaţii recidivante, a căror rezolvare presupune înmod obligatoriu intervenţia chirurgicală. Disjuncţiile şi diastazisurile sunt două afecţiuni traumatice careinteresează articulaţiile fixe. Disjuncţia echivalează cu entorsa şi serezumă la o simplă forţare a aparatului capsuloligamentar. Diastazisulechivalează cu luxaţia, capetele segmentelor osoase schimbându-şiraporturile anatomice. La fotbalişti, se întâlnesc la nivelul articulaţiilor tibioperoniere su-perioare şi inferioare. Disjuncţia tibioperonieră inferioară însoţeşte, deobicei, entorsele tibiotarsiene, când scoaba tibioperonieră este forţată demişcarea de rotaţie a piciorului. O complicaţie mai gravă a acesteia oconstituie diastazisul tibioperonier inferior. Prezenţa unei asemenea afec-ţiuni produce mari neplăceri sportivului, făcând dificilă sau chiar impo-sibilă continuarea practicării fotbalului. 4. Leziunile meniscurilor Meniscurile sunt formaţiuni fibrocartilaginoase, care se găsesc încavitatea articulară şi se interpun între condilii femurali şi platouriletibiale. Întrucât condilul femural intern este mai coborât decât cel extern,suprasolicitarea acestuia explică frecvenţa de trei ori mai mare a leziuni-lor meniscului intern faţă de cel extern. 157 Universitatea Spiru Haret
  • Mişcările de flexie-extensie ale genunchilor imprimă meniscuriloro deplasare antero-posterioară. Din punct de vedere biomecanic,mişcările genunchiului scot în evidenţă că flexia acestuia, de peste 70 degrade, se asociază şi cu o rotaţie internă progresivă a gambei până la20 de grade. Majoritatea rupturilor de menisc intern se produc în urma uneiforţe interne, care impune genunchiului semiflectat o mişcare deextensie bruscă cu rotaţie internă. În fotbal, acest lucru se întâlneşte destul de frecvent, jucătorulavând sprijinul pe un singur picior cu genunchiul flexat, imprimându-i-seo mişcare dezechilibrantă, care duce la extensia bruscă a genunchiului şila o rotaţie internă. Traumatismul direct, care se soldează cu ruptura me-niscului se întâlneşte numai în mod excepţional. Dintre factorii favorizanţi care duc la ruptura meniscurilor menţio-năm: deformaţiile congenitale ale axelor genunchilor (valg, chisturi demenisc), preexistenţa unui proces reumatismal degenerativ, execuţii spor-tive deficitare, existenţa unei stări de oboseală a membrelor inferioare,terenul de joc necorespunzător şi factorii meteorologici nefavorabili(noroi, gheaţă, zăpadă îngheţată). 5. Traumatismele osului şi periostului În jocul de fotbal, datorită agresiunilor ce pot apărea, sunt afectatedestul de des osul şi periostul, învelişul său. Agentul traumatizant poatefi de natură internă (inerţia corpului sau contracţia bruscă şi puternică aunor grupe musculare) sau externă (lovirea directă de către adversar saude către un obiect intermediar). În funcţie de intensitatea, sensul şi suprafaţa de acţiune a forţeitraumatizante este afectat fie periostul, fie osul sub forma unor deran-jamente trabeculare, fisuri sau a unor fracturi. Periostita acută traumatică este de cele mai multe ori rezultatulunei lovituri directe asupra unei regiuni în care osul este acoperit cupuţine straturi moi. În jocul de fotbal, cele mai expuse zone sunt regiu-nea tibială anterioară şi maleolele tibioperoniere. Întâlnim însă şi perios-tite care se produc în urma jocurilor şi antrenamentelor repetate pe tere-nuri tari sau a alergărilor pe distanţe lungi pe şosele, efectuate în timpulperioadelor pregătitoare. Periostita dinamică a pubisului este cauzată de microtraumatis-mele repetate survenite la acest nivel, ca urmare a solicitărilor mecanice158 Universitatea Spiru Haret
  • consecutive ale membrelor inferioare. Se întâlneşte mai frecvent lafotbaliştii care folosesc mai mult procedeul de lovire a mingii cu latul,suprasolicitând simfiza pubiană prin poziţia bazinului, dar apare şiatunci când antrenamentele şi jocurile se desfăşoară în mod repetat şiprelungit pe terenuri grele, jucătorii fiind obligaţi să lovească mingeadin poziţii mai puţin obişnuite şi pregătite. Fisurile osoase sunt leziuni care implică numai o porţiune varia-bilă a acestora, corticala rămânând, de obicei, întreagă. Se produc cândforţa traumatizantă are o intensitate medie, iar la fotbalişti se întâlnescmai frecvent la nivelul tibiei, peroneului, maleolelor acestora, metatar-sienelor şi falangelor. Fracturile caracterizate prin întreruperea continuităţii oaselor sedatorează agenţilor traumatici interni sau externi, de forma unor lovituri,tasări, mişcări bruşte contrariate, forfecări, rotări ş.a. Fracturile pot fiînchise şi deschise, după cum traiectul fracturii pătrunde sau nu în spa-ţiul articular. Traumatismele craniocerebrale se întâlnesc mai rar în jocul defotbal, dar prezintă un mare interes datorită gravităţii şi efectelor pe carele pot avea, ţinând cont de viteza şi masa agentului traumatizant, defelul corpului contondent, de durata şi direcţia factorului traumatizant.Ele pot fi deschise şi închise, gravitatea lor fiind determinată de afecta-rea substanţei nervoase. Cele mai frecvente forme clinice întâlnite lafotbalişti sunt: comoţia cerebrală şi contuzia cerebrală. Traumatismele toracelui sunt relativ frecvent întâlnite la fotbaliştidatorită lovirii de către adversar cu o parte a corpului, căderii jucătoruluiîn urma unei sărituri la minge, căderii adversarului peste toracele jucă-torului căzut, rănirilor cu un corp ascuţit de către adversar (crampoaneleadversarului). Frecvent, se întâlnesc contuziile simple toracice, compresiatoracică, contuzia acestuia cu fracturare a una-două coaste. Traumatismele abdomenului se produc în cazul lovirii abdomenuluide către adversar cu pumnul sau piciorul, izbirea abdomenului de cătreminge, strivirea abdomenului sub greutatea adversarului căzut peste el.Avem de-a face de cele mai multe ori cu contuzii abdominale simple, dardin nefericire pot exista şi traumatisme închise cu leziuni de organe. Traumatismele aparatului urogenital pot fi produse de diferiţi agenţicu acţiune directă sau indirectă. Prin acţiune directă la nivelul rinichiului,prin prinderea acestuia între două feţe vulnerante sau prin tamponareadorso-ventrală a rinichiului, se pot provoca leziuni de diferite grade: infil-traţii sangvine, rupturi extrarenale, fisuri corticale, zdrobiri şi chiar rupturi 159 Universitatea Spiru Haret
  • totale. Asupra vezicii urinare, traumatismele intervin în special când esteplină şi o pot rupe, în raport cu violenţa şocului. Acţiunea directă aagenţior traumatici în regiunea perinoescrotală pot determina leziuni aleorganelor terminale al aparatului urogenital. Afecţiunile hiperfuncţionale (de suprasolicitare) ale aparatuluilocomotor sunt rezultatul suprasolicitărilor acestuia în anumite condiţii şipe fondul unor tulburări generale. Formele clinice ale acestor afecţiuni lanivelul aparatului locomotor sunt: miozita, tendinita, ligamenita, menis-cita, capsulita, aponevrozita, iar în cazul afectării concomitente a două saumai multor ţesuturi histologice, apar forme anatomo-clinice combinate,cum ar fi: mioentezita, tenosinovita ş.a., cele mai frecvente localizări lamembrele inferioare fiind la aparatul capsuloligamentar, muşchi şitendoane.160 Universitatea Spiru Haret
  • BIBLIOGRAFIE BENEDEK, E. şi PÁLFAI, I. – Bazele ştiinţifice ale antrenamentului.Orientări şi tendinţe în fotbal – Fotbal 600 exerciţii, vol I-II., Bucureşti, C.C.P.S.,1986. BOTA, Cornelia – Fiziologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti,ANEFS, 1994. BUŞE, Ion şi OGODESCU, D.S. – Fotbalul sinergic, Timişoara, EdituraFacla, 1982. CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Fotbal – Curs de specializare. Vol I., Bucureşti,Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2004. CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Modelul de joc şi modelarea pregătirii juniorilorpentru fotbalul de performanţă, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2004. CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Capacitatea de performanţă în fotbal, Bucureşti,Editura Cartea Universitară, 2005. CIOLCĂ, Sorin-Mirel – Tehnica şi tactica jocului de fotbal. Curs de bază,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006. CIOLCĂ, Sorin-Mirel şi GRIGORE, Gheorghe – Fotbalul – mijloc asociatal kinetoterapiei, Bucureşti, Editura Cartea Universitară, 2005. COLIBABA-EVULEŢ, Dumitru şi BOTA, Ioan – Jocuri sportive – teorieşi metodică, Bucureşti, Editura Aldin, 1998. COJOCARU, Viorel – Curs de fotbal – specializare, Bucureşti, A.N.E.F.S.,1994. COJOCARU, Viorel – Fotbal – Noţiuni generale, Bucureşti, Editura AxisMundi, 2001. COJOCARU, Viorel – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii,Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2002. COMUCCI, Nicola şi VIANI, Marco – Manualul antrenorului de fotbal,Bucureşti, C.N.E.F.S., 1988. Dicţionar enciclopedic, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996. Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura UniversEnciclopedic, 1996. DRAGNEA, Adrian – Antrenamentul sportiv, Bucureşti, Editura Didacticăşi Pedagogică, 1996. 161 Universitatea Spiru Haret
  • DRAGNEA, Adrian şi MATE-TEODORESCU, Silvia – Teoria sportului,Bucureşti, Editura FEST, 2002. DRĂGAN, Ioan şi colab. – Medicina sportivă aplicată, Bucureşti, EdituraEditis, 1994. EPURAN, Mihai – Modelarea conduitei sportive, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1990. EPURAN, Mihai – Metodologia cercetării activităţilor corporale,Bucureşti, FEST, 2005. EPURAN, Mihai, HOLDEVICI, Irina şi TONIŢA, Florentina – Psiholo-gia sportului de performanţă. Teorie şi practică, Bucureşti, FEST, 2001. GHEORGHE, Daniel – Teoria antrenamentului sportiv, Bucureşti, EdituraFundaţiei România de Mâine, 2005. Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori (lucrare colectivă),Bucureşti, Editura Axis Mundi, 2003. IONESCU, Ion şi DINU, Cornel – Fotbal, concepţia de joc, Bucureşti,Editura Sport-Turism, 1982. IONESCU, Mihai şi TUDORAN, Mircea – Fotbal de la A la Z. Fotbalulromânesc de-a lungul anilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984. LEALI, G. – Lallenamento e laddesttramento calcistico durante ilperiodo evolutivo, Societa Stampa Sportivo, Roma, 1983. MANNO, Renato – Bazele antrenamentului sportiv, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 371-374, 1996. MANUŞARIDE, Chiriac şi GHEMIGEAN, Chevorc – Aproape totuldespre fotbal, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1986. MANUŞARIDE, Chiriac – Regulamentul jocului de fotbal adnotat,Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1977. MIU, Ştefan şi VELEA, Florin – Fotbal. Specializare, Bucureşti, EdituraFundaţiei România de Mâine, 2002. MOTROC, Ion – Sportul la copii şi juniori – fotbal, Bucureşti, CNEFS,1989. MOTROC, Ion – Problemele teoriei şi metodicii antrenamentului înfotbal, Bucureşti, CNEFS, 1989. MOTROC, Ion – Fotbal de la teorie la practică, Bucureşti, Editura Rodos,1994. MOTROC, Ion şi COJOCARU, Viorel – Fotbal. Curs de bază, Bucureşti,ANEFS, 1991. MOTROC, Florin şi MOTROC, Adrian – Fotbal – curs de bază. Tehnica-tactica, Bucureşti, Editura Universităţii din Piteşti, 1999. NICU, Alexe – Raţionalizarea antrenamentului sportiv, Bucureşti, C.C.P.S.,1992. NICU, Alexe – Planificarea antrenamentului sportiv – Modele, Bucureşti,C.C.P.S., 1992.162 Universitatea Spiru Haret
  • NICU, Alexe – Antrenamentul sportiv modern, Bucureşti, Editura Editis,1993. NICU, Alexe – Istoria execiţiilor fizice, Bucureşti, Editura FundaţieiRomânia de Mâine, 2002. PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Curs de bază,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2000. PETRESCU, Teodor şi DEHELEAN, Ovidiu – Fotbal. Probleme deantrenament şi joc, Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001. Sinteze. Învăţământ la distanţă, anul I (lucrare colectivă), Bucureşti,Editura Fundaţiei România de Mâine, 2005. STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului de fotbal, Bucureşti,Editura Stadion, 1982. STĂNCULESCU, Victor – Ghidul antrenorului profesionist de fotbalpentru 364 zile ale unui an competiţional, Braşov, Editura Transilvania Expres,1989. SOLVEBORN, Sven, A. – Stretching, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1988. SVARŢ, V.B. şi HRUSCEV, S.V. – Aspecte medico-biologice aleorientării şi selecţiei sportive, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., 1986. Teoria antrenamentului, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 359-361,1995. Teoria competiţiei, Bucureşti, M.T.S.-C.C.P.S., S.D.P., 1995. Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Bucureşti, Editura Stadion, 1978. THOMAS, Jerry, R. şi NELSON, Jack, K. – Metodologia cercetării înactivitatea fizică, Bucureşti, C.C.P.S. – S.D.P., 375-377, 1996. TODEA, Septimiu, Florian – Metodica educaţiei fizice şi sportive,Bucureşti, Editura Fundaţiei România de Mâine, 2001. WEIN, H. – Imparare il calcio, Editura Meditarenee, Roma, 1994. WEINEK, Jurgen – Biologie du sport, Bucureşti, M.T.S. – C.C.P.S.,S.D.P., nr. 365-366, 1995. 163 Universitatea Spiru Haret
  • Redactor: Maria CERNEA Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 13.02.2006; Coli tipar: 10,25 Format: 16/61x86 Editura şi Tipografia Fundaţiei România de Mâine Splaiul Independenţei, Nr. 313, Bucureşti, S. 6, O. P. 83 Tel./Fax.: 316.97.90; www.spiruharet.ro E-mail: contact@edituraromaniademaine.ro164 Universitatea Spiru Haret