Curs fotbal antrenori

10,639 views
10,401 views

Published on

0 Comments
2 Likes
Statistics
Notes
  • Be the first to comment

No Downloads
Views
Total views
10,639
On SlideShare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0
Actions
Shares
0
Downloads
292
Comments
0
Likes
2
Embeds 0
No embeds

No notes for slide

Curs fotbal antrenori

  1. 1. SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBALCurs de aprofundare. Pregătire antrenori Universitatea Spiru Haret
  2. 2. Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBAL. Curs de aprofundare. Pregătire antrenori/ Ciolcă Sorin-Mirel, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2006 Bibliogr. 164 p., 20,5 cm. ISBN 973-725-513-5796.332 (078.8) © Editura Fundaţiei România de Mâine, 2006 UNIVERSITATEA SPIRU HARET Universitatea Spiru Haret
  3. 3. FACULTATEA DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT SORIN-MIREL CIOLCĂ FOTBALCURS DE APROFUNDAREPREGĂTIRE ANTRENORI EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2006 Universitatea Spiru Haret
  4. 4. Universitatea Spiru Haret
  5. 5. CuprinsCuvânt înainte …………………………………………………….…. 7Capitolul I – Antrenamentul sportiv în fotbal …………………….. 91. Definirea conceptului ……………………………………………... 92. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi …………………... 9 2.1. Metodele antrenamentului în fotbal ………………………….. 143. Mijloacele antrenamentului în fotbal ……………………………... 154. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă …………………... 18Capitolul II – Componentele antrenamentului în fotbal …………. 211. Pregătirea fizică …………………………………………………… 21 1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi ………………… 24 1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice ………………. 392. Pregătirea tehnică …………………………………………………. 42 2.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tehnice 443. Pregătirea tactică ………………………………………………….. 45 3.1. Mijloace pentru consolidarea şi perfecţionarea pregătirii tactice 47 3.2. Mijloace tehnico-tactice pentru perfecţionarea principalelor acţiuni ale jocului (în condiţii de joc) ………….……………. 494. Pregătirea psihologică …………………………………………….. 685. Pregătirea biologică ……………………………………………….. 696. Pregătirea teoretică ………………………………………………... 70Capitolul III – Efortul în jocul de fotbal …………………………… 71Capitolul IV – Forma sportivă ……………………………………... 74Capitolul V – Periodizarea antrenamentului în fotbal …………… 77Capitolul VI – Planificarea şi evidenţa antrenamentului în fotbal 82Capitolul VII – Lecţia de antrenament în fotbal. Tipuri de antrenament 921. Lecţia de antrenament …………………………………………….. 922. Tipuri de antrenament …………………………………………….. 94 5 Universitatea Spiru Haret
  6. 6. Capitolul VIII – Selecţia în fotbal ………………………………….. 97 1. Selecţia primară – stadiul I ………………………………………... 97 2. Selecţia secundară – stadiul II …………………………………….. 100 3. Selecţia finală – stadiul III ………………………………………... 103 Capitolul IX – Priorităţi în procesul de antrenament la copii şi juniori 107 1. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 6-10 ani ……….. 107 2. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 10-14 ani ……… 117 3. Priorităţi în procesul de antrenament la vârsta de 14-18 ani ……… 128 Capitolul X – Competiţiile sportive de fotbal ……………………... 135 1. Definiţie …………………………………………………………... 135 2. Funcţiile competiţiilor sportive …………………………………… 135 3. Organizarea competiţiilor pe plan intern şi internaţional …………. 136 4. Competiţiile sportive în fotbal la nivelul juniorilor ………………. 136 Capitolul XI – Formarea echipelor de performanţă în fotbal ……. 138 1. Aspecte metodice …………………………………………………. 138 2. Strategia operaţiunilor de formare a echipei ……………………… 139 3. Personalitatea echipei de fotbal …………………………………… 140 Capitolul XII – Jocul oficial de fotbal ……………………………… 142 1. Antrenorul şi jucătorul – factori de bază ai procesului de pregătire şi de performanţă ………………………………………………….. 142 2. Şedinţa de analiză a ultimului joc ………………………………… 145 3. Pregătirea pentru jocul următor …………………………………… 146 Capitolul XIII – Concepţia de joc şi de pregătire în fotbal ……….. 148 Capitolul XIV – Accidentele jucătorilor de fotbal ………………... 153 1. Generalităţi ………………………………………………………... 153 2. Traumatismele părţilor moi ……………………………………….. 154 3. Traumatismele articulaţiilor ………………………………………. 156 4. Leziunile meniscurilor ……………………………………………. 157 5. Traumatismele osului şi periostului ………………………………. 158 Bibliografie ………………………………………………………….. 1616 Universitatea Spiru Haret
  7. 7. Cuvânt înainte Fotbalul actual prezintă o serie de particularităţi care necesităo abordare ştiinţifică din partea tuturor specialiştilor implicaţi înaceastă activitate. Problematica obţinerii performanţelor în fotbalul actual repre-zintă obiectivul principal al antrenorilor şi jucătorilor, conducătorilorde cluburi, managerilor, metodiştilor etc., care îşi unesc eforturile înscopul realizării acestui deziderat. În acest context, lucrarea surprinde aspectele importante şi nou-tăţile desprinse din procesul de antrenament şi jocul oficial, comple-tând problematica cursului de specializare, vol. I, apărut în 2004. Astfel, sunt prezentate metodele şi mijloacele folosite în pregăti-rea fotbaliştilor, componentele antrenamentului în fotbal şi mijloacelefizice, tehnice şi tactice pentru consolidare şi perfecţionare, efortul şiaccidentele în jocul de fotbal, periodizarea, planificarea şi evidenţapregătirii fotbaliştilor, lecţia de antrenament, concepţia de joc şi depregătire, forma sportivă, selecţia în fotbal ş.a., problematică deactualitate şi de mare importanţă în activităţile de antrenament şi jocdin fotbal. Conţinutul acestei lucrări corespunde tematicii programelor destudiu şi se adresează, în primul rând, studenţilor anilor III şi IV de lafacultăţile de Educaţie Fizică şi Sport, care aprofundează fotbalul cadisciplină de specialitate, viitori antrenori în acest domeniu deactivitate. Problematica abordată în această lucrare de specialitate poatefi utilă, după părerea mea, şi antrenorilor care sunt deja în activitate,indiferent de vârsta şi nivelul de pregătire al jucătorilor. Autorul 7 Universitatea Spiru Haret
  8. 8. 8 Universitatea Spiru Haret
  9. 9. Capitolul I ANTRENAMENTUL SPORTIV ÎN FOTBAL 1. Definirea conceptului Antrenamentul sportiv este „un proces pedagogic desfăşuratsistematic şi continuu, gradat, de adaptare a organismului uman laeforturi fizice şi psihice intense, implicate de participarea în concursuriorganizate pe diferite ramuri de sport”. (A. Dragnea, 1996) După R. Manno (1996), antrenamentul sportiv poate fi definitca un proces complex de intervenţie, al cărui scop este învăţarea şiperfecţionarea tehnicii sub o formă simplă sau înlănţuită, pentru unindivid, un grup sau o echipă, care vizează dezvoltarea calităţilorfizico-psihice, permiţând atingerea unor performanţe sportive maxime,în acord cu potenţialităţile subiectului, grupului sau echipei. Antrenamentul sportiv este un sistem de pregătire sportivă,organizat pe componente biologice, motrice şi psihologice, dispus pecategorii de vârstă şi sex, în vederea obţinerii capacităţii de perfor-manţă în competiţii, angrenând în activitate antrenori, sportivi, me-dici, psihologi, biologi, conducători, sponsori, cât şi factori ca: bazamaterială de antrenament şi condiţii, inclusiv factorii de climă. În sinteză, conceptul de antrenament poate fi definit ca „o ideegenerală despre caracteristicile esenţiale ale antrenamentului sportiv, oabstractizare şi generalizare a experimentelor acumulate în timp”(A. Dragnea, 1996). În concept sunt cuprinse, deci, toate aspectele cu caracter metodo-logic, biologic, psihologic şi sociologic, ce caracterizează şi noţiuneade antrenament sportiv. 2. Metodele antrenamentului sportiv. Generalităţi Obiectivele antrenamentului, dintre care cel mai important estedezvoltarea capacităţii de performanţă, determină şi alegerea metode-lor, împletirea lor armonioasă şi acordarea unor note de valoare carede multe ori le particularizează atât de mult încât nu mai seamănă cu„originalele”. (A. Dragnea, 1996) 9 Universitatea Spiru Haret
  10. 10. În antrenamentul sportiv sunt cunoscute următoarele metode: pentru dezvoltarea capacităţii de efort şi a calităţilor motrice; pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilortehnice şi tactice; pentru refacerea capacităţii de efort; de pregătire integrală. Caracteristica esenţială a metodelor de antrenament este dată derelaţia dintre efort şi odihnă, adică dintre consumul energetic şi obo-seala acumulată, pe de o parte, şi odihna necesară refacerii, pe de altăparte. În diferite metode ale antrenamentului, efortul poate fi standard,uniform (acelaşi în fiecare moment al exerciţiului) şi variabil, când semodifică ritmul în timpul efectuării sale. De asemenea, efortul poate ficontinuu sau cu pauze (intervale) între diferite momente ale sale. În ce priveşte pauza, aceasta poate fi pasivă, când se aşteaptărestabilirea naturală a organismului, şi la valori programate, sau activă,prin efectuarea unei alte activităţi, diferită faţă de cea care a provocatoboseala. Se cunosc trei tipuri de pauze: pauze care asigură refacerea completă a capacităţii de efort; pauze de mai scurtă durată, care favorizează refacerea incom-pletă a organismului; pauze mai lungi, care permit supracompensarea şi efectuareaurmătoarelor repetări pe fondul unei capacităţi de lucru mărite. Metodele se folosesc în funcţie de volumul, intensitatea şi com-plexitatea efortului, necesare obţinerii unei adaptări în sensul dorit,precum şi asocierea acestora cu tipurile de pauze şi durata lor. Repetarea poate fi efectuată pe părţi componente ale exerciţiuluisau integral, ori prin combinarea acestor modalităţi. Pentru a se produce modificările adaptative impuse de obiecti-vele antrenamentului, se recurge tot mai des la standardizarea activi-tăţii, care presupune o serie de cerinţe ce trebuie îndeplinite, denumitede Matveev metoda „exerciţiului riguros standardizat” (complex demetode). Prin standardizare înţelegem atribuirea unor note de valoareriguros stabilite exerciţiilor, asigurând, într-un anumit grad, răspunsulla solicitare şi având drept rezultat o formă de adaptare. Variantele aplicării acestei metode în funcţie de faza de învăţarear fi următoarele: exersarea în condiţii standard în faza învăţării10 Universitatea Spiru Haret
  11. 11. iniţiale a mişcărilor (tehnicii) prin abordarea analitică (pe părţi);exersarea în condiţii standard în faza perfecţionării deprinderilortehnice şi educarea calităţilor motrice prin exersarea pe părţi sau pefaze a exerciţiului (corespunzător abordării analitice), prin repetareanumai a unor mişcări ce implică unele grupe musculare sau calităţimotrice (corespunzător abordării analitice) şi prin repetarea integrală,în condiţii analoage concursului (corespunzător abordării globale)(A. Dragnea, 1996). N. Matveev (1986), face o clasificare, ce are la bază relaţiadintre efort şi odihnă, în modul următor: Combinaţii de repetări în condiţii standard: a) exersare în condiţii standard, vorbind despre eforturi în tempouniform şi moderat şi despre eforturi cu intervale (complete, incom-plete şi supracompensat); b) exersarea eforturilor variate (alternativ), vorbind despre eforturicontinue în tempo variat sau uniform şi despre eforturi cu intervalediferite în funcţie de sarcină. La ambele subpuncte (a) şi (b) se folosesc: metode combinate: standard-variat, exersare progresivă, exer-sare cu interval în scădere; metode cu structură de circuit: exersare continuă, exersarecontinuă cu intervale, circuit cu intervale. Dozarea efortului este facilă în cazul folosirii unei singure struc-turi motrice (alergare, înot, ciclism etc.) şi dificilă în cazul structurilormotrice complexe (jocuri sportive, lupte, judo etc.). În cazul repetărilor standardizate, structura mişcărilor suferă mo-dificări neglijabile şi, din acest motiv, sunt folosite foarte des înconsolidarea deprinderilor motrice şi în vederea adaptării organismu-lui la un anumit nivel de solicitare. După D. Steinhofer (1993), A. Dragnea şi colaboratorii (1996),metodele şi procedeele metodice de antrenament, bazate pe relaţiadintre efort şi odihnă, sunt prezentate în continuare. Pentru rezistenţă: metoda eforturilor de lungă durată (continue,fără pauze) – procedee metodice: eforturi continue (extensive, intensive),eforturi variabile („Fartlek”, alternative); metoda eforturilor cu inter-vale (pauze ce asigură revenirea incompletă) – procedee metodice:eforturi extensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari), eforturiintensive cu intervale de durată (scurte, medii, mari); metodarepetărilor (pauze ce asigură revenirea completă) – procedeul curepetări: cu pauze de durată (scurtă, medie, mare). 11 Universitatea Spiru Haret
  12. 12. Pentru rezistenţă-forţă explozivă: metoda combinată cu repetări,cu intervale, cu refacere completă – procedee specifice ramurilor desport. Pentru forţă maximă: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul creşterii masei musculare (hipertrofie), proce-deul greutăţilor mari şi maxime, eforturi „excentrice”, izometria,procedeul „piramidei” normală, incompletă (retezată) dublă. Pentru forţă-viteză, forţă explozivă: metoda repetărilor cu pauzede revenire completă – procedeul forţă-viteză, procedee forţă-viteză înfuncţie de ramura de sport (analitic, sintetic, variabil). Pentru forţa de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul forţei reactive („pliometric”). Pentru forţa în regim de rezistenţă: metoda repetărilor cu pauzede revenire completă – procedeul rezistenţa în regim de forţă I (circuit);metoda eforturilor cu intervale şi revenire incompletă – procedeulrezistenţa în regim de forţă II (circuit). Pentru viteza de deplasare: metoda repetărilor cu pauze derevenire completă şi neprecompensată – procedeul eforturilor cu vitezămaximă, procedeul „coordinativ”, procedeul eforturilor supramaxime. Pentru viteza în regim de forţă: metoda repetărilor cu pauze de re-venire completă – procedeul forţei reactive, procedeul cu supraîncărcare. Pentru viteza în regim de rezistenţă: metoda combinată curepetări şi intervale, procedeul eforturilor intensive, procedeul distan-ţelor lungi sau al numărului foarte mare de repetări. Pentru viteza de reacţie: metoda repetărilor cu pauze de revenirecompletă – procedeul reacţiei simple şi complete, procedeul anticipă-rii, procedeul senzoriometric. Pentru mobilitate şi supleţe: metoda repetărilor cu pauze de re-venire completă – procedeul întinderii active şi pasive cu intermitenţe,procedeul Stretching 1 şi Stretching 2. Pentru aptitudini motrice complexe: metoda competiţională –procedeul concursurilor de verificare; de antrenament; competiţional;şcoală. Pentru formarea deprinderilor tehnice specifice ramurilor desport: exersarea analitică (pe părţi) a deprinderii – procedeul analiticîn tempo uniform, procedeul în tempo variat, procedeul analitic înparalel cu dezvoltarea calităţilor motrice sau a unor grupe musculare;exersarea globală a deprinderii tehnice – procedeul exersării globale încondiţii standard, procedeul exersării globale în condiţii variate şicompetiţionale.12 Universitatea Spiru Haret
  13. 13. Metoda analogiei Această metodă reprezintă un sistem de operaţii structurate pecriterii logice cu scopul reunirii într-un tablou explicativ a unorsisteme cantitativ şi calitativ diferite. Regulile generale de aplicare aanalogiei, indiferent de natura sistemelor (concurs, lecţie de antrena-ment sportiv etc.) şi calitatea acestora, sunt determinate de operaţiileimplicate de sistemul de comandă şi control. Astfel, două sisteme S1 şiS2 sunt considerate analoage dacă îndeplinesc următoarele condiţii(A. Dragnea, 1996): a) au un „ansamblu” de receptori ai informaţiei din mediulextern pe care să o codifice în limbaj propriu, cu care să poată efectuaraţionamente, judecăţi şi alte operaţii. În cazul concursului, în caresunt angajaţi sportivii, informaţia este de natură regulamentară, dinambianţă (spectatori, condiţii de mediu, antrenori şi manageri etc.) saude la adversari, iar în cazul sistemelor de exerciţii sau lecţii, receptoriisunt aceiaşi, numai că informaţia este diferită calitativ şi cantitativ, deşiuneori limbajul este acelaşi. Comunicarea dintre sportivi şi factoriiexterni se realizează într-un limbaj mai mult sau mai puţin cunoscut; b) posedă un ansamblu de operatori de prelucrare şi interpretarea informaţiei, stabilind soluţii de rezolvare în funcţie de scopulurmărit. În privinţa scopurilor, acestea pot fi imediate, intermediare şifinale; c) prezintă un ansamblu de reacţii de reglare, ca urmare a preluă-rii informaţiei recepţionate din mediul extern. Reglarea reprezintălupta sistemului pentru menţinerea propriei existenţe împotriva influ-enţelor din afara lui sau din interior. În orice sistem analog, procesulde reglare are trei parametri: durata, finalitatea şi eficienţa. Sistemul analogic este înzestrat cu o verigă de feed-back pentrureglarea operativă sau în perspectivă. Referindu-ne la metoda analo-giei, trebuie subliniate anumite aspecte importante, şi anume: analogianu trebuie confundată în practică cu modelarea; analogia nu cuprindeorice sistem existent în antrenamentul sportiv, ci numai cele existentesau create în momentul dat. Această metodă operează cu similitudini,nu cu identităţi. Similitudinea presupune rezultate şi caracteristiciapropiate (A. Dragnea, 1996). Metoda analogiei poate fi aplicată în plan performanţial (al re-zultatelor), funcţional (al comportamentului) şi structural (al compozi-ţiei şi valorii sale). 13 Universitatea Spiru Haret
  14. 14. Considerentele privind aplicarea acestei metode trebuie săcuprindă şi faptul că modelarea poate fi analogică (modele analogice),dar nu trebuie confundată metoda modelării cu cea a analogiei, citrebuie înţelese ambele în corelaţie. Ambele metode se întregesc şi seunifică practic. Analogia din antrenamentul sportiv este dinamică,deoarece se referă la structuri procesuale sau de devenire, la structuricomportamentale performanţiale. Metoda modelării Modelarea a fost înţeleasă în domeniul educaţiei fizice şi spor-tului atât ca metodă, cât şi ca principiu, fapt care dovedeşte aplicativi-tatea foarte extinsă pe care o are, dar şi unele imprecizii de ordinteoretic metodologic care au stat la baza interpretărilor. În antrenamentul sportiv, dar şi în alte domenii de activitate,metodele se aplică în sistem (sistem de metode), uneori atât de multcombinate încât nu mai seamănă cu cele descrise de metodologie, daraceasta reprezintă doar rezultatul înţelegerii de către antrenori aesenţei aplicării creatoare a metodelor. 2.1. Metodele antrenamentului în fotbal Metodele antrenamentului sportiv în fotbal reprezintă modalităţileprin care antrenorii reuşesc să realizeze şi să evalueze pregătireajucătorilor cu mai multă precizie, ţinând cont de modelarea antrena-mentului în scopul optimizării randamentului fotbaliştilor în competi-ţiile oficiale. Antrenorii folosesc diferite metode în funcţie de etapele pregă-tirii, de tipul antrenamentului, de particularităţile echipei proprii, deobiectivele de pregătire şi performanţă stabilite etc. Aceste metode sunt de o mare varietate, cuprinzând atât metodegenerale, cât şi metode specifice pregătirii. Dintre metodele generale enumerăm: explicaţia, demonstraţia, repetarea, corectarea; convorbirile, observarea, înregistrarea, dezvoltarea şi perfec-ţionarea calităţilor individuale şi corectarea deprinderilor tehnico-tactice deficitare. În funcţie de metodele specifice folosite în fotbal, putem discutadespre următoarele tipuri de antrenamente: antrenamentul cu intervale nespecifice şi specifice fotbalului;14 Universitatea Spiru Haret
  15. 15. antrenamentul în circuit – diverse variante; antrenamentul cu învingerea propriei greutăţi; antrenamentul cu obiecte ajutătoare; antrenamentul sub presiune; antrenamentul specific analitic şi global; antrenamentul Fartlek (combinarea metodelor cu intervale şiFooting); antrenamentul Footing (pentru îmbunătăţirea rezistenţei car-diace la un volum de activitate îndelungată); antrenamentul în care se foloseşte testul Cooper (alergare 12 min); antrenamentul izometric; antrenamentul pentru dezvoltarea detentei; antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei şi rezistenţei (45 sec); antrenamentul în care se foloseşte metoda stretching-ului; antrenamentul tehnico-tactic; antrenamentul prin jocuri cu număr redus de jucători; antrenamentul la momentele fixe ale jocului; antrenamentul teoretic; antrenamentul autogen; antrenamentul în care se analizează jocul oficial în urma înre-gistrării lui (Ş. Miu şi F. Velea, 2002). 3. Mijloacele antrenamentului în fotbal Realizarea obiectivelor antrenamentului sportiv în fotbal presu-pune utilizarea unui număr mare de exerciţii de diferite tipuri, aplicateîn anumite condiţii igienice şi de mediu, precum şi folosirea unordispozitive, instalaţii şi echipamente utilizate în cadrul unor metodesau combinaţii de metode. Pornind de la principalele forme de organizare a activităţii folo-site în procesul de antrenament din fotbal, se observă că fiecare dinacestea, prin particularităţile pe care le posedă, impun anumite mijloa-ce adecvate obiectivelor ce se propun a fi realizate. Mijloacele antrenamentului sportiv se clasifică în modul următor: mijloace de antrenament (de lecţie); mijloace de refacere a capacităţii de efort; mijloace competiţionale. Mijloace de antrenament (de lecţie) Acestea se împart în trei categorii: mijloace de pregătire gene-rală; mijloace cu caracter mixt; mijloace de pregătire specifică. 15 Universitatea Spiru Haret
  16. 16. Mijloacele de refacere a capacităţii de efort În actuala etapă de dezvoltare a antrenamentului sportiv, refa-cerea organismului constituie o preocupare de primă importanţăpentru specialiştii domeniului, în vederea stabilirii cât mai exacte aconţinutului şi metodologiei acesteia. Numeroşi specialişti considerărefacerea organismului după efort ca factor al antrenamentului (saupregătirea biologică pentru concurs ca factor al antrenamentului),evidenţiind importanţa ce trebuie acordată acesteia. Mijloacele utilizate în refacere se împart în: specifice – care se dirijează medical; nespecifice – pedagogice, igienice – care pot fi aplicate deantrenor şi de sportiv. O altă clasificare ia în evidenţă efectele exercitate asupra unorfuncţii şi sisteme, iar alta ia în considerare domeniul căruia îi aparţine. Pregătirea psihologică este un factor important al antrenamen-tului sportiv. Mijloacele specifice pregătirii psihologice folositeasigură un climat psihologic favorabil amplificării exerciţiilor fiziceprogramate. Altă categorie de mijloace ale pregătirii psihologice seutilizează pentru intervenţia directă asupra proceselor şi fenomenelorpsihice, în sensul activării sau refacerii lor. Este cunoscut faptul că mijloacele celorlalte componente aleantrenamentului (pregătire fizică, pregătire tehnică, pregătire tacticăetc.) influenţează şi sfera psihică, cu condiţia ca acestea să fie folosite,orientate în acest scop şi realist formulate. Mijloace competiţionale Unii specialişti consideră că aceste mijloace constituie o compo-nentă a antrenamentului, numită integrală, care se exersează în lecţiileşi microciclurile specifice finalului de etapă precompetiţională şiperioadei competiţionale. Mijloacele cu caracter competiţional au forme şi conţinut diferi-te de la o ramură de sport la alta. O formă aparte o au exerciţiile integrale de concurs în cadruljocurilor sportive (K. Ghermănescu, 1983), care se referă la: jocul şcoală; jocul de antrenament; jocul de verificare; jocul competiţional.16 Universitatea Spiru Haret
  17. 17. Jocul şcoală se poate organiza, în cazul fotbalului, handbalului,baschetului, rugbyului, la o poartă, la un coş sau bilateral, la ambeleporţi sau coşuri. Se foloseşte, de regulă, când se urmăreşte învăţareasau perfecţionarea anumitor procedee tehnico-tactice, în condiţii dejoc, creşterea capacităţii de aplicare în joc a unor exerciţii mai dificile,asamblarea unor combinaţii tactice, învăţarea sau perfecţionareasistemelor de joc. Partenerii trebuie să aibă o valoare mai scăzutădecât formaţia care se antrenează (jucători juniori, de rezervă, cate-gorii inferioare), pentru a favoriza punerea în practică a sarcinilorjocului. În aceste jocuri, antrenorii intervin şi pot opri temporaractivitatea pentru explicaţii şi demonstraţii suplimentare, corectări etc. Jocul de antrenament are ca scop fundamental perfecţionareajocului bilateral, prin aplicarea oportună şi eficientă a fazelor şisistemelor, omogenizarea cuplurilor şi echipei, a liniilor, precum şiprin aplicarea unor noi combinaţii tactice. Ca parteneri, se folosescjucători de valori apropiate sau mai bune, dacă se consideră necesară osolicitare maximă în microciclul respectiv. Partenerul trebuie să aibă,pe cât posibil, aceleaşi caracteristici ca adversarul ce urmează a fiîntâlnit într-un meci oficial. Aceste tipuri de jocuri se planifică o datăpe săptămână, de regulă la mijlocul acesteia (în ziua de joi), la ora lacare urmează să se desfăşoare jocul oficial respectiv şi în condiţii demediu şi organizatorice cât mai apropiate de acesta. Jocul de verificare este considerat ca cel mai complex şi veridictest prin care se apreciază nivelul de pregătire al unei echipe (sausportiv). Acesta se organizează într-o ambianţă cvasi-oficială, avândca partener o echipă de aceeaşi valoare. În cadrul acestor meciuri, nuse va urmări numai comportamentul echipei în ansamblu, ci şi modulîn care jucătorii şi-au însuşit sistemele de apărare sau de atac, nivelulpregătirii fizice specifice, randamentul pe posturi etc. Jocul competiţional nu trebuie confundat cu jocul oficial, deşi,orice participare la o competiţie oferă şi prilejul repetării în condiţiicomplete a celor învăţate în antrenamente. Jocurile competiţionale seorganizează în mod amical, pentru pregătire, sub forma unor cupe saubilaterale tradiţionale, înaintea competiţiilor oficiale. Prin ambianţacreată, aceste jocuri pun sportivii în situaţii foarte apropiate sauidentice cu cele din jocurile oficiale. Jocurile respective se organizează 17 Universitatea Spiru Haret
  18. 18. în perioada competiţională, ele fiind concepute pe cât posibil modelatdupă concursul oficial la care urmează a se participa. Având în vederecă în această etapă se asigură finisarea pregătirii sportivilor şi intrareaîn formă sportivă, jocurile competiţionale au un caracter integral, însensul că pe lângă condiţiile regulamentare vor fi folosite şi proce-deele de refacere medico-pedagogice stabilite pentru echipa respectivăşi tipul de efort depus. Jocul competiţional este ultima formă deorganizare care se foloseşte pentru asamblarea finală a echipelor; încadrul acestor jocuri întâlnim integral aplicată şi exersată modelareaantrenamentului. La acestea, se mai adaugă jocul de omogenizare şi jocul deselecţie, frecvent folosite în antrenamentul specific jocului de fotbal. Jocul de omogenizare se poate folosi şi înaintea celui competi-ţional, apelându-se la această formă în cazurile includerii de noi jucă-tori în lot, după revenirea în echipă a celor recuperaţi după accidentărisau înaintea perioadei competiţionale. Jocul de selecţie este considerat un mijloc competiţional folositpe toată durata procesului de pregătire, indiferent de vârsta şi nivelulde pregătire al jucătorilor. Această formă de joc asigură eficienţapromovării juniorilor de perspectivă în grupele valorice de vârstă maimare şi a unor jucători în echipe din eşaloane superioare, precum şirealizarea obiectivă a alcătuirii loturilor naţionale. 4. Orientări şi tendinţe în fotbalul de performanţă Fotbalul de performanţă cunoaşte o dezvoltare deosebită, avândîn vedere atât jocul în sine, competiţia, cât şi procesul de pregătire. În zilele noastre, fotbalul, ca de altfel sportul în general, adevenit un fenomen social, extrem de complex, cu implicaţii majore înviaţa cotidiană a jucătorilor şi nu numai. Jocul de fotbal este considerat a fi un fotbal „total”, care estepracticat de jucători „universali” sau „polivalenţi”, capabili să rezolveeficient atât faza de atac, cât şi faza de apărare. Există opinia generală că fotbalul, ca de altfel toate jocurilesportive moderne, evoluează către un joc de forţă, uitând în unelecazuri concrete de fotbalul tehnico-tactic. Fotbalul de performanţăpresupune dezvoltarea tuturor componentelor antrenamentului, deci nunumai a capacităţii fizice, chiar dacă este un joc caracterizat, din ce în18 Universitatea Spiru Haret
  19. 19. ce mai mult, printr-o puternică adversitate. Astăzi, participareajucătorului, prin acţiunile tehnico-tactice în timpul jocului, cere formecomplexe de desfăşurare şi execuţie, atât sub aspect individual, cât şicolectiv. Toate acţiunile şi execuţiile jucătorilor, atât ale apărătorilor, câtşi ale atacanţilor, se desfăşoară în condiţii de criză de spaţiu şi de timp.În acest sens, au apărut execuţiile simple şi rapide, dintr-o atingere,devierile sau săriturile peste minge (în ambele situaţii de joc). În fotbal a crescut viteza de joc, care dobândeşte un importantconţinut tactic prin folosirea conştientă a avantajelor ce rezultă dinalternările de tempo, schimbările rapide ale direcţiei de atac,declanşarea rapidă a contraatacurilor etc. De asemenea, a crescut şi volumul de efort dinamic. În acestsens, din cercetările întreprinse de numeroşi specialişti, s-a ajuns laconcluzia că, astăzi, un fotbalist aleargă, pe parcursul unei partide, înjur de 10 km: înaintaşii 8-9 km, mijlocaşii 9-10 km, fundaşii centrali7-8 km, fundaşii laterali 8-9 km. În jocul de fotbal, se pune un accent deosebit pe factorulcognitiv în rezolvarea eficientă a situaţiilor apărute în timpul jocului;jucătorii trebuie să se informeze, în permanenţă, în legătură cu poziţiacoechipierilor, adversarilor, distanţa faţă de poarta proprie şi adversă,în aşa fel, încât atunci când intră în posesia mingii să acţionezeeficient şi oportun. Apariţia unui registru tehnico-tactic specific, caracterizat de ungrad de perfecţionare tehnică care a dobândit o importantă încărcăturătactică, şi existenţa unor jucători de clasă sau super clasă, în cadrulechipelor de mare performanţă, contribuie decisiv la obţinerearezultatului sportiv şi la creşterea spectacolului fotbalistic. Trebuie subliniată şi importanţa jocului portarului în fotbal,conţinutul tehnico-tactic al acestuia, atât în apărare, cât şi în atac, roluldeosebit al fundaşilor laterali şi mijlocaşilor laterali în atac, care înde-plinesc sarcinile unor veritabile extreme (astăzi, nu mai există extre-mele clasice, echipele jucând cu un înaintaş sau doi înaintaşi centrali). După majoritatea specialiştilor, se remarcă tendinţa în fotbalulde performanţă către jocul fără un coordonator specializat în cadrulfiecărei echipe. Practic, fiecare jucător, posesor al mingii, estecoordonator în momentul respectiv, nefiind necesar, ca până acumcâţiva ani, să existe un jucător specializat care să îndeplinească acestrol într-o echipă. 19 Universitatea Spiru Haret
  20. 20. Se observă, în fotbalul de performanţă, caracterul colectiv şi ofensival jocului, datorită exigenţelor sporite ale acestui sport în zilele noastre. Echipele sunt preocupate să fie în posesia mingii cât mai multtimp, ţinându-se mingea cât mai departe de propria poartă, printr-oeficientă circulaţie de minge şi jucători, cunoscându-se faptul că „ceamai bună apărare este atacul”. De asemenea, după pierderea mingii observăm folosirea eficien-tă a presingului, mai ales în jocul echipelor valoroase, cu o bunăpregătire fizică şi psihică şi folosirea marcajului om la om (strict), înspecial în jumătatea proprie de teren (echipe din campionate puternice– Anglia, Italia, Franţa, Germania, Spania etc. sau naţionalele Braziliei,Argentinei, Olandei, Franţei etc.). Se remarcă existenţa jucătorului de mare clasă (ideal ar fi săexiste 2-3 jucători), în cadrul echipelor de performanţă, capabil săinfluenţeze decisiv rezultatul, prin rezolvarea eficientă a unor situaţiiapărute în timpul jocurilor. Ne referim aici la jucători de câmp(fundaşi, mijlocaşi, înaintaşi) care prin prestaţiile lor (înscrierea unorgoluri decisive, executarea unor pase eficiente, depunerea în teren aunui efort maxim, mobilizarea coechipierilor în momente dificile etc.),ca şi acelea ale portarilor au un rol extrem de important în fotbalulactual. Acestora nu le este permisă nici cea mai mică greşeală, deoa-rece sunt în postura de ultim apărător, dar nu de puţine ori s-au remar-cat şi prin înscrierea unor goluri preţioase, în finalul jocurilor (maiales din loviturile libere directe sau finalizarea unor lovituri de la colţ). Se observă, în fotbalul actual, tendinţa către simplitate şieficienţă, atât în atac, cât şi în apărare, deoarece condiţiile joculuiimpun aceasta ca o necesitate obiectivă. Remarcăm folosirea, din ce în ce mai des, a şuturilor de la dis-tanţă (de la 25-30 m faţă de poarta adversă) şi a centrărilor din viteză(şutate) în faţa porţii (valorificarea culoarelor laterale ale terenuluipentru înscrierea golului). De asemenea, echipele de valoare folosesc în apărare atât siste-mul cu libero, cât şi cel cu patru apărători în linie, iar pentru finalizare,atacul poziţional (preponderent), dar şi contraatacul (extrem deeficient). Însă, pentru realizarea eficientă a acestora, trebuie să avemîn echipă jucători foarte bine pregătiţi, iar antrenorii să le adaptezeposibilităţilor proprii. În concluzie, pentru obţinerea performanţelor sportive superioa-re, jucătorii şi antrenorii, şi nu numai, trebuie, obligatoriu, să ţină contde tendinţele jocului de fotbal, în cadrul unui proces organizat, siste-matic, de perfecţionare continuă, atât practică, cât şi teoretică.20 Universitatea Spiru Haret
  21. 21. Capitolul II COMPONENTELE ANTRENAMENTULUI ÎN FOTBAL 1. Pregătirea fizică Prin pregătire fizică se înţelege „întregul sistem (ansamblu) demijloace care asigură mărirea capacităţii funcţionale a organismuluiprin nivelul înalt de dezvoltare a calităţilor motrice şi specifice,ridicarea indicilor morfo-funcţionali pe fondul unei perfecte stări desănătate” (I. Motroc, 1994). Pregătirea fizică în jocul de fotbal prezintă două componente –pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică, care asigurăcreşterea randamentului fotbaliştilor atât în procesul de antrenament,cât şi în cadrul jocurilor oficiale. Pregătirea fizică generală este o componentă de bază a antrena-mentului şi jocului de fotbal, având un rol determinant în dezvoltareacapacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului, perfecţio-narea capacităţii motrice a jucătorilor şi însuşirea priceperilor şideprinderilor motrice de bază şi specifice. Pregătirea tehnică şi tactică se bazează, în primul rând, pe opregătire fizică generală optimă, contribuind la obţinerea performan-ţelor superioare în fotbal. Principalele obiective ale pregătirii fizice generale sunt următoarele: adaptarea la efort a funcţiunilor vitale ale organismului; dezvoltarea multilaterală şi proporţională a tuturor părţilor şisegmentelor corporale; dezvoltarea motricităţii generale a jucătorilor; completarea bagajului de priceperi şi deprinderi motrice debază şi specifice. Exerciţiile folosite în antrenament pentru pregătirea fizică gene-rală trebuie să respecte anumite cerinţe, şi anume: 1) trebuie să ţină cont de perioadele specifice ale antrenamen-tului (pregătitoare, precompetiţionale şi competiţionale); 2) în funcţie de scopul lor, trebuie să fie dozate corespunzător(pentru motricitate specifică, pentru angrenare în efort etc.); 21 Universitatea Spiru Haret
  22. 22. 3) trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă ale jucători-lor, caracteristicilor lor somatice etc.; 4) să fie folosite în sistem şi aplicate continuu pe o perioadă de3-4 săptămâni; 5) efortul trebuie alternat cu pauze de refacere şi cu alte activităţipentru relaxare (adaptate după V. Cojocaru, 2001). Având în vedere că în fotbalul modern se impune din ce în cemai mult jucătorul înzestrat cu un potenţial fizic ridicat, în metodicaprocesului de pregătire antrenorii trebuie să ţină cont de acestdeziderat şi să acţioneze corespunzător. Evoluţia fotbalului scoate în evidenţă necesitatea formării unorjucători echilibraţi din punct de vedere fizic, tehnic şi tactic, în scopulobţinerii rezultatelor aşteptate. În această idee, în antrenamentul modern se folosesc mijloacedin haltere şi culturism, adaptate la specificul şi solicitările jocului defotbal. Creşterea randamentului fizic în jocul de fotbal şi, implicit, acapacităţii de performanţă a jucătorilor se poate obţine şi prin dezvol-tarea priceperilor şi deprinderilor motrice de bază. În jocul de fotbal,dintre acestea cele mai importante sunt alergările, săriturile şi echilibrul. În antrenamentul din fotbal se folosesc mijloace din atletism şigimnastică, pentru dezvoltarea capacităţilor generale multifuncţionaleşi motrice. În completarea acestora, se pot folosi cu eficienţă crescutăşi mijloace din celelalte jocuri sportive, care prin solicitările lor fizice,tehnice, tactice şi psihice contribuie la îmbunătăţirea randamentuluifotbaliştilor. Aceste jocuri şi sporturi complementare trebuie folositeîn perioadele de pregătire în care se pune accentul pe latura fizică ajucătorilor. Alegerea acestora trebuie făcută cu mare atenţie, datorităimplicaţiilor diferite asupra pregătirii jucătorilor, şi dozate corespun-zător, pentru a nu se obţine efecte indirecte negative. Pregătirea fizică specifică implică în practică folosirea atât amijloacelor pregătirii fizice generale, cât şi a celor specifice fotbalului. Prin acest tip de pregătire fizică se realizează adaptarea pregă-tirii fizice generale la solicitările fizice, tehnice, tactice şi psihice alejocului şi la particularităţile fotbalului. Calitatea pregătirii fizice specifice depinde de îmbinarea şicondiţionarea reciprocă optimă a celor două laturi ale pregătiri fizice –generală şi specifică.22 Universitatea Spiru Haret
  23. 23. Componentele pregătirii fizice specifice depind de conţinutul şistructura elementelor tehnice şi tactice, de dinamica efortului de joc,ca şi de cerinţele conducerii mingii în colaborare (cu coechipierii) şiîn opoziţie (cu adversarii). Aceste componente sunt exprimate în capacităţile fizice cerutede acţiunile tehnico-tactice, de structura efortului de joc şi de motri-citatea specifică – alergări, mişcări spontane, acţiuni de luptă cuadversarul ş.a. Pregătirea fizică specifică este implicată direct în desfăşurareaeficientă a acţiunilor tehnico-tactice bazate pe dezvoltarea optimă acalităţilor motrice, adaptate în permanenţă la situaţiile extrem decomplexe apărute în timpul jocului. În această idee, se va pune accent pe dezvoltarea echilibrată aambelor laturi ale pregătirii (tehnico-tactică şi a calităţilor motrice), perepartizarea diferită a ponderii calităţilor motrice pe parcursulprocesului de antrenament, ţinând cont de etapele şi obiectiveleacestuia, de vârsta şi nivelul general al jucătorilor, şi nu trebuie uitatăalternarea corespunzătoare a efortului cu odihna şi refacerea. În ce priveşte dezvoltarea capacităţii fizice a jucătorilor în con-cordanţă cu efortul de joc (după V. Cojocaru, 2001), trebuie să se ţinăcont în antrenamente de următoarele reguli metodice: 1) exerciţiile vor avea durată variabilă, similară cu durataeforturilor de joc (1-30 sec. – efort maxim, 1-200 sec. – efort mediu,1-4 min. sau chiar 5 min. – efort redus); 2) pauzele de refacere vor avea durate inegale şi ordineaaleatorie (10-30-40 sec.); 3) exerciţiile nu trebuie să solicite viteza, forţa, rezistenţa într-osuccesiune întâmplătoare; 4) efortul din timpul exerciţiilor trebuie realizat prin mijloacenespecifice sau specifice, cu o pondere sporită a acestora din urmă. Calităţile motrice sunt cuprinse în toate acţiunile tehnico-tacticeale jocului, manifestându-se în formă generală sau ca părţicomponente ale deprinderilor specifice. Dezvoltarea acestora în antrenamentul din fotbal se realizeazăprin metode nespecifice şi specifice în funcţie de perioada, etapa,obiectivele şi nivelul de pregătire al jucătorilor, necesitând o abordaremai complexă, care face obiectul unui capitol separat. În problematica antrenamentului din fotbalul modern, se discutătot mai mult despre starea de adaptare a organismului care se con- 23 Universitatea Spiru Haret
  24. 24. cretizează în creşterea capacităţii de performanţă şi care estereprezentată de totalitatea unor capacităţi de diferite tipuri şi valori:capacitate motrică, de efort, de refacere, de concentrare a atenţiei, dejoc, capacitate creativă ş.a. În fotbal, ca de altfel în toate sporturile, capacitatea de efortreprezintă obiectul întregului proces de pregătire, dezvoltarea acesteiaavând implicaţii majore asupra capacităţii de performanţă ajucătorilor. În această idee, se subliniază şi importanţa deosebită a pregătiriibiologice, adică a refacerii şi a recuperării jucătorilor de fotbal, care seaflă într-o permanentă interrelaţie cu pregătirea fizică a acestora. 1.1. Dezvoltarea calităţilor motrice. Generalităţi În procesul pregătirii fizice se pleacă de la premisa că, deşi înproporţii foarte diferite, toate calităţile motrice sunt dezvoltabile şieducabile. Se urmăreşte realizarea unor disponibilităţi de performanţăsuperioare pentru fiecare calitate motrică, precum şi pentru toatecalităţile motrice însumate (integrate). După T. Predescu şi C. Negulescu (1998), nivelul superior(maximal) de exprimare a unei calităţi motrice suplineşte într-ooarecare măsură carenţele în dezvoltarea şi educarea altei calităţimotrice. S-a stabilit, totuşi, că, odată cu creşterea măiestriei sportive,posibilitatea de suplinire reciprocă a calităţilor motrice are tendinţă derestrângere. Calităţile motrice sunt prezente în efectuarea oricărui act motric,dar procentul în care participă diferă: una dintre calităţi estedominantă (predominantă), iar celelalte se eşalonează diferenţiat, casubdominante şi secundare. Calitatea motrică secundară ajută, înefortul specific, la valorificarea calităţii motrice dominante, mărindu-şieficienţa, în special în executarea acţiunilor tehnico-tactice şi încazurile de efort intens şi de oboseală. De asemenea, în actul motric,calităţile motrice se influenţează reciproc, aflându-se, deci, într-unraport de interdependenţă. Manifestarea concomitentă şi respectiv interinfluenţarea calită-ţilor motrice este mult mai evidentă, mai caracteristică în jocul sportiv.Această situaţie a condus la aşa-numitul „regim de manifestare alcalităţilor motrice”.24 Universitatea Spiru Haret
  25. 25. Conceptul de pregătire fizică nu trebuie limitat numai la dezvol-tarea calităţilor motrice, ci şi la componentele motrice ale performanţei.Pregătirea fizică se mai bazează pe premise anatomo-fiziologice, capa-cităţi coordinative, de reglare, şi pe capacităţi condiţionale. Este cunoscut faptul că fiecare calitate motrică şi deprinderepsiho-motrică îşi are substratul său morfo-funcţional şi, ca atare,excitantul (exerciţiul fizic) trebuie să se adreseze cu precădere acestuisubstrat care generează manifestarea capacităţii motrice respective. Încaz contrar, exerciţiul respectiv nu are eficienţă. Un alt aspect este acela că dozarea exerciţiului este particularăfiecărei capacităţi motrice. În consecinţă, problema dezvoltăriicalităţilor motrice nu poate fi abordată la general, ci separat pentrufiecare calitate motrică în parte. În fotbal, angajamentul fizic total, efortul depus uneori până lalimitele superioare ale potenţialului biologic al jucătorilor pretindeexistenţa unor calităţi motrice dezvoltate la un nivel foarte ridicat.Lupta continuă pentru minge ce se desfăşoară în condiţiile uneiîncordări intense, pe parcursul unei perioade lungi, cuprinde cele maivariate acte motrice (mers, alergare, opriri bruşte, accelerări, sărituri,răsuciri, lovirea mingii cu piciorul, cu capul etc.). Fotbalul necesită o varietate de calităţi motrice de bază dinpartea jucătorilor, calităţi care se întrepătrund între ele, realizând unjoc cu un caracter extrem de complex. A. Calitatea motrică viteza (capacitate condiţională), în înţele-sul cel mai larg, reprezintă capacitatea omului de a efectua mişcărileîntr-un timp cât mai scurt. Viteza este calitatea motrică care depinde şieste condiţionată de foarte mulţi factori, fiind, din acest punct devedere, capacitatea cea mai complexă. Este unanim acceptat faptul căviteza este o calitate motrică mai mult înnăscută decât dobândită,constituind o zestre ereditară, fiind programată genetic. Viteza poate fi îmbunătăţită prin antrenament sportiv, doar înproporţie de 18-20% şi depinde, în primul rând, de activitateacorespunzătoare a scoarţei cerebrale, respectiv, de calitatea proceselornervoase fundamentale (excitaţia şi inhibiţia), ca: mobilitatea, forţa,intensitatea, tenacitatea, concentrarea. Factorul cel mai important alplanului fiziologic este mobilitatea proceselor nervoase fundamentale,respectiv, rapiditatea trecerii centrilor nervoşi motori din starea deexcitaţie în starea de inhibiţie, şi invers. 25 Universitatea Spiru Haret
  26. 26. Tot ca factori ai planului fiziologic, care condiţionează vitezamişcărilor, mai sunt consideraţi şi excitabilitatea căilor nervoasesenzitive şi motorii, excitabilitatea muşchiului, gradul de reactivitate,respectiv, viteza proprie a muşchiului. Viteza, de asemenea, mai este condiţionată şi de anumiţi factoripsihici, cum ar fi: capacitatea de mobilizare psihică, în general, şicapacitatea de concentrare a atenţiei, praguri absolut ridicate, cu mareputere de discriminare a analizatorilor implicaţi în senzaţia de înain-tare şi, implicit, perceperea reală a vitezei mişcărilor, respectiv, apre-cierea corectă a vitezei de deplasare (analizatorul tactil, kinestezic);echilibrul afectiv manifestat prin capacitatea de conservare acomportamentului motor specific în prezenţa unor factori de stres. În jocul de fotbal, întâlnim viteza sub următoarele forme demanifestare: 1. Viteza de deplasare. Pentru a intra în posesia mingii, jucătoriiparcurg distanţe mai mici sau mai mari, cu anumite viteze, pentru aputea participa la rezolvarea acţiunilor tehnico-tactice individuale şicolective (jocul la ofsaid, marcaj-demarcaj, schimbul de locuri, un-doi-ul, depăşirea, tatonarea etc.). 2. Viteza de reacţie. Dintre cele două forme ale sale – simplă şicomplexă – forma complexă este cel mai des întâlnită, reacţiamanifestându-se şi în funcţie de acţiunile coechipierilor şi adversarilor(executarea loviturilor libere directe şi indirecte, aruncarea de lamargine etc.). 3. Viteza de execuţie. Aceasta se referă la efectuarea procedeelortehnice cu viteză maximă (preluarea mingii, protejarea mingii,conducerea mingii, lovirea mingii cu piciorul şi cu capul etc.). Vitezade execuţie poate avea şi trăsături caracteristice în jocul de fotbal,legate de individualitatea jucătorilor din echipă. 4. Viteza de acceleraţie. Foarte importantă fiind capacitatea desurprindere a adversarului, se concretizează prin accelerări bruşte şiruperi de ritm. Acest lucru se realizează în principal în fazele de atac,pe măsura apropierii de poarta adversă. În fotbalul actual, se pune mare accent pe viteză, antrenoriicăutând să introducă în echipă cât mai mulţi jucători înzestraţi cu oastfel de calitate motrică (în toate formele ei de manifestare specificejocului), pentru a obţine performanţele dorite. Jocul de fotbal modern obligă antrenorii să se orienteze încă dela selecţie spre jucători de viteză.26 Universitatea Spiru Haret
  27. 27. Viteza în condiţiile evoluţiei contemporane a fotbalului, în spe-cial a dinamismului său, rămâne efortul esenţial fizico-tehnico-tactic,pentru obţinerea iniţiativei în acest joc. Dintre toate calităţile motrice, viteza este cea mai puţin perfec-tibilă, depinzând, în primul rând, de procesele nervoase înnăscute lajucători; pe de altă parte, ea trebuie să ţină pasul cu forţa şi rezistenţa,care sunt perfectibile, dar şi cu stereotipurile dinamice în continuăapariţie şi noutate, aceste elemente contribuind la frânarea dezvoltăriivitezei (V. Cojocaru, 2001). Dezvoltarea vitezei se bazează, în principal, pe repetare. Cametodă pentru optimizarea vitezei, repetarea are în vedere practicareaunor genuri de efort specifice fotbalului; repetarea eforturilor specificetrebuie făcută în viteză maximă sau submaximă, în condiţii obişnuite,în condiţii uşurate şi cu îngreuieri. Efortul trebuie variat prin intensi-tatea lucrului, în sensul măririi frecvenţei de alergare în parcurgereaunei distanţe sau a mărimii vitezei de execuţie a deprinderilor specifice. Dezvoltarea vitezei specifice fotbalului se realizează şi prinmetoda repetării acţiunilor de joc, conform căreia efortul de vitezătrebuie să se desfăşoare: pe distanţe specifice; prin executarea acţiunilor tehnico-tactice; în combinaţii cu exerciţii pentru forţă şi rezistenţă; pe durate variabile, alternând cu pauze; prin intermediul diferitelor jocuri pregătitoare. B. Calitatea motrică rezistenţa (capacitate condiţională) repre-zintă „capacitatea organismului de a efectua un lucru mecanic de oanumită intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţeiactivităţii depuse, în condiţiile reprimării stării de oboseală”(A. Nicu, 1993) Prin termenul de rezistenţă, în sensul cel mai general, se înţelegecapacitatea organismului de a face faţă oboselii fizice provocate deactivitatea musculară. Datorită celor trei surse de energie utilizabile pentru contracţie,existente în interiorul celulei musculare, vorbim de rezistenţă în regimanaerob alactacid, rezistenţă în regim anaerob lactacid, rezistenţă înregim aerob şi rezistenţă în regim mixt anaerob-aerob. 27 Universitatea Spiru Haret
  28. 28. Rezistenţa anaerobă, în general, depinde de rezervele muscularede energie de origine anaerobă – adenozintrifosfat (ATP), creatinfosfat(CP) şi glicogen. Privind capacitatea anaerobă alactacidă, până în prezent, nuexistă nici un temei că sub influenţa antrenamentului se poate mărirezerva de fosfaţi. În schimb, se ştie că sedentarul este capabil săutilizeze numai 50% din rezervele sale de fosfaţi, iar antrenamentulduce această utilizare până la 90% sau chiar 100%. Un alt aspectrelativ nou se referă la rolul reacţiei miokinazice (enzima miokinazăfavorizează degradarea ADP în AMP, cu degajare de energie). Unul din factorii limitativi ai capacităţii anaerobe lactacide esteconsiderată a fi activitatea enzimatică prea puţin intensă a LDH-ului(deshidrogenazei). Creşterea capacităţii de efort aerob se poate rezuma la următoa-rele aspecte: mărimea conţinutului de glicogen al muşchiului; reducerea consumului de glicogen al muşchiului, respectiv,întârzierea epuizării rezervelor; modificarea grosimii fibrelor musculare şi creşterea densităţiicapilarelor; modificarea echipamentului enzimatic şi creşterea concentra-ţiei în mioglobină; îmbunătăţirea capacităţii de captare şi de transport a oxigenu-lui de către aparatul cardiovascular şi aparatul respirator, ca şi acapacităţii de utilizare a acestuia de către muşchi; creşterea capacităţii muşchiului de oxidare a grăsimilor. Rezistenţa mai depinde, în anumite limite, de nivelul „forţeimaxime optime” în regim dinamic, ca şi de nivelul forţei explozive, înraport cu mărimea încărcăturii (peste 30-40% din posibilităţilemaxime) (A. Demeter, 1983, citat de C. Bota, 1994). O categorie de factori de care mai depinde rezistenţa este ceacare ţine de planul capacităţilor, proceselor şi stărilor psihice. Pe prim plan se situează complexul motivaţional şi cel alintereselor. Stările emoţionale pot determina modificări ale capacităţiide rezistenţă – o emoţie relativ puternică produce o reacţie neurohor-monală de activare a întregului sistem adrenalino-simpatic. De asemenea, sfera proceselor volitive este larg implicată încapacitatea de rezistenţă.28 Universitatea Spiru Haret
  29. 29. În jocul de fotbal, vorbim despre următoarele tipuri derezistenţă (în funcţie de durata efortului şi a surselor energetice): 1) rezistenţă anaerobă – în cazul unor acţiuni tehnico-tacticeindividuale: marcaj-demarcaj, intrare în posesia mingii, conducereamingii, finalizare, repliere etc.; 2) rezistenţă aerobă – specifică duratei jocului oficial de fotbalde cel puţin 90 de minute; 3) rezistenţă mixtă – întâlnită în fotbal datorită alternanţeifazelor şi acţiunilor de joc. Rezistenţa specifică fotbaliştilor este de o importanţă determi-nantă pentru obţinerea unor performanţe superioare, cât şi pentru aputea susţine în mod corespunzător eforturile din antrenament. Insuficienta dezvoltare a rezistenţei specifice conduce la o obo-seală precoce, exclude posibilitatea realizării integrale a programuluiprevăzut sub aspectul metodelor şi mijloacelor preconizate. O dezvoltare corespunzătoare, respectiv, creşterea capacităţiifuncţionale a aparatului cardio-vascular şi a metabolismului muscu-lar, asociată cu o rezistenţă de bază suficient dezvoltată, asigurăeliminarea mai rapidă a substanţelor de uzură (oboseală) şi o amelio-rare a amploarei şi rapidităţii proceselor de refacere. Rezistenţa se combină în mod eficient în jocul de fotbal cu forţaşi viteza. Aceasta este una dintre cele mai perfectibile calităţi motrice,deoarece este determinată de dezvoltarea marilor funcţiuni (de tipconstituţional) şi de cunoştinţele destul de avansate ale specialiştilor înmetodica elaborării ei. Dezvoltarea rezistenţei de joc se bazează pe mijloacele dedezvoltare ale rezistenţei generale ca substrat morfo-funcţional pentrurezistenţa specifică. Această rezistenţă specifică se manifestă înurmătoarele situaţii: pe toată durata jocului; în alergarea din timpul jocului, care cuprinde distanţe de 5-12 km; în timpul solicitărilor fizice, tehnice şi tactice ale unei acţiuni; la solicitările mai multor acţiuni corelate; la eforturi prelungite (sau repetate) de viteză; la eforturi repetate de forţă; la eforturi continue de exerciţii tehnice; la solicitările psiho-afective ale jocului (V. Cojocaru, 2001). 29 Universitatea Spiru Haret
  30. 30. Corelaţia dintre dezvoltarea rezistenţei generale şi a rezistenţeispecifice are o dinamică impusă de obiectivele concrete ale etapelorde pregătire. Principalele mijloace de dezvoltare a rezistenţei generalea fotbaliştilor sunt alergările, care se practică prin variaţia volumului,intensităţii şi pauzelor. Rezistenţa specifică jucătorului de fotbal sedezvoltă prin metoda antrenamentului cu intervale, în principal.Această metodă permite dezvoltarea rezistenţei, dar şi a vitezei, într-unefort cu intensităţi variabile, stabilite pe anumite durate şi distanţe, cupauze corespunzătoare pentru odihnă-refacere. În acest sens, vorbim despre: metoda antrenamentului cu intervale, adaptată la specificuljocului, care reprezintă o necesitate metodică ce decurge din cerinţadezvoltării rezistenţei în regim de viteză, specifică fotbalului; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarearezistenţei la durata jocului, care vizează utilizarea unor acţiunitehnico-tactice de atac şi apărare, gradate ascendent; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltarearezistenţei în regim de viteză, care are în vedere că această formă derezistenţă este solicitată la diverse acţiuni de apărare sau de atac, caredurează aproximativ între 10 şi 30 secunde; metoda antrenamentului cu intervale pentru dezvoltareacapacităţii de efort cerute de joc, care se referă la perfecţionareadeprinderilor de joc, chiar în condiţiile acestuia, cu scopul de a serealiza o modelare a acestor deprinderi. C. Calitatea motrică forţa (capacitate condiţională), reprezintă„capacitatea omului (biologică şi psihică) de a învinge o rezistenţăexterioară măsurată în kilograme cu ajutorul halterelor şi dinamo-metriei” (A. Nicu, 1993). Această calitate determină în mare măsură viteza actelor motri-ce, contribuind totodată şi la creşterea considerabilă a numărului derepetări a acestora, adică a rezistenţei. Implicată în sporirea vitezei de execuţie, această calitate influen-ţează şi coordonarea (îndemânarea). Deci, însuşirea oricărei tehnici şivalorificarea ei tactică depind, printre altele, şi de nivelul de dezvol-tare a forţei. Se cunoaşte faptul că efortul tipic pentru manifestarea forţei estecontracţia musculară, care poate avea loc în următoarele condiţii: fără modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim static(izometric);30 Universitatea Spiru Haret
  31. 31. cu modificarea lungimii muşchilor, respectiv, în regim dina-mic (izotonic), şi care poate fi ori cu micşorarea lungimii – regim deînvingere (miometric) – ori cu mărirea lungimii – regim de cedare(pliometric); De asemenea, manifestarea forţei depinde de mai mulţi factoride natură ereditară, fiziologici şi psihici. Un factor fiziologic important este reprezentat de intensitatea şiconcentrarea proceselor nervoase care reglează aparatul muscular, înspecial valoarea influxului nervos motor, în corelaţie cu factori careţin de planul capacităţilor şi proceselor psihice – mobilizarea voluntarăşi capacitatea de concentrare a atenţiei. Forţa este condiţionată şi de structura fibrei musculare, respectiv,de compoziţia muşchiului din punct de vedere al raportului cantitativdintre fibrele fazice şi cele tonice, fiind mai apt pentru efortul de forţămuşchiul mai bogat în fibre fazice. Numărul fibrelor angrenate în efort poate fi reglat conştient,posibilitate care îşi găseşte exprimarea în capacitatea individului de aangrena în efort un număr cât mai mare de mioni (fascicule musculareprimare), în raport cu mărimea rezistenţei ce trebuie învinsă. Aceastăcapacitate este dependentă de experienţa motrică şi se perfecţioneazăîn procesul de antrenament. Rezervele energetice şi alimentarea cusânge la nivelul muşchilor angrenaţi în efort constituie factoriperfectibili ce condiţionează forţa musculară, fiind mai importanţiatunci când efortul este menţinut pe o durată mai lungă. În fotbal, deosebim o forţă generală, prin care înţelegem forţa lanivelul tuturor grupelor musculare, care realizează o hipertrofie şi are,ca efect, o dezvoltare fizică armonioasă, şi o forţă specifică, tipicăfotbalistului, care realizează o dezvoltare la nivelul grupelor muscu-lare interesate în execuţiile tehnico-tactice cu şi fără minge (în special,musculatura trenului inferior şi musculatura abdominală). Această calitate motrică o întâlnim, în jocul de fotbal, dupămodul în care se combină cu celelalte calităţi motrice, şi anume: 1) forţa în regim de viteză (detentă) – pentru lovirea mingii cucapul sau în jocul portarului (în săritură) etc.; 2) forţa în regim de rezistenţă – lupta directă cu adversarul (unucontra unu); 3) forţa în regim de coordonare (îndemânare) – pentru lovireamingii cu piciorul la diferite distanţe, lovirea mingii cu capul, pentruprotejarea mingii, pentru executarea mişcărilor înşelătoare etc. 31 Universitatea Spiru Haret
  32. 32. În fotbalul actual, formele de manifestare a forţei sunt extrem deimportante. Jocul modern se bazează pe forţa jucătorilor din toatecompartimentele, angajaţi tot timpul într-o luptă pentru minge, încondiţii de criză de spaţiu şi de timp. Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi determi-nată de următorii factori motrici subiectivi: coordonarea (îndemâna-rea), mobilitatea, priceperile motrice, deprinderile motrice etc. Forţa depinde şi de activitatea centrilor nervoşi, de gradul deconcentrare corticală şi de frecvenţa impulsurilor nervoase care co-mandă activitatea musculară. În fotbal, forţa este folosită mai mult pentru executarea unorelemente tehnico-tactice, de unde rezultă specificitatea ei. Forţa generală, care stă la baza forţei specifice, în fotbal sedezvoltă prin folosirea metodei halterelor, prin metoda izometriei(creşterea tensiunii contracţiei interne a fibrelor musculare, fărăscurtarea lor), ţinând cont de aspectele metodice legate de acestea. Dezvoltarea forţei specifice, pentru jocul de fotbal, nu înseamnădecât o aplicare selectivă a metodelor generale referitoare la forţă,adică o adaptare specifică a acestora, vizând musculatura careacţionează preponderent în joc. Se folosesc metodele: izometriei,contracţiilor combinate (izometrice şi izotonice), jocurilor în condiţiispeciale (nisip, zăpadă, teren desfundat) şi practicarea unor jocuri încare se folosesc mingi medicinale sau greutăţi ataşate la picioarelejucătorilor. În fotbal, se pot utiliza metode şi mijloace care se referă ladezvoltarea tuturor capacităţilor motrice, simultan. Foarte importantă în fotbal este şi detenta, capacitatea jucăto-rului de a se desprinde de la sol, folosind viteza şi forţa, manifes-tându-se în situaţiile de lovire a mingii cu capul şi cu piciorul. Eanecesită o bună coordonare, echilibru, precum şi o tehnică adecvatăintervenţiei la minge. Metoda antrenamentului în circuit are în vedere corelareaarmonioasă a dezvoltării capacităţilor motrice, viteză, rezistenţă, forţăîn mod egal, fără a viza dezvoltarea cu precădere a vreuneia dintre ele. În fotbal, antrenamentul în circuit se referă la conţinutulmijloacelor, la folosirea unor exerciţii complexe de forţă-tehnică,viteză-tehnică, pe un fond general de rezistenţă şi la organizareajocului. Exersarea trebuie să se facă pe terenul de joc, cu materialespecifice, folosind durate şi pauze de lucru inegale, adaptate efortuluide joc.32 Universitatea Spiru Haret
  33. 33. D. Calitatea motrică coordonare (îndemânare) (capacitatecoordinativă) reprezintă „capacitatea de a selecţiona şi efectua rapid şicorect acţiuni motrice, adecvate unor situaţii neprevăzute, cu o efi-cienţă crescută” (A. Nicu, 1993). Pe fondul dezvoltării ei se perfecţionează mecanismele coordo-nării unor mişcări complicate, condiţie a însuşirii corecte şi rapide adeprinderilor tehnico-tactice şi folosirii lor în situaţii variate. Deşi încă mult controversată de specialişti ca denumire (abili-tate, capacitate de coordonare, precizie, inteligenţă motrică), aceastăcalitate este determinantă în procesele de dirijare şi reglare a mişcării.Majoritatea specialiştilor definesc coordonarea (îndemânarea) cafiind capacitatea motrică complexă (psiho-neuro-motrică) care are labază capacitatea sistemului nervos central şi neuro-muscular de adetermina mişcări fin diferenţiate, coordonate şi precise în timp şi înspaţiu, în cele mai variate condiţii de mediu şi de maximă spontaneitate. Deci coordonarea (îndemânarea) depinde de: sistemul nervoscentral (gândirea, plasticitatea scoarţei), sistemul neuro-muscular(coordonarea), echilibrul, supleţea jucătorului. Gradul de coordonare (îndemânare) la care ajunge un jucătoreste condiţionat de: tipul de activitate nervoasă superioară, vârsta deiniţiere, multilateralitatea şi polisportivitatea, măiestria sportivă, viaţasportivă. Referitor la formele de manifestare, vorbim de o coordonare(îndemânare) generală, adică cea în regim de viteză, forţă şi rezistenţă,şi de una specială, cea proprie diferitelor ramuri şi probe sportive. Capacitatea de performanţă în fotbal este influenţată şi deaceastă capacitate coordinativă. Echipele de performanţă au în com-ponenţa lor cel puţin trei-patru jucători care posedă o coordonare(îndemânare) foarte bună. Aceasta este în legătură cu celelaltecapacităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria motrică şi capacitatea deanaliză de care dispune jucătorul respectiv. Un jucător cu un fondmotric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi de dirijare amişcărilor (selecţionarea mişcărilor necesare acţiunii respective) cueconomie de energie şi cu precizie. În mod deosebit, în jocul de fotbal sunt solicitate aspectele dediferenţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitateade echilibru şi capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptareoptimă la modificările de situaţii). 33 Universitatea Spiru Haret
  34. 34. În mod frecvent, se spune despre un jucător de fotbal, careexecută coordonat mişcări de picioare cu mingea, că este îndemânatic.Oricum, această calitate se etichetează întotdeauna în raport cu unmodel subiectiv. Coordonarea (îndemânarea) determină performanţa şi în fotbal,de nivelul ei depinzând valorificarea celorlalte aptitudini. Aceasta reprezintă o formă de exprimare complexă a capacităţiide performanţă, prin învăţarea rapidă a mişcărilor noi şi prinadaptarea rapidă la situaţii variate, conform specificului fotbalului, sauprin dobândirea altor deprinderi motrice de bază şi aplicative. Îndemânarea trebuie privită ca un sistem, prezentat în modedificator de J. Weinek (1980) (citat de A. Dragnea, 1996). Îndemânare Capacitate de Capacitate de adaptare Capacitate de conducere a mişcărilor şi readaptare motrică învăţare motrică Coordonare – Coordonare – Coordonare – viteză mobilitate rezistenţă Capacitate de Capacitate Capacitate Capacitate reacţie de precizie de echilibru de ritm Capacitate de Orientare analiză statico- spaţială şi Capacitate de analiză chinestezică dinamică vizuală temporală şi statico- dinamică acustică Sistemul îndemânării şi componentele acesteia34 Universitatea Spiru Haret
  35. 35. În fotbal, şi nu numai, coordonarea (îndemânarea) este în strânsălegătură cu celelalte calităţi motrice şi, în mod deosebit, cu aria mo-trică şi capacitatea de analiză de care dispune jucătorul. Un jucător cuun fond motric general şi specific bogat are mai multe posibilităţi dedirijare a mişcărilor (selecţionare a mişcărilor utile, necesare acţiuniirespective), cu economie de energie şi precizie. În mod deosebit, în fotbal, sunt solicitate aspectele de diferen-ţiere kinestezică, capacitatea de orientare spaţială, capacitatea deechilibru, capacitatea de adaptare şi readaptare motrică (adaptare opti-mă la modificările de situaţii). Dintre metodele cele mai eficiente pentru dezvoltarea coordo-nării (îndemânării), în jocul de fotbal, se folosesc metoda variaţiei şimetoda combinării exerciţiilor, care constau în: variaţia poziţiilor iniţiale (de plecare, de lovire a mingii etc.); variaţia structurilor tehnice ca succesiune posibilă a proce-deelor tehnice; variaţia înlănţuirilor de structuri tehnice; variaţia ritmului în execuţie; alternarea execuţiilor (cu piciorul drept, cu piciorul stâng); variaţia unghiurilor şi distanţelor de primire şi de transmitere amingii (preluare, conducere, pasă, finalizare); schimbarea acţiunii (oprirea execuţiei unei structuri şi trecereala o altă structură); fente care preced, compun sau succed acţiunea (combinareaprocedeelor în cât mai multe variante de execuţie); micşorarea suprafeţei de lucru, jocuri pe terenuri reduse; variaţia sursei de informaţie (jocuri în inferioritate sausuperioritate numerică, pe suprafeţe reduse) (după I. Motroc, 1994). E. Calitatea motrică mobilitatea (capacitatea coordinativă) re-prezintă „capacitatea omului de a utiliza la maximum potenţialulanatomic de locomoţie într-o anumită articulaţie sau în ansamblularticulaţiilor corpului, concretizată prin efectuarea unor mişcări cuamplitudine mare” (A. Nicu, 1993). Pentru nominalizarea acestei capacităţi motrice, în literatura despecialitate, se folosesc două noţiuni: mobilitatea (Harre, Şiclovan,Baroga) şi supleţea (Ozolin). După unii autori, acestea sunt sinonime,chiar dacă conceptul de mobilitate se referă mai degrabă la articulaţie(suprafaţa ei), ca sursă a amplitudinii mişcărilor, iar cel de supleţe, laelasticitatea ligamentelor, tendoanelor şi muşchilor. 35 Universitatea Spiru Haret
  36. 36. Mobilitatea se manifestă în însuşirea oricărei deprinderi motrice,micşorându-se durata învăţării atunci când este dezvoltată corespunzător. Şi în fotbal, în intenţia obţinerii unei tehnici de execuţie a unuielement sau a unui procedeu cât mai eficient, practica antrenamentuluia demonstrat că dezvoltarea capacităţii musculare diferenţiate (peviteză, cursiv, forţă, rezistenţă) sau combinate nu asigură integralefectuarea mişcării cu precizie, cursiv şi economic. Este nevoie deîncă ceva, de valorificarea acestei capacităţi dobândite, a căreieficienţă, la rândul ei, depinde de amplitudinea mişcărilor determinatăde mobilitate. În fotbalul actual, jucătorii rezolvă în mod eficientanumite acţiuni, care sunt aproape imposibile fără o bună mobilitate(deposedări, pase prin deviere, goluri înscrise din poziţii extreme etc.). Trebuie remarcat faptul că şi în jocul de fotbal întâlnim acestecalităţi motrice, grupate în: calităţi motrice combinate şi calităţi motri-ce complexe. În cadrul calităţilor motrice combinate avem, de exemplu, vite-ză în regim de forţă (detentă), viteză în regim de rezistenţă, mobilitateîn regim de viteză, mobilitate în regim de forţă şi calităţi motricecoordinative în regim de viteză, forţă şi rezistenţă. În fotbal, întâlnim calităţi motrice complexe, ca de exemplu:viteză-forţă în regim de coordonare şi rezistenţă. Evident că metodo-logia dezvoltării calităţilor motrice complexe preconizează mărireaapreciabilă a volumului efortului datorită dublării tuturor parametrilor.În fond, marea performanţă actuală a rezultat din creşterea conside-rabilă a valorilor indicatorilor programării şi a selecţiei structurilor(mijloacelor) compatibile cu caracteristicile jocului. În al doilea rând, trebuie precizat că factorul fundamental aljocului de fotbal îl constituie pregătirea tehnico-tactică, pe un fondsolid de pregătire fizică şi psihologică. Mobilitatea determină efectuarea eficientă a procedeelor tehniceşi a altor exerciţii pregătitoare sau însuşirea corectă a deprinderilormotrice de bază şi aplicative. Această eficienţă înseamnă, de fapt,uşurinţă, cursivitate, supleţe. În fotbal, mobilitatea are o importanţă deosebită în situaţii de jocmai speciale, care necesită o amplitudine mare a mişcărilor realizate,îndeosebi, de membrele inferioare (deposedări, lovirea mingii cupiciorul în condiţii de echilibru instabil, devierea mingii în extremisetc.). Toate aceste acţiuni tehnico-tactice, din timpul jocului, nu se potefectua eficient fără o bună mobilitate, atât activă, cât şi pasivă.36 Universitatea Spiru Haret
  37. 37. Pentru dezvoltarea mobilităţii se folosesc exerciţii active, pasive,dinamice, statice şi de relaxare, combinate, şi exerciţii de stretching. În fotbal, foarte utilizată este metoda stretching-ului, care are caprincipiu de bază acţiunea musculară în trei faze: contracţia statică,relaxarea (relativ totală) şi întinderea lentă. Muşchiul sau grupa demuşchi asupra căreia se acţionează trebuie menţinută în poziţie deîntindere între 10 şi 80 secunde (S. Sőlveborn,1983, citat de A. Dragneaîn 1996). R. Manno (1996), împarte exerciţiile pentru dezvoltarea mobili-tăţii în următoarele tipuri: mişcări simple de flexie şi de impulsie (tehnici balistice); mişcări cu timpi de resort (tehnici balistice); mişcări lansate (tehnici balistice); mişcări cu amplitudine redusă, aproape statice; mişcări cu amplitudine redusă, la limita amplitudinii pasive,cu contracţie izometrică. Necesitatea dezvoltării mobilităţii, în cazul jucătorilor de fotbal,trebuie argumentată, dar acest proces se corelează cu dezvoltareacelorlalte calităţi motrice de bază, aspect important în creştereaperformanţelor sportive. Ţinând cont de faptul că jucătorii de fotbal trebuie să rezolveoptim situaţiile specifice din timpul jocului, rezultatul eficienţei pro-cesului de pregătire fiind reprezentat de comportamentul învăţat, amconsiderat necesară prezentarea deprinderilor şi priceperilor motricespecifice jocului de fotbal. Priceperile motrice împreună cu deprinderile formează bazacomportamentului învăţat, caracterizat printr-un grad de adaptabilitatesuperioară la situaţiile în care este pus jucătorul (sportivul). Putem defini priceperea ca fiind „posibilitatea dobândită prinînvăţare de a executa o acţiune, atât pe plan real, cât şi mental, încondiţii foarte variate, realizând o adaptare promptă la eventualeleschimbări” (Dicţionarul de pedagogie contemporană, 1996). Priceperea mai poate fi caracterizată şi prin îndeplinirea uneiacţiuni pe baza cunoştinţelor şi deprinderilor anterioare, prin alegereaşi aplicarea unor procedee în funcţie de condiţiile reale, schimbătoare,care pretind utilizarea acestora în mod raţional în fotbal. Cândcaracterizăm pe cineva drept „priceput” subînţelegem modul de rezol-vare a situaţiilor pe baza a ceea ce se cunoaşte şi un nivel superior deînzestrare aptitudinală. 37 Universitatea Spiru Haret
  38. 38. Se cunoaşte faptul că există priceperi elementare şi priceperisuperioare. În fotbal, importante sunt priceperile superioare. Manifestându-se pe baza cunoştinţelor, acestea utilizează sche-me operaţionale definite de V. Pavelescu, citat de M. Epuran, în 1990,prin trei caracteristici: 1) cunoaşterea unor operaţii sau procedee motrice ori mentale; 2) capacitatea de a alege cele mai potrivite mijloace pentru aobţine efectul urmărit; 3) pregătirea pentru acţiune (o schemă a unei acţiuni). În jocuri, deci şi în fotbal, modelul unei priceperi superioare careutilizează scheme operaţionale este furnizat de ceea ce numim, în modcurent, „deprinderi tactice”. Acestea sunt, de fapt, priceperi de tip su-perior, rezolvarea problemelor tactice ale luptei sportive neputându-seface numai pe fondul actelor învăţate la nivel de deprinderi, deoareceexistă întotdeauna un mare număr de situaţii pentru care nu s-au pututexersa răspunsuri stereotipe. Deprinderile motrice pot fi definite drept calităţi ale actelorînvăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie:coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatizare. În domeniul activităţilor corporale, formarea deprinderilor esteun alt obiectiv important, deoarece perfecţionarea gestului motric estecondiţia utilizării optimale a capacităţilor motrice şi psihice, în vede-rea obţinerii performanţei în fotbal, şi nu numai. Deprinderile perceptiv-motrice constituie acea clasă de deprin-deri în care sintezele operaţionale, se realizează pe baza particulari-tăţilor perceptive ale situaţiei externe şi a reacţiilor motrice asociateacestora. Astfel de deprinderi sunt specifice şi fotbalului unde adver-sarul, obiectul de joc sau structurile tactice sunt variabile. Caracteristicacestor deprinderi este faptul că, pe măsură ce deprinderea se desă-vârşeşte, performanţa dobândeşte stabilitate şi nu mai este influenţatăde diferitele modificări ale ambianţei. În fotbal, capacitatea de performanţă mai este influenţată şi dedeprinderile heteroconduse în care acţiunile decurg nu numai dupăintenţia şi programul jucătorilor, ci mai ales după structurile opera-ţionale ale adversarului şi de deprinderile complexe, care sunt parţialautomatizate (autotehnice). În jocurile sportive vorbim, de fapt, defamilii de deprinderi. De asemenea, în fotbal, performanţa este determinată de deprin-derile tehnice care constau din executarea mişcărilor cu măiestrie în38 Universitatea Spiru Haret
  39. 39. condiţii de stabilitate relativă a ambianţei şi de deprinderile tactice,care cuprind, în primul rând, îmbunătăţirile specifice, mai mult saumai puţin, standardizate ale deprinderilor tehnice în raport cuschimbarea situaţiilor şi intenţiilor adversarilor. Aceste deprinderi sunt formate nu numai din mişcări de utili-zare în scop tactic a deprinderilor tehnice, ci şi din deprinderi inte-lectuale, cuprinzând scheme operaţionale specifice de tip interpretativşi decizional. Deprinderile tactice de tip strategic, operaţional şidecizional vor fi valorificate maximal în condiţiile unei gândiri antici-pative şi creatoare. 1.2. Mijloace pentru dezvoltarea calităţilor motrice Mijloace pentru dezvoltarea vitezei joc de glezne cu accelerare până la tempoul maxim – 4x20 m, p30” alergare cu genunchii sus, pe loc, cu tempou maxim 10”,4 serii, p15” alergare cu spatele contra cronometru – 4x30”, p1’ alergare laterală contra cronometru pe 30 m, 4 rep, p1’ din diferite poziţii, reacţia la semnal sonor şi trecerea înalergare accelerată pe 20-30 m – 4 rep, p30” starturi de pe loc şi din mişcare – 4x10 m, p30” alergare deviteză: concursuri contra cronometru, cu start din picioare pe distanţede 20,30,50,60 m şi cu start de jos pe 100 m, 2 serii, p30”-1’ ştafete şi concursuri pe 30,60 şi 100 m, 2 rep, p1’ lovirea mingii cu capul de pe loc şi din alergare sub formă deconcurs – 2x15 rep, p2’ concurs de pase, dribling, şut la poartă – 3x5 rep, p2’ concurs de alergare cu conducerea mingii pe 10,20,30 m,2 serii, p2’ concurs de alergare cu conducerea mingii printre jaloane(dribling) pe 20,30,50 m, 2 serii, p3’ concurs de şuturi la poartă de pe loc şi din alergare – 2 x 15 rep, p2’ Mijloace pentru dezvoltarea rezistenţei alergări în pantă uşoară 600-800 m, 3 rep, p1’30”, I 80% serii de alergări în deal şi în vale 1-2’, distanţe de 300-600 mşi pauze de 30-60” 39 Universitatea Spiru Haret
  40. 40. alergare la vale, urmată de alergare pe teren plat – 4 serii x30 m,p1’30”, I 80% alergare cu încărcătură 15 kg, pe distanţe de 30 m, 4 serii, p2’ alergare de 1’ cu intensitate medie, 3 serii, p30” alergare sub formă de întrecere pe 800-1500 m, 2 serii, p3-4’ serii de alergări 10x30 m în pantă, în 4,3 secunde, p1’ serii de alergări 4x200 m şi 8x100 m cu pauze de 1-2’ 3 serii de alergări pe 300-600 m cu pauze de 30-90” ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii pe 50-100 m,2 serii, p1’ se pleacă de la linia de poartă, alergare accelerată pe distanţade 16,5 m, lovirea mingii cu capul şi revenire în alergare 2/4, 5 seriipentru fiecare jucător, p1’ câte doi jucători situaţi la 10 m distanţă, faţă în faţă: lasemnal, jucătorul care nu are mingea execută un sprint până aproapede partener şi loveşte mingea din volé, revenind tot în sprint, după5 serii se inversează rolurile, p30” joc 1x1 la o poartă, câte trei atacuri fiecare jucător (alternativ);după fiecare serie, pase în doi până la centrul terenului şi se continuăexerciţiul – 4rep, p2’ joc 2x1 în suprafaţa de pedeapsă, în care apărătorul încearcăsă deposedeze – 3’ cu 30” pauză Mijloace pentru dezvoltarea forţei alergare în pantă cu faţa şi cu spatele pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% alergare în nisip, apă, zăpadă pe 30 m, 4 serii, p1’, I 85% alergare pe teren variat cu treceri de obstacole pe 50 m, 3 serii,p2’, I 85% pas sărit cu haltere de 3 kg în mâini – 4x15 m, p1’ sărituri din ghemuit în ghemuit – 4x15 m, p45” sărituri cu haltera de 10 kg cu braţele îndoite la umăr şiducerea ei deasupra capului – 4x10 rep, p2’ sărituri de o parte şi de alta a băncii de gimnastică, la coardă,peste porţi înalte de 1 m, cu bătaie pe ambele picioare – 4x10 rep, p30” exerciţii cu sărituri pe un picior şi pe două picioare pe scară –4rep, p1’ săritura cangurului – din poziţia semighemuit, întindereaenergică a membrelor inferioare şi a trunchiului, executând o săriturăînaltă înainte şi aterizând apoi pe sol, tot în semighemuit, partenerul40 Universitatea Spiru Haret
  41. 41. ţine gleznele executantului. Exerciţiul se desfăşoară continuu, într-oserie de 8-10 sărituri consecutive; după fiecare serie, 20-30” alergarerelaxată pe loc sau cu scurte deplasări; genuflexiuni cu haltera de 20 kg – 4x20 rep, p3’ flotări, tracţiuni – 4x20 rep, p2’ aruncarea mingii medicinale de 3 kg de deasupra capului cudouă mâini şi de la nivelul abdomenului (pe perechi) – 4x15 rep, p2’ din culcat dorsal îndoirea şi întinderea braţelor cu haltera de20 kg – 4x10 rep, p1’30” transportarea partenerului sub formă de concurs (roaba, înspate, pe umeri) pe 20 m, 4 serii, p2’ ştafetă cu minge medicinală de 10 kg pe 15 m, 2 serii, p2’ fotbal „călare”, având fiecare câte un coechipier în spate, peun teren de 20 x10 m, 4x4 perechi, 3-4’, după care se inverseazărolurile jucătorii dispuşi în linie execută o flotare, ridicare rapidă şilovirea mingii cu capul din săritură, 4x10 execuţii, cu pauză între seriide 45” jucătorii execută 10 genuflexiuni, sprint 10 m, lovirea mingiidin volé, întoarcere tot în sprint 4x10 execuţii, pauză între serii de 1’ acelaşi exerciţiu, dar jucătorii execută sărituri cu genunchii lapiept jucătorul execută, din minge oferită de coechipier, lovireamingii cu capul, alternativ, din săritură şi din plonjon, pe o distanţă de30 m, 4 serii, p3’ portarii execută, din minge oferită de coechipier, alternativprinderea cu plonjon şi devierea ei peste bara transversală, 10 execuţii,după care se schimbă portarul, 5 serii lovirea mingii suspendate cu capul din săritură – 4x15 rep,p15” ştafetă sub formă de concurs, cu conducerea mingii sărindpeste nişte porţi înalte de 1 m şi dispuse la 2 m distanţă între ele,mingea se introduce pe sub porţi, iar jucătorii execută o bătaie peambele picioare şi ridică genunchii la piept – 4x20 m, p30” Mijloace pentru dezvoltarea coordonării (îndemânării) menţinerea mingii în aer cu piciorul şi cu capul, de pe loc şidin deplasare (simţul şi controlul mingii) – 4x30”, p30” 41 Universitatea Spiru Haret
  42. 42. dribling printre jaloane cu piciorul drept şi stâng, pe 30 m,4rep, p30” tragerea mingii cu talpa (înainte, înapoi, lateral) şi ridicarea eicu menţinere în aer, se execută cu ambele picioare – 4x30”, p15” autopasă după 5-6 menţineri, preluare cu şiretul prinamortizare, se execută cu ambele picioare alternativ – 4x10 serii, p15” executarea unor pase prin deviere cu capul, cu pieptul, cucoapsa, cu piciorul – 4x10 rep, p15”; finalizare (tras) la poartă cu piciorul „neîndemânatic” – 4x20 rep,p15” joc bilateral cu mingea de rugby – 2x10’, p3’ Mijloace pentru dezvoltarea mobilităţii exerciţii de stretching pentru membrele inferioare, trunchi,membrele superioare şi articulaţiile gleznei, genunchiului, coxo-femu-rală, scapulo-humerală, cotului şi mâinii – 4x30”, p30” din stând cu membrele inferioare apropiate şi întinse, îndoireatrunchiului înainte şi apucarea gleznelor din partea posterioară. Prinintermediul unor tensiuni succesive, se caută să se apropie pieptul degenunchi, privirea va fi îndreptată înainte, iar spatele se va menţine câtmai drept. Treptat, se apucă membrele inferioare cât mai distal, astfelîncât să fie determinată întinderea muşchilor gambei şi ai coapsei –4x20”, p30” cu partener, din stând spate în spate, ridicare alternativă(„clopotul”) – 4x15”, p15” cu partener, din aşezat faţă în faţă, aplecări alternative aletrunchiului înainte (vâslaşul”) – 4x15”, p15” 2. Pregătirea tehnică În fotbalul contemporan, tehnica jocului a atins un nivel ridicatde execuţie şi spectaculozitate din punct de vedere al exprimăriispecifice a jucătorilor. De cele mai multe ori, perfecţiunea execuţiilor fotbaliştilor poatefi raportată la un nivel aproape artistic datorită varietăţii procedeelor,preciziei acţiunilor, automatizării şi subtilităţii lor. „Tehnica jocului de fotbal reprezintă totalitatea deprinderilormotrice specifice fotbalului (procedee tehnice) desfăşurate după legileactivităţii nervoase superioare şi ale biomecanicii, având la bază42 Universitatea Spiru Haret
  43. 43. capacităţile fizice ale jucătorilor, în vederea rezolvării eficiente şioportune a situaţiilor tactice în atac şi apărare” (S. Ciolcă, 2005). Pentru a înţelege performanţa în cadrul jocurilor sportive, trebu-ie să se pornească de la structura actului motric raportată la trei punctefundamentale: 1) finalitatea mişcării; 2) programarea mişcării; 3) execuţia motrică. Pregătirea tehnică presupune alcătuirea unui program motricbazat pe repetarea elementelor care în jocurile sportive (sporturi desituaţie) permit finalizarea unor acţiuni de atac şi apărare pe baza uneianumite intenţii de joc: şut, dribling, conducere, aruncare etc. (K. Schock,citat de R. Manno, 1996). Obţinerea performanţelor superioare în fotbal, şi nu numai, sepoate datora şi stilurilor proprii de executare a unor acte motrice,acţiuni, procedee tehnice de către unii jucători valoroşi. Datorită eficacităţii şi felului în care sunt utilizate în scop tactic,acţiunile de executare a unor procedee tehnice sunt preluate de alţijucători sau pot constitui variante noi ale unor procedee tehnice clasice. Pentru pregătirea tehnică se folosesc metodele generale alepedagogiei – exersarea, repetarea, corectarea şi cele ale învăţării şiperfecţionării fiecărui element sau acţiune în parte. Conţinutul factorului tehnic constă în existenţa unor procedee şielemente izolate (aproximativ 15%), corelate (40%), tehnic corelateîntre doi sau mai mulţi parteneri (45%), care trebuie adaptate condi-ţiilor de joc. Se observă în fotbalul actual o tendinţă de simplificare a acţiu-nilor tehnice atât în atac, cât şi în apărare, realizându-se o cursivitateeficientă în ambele faze ale jocului, combinaţiile de elemente tehniceatingând un nivel ridicat de automatizare. În jocul de fotbal, ca de altfel în toate jocurile sportive, tehnicainfluenţează în mod prioritar soluţionarea situaţiilor tactice de joc, încondiţii de adversitate şi cu economie de energie. Însuşirea unui bagaj de priceperi şi deprinderi de mişcare şiacţionare asupra mingii provoacă o solicitare superioară a sistemuluisenzorial (compararea informaţiilor interne cu cele externe şiraportarea lor la cele verbale), fapt care favorizează învăţarea corectăşi economică a tehnicii jocului de fotbal. 43 Universitatea Spiru Haret

×