Chelcea tehnici decercetaresiredactareinstiintelesociale
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Chelcea tehnici decercetaresiredactareinstiintelesociale

on

  • 1,026 views

 

Statistics

Views

Total Views
1,026
Slideshare-icon Views on SlideShare
1,026
Embed Views
0

Actions

Likes
0
Downloads
16
Comments
0

0 Embeds 0

No embeds

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Adobe PDF

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

    Chelcea tehnici decercetaresiredactareinstiintelesociale Chelcea tehnici decercetaresiredactareinstiintelesociale Presentation Transcript

    • Septimiu ChelceaMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice
    • Septimiu ChelceaMetodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice Bucureşti, 2003 comunicare.ro
    • Toate drepturile asupra acestei ediţii aparţin edituriicomunicare.ro CuprinsSNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice „David Ogilvy“Strada Povernei 6–8, BucureştiTel./fax: (021) 313 5895E-mail: editura@comunicare.rowww.comunicare.rowww.editura.comunicare.ro Lista tabelelor / 9 Lista figurilor / 11 Mulţumiri / 13 Prefaţă la ediţia a II-a / 15 Cuvânt înainte / 17 CAPITOLUL 1 Întrebări, răspunsuri posibile şi un imperativ / 19 Despre calitatea cercetării / 19 „Stilul este ştiinţa însăşi“ / 23 Câteva întrebări necesare / 25 O formulă acceptabilă / 34 Să nu plagiezi! / 36 Despre stil şi stilul ştiinţific / 41 Ce titlu punem? / 58 CAPITOLUL 2 Norme de redactare / 69 Rezumatul / 71 Introducerea / 72 Literatura consultată / 73 Descrierea design-ului cercetării / 88 Analiza datelor / 89 Discutarea datelor / 109 Concluziile / 112 Corectura / 114 CAPITOLUL 3 Capcanele punctuaţiei / 117 Punctul / 117 Virgula / 120
    • Punct şi virgulă / 122 Două puncte / 123 Semnele citării / 124 Parantezele / 126 Linia de pauză, linia oblică şi cratima / 128 Alte semne de punctuaţie / 130CAPITOLUL 4Finisarea lucrării / 133 Hârtia şi litera / 133 Oglinda paginii / 135 Cum se numerotează paginile / 138 Întocmirea listei tabelelor şi figurilor / 139 Mulţumiri, anexe, glosar, note / 140 Redactarea listei bibliografice, a indexului şi a cuprinsului / 143 Studenţilor mei de ieri, de azi,Anexa A Prezentarea unei disertaţii / 153 poate şi de mâineAnexa B Expresii şi locuţiuni în limba latină / 155Bibliografie / 179Index de nume / 187Index de teme / 193
    • Lista tabelelorTabelul 1. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) deasupra coloanelor şi variabila dependentă (y) la începutul rândurilor (p. 92)Tabelul 2. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) la începutul rândurilor şi variabila dependentă (y) deasupra coloanelor (p. 93)Tabelul 3. Nivelul de şcolaritate, în funcţie de apartenenţa la gen (N = 1171) (p. 94)Tabelul 4. Atitudinea faţă de muncă, în funcţie de pregătirea profesională şi de apartenenţa la gen (N = 2150) (p. 95)Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9) (p. 96)Tabelul 6. Evaluarea relaţiilor intragrupale (p. 96)Tabelul 7. Autoaprecierea onestităţii în comparaţie cu membrii grupului (p. 97)Tabelul 8. Lectura revistelor literare (p. 97)Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare (după Ferréol şi Flageul, 1996/1998, 61) (p. 111)Tabelul 10. Abrevierea indicaţiilor bibliografice frecvente (p. 118)
    • Lista figurilorFig. 1. Grilă pentru evaluarea cercetărilor socioumane (p. 22)Fig. 2. Poligonul frecvenţelor (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 13) (p. 102)Fig. 3. Histogramă în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) (p. 103)Fig. 4. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) (p. 104)Fig. 5. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 13, şi Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2002, 8) (p. 104)Fig. 6. Cerc de structură în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) (p. 105)Fig. 7. Cerc de structură în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) (p. 106)Fig. 8. Grafice figurative (după Prisma, 1979, 8, 7) (p. 107)
    • MulţumiriLa elaborarea acestui ghid de redactare am primit ajutor din parteamai multor instituţii şi persoane, faţă de care îmi exprim recu-noştinţa. Programele doctorale şi de mobilitate universitară, coordonate deprofesorii Ilie Bădescu, Maria Voinea şi Elena Zamfir de laUniversitatea din Bucureşti, mi-au oferit prilejul de a mă documentaîn bibliotecile unor universităţi prestigioase din SUA (UniversitateaColumbia şi Universitatea Tiffin), Marea Britanie (UniversitateaPolitehnică Anglia, Cambridge) şi Suedia (Universitatea din Umea).Gratias vobis ago! Apariţia lucrării nu ar fi fost posibilă fără sprijinul moral şilogistic din partea conducerii Facultăţii de Comunicare şi RelaţiiPublice „David Ogilvy“ din cadrul Şcolii Naţionale de Ştiinţe Poli-tice şi Administrative. Profesorii Cornel Codiţă, Grigore Georgiu şiDumitru Iacob de la SNSPA au avut bunăvoinţa de a citi manu-scrisul. Nae Georgescu, profesor la Universitatea „Hyperion“, arevizuit termenii şi expresiile în limba latină. Le mulţumesc pentrucolegialitatea lor generoasă. The last, but not least, le mulţumesc domnului prof. univ. dr.Paul Dobrescu, Decanul Facultăţii de Comunicare şi Relaţii Publice„David Ogilvy“, şi domnului Alin Zăinescu, directorul economic alEditurii Comunicare.ro, pentru apariţia în timp util a celor două ediţiiale acestui ghid de redactare în domeniul ştiinţelor socioumane.
    • Prefaţă la ediţia a II-aÎn urmă nu cu mult timp – aş fi de-a dreptul pedant să vă spun că eraspre sfârşitul lui decembrie anul trecut, într-o zi de miercuri dupăorele de curs, adică la 1405 – un student m-a întrebat la ce librărie armai putea găsi Cum să redactăm… „Nu cred să mai fie la vânzare“ –i-am spus –, adăugând: „O carte bună se epuizează rapid, dacă estetipărită într-un tiraj mic“! A „zâmbit a râde“, fapt ce m-a făcut să-irecomand o lectură inteligentă: Come si fa una tesi di laurea deUmberto Eco (1977), tradusă în douăsprezece ţări, din Portugalia(1980) până în Federaţia Rusă (2001). Versiunea în limba română aapărut în anul 2000. A mai trecut un timp şi am fost din nou oprit deacelaşi student. „Totuşi, am nevoie de Îndrumarul dv.“. Mă întreb şiacum cu ce l-ar fi putut ajuta mai mult Cum să… decât Come sifa…? Nu am găsit alt răspuns „mai plin de modestie“ decât acela călucrările sunt complementare: profesorul de semiotică al Universi-tăţii din Bologna, distins cu titlul de Doctor Honoris Causa dedouăzecişinouă de universităţi din întreaga lume, le arată studenţilorcum să conceapă o teză de licenţă, iar Septimiu Chelcea cum săprezinte ce au conceput, cum să pună în pagină gândul lor. Aşa s-anăscut ideea unei noi ediţii a ghidului de redactare în domeniulştiinţelor socioumane. Actuala ediţie nu are trufia de a fi „nerevăzută“, dimpotrivă. Amcăutat să elimin erorile ce au învins vigilenţa sau ştiinţa autorului ladata publicării primei ediţii, graba sau păcatul „conştiinţei aţipite“.Am completat vechiul text cu mai multe exemple, rezultate dinlecturi recente şi din analiza lucrărilor de licenţă aflate la bibliotecaFacultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială de la Universitatea din
    • 16 Septimiu ChelceaBucureşti sau susţinute la Facultatea de Comunicare şi Relaţii Dorinţa de aprobare este, probabil, instinctul cel mai profund al omului civilizat.Publice „David Ogilvy“. M-am călăuzit după dictonul Amicus Plato, W. Somerset Maugham (1919)sed magis amica veritas când am pus în discuţie unele texte alecolegilor de breaslă. Îi asigur de bunele mele sentimente. Cu bunăştiinţă, am folosit frecvent expresii în limba latină. Dacă am Cuvânt înainteexagerat, ceea ce nu cred, să se ia în consideraţie scopul didactic allucrării. Am confruntat textul primei ediţii cu recomandările dinGuide de preséntation d’un raport de recherche întocmit de Marc A.Provost, Alain Michel, Yvan Leroux şi Yvan Lussier (1993/1997).Subcapitolul despre evitarea plagiatului, ca şi cel referitor lareprezentarea grafică a datelor din cercetările cantitative, sunt pentru Acest „ghid de redactare“ se adresează celor care nu au voie să seprima dată publicate în această ediţie. Am dat deoparte din vechiul abată cu nimic de la scrierea corectă a lucrărilor lor: studenţi, docto-text ce mi s-a părut acum a fi de prisos. A rezultat, sper, o unealtă ranzi, tineri cercetători, în general, celor din domeniul ştiinţelorintelectuală mai ascuţită. socioumane, în special. Savantul spaniol Santiago Ramón y Cajal (1852–1934), adresându-se cercetătorilor începători, le atrăgea Septimiu Chelcea atenţia „să nu uite că dreptul de a greşi se tolerează numai celor15 ianuarie 2003 consacraţi!“ (1897/1967, 153). Cuvântul „redactare“ (lat. redactum) are în limba română un înţeles dublu: a formula în scris un act oficial, o scrisoare etc. şi a pregăti pentru multiplicare un manuscris. În cele ce urmează am în vedere ambele semnificaţii ale termenului. Mă voi referi la „cum“ şi mai puţin la „ce“ scriem, deşi sunt convins, împreună cu Nicolas Boileau-Despréaux (1636–1711), că „ceea ce concepi bine se enunţă în mod clar şi cuvintele pentru a le exprima îţi vin cu uşurinţă“. Pe de altă parte, ştiu că formele semnifică şi că „orice lucru îşi dobândeşte unitatea prin forma sa şi îşi manifestă coeziunea internă tot în forma pe care o are“ (Sendrail, 1967/1983, 15). Într-un anume sens, forma dat esse rei. De-a lungul activităţii mele didactice universitare am constatat că puţini sunt studenţii şi chiar doctoranzii care reuşesc să-şi redacteze corect lucrările. Nu i-a învăţat nimeni sau nu au dat importanţă acestui „detaliu“. Nu ascund că am întâlnit şi profesori care nu acordă atenţia cuvenită scrisului lor. Recunosc, pe de altă parte, că în ceea ce am publicat se întâlnesc unele din greşelile pe care acum le denunţ.
    • 18 Septimiu Chelcea În mediile academice din străinătate apar cu ritmicitate lucrări Capitolul 1despre redactare: Lee Cuba şi John Cocking, 1997; J. Giltrow, 1995;Chris Hart, 1989; Christine A. Hult, 1996; E.M. Phillips şi D. Pugh, Întrebări, răspunsuri posibile1994 – ca să mă opresc doar la cele mai recente. Există, de altfel, şimanuale de publicare ce se retipăresc periodic de către asociaţiile şi un imperativprofesionale academice, de exemplu, Publication Manual of theAmerican Psychological Association (1994), aflat la a patra ediţie.Acest manual, pe care l-am folosit intensiv, face trimitere la peste osută de lucrări consacrate problemei redactării lucrărilor ştiinţifice. În limba română, deşi s-au publicat câteva cărţi privind stilullucrărilor ştiinţifice (vezi Gherghel, 1996, 11-14), nu există – cu osingură excepţie, dar notabilă (Ferréol şi Flageul, 1996/1998) – un„ghid practic“ pentru redactarea unui raport de cercetare sau a unei Nici întrebările nu sunt toate câte s-ar putea formula în legătură cudisertaţii în domeniul ştiinţelor socioumane. activitatea de cercetare ştiinţifică, nici răspunsurile pe care le schiţez Sper ca studenţii mei de azi şi de ieri, poate şi de mâine, să gă- nu sunt indubitabile. Singurul lucru mai presus de orice discuţiesească în Cum să redactăm în domeniul ştiinţelor socioumane un rămâne imperativul: Să nu plagiezi!ghid util pentru activitatea lor ştiinţifică. Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea13 iunie 2000 Despre calitatea cercetării Înainte de a pregăti manuscrisul pentru publicare sau pentru a fi prezentat comisiei pentru examenul de licenţă sau de doctorat, ar trebui să ne punem singuri câteva întrebări în legătură cu calitatea cercetării tocmai încheiate. În Publication Manual (1994, 3-4) sunt reluate şi generalizate întrebările formulate de K.M. Bartol la conferinţa Asociaţiei Americane de Psihologie (Los Angeles, 1981): • Este problema cercetată semnificativă? • Abordarea este originală? • Sunt instrumentele de investigare satisfăcător de reliabile (fidele) şi de solide? • Este măsurarea strâns legată de variabilele vizate în cer- cetare?
    • 20 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 21 • Se testează în investigaţie pe deplin şi fără ambiguitate ipo- • A efectua cercetări empirice (de teren, concrete) pe teme care tezele enunţate? nu au mai fost niciodată abordate. • Este populaţia investigată reprezentativă pentru populaţia la • A da o interpretare nouă unor idei vechi. care se face generalizarea? • A aduce noi evidenţe pentru problemele deja cunoscute. • Respectă cercetarea standardele etice? • A elabora sinteze noi. • Este cercetarea într-un stadiu suficient de avansat încât să jus- • A utiliza cunoştinţele acumulate în studierea realităţilor socio- tifice publicarea rezultatelor? culturale din alte ţări. • A experimenta metode şi tehnici de cercetare în contexteS-ar mai putea formula, desigur, şi alte întrebări: socioculturale diferite. • Au aplicativitate rezultatele cercetării? • A realiza cercetări interdisciplinare. • Publicarea raportului de cercetare (a studiului) are un impact • A privi altfel, dintr-o altă perspectivă teoretică, realităţile social dezirabil? socioculturale. • A prezenta cunoştinţele dobândite într-o manieră care nu a Pentru a evalua cât mai obiectiv propriile studii, ca şi cercetările mai fost încercată.altora, am imaginat un model aplicabil abordărilor experimentale(Chelcea, 1982, 207), dar care poate fi extins la oricare altă moda- În ceea ce priveşte rigurozitatea metodelor, tehnicilor şi proce-litate de investigare a vieţii sociale (Figura 1). deelor de obţinere şi de prelucrare a datelor, coerenţa demonstraţiei Noutatea temei, ineditul tehnicilor, procedeelor şi instrumentelor şi validitatea concluziilor, credem că există grade de comparaţie.de investigare utilizate, ca şi originalitatea concluziilor au fost Unele modalităţi de investigare sunt mai valide decât altele; la fel şiconsiderate variabile cu doar două valori (absenţă sau prezenţă: zero rezultatele finale. Putem acorda mai multe valori: zero, unu sau doi.sau unu). Sigur, originalitatea poate fi înţeleasă şi evaluată diferit, În fine, semnificaţia teoretică şi aplicativă a rezultatelor în timp şidupă cum ne raportăm la cunoaştere, în general, sau la nivelul spaţiu oferă o gamă de valori mai extinsă: zero, unu, doi şi trei – amcunoştinţelor dintr-o comunitate ştiinţifică distinctă, cea a socio- presupus noi. Se ajunge la un indice de evaluare a cercetărilor delogilor din România, de exemplu. A cerceta stima de sine implicită teren sau experimentale, care ia valori între zero şi zece. Chiar dacănu mai reprezintă o noutate pe plan mondial: A.G. Greenwald şi modelul propus operează ierarhizări bazate pe aprecieri individuale,M.R. Banaji au definit-o deja ca „efect introspectiv neidentificat (sau indicele rezultat pare a fi un instrument de evaluare şi autoevaluareinexact identificat) al atitudinii self-ului faţă de evaluarea obiectelor util. Indicele de evaluare al acestui ghid s-ar situa, după autoeva-asociate şi disociate lui“ (1995, 11). Abordarea acestei teme de către luarea mea, undeva în zona cifrei şapte. Poate că cititorii vor ajungepsihosociologii din România ar constitui o noutate, ar lărgi aria la un alt indice de evaluare.cercetărilor din domeniu. Este recomandabil ca faţă de propriile scrieri să nu avem îngă- E.M. Phillips şi D. Pugh (1994), citaţi de Chris Hart (1998, 24), duinţă. Ca profesori, să manifestăm cumpănită indulgenţă faţă deidentifică nu mai puţin de nouă moduri diferite de a fi original în erorile din lucrările scrise ale studenţilor; ca oameni de ştiinţă, să fimcercetarea ştiinţifică a vieţii sociale: respectuoşi faţă de neîmplinirile din lucrările personalităţilor ştiinţifice consacrate. Santiago Ramón y Cajal (1897/1967, 145) ne
    • 22 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 23îndemna să facem aprecieri critice, evaluări nu numai cu imparţia- „Stilul este ştiinţa însăşi“litate, sine ira et studio, dar şi „într-o formă politicoasă, plăcută şichiar măgulitoare“. Să scuzăm cu bunăvoinţă erorile începătorilor şi„să nu atribuim eroarea numaidecât ignoranţei“ (idem, 147). Când O dată încheiată analiza datelor de cercetare şi realizată interpretareascriu aceste lucruri nu pot să nu-mi reproşez că, dintr-un motiv sau lor, studentul, doctorandul sau cercetătorul ştiinţific se află în faţaaltul, ba chiar fără nici un motiv serios, uneori am nesocotit astfel de unei noi probleme: redactarea raportului de cercetare şi, după caz,precepte, dar… qui s’excuse s’accuse! pregătirea manuscrisului în vederea predării lui la comisia de examen sau la o editură. Redactarea raportului face parte din cerce- Originalitatea tarea ştiinţifică însăşi şi respectarea anumitor reguli este obligatorie, Tema 0–1 Rigurozitatea întocmai ca respectarea regulilor de formulare a întrebărilor într-un Semnificaţi chestionar sau a prescripţiilor privind desfăşurarea observaţiei. În Metodele 0–1 0–2 a teoretică şi aplicativă perimetrul „rigid“ al regulilor de redactare a lucrărilor ştiinţifice Rezultatele 0–1 0–2 0–3 Indicele de există un câmp suficient de larg pentru manifestarea personalităţii evaluare fiecărui cercetător. „O disciplină se defineşte în mare măsură prin Total 0–3 0–4 0–3 0 – 10 stilul ei, iar stilul sociologiei se defineşte, în parte, prin opoziţia faţăFig. 1. Grilă pentru evaluarea cercetărilor socioumane de tot ce ar putea să pară literar“ (Kaufmann, 1996/1998, 290). Aceasta era situaţia în momentul afirmării sociologiei în mediile Dacă ne-am încredinţat că cercetarea noastră are un indice de academice, ca ştiinţă relativ independentă. Astăzi, distincţia ştiinţă/artăevaluare a conţinutului superior mediei, ne punem imediat problema nu mai operează atât de drastic. Abordarea calitativă a sociouma-redactării raportului de cercetare şi ne gândim la găsirea celei mai nului este vecină cu reportajul, cu beletristica.adecvate modalităţi de „împachetare“ a conţinutului. Arta pache- După formula lui Georges Louis Leclerc, conte de Buffontului, a ambalării, nu reprezintă o artă minoră. A nu te preocupa de (1707–1788), din discursul său de recepţie la Academia Franceză, Leambalaj înseamnă a risca să iroseşti munca anterioară. Dimpotrivă, style est l’homme même, voi spune şi eu: „Stilul este ştiinţa însăşi“.reuşita împachetării finale poate compensa multe insuficienţe. Există Marele naturalist francez se referea la operele literare şi dechiar „specialişti în arta pachetului şi a scrisului, care reuşesc să popularizare a ştiinţei (Didier, 1964, 36), dar formula rămâne vala-seducă într-atât, încât prea puţini reuşesc să vadă că în interior nu se bilă, în limite rezonabile, şi pentru lucrările ştiinţifice.află, de fapt, nimic (acesta nu este, totuşi, un ideal de urmat)“ Sociologia s-a impus pe plan academic, a devenit disciplină uni-(Kaufmann, 1996/1998, 285). versitară, arătând, prin modul de abordare şi de prezentare a feno- menelor societale, că este altceva decât filosofia, istoria sau beletris- tica. Eseismul literar, limbajul aluziv şi abundenţa metaforelor în rapoartele de cercetare, în studiile şi lucrările de sociologie ascund mai degrabă fisuri în demonstrarea cauzalităţii producerii fenome- nelor vag definite decât relevă un talent literar. Se întâlnesc, desigur, şi sociologi, istorici sau antropologi cu har literar, de exemplu, Bro- nislaw Malinowski, Richard Price, Galo Mann sau Carlo Ginzburg –
    • 24 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 25menţionaţi de Peter Burke (1992/1999, 153). Psihosociologul În cele ce urmează, pe baza consultării lucrărilor de specialitate,francez, originar din România, Serge Moscovici, atât de riguros în a experienţei publicistice proprii şi a sfaturilor primite de la profe-scrierile ştiinţifice, i-a învins pe profesioniştii literaturii pe propriul sorii mei, propun reflecţiei celor aflaţi în faţa colilor albe alelor teren – cum aprecia cronicarul ziarului Le Point – când a publicat viitoarei lor lucrări de licenţă, teze de doctorat sau monografii unelepovestirea autobiografică sub titlul Cronica anilor risipiţi (1997/ răspunsuri la întrebările pe care şi le pun în mod firesc când încep1999). Este un caz fericit. redactarea. Trebuie avute în vedere ambele componente ale oricărui Pledând pentru redactarea lucrărilor de sociologie într-un stil plan de redactare: „situaţia retorică“ şi „organizarea materialului“.ştiinţific, nu mă fac nicicum avocatul lipsei de expresivitate, al Situaţia retorică este conturată de următoarele elemente: intenţia„ortodoxismului verbal“ sau al „exerciţiului ostentativ al rigorii autorului, persoana autorului, cititorii potenţiali, conţinutul comuni-lexicale“ – păcate denunţate de Jean-Claude Passeron (1991), citat cării şi limbajul adecvat (Hult, 1996, 113).de Jean-Claude Kaufmann (1998, 290). Nu sugerez nici preluareamodelului creat de Baruch Spinoza, în Etica demonstrată dupămetoda geometrică şi împărţită în cinci părţi (1677/1981), sau acelui al lui Joseph Bochenski, din Introducere în logica autorităţii Câteva întrebări necesare(1974/ 1992). Aceste modele sunt aproape imposibil de egalat. Pe de altă parte, scrierile din domeniul ştiinţelor socioumaneţintesc spre un public cât mai larg, nu se adresează doar cercului Este cât se poate de logic să ne întrebăm de la început: „Ce scop arerestrâns al specialiştilor. Ele trebuie să angajeze în dialog nu numai ceea ce întreprindem?“ Dacă ne propunem să descriem aprofundat şi„comunitatea celor competenţi, specialişti şi experţi, ci şi publicul sistematic un fenomen, adoptăm o strategie diferită de cea impusă delarg, concetăţenii noştri“ (Bellah et al., 1985/1998, 388). atingerea scopului explicaţiei cauzale. Dacă intenţionăm să ne Aşa cum un poet când vrea să scrie un sonet ştie că trebuie să etalăm erudiţia sau cunoştinţele – ceea ce nu mi se pare deloc unplăsmuiască 14 versuri în două catrene cu rimă îmbrăţişată şi două păcat –, vom redacta altfel decât în cazul elaborării unei lucrăriterţine cu rimă liberă, ceea ce nu-i limitează puterea de creaţie, menite să convingă cititorii despre valoarea de adevăr a punctelor deoriginalitatea, tot astfel investigatorii vieţii sociale trebuie să vedere avansate.respecte canoanele redactării rapoartelor de cercetare ştiinţifică. În Dar de ce trebuie să facă studenţii o lucrare de licenţă? „Pentruepoca postmodernă în care am intrat, în condiţiile înmulţirii abor- că aşa prevede Legea învăţământului din 1995, încă în vigoare“ nudărilor calitative ale socioumanului, graniţele dintre ştiinţă şi artă este decât un răspuns care ocoleşte sensul profund al întrebării.devin tot mai permeabile. Se vorbeşte din ce în ce mai accentuat de Umberto Eco (1977/2000, 10) spune: „Licenţa, în feluritele sale„poetica ştiinţei“, de „construcţia textuală“, de „ficţiunea prezentării forme, se apropie de exerciţiul profesiunii“. Facem, aşadar, lucrarearealităţii“, de „mitul realismului“, susţinându-se că şi oamenii de de licenţă la sfârşitul anilor de studii universitare pentru a demonstraştiinţă (istorici, sociologi, antropologi etc.) „lucrează la fel de mult cât de apţi suntem să desfăşurăm o activitate în domeniul în carepe tărâmul ficţiunii ca şi romancierii şi poeţii, cu alte cuvinte, că şi ei ne-am pregătit. Lucrează însă absolvenţii noştri în sectoarele munciiproduc «artefacte literare» în concordanţă cu regulile de gen şi de sociale specifice facultăţilor pe care le-au urmat? O particularitate astil“ (Burke, 1992/1999, 151). Acest lucru impune şi mai mult tranziţiei postcomuniste din România o constituie renunţarea laconştientizarea „convenţiilor literare“ (White, 1966), redactarea concordanţa dintre specializarea universitară şi cerinţele locului de„naraţiunilor polifonice“ (Bahtin, 1981) într-un stil ştiinţific.
    • 26 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 27muncă. Am întâlnit ingineri constructori care se ocupă cu relaţiile culture), „probabilitatea de a învăţa metodologii noi“, „contribuţia lapublice, economişti care fac sondaje de opinie publică, fizicieni dezvoltarea cunoaşterii“ şi „facilitarea găsirii unui loc de muncă“.deveniţi analişti politici, dacă nu chiar „oameni politici“ ş.a.m.d. Ce Profesorul de sociologie de la University of New Mexico (SUA),mai rămâne din justificarea dată de nobilul Umberto Eco licenţei în subliniind că nu toate criteriile sunt la fel de importante, consideră căurmă cu un pătrar de veac? Gândindu-ne la realităţile din România, probabilitatea de realizare ocupă primul loc şi contribuţia ştiinţificăar fi poate mai aproape de adevăr să spunem că licenţa aproximează locul al doilea. Învăţarea unor metodologii şi probabilitatea de a ficalitatea intelectuală şi morală a absolvenţilor. De altfel, cel dintâi acceptată în departamentul (facultatea) din care faci parte au un rolprincipiu înscris în Magna Charta a Universităţilor, semat la 18 mai redus. Pe ultimul loc în alegerea temei de cercetare sau a diser-septembrie 1988 la Bologna de către un mare număr de rectori din taţiei ar trebui să se afle găsirea unui job (Useem, 1997, 215). Aş fiUniunea Europeană, stabileşte că universităţile au rolul de a „pro- un Don Quijote dacă le-aş cere studenţilor mei să adopte tale qualeduce şi transmite cultura prin intermediul cercetării şi învăţămân- ierarhizarea criteriilor propusă de Bert Useem. În condiţiile de azitului“. Acelor studenţi care acceptă acest rost al lucrării de licenţă din România îmi pare mai realistă următoarea ordonare a criteriilor:(de transmitere a culturii prin cercetare) le ofer ghidul de redactare. 1) probabilitatea de a fi realizată în timp util; 2) aportul ştiinţificLor, ca şi celor care doresc să obţină o „super-licenţă“ prin doctorat, probabil; 3) sporirea şanselor de a găsi un job; 4) probabilitatea de adovadă meritată a erudiţiei lor. fi acceptată departamental; 5) învăţarea unor noi metodologii. Şi aş O primă întrebare pe care trebuie să şi-o pună cei ce s-au decis să mai adăuga un criteriu: efortul intelectual, care se include doarfacă o disertaţie este „Ce temă să alegem?“ Întrebarea este valabilă parţial în probabilitatea de a fi realizată. O temă este realizabilă cuşi pentru licenţiaţii care vor să se afirme în câmpul lor de cunoaştere. mai mult sau mai puţin efort intelectual, uneori cu un efort chinuitor,Alegerea „topicii disertaţiei“, a subiectului ei, a temei de cercetare nu numai intelectual, dar şi psihic, fizic şi material. Cândva, ameste dictată în primul rând de interesul de cunoaştere al fiecăruia. propus o formulă matematică pentru stabilirea ordinii priorităţilor în„Ce te interesează mai mult din domeniul psihosociologiei?“ îi activităţile de muncă (Chelcea şi Chelcea, 1977, 72). Nu ar fi deîntreb pe cei care îmi propun să le fiu conducător ştiinţific. Dacă îmi prisos să ponderăm criteriile în alegerea temei disertaţiilor şi sărăspund „Ce credeţi dv.“, mă gândesc mult dacă să accept sau nu să calculăm un „indice al topicii“ (IT). Îmi place îndemnul fizicianuluile fiu „instructor de zbor“ (Umberto Eco îi consideră „cobai“ pe german Max Planck (1858–1947) de „a măsura tot ce este măsurabilprofesorii care îndrumă disertaţiile – şi nu exagerează deloc!). Cei şi de a face măsurabil ceea ce nu este încă astfel“.mai mulţi studenţi sau candidaţi la studiile doctorale au interese de La calcularea IT-ului, probabilitatea de a fi realizată intervine cucunoaştere bine conturate. Cum şi le-au format este greu de ştiut. Şi ponderea cea mai mare, pentru că – nu-i aşa?! –, oricât de importantănici nu încerc să aflu. Cred totuşi că biografia reprezintă cheia. Mai ar fi tema disertaţiei, dacă nu este finalizată înaintea datei de susţi-toate temele mele de studiu au pornit de la experienţa trăită: nere nu îşi atinge raţiunea de a fi. Într-un mod asemănător se în-adaptarea socială, comportamentul prosocial, manipularea, memoria tâmplă lucrurile şi cu subiectele monografiilor. O cercetare cu temasocială ş.a. „Pregătirea aderării României la NATO“ care s-ar încheia după ce Dincolo de subiectivitate, există criterii relativ obiective în ale- acest act se va fi înfăptuit nu mai înseamnă foarte mult. Are doargerea temelor de cercetare. Bert Useem (1997) le enumeră: „proba- valoare de document istoric, nu poate contribui în nici un fel la acce-bilitatea de a fi realizată“ (engl. tractability), „probabilitatea de a fi lerarea procesului integrării. Aşa stând lucrurile, având în vedere şiacceptată în departament“ (engl. resonance with organizational „dorinţa de aprobare“ – despre care scriitorul englez W. Somerset
    • 28 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 29Maugham (1919/1996) spunea că „este, probabil, instinctul cel mai Univers, Bucureşti, 1998), susţinută în 1962, a fost publicată fărăprofund al omului civilizat“ –, să chibzuim atent ce temă abordăm. modificări în şaptesprezece ediţii (până în 1990).Ca şi Ulise, fiecare îşi are arcul său… Să ne decidem dacă facem o Pentru a ne asigura că disertaţia este realizabilă în timp util, se„disertaţie de cercetare“ sau o „disertaţie de compilaţie“. Umberto recomandă restrângerea subiectului ei. Zicala „Cine îmbrăţişeazăEco (1977/2000, 11) are dreptate când apreciază că ambele tipuri de prea larg nu strânge bine“ s-a transformat într-o regulă fundamentalăteze sunt acceptabile, dar că „o teză de cercetare este totdeauna mai a alegerii problemei de cercetare: „Restrânge cât mai mult domeniullungă, mai obositoare şi cu mai mare implicare; o teză de compilaţie pentru a-l stăpâni mai bine şi a risca mai puţin“. Mi-am însuşit acestpoate fi şi lungă şi obositoare (există lucrări de compilaţie care au principiu din propria-mi experienţă. Când am fost încadrat cercetătornecesitat ani şi ani), dar de obicei poate fi făcută în cel mai scurt ştiinţific stagiar, era în urmă cu 35 de ani, Traian Herseni, pe atuncitimp şi cu cel mai mic risc“. şef al Secţiei de psihologie socială din cadrul Institutului de Tezele de doctorat sunt obligatoriu disertaţii de cercetare, ele – Psihologie al Academiei R. S. România, m-a întrebat ce planuri am.cel puţin teoretic, dacă nu şi în fapt – lărgesc cunoaşterea, au o pro- „Vreau să cercetez psihologia poporului român. Voi scrie pe aceastănunţată notă de originalitate. Lucrărilor de licenţă nu li se pretinde temă o lucrare în două volume: în primul volum voi trece în revistăneapărat acest lucru; ele pot consta foarte bine într-o lectură critică a ce au spus alţii despre această problemă, în al doilea voi prezentaliteraturii de specialitate şi o expunere coerentă a raporturilor dintre cercetările proprii“ – i-am răspuns imediat. „Foarte bine“ – m-adiferitele teorii sau puncte de vedere ale autorilor consacraţi. În încurajat cărturarul, discipol al lui Dimitrie Gusti. „Până să te apucisociologie, o disertaţie de cercetare presupune desfăşurarea unei să scrii psihologia poporului român, hai să cercetăm psihologiainvestigaţii de teren. Chiar lucrările de licenţă, nu numai tezele de boldeştenilor“. Aşa am ajuns în comuna Boldeşti (judeţul Prahova).doctorat, sunt mai bine cotate dacă includ în structura lor rezultatele Am început prin a studia comportamentul ceremonial al uneiunor experimente, anchete sau sondaje proprii. Sociologia este o populaţii care se urbaniza. De la „psihologia românilor“ laştiinţă teoretico-empirică. În alte discipline socioumane cerinţa efec- „psihologia boldeştenilor“ şi de aici la „psihologia ceremonialuluituării unor cercetări concrete abia dacă se schiţează. În perspectivă şi boldeştean“: iată ajustările succesive ale temei. Astăzi, chiar temala limită, toate disertaţiile din domeniul ştiinţelor socioumane trebuie „Comportamentul ceremonial în Boldeşti“ (administrativ, comuna asă fie de cercetare. Şi cum cercetarea cere timp, este judicios ca stu- devenit oraşul Boldeşti-Scăeni) mi se pare prea largă. Poate că mi-aşdenţii să-şi aleagă tema lucrării de licenţă încă la sfârşitul celui de-al fixa ca temă „Ceremonialul funerar la Boldeşti“. Nu-i nici otreilea an de studii. Cu doctoranzii lucrurile stau altfel. De regulă, ei exagerare. Oscar Lewis, renumitul antropolog american, a restrâns şiau o experienţă de cercetare de cinci, zece ani – uneori, chiar şi mai mai mult tema comportamentului funerar, studiind acest „aspect almulţi. Doctoratul nu încununează o carieră, ci o deschide. Totuşi, a vieţii“ la nivelul unei singure familii mexicane. Lucrarea lui, Oadmite la doctorat pe cei care abia au absolvit studiile universitare şi moarte în familia Sánchez (A Death in the Sánchez Family, 1969),pe cei care nu au probat prin nimic vocaţia de cercetător ştiinţific – este literatură de referinţă în antropologia culturală.cum se întâmplă uneori azi – prezintă pericolul coborârii tezei de Cel de-al doilea criteriu în alegerea unui subiect pentru odoctorat la nivelul unei lucrări de licenţă. Doctoranzii din domeniul disertaţie, aportul ştiinţific, este intim corelat cu probabilitatea deştiinţelor socioumane ar trebui să ţintească spre performanţa lui Jürgen realizare, despre care am vorbit. Sigur că tema „ComportamentulHabermas, a cărui teză de doctorat Structurwandel der Öffentlichkeit ceremonial în culturile lumii“ poate fi foarte semnificativă sub(trad. rom. Sfera publică şi transformarea ei structurală, Editura raportul cunoaşterii. Dar cine se încumetă să o facă? Poate doar un
    • 30 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 31institut de specialitate, şi dintre cele mai prestigioase (de exemplu, privilegiază celălalt stil de cercetare, propriu paradigmei calitativiste.Human Relations Area Files), nu un singur om. Ca studenţi sau ca Să ne amintim şi observaţiile lui Max Weber (1864–1920) cu priviretineri cercetători trebuie să echilibrăm ambiţia unei „mari disertaţii“ la relativitatea selecţiei în universităţi. În discursul de la Univer-cu timpul pe care îl avem la dispoziţie şi cu experienţa de cercetare sitatea din München, intitulat Ştiinţa ca profesiune (1919/2000),pe care am acumulat-o. Eu cred că selectarea unei idei semnificative marele sociolog german atrăgea atenţia că „reprezintă o accentuare aeste mai importantă decât numărul mare de cazuri studiate. Să ară- primejdiei ca respectivul titular de specialitate să-i prefere totuşi petăm „în mic“ ce am putea face când vom coordona activitatea unui propriii săi elevi, el având cea mai mare corectitudine posibilă, însămare institut de cercetare. Bert Useem (1997, 214) aminteşte câteva subiectivă“ (Weber, 1919/2000, 486). Disertaţiile se prezintă în faţalucrări de referinţă care se bazează pe disertaţiile doctorale: Agrarian unor comisii, care, de regulă, sunt alcătuite din profesorii cei maiSocialism (Lipset, 1950), States and Revolution (Skocpol, 1979), prestigioşi, dar care nu sunt deloc scutiţi de subiectivitate. Când îşiGoverning Prisons (DiIulio, 1987), Hitler’s Willing Executioners alege tema de cercetare, candidatul ştie – cu aproximaţie, dar ştie – cu(Golhagen, 1996). Acestea sunt ceea ce autorul citat numeşte „big ce profesori se va întâlni la examen. El poate să facă două lucruri: a)dissertation“, lucrările de licenţă şi tezele de doctorat care deschid să consulte lucrările posibililor membri ai comisiei pentru examenulperspective pentru cercetările viitoare ample. de licenţă sau de doctorat; b) să-şi aleagă alt subiect pentru diser- Să coborâm însă cu picioarele pe pământ: primum vivere, deinde taţie. Cred în prima opţiune, fapt pentru care le-am sugerat totdeaunaphilosophari – ironizau anticii discuţiile sterile. Sunt de toată lauda studenţilor cu care am lucrat să nu ignore cărţile şi manualele uni-studenţii care se gândesc nu numai la semnificaţia ştiinţifică a temei versitare ale profesorilor membri (posibili) în comisiile de examen,lor, dar şi la aplicativitatea imediată a cunoştinţelor dobândite în să le citeze în măsura în care le-au folosit în redactarea lucrărilor sautravaliul de elaborare a ei. Cu alte cuvinte, când studenţii îşi aleg să le menţioneze în bibliografia generală, dacă i-au ajutat săsubiectul disertaţiei este bine să se gândească dacă lucrarea de înţeleagă problematica domeniului. Nu ştiu dacă am procedat sută lalicenţă îi va ajuta să găsească un loc de muncă adecvat. Ne place sau sută corect, dar am observat, când mi-au urmat sfatul, o anumitănu ne place să recunoaştem, piaţa muncii influenţează mai puternic bunăvoinţă din partea comisiilor din care de multe ori am făcut şi eualegerea subiectului disertaţiei decât charisma profesorilor, dacă o parte. Oare nu este citarea „plata unei datorii“ – cum spunea Um-au, fireşte. berto Eco? Şi faţă de cine rămân studenţii mai totdeauna îndatoraţi, Câteva cuvinte acum despre cel de-al patrulea criteriu pe care ar dacă nu faţă de profesorii lor?trebui să-l aibă în vedere studenţii când aleg tema disertaţiei, compa- Ultimul criteriu în alegerea subiectului disertaţiei poate fi rezu-tibilitatea cu filosofia comunităţii academice care va evalua lucrarea. mat de întrebarea: îmi oferă tema aleasă prilejul de a învăţa metode,Probabilitatea de acceptare departamentală nu reprezintă un factor tehnici şi procedee noi de rezolvare a problemelor din domeniu? Nuconjunctural şi nu îndeamnă la oportunism, dar nici nu poate fi este de neglijat prioritatea pe care am putea să o dobândim pe planocolită. Catedrele de specialitate, departamentele, facultăţile au o naţional aplicând pentru prima dată o metodă sau un test cu circu-„cultură organizaţională“ proprie. Disertaţiile studenţilor se prezintă laţie pe plan mondial. Dincolo de faptul că însuşirea cât mai multorîntr-un climat cultural specific şi este bine ca ele să fie consonante modalităţi de rezolvare a problemelor dintr-un domeniu te face maicu respectiva cultură organizaţională. De exemplu, o teză de licenţă competent, experimentarea unor căi de cunoaştere sau de acţiune înbazată pe date statistice va fi mai bine cotată dacă departamentul în contexte socio-culturale diferite conferă originalitate lucrării (desprecare se prezintă se ghidează după paradigma cantitativistă decât dacă scrierea rapoartelor de cercetare, a lucrărilor de licenţă şi a tezelor de
    • 32 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 33doctorat în ştiinţele socioumane a se vedea şi recomandările lui disertaţia sa „Noi îl considerăm pe Max Weber ca fiind un mareNigel Gilbert, 1993, 328-344). sociolog“. Să evităm personalizarea ori de câte ori ne stă în putinţă. După ce ne-am stabilit tema de cercetare trebuie să ne întrebăm: Vom scrie: „Max Weber, considerat unul dintre cei mai maricine sunt eu, cel care comunic? La examenul de licenţă sau de doc- sociologi…“.torat va trebui să argumentăm amănunţit, corect şi complet toate Putem să facem trimitere la un articol pe care l-am citat fără aaserţiunile. Ne vom sprijini pe fapte sau pe „umerii uriaşilor“, pe apela la pronumele personal (de exemplu, „Articolul anteriorscrierile clasice; fiind la porţile consacrării, nu ne bucurăm de citat…“, nu „Articolul pe care eu l-am citat…“. În cărţile tipărite,suficientă credibilitate. Vom acorda toată atenţia faptelor şi ne vom folosirea pronumelui „noi“ presupune că punctul de vedere alreţine să facem prea multe speculaţii. Dincolo de cerinţele comune, o autorului ar fi împărtăşit şi de către cititori (cf. Eco, 1977/2000, 167),teză de doctorat (echivalentul în România al „tezei de PhD“ – ceea ce nu este totdeauna cazul. Am numit „falsă umilinţă“ excesulPhilosophy Doctor – pentru ştiinţele socioumane) se distinge faţă de de protejare a eu-ului prin expresii de tipul: „am încercat dupăo lucrare de licenţă, care deschide calea spre un PhD, nu numai modesta noastră ştiinţă…“, „modesta noastră contribuţie…“, „nu neprintr-un număr mai mare de pagini, ci mai ales prin densitatea permitem să afirmăm cu certitudine…“ (N.B. certitudinea este apa-ideilor noi, prin originalitate. Sensul originalităţii în domeniul ştiin- najul credinţei, nu al ştiinţei!), „Mica noastră contribuţie…“ etc. Înţelor socioumane diferă oarecum de ceea ce se înţelege prin origina- ceea ce mă priveşte, mă disociez atât de noi majestatis, cât şi delitate în ştiinţele naturii. În ştiinţele naturii sunt originali mai cu „falsa umilinţă“. De fapt, îmi repugnă orice fel de umilinţă, a measeamă cei care descoperă fapte noi; în ştiinţele socioumane sunt, de sau a altora, excepţie făcând umilinţa în faţa ştiinţei.asemenea, originali şi cei care descoperă un mod nou de a interpreta Pentru cine scriem, care este publicul ţintă? Identificarea seg-faptele deja cunoscute. mentului de populaţie căruia ne adresăm face parte din situaţia Fiind cercetători cu experienţă, ne vom depărta cu prudenţă, retorică. Asupra acestui lucru voi reveni. Nu fac acum decât ototuşi, de datele colectate, le vom privi de la o anumită altitudine, singură remarcă în legătură cu tezele de licenţă şi tezele de doctorat.vom reveni în intimitatea lor, pentru ca în cele din urmă să Ele nu sunt scrise pentru publicul larg, ci pentru a fi citite deformulăm enunţuri cu un grad mai ridicat de generalitate. Sunt de membrii comisiilor de examinare, pentru specialişti. Datorită acestuineacceptat studenţii care în lucrările lor de licenţă se pronunţă de la fapt, redactarea lor se supune unor standarde de exigenţă speciale.înălţimea savanţilor, ca şi cercetătorii care scriu cu „falsă umi- De asemenea, asupra răspunsului la întrebarea „Care estelinţă“. Când în lucrările de licenţă sau în tezele de doctorat sunt conţinutul comunicării?“ voi face pe parcurs observaţii mai detaliate.formulate opinii proprii, este bine să se renunţe la acel noi majes- Acum subliniez doar faptul că ceea ce spunem constituie elementultatis. De altfel, „pluralul majestăţii“ a cam dispărut şi din articolele central al comunicării şi, totodată, „componenta cea mai importantăştiinţifice şi din cărţile tipărite. Dacă preşedintele Asociaţiei a situaţiei retorice“ (Hult, 1996, 115). Cu destul de mult umor, BruceAmericane de Sociologie, Douglas S. Massey (2002, 2), spune L. Berg (1989/1998, 253) compara scrierea raportului de cercetaredirect: I seek to explicate and amplify these three critiques, I date cu sortarea tăiţeilor din supă. Ca în jocul copiilor care formează dinthe origins of humanity, I seek to illuminate, I identify seven basic tăiţeii fierţi diferite litere şi apoi cuvinte, în cercetarea ştiinţifică –era of social development, de ce ne-am simţi obligaţi, ca studenţi mai ales în abordările calitative – din aceleaşi date, diferit sortate,sau ca tineri cercetători, să ne gratulăm cu noi majestatis. Este de-a ajungem la variate conţinuturi ale comunicării.dreptul necuviincios pentru un student să se exprime ad hoc în
    • 34 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 35 În fine, răspunsul la întrebarea „Ce limbaj să adoptăm?“ rezultă dăm seama că argumentaţia este neconvingătoare, suntem obligaţi sădin conexiunea comportamentelor situaţiei retorice anterior menţio- aducem în discuţie şi alte fapte de observaţie sau să apelăm şi la altenate. Personal, consider că ordinea logică în retorica lui Marcus surse bibliografice. Sunt convins că niciodată nu epuizăm biblio-Fabius Quintilianus (c. 35–96 e.n.): quis, quid, ubi, quibus auxilius, grafia temei. De aceea îi sfătuiesc pe colaboratorii mei să nu punăcur, quomodo, quando ne ajută să definim foarte exact situaţia punct decât provizoriu trecerii în revistă a literaturii de specialitate.retorică şi, mutatis mutandis, să redactăm lucrările ştiinţifice cât mai Le mai spun să lase la urmă redactarea acestei părţi din lucrarea lor.corect cu putinţă. Rearanjarea materialului vizează deopotrivă datele de cercetare şi paragrafele, subcapitolele şi chiar capitolele lucrării. Planul de redactare şi lucrarea finalizată sunt două lucruri diferite. Distanţa dintre ele este ca de la ideal la real. Cel mai bun plan de redactare O formulă acceptabilă poate eşua într-o scriitură lamentabilă. Îmi este însă greu să îmi imaginez că pornind de la un proiect prost gândit putem ajunge la o operă care să înfrunte timpul. Pe parcursul redactării reorganizămÎn ceea ce priveşte organizarea materialului, cred că formula EARS materialul de care dispunem şi, când revizuim lucrarea, reordonăm(Elimină, Adaugă, Reorganizează şi Substituie), propusă de Christine ideile în funcţie de succesiunea lor logică şi de valoarea lor deA. Hult (1996, 112), este bine să o avem în minte când dăm formă adevăr. Putem porni de la enunţuri foarte generale, de la principii şi,finală raportului de cercetare, lucrării de licenţă sau tezei de treptat, să ajungem să explicăm situaţii cu totul particulare. Dar şidoctorat. Statuile, vecine cu perfecţiunea, stau închise în blocul de drumul invers poate fi parcurs cu succes: de la faptele de observaţiemarmură – se ştie acest lucru. Ele îşi aşteaptă sculptorul pentru a le disparate un cercetător ştiinţific cu vocaţie reuşeşte să construiascăelibera, pentru a da deoparte marmura care este de prisos. teorii, explicaţii coerente. Eliminarea a ceea ce nu ajută la atingerea scopului propus este la Substituirea nu are nimic de-a face cu „metoda tragerii de păr afel de importantă şi în redactarea lucrărilor ştiinţifice. Strategia „vâră datelor“ – numită aşa de unul dintre profesorii mei, Paul Popescu-tot“ conduce cu siguranţă la eşec. Recomand o selectivitate maximă Neveanu. În ce constă această pseudometodă? În înlocuirea sau si-în sortarea materialului ce va da substanţă lucrărilor ştiinţifice, fie luirea datelor când ele nu susţin ipotezele sau convingerile autorului.ele teze de doctorat, monografii, articole ştiinţifice sau lucrări de Infirmarea ipotezelor contribuie la fel de mult la progresul cunoaş-licenţă. La teren adunăm mult material, dar nu totul merită a fi terii ca şi identificarea situaţiilor care susţin ipotezele cercetării.integrat şi comentat în raportul de cercetare. Am renunţat de atâtea Investigaţiile ştiinţifice în care toate ipotezele sunt în concordanţă cuori la informaţii adunate cu trudă, încât nu pot să îmi reprim tendinţa datele empirice nasc un semn de întrebare. Nu cumva autorul s-ade a-i sfătui pe cercetătorii mai puţin experimentaţi să nu colecteze folosit de „metoda“ incriminată? În sensul ei corect, substituirea sela teren mai multe informaţii decât apreciază că vor folosi în referă la înlocuirea unor argumente mai slabe cu unele mai puter-redactarea raportului final. Altminteri, nu-i decât risipă de efort nice, cu valoare de generalizare mai mare.uman, de timp sau de bani, ceea ce-i totuna. Definirea corectă a situaţiei retorice şi organizarea inteligentă a Adăugirile nu se practică numai cu ocazia reeditărilor. Până în materialului – iată premisele redactării eficiente.ultima clipă a redactării adăugăm noi argumente pentru susţinereapunctelor de vedere avansate sau a concluziilor formulate. Când ne
    • 36 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 37 Să nu plagiezi! frauda în colegiile americane, efectuată în 1964 de William J. Bower la cererea Biroului de Cercetări Sociale Aplicate al Universităţii Columbia, a pus în evidenţă amploarea fenomenului. Dintre cei„Evitaţi plagiatul!“ este mai mult decât un sfat; este o poruncă. A peste 5 300 de studenţi intervievaţi, 28 la sută au declarat că înplagia = a fura. Şi furtul se pedepseşte. Inclusiv furtul intelectual. cariera lor universitară au plagiat: 9 la sută doar o singură dată; 16 laAcest lucru trebuie să-l ştie studenţii din prima zi de cursuri. Să-l ştie sută de câteva ori; 3 la sută de multe ori. Aproximativ 14 la sutăşi să înveţe cum poate fi evitată acuzaţia de plagiat când scriu lucrări dintre studenţii cuprinşi în ancheta sociologică au mărturisit că aude an şi, mai ales, când fac lucrarea de licenţă. prezentat ca fiind ale lor lucrări scrise de alţii. Dintre aceştia, 64 la Termenul de „plagiat“ provine din limba latină, plagium desem- sută au admis că la fel au procedat şi în liceu. La nivelul anuluinând în antichitate „furtul practicat de sclavi“. Astăzi, grosso modo, 2002, conform informaţiilor de pe Internet, se estimează că, în ciuda„a plagia“ înseamnă „a-ţi însuşi ideile, textele (integral sau parţial), apelului la onoare, a avertismentelor şi a pedepselor, care uneoricreaţiile altora, fără a cita“. Deci, a trece sub nume propriu ipotezele, merg până la excluderea din universitate, o treime din studenţii dintezele, teoriile, argumentaţia altora; a reproduce expresii, enunţuri, SUA sunt plagiatori.tabele, grafice etc. produse de alţi autori; a copia creaţiile artistice Dar în România? Nu beneficiez de statistici, nu cunosc să se fi(din literatura beletristică, pictură, sculptură ş.a.) conduc la plagiat. făcut cercetări sociologice pe această temă, nici lucrări de licenţă sauPlagiatul are nuanţe (a „împrumuta“ o idee nu-i totuna cu a reproduce teze de doctorat (şi cât de necesare ar fi!). Observaţii nesistematicepagini întregi fără să citezi) şi se diferenţiază în tipuri după intenţio- îmi dau temei să cred că între o treime şi jumătate dintre studenţii denalitate (plagiatul deliberat şi plagiatul involuntar, de „bună cre- la facultăţile cu profil sociouman au plagiat măcar o dată, doar odinţă“), după modelul copiat (autoplagiatul şi plagiatul propriu-zis), dată în viaţa lor – vorba unui cântec de dragoste. Plagiatul este,după domeniu (plagiatul în artă şi plagiatul în ştiinţă), după gravitate probabil, o tentaţie a tuturor studenţilor din toate timpurile. Nu sunt(plagiatul în lucrările de an sau în lucrările de licenţă, în tezele de nostalgic, dar nu pot să admit că epidemia de plagiat de azi sedoctorat sau în volumele tipărite), în fine, după frecvenţa acestei datorează educaţiei comuniste a pionierilor şi uteciştilor de ieri,practici dezonorante (plagiatul întâmplător, plagiatul ca stil, constant, stimulaţi „să colaboreze la revista şcolii sau la alte publicaţii locale,recidivist). In secula seculorum, sensul termenului s-a restrâns la să prezinte «comunicări» la diferite sesiuni organizate după princi-furtul din proprietatea intelectuală. Esenţa a rămas: cei care plagiază piile întrecerii socialiste“ (Marcus, 2002, 3). De asemenea, îmi esteau „suflet de sclav“, nu au deprins gustul libertăţii (de gândire). greu să admit că, după 1989, problemele în privinţa plagiatului au În cele ce urmează voi restrânge discuţia doar la un singur aspect: rămas aceleaşi. A apărut şi s-a extins „plagiatul online“ (sau „pla-plagiatul în învăţământul universitar cu profil sociouman. Analizând giatul digital“, „plagiatul de pe Internet“). Pentru combaterea lui, înplagiatul din universităţile americane şi reglementarea sancţiunilor Occident s-au creat instituţii specializate, de exemplu, Plagiarism.orgpentru acest delict, Leonard Price Stavinsky (1973, 447) afirmă şi Turnitin.com, în 1997, şi apar cu ritmicitate lucrări în care serăspicat: „Prezentarea muncii altuia pentru a îndeplini unele cerinţe discută „graniţele plagiatului“ şi, mai general, frauda academică şiacademice constituie plagiat. Manuscrisul «împrumutat» este pre- problemele de etică în cercetarea ştiinţifică (La Follette, 1992;zentat ca fiind rezultatul muncii proprii, fără citările de rigoare“. Shrader-Frechette, 1994). La noi, astfel de preocupări nu ştiu să Plagiatul este o problemă de etică profesională în universităţi şi, existe, iar conducerile instituţiilor de învăţământ, ca şi o parte amai general, în lumea academică. O anchetă sociologică despre profesorilor, suferă de cecitate: „nu văd“ frauda sau nu întreprind
    • 38 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 39nimic pentru a reduce dimensiunile plagiatului. Mi se pare inad- un răspuns precis la aceste întrebări. Pot – după modelul recomandatmisibil ca la intrarea în clădirea facultăţii să fie afişate anunţuri de de Writing Tutorial Service de la Indiana University – să dau, de-tipul „Vând lucrare de licenţă“ şi nimeni să nu se sesizeze, indicat clarat cu scop didactic, un exemplu pentru a sesiza diferenţa dintrefiind numărul camerei din căminul studenţesc unde se face negoţul plagiat şi parafrazarea onestă.cu diplome. Mi se pare cel puţin dubioasă îngăduinţa unor profesori, În Teoria şi practica investigaţiilor sociale, Henri H. Stahl scrie:chiar a unor consilii profesorale, în faţa plagiatului grosolan, carepoate fi probat „pe două coloane“. „Lăsăm de o parte pe interesanţii, dar neutilizabilii «filozofi sociali», constructori de vagi teorii generale cu privire la o viaţă socială asupra Există însă şi un „plagiat involuntar“, generat de confundarea căreia n-au făcut nici un fel de cercetare şi care se aseamănă cu nişte„bunurilor comune“ din ştiinţă cu „proprietatea intelectuală“. Cine surdo-muţi care ar fi învăţat teoria armoniei şi contrapunctului şi s-armai aminteşte că „tabla înmulţirii“ a fost descoperită de Pitagora din considera în drept să înveţe pe alţii ce este muzica. Mai util e să fimSamos (c. 560–c. 500 î.e.n)?! Cine mai face trimitere la Auguste atenţi la experienţa investigatorilor de teren, de la care într-adevăr avemComte (1798–1857) când utilizează termenul de „sociologie“, ştiut ceva de învăţat, deşi nu toţi au fost «sociologi» propriu-zişi“ (Stahl,fiind că acesta l-a utilizat în 1939 pentru prima dată?! Astfel de 1974, 19).cunoştinţe sunt bunuri comune (informaţii comune) şi ar fi nefiresc Plagiază fără să-şi dea seama cei care nu menţionează cui aparţinsă încărcăm textul cu citate. Cu totul altfel stau lucrurile când aceste reflecţii şi reproduc textul, schimbând ordinea ideilor şi doaraplicăm „diferenţiatorul semantic“ sau când ne referim la „sociobio- câteva cuvinte:logie“. Este bine să menţionăm numele celui care a imaginat diferen-ţiatorul semantic (Charles E. Osgood, 1957), ca şi numele creato- Este util să studiem experienţa cercetătorilor de teren, chiar dacă nu toţirului sociobiologiei (Edward O. Wilson, 1975). Dacă discutăm – ca au fost sociologi în sensul de azi al termenului. De la filosofii sociali,de la sine cunoscut – despre „fluxul comunicării în două trepte“, care au construit teorii generale vagi cu privire la o societate asupradespre „imaginaţia sociologică“ sau despre „spirala tăcerii“ şi nu căreia nu au făcut nici un fel de cercetare, nu aflăm prea multe lucruri.cităm numele părinţilor acestor teorii, respectiv, Paul F. Lazarsfeld Ei au procedat ca nişte surdo-muţi, pretinzând că ştiu compoziţia muzicală, şi consideră că sunt în drept să-i înveţe pe alţii ce este muzica.(1944), C. Wright Mills (1959) şi Elisabeth Noelle-Neumann (1980),am plagiat fără să ne dăm seama. Graniţa dintre onestitate şi plagiat O parafrazare onestă, acceptabilă ar fi următoarea:este floue, se mută de la o etapă de progres în cunoaştere la alta, seschimbă de la un autor la altul. În această lucrare multe informaţii De la cei care nu au desfăşurat cercetări sociologice concrete asupra rea-(normele de redactare, regulile de punctuaţie, termenii şi expresiile lităţii sociale, dar au construit „teorii vagi“ despre societate (de exemplu,în limba latină etc.) le-am considerat „bunuri comune“, informaţii filosofii sociali), avem mai puţin de învăţat decât de la cei care au făcutgenerale. Ca atare, am citat cu parcimonie. Dar nu sunt sigur că toţi investigaţii de teren, chiar dacă nu au fost toţi „sociologi propriu-zişi“ (Stahl, 1974, 19).vor gândi ca mine. Plagiatul involuntar se poate ivi şi în cazurile în care parafrazăm Pentru a evita plagiatul involuntar ar trebui:enunţurile altora, când exprimăm cu cuvintele noastre ce au spus • Să închidem între ghilimele orice text care aparţine altora.alţii înaintea noastră. Cât de mult trebuie să ne îndepărtăm de textul • Să menţionăm numele, titlul lucrării, locul de apariţie, edi-original pentru a nu fi acuzaţi de plagiat? Dacă ne distanţăm prea tura, anul, pagina.mult, nu trădăm autorul pe care îl parafrazăm? Mărturisesc că nu am
    • 40 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 41 • Să fim atenţi la distincţia dintre cunoştinţele comune, care au cunoştinţa publică […]. O creaţie care nu este originală nu bene- intrat în patrimoniul ştiinţei, şi informaţiile din sfera dreptului ficiază de protecţia legii“ (Mihai, 2002, 30). Mai multe informaţii de de proprietate intelectuală. natură juridică se pot obţine de la Oficiul Român pentru Drepturile • Să reproducem cu cuvintele noastre ideile centrale ale unui de Autor, organism creat pentru evidenţa, observarea şi controlul text, menţionând corect autorul şi opera care ne-au inspirat. modului de aplicare a legislaţiei privind protecţia dreptului de autor • Să prescurtăm textul original, exprimând într-o manieră (copyright). proprie ideile de bază din opera citată. • Să învăţăm să luăm „notiţe inteligente“, nu copiind propoziţii şi fraze din prelegerile profesorilor. Despre stil şi stilul ştiinţific • Să ne obişnuim să lucrăm cu fişe de lectură, în care să sinteti- zăm ideile autorilor, nu doar să le reproducem între ghilimele. Discutarea datelor, de altfel întreaga lucrare, trebuie să respecte stilul Imperativele enunţate anterior se menţin şi în cazul informaţiilor ştiinţific de redactare, ceea ce presupune, înainte de toate, prezen-obţinute din World Wide Web (www site). Este preferabilă o lucrare tarea sistematică a „ideilor clare şi distincte“ – după dictonul luide licenţă sau o teză de doctorat cu un surplus de citate uneia cu Réne Descartes (1596–1650).plagiate involuntare sau de-a dreptul furată. Umberto Eco ne dă unsfat cât se poate de practic: „Proba cea mai sigură o veţi avea atunci Stilul. Sensul propriu al termenului de „stil“ trimite la activitatea decând veţi reuşi să parafrazaţi textul fără a-l avea sub ochi. Va în- gravare, cu ajutorul unui fel de cui metalic (lat. stilus), ascuţit la unsemna nu numai că nu l-aţi copiat, dar şi că l-aţi înţeles“ (Eco, capăt şi turtit la celălalt, a literelor pe plăcuţele de plumb, aramă sau1977/2000, 179). lemn acoperite cu un strat de ceară. Când, în Satira I, Quintus Adoptarea de către Parlamentul României la 14 martie 1996 a Horatius Flaccus (65–8 î.e.n.) spune stilum vertere (a întoarce stilul)Legii privind drepturile de autor şi drepturile conexe mă scuteşte de aceasta însemna că stilul (cuiul) a fost răsucit cu extremitatea turtităorice comentariu referitor la plagiatul în lucrările încredinţate în jos, pentru a şterge sau pentru a corecta scrierea. În timp, terme-tiparului. Articolul 142, litera a, prevede: „Constituie infracţiune şi nului de „stil“ i s-a asociat un sens figurat: stil obscur, stil literar sause pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă de la stil ştiinţific. Cu privire la acesta din urmă voi face câteva observaţii700 000 lei la 7 milioane de lei, dacă nu constituie o infracţiune mai în continuare, nu înainte de a atrage atenţia asupra particularităţilorgravă, fapta persoanei care, fără a avea consimţământul titularului generale ale stilului (proprietatea, claritatea, concizia, varietatea, efi-drepturilor recunoscute prin prezenta lege, reproduce integral sau cienţa, eufonia, naturaleţea, expresivitatea, eleganţa, originalitatea) şiparţial o operă“. Prin termenul de „operă“, în sensul acestei legi, se asupra greşelilor de combinare a cuvintelor (pleonasmul, contradicţia,înţeleg şi „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele anacolutul, construcţiile asimetrice şi construcţiile contaminate), aşaşcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice“ (Art. 7, litera b). cum au fost prezentate de Andra Şerbănescu (2000/2001, 183-207).Dura lex, sed lex. Să reţinem că a avea stil înseamnă a avea şi „proprietatea“ terme- Lucian Mihai, fost preşedinte al Curţii Constituţionale a Româ- nilor, adică să folosim corect cuvintele atât în ceea ce priveşte forma,niei, precizează: „Orice operă (chiar şi fără valoare literară, artistică cât şi sensul lor. Pentru că Dicţionarul limbii române cuprindesau ştiinţifică) este protejată juridic independent de aducerea ei la
    • 42 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 43aproximativ 120 000 de unităţi, este greu de imaginat că cineva le-ar Eficienţa stilului este dată de reliefarea ideilor, produsă prin ale-cunoaşte pe toate. Avem nevoie deci de dicţionare explicative, gerea cuvintelor cu diferite grade de generalitate, prin utilizarea fie aetimologice, ortografice/ortoepice, de neologisme, de antonime, de unor cuvinte concrete, fie a unor cuvinte abstracte, ca şi prin folo-sinonime, de epitete, de paronime etc. În mod deosebit, pentru a sirea predominantă a verbelor în locul substantivelor. Este mai efi-stăpâni proprietatea termenilor trebuie să consultăm dicţionarele de cient textul:specialitate: de sociologie, psihologie, psihosociologie, filosofie,antropologie, demografie, jurnalism etc. Cei care se mulţumesc cu Cercetările sociologice de teren relevă situaţii ce nu pot fi puse la în- doială,Micul dicţionar de… nu cred că vor ajunge prea departe în aprofun-darea cunoştinţelor, iar cei care preiau definiţiile conceptelor din decât:domeniul lor de cunoaştere din dicţionarele generale, respectiv dinDicţionarul limbii române, se autodescalifică de-a dreptul. Avem la Relevanţa situaţiilor din cercetările sociologice de teren nu poate fi pusădispoziţie dicţionare de specialitate redactate de autori români şi la îndoială.dicţionare de specialitate traduse din limbile de circulaţie interna- În acelaşi sens, verbele la diateza activă, comparativ cu verbele laţională. Problema este a alege dintre ele în funcţie de tema diser- diateza pasivă, dau un plus de eficienţă exprimării ideilor. De ce sătaţiei: dacă dorim să ne facem o imagine despre nivelul cunoştinţelor scriem:din domeniul psihologiei sociale în România anilor 1980, vom apelala Dicţionarul de psihologie socială (1981); dacă ne interesează să Pentru a pune în evidenţă relaţia dintre cele două variabile s-au făcutştim care este starea psihologiei sociale pe plan mondial în ultimul mai multe experimente de teren.deceniu al secolului trecut, ne va fi de folos, de exemplu, TheBlackwell Encyclopedia of Social Psychology (1995) ş.a.m.d. Nu când putem să folosim diateza activă:cred nici despre gumă că este mama proştilor, nici despre dicţionar Pentru a pune în evidenţă relaţia dintre cele două variabile am făcut maica ar fi tatăl lor. Dimpotrivă, a-ţi corecta greşelile de exprimare şi a multe experimente de teren.căuta proprietatea termenilor reprezintă o ştiinţă pe care doar ceidotaţi intelectual o dobândesc. Citez dintr-o teză de doctorat: Claritatea ideilor se constată prin claritatea limbajului: cândintroducem termeni de specialitate, trebuie să-i definim, chiar dacă Persoanele investigate au fost 322 elevi la trei şcoli generale şi douăpar cunoscuţi de toată lumea (nu avem de unde şti cât de mare este licee din Bucureşti în anul 2002.lumea!). Un text devine mai clar dacă îi ajutăm pe cititori să vadărelaţiile logice dintre enunţuri. Andra Şerbănescu 2000/2001, 191- Firească ar fi fost exprimarea:192) ne oferă o listă a conectorilor utilă pentru orice tip de redactare. În 2002, am investigat 322 de elevi din trei şcoli generale şi din douăExistenţa unui număr atât de mare de conectori ne dă posibilitatea să licee din Bucureşti.variem structura textului prin înlocuirea cuvintelor de legătură utili-zate, evitând astfel repetiţiile. Varietatea poate proveni şi din alter- Stilul oricărui text este dat şi de eufonie, de felul plăcut „cumnarea frazelor şi propoziţiilor scurte (cu un număr mic de cuvinte) cu sună“. S-a încetăţenit expresia „Sună ca dracu’“, chiar dacă nimenifraze şi propoziţii ample. nu ştie dacă dracii comunică vocal. De asemenea, se spune despre un
    • 44 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 45text oral că „sună bine“, ca şi despre un text scris. Să nu uităm că în că există o corelaţie între prezenţa cacofoniilor, imprecizia textului,secolele XVI–XVIII în Europa rata alfabetizării a marcat o revoluţie greşelile gramaticale şi eroarea de informare. Iată un exemplu careculturală, iar răspândirea lecturii efectuată în tăcere a însemnat ilustrează corelaţia semnalată:retrasarea graniţei „dintre acţiunile culturale ale forului privat şi celeale vieţii colective“ (Chartier, 1985/1995, 136). Lectura tăcută, care „Prin conceptualizarea adevărului ca ceva relativ, construit social, postmodernismul provoacă concepţia gânditorilor iluminişti ai secoluluiîngăduie reflecţia solitară, a devenit în secolul al XV-lea o practică XVIII, Voltaire, Montesquieu, Diderot, Rousseau, Montaigne“.obişnuită, cel puţin pentru cei care ştiau să citească. În timp, lecturacu voce tare a precedat „lectura cu ochii“, dar ea continuă să ne sune Pe de o parte, cacofonia [că co], apoi imprecizia (ce înseamnă căîn minte. postmodernismul „provoacă“ o concepţie din trecut?!), exprimarea Cacofoniile nu sună, ci grohăie. Pe cât posibil să le evităm. În neglijentă (ai secolului al XVIII-lea, nu „ai secolului XVIII“), gre-ceea ce mă priveşte – mărturisesc – am obsesia cacofoniilor. Am şeala de punctuaţie (virgula înaintea enumerării) şi, pe de altă parte,evitat deja o cacofonie (mărturisesc că). Rodica Zafiu (2002, 13) ne includerea lui Michel de Montaigne (1533–1592) între gânditorii dinasigură că „Până să devină o problemă stilistică vitală, cacofonia secolul al XVIII-lea.apărea la mai toţi autorii importanţi“. Dimitrie Cantemir scria în În fine, se cuvine să nu uităm că sunt cacofonice nu numai aso-Istoria ieroglifică „ce numai ca cum preste puterea simţurilor ar fi“; cierile de sunete care conduc la cuvinte tabu, ci toate suprapunerileîn Letopiseţul Ţării Moldovei al lui Ion Neculce aflăm că „trimiţiin- de sunete discordante, lipsite de armonie (de exemplu, că gripa pro-du-i cartea acie […], ca cum vrè hi de la singur Dumitraşco-vodă“; duce complicaţii; scalarea ar putea fi privită etc.).„ca cum“ apare şi la Nicolae Bălcescu şi la Titu Maiorescu (cf.Zafiu, ibidem). Ce era acceptat în urmă cu secole nu mai are Stilul ştiinţific. Stilul rapoartelor de cercetare, lucrărilor de licenţă,circulaţie astăzi, dimpotrivă: cacofoniile trebuie evitate prin alegerea tezelor de doctorat, articolelor în reviste sau monografiilor de specia-cuvintelor, prin construcţia frazei, ca şi prin intercalarea unor litate „trebuie să fie clar şi didactic: sobru, simplu, neafectat, fără săcuvinte. Intercalarea semnelor de punctuaţie [,] sau [–] nu eliminăcacofonia. Formularea: urmărească alte scopuri decât ordinea şi claritatea. Emfaza, stilul declamator şi oratoriu sau hiperbola nu au ce căuta în lucrările cu Munca casnică a femeilor nu a fost până în prezent studiată din punct de adevărat ştiinţifice“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 150). A sări fără vedere sociologic. nici o logică de la o idee la alta pentru a reveni mai apoi la firul discursului abandonat – iată cea mai bună cale de a-l îndepărta penu pierde nimic din înţeles dacă se elimină cacofonia: cititor. Ordonarea ideilor, a tezelor ajută la înţelegerea mesajului. Trecerea de la o temă la alta poate fi marcată prin numărătoarea Munca femeilor în gospodărie nu a fost până în prezent studiată din punct de vedere sociologic. paragrafelor în cadrul capitolelor. Lucrările lui Baruch Spinoza (1677/1981) şi Joseph Bochenski (1974/1992) sunt pilduitoare în Rodica Zafiu are dreptate când spune că substituirea lui ca prin acest sens. Totuşi, rămân excepţii. De obicei, pentru a sublinia conti-ca şi este pe cât de comodă, pe atât de „antipatică“. Este preferabilă nuitatea ideilor, se folosesc cuvinte care arată tranziţia temporalăexpresia „drept calitate a vieţii s-a măsurat…“ celei „ca şi calitate a (următorul aspect ce va fi discutat…; după cele arătate se impune…;vieţii s-a măsurat…“ pentru a evita cuvântul tabu „c…“ Am constatat apoi vom analiza…), legătura cauză-efect (consecinţă a acestui
    • 46 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 47fapt…; decurge logic din datele…; rezultă de aici…), asocierea ide- scrierea rapoartelor de cercetare, a lucrărilor ştiinţifice în general.ilor (în plus, luarea în considerare şi a…; în asociere cu factorul…; Dorinţa de a dobândi recunoaştere publică trebuie să fie asociată cusimilar acţionează şi…) sau disocierea lor (contrar celor arătate…; respectul pentru timpul cititorilor şi cu convingerea că vorbele suntinvers acţionează…; dar; totuşi; deşi; cu toate că…). Publication bani (pentru hârtie, tipar, timp etc.), fapt ce ne obligă să fim concişi,Manual (1994, 24) recomandă limitarea utilizării cuvintelor de să evităm euforia cuvintelor, să reducem redundanţa, să ne alegem cutrecere, pentru a spori claritatea textului. Acelaşi Manual ne în- grijă cuvintele. Toate cele spuse cu privire la lizibilitate se aplică aicideamnă să ocolim ambiguităţile, să eliminăm contradicţiile din text, perfect: cuvintele, propoziţiile şi frazele scurte sunt mai uşor de înţeles.ca şi referirile la faptele irelevante. Trecerile abrupte pot fi netezite Umberto Eco (1977/2000, 159) ne îndeamnă să scurtăm frazele,prin utilizarea corectă a timpului şi diatezei verbelor. Se recomandă fără teama de a repeta subiectul. În loc de:timpul prezent şi diateza activă. În ceea ce priveşte diateza, este „Pianistul Wittgenstein, care era fratele cunoscutului filosof care a scrisrecomandabilă formularea la diateza activă: Tractatus Logico-Philosophicus pe care mulţi îl consideră azi capodopera filosofiei contemporane, a avut norocul ca Ravel să fi scris pentru el con- William J. McGuire (1986) a constatat că anumite categorii sociale sunt certul pentru mâna stângă, deoarece o pierduse pe dreapta în război.“ subreprezentate în mass media… este preferabil:Formularea la diateza pasivă nu este recomandabilă: „Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului Ludwig. Şi, cum era mutilat Constatarea că anumite categorii sociale sunt subreprezentate în mass de mâna dreaptă, Ravel a scris pentru el concertul pentru mâna stângă.“ media a fost făcută de către William J. McGuire (1986). sau: Pentru prezentarea datelor se va folosi timpul trecut, pentrudiscutarea lor timpul prezent: „Pianistul Wittgenstein era fratele filosofului, autor al celebrului Trac- tatus. Pianistul îşi pierduse mâna dreaptă. De aceea, Ravel i-a scris un Russel Fazio şi Mark P. Zanna (1981) au examinat relaţia dintre concert pentru mâna stângă“ (Eco, 1977/2000, 159-160). accesibilitatea şi consistenţa atitudinilor. Cunoaşterea acestei relaţii ne ajută să prevedem reacţiile comportamentale. Sociologul american C. Wright Mills (1916–1960) ne-a demon- În legătură cu folosirea verbelor, Publication Manual (1994, 32) strat că „Orice idee, orice lucrare pot să fie rezumate, fără îndoială,atrage atenţia că modul subjonctiv se utilizează în redactarea ra- într-o propoziţie sau, dimpotrivă, să fie expuse în douăzeci de volume.poartelor de cercetare numai în condiţiile în care datele sunt impro- Important de ştiut este ce dezvoltare reclamă expunerea unei ideibabile. pentru a fi clară şi ce importanţă pare să aibă această idee: câte Ca şi în viaţa de zi cu zi, în discutarea datelor trebuie să răspun- experienţe elucidează, câte probleme permite să fie rezolvate saudem direct la problemă, să nu spunem nimic mai mult decât ne măcar să fie puse“ (Mills, 1969/1975, 68).permit informaţiile de care dispunem. Vorba multă echivalează cu Utilizarea excesivă a termenilor tehnici, de specialitate restrângerefuzul manuscrisului la editură. Maxima scriitorului şi filosofului aria cititorilor doar la câţiva iniţiaţi. Referitor la lucrarea lui Talcottspaniol Balthasar Gracián y Morales (1601–1658) „Ceea ce este bun Parsons The Social System (1951), promotorul sociologiei americaneeste de două ori mai bun dacă e scurt“ ar trebui să ne ghideze în contestatare, C. Wright Mills, fără a o lua în derâdere, constata că
    • 48 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 49există patru categorii de „specialişti“: 1) cei care pretind că o înţeleg Iată o listă de exprimări redundante întâlnite frecvent în rapoar-şi o evaluează foarte pozitiv; 2) cei care pretind că o înţeleg, dar o tele de cercetare, în lucrările de licenţă sau în tezele de doctorat:consideră „vorbărie greoaie şi gratuită“; 3) cei care nu pretind că oînţeleg, dar o consideră miraculoasă, fascinantă; 4) cei care nu Un total de 215 subiecţi…; Un număr de trei grupe diferite de subiecţi…; S-au dat exact aceleaşi instrucţiuni…; Absolut esenţial este faptul că…;pretind că o înţeleg, dar îşi dau seama că „regele este gol“ (Mills, Un eşantion redus ca mărime…; Unul şi acelaşi lucru îl susţine şi…;1969/1975, 61). Ideal ar fi ca „specialiştii“ nu doar să „pretindă că o Unanimitatea desăvârşită a răspunsurilor…; După o perioadă de timp…înţeleg“, ci să o înţeleagă efectiv, fără un efort chinuitor. Pentruaceasta lucrarea lui Talcott Parsons (1902–1979) ar trebui tradusă O lectură atentă a lucrărilor (articole, studii, cărţi) din perimetrul„din engleză în engleză“. Ceea ce, pentru exemplificare, întreprinde ştiinţelor socioumane va releva, cu siguranţă, şi alte formulări redun-cu succes C. Wright Mills. dante în afara celor semnalate în Publication Manual (1994, 27). În categoria acestora intră şi pleonasmele de tipul: a prevedea viitorul, „Un element dintr-un sistem simbolic comun, care serveşte drept criteriu scurtă alocuţiune, a se bifurca în două direcţii, hazardul imprevizibil, sau normă de selecţie între alternativele ce apar în mod intrinsec, într-o situaţie care se numeşte valoare […] Dar, având în vedere rolul siste- concluziile finale, absolut exterior, falsul pretext, abrogarea legii, melor simbolice, este necesar să distingem între acest aspect de orientare hemoragie de sânge, proiectarea viitorului, protagonistul principal motivaţională, al acţiunii ca totalitate, şi aspectul de „orientare de (Miguel, 1997, 167-168). valoare“. Acest aspect nu indică sensul pe care îl aşteaptă cel care Dacă termenii tehnici sunt de neînlocuit în redactarea unui studiu efectuează o acţiune în funcţie de raportul satisfacţie-privaţiune, ci pentru o revistă de specialitate, apelul la jargon în scrierea rapoar- conţinutul normelor înseşi de selecţionare. Conceptul de orientare de telor de cercetare, a lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat valoare constituie deci, în acest sens, un procedeu logic de formare a unui aspect central al articulării tradiţiilor culturale în cadrul sistemului trebuie făcut cu parcimonie, pentru că nu se ştie dacă modificarea de acţiune“ (Parsons, 1951, 12, apud Mills, 1959/1975, 59). voluntară de către un grup socioprofesional a lexicului şi pronunţării „ţine de natura particulară a lucrurilor spuse, de voinţa de a nu fiTraducerea acestui pasaj este: înţeles, de dorinţa grupului de a-şi marca originalitatea“ (Ducrot şi Schaeffer, 1972/1996, 94). Termeni ca „subiecţi“, „zone dezavan- „Oamenii se conduc după anumite norme şi aşteaptă unul de la altul ca tajate“, „propensiune“, „relaţii difuze“, „relaţii mutuale“, „diade“ ş.a. fiecare să le respecte. În măsura în care procedează astfel, în societatea au intrat în vocabularul ştiinţelor socioumane. Îi utilizăm ca atare. lor va domni ordinea“ (Mills, 1959/1975, 62). Ce rost are, de exemplu, să nu mai folosim termenul de „triangulare“Cuvintele de „umplutură“ nu au ce căuta într-un text ştiinţific: (engl. triangulation), intrat în vocablarul ştiinţelor socioumane, pre- ferând termenul de „triumvirat“ al metodelor, surselor de informare, Mai multe studii, care au fost efectuate, au arătat… orientărilor teoretice? Abuzul de astfel de termeni, mai ales când sunt traduşi dubios, are două consecinţe: neînţelegerea textului sauPutem spune direct: dublarea lui, dacă se explică termenii din jargonul ştiinţei. Cred că nu sunt singurul care nu a înţeles ce vrea să spună autorul unui ase- Studiile au arătat… menea text (preluat dintr-o revistă de specialitate, pe care din motive lesne de bănuit nu o citez):
    • 50 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 51 „Numele de meta-sondaj păstrează, într-adevăr, o grupalizare ironică a „îşi are originea în practicile evaluative internalizate asociate celor care, cum zice Dominique Wolton, trăiesc dintr-un «efect de exerciţiului liberal al puterii“? Mă tem că nici după ce aţi citit borcan» autointoxicându-se cu «teme» bune în sondaje pentru «a mânca această explicaţie tot nu v-aţi lămurit. Nu este vina dv. societatea civilă», scoţând produse care scad observabilitatea altor teme reale de expresie (manifestaţii, mişcări publice de protest, greve etc.) Jurnaliştii, dar nu numai ei, au început să-i numească pe cei ce pentru că izbucnesc direct «de la bază» (indivizii se mobilizează pe ei fac sondaje de opinie „sondori“ (sau mai elevat sondeuri) şi pe cei înşişi, pe când în sondaje sunt mobilizaţi anchetatorii).“ care îşi exprimă opinia „părelnici“! Politologii ne amintesc de „acquis comunitar“, considerând că toţi înţelegem că este vorba Ce ar putea să semnifice „grupalizarea ironică“? Temele sonda- despre „cunoştinţele“, despre „experienţa“ din Comunitatea Euro-jelor sunt bune pentru „a [le] mânca societatea civilă“ sau temele peană. În cercetările sociologice se foloseşte frecvent termenul de„mănâncă“ societatea civilă? Sunt temele „reale“ de expresie sau „biais“, care poate să fie trades în multe feluri: tendinţă, preferinţă,„temele de expresie“ sunt reale? Cine „scoate produse“? Sondajele?! prejudecată, influenţă indirectă etc. Transformarea lui biais în verb Uneori, probabil pentru a se distanţa de felul de a comunica al sună… ca dracu’:restului colectivităţii, specialiştii din domeniul ştiinţelor socioumanepreiau fără nici un efort de a traduce şi de a-i adapta limbii române „Datele şi raportul cercetării sunt biasate de rasa, sexul, clasa şi orien-termeni din limbile clasice sau de circulaţie internaţională, ajungân- tarea politică a cercetătorului“.du-se la barbarisme. De exemplu, în loc de a spune „stabilirea rangu- Dacă s-ar fi spus simplu:rilor“, unii psihologi preferă termenul de „rangare“, evident o cal-chiere a „scalării“. Într-un singur studiu despre sondajele de opinie Datele şi raportul cercetării sunt influenţate indirect de rasa, sexul, clasapublică am întâlnit termenii: performativ, deactualizat, dificultăţi şi orientarea politică a cercetătoruluispectatoriale, suspans interpretativ, intelectuali politico-mediatici anti-mediatici, eu şi sub-eu cognitiv, desfătarea-de-sine-în-rol, părelnicul, ar fi fost mult mai clar şi, oricum, mai pe înţelesul celor care nu audescriptibilitate, atom dialogic, mediaţie prin mutualitate, ideologie privilegiul unei culturi sociologice solide şi nu sunt prea avansaţi înimediatistă, publicizarea sondajelor, sondeurul, poziţie expectativistă, însuşirea limbii engleze. Aceştia, de multe ori, echivalează impropriuspontaneism al opiniilor, informaţie sondajieră, solitudine interactivă, bias cu „eroare“. Petru Iluţ traduce bias prin „deturnare subiectivă“baie reflexivă, opinarism, opiniile opiniatre, căzătura epistemică, (Iluţ, 2000, 61). Fireşte, nu este greşit, dar deturnarea presupunecomplicitatea simpatetică, artefact charismatic, spaţiul intersubiectiv, intenţionalitate, ceea ce nu se întâmplă în cazul „influenţei indirecte“prezenţe virtuale, mecanisme de de-localizare, mini-referendum, (bias).meta-sondaj, bucă reflexivă, crezanie în munca lor, angajament În Dicţionarul de neologisme al lui Florin Marcu şi Constantvirtual, receptabilitate universală, pragmatică a spectatorului, com- Maneca (1978) pentru „item“ [< lat. item] se propune doar adverbulpetenţă emisivă, figurativizare a opiniei publice, pogorâre a opiniei (liv.) „de altfel“ sau „în plus“. Dar termenul „item“, atât de familiarpublice, specificare progresivă tacită, sondaje la pătrat, atitudini cercetătorilor din domeniul ştiinţelor socioumane, ca substantivpropoziţionale, manifestabilitatea cauzelor, efect de teorie, sondaj semnifică: o întrebare dintr-un chestionar, un enunţ într-o scală debombă, bavardaj politic, lideri de influenţă, minimalisme, quasi- măsurare a atitudinilor, o problemă, un paragraf ş.a. La plural sesubiect colectiv, lector ideal-justiţiar, cunoaştere publică mutuală, folosec formele itemi şi itemuri. Ambele forme sunt în circulaţie;normă de internabilitate. Apropo, ştiaţi că norma de internabilitate forma „itemi“ se apropie însă mai mult de specificul limbii române.
    • 52 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 53Un alt termen care a intrat în vocabularul domeniului este cel de „Întrebările cercetării trebuie să fie balizele de reper în alegerea me-„ocurenţă“: todei şi nu un angajament ontologic, epistemologic sau metodologic al cercetătorului.“ Rezultatele cercetării noastre au pus în evidenţă ocurenţa corelaţiei itemilor… Neologismul „baliză“ [< fr. balise] înseamnă chiar reper… Din aceeaşi lucrare mai aflăm despre „experienţierea libertăţii“, despre În limba engleză, occurence înseamnă, în primul rând, „întâm- „natura plurală“, despre paradigma constructivistă, care „asumăplare“. Pentru a clarifica lucrurile, vom spune: existenţa unor realităţi multiple“. De la assumere (lat.), la assumer (fr.) şi la assume (engl.) s-a ajuns la exprimarea neferiticită citată: „a Rezultatele cercetărilor noastre au pus în evidenţă apariţia unei corelaţii asuma“, în limba română, înseamnă „a lua ceva asupra sau pe seama dintre răspunsurile la întrebarea X şi întrebarea Y. sa“ şi nicidecum „a presupune, a admite“ – ca în limba engleză. Aceeaşi semnificaţie o are neologismul „asumpţie“ (engl. assump- Termenul opportuny se confundă de multe ori în textele de tion). Este bine să se facă totuşi distincţie între „asumpţie“ şispecialitate, ca şi în vorbirea cotidiană, cu „ocazie“, deşi ar trebui „prezumţie“ (cuvânt care evocă mai ales „recunoaşterea unui fapt catradus prin expresia „survenit în momentul cel mai favorabil“. Cei autentic din punct de vedere juridic“):interesaţi de „falşii prieteni“ (false friends) pot consulta repertoarulde anglicisme întocmit de Marc A. Provost et al. (1993/1997, 139- „În modelul raţional era implicată prezumţia că oamenii tind şi sunt150). Termenul „a baliza“ exercită o puternică atracţie asupra spe- capabili, în remarcabilă măsură, să folosească datele cele mai rele-cialiştilor din domeniul ştiinţelor socioumane. Îl întâlnim tot mai vante…“ (Iluţ, 2000, 60).des. Uneori este folosit corect, alteori greşit. Adrian Neculau scrie înprefaţa Manualului de psihologia comunităţii: Într-o lucrare despre români am identificat unii termeni improprii limbii noastre sau neadecvaţi la un anumit registru stilistic: demo- „Termenul de comunitate evocă ideea unui spaţiu fizic şi social bine dernizarea făţişă [a ţării], difuzul graniţei inaugurale [a României], balizat, în interiorul căruia se produc interacţiuni şi un proces de inter- atenţia dată scenei, decorului şi rechiziţiei [sic], resurgenţă a dramei cunoaştere între actorii sociali, se dezvoltă legături sociale, se impun ca model de interpretate a lumii, concepţia prebelică ş.a. În aceeaşi norme şi reguli de conduită, se naşte un spirit de apartenenţă“ (Neculau, 2002, 13). lucrare, voluptatea utilizării termenilor în limbi străine face textul greu lizibil. De exemplu, autorul mărturiseşte: „Această quête a mea,Este corect, deşi eu aş fi scris: prin hăţişurile istoriei…“, se referă la „efecte de écriture“, avertizând că face „numai de l’histoire, şi nu l’histoire“. Autorul Termenul de „comunitate“ sugerează un spaţiu fizic şi social bine con- crede că astfel de termeni sunt „dificil de tradus în limba română“. turat, în care se produc interacţiuni şi… Personal, consider că limba română de azi este suficient de evoluată pentru a putea exprima caracteristicile, nuanţele şi subtilităţile Preferinţa pentru neologisme poate însemna şi o condamnare a fenomenelor şi relaţiilor sociale. Va trebui, însă, să o folosim corect.„limbajului de lemn“. Dar să nu reparăm stricând. Iată un citat dintr-o Unii autori utilizează, cu efecte stilistice discutabile, arhaismelucrare cu caracter didactic, deloc nesemnificativă din punct de precum: „a zăbovi asupra temei“, „ideile izvodite în acest secol“,vedere teoretic: „există un soi de reacţii“, „opinia publică ar fi un fel de leat cu
    • 54 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 55sondajele“ etc. Scriem pentru oamenii de azi, chiar dacă ne referim Utilizarea neologismelor ridică uneori probleme. A avea pe masala realitatea socială de acum un veac. În 2002, la reeditarea lucrării de lucru un dicţionar de neologisme, de sinonime, antonime sau deÎndrumări pentru monografiile sociologice, „redactate sub direcţia acronime este lăudabil, nu condamnabil. Sunt de blamat doar ceiştiinţifică a d-lui prof. D. Gusti şi sub conducerea tehnică a d-lui care produc texte lizibile numai cu ajutorul dicţionarului de neolo-Traian Herseni“ (cum scrie pe pagina de titlu), am înlocuit cuvintele, gisme, ca şi cei ce folosesc impropriu neologismele. „A imple-expresiile şi formele gramaticale ieşite din uz (semnalând acest lucru menta“ (implement) nu înseamnă „a introduce“, ci „a pune înşi menţionând pagina). Astfel, am stabilit următoarele echivalenţe: funcţiune, a realiza, a îndeplini“; „a integra“ nu semnifică acţiunea„într-o sinteză care [însemnează] înseamnă (p. 13); „Numărul de includere în ceva (cum greşit se utilizează în expresiile: integrarecercetătorilor specialişti [atârnă] depinde“ (p. 16); „regiunea naturală în muncă, integrare în grup, integrare europeană ş.a.), ci acţiunea deîn care satul [zace] este aşezat (p. 36); „[caractere] caracteristici… „formare a unui întreg din mai multe părţi componente“ (deale casei“ (p. 50); „acest [ram] ramură [al] a ştiinţei“ (p. 61); „[ogorul] exemplu, integrarea României cu structurile europene).domeniul antropologiei (p. 84); „[preponderează] predomină carac- Stilul de redactare a lucrărilor ştiinţifice exclude limbajul argotic,terele“ (p. 85); „în [dosul] spatele capului“ (p. 108); „[fundul] esenţa acel limbaj folosit de categoriile marginale ale societăţii (delincvenţi,lucrurilor“ (p. 166); „[mădularele] elementele unei unităţi sociale“ vagabonzi, cerşetori ş.a.). Totuşi, când reproducem declaraţiile(p. 170); „[studiosul] cercetătorul va trebui“ (p. 268); „chestionarul acestora, răspunsurile la întrebările deschise dintr-un chestionar sauva cuprinde [chestiuni] întrebări (p. 281); „[încrustăm] subliniem interviurile comprehensive realizate cu astfel de persoane vom fiabsoluta nevoie“ (p. 299); „înregistrarea [credincioasă] obiectivă“ obligaţi să trecem între ghilimele cuvintele folosite, chiar dacă sunt(p. 302); „Dacă [primim] acceptăm definiţia“ (p. 312); „[întunecă] incorect exprimate (de exemplu, „pă bune“, „parai“, „pă nasoale“,îngreunează munca noastră“ (p. 356); „[procentualitatea] procentajul“ „naşpa“ etc.). Obscenităţile nu le vom reproduce cu exactitate în nici(p. 401). Îmi place să cred că echivalenţele propuse nu au schimbat un caz. Vom pune puncte de suspensie după iniţiala cuvântului: totsensul original al enunţurilor (Chelcea şi Filipescu, 2002, v). atâtea câte litere am suprimat (de exemplu, „a intrat în c… până la În lucrările ştiinţifice întâlnim adesea expresii şi locuţiuni din gât“, „este o c… de lux“ ş.a.m.d. Nu îi este permis omului de ştiinţălimba latină. Pentru că „au o circulaţie internaţională şi exprimă ce îi este permis scriitorului, mai ales dacă se cheamă David Lodge…foarte exact o idee“ (Roman, 1978, 37) şi pentru că „limba latină Şi totuşi, chiar în lucrări academice am întâlnit cuvinte pentru care şieste limba maternă a Occidentului“ (cf. Munteanu şi Munteanu, mahalagii ar roşi dacă le-ar citi:1996, 5), este bine să le cunoaştem semnificaţia şi să apelăm la eleori de câte ori prin aceasta este slujit raţionamentul. Celor care nu au Vulva trahit corda plus quam fortissima corda. P… trage de inimi mai mult decât cea mai tare frânghie.studiat în şcoală limba lui Publius Ovidius Naso le propun o listă deexpresii şi locuţiuni întâlnite mai des în textele de specialitate sau:(Anexa B), pentru că prea adesea astfel de expresii rămân fără deînţeles sau sunt greşit interpretate. Ce vă spune expresia „Cismarule, Non est peccatum per culum mittere flatum. Nu este păcat să slobozinu mai sus de sanda“ (Sutor, ne ultra crepidam)? Credeţi că explicit prin c.. o suflare.are înţelesul cuvântului „explicit“ din limba română sau că epertocredite înseamnă „să dai crezare expertului“? Hai să verificăm! Păcat nu este dacă se întâmplă, dar nu şi dacă scrii expresis verbis.
    • 56 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 57Figurile de stil. De preferinţă, un raport de cercetare, o lucrare de nuanţe), ochii mai pot fi: măslinii, murgi, opalini, oţelii, pistruiaţi,licenţă, o teză de doctorat, un articol ştiinţific sau o monografie în smoliţi, suri, viorii etc. Privirea – ca să luăm un alt exemplu – atragedomeniul ştiinţelor socioumane se scriu într-un „limbaj referenţial“, 530 de epitete: poate fi colorată (albastră, albă, căprie, cenuşie, fu-„în care toate lucrurile sunt numite cu numele lor obişnuit, acela murie, roşcată, spălăcită, sură, verzulie etc.).recunoscut de către toţi, care nu se pretează la echivocuri“ (Eco, Stilul ştiinţific, caracterizat prin sobrietate, ne obligă să fim1977/2000, 163). Întâlnim însă în disertaţii de cea mai bună factură reţinuţi în folosirea epitetelor, în general, şi a epitetelor apreciative,intelectuală pasaje redactate într-un „limbaj figurat“, cu „figuri de în special. Decât „titanicul Max Weber“, „strălucitul gânditor Maxstil“ (metafore, epitete etc.). Până la un punct sunt acceptabile. Exce- Weber“, „inegalabilul, monumentalul Max Weber“, este preferabilsul le condamnă. În limbaj figurat, relaţia dintre jurnalişti, oameni să spunem (şi să scriem) „sociologul german Max Weber“ sau, maipolitici şi opinia publică apare ca „triunghiul infernal“; influenţa obişnuit, dar mai bine, „marele sociolog german Max Weber“. Sunt,sondajelor de opinie publică este „perfuzia cifrelor“. Exagerat. Să trebuie să recunosc, şi oameni de ştiinţă care reuşesc să apropie stilulspunem lucrurilor pe nume, să nu introducem niciodată termeni pe ştiinţific de cel artistic. Iată un pasaj din Istoria sociologiei. Peri-care mai întâi nu i-am definit. oada marilor sisteme de Ilie Bădescu:Epitetele. Dintre figurile de stil, epitetele sunt, probabil, cel mai „Marii maeştri ai omenirii, marii profesori ai spiritului veghează asupra noastră cu măsura lor. Întoarcerea noastră la mesajul lor este, înfrecvent întâlnite în scrierile de specialitate. Epitetele (gr. epithon) întregime, măsura puterilor noastre. Judecata lor nu întârzie niciodată săsunt cuvinte calificative ataşate în scop estetic altor cuvinte referen- cadă asupra vredniciei sau nevredniciei urmaşilor. Când veacul tău nuţiale. Conform Dicţionarului de epitete al limbii române (1985) de vrea nimic de la maeştrii trecutului, ei zăbovesc în tăcere, iar tristeţea lorMarian Bucă, există mai multe categorii de epitete adjectivale: a) înconjoară veacul cu o inefabilă umbră. Când veacul se trezeşte, maeştriievocative [noul capitalism] şi apreciative [capitalismul de cumetrie]; epocilor cruciale ale omenirii se întorc către el. Uneori, ca în Renaştere,b) epitete fizice pentru entităţi materiale [ţară imensă] şi epitete ei vin cu lumea lor cu tot şi spiritul veacului se pătrunde profund de viziunile şi ideile lor. De marile sisteme te-apropii cu întrebările vremiifizice pentru entităţi ideale [teorie înaltă], precum şi epitete morale tale“ (Bădescu, 2002, 15).pentru entităţi ideale [gândire strălucită] şi epitete morale pentruentităţi materiale [ţară mândră]; c) epitete pleonastice, cuvântul Oricât de seducător ar fi acest text, nu-i sfătuiesc pe studenţi săataşat are un sens apropiat de cel al cuvântului referenţial [conştiinţă încerce un astfel de stil: ca să scrii ca Ilie Bădescu, trebuie să fii Ilietrează] şi epitete antitetice, contrare primelor [conştiinţă aţipită]; d) Bădescu.epitete generalizatoare, pentru o întreagă clasă de obiecte, şi epiteteindividualizatoare, evocând o caracteristică proprie doar unei unităţi Litota. De copii am învăţat să nu ne jucăm cu focul. „Cine cu cuvin-sociale; e) epitete simple şi epitete multiple. În 1988, am făcut o tele se joacă, cu focul se joacă!“ – îmi spunea într-o anchetă„analiză de conţinut“ a Dicţionarului: datele statistice arată că în sociologică un bătrân dintr-un sat de sub munte. Ca să folosesc olimba română cea mai mare capacitate de a atrage calificative adjec- „litotă“ (figură de stil care constă în diminuarea caracteristicilor,tivale (epitete) o au cuvintele cu semnificaţie psihologică (Chelcea, pentru a se înţelege contrariul), n-aş zice că nu avea dreptate. De1988, 155). Ochii au nu mai puţin de 606 de determinări cu valoare fapt, avea foarte multă dreptate. Despre o concluzie banală a uneistilistică, 60 dintre acestea sunt epitete evocative referitoare la cercetări de teren putem să afirmăm că este „o mare descoperire“,caracteristicile cromatice: în afara celor albaştri (cu douăsprezece fiind convinşi că este o platitudine. Dar, atenţie! Folosim litota (gr.
    • 58 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 59litotes, simplificare) numai pentru că suntem convinşi că cititorii cercetare, se impune suprimarea anumitor cuvinte. Absenţa lor,lucrării noastre sunt capabili să o înţeleagă. Această rezervă se denumită „elipsă“, scurtează propoziţia. De regulă, este suprimatimpune în legătură cu toate figurile de stil. Dacă se folosesc pentru o verbul (a fi, a avea, a obţine etc.). Monografia sociologică întocmităexprimare mai incisivă şi mai convingătoare, nu trebuie să le de echipa regală studenţească nr. 19 din 1935, sub conducerea luiexplicăm – ne atrage atenţia Umberto Eco (1977/2000, 164): „Dacă Ion Conea, poartă titlul Clopotiva – un sat din Haţeg (1940). Primulse consideră că cititorul nostru ar fi un idiot, nu se folosesc figuri capitol, semnat de conducătorul echipei, are titlul Ţara Haţegului,retorice, iar a le folosi explicându-le înseamnă să-l iei pe cititor drept regiune naturală. Din ambele titluri lipseşte verbul a fi, în locul luiidiot, care se răzbună luându-l pe autor drept idiot“. apărând linia de spaţiu sau virgula, care nu numai că prescurtează Despre metafore voi spune câteva cuvinte în subcapitolul următor. enunţul, dar şi scoate în relief (hiperbat) determinările sat şi, res-Cred că folosirea cu măsură a figurilor de stil este calea cea bună: pectiv, regiune. Spicuim oarecum la întâmplare din titlurile artico-Uti, non abuti. lelor scrise de Dimitrie Gusti (1935) şi reunite de Ovidiu Bădina în volumul Opere. Despre cultură (1996): Chezăşia unei munci rod- nice – căminul cultural; Un scop al muncii noastre – muzeul satelor româneşti; Şcoala de echipieri – şcoală de personalităţi; După 5 Ce titlu punem? ani, un examen de conştiinţă… Observăm în aceste titluri supri- marea verbelor. De multe ori, în formularea titlurilor semnul de punctuaţie [:]Primul contact al cititorului cu lucrările noastre se face prin titlul pe înlocuieşte verbul a fi, ca în cazul studiului Forme tradiţionale decare îl punem, uneori în grabă, la începutul raportului de cercetare cooperare în viaţa poporului român: tovărăşiile tinerilor (Chelcea şisau al studiului pe care intenţionăm să îl publicăm. Cei care nu dau Chelcea, 1990, 93). În formularea acestui titlu am recurs nu numai laatenţie intitulării lucrărilor lor riscă să îi îndepărteze pe virtualii figura denumită „elipsă“, ci şi la „hiperbat“, prin permutare, princititori, chiar dacă tema este importantă şi demonstraţia ştiinţifică se schimbarea ordinii sintagmelor în frază. Fraza minimal încheiată,remarcă prin rigurozitate. Asemenea arhitecţilor sau designerilor compusă din substantiv şi determinanţi, urmaţi de verb şi determi-produsului industrial, trebuie să avem totdeauna în vedere estetica nanţi, ar fi fost: Tovărăşiile tinerilor reprezintă o formă tradiţionalăobiectului construit în cercetarea noastră, fără a ne amăgi însă că arta de cooperare în cultura românească, dar aceasta n-ar fi satisfăcuttitlului poate compensa sărăcia ideilor teoretice, modestia abordă- cerinţele stilistice ale unui titlu. Am inversat ordinea cuvintelor dinrilor empirice sau multitudinea erorilor de culegere şi de prelucrare a propoziţie pentru a scoate în relief faptul că în cultura româneascădatelor. Există o artă a titlului şi în lucrările din domeniul ştiinţelor există, din vechime, forme democratice de cooperare interumană.socioumane. În cuvinte puţine trebuie să oferim multe informaţii Suprimarea, care contribuie la arta titlului, poate fi totală (elipsa)despre cercetarea realizată. sau parţială, prin contragerea substantiv-adjectiv. Tendinţa spre contragerea termenilor este foarte puternică în ştiinţele socioumane,Arta titlului. În principal, arta titlului se concentrează în jurul a două în general, şi în formularea titlurilor, în special. Am folosit şi în titlulfiguri de stil, „elipsa“ şi „hiperbatul“ (Dubois et al., 1970/1974, acestei lucrări termenul „socioumane“, care s-a impus în literatura de126). Tocmai pentru că titlul este o formulare concisă, „simplă şi, specialitate din România după evenimentele din decembrie ’89,dacă este posibil, cu stil“ (Publication Manual, 1994, 7) a temei de înlocuindu-l pe cel de „ştiinţe sociale“, ca să nu mai amintim de
    • 60 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 61„ştiinţe socio-politice“, care s-a demonetizat. Contragerea termenilor Când în investigarea vieţii sociale apelăm la metaforă, este firescapare în titlurile studiilor şi lucrărilor sociologice fie cu cratimă, fie să o utilizăm şi în titlu: teoria „ţapul ispăşitor“, teoria melting pot,într-un singur cuvânt. Chiar dacă o cratimă reprezintă o liniuţă de teoria „vârful negru al puterii“, teoria „locul controlului“ ş.a. Într-ounire, contopirea într-un cuvânt a substantivului cu adjectivul poate lucrare recentă întâlnim mai multe titluri de capitole sau desemnifica mai mult decât o figură în arta titlului. Mi-am intitulat una subcapitole metaforice: Turnesolul legionar, Schizofrenie socială,din lucrări Un secol de cercetări psihosociologice (2002) atât pentru „Surful“ politic, Maşina de tocat regală. Autorul se explică: „Meta-a condensa titlul, dar şi pentru a sublinia că domeniul de a cărui fora este un mijloc euristic prin care încerc să înţeleg ce s-a întâm-istorie mă ocupam este unitar şi relativ independent, că pun accentul plat, nu un mod de a evacua realitatea din discurs“ (Alexandrescu,pe polul sociologic al domeniului, nu pe cel psihologic, că mă intere- 1998, 24). Revine apoi: „Valul istoriei şi tehnicile de plutire, surfulsează situaţia individului în grup, contradicţiile interne şi inovaţia politic sînt noi metafore de care am nevoie în această încercare de adin câmpul psihologiei sociale. După cum arătau Jean-Léon Beau- privi evenimentele perioadei interbelice ca tot atâtea ciocniri de forţevois şi André Lévy (1983), diferenţele în semnificaţia termenilor de colective, care acţionează neplanificat, nu sînt controlate de indivizi„psihologie socială“ şi „psihosociologie“ sunt notabile, astfel că a sublimi ori machiavelici şi nu sînt deduse din înalte principii, ci sîntscrie psihologie socială, psihosociologie sau psiho-sociologie nu simple contingenţe, tot atâtea încercări de a pluti cu valul, prin caresemnifică acelaşi lucru. unii se salvează, iar alţii se îneacă“ (Alexandrescu, 1998, 82). Aşa cum remarca şi Mihaela Vlăsceanu (1999, 42), „Apelul laMetaforele. „Ceasornicarul orb“: ce poate sugera mai pregnant metafore este echivalent cu îndemnul de a învăţa să ne confruntămapariţia şi evoluţia vieţii pe Pământ decât această metaforă?! Ce cu complexitatea, ambiguitatea şi chiar paradoxurile […], pentru că,poate exprima mai deplin esenţa concepţiei senzualiste decât în ultimă instanţă, acestea sunt înseşi caracteristicile realităţii“.metafora Tabula rasa?! Despre un vin bun spunem că estre Lacrima Unele câmpuri de cunoaştere din domeniul ştiinţelor socioumaneChristi. Utilizarea metaforelor în texte şi în titluri apropie ştiinţele atrag irezistibil metaforele: opinia publică, de exemplu. Complexi-socioumane de literatura beletristică. tatea fenomenului, abiguitatea termenului, enunţurile teoretice Vorbind despre arta titlurilor, trebuie să ne amintim că metafora contradictorii au făcut ca opinia publică să fie definită metaforic voxfuncţionează în ştiinţele sociale atât ca figură de stil, cât şi ca instru- Dei (vocea Divinităţii), dar şi vox stultorum (vocea dobitoacelor).ment de investigaţie. Alvin Toffler în Al treilea val (1981/1983, 39) Despre opinia publică s-a spus că este „regina Lumii“, un „tribunalspunea: „Marea metaforă a acestei lucrări […] sunt valurile de schim- al poporului“, un „tiran“, un „despot modern“ etc. Chiar teoriile şibare care se ciocnesc“. Şi mai departe: „nu metafora valului este modelele explicative ale opiniei publice sunt denumite prin meta-nouă, ci aplicarea ei la transformarea civilizaţiei de astăzi […] Ideea fore: teoriile „spirala tăcerii“, „leneşul cognitiv“, „savantul naiv“,valului nu este numai un instrument de organizare a unor mase mari modelele „pâlnia cauzalităţii“, „glonţul magic“, „acul hipodermic“,de informaţii foarte diferite […] Când aplicăm metafora valului, ni se „câinele învins“ şi atâtea altele (vezi Chelcea, 2002b), ceea ce aratăclarifică multe lucruri care păreau confuze. Fapte familiare ne apar cât de mult se foloseşte metafora în ştiinţele socioumane. Douglas S.adesea într-o lumină cu totul nouă“. În fine, Alvin Toffler conchide: Massey (2002, 1), făcând o scurtă istorie a societăţii umane, spunea„până şi cea mai grăitoare metaforă nu ne poate reda decât un adevăr că în preajma anului 2007 omenirea va trece „Rubiconul demo-parţial“ (1981/1983, 40). Pentru un titlu de carte este suficient – aş grafic“: adică mai mult de jumătate din populaţia Terrei va trăi înadăuga eu. mediul urban, ceea ce va avea consecinţe importante pentru stilul de
    • 62 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 63viaţă, pentru evoluţia omului. „Rubicon“ este numele unui râu din subtitlului (de exemplu, Trecerea de la munca agrară la cea indus-Italia. Cezar, în 49 î.e.n., trecând cu armatele sale Rubiconul, a trială a unor populaţii din zona Muscel), s-ar fi putut compensaînceput războiul civil care a dus la prăbuşirea regimului republican caracterul laconic al titlului pe care îl propun acum, după treizeci dela Roma. ani. Tocmai ca studenţii mei să fie scutiţi de astfel de reveniri, după Utilizarea metaforelor, chiar în titlul monografiilor sau al lucră- o perioadă atât de lungă, scriu aceste pagini.rilor de licenţă, ascunde însă pericolul transferurilor ilicite dintr-un În întâlnirile cu absolvenţii sau cu doctoranzii de la sociologie ledomeniu în altul. Un student şi-a intitulat lucrarea de licenţă Bocă- atrag atenţia că titlul unei lucrări de licenţă sau al unei teze denitul cultural (fără vreun subtitlu), pierzînd din vedere că umanul nu doctorat nu reprezintă doar funda colorată a pachetului, care îşi arese explică prin infrauman, că a echivala relaţii interpersonale intime funcţia ei estetică, ci conţine chiar esenţa lucrării, fapt pentru care îicu împerecherea animalelor înseamnă reducţionism. Ar fi fost mai îndemn să se gândească şi să se răzgândească de mai multe ori şiacceptabil titlul Comportamentul intim – bocănit cultural? Direc- să-mi prezinte nu un singur titlu, ci o listă de titluri exacte, concise şitorul Departamentului Mamifere din cadrul Societăţii de Zoologie atractive, după toate regulile. Îi mai îndemn să ocolească titluridin Marea Britanie, Desmond Morris, şi-a intitulat unele cărţi cu precum: Consideraţii generale asupra…, Unele aspecte…, Obser-titluri-metaforă: The Naked Ape (1967) (trad. rom. Maimuţa goală, vaţii asupra…, Importanţa…, Câteva consideraţii…, Probleme ale…,1991), The Human Zoo (1969) (Grădina zoologică umană). Fiind în Cercetări asupra…, întâlnite, uneori, chiar şi în revistele de spe-discuţie lucrările unui reputat om de ştiinţă şi cunoscând că homo cialitate. Santiago Ramón y Cajal, căruia în 1906 i s-a acordatsapiens poate fi văzut şi într-o perspectivă etologică, aceste titluri au Premiul Nobel pentru contribuţiile sale la cunoaşterea sistemuluifost acceptate de comunitatea sociologică. nervos, afirma în Reguli şi sfaturi asupra cercetării ştiinţifice (1897) că astfel de titluri „par inventate în mod special pentru lene“ (RamónŞtiinţa titlului. În afară de o „artă“, există şi o „ştiinţă“ a titlurilor, o y Cajal, 1897/1967, 143). Păcatul lor constă în lipsa de exactitate. Înserie de reguli acceptate şi practicate de comunitatea specialiştilor titlu trebuie arătat: ce aspecte, ce fel de consideraţii, în ce constădin domeniul socioumanului. Preluăm din Publication Manual of the importanţa, ce probleme abordează studiul sau raportul de cercetare.American Psychological Association (1994, 7) recomandarea ca Sunt de evitat redundanţele. Nu au nici un rost în titlu formulărititlul să fie formulat în 10-12 cuvinte şi să conţină acei termeni care ca Studiul fenomenelor de… sau Abordarea experimentală a…servesc la indexarea lucrării, la clasificarea ei. Cu mulţi ani în urmă, ş.a.m.d., după cum, în mod normal, în titlu nu ar trebui să aparăla Conferinţa naţională de psihologie (21-23 octombrie 1968), pre- termenii de „cercetare“, „metodă“ sau „rezultate“. Se înţelege de lazentam o comunicare cu titlul pe care astăzi nu l-aş recomanda sine că publicarea unui studiu se face pentru a fi comunicate rezul-studenţilor mei, ba l-aş da chiar ca exemplu de cum nu trebuie să fie tatele şi că pentru a ajunge la rezultate au fost aplicate diferiteformulat un titlu: Comportamentul ceremonial al unei populaţii metode. Rezultatele studiului relaţiilor interpersonale într-o echipăaflate în proces de trecere de la munca agrară la cea industrială. de muncă folosind metoda observaţiei directe – iată un titlu într-ade-Titlul este lung (17 cuvinte) şi nu ajută la indexarea articolului. văr inacceptabil.Titlul Schimbare socială şi comportament ceremonial ar fi acoperit Din „ştiinţa“ titlului face parte şi denumirea exactă a domeniuluifoarte bine conţinutul comunicării şi ar fi facilitat indexarea după de care ne ocupăm în lucrările noastre. Vom intitula un manual sautermenii-cheie „schimbare socială“ şi „comportament ceremonial“. un tratat pur şi simplu Sociologie, dacă prezintă sistematic şiRecurgând la adjoncţie, la practica parantezei adiţionale sau a complet domeniul. Nenumăraţi autori înscriu în titlul cărţilor lor
    • 64 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 65denumirea ştiinţei pe care o slujesc şi lasă cititorilor privilegiul de a (1994/1997) etc. Nu puţine sunt cazurile când lucrări ştiinţificeaprecia dacă se află în faţa unui manual sau a unui tratat. Mi se pare prestigioase poartă titluri – să le numim aşa – „criptice“. Cine arcorectă şi elegantă această practică (Schifirneţ, 1999). Din modestie putea bănui, dacă nu ar cunoaşte preocupările autorului, că sub titlul(justificată sau nu, autentică sau falsă), ca urmare a unui spirit Maimuţa goală (Morris, 1967/1991) se oferă publicului o excelentă(auto)critic foarte dezvoltat, fără îndoială pilduitor, unii autori lucrare de etologie umană? Titlurile criptice nu se recomandă pentruformulează „titluri de protecţie“: Elemente de sociologie (Gusti şi lucrările de licenţă şi pentru tezele de doctorat. Nici „titlurile-Herseni, 1942), Noţiuni elementare de sociologie (Szczepański, întrebare“ nu îşi au locul pe astfel de lucrări, nici chiar pe coperţile1970/1972), Introducere în sociologie (Goodman, 1992/1998) şi cărţilor. Titluri precum Racially Separate or Together? (Pettigrew,altele asemănătoare. Alţi autori nu ezită să includă în titlu sintagma 1971), Sommes-nous tous de psychologues? (Leyens, 1983), Does„tratat“: de exemplu, Tratat de sociologie, sub coordonarea lui America Need a Forign Policy? Toward a Diplomacy for the 21stRaymond Boudon (1992/1997). De multe ori, „titlul – denumire a Century (Kissinger, 2001) sunt o excepţie în domeniul ştiinţelordomeniului“ este completat de un subtitlu care precizează concepţia socioumane. Cu subtitlul lucrărilor de licenţă, al tezelor de doctoratautorului (de exemplu, Sociologie. Teoria generală a vieţii sociale sau al monografiilor lucrurile stau altfel: nu numai că se acceptăde Traian Herseni, 1982) sau delimitează unghiul de abordare (de interogaţiile, dar sunt chiar recomandabile. Mai ales în cazul titlu-exemplu, Psihologie socială. Aspecte contemporane, coord. Adrian rilor-denumire a ştiinţei sau domeniului de cunoaştere. Lucrării cuNeculau, 1996). titlul Opinia publică i-am adăugat subtitlul-întrebare: Gândesc ma- Lucrurile se complică puţin când domeniul de care ne ocupăm nu sele despre ce şi cum vor elitele? (Chelcea, 2002b). Este un exemplueste suficient de structurat. Sub acelaşi titlu apar cărţi ce tratează între atâtea altele. Titlurile-întrebare sunt mai adecvate pentruprobleme diferite. În astfel de situaţii „titlurile – denumire a dome- articolele ştiinţifice: Does Television Violence Cause Aggresion?niului“ impun precizările de care aminteam. De exemplu, Sociologie (Eron et al., 1972), Exerciţii structurate în dinamica grupurilor:juridică. Ipoteze şi funcţii sociale ale dreptului de Dan Banciu pentru ce? (de Visscher, 1998), Putem să ne ocupăm de libertate,(1995). Uneori, autorii preferă „titlurile explicite“: Logica cercetării demnitate, dreptate? (Amerio, 1999). Totuşi, astfel de titluri sede Karl R. Popper (1973/1981) sau Spre o paradigmă a gândirii regăsesc cel mai frecvent în revistele de informare ştiinţifică adresatesociologice de Cătălin Zamfir (1999). publicului larg: Succesul – un ţel al fiecăruia? (Luca, 1999), Vârsta Multe lucrări (cărţi, teze de doctorat sau lucrări de licenţă) vi- adultă – involuţie sau progres? (Stănculescu, 1998), Ce aşteaptăzează relaţiile dintre două sau mai multe fenomene, procese şi enti- tinerii de la muncă? (Bălaşa, 1997). Exemplele s-ar putea multi-tăţi sociale. Titlurile lor exprimă acest lucru: Psihologie şi societate plica. Cititorul va putea el însuşi analiza titlurile lucrărilor altora,de Ştefan Boncu (1999), Social Theory and Social Structure de S.A dobândind astfel arta şi ştiinţa „împachetării“ propriei „opere“.Barnett. (1988/1995), Adolescence et toxicomanie, sub coordonarealui Gilles Ferréol (1999), şi altele. Când se analizează relaţiile dintre Tradutore-tradittore. Voi încheia discuţia despre arta şi ştiinţa titlu-trei variabile (fenomene sau procese), titlul lucrării este format din rilor cu câteva remarci despre traducerea în limba română a lucrărilortrei cuvinte (denumirea variabilelor): Naţiune, cultură, identitate de apărute în editurile din străinătate şi a titlurilor acestora. ElisabetaGrigore Georgiu (1997), Experiment, teorie, practică de P.L. Kapiţa Stănciulescu (1998, 9) lansează un S.O.S. în legătură cu traducerile(1977/1981), Stereotipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri, sub în limba română şi identifică trei tipuri de traducători (traducătorul-coordonarea lui Richard Y. Bourhis şi Jacques-Philippe Leyens şcolar, traducătorul-literar, traducătorul-tehnician/academist), fără a
    • 66 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 67mai lua în considerare „traducătorul lăutar“, care se conduce „după cine“ – apreciază autorul (Eco, 1977/2000, 73). La fel de descali-ureche“. ficant este şi a spune „de către cine“ (editura), nu şi „unde“ (locul de În ceea ce priveşte titlurile ce ni se oferă în traducere aş mai iden- apariţie, localitatea). S-a adăugat şi un titlu neinspirat cărţii lui Eco:tifica un tip: „traducătorul-comerciant“, care nu urmăreşte decât să Disciplinele umaniste. Astfel de practici îndreptăţesc sintagma tra-se vândă cartea. Pentru aceasta nu se sfieşte să pocească titlurile dutore-tradittore.operelor clasice. Le Suicide, étude de sociologie de Émile Durkheim Ce se poate face pentru nu fi acuzaţi de trădare? O cale foarte laa fost tradusă, într-o editură prestigioasă de altfel, sub titlul voit îndemâna cercetătorilor ar fi ca în lista bibliografică, după traducere,comercial Despre sinucidere (1993), fără a mai preciza că este vorba între paranteze, să transcrie titlul original al lucrărilor apărute înde un studiu sociologic; Personality Investigations de Hans J. Ey- limbi străine. În cazul semnalat mai sus, corect ar fi ca în lista biblio-senck şi Michael Eysenck s-a transformat, prin traducere, în Desci- grafică să fie trecut între paranteze titlul original:frarea comportamentului uman (1998), deşi toată lumea ştie că per-sonalitatea nu se confundă cu comportamentul. Iată încă un exemplu Eco, Umberto. (2000). Cum se face o teză de licenţă. Disciplinele uma- niste. Bucureşti: Editura Pontica (Come si fa una tesi di laurea. Milano:de trădare a spiritului unei cărţi chiar din titlu: lucrarea Designing Bompiani, 1977).Social Inquiry. Scientific Inference in Qualitative Research de GaryKing, Robert Keohane şi Sidney Verba (1994) a apărut cu titlul vădit Recunosc deschis că nu am întâlnit în multe lucrări menţionarea,commercial Fundamentele cercetării sociale (2000), nu cu un titlu alături de traducere, şi a titlului original. Nici eu nu am procedatapropiat de cel original (Proiectarea cercetării sociale. Inferenţa altfel. Îi îndem, totuşi, pe studenţii mei să încerce, poate că astfel seştiinţifică în cercetarea calitativă). În versiunea românească a fost instituie o tradiţie în redactarea tezelor de doctorat şi a lucrărilor desuprimat subtitlul, care ar fi lămurit intenţia celor trei autori, pro- licenţă. Orice tradiţie a fost la început o inovaţie…fesori la Universitatea Harvard şi la Universitatea Duke (SUA). Uneori se adaugă subtitluri comerciale dubioase. Lucrarea lui Autori şi instituţii. Deşi nu face parte din titlul raportului de cerce-Jean-Claude Kaufmann Corps de femmes, regards d’hommes a tare, al articolelor sau al cărţilor, mă opresc puţin şi la numele auto-primit în versiunea românească subtitlul Sociologia sânilor goi rului/autorilor şi ale instituţiilor unde aceştia lucrează.(1998). Alteori, se renunţă la titlurile foarte lămuritoare. Subtitlul Dedesubtul titlului trebuie să fie scrise prenumele, iniţiala şilucrării lui Oscar Lewis The Children of Sánchez – Autobiography of numele autorului sau ale autorilor. Este greşit ca aici să fie specificata Mexican Family – în traducerea românească din 1978 a dispărut numele întreg al autorului şi în text sau în bibliografie să fie omispur şi simplu. Nu mai amintesc de practica omiterii cu bună ştiinţă a prenumele sau să dispară iniţiala prenumelui tatălui. De unde să ştiedatei de apariţie a ediţiei princeps, pentru a se lăsa impresia că s-a cititorul, de exemplu, că Michael Eysenck este fiul lui Hans Ey-tradus o lucrare de ultimă oră, sau de tertipul menţionării doar a senck, dacă nu se dă numele complet al nici unuia din cei doi autori?ediţiei după care s-a făcut traducerea, fără a se preciza a câta ediţie Şi apoi Hans J. Eysenck este unul şi acelaşi cu Hans Eysenck şi cueste, dacă este o ediţie revizuită sau adăugită. Chiar Come si fa una Hans Jürgen Eysenck, psiholog englez de origine germană, născut întesi di laurea a lui Umberto Eco, în care se discută mult depre modul 1916 la Berlin? Menţionarea corectă a numelui autorului/autorilorcorect de citare a cărţilor, a apărut fără a se indica data primei ediţii rezolvă astfel de probleme şi ajută la indexarea lucrărilor. Probabilşi localitatea (Milano) unde îşi are sediul Editura Bompiani. „Este din prea mare grabă, în unele lucrări de licenţă sau în teze de doc-groaznic a spune unde a fost publicată o carte şi a nu spune de către torat, ca şi în cărţi (îndoielnice) tipărite, se aruncă puzderie de nume
    • 68 Septimiu Chelceade autori, adăugându-se – în cel mai fericit caz – doar iniţiala pre- Capitolul 2numelui. Este păgubitor pentru cititor. Dacă vrem să-l ajutăm săgăsească rapid lucrarea la care ne referim, este necesar să men- Norme de redactareţionăm şi prenumele alături de nume. Sunt unii autori care şi-au pu-blicat lucrările trecând pe copertă doar numele şi iniţiala prenumeluisau a prenumelor. De exemplu, V.O. Key, Jr. (1961). Trecem numelelor aşa cum a intrat în conştiinţa cititorilor. În legătură cu cele spuse până acum, aş remarca şi faptul că mairecent, pe plan mondial, s-a impus practica de a nu se mai menţiona,alături de numele autorului, gradele didactice (sau militare), titlurileacademice sau specialitatea acestuia. Astfel de informaţii, foarteutile altminteri, vor fi incluse separat într-o casetă pe coperta a patra Îndemnul de „a redacta cu gândul la cititor“ nu îi ajută prea mult pesau pe o pagină nenumerotată, înaintea prefeţei şi a cuprinsului, în cei care fac primii paşi în cercetarea ştiinţifică. Sigur, este esenţial săcazul cărţilor. nu confundăm adresa: să scriem într-o revistă academică, destinată Şi numele instituţiei la care este afiliat autorul oferă informaţii colegilor de breaslă, aşa cum ne-am adresa unui public larg, într-ofolositoare. În unele ţări, în Japonia de exemplu, firma unde lucrează revistă de popularizare. Anselm L. Strauss (1992, 6) – citat de Jean-conferă persoanelor un prestigiu mai mare chiar decât profesia pe Claude Kaufmann (1996/1998, 292) – remarcă: „Pur şi simplu, celecare o au. Fără a exagera, trebuie să recunoaştem că nu prezintă două tipuri de public nu poartă aceiaşi ochelari“. Chiar persoaneleaceleaşi garanţii ştiinţifice un practician şi un cercetător ştiinţific, un cultivate, dar cu o altă specializare decât în domeniul ştiinţelor so-profesor de la un colegiu nou înfiinţat şi un profesor de la o uni- cioumane, nu vor înţelege foarte bine nici terminologia din domeniuversitate cu tradiţie. Este bine, deci, să se cunoască instituţia unde şi nici nu vor putea aprecia, aşa cum se cuvine, argumentaţia,funcţionează autorii, cu denumirea ei întreagă (de exemplu, Institutul rigoarea prelucrărilor statistice, valoarea datelor dintr-o cercetare depentru Cercetarea Calităţii Vieţii, nu ICCV). teren. Publicul larg nu va citi cu aceeaşi atenţie ca specialiştii din Cum procedăm când unul dintre autori nu este încadrat (sau nu ştiinţele socioumane un raport de cercetare. Probabil, va fi captat demai este încadrat) în nici o instituţie sau când lucrează în mai multe faptele concrete şi de descrierea unor situaţii excentrice sau exotice.instituţii prin cumul? În primul caz, regula empirică cere să fie men- În cel mai bun caz, va răsfoi raportul de cercetare, nu îl va studia –ţionat, sub numele autorului, numele oraşului şi al ţării în care tră- aşa cum ne aşteptăm să o facă profesioniştii domeniului şi membriiieşte. În al doilea caz, aceeaşi practică a impus regula de a se trece comisiilor la examenul de licenţă sau la susţinerea tezei de doctorat,cel mult două instituţii, dacă în realizarea studiului au oferit auto- ca să nu mai vorbim de responsabilitatea colegiilor de redacţie cândrului sprijin egal. Este recomandabil, totuşi, să se renunţe la instituţia decid acceptarea sau respingerea unei lucrări.mai puţin prestigioasă. În cele ce urmează voi descrie cerinţele redactării unui raport de cercetare şi exigenţele pregătirii studiilor pentru publicare în revistele de specialitate din ţară şi din străinătate, precum şi normele prezentării manuscriselor la editurile specializate.
    • 70 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 71 Încă din 1928, când în SUA apăreau doar patru publicaţii de spe- În Anexa A propun un mod de prezentare a lucrărilor de licenţăcialitate, editorii revistelor de psihologie şi antropologie au propus o şi a tezelor de doctorat, fără a pretinde că ofer un panaceu. Aceeaşiprocedură standard de pregătire a manuscriselor, care în timp a remarcă trebuie făcută şi în legătură cu modul de prezentare a căr-condus la alcătuirea unui manual cu reguli precise pentru prezen- ţilor, a monografiilor din domeniul ştiinţelor socioumane. Precizeztarea studiilor ştiinţifice. Publication Manual of the American Psy- că am avut în vedere mai ales cercetările realizate într-o perspectivăchological Association – căci despre el este vorba – a apărut într-o cantitativistă. Cei interesaţi de redactarea rapoartelor de cercetareprimă formă în 1952. Cu completările ulterioare, acest manual calitativă găsesc în Metodologia cercetării calitative de Adrianaconstituie un ghid excelent nu numai pentru psihologi, ci şi pentru Băban (2002, 30-38) o serie de informaţii utile.toţi profesioniştii din domeniul ştiinţelor socioumane. Pe baza lui,Marc A. Provost, Michel Alain, Yvan Leroux şi Yvan Lussier(1993/1997) de la Université du Québec à Trois-Rivières au pus lapunct un Guide de présentation d’un rapport de recherche, aflat deja Rezumatulla a treia ediţie. În introducere se arată că normele oficiale aleAmerican Psychological Association (APA, 1994) trebuie adaptate, Deşi se scrie ultimul, rezumatul, ca plasare în textul unui articolpentru a se respecta particularităţile limbii franceze. Este ceea ce am ştiinţific, precede studiul propriu-zis. În lucrările de diplomă sau deurmărit să fac şi eu în textul de faţă, fireşte, cu referire la limba doctorat nu se obişnuieşte prezentarea unui rezumat. Rezumatul esteromână. Operaţia mi se pare cu atât mai necesară cu cât în prezent în un text scurt despre conţinutul articolului ştiinţific sau al raportuluitextele de specialitate româneşti sunt puse în circulaţie expresii de cercetare. Ca şi titlul, rezumatul oferă informaţii despre studiu şienglezeşti, uneori, greşit utilizate sau pentru care există echivalenţe serveşte la indexarea lucrării, ca şi la arhivarea datelor. Mulţi cititoriîn limba română. decid pe baza rezumatului dacă merită să citească în continuare Se acceptă cvasiunanim ca organizarea materialului pentru publi- articolul. Ar fi dezavantajos ca pentru un rezumat scris în grabă săcare să urmeze o schemă-standard (vezi Traxel, 1974, 439; Singleton nu fie citit un studiu interesant.et al., 1988, 437): Un bun rezumat trebuie să fie exact, redactat cu atenţie deosebită, • O introducere, în care se prezintă stadiul de cunoaştere a acurat, să reflecte corect conţinutul studiului, să nu includă infor- problemei investigate. maţii care nu se regăsesc în text. Deşi concis, rezumatul trebuie să • Trecerea în revistă a literaturii de specialitate cu referire la fie suficient de cuprinzător (engl. self-contained), conţinând termenii tema cercetată. necesari indexării, tezele, rezultatele, concluziile şi implicaţiile cele • Descrierea design-ului şi a modului de desfăşurare a investi- mai relevante ale studiului. Scris cu claritate, la diateza activă şi gaţiei, incluzând toate informaţiile utile pentru verificarea folosind verbele la timpul prezent (verbele la timpul trecut se vor rezultatelor printr-o nouă cercetare. utiliza numai la descrierea modului de manipulare a variabilelor), • Prezentarea datelor, a metodelor care au condus la rezultatele rezumatul trebuie să se distingă prin coerenţă şi lizibilitate. Publi- studiului. cation Manual (1994, 9) fixează lungimea unui rezumat pentru un • O discuţie asupra datelor relevante în cercetare, interpretarea studiu la 960 de semne tipografice (inclusiv spaţiile albe), ceea ce ar teoretică a rezultatelor. însemna aproximativ 120 de cuvinte. Pentru rezumatul unui raport
    • 72 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 73de cercetare empirică se prevăd 100-120 de cuvinte, iar pentru un • Care este problema studiată?articol teoretic 75-100 de cuvinte. Rezumatul unei cercetări empirice • Care sunt ipotezele referitoare la această problemă?trebuie să conţină referiri la: problema sau tema investigată, • Ce implicaţii teoretice are studiul realizat şi cum va influenţapopulaţia chestionată (număr, vârstă, sex, profesie ş.a.), metodele el cunoaşterea în domeniu?utilizate, datele obţinute, concluziile şi implicaţiile sau aplicaţiile • Care sunt enunţurile testate şi cum au fost derivate conclu-care decurg. Rezumatul studiilor pregătite pentru tipar va fi scris fără ziile?alineate şi va fi plasat pe centrul paginii, imediat sub titlu. De celemai multe ori, în revistele de specialitate rezumatul studiilor este pus Apelul la o vorbă de spirit, la un aforism sau o butadă dă reliefîn evidenţă prin mărimea sau tipul literei (engl. typeface); interli- introducerii. De exemplu, analizând relaţia dintre măsurare şi socie-nierea trebuie să fie la un rând (spaţiul dintre rânduri este de tate, invocarea lui Mihai Eminescu ar putea stârni curiozitateamărimea literei folosite) sau textul poate fi încadrat într-o coloană cititorilor:mai îngustă. Folosirea laolaltă a tuturor acestor modalităţi de distin-gere a rezumatului de restul textului nu se justifică. „Dacă cifrele nu guvernează lumea, ele arată cel puţin cum este ea gu- Pentru tezele de doctorat şi lucrările de licenţă, se recomandă un vernată“ – spunea Mihai Eminescu. Parafrazând, vom afirma şi noi:rezumat mai cuprinzător (aproximativ două pagini, circa 500 de „Dacă sondajele de opinie publică nu guvernează, ele ne arată totuşi cum este guvernată ţara“.cuvinte), care să cuprindă: a) problematica studiului; b) obiectivelesau ipotezele; c) metodologia; d) rezultatele; e) principalele con- În introducerea unui capitol tratând despre evoluţia structuriicluzii ale studiului (Provost, 1993/1997, 40). creierului uman, paradoxal intitulat Trecutul este prezent, expreşe- dintele Asociaţiei Americane de Sociologie, Douglas S. Massey (2002, 15), face trimitere la o replică din Requiem for a Nun de Introducerea William Faulkner, piesă de teatru jucată în 1956 la Paris în regia lui Albert Camus: „Trecutul nu moare niciodată. El nu este chiar trecut“ (Actul 1, Scena 3). Dincolo de profunzimea tezei, exprimarea ei –Orice studiu este firesc să înceapă cu o introducere, în care se pre- trebuie să recunoaştem – este sclipitoare.zintă tema de cercetare şi se descrie pe scurt strategia de investigare.„Introducerea permite să se situeze problematica studiului în inte-riorul domeniului sau al câmpului disciplinei. Ea trebuie să precizezeaspectele care diferenţiază cercetarea de alte studii existente, ele- Literatura consultatămentele de originalitate, ca şi obiectivele cercetării“ (Provost et al.,1993/1997, 43). Această parte a raportului de cercetare sau a stu-diului, pentru că este uşor identificabilă prin poziţia sa la începutul În legătură cu problema cercetată, literatura consultată exprimăstudiului, nu necesită să fie intitulată. Uneori, autorii îi pun titlul măsura documentării. Chiar dacă astăzi este relativ uşor să se obţinăsimplu Introducere sau imaginează un titlu voit acroşant. Este o prin Internet liste cvasicomplete cu lucrări care tratează problema dechestiune de opţiune, în nici un caz o greşeală. O bună introducere studiu, chiar dacă informatizarea bibliotecilor face mai uşoară acti-trebuie să răspundă mai multor întrebări: vitatea de documentare, trecerea în revistă a literaturii de specialitate
    • 74 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 75nu constituie deloc o operaţie mecanică, de înşiruire cronologică a • Să facem lizibilă trecerea în revistă a literaturii prin claritateunor titluri de cărţi şi a unor nume de autori. Prioritară mi se pare a fi şi coerenţă, procedând sistematic.selecţia contribuţiilor: a pune pe acelaşi plan, în acelaşi rând autoriiclasici cu cei obscuri este nu numai o impietate la adresa primilor, În acelaşi timp, Chris Hart atrage atenţia asupra a ceea ce nu tre-dar şi semnul evident al superficialităţii. buie să facem: „Înainte de a descrie contribuţia noastră personală asupra temei • Să omitem lucrările clasice sau relevante din domeniu.studiate – ne atrage atenţia Santiago Ramón y Cajal – trebuie să se • Să discutăm lucrări depăşite, vechi, neactuale.descrie pe scurt istoricul chestiunii, fie pentru a semnala punctul de • Să scriem incorect numele autorilor sau să greşim dateleplecare, fie pentru a da tributul de dreptate cuvenit cercetătorilor care bibliografice.ne-au precedat, netezind calea cercetărilor noastre“ (1897/1967, • Să utilizăm termeni afectogeni sau concepte fără a le defini.144). Şi „nobilul şi generosul om care a făcut pentru Spania ştiin- • Să facem apel la termenii din jargon şi la un limbaj discrimi-ţifică ceea ce au făcut Cervantes în literatură, Velasquez şi Murrillo natoriu pentru a justifica puncte de vedere limitate.în pictură“ – conform aprecierii lui Gheorghe Marinescu – continuă: • Să înşirăm idei, fără să le comentăm: o listă nu echivalează cu„Dacă din dragoste pentru concizie sau chiar din cauza lenei tânărul trecerea în revistă a literaturii problemei.investigator tinde să omită date sau omite să citeze pe alţii, să nu uite • Să acceptăm orice punct de vedere sau credinţă ce se regă-că şi ceilalţi îl vor răsplăti cu aceeaşi monedă, trecând în mod inten- seşte în literatura consultată.ţionat sub tăcere lucrările sale“ (Ramón y Cajal, 1897/1967, 144). • Să descriem doar conţinutul lucrărilor citite, fără a-l evalua. Chris Hart (1998, 219), pledând pentru descătuşarea imaginaţieiîn cercetările din ştiinţele sociale, propune o listă cu imperativele • Să includem informaţii necontrolate, inexacte.trecerii în revistă a literaturii de specialitate: • Să transcriem incorect termenii, în special paronimele. • Să identificăm şi să discutăm studiile cele mai relevante în • Să utilizăm un limbaj pretenţios. legătură cu tema ce ne preocupă. • Să includem cât mai multe materiale moderne, de ultimă oră. Ca să mă conformez regulilor formulate de Chris Hart, apreciez • Să acordăm atenţie detaliilor, cum ar fi transcrierea numelor ca fiind foarte valoros ghidul propus: recomandările şi interdicţiile proprii. sistematizate nu epuizează însă problema trecerii în revistă a litera- • Să încercăm să fim reflexivi, să examinăm bias-urile noastre turii de specialitate. De exemplu, priorităţile, proporţiile şi modali- şi să le clarificăm. tăţile concrete. Despre acestea ghidul în cauză nu ne spune nimic. Raportul clasic-modern îi desparte pe cercetătorii ştiinţifici în două • Să evaluăm critic materialele consultate şi să arătăm cum le-am tipuri: „cercetători ai ultimei cărţi“ şi „cercetători ai cărţilor funda- analizat. mentale“. În timp ce primii iscodesc apariţia cărţilor noi şi pândesc • Să dăm citate şi exemple pentru a justifica evaluările şi moda, ceilalţi rămân încremeniţi în preajma clasicilor. Să evităm a analizele făcute. ne încadra în oricare din aceste tipuri extreme: est modus in rebus. • Să fim analitici, evaluativi şi critici faţă de literatura consul- Să acordăm prioritate noului, dar să nu ignorăm fundamentele. tată. Cât priveşte modalitatea concretă de documentare, trebuie să avem • Să orientăm informaţiile obţinute prin trecerea în revistă a în vedere logica descoperirii şi, corespunzător, figura compozită a literaturii de specialitate.
    • 76 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 77cercetătorului ştiinţific: jumătate vulpe, jumătate arici. „Cercetă- a face referinţe bibliografice, cercetătorul având libertatea de a alegetorul-vulpe, pe măsură ce descrie, îl vedem urmând, scrutător şi între:agresiv ca o vulpe, pistele numeroase ale geografiei sociale. El • Inserarea numelui autorului/autorilor în naraţiune şi între pa-combină faptele şi noţiunile disparate, jonglează cu metodele abil şi ranteze a anului de apariţie a lucrării la care se face trimitere.fără reticenţe. Nimic nu-i stă în cale dacă cercetările sale îi permit săavanseze. Ca şi în cazul artistului, calităţile operei sunt mai impor- Émile Durkheim (1895) consideră că faptele sociale trebuie tratate ca lucruri.tante decât respectarea regulilor artei. Cercetătorul-arici intră înacţiune când este vorba de a explica rezultatele obţinute. Ca arici, el • Includerea între paranteze rotunde atât a numelui, cât şi ase strânge, ameninţă cu ţepii, refuză tot ceea ce neagă sau contrazice anului de apariţie a lucrării.propria viziune. El examinează aceste rezultate în interiorul uneidiscipline şi, plecând de la o singură cauză, caută cheia tuturor Aşa cum s-a afirmat, faptele sociale trebuie tratate ca lucruri (Durkheim,enigmelor“ (Moscovici, 1988, 8-9, apud Seca, 1999, 45). Cele două 1895).faţete ale cercetătorului se văd şi în felul în care este trecută înrevistă literatura de specialitate. Ipse dixit, pare a susţine cercetă- • Mai rar, se utilizează şi formula includerii în naraţiune atât atorul-arici; nihil praeter naturam perpetuum, ne avertizează cercetă- numelui autorului, cât şi a anului ediţiei princeps, renunţân-torul-vulpe. Serge Moscovici crede că „ariciul“ are ultimul cuvânt. du-se la paranteze.Acest lucru este indubitabil în cadrul ştiinţei normale. Revoluţiile înştiinţă – cum numea Thomas S. Kuhn (1962/1976) tensiunea schim- Încă în 1895, Émile Durkheim a cerut ca faptele sociale să fie tratate ca lucruri.bării paradigmelor – îl favorizează însă pe cercetătorul-vulpe. S-ar mai putea aduce în discuţie şi o altă tipologie. Există „cer- Se recomandă menţionarea doar a numelui autorului, fără men-cetători-ţânţar“ şi „cercetători-lipitoare“. Poate că unii dintre colegii ţionarea prenumelui sau a altor determinări (de exemplu, Jr.). Înmei se vor supăra, dar nu mi se pare mai nobilă analogia cu vulpea textul de faţă nu am ţinut seama de această recomandare şi, consi-decât cu lipitoarea. În medicina populară folosirea lipitorilor a salvat derând că repetitio est mater studiorum, am trecut insistent numele,vieţi… Şi lipitorile, şi ţânţarii sug sânge; ţânţarii se satură rapid, prenumele, iniţiala şi, după caz, sufixul Jr., când am renunţat lalipitorile nu. Şi printre cercetători se întâlnesc persoane, foarte paranteze sau când am inclus între paranteze doar anul lucrării. Datăonorabile de altfel, care nu stăruiesc prea mult asupra unei teme. fiind finalitatea didactică a discursului, nu cred că am greşit sau nuSpun ce au de spus şi rapid abordează o temă nouă, sunt atraşi de o am greşit prea mult.altă problemă. La polul opus se situează cercetătorii care nu se • Când trimiterea bibliografică se face la o anumită parte a lu-dezlipesc de tema lor de cercetare ani şi ani de zile, uneori toată crării, acest lucru este marcat prin notarea capitolului, a pa-viaţa. Şansa lor de a rămâne în istoria ştiinţei pe care au slujit-o este ginii sau a paginilor imediat după anul de apariţie a lucrăriimult mai mare. Gândindu-mă la drumul meu în ştiinţă, mă văd mai consultate, având grijă ca în lista bibliografică de la sfârşituldegrabă ţânţar decât lipitoare… volumului să menţionăm şi anul apariţiei primei ediţii. Dar cum se fac trimiterile bibliografice, ce reguli de citare a lucră-rilor trebuie respectate? Apelez, în continuare, la recomandările dinPublication Manual (1994, 168-174). Există mai multe modalităţi de
    • 78 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 79 Întrebându-se ce este un fapt social, Émile Durkheim (1985/1974, cap. 1) public, de importanţa problemei, de tactica adoptată pentru a convinge răspunde: un fapt social are ca note definitorii constrângerea externă şi publicul). Trebuie să le selecteze pe cele cu adevărat relevante, existenţa lui independent de formele individuale pe care le îmbracă. importante pentru tema pusă în discuţie. Aceste idei trebuie amalgamate într-un text personal, nu prezentate aşa cum au fost întâlnite în sursele • Dacă nu se sintetizează textul autorului sau dacă este para- bibliografice. (Şerbănescu, 2000/2001, 178). frazat, atunci se extrage un pasaj foarte semnificativ din lu- crare şi se include între ghilimele. Citatele foarte extinse, care se apropie de limita maximă de o pagină, lasă impresia că autorul nu a stăruit asupra textului, că nu a În concepţia fondatorului sociologiei franceze, sociologia are ca do- reuşit sau nu şi-a propus să desprindă ideea din cuvinte. În lucrările meniu studiul faptelor sociale, iar „Un fapt social se recunoaşte după de licenţă şi în tezele de doctorat, citatele care depăşesc 28 de puterea de constrângere externă pe care o exercită sau e în stare să o rânduri este bine să fie prezentate în „casetă“ (engl. box). Casetele exercite asupra indivizilor“ (Durkheim, 1895/1974, 65). vor fi reunite într-un adaos la lucrare, numit „apendice“ (lat. appendix). Nu ar trebui admise disertaţii cu casete dispuse în textul • Când citatul, în lucrarea originală, acoperă două pagini (sfâr- propriu-zis. Ele lasă impresia unui colaj. În lucrările destinate tipa- şitul uneia şi începutul următoarei) sau când menţionăm un rului, casetele pot fi dispuse în interiorul capitolelor, marcându-se studiu dintr-o revistă, specificăm acest lucru prin trecerea nu- faptul că nu aparţin autorului. Vor fi, aşadar, încadrate în chenar, mărului respectivelor pagini, precedate de [pp.]. scrise cu corp de literă mai mic sau pe mai multe coloane decât „A trata fenomenele sociale ca lucruri înseamnă a le trata în calitatea lor textul original. Casetele vor avea titlu şi vor fi numerotate. Se va de date, alcătuind punctul de plecare al ştiinţei“ (Durkheim, 1974, pp. alcătui o „listă a casetelor“ (engl. list of boxes), ce se va insera după 79-80). „cuprins“ şi, eventual, după „lista tabelelor“ şi „lista figurilor“. În legătură cu lungimea unui citat, Mircea Eliade (1958/2002, 4) Atenţie, să nu uităm faptul că un citat nu trebuie să depăşească spunea: „Un citat preţuieşte (în conştiinţa cititorului) în măsura în28 de rânduri de text, adică o pagină, şi că pe o pagină din manuscris care este scurt, dens, strălucitor. O pagină întreagă citată anuleazăse recomandă să nu fie date mai mult de două-trei citate scurte această imagine“. Se întâmplă, uneori, că ideile la care vrem să(Miguel, 1997, 137). Se recomandă ca citatele care depăşesc 40 de facem referiri sunt plasate în diverse locuri într-o lucrare: folosimcuvinte să fie inserate în text fără a fi marcate cu ghilimele, dar la un atunci indicaţia bibliografică pass. = passim. Alteori, ideea apare lasingur rând, păstrându-se un spaţiu de mărimea alineatului la dreapta o anumită pagină, iar dezvoltarea ei se face pe mai multe pagini.şi la stânga citatului. Indicăm acest lucru prin menţionarea paginii şi a abrevierii urm. = Textul se prezintă ca o succesiune de părţi. Fiecare parte conţine o următoarele. singură idee principală, pe care o prezintă, o detaliază, o analizează, o dezbate, o exemplifică. Autorul trebuie să stabilească legături între părţi, • O lucrare citată poate avea mai mulţi autori. Când sunt doi astfel încât textul să capete complexitate, continuitate, ritm alert, să autori, fără excepţie menţionăm numele amândurora. Dacă ofere surprize la lectură, să-l facă pe cititor să vadă frumuseţea textului. Textul trebuie organizat în funcţie de ideile pe care autorul doreşte să le lucrarea citată are până la şase autori, regula prevede ca prima transmită şi pentru care şi-a făcut un plan într-o etapă anterioară. El dată să fie scrise numele tuturor, iar în celelalte citări să se trebuie să se oprească la un număr optim de idei principale şi secundare menţioneze numele primului autor, urmat de abrevierea şi (în funcţie de complexitatea subiectului, de spaţiul avut la dispoziţie, de alţii = et al. sau şi colab. = şi colaboratorii.
    • 80 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 81 Interethnic Relations in Romania. Sociological Diagnosis and Evalua- ordonându-i alfabetic, menţionând, după numele fiecăruia, tions of Tendencies (Abraham, Bădescu şi Chelcea, 1995) reprezintă o anul publicării volumului pe care îl avem în vedere. primă încercare de analiză şi diagnoză… Ipoteza „sâmburelui de adevăr“ al stereotipurilor a fost verificată în Este de remarcat faptul că între ultimul şi penultimul autor se numeroase cercetări (Abate şi Berrien, 1967; Mackie, 1973; McCauleyintroduce conjuncţia [şi]. şi Stitt, 1978; Schumab, 1966). Dorel Abraham et al. (1995), analizând relaţiile interetnice din România… Personal, consider că ordonarea cronologică a contribuţiilor este mai relevantă decât ordinea alfabetică a numelui autorilor. Nu îi • Multe lucrări tipărite au coordonatori. Specificarea acestui îndemn pe studenţi să-mi împărtăşească preferinţa, ci să evalueze ce lucru se face prin menţionarea după numele lor, între paran- ajută cel mai mult la lămurirea problemei de studiu: anterioritatea teze, a calităţii (coord.), (ed.) sau când sunt mai mulţi (eds.). cercetărilor sau înşiruirea alfabetică a numelor autorilor? Dacă grupul de autori depăşeşte numărul de şase, în text nu vor fi trecute toate numele, ci doar numele primului autor, • Ar mai fi de spus în legătură cu modul în care se fac trimi- urmat de abrevierea „şi alţii“ sau et alii (prescurtat, ed al.). În terile bibliografice că pentru lucrările a căror dată de publi- lista bibliografică se recomandă însă menţionarea tuturor care nu este cunoscută se menţionează după titlu (f.a.), ceea celor care au contribuit la realizarea studiului, pentru ca ce înseamnă „fără an“, echivalent în limba engleză n.d. = no numele lor să poată fi incluse în indexul de nume. date. • În redactarea studiului facem uneori trimiteri la institute de • Pentru scrierile din antichitate care nu se pot data se va cercetare, la organizaţii guvernamentale sau internaţionale. menţiona anul traducerii sau versiunii utilizate. Prima oară când cităm trecem denumirea instituţiei, pentru ca În Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca în citările ulterioare să folosim doar iniţialele. (1967, 243-250) schiţează teoria comportamentului prosocial. • Se întâmplă, ce-i drept rar, ca textul pe care-l cităm să aibă un autor anonim: arătăm aceasta prin cuvântul „anonim“, după • Când se cunoaşte anul scrierii lucrărilor antice, se recomandă care facem datarea. menţionarea lui. • Întâlnim şi situaţii în care unul şi acelaşi autor a abordat aceeaşi temă la care vrem să ne referim în mai multe lucrări, În Scrisori către Luciliu, filosoful stoic roman Lucius Annaeus Seneca (58 e.n./1967, 243-250) schiţează teoria comportamentului prosocial. apărute în ani diferiţi. După numele autorului în paranteză trecem, în ordine cronologică, anii de apariţie a respectivelor • Acelaşi lucru este bine să îl precizăm ori de câte ori folosim contribuţii. traduceri sau alte ediţii decât ediţia princeps: Într-o serie de lucrări, Septimiu Chelcea (1975, 1982, 1986, 1998) a abor- Evoluţia anchetelor sociale în Marea Britanie este prezentată de C.A. dat diferite probleme de metodologie a cercetării sociologice empirice. Moser (1958/1967, cap. 2). • Dacă aceeaşi temă a fost abordată de mai mulţi autori, dar la • Trimiterile bibliografice la scrierile sfinte (Biblia, Coranul anumite intervale, îi includem într-o singură paranteză, ş.a.), ca şi la unele lucrări clasice care au o numerotare
    • 82 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 83 sistematică invariabilă în toate ediţiile, vor cuprinde titlul, la Imaginaţia sociologică de C. Wright Mills (1969/1975) nu consi- numărul capitolului şi al versetului sau al paragrafului, fără a der că am apelat la o sursă bibliografică de mâna a doua, deşi m-am se mai indica şi pagina. folosit de o traducere în limba română (C. Wright Mills, The Socio- • Uneori, dintr-un motiv sau altul, nu avem acces la o lucrare logical Imagination, New York, Oxford University Press, 1959). de referinţă. O găsim citată sau descoperim un citat din ea Cred în instituţia traducerii. O traducere profesionistă este o proteză, într-o altă lucrare a altui autor. Riguros şi moral în acelaşi într-adevăr, dar aşa cum este microscopul sau luneta, nu ochelarii… timp este să recunoaştem că folosim o informaţie „de mâna a Îl înţelegem mai bine pe Jean-Jacques Rousseau (1762/1962) în doua“, menţionând după numele autorului: „citat de“, „după“ traducerea acad. Henri H. Stahl, pe Georg Wilhelm Friedrich Hegel sau apud şi notând din ce lucrare am preluat citatul. În lista (1833/1964) tradus de acad. D.D. Roşca, pe Sigmund Freud (1916- bibliografică vom trece însă ambele lucrări. 17/1980), în traducerea dr. Leonard Gavriliu, pe C. Wright Mills (1969/1975) în versiunea dr. Petru Berar. Ca atare, îmi sfătuiesc stu- Auguste Comte (1824, 500) – apud Paul Foulquié şi Raymond Saint- denţii, înainte de a începe lectura, să se intereseze cine a făcut tradu- Jean (1962, 492) – atrăgea atenţia că „nu există o separare absolută între cerea şi să specifice numele traducătorului în lista bibliografică a observaţie şi raţionament“. disertaţiei lor: În legătură cu sursele de primă mână şi de mâna a doua, Umberto Hegel, Georg W.F. [1833](1963). Prelegeri de istoria filozofiei (trad.Eco (1977/2000, 61) apreciază că „în limitele fixate de obiectul D.D. Roşca). Bucureşti: Editura Academiei R. P. Romîne.cercetării mele, sursele trebuie să fie totdeauna de primă mână“.Eruditul profesor precizează: „O traducere nu este o sursă: este o Le mai spun să nu dea un citat folosit într-un text ca şi cum ar fiproteză, precum placa dentară sau ochelarii, un mijloc pentru a consultat originalul. S-ar putea ca lucrarea pe care pretindem că amatinge într-un mod limitat ceva ce nu se găseşte la îndemâna mea“ citit-o în original nici să nu fi intrat în bibliotecile din ţară sau să se fi(1977/2000, 61). Într-adevăr, dacă cineva şi-a ales ca temă a diserta- pierdut. Recunosc, m-am abătut şi eu de la povaţa pe care le-o dauţiei „Problema transcendentalităţii Frumosului în Summa theolo- azi studenţilor, dar nu am perseverat. Autorul lui Escu, poetul,giae“ de Toma d’ Aquino, trebuie să analizeze Summa Sf. Toma în prozatorul şi dramaturgul Tudor Muşatescu, ar fi spus: „Ale tinereţiioriginal. Dacă ţi-ai stabilit tema „Profeţia autorealizatoare şi aplica- valuri“.ţiile ei în învăţământul preşcolar“, nu ai altceva de făcut decât să După trimiterile bibliografice (număr, selecţie valorică, mozaiculîncepi cu studiul The self-fulfilling prophecy, publicat de Robert K. limbilor străine, scufundarea în trecut sau apelul la lucrările deMerton în Antioch Review (1948, 8, 193-200) şi retipărit în Social ultimă oră) deosebim fără prea mare efort un cercetător autentic deTheory and Social Structure (Merton, 1949). Lucrurile mi se par un diletant. După modul cum sunt făcute aceste trimiteri ne dămfoarte clare. Îmi este greu să accept însă că, scriind despre opinia seama nu numai de acribia autorului, dar şi de moralitatea lui.publică, am utilizat surse de mâna a doua când am citat lucrarea The Constituie o abatere de la etica profesională să citezi mai mult decâtSpiral of Silence. Public Opinion – Our Social Skin de Elisabeth ai citit, dar şi mai puţin. Citatele de complezenţă, din prietenie sauNoelle-Neumann (1984) pentru faptul că această lucrare de referinţă slugărnicie, ca şi cele impuse în epoca totalitarismului comunist deeste o traducere din germană (Die Schweigespirale: Öffentliche către unele edituri nu au nimic de-a face cu spiritul ştiinţific. M-aşMeinung – Unsere Soziale Haut, 1980). Nici când am făcut trimitere bucura ca astfel de practici să fi rămas de domeniul trecutului.
    • 84 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 85 În afara „sistemului de citare autor-dată“, cunoscut şi sub numele Deşi se practică încă ambele sisteme de citare, sistemul Harvardde „sistemul Harvard“, la care m-am referit până acum, în practica câştigă teren, se generalizează, pentru că prezintă – după cumredactării lucrărilor ştiinţifice întâlnim şi „sistemul de citare nume- remarca şi Chris Hart (1998, 210) – o serie de avantaje: relevă curic“ (numit şi „sistem autor-număr“). Claudette Buzon şi Marie-Jo pregnanţă lucrările citate şi data apariţiei lor, permite revizuireaMouras (1997, 93) constatau că în Franţa sistemul de citare numeric bibliografiei, inserarea unor lucrări noi sau renunţarea la unelese păstrează mai ales în redactarea textelor de istorie şi filosofie. La trimiteri bibliografice fără renumerotarea citatelor, oferă posibilitateanoi, în domeniul ştiinţelor socioumane predomină sistemul autor- citării de mai multe ori a aceleiaşi lucrări, indicându-se o singurădată. Prezint, totuşi, şi sistemul autor-număr: dată autorul şi lucrarea, asigură o viziune de ansamblu, lămuritoare, asupra bibliografiei întregii lucrări. „În studiile sociologice se poate vorbi de realizarea observaţiei de către Fireşte, autorii au libertatea nu numai de a alege între cele două o persoană, de către o echipă omogenă şi, în fine, de către o echipă sisteme de citare, dar şi de a le combina. Important este ca referinţele multidisciplinară“.39 bibliografice să fie clare, să ofere toate detaliile de identificare, să fie 39. Traian Herseni, „Metodologia cercetărilor psihosociologice de la uniforme, adică să se citeze în acelaşi fel pe tot parcursul lucrării, să Boldeşti“, în Sociologia militans, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, fie corecte, ceea ce presupune respectarea structurii citatului. Cele 1972, p. 36. trei criterii pentru referinţele bibliografice trebuie să ghideze redac- tarea lucrărilor academice (Hart, 1998, 209). În cadrul acestui sistem, referinţele bibliografice sunt numerotate Uneori, în lucrările de licenţă se fac trimiteri la studii publicate înîn ordinea în care apar în text. La „subsolul paginii“ se trece res- revistele de specialitate de la începutul secolului trecut, ca şi cum arpectivul număr, cu indicaţiile bibliografice corespunzătoare. Este fi fost consultate direct. Numai că unele din colecţiile revistelorpermis ca numerele corespunzătoare citatelor din text, ca şi preci- citate nici nu se găsesc în ţară sau se păstrează la fondul cărţilor rarezările bibliografice, să nu fie plasate în partea de jos a paginii, ci la ale bibliotecilor centrale, la care studenţii cu greu au acces. O astfelsfârşitul capitolului sau chiar în finalul lucrării. Dacă se optează de strategie nu constituie deloc o subtilitate; este un truc ce nu-ipentru această ultimă variantă, trimiterile bibliografice vor fi nume- poate impresiona decât pe neaveniţii din domeniu. Corect este să serotate de la 1 la N pentru fiecare capitol şi prezentate astfel la sfâr- facă distincţie între lucrările citite, din care s-au extras anumiteşitul lucrării. A se vedea, pentru exemplificare, lucrarea lui Mihai citate, şi lucrările consultate ce alcătuiesc bibliografia generală sauRalea şi Traian Herseni Introducere în psihologia socială (1966). selectivă a problemei, dar din care nu s-au folosit citate.Nu constituie decât risipă de timp şi de spaţiu reluarea la sfârşitul • În bibliografia generală a lucrărilor de licenţă ar merita să fielucrării a trimiterilor bibliografice de la finele capitolelor – aşa cum menţionate şi prelegerile profesorilor, chiar dacă acestea nuse procedează neinspirat în unele teze de licenţă. Avantajul plasării au fost tipărite. Se înţelege, numai dacă au legătură cu tema şitrimiterilor bibliografice la subsolul paginii decurge din economia de numai dacă au sugerat vreo idee sau au transmis informaţiitimp: cititorul află imediat autorul şi lucrarea la care se face refe- utilizate.rinţă, nu mai trebuie să caute la sfârşitul capitolului sau al întregiilucrări indicaţia bibliografică. Dezavantajul acestui sistem de citare Chelcea, Septimiu (2000). Psihologia socială. Curs universitar nepu-este legat de punerea în pagină: există riscul de a trece notele biblio- blicat, Şcoala Naţională de Ştiinţe Politice şi Administrative. Bucureşti.grafice de la o pagină la alta, ceea ce reduce lizibilitatea.
    • 86 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 87 • În lucrările de licenţă, în tezele de doctorat şi, mai rar, în cercetarea sociologică a plasei Dâmbovnic, Simpozion, Universitatea cărţile şi articolele ştiinţifice se fac trimiteri la lucrările de din Piteşti. licenţă sau tezele de doctorat susţinute anterior la aceeaşi uni- • Când ne referim la o comunicare ştiinţifică prezentată ca versitate sau în alte institute de învăţământ superior din ţară şi poster (afişată), trebuie să facem această precizare. din străinătate. Chelcea, Septimiu. (1992, septembrie). Atitudinile etnice ale românilor. Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea socială a memoriei colective. Prezentare poster la Conferinţa Naţională de Psihologie. Universitatea Lucrare de licenţă nepublicată, Universitatea Bucureşti. Bucureşti. • Tezele de doctorat sunt însoţite de un rezumat care se multi- Rămâne la latitudinea autorilor să menţioneze sau nu data precisă plică într-un număr redus de exemplare. Trimiterile biblio- (luna şi ziua) a manifestării ştiinţifice la care se face trimiterea grafice pot viza fie acest rezumat, fie manuscrisul tezei. bibliografică. De obicei, se indică numai luna calendaristică, nu şi Recomand trimiterile bibliografice la rezumatul tezei de ziua sau zilele în care au avut loc simpozionul, conferinţa, sesiunea doctorat, nu la manuscrisul ei. de comunicări ştiinţifice. Rezumatele tezelor de doctorat susţinute în străinătate sunt • În fine, pot fi făcute trimiteri bibliografice şi la manuscriseleincluse într-o publicaţie specială, Dissertation Abstracts Interna- nepublicate sau în curs de publicare. Acest lucru se va men-tional (DAI). După caz, se vor indica numele şi prenumele autorului, ţiona.anul prezentării tezei, titlul acesteia, denumirea publicaţiei (DAI),numărul volumului şi indicativul de regăsire. Chelcea, Septimiu (2003). Oficializarea bârfei, calomniei şi delaţiunii în comunism. Manuscris nepublicat. • Când se utilizează informaţii din comunicările prezentate la În practica redactării lucrărilor ştiinţifice apar mereu probleme reuniuni ştiinţifice, conferinţe, simpozioane, întâlnim două noi. În urmă cu zece-douăzeci de ani nu ne gândeam să facem situaţii: respectivele comunicări au fost incluse într-un volum trimiteri bibliografice la media electronică. Azi, ne întrebăm cum să editat de instituţia organizatoare şi, a doua situaţie, contribu- facem acest lucru cât mai bine. Lucrarea lui X. Li şi N.B. Crane ţiile participanţilor nu au fost (încă) reunite într-o lucrare (1993) despre stilul electronic şi despre modul de citare a informa- tipărită. În primul caz se procedează ca şi când materialul ar fi ţiilor electronice este de referinţă. Conform precizărilor din Publica- apărut într-o carte. În al doilea caz se menţionează numele tion Manual, este de dorit să se specifice toate elementele de refe- autorilor, titlul comunicării ştiinţifice şi data desfăşurării rinţă pentru informaţiile online. simpozionului (anul, luna, ziua sau zilele). În continuare, se trece numele moderatorului şi denumirea secţiunii în care a Autor, I. (data). Titlul articolului. Numele revistei [online], XX. Locul fost susţinută verbal comunicarea, precum şi tema simpo- de regăsire: adresa (Available: Specify path). zionului şi locul de desfăşurare. • Când se folosesc baze de date electronice, se vor menţiona: Constantinescu, Cornel. (1999, decembrie). Tradiţia cercetărilor socio- numele autorilor principali (coordonatorii cercetărilor), data logice în judeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la publicării materialului, titlul cercetării, datele de identificare a
    • 88 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 89 sursei electronice, inclusiv anul stocării materialului în com- privind pregătirea rapoartelor de anchete selective, publicate de puter, numele producătorului, instituţia producătoare, locali- Oficiul statistic al Naţiunilor Unite în 1950. Se începe cu descrierea tatea şi numele distribuitorului. generală a anchetei (a. enunţarea scopurilor anchetei; b. descrierea • Pentru rezumatele de pe CD-ROM se specifică: numele auto- materialului cuprins; c. natura informaţiei colectate; d. metodele de rului, data, titlul articolului, apoi între paranteze drepte men- colectare a datelor; e. metoda de eşantionare; f. repetarea anchetei, ţiune CD-ROM, titlul revistei, numărul revistei, paginile între dacă este cazul; g. data începerii şi durata anchetei; h. exactitatea; i. care se află articolul şi precizarea numărului de regăsire a costul; j. evaluarea anchetei în funcţie de atingerea obiectivelor; k. informaţiei. responsabilitatea asupra datelor; l. referinţele la respectiva anchetă). • În cazul paginilor Web se menţionează: metoda de prelucrare, Se precizează apoi metoda de selectare a unităţilor din eşantion şi se numele „gazdei“ (engl. host) şi al dosarului (engl. file) şi data descrie personalul (număr, calificare, pregătire specială pentru vizitării. uniformizarea colectării datelor, verificarea corectitudinii culegerii datelor, expunerea modalităţilor de verificare a exactităţii datelor Literatura consultată în vederea scrierii unui articol ştiinţific, a primare) şi echipamentul utilizat pentru înregistrarea datelor deunei teze de doctorat sau a unei lucrări de licenţă îl califică pe autor; teren. Analiza statistică şi procedeele de calcul trebuie prezentate pemodul de utilizare a ei îl poate descalifica. larg. O atenţie specială se va acorda preciziei anchetei, indicându-se: a. erorile de eşantionare; b. gradul concordanţei realizate de investi- gatori independenţi care tratează acelaşi material; c. alte erori decât cele de eşantionare; d. precizia, completitudinea şi adecvarea ca- Descrierea design-ului cercetării drului; e. comparaţia cu alte surse de informaţie; f. eficienţa cer- cetării; g. observaţiile critice vizând tehnicile şi procedeele anchetei.Ca şi descrierea modului de desfăşurare a investigaţiei, prezentarea Raportul de anchetă se va încheia cu consideraţii finale.design-ului acesteia constituie o parte componentă a raportului decercetare ce poate avea o pondere mai mare sau mai mică în eco-nomia lucrării, în funcţie de potenţialii cititori. Pentru specialişti,cunoaşterea în detaliu a metodologiei cercetării este de cel mai mare Analiza datelorinteres. Dacă redactăm materialul pentru publicarea într-o revistă despecialitate, vom trata pe larg problemele de ordin metodologic, vom Analiza datelor ocupă, de regulă, cea mai mare parte dintr-un raportprezenta în profunzime aspectele tehnice şi de procedură. Aceeaşi de cercetare, ca şi dintr-un studiu publicat într-o revistă ştiinţifică.cerinţă apare când adresăm rapoartele de cercetare beneficiarilor Vor fi prezentate datele şi metodele statistice de prelucrare a lor, în(persoanelor sau instituţiilor care au finanţat cercetarea). Dacă vizăm cazul abordărilor cantitative, iar în studiile calitative se vor insera înmarele public, sigur, nu vom insista asupra subtilităţilor metodei, ci proporţii convenabile răspunsurile persoanelor intervievate, frag-vom discuta mai ales semnificaţia datelor, vom sublinia noutatea mente autobiografice, comentarii ale martorilor oculari etc.interpretării lor. În ceea ce priveşte rapoartele de anchetă, consider, alături de C.A.Moser (1958/1967, 422-233), că rămân valabile Recomandările
    • 90 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 91Tabelele. În anchetele sociologice, cel mai adesea, datele cercetării analiza datelor. Nu îşi găseşte nici o justificare trecerea la analizasunt prezentate sub forma tabelelor, care permit concentrarea optimă bivariată, la construirea tabelelor cu dublă intrare, dacă frecvenţelea informaţiilor. Dacă a spune multe în cuvinte puţine este o artă, a se concentrează în jurul unei singure categorii, în celelalte frec-concentra informaţia în spaţiul restrâns al unui tabel constituie o venţele fiind nesemnificative, dacă lipsesc datele referitoare la oştiinţă. Voi arăta în continuare cum se construiesc tabelele şi cum variabilă sau dacă apar multe erori de codificare sau nonrăspunsuri.pot fi ele inserate în textul lucrărilor ştiinţifice. În mod obişnuit, Ca şi distribuţia frecvenţelor, calcularea procentajelor (împărţireatabelele conţin date cantitative, dar pot fi construite – aşa cum se va numărului cazurilor dintr-o categorie la numărul total de cazuri şivedea – şi tabele necifrice, în care sunt prezentate comparaţii cali- înmulţirea rezultatului cu 100) serveşte la identificarea fenomenelor.tative (caracteristici, funcţii etc.). Tabelele de date cantitative sunt de Va trebui să avem grijă să nu exprimăm şi să nu interpretăm pro-mai multe tipuri. centajele când numărul total de cazuri este mai mic de 30. Expri- marea datelor în procente are menirea de a simplifica, nu de a„Tabelele centralizatoare“ conţin datele primare ale cercetării, „toate amplifica. Altfel, ajungem la constatări de tot hazul: într-o familieinformaţiile recoltate cu ajutorul ansamblului variabilelor şi pentru monogamă sunt 50 la sută bărbaţi şi 50 la sută femei! De asemenea,fiecare individ în parte“ (Ferréol şi Schlachter, 1995, 89). De regulă, va trebui să decidem dacă exprimăm în procente totalul răspun-tabelele centralizatoare sunt incluse în anexele lucrării. De aici sunt surilor sau totalul cazurilor. De exemplu, în prezentarea rezultatelorpreluate anumite date pentru analiză. În tabelele centralizatoare unui sondaj de opinie publică vor fi lăsate de o parte nonrăspun-„subiectul“ se trece la începutul fiecărui rând, iar predicatul deasupra surile, calculându-se procentajele faţă de totalul celor care şi-aufiecărei coloane. Dacă, din anumite motive, unele date nu au intrat în exprimat opiniile, sau se va lua în calcul întregul eşantion?posesia cercetătorului, deşi ele există, în căsuţa corespunzătoare din Datoria cercetătorului este de a evita manipularea publicului, de atabel se vor trece puncte de suspensie […]. Dacă fenomenul cercetat preîntâmpina înţelegerea greşită a datelor. Păstrarea constantă anu apare, se trece linie de spaţiu [–]. numărului în raport de care se calculează procentajele (deci, inclu- Datele din tabelul centralizator pot fi preluate pentru analiză şi derea nonrăspunsurilor) facilitează, de cele mai multe ori, înţele-incluse într-un „tabel cu o singură variabilă“ (engl. univariate gerea corectă a datelor de cercetare. Ar mai fi de spus că datele dinpresentation), „cu două variabile“ sau „cu mai multe variabile“ orice tip de tabele exprimate în procente trebuie să aibă acelaşi(engl. bivariate, polivariate presentation). Programul pentru com- număr de zecimale şi că prin rotunjirea zecimalelor putem simplificaputer (SPSS) realizează, fără efortul cercetătorului, astfel de tabele. prezentarea datelor, sporind relevanţa lor. Chiar dacă programul deProblema este de a le folosi corect. calculator editează tabele cu mai multe zecimale, rămâne în sarcina autorului să reconstruiască tabelele în vederea includerii lor în„Tabelele cu o singură variabilă“ sunt indispensabile nu numai în rapoartele de cercetare. Ar trebui descurajată tendinţa de a încorporastudiile descriptive, când cercetătorul urmăreşte apariţia fenome- direct în lucrările ştiinţifice tabelele imprimate la calculator. A lenului într-o anumită categorie de populaţie, dar şi în studiile explica- rescrie nu constituie o activitate gratuită. De multe ori, pentru per-tive. Cu ajutorul tabelelor cu o singură variabilă putem prezenta ran- soanele avizate datele din tabele vorbesc de la sine. Să ne rezervămgul scorurilor, media, mediana, modul, frecvenţele şi procentajele. timp să le „ascultăm“ şoapta.Examinarea distribuţiei frecvenţelor oferă o viziune de ansambluasupra datelor şi ne orientează paşii pe care urmează să îi facem în
    • 92 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 93„Tabelele cu două variabile“, numite şi tabele de contingenţă, arată François de Singly, profesor la Universitatea Paris V-Sorbona,relaţia dintre variabilele ipotezei, dintre componentele „dacă“ şi consideră că prima regulă în construcţia tabelelor vizează plasarea„atunci“ ale ipotezei. Contingenţa exprimă dependenţa unei variabile variabilelor: „Variabila independentă trebuie aşezată pe linii, iarde o altă variabilă, conform modelului construit ipotetic în prima variabila dependentă pe coloane“ (Singly, 1992/1998, 88). Urmărindfază a cercetării. Putem deci imagina tabele de contingenţă chiar să testăm relaţia dintre variabila independentă (x) – apartenenţa laînaintea culegerii datelor de teren. Spaţiul eşantionului, reprezentat gen (masculin/feminin) – şi variabila dependentă (y) – nivelul derectangular, va fi împărţit printr-o linie orizontală în două jumătăţi, şcolaritate (ridicat/scăzut) –, vom dispune datele ca în Tabelul 2.conţinând deasupra liniei cazurile în care o anumită caracteristică a Tabelul 2. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) la începutul rân-variabilei este prezentă şi dedesubtul acesteia cazurile în care durilor şi variabila dependentă (y) deasupra coloanelorrespectiva caracteristică este absentă. Printr-o linie verticală divizămspaţiul eşantionului conform prezenţei sau absenţei caracteristicii Apartenenţa Nivel de şcolaritate (y) Totalcelei de-a doua variabile (Loftus şi Loftus, 1988, 32). Rezultă un la gen (x) Ridicat Scăzuttabel cu câte două caracteristici (tabel 2 x 2). Un astfel de tabel are Masculin a b a + b = 100%patru căsuţe sau câmpuri (engl. cells). Amando de Miguel consacră Feminin c d c + d = 100%un capitol întreg din lucrarea sa, intitulată provocator Manual del Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100%perfecto sociólogo (1997, 69-83), problemei construirii tabelelor. Apreciez, împreună cu R. Guy Sedlack şi Jay Stanley (1992, Dacă în ipoteză am presupus că x → y, atunci tabelul de contin- 313), că singura regulă majoră de la care nu are nici o justificare săgenţă va cuprinde pe orizontală, pe fiecare rând, valorile lui x şi pe ne abatem este aceea de a maximiza claritatea prezentării datelor înverticală, în fiecare coloană, valorile lui y (în cifre brute şi în tabele. Conform acestei reguli, plasarea variabilelor independente şiprocente). Kenneth D. Bailey (1978/1982, 394) atrăgea atenţia că în dependente în tabelele de contingenţă se face în funcţie de numărulpractica cercetărilor empirice s-a instituit regula de a plasa variabila claselor fiecărei variabile, astfel ca, în funcţie de suprafaţa paginii,independentă pe verticală (coloane) şi variabila dependentă pe ori- tabelul să nu fie îmbâcsit, cu datele înghesuite în căsuţe prea strâmte.zontală (rânduri). Această regulă nu este restrictivă. Mulţi cerce- Dacă, de exemplu, variabila dependentă are şase clase şi variabilatători, între care şi subsemnatul, nu împărtăşesc sugestia de a pune independentă doar două clase, este logic să plasăm variabila inde-variabila independentă deasupra coloanelor (Tabelul 1). pendentă deasupra coloanelor, pe lăţimea paginii, iar variabila depen-Tabelul 1. Tabel de contingenţă cu variabila independentă (x) deasupra coloa- dentă pe rânduri, pe lungimea paginii. „Pentru a nu fi prea încărcate, nelor şi variabila dependentă (y) la începutul rândurilor în tabele reducem uneori numărul claselor sau categoriilor stabilite, contopind intervale sau categorii învecinate“ (Radu et al., 1993, 61). Nivel de Apartenenţa la gen (x) Total Indiferent de modul în care plasăm variabilele, avem obligaţia de a şcolaritate (y) Masculin Feminin arăta, fie în titlul tabelului, fie prin modul în care calculăm procentajul, Ridicat a b a + b = 100% care este, în raţionamentul nostru, variabila independentă (Tabelul 3). Scăzut c d c + d = 100% Total a + c = 100% b + d = 100% a + b + c + d = 100% Este bine, dacă nu obligatoriu, ca în tabele să trecem atât frecvenţele absolute (cifrele brute), cât şi frecvenţele relative (procentajele).
    • 94 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 95Tabelul 3. Nivelul de şcolaritate, în funcţie de apartenenţa la gen (N = 1171) nu ridică probleme diferite de cele privind tabelele cu două variabile, atâta doar că trebuie să avem grijă ca variabila-test (care reprezintă Apartenenţa Nivelul de şcolaritate Total la gen Ridicat Scăzut tot o variabilă independentă) să fie plasată pe aceeaşi latură a tabe- 558 (100 %) lului ca şi variabila independentă (Tabelul 4). Masculin 376 182 513 (100 %) Tabelul 4. Atitudinea faţă de muncă, în funcţie de pregătirea profesională şi de Feminin 208 305 apartenenţa la gen (N = 2150) 1071 (100 %) Total 584 487 Pregătirea Apartenenţa Atitudinea faţă de muncă (y) Total profesională (t) la gen (x) Pozitivă Negativă În ceea ce priveşte calcularea procentajului în tabelele de contin- Masculin 800 200 1000 Superioarăgenţă, există trei posibilităţi: pe coloane, pe rânduri, pe baza totalului Feminin 200 50 250 Masculin 100 200 300general. În primele două cazuri se evidenţiază influenţa variabilei Inferioară Feminin 200 400 600independente asupra variabilei dependente. Dacă valorile maxime se Total 1300 850 2150dispun pe diagonala tabelului (Tabelul 3), suntem îndreptăţiţi să Notă. t reprezintă variabila-test, x – variabila independentă şi y – variabila de-conchidem că relaţia dintre variabile este statistic semnificativă. pendentă.Când ne propunem să prezentăm doar distribuţia datelor într-o cer-cetare descriptivă, procentajele se calculează pentru datele din fie- Introducerea variabilei-test (pregătirea profesională) a făcut săcare căsuţă, luând ca bază totalul general. dispară corelaţia statistic semnificativă între apartenenţa la gen (va- riabila independentă) şi atitudinea faţă de muncă (variabila depen-„Tabelele cu trei variabile“ servesc la testarea relaţiei dintre variabila dentă). Deci, nu se poate susţine că apartenenţa la gen ar fi cauzaindependentă şi variabila dependentă, conform modelului explicativ atitudinii faţă de activitatea de muncă.pe care l-am imaginat. Cu ajutorul unor astfel de tabele se trece de laanaliza bivariată la analiza multivariată, care constă în introducerea În afara tabelelor centralizatoare şi de contingenţă (cu două, trei sau,succesivă a variabilelor-test, după metodologia pusă la punct în 1946 foarte rar, cu patru variabile), în prezentarea datelor din cercetărilede Paul F. Lazarsfeld (1901–1976). Dacă, prin introducerea variabi- empirice (de teren) putem utiliza şi alte tipuri de tabele. Când se cerelelor-test, corelaţia dintre variabilele independentă şi dependentă se persoanelor incluse în anchetă sau într-un experiment să facă omenţine şi dacă există un raport de anterioritate între variabila consi- apreciere pe o scală de la 1 la 5 a filmelor vizionate, a emisiunilorderată de noi independentă şi variabila dependentă, atunci putem TV sau a cărţilor citite etc. putem prezenta datele într-un „tabel despune că, probabil, prima este cauza celei de-a doua. Jean-Claud Pas- preferinţe“ (Tabelul 5).seron (1991) avea dreptate când observa că variabilele independenteca sexul, vârsta sau clasa socială nu acţionează în acelaşi fel precumgravitaţia universală (apud Singly, 1992/1998, 93). Variabilele inde-pendente nu sunt transistorice, ele acţionează într-un context social-istoric concret. Se impune totdeauna analiza multivariată, decianaliza tabelelor cu trei sau cu mai multe variabile. Construirea lor
    • 96 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 97Tabelul 5. Aprecierea emisiunilor TV (N = 9) Tabelul 7. Autoaprecierea onestităţii în comparaţie cu membrii grupului Persoanele Emisiunile TV Membrii A B C D E F din experiment grupului A B C D E F A +1 0 +1 –1 0 1 4 3 5 3 2 5 B –1 –1 +1 +1 +1 2 3 3 4 3 3 5 C +1 +1 0 0 +1 3 5 4 5 4 3 5 D +1 –1 –1 0 +1 4 2 1 3 2 2 4 E +1 –1 –1 +1 +1 5 3 4 3 3 3 4 F +1 +1 +1 +1 +1 6 4 4 4 3 4 4 Notă. Valorile +1 marchează superioritatea, 0 egalitatea şi –1 inferioritatea. 7 3 3 4 4 3 5 8 2 1 3 1 3 3 Uneori, suntem în situaţia de a construi „tabele de incidenţă“, de 9 2 2 2 1 1 4 exemplu, când dorim să prezentăm sintetic lectura ziarelor, revistelorNotă. Cifra 5 exprimă o apreciere foarte favorabilă şi cifra 1 arată o apreciere etc. (Tabelul 8). foarte nefavorabilă. Tabelul 8. Lectura revistelor literare În cercetările sociometrice utilizăm „tabele de proximitate“: cerem Persoanele Revistele literaresubiecţilor să acorde un punctaj de la 1 la 10 pentru a evalua relaţiile anchetate A B C D Edintre membrii grupurilor (Tabelul 6). 1 1 0 0 1 1 2 1 1 0 1 1Tabelul 6. Evaluarea relaţiilor intragrupale 3 0 1 0 0 1 4 1 1 1 0 0 Persoanele A B C D E F G H . din grup . A 9 4 8 8 3 2 7 n 1 1 0 1 1 B 10 3 2 1 4 5 8 Notă. Valorile 1 reprezintă un răspuns pozitiv, iar 0 un răspuns negativ. C 9 10 8 7 5 6 7 D 8 9 7 6 8 8 5 Astfel de tabele au şi funcţie de tabele centralizatoare. Datele E 9 10 10 6 3 2 1 F 4 8 7 6 6 7 8 sunt prezentate într-o formă cifrică. Există însă şi posibilitatea G 9 9 9 5 6 7 7 construirii unor tabele cu date calitative, în care pe două sau pe mai H 4 5 4 4 6 8 7 multe coloane sunt înscrise notele definitorii ale conceptelor sau caracteristicile fenomenelor studiate (Tabelul 9).Notă. 10 = relaţii afective foarte pozitive; 1 = relaţii afective foarte negative. Indiferent de tipul de tabel pe care ne-am decis să-l folosim Putem folosi, de asemenea, „tabelele de dominanţă“ pentru a pre- pentru prezentarea datelor, va trebui să avem în vedere că orice tabelzenta autoaprecierea sub raportul unei anumite caracteristici (inteli- trebuie să poarte un număr şi un titlu (explicaţie). Numerotarea tabe-genţă, memorie, onestitate etc.) a fiecăruia din membrii grupului lelor se face cu cifre arabe, în ordinea în care apar în raportul de(Tabelul 7). cercetare, în volumul pregătit pentru tipar sau în capitolele lucrării,
    • 98 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 99dacă s-au inserat în text mai multe tabele. La numerotarea tabelelor culege, printa sau multiplica folosind aceeaşi literă (mărime, tip) canu se recomandă utilizarea combinată a cifrelor şi literelor: vom face în întreaga lucrare. Nu se recomandă literele cursive (italice) sautrimitere la Tabelele 3, 4 sau 5, nu la Tabelele 3a, 3b sau 3c. Dacă în bold nici pentru numărul, nici pentru titlul tabelului. PentruAnexele A, B sau C apar tabele, ele vor fi numerotate astfel: Tabelul economisirea spaţiului tipografic se admite scrierea tabelelor,A1, Tabelul A2, Tabelul B4 ş.a.m.d. Numerotarea (notarea, simboli- inclusiv a numărului şi titlului, cu un corp de literă mai mic (corp 8zarea) tabelelor în lucrările ştiinţifice este reglementată în România sau petit, de exemplu).prin STAS 8660-82. Conform acestui STAS: • Numărul tabelului este precedat de cuvântul „Tabelul“. „Notele tabelelor“ sunt plasate dedesubtul acestora şi sunt de trei • Numărul tabelului se plasează deasupra tabelului. feluri. „Notele generale“ au menirea de a completa informaţiile din • Numărul tabelului este urmat de titlul tabelului. titlu, dând mai multe explicaţii, arătând semnificaţia simbolurilor • Dacă tabelul este preluat dintr-o altă lucrare, se va indica între ş.a.m.d. Se introduc imediat sub tabel, menţionându-se Notă. Se paranteze drepte numărul de ordine al lucrării, conform listei începe cu majusculă, se scriu cu litere italice, se pune punct. Notele bibliografice. specifice se referă la cifrele din coloane sau din rândurile tabelelor, marcate prin literele alfabetului, trecute între paranteze deasupra Pe plan internaţional, ca şi la noi în ţară s-a generalizat practica cifrelor din careuri (a, b, c). Marcarea după necesităţi a cifrelor sede a se plasa pe acelaşi rând numărul şi titlul tabelului. S-a renunţat, face în ordine de la stânga la dreapta pe rânduri şi de sus în jos peaşadar, la modalitatea de a trece „Tabelul nr.“ pe un rând şi sub el coloane. Se folosesc aceleaşi simboluri pentru fiecare tabel, indepen-„Titlul tabelului“. Acesta urmează aceleaşi reguli recomandate pentru dent însă ca semnificaţie. Prin notele specifice se aduc completări,intitularea rapoartelor de cercetare şi a capitolelor din lucrare: scurt de exemplu, totaluri, produse etc. Notele specifice se plasează subşi clar. Pentru tabelele centralizatoare şi de contingenţă este bine să notele generale. Notele de probabilităţi indică rezultatele testelorse specifice între paranteze numărul de cazuri (N = 327). De ase- statistice de semnificaţie. În partea superioară a cifrelor din căsuţelemenea, dacă în text se folosesc abrevieri, ele trebuie trecute în titlul tabelelor se trec asteriscurile (4,21* sau 3,84**), după cum sunt veri-tabelelor între paranteze rotunde, explicându-se semnificaţia lor. ficate semnificaţiile uneia sau mai multor valori din tabel. Sub notele specifice sunt trecute probabilităţile, ca în exemplul următor. Locul controlului (LC) şi acceptarea valorilor societăţilor deschise (N = 279). Notă. Distribuţia răspunsurilor…, an = 50. bn = 84. În sistemul Harvard, preluarea tabelelor din alte lucrări se cere a *p < .05. **p < .001.fi menţionată, indicându-se după titlu, între paranteze rotunde,numele autorului, anul apariţiei lucrării şi pagina la care se află Uneori, notele de probabilităţi se includ în notele generale.tabelul în lucrarea originală. Ar mai fi de spus că, aşa cum nu se Dacă suntem convinşi că pentru prezentarea datelor este necesarpune punct după titlul capitolelor sau al subcapitolelor, nici sfârşitul să folosim tabele, că acest lucru nu înjumătăţeşte spaţiul tipografic altitlului tabelelor nu va fi marcat prin punct. Numărul tabelului va fi studiului (prin „povestirea“ datelor), atunci ne punem mai multedespărţit printr-un punct de titlul tabelului sau printr-un spaţiu alb, întrebări:corespunzător pentru două sau trei semne grafice. Numărul • Titlul tabelului este scurt şi deplin lămuritor?tabelului, precedat de cuvântul „Tabel“, şi titlul tabelului se vor • Rândurile şi coloanele au la începutul lor specificaţii clare?
    • 100 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 101 • Sunt explicate abrevierile, simbolurile etc.? sociologice (de exemplu, Apolzan, 1943, 149-160), iar după 50 de • Sunt menţionate corect probabilităţile? ani de progres al tehnicilor fotografice şi tipografice nu. Întrebarea • Apar sub tabel tot atâtea note câte sunt marcate în rândurile şi este valabilă şi pentru celelalte reviste şi lucrări sociologice. coloanele tabelului? Şi în legătură cu utilizarea figurilor se pun, cu adaptările de cu- • Este respectată ordonarea: note generale, note specifice, note viinţă, aceleaşi întrebări ca şi în legătură cu tabelele. Simplitatea, de probabilităţi? claritatea şi continuitatea reprezintă standardele unei bune ilustraţii. • Se menţionează, când este cazul, lucrarea din care este preluat Figurile utilizate în lucrările sociologice trebuie să aducă un plus de tabelul? informaţie, relevând ceea ce este esenţial, nu să dubleze textul. Ele • Sunt toate tabelele construite în acelaşi fel? trebuie să fie uşor de perceput şi de înţeles (eliminarea detaliilor, • Au tabelele trimiteri corespunzătoare în text? explicarea simbolurilor, diferenţierea liniilor etc.). STAS 8660-82 precizează exigenţele faţă de lucrările ştiinţifice: Nu mi se pare inutil să precizez că trimiterile la tabele se fac prin • Se numerotează cu cifre arabe.menţionarea numărului lor (Tabelul 12), nu: a se vedea tabelul de • Când există o singură figură, aceasta nu se numerotează.mai jos, de mai sus, de la pagina 32 ş.a.m.d. Răspunsul pozitiv la • Numerotarea figurilor se face fie în cadrul întregii lucrări, fieîntrebările vizând regulile de construire a tabelelor ne dă dreptul de a pe capitole.le utiliza în prezentarea datelor. Dar să nu abuzăm de acest drept. • Numerotarea figurilor, precedată de prescurtarea „Fig.“, seAm întâlnit într-un studiu, de altfel foarte interesant, 20 de pagini de plasează dedesubtul acestora.text şi 60 de tabele şi figuri. Este o excepţie. • Explicaţia figurii (titlul) este precedată de numărul figurii. • Când este cazul, după explicaţia figurii se trece între paran-Figurile. Orice tip de ilustraţie diferită de tabele (grafice, hărţi, foto- teze drepte numărul lucrării, conform listei bibliografice, dingrafii, desene, schiţe ş.a.) poartă numele de „figură“. Figurile ajută la care figura a fost preluată.prezentarea datelor şi rezultatelor cercetării, ca şi la înţelegerea rapidăşi corectă a textului. Chiar dacă figurile nu oferă o informaţie precisă, Ar mai fi de precizat că:obligând la estimarea valorilor (fapt pentru care mulţi cercetători • În „sistemul Harvard“, trimiterea la lucrarea din care a fostoptează pentru tabele) şi la completarea informaţiei prin imaginaţie preluată o figură se face prin indicarea între paranteze rotunde(ca în cazul desenelor şi fotografiilor), introducerea lor în textul ra- a numelui autorului, a anului de apariţie a lucrării şi a paginiiportului de cercetare este bine venită (sparge monotonia prezentării) de unde a fost extrasă respectiva figură.şi, uneori, absolut necesară (prezentarea printr-o schiţă desenată sau • La numerotarea şi explicaţia figurilor se utilizează de regulăcu ajutorul fotografiei a situaţiei experimentale, a aparatelor de aceeaşi literă (tip, mărime) ca şi în cadrul textului lucrării.laborator, localizarea cartografică a satelor monografiate, prezentarea • Între numărul figurii şi explicaţia ei se pune punct sau se lasăfotografică a portului dintr-o zonă etnografică etc.). Cine analizează un spaţiu alb, corespunzător unui număr de două-trei semnecolecţia revistei Sociologie românească în seriile ei succesive (1936, tipografice.1990, 1999) nu poate să nu se întrebe cum de era posibil ca, în anii • La sfârşitul explicaţiei figurilor nu se pune punct.’40, fotografii de 60x15 cm şi hărţi de 28x19 cm, ca să nu mai vorbimde cele de dimensiuni mai mici (25 la număr), să ilustreze studiile
    • 102 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 103„Graficele“ de toate tipurile sunt nelipsite din textele ştiinţifice. Cu „Graficele cu bare“ indică prin dreptunghiuri orizontale sau verticaleajutorul graficelor putem exprima foarte sugestiv anumite caracte- valorile variabilelor. Lungimea fiecărei bare exprimă proporţionalristici ale datelor (de exemplu, valoarea relativă şi absolută), ca şi valoarea unei variabile (de exemplu, frecvenţa de apariţie a unuirelaţiile dintre datele de cercetare (de exemplu, comparaţii sau distri- fenomen, tip de răspuns etc.). Foarte adesea în rapoartele de cerce-buţii). Graficele sunt de mai multe tipuri. Cu ajutorul graficelor li- tare întâlnim „histograme“, grafice în care dreptunghiurile suntniare se poate exprima relaţia dintre două variabile cantitative. perpendiculare pe abscisă, fie în plan (Figura 3), fie în spaţiu (FiguraVariabila independentă este trecută pe orizontală (axa x), iar variabila 4). Îmi exprim preferinţa pentru histogramele în spaţiu. Sunt maidependentă pe verticală (axa y). Valorile liniare (cu intervale de sugestive, îmi dau sentimentul de încredere în soliditatea datelor. Încreştere egale sau logaritmice) sunt marcate pe cele două axe. presa scrisă de la noi s-a răspândit practica de a reda preferinţele În cercetările din domeniul ştiinţelor socioumane se utilizează publicului în sondajele de opinie prin histograme în plan: în loc de afrecvent „grafice liniare“ de tipul „poligonului frecvenţelor“, rezultat se menţiona procentele deasupra barelor, se fixează fotografiile perso-din unirea printr-o dreaptă a perechilor de valori ale „seriei statistice“ nalităţilor publice. Parcă ar avea fiecare un soclu, asemenea unorşi a „curbei de distribuţie“, care se obţine prin rotunjirea poligonului statui. În sondajul următor „statuile“ dispar sau soclul lor devine atâtfrecvenţelor, aproximându-se cea mai acceptabilă formă (Luduşan şi de mic încât te întrebi cum de au fost cândva cocoţaţi atât de sus…Voiculescu, 1997, 247). Este recomandabil ca linia graficului să fieastfel trasată încât să se distingă uşor de cele două axe, iar dacă aparîn acelaşi grafic ele trebuie diferenţiate prin grosimea liniei, între-ruperea sau punctarea ei, ca şi prin culoare. Graficul va fi însoţit de o ?legendă care arată semnificaţia simbolurilor. Nu se recomandă men-ţionarea în clar: „Legendă“. Este suficient să explicăm semnificaţialiniilor sau a barelor din grafice (Figura 2). Fig. 3. Histogramă în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) Fig. 2. Poligonul frecvenţelor (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 13)
    • 104 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 105 „Cercul de structură“ se utilizează, ca şi „barele de structură“, pentru a arăta proporţia item-ilor, luând ca întreg variabila (100% din ? suprafaţă). Există în prezent programe de calculator (Excel, SPSS) care ne scutesc de efortul de a mai construi grafice, de a prezenta datele în plan (Figura 6) sau în spaţiu (Figura 7).Fig. 4. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) Histogramele în spaţiu pot fi utilizate foarte eficient în analizelecomparative. În figura 5 sunt prezentate comparativ datele din douăsondaje realizate la un interval de timp scurt, în România de cătreMetro Media Transilvania şi în Republica Moldova de către Insti-tutul de Politici Publice (Figura 5). Fig. 6. Cerc de structură în plan (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) Chiar dacă ordinatorul generează graficele (histograme, cercuri de structură, bare de structură), rămâne în sarcina noastră să decidem în legătură cu mărimea graficelor şi cu modul în care sunt formate (sau colorate) suprafeţele (dreptunghiurile, sectoarele cercurilor) astfel ca să iasă în evidenţă caracteristica pe care dorim să o comen- tăm. În cazul nostru (Figura 6) am vrut să atrag atenţia că un cetă- ţean român din zece nu are (sau nu declară) o opinie în legătură cu o problemă socială atât de actuală. Din această cauză am prezentat cu negru respectivul sector de cerc. Alte caracteristici le putem pune în evidenţă prin detaşarea unui sector de cerc (de exemplu, 16% din cei intervievaţi sunt de acord cu participarea României…). Aceeaşi distribuţie a răspunsurilor din Barometrul de opinie pu- blică (octombrie 2002) este mai sugestiv redată printr-o „plăcintă“,Fig. 5. Histogramă în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 13, şi Barometrul de opinie publică. Republica Moldova, noiembrie 2002, 8) printr-un cerc de structură în spaţiu (de fapt, un cilindru).
    • 106 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 107 8, cercul de structură în spaţiu este prezentat grafic foarte atractiv (Figura 8).Fig. 7. Cerc de structură în spaţiu (după Barometrul de opinie publică, octombrie 2002, 29) Este bine de ştiut că printr-un cerc de structură nu se recomandăcompararea a mai mult de cinci itemi, că ordinea reprezentării lor seface după pondere (descrescătoare), începând cu proporţia cea maimare plasată la „ora 12“. Pentru a evidenţia diferenţele dintre itemi Fig. 8. Grafice figurative (după Prisma, 1979, 8, 7)se pot folosi culori (cele mai luminoase pentru ponderile cele maimici). De asemenea, pentru a evidenţia ponderea unui item putem Astfel de grafice figurative, pe care le-am preluat dintr-o revistăface ca din cercul de structură – numit şi „plăcintă“ (engl. pie) – să mai veche, captează atenţia cititorului. Lasă impresia lucrului binefie detaşat sectorul de cerc corespunzător. În unele cercetări datele făcut. Nu ar fi rău dacă ne-am gândi mai mult cum să prezentămobţinute se vizualizează cel mai clar prin aşa-numitele grafice de datele cercetării şi nu am transfera totul pe seama computerului.împrăştiere: fiecare eveniment este poziţionat în funcţie de valorile Pentru ilustrarea lucrărilor bazate pe cercetări concrete mailui pe cele două axe (x şi y), astfel punându-se în evidenţă o core- putem folosi şi grafuri, desene sau fotografii. Despre necesitatealaţie. Când cluster-ul datelor aproximează o diagonală, avem de-a figurilor şi a ilustraţiilor în lucrările ştiinţifice, Santiago Ramón yface cu o corelaţie perfectă, coeficientul de corelaţie fiind 1,00. Cajal spunea: „Oricât de precisă şi de minuţioasă ar fi descrierea obiectelor observate, totdeauna [s.n.] ea va rămâne inferioară unei„Graficele figurative“ au avantajul – faţă de cercul de structură sau prezentări grafice (desen etc.)“ (1897/1967, 150). Încă în urmă cu unde histograme, de exemplu – de a reprezenta mai sugestiv diferenţele secol, marele neurolog spaniol considera că desenele, fotografiile şicantitative dintre indivizi, grupuri sau colectivităţi. Simbolurile utili- microfotografiile constituie „suprema garanţie a obiectivităţii noas-zate (siluete umane, desenul sau fotografia obiectelor etc.) exprimă tre“ (ibidem).proporţional valoarea variabilelor, dar, atenţie, dublarea înălţimii unui Figurile din textele rapoartelor de cercetare pot fi realizate desimbol echivalează cu mărirea de patru ori a suprafeţei lui. În figura graficieni sau generate pe computer. Şi într-un caz, şi în celălalt
    • 108 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 109trebuie să alegem proporţiile optime ale literelor, numerelor, liniilor, • „Etajele rubricilor“ se despart între ele prin linii orizontalehaşurilor şi spaţiile albe. Să avem grijă ca figurile să fie uşor de simple.perceput şi de înţeles, chiar dacă la tipărire vor fi micşorate. Fiecare • „Titlurile rubricilor“, ca şi titlurile coloanelor, se scriu cuelement al figurii va fi analizat în sine şi în funcţie de celelalte litere de rând.elemente, astfel ca elementul cel mai important să iasă în evidenţă. • „Cuvintele din titlurile rubricilor“ nu se prescurtează.Ca şi tabelele, figurile vor fi numerotate cu cifre arabe de la 1 la N • „Textul“ compus din coloane de text sau cifre se dactilogra-sau pe capitole. Identificarea figurilor citate se face prin referire la fiază (editează) la un rând şi jumătate.numărul lor. În text se va face trimitere la „Figura“ sau se va închideîntre paranteze (vezi Figura X). Înaintea titlului (explicaţiei) figurilor • „Notele“ se plasează după linia de închidere a tabelului, lase scrie „Fig.“ sau „Figura“. După numărul figurii se pune punct şi minimum două rânduri albe distanţă.se lasă un spaţiu de două-trei semne tipografice până la începutul • Când tabelele ocupă mai mult de o pagină, se numeroteazăexplicaţiei. rubricile, iar pe paginile următoare, între două linii orizontale simple, se trec doar numerele corespunzătoare titlului coloa- Aşa cum se arată în figura 8, relaţia dintre… nelor. Relaţia dintre cele două variabile este liniară (Figura 8). Practica publicaţiilor străine arată că s-a renunţat la prezentarea Explicaţia unei figuri este mai amplă decât un titlu, se plasează tabelelor cu linii orizontale între rubrici şi între coloane. S-a renunţatsub cadrul desenat, iar legenda în interiorul acestuia. Recomandările la dublarea liniei care desparte capul tabelului de prima rubrică şi lamenţionate nu sunt restrictive, ci doar orientative. liniile verticale marginale, care închideau forma pătrată sau dreptun- Uneori, studenţii mă întreabă nu cum să prezinte datele, ci câte ghiulară a tabelului. Se dublează însă linia de sus a tabelului sau setabele sau figuri să introducă în lucrarea lor de licenţă sau în primul îngroaşă, uneori şi cea de jos. Tendinţa de renunţare la închiderealor raport de cercetare. Le răspund: „Nu mai multe decât este necesar figurilor în chenar este remarcată în ultima vreme atât în revistele deca să se înţeleagă exact şi rapid ce intenţionaţi să comunicaţi“. Într-o circulaţie internaţională, cât şi în lucrările monografice şi în manua-lucrare de 715 pagini (format 17,50x10,50 cm), Alfred C. Kinsey, lele universitare de prestigiu. Recomand ca titlul figurilor şi al tabe-Wardell B. Pomeroy, Clyde E. Martin şi Paul H. Gebhard lelor să se plaseze constant deasupra marginii din stânga, indiferent(1953/1970) au inserat 122 de figuri şi nici una în plus. De reţinut că de mărimea suprafeţei respectivelor figuri sau tabele. De asemenea,o prezentare adecvată a datelor cu ajutorul tabelelor şi figurilor „notele“ să fie plasate sub tabel, totdeauna la marginea stângă afacilitează analiza şi discutarea lor. acestuia, la un rând distanţă de „piciorul tabelului“. Prezentarea tabelelor, dactilografierea sau editarea lor compute-rizată impun respectarea normelor din STAS 6524-82, cu uneleadaptări dictate de extinderea culegerii computerizate a textelor şi deimperativul racordării la standardele occidentale din domeniu. Discutarea datelorFolosindu-mă de lucrarea lui Nicolae Gherghel (1996, 194-195), voiatrage atenţia că la dactilografierea (editarea) tabelelor: • „Capul tabelului“ se desparte de piciorul său printr-o linie ori- Este vorba despre interpretarea lor teoretică. În orice cercetare ştiin- zontală simplă sau dublă. ţifică prezentarea datelor nu constituie decât o etapă intermediară, în nici un caz scopul ultim al investigaţiei. Travaliul sociologului, al
    • 110 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 111cercetătorilor de teren în general, nu se justifică, în ultimă instanţă, mai mari, cu atât cercetarea riscă să fie un eşec: teoria nu a fostdecât prin aportul teoretic, care trebuie evidenţiat în această parte a utilizată ca instrument, materialul nu a vorbit“ (idem).lucrării. Se înţelege că în discutarea datelor nu vor fi reproduse Pentru a urma firul Ariadnei în redactare se face apel la operatoriipasaje din introducere sau din alte părţi ale lucrării. Totuşi, se impun logici, marcându-se relaţiile dintre enunţuri. Gilles Ferréol şi Nöelreamintirea problemei studiate şi trecerea în revistă a celor mai Flageul (1996/1998) propun un tabel conţinând punctele de repersemnificative dintre datele cercetării. frecvente în lanţul argumentării. Putem să îl completăm cu con- Când avem în vedere un public avizat, când redactăm un articol juncţii, prepoziţii şi locuţiuni verbale întâlnite în lucrările de socio-ştiinţific pentru o revistă de specialitate, a prezenta problemele ab logie redactate în limba română (Tabelul 9).ovo constituie nu numai o pierdere de timp, dar şi o ofensă pentruspecialişti, care se constituie într-un senat invizibil, nobil şi cultivat. Tabelul 9. Puncte de reper în argumentare (apud Ferréol şi Flageul, 1996/1998, 61)Important este să ne organizăm logic ideile, să avem un plan. Putem Relaţii Conjuncţii şi Prepoziţii şi Verbe şiadopta unul din tipurile de elaborare: analitic (descompunerea în sub- adverbe conjuncţii locuţiuni verbaleprobleme), bazat pe opoziţie (aspecte negative/aspecte pozitive), pe coordonatoare subordonatoare Analogie De exemplu, adică, După cum, la fel La aceasta seraţionament cauzal (identificarea lanţurilor explicative), pe raţiona- la fel, identic, ca… adaugă şi, estement deductiv/inductiv (de la general la particular sau de la particular foarte asemănător, comparabil cu,la general), prin reducere la absurd (relevând consecinţele inexistenţei aproape ca… se aseamănăelementului analizat), bazat pe raţionamentul dialectic (teza care izbitor cu… Disjuncţie Sau, fie, nici, ori… În afară de, numai Diferă de, a nuvizează aspectele pozitive/antiteza, care tratează aspectele negative/ dacă, doar dacă… se confunda cu,sinteza, prin care cercetătorul aduce o contribuţie originală, evaluând se face disjuncţiefenomenul studiat) (Ferréol şi Flageul, 1996/1998, 42-43). între… şi… Evident că într-o lucrare de mai mari proporţii, structurată în Opoziţie Dar, ci… Din contră, deşi… Este contrar, vizavi de, înpărţi şi capitole, fiecare subunitate poate fi diferit elaborată, inclusiv opoziţie cu…prin mixajul tipurilor de raţionamente. În introducere, pentru subli- Cauză Într-adevăr, deci, Pentru că, dat Cauza constă în,nierea importanţei fenomenului studiat, raţionamentul prin reducere căci… fiind că, de vreme motivul este ce… că…la absurd pare foarte indicat. Analiza literaturii de specialitate soli- Consecinţă Prin urmare, în Aşa că, încât, de Rezultă din,cită un raţionament bazat pe opoziţie. În concluzii apelăm la raţio- consecinţă, ca manieră că… urmează logicnamentul dialectic ş.a.m.d. Redactarea raportului de cercetare im- urmare… că, decurge…pune, în cazul studiilor explicative, un plan bazat pe raţionamentulcauzal. Cercetările descriptive, folosind metode calitative, reclamă un Prezentarea în scris a rezultarelor cercetărilor de tip cantitativ (deplan de discuţie (elaborare) fondat pe raţionamentul analitic. În astfel exemplu, sondaje de opinie publică, recensăminte, statistici etc.)de cercetări se recomandă să se adopte „un stil concret de redactare a ridică problema scrierii cifrelor. „Regula generală este de a scrieconceptului […], reluându-l uneori în termeni diferiţi, adaptaţi la spe- cifrele inferioare lui 10 cu litere (doi, trei, însă 12, 45, 78)“ – se aratăcificul situaţiei“ (Kaufmann, 1996/1998, 286). Acelaşi autor atrage în Ghidul de prezentare a unui raport de cercetare (Provost et al.,atenţia că „Una dintre greşelile cele mai frecvente este redactarea- 1993/1997, 56). În aceeaşi lucrare se atrage atenţia şi asupra celorsandviş: redactarea se face în mai multe felii şi cu cât aceste felii sunt câteva excepţii:
    • 112 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 113 • În cazul enumerării (de exemplu, întrebările 7, 8, 11, 17). cel puţin în domeniul ştiinţelor socioumane. Editurile şi colegiile de • Când se fac comparaţii (de exemplu, subiecţii aveau vârsta redacţie acceptă spre publicare atât studii care au distinct formulate cuprinsă între 5 şi 7 ani). concluziile, cât şi studii în care concluziile sunt integrate în partea de • În exprimarea procentelor (de exemplu, 3,0%, 7,5%, 9,2%). discuţie a datelor. Mai mult, în acelaşi număr al revistei sunt • Când se fac referiri la tabele sau figuri (de exemplu, în tabelul publicate fără discriminare studii cu şi fără concluzii semnalate prin 4 se arată…). subtitlu, de exemplu, British Journal of Social Psychology sau • Când sunt exprimate operaţiile matematice (de exemplu, per- Revista de cercetări sociale. Alte redacţii cer ca studiile să fie încheiate cu o parte de concluzii, separată de discuţia datelor, de formanţa grupului experimental a fost de 2,5 ori mai ridicată exemplu, Revista de psihologie sau revista Psihologia socială. În decât cea a grupului de control). Journal of Social Psychology sau Sociologie românească articolele • Când se precizează data calendaristică şi ora (de exemplu, 6 şi studiile sunt finalizate prin discutarea datelor. Practica redactării în ianuarie 2003, experimentul a început la 2h 30 p.m.). domeniul ştiinţelor socioumane nu a impus, deci, o regulă strictă în legătură cu separarea concluziilor de discutarea datelor. Recomand, Numerele se scriu cu litere: totuşi, colegilor mai tineri să separe sub titlul „Concluzii“ câteva • Când sunt la începutul propoziţiei sau frazei (de exemplu, paragrafe care conţin enunţuri concise despre: Douăzecişitrei din cei 40 de subiecţi testaţi au obţinut scoruri • Stadiul actual al cunoaşterii temei abordate, pe plan mondial ridicate). şi naţional. • Când se exprimă o fracţie (de exemplu, o treime, două cin- • Punctele de vedere referitoare la problemă. cimi etc.). • Elementele de noutate teoretico-metodologică aduse în studiul efectuat. • Aplicativitatea rezultatelor. Concluziile • Limitele investigaţiei. • Posibilele direcţii de urmat în cercetările viitoare.Adesea, lectura unui articol ştiinţific începe cu concluziile. Dacă În nici un caz nu îi îndemn să se joace cu cuvintele când for-acestea sunt clare, lămuritoare, concise şi coerente, dacă se înscriu în mulează titlul concluziilor. Iată un contraexemplu întâlnit într-oaria noastră de preocupări şi prezintă un anume grad de noutate, vom lucrare despre satul românesc actual: „Concluzii generale (şi insu-continua examinarea respectivului studiu prezentat în revistă sau ficiente [sic])“.inclus într-un volum cu caracter monografic. Santiago Ramón y Acelaşi Santiago Ramón y Cajal considera că „Prin indicarea noi-Cajal ne îndemna „să încheiem lucrarea consemnând într-un scurt lor cercetări necesare şi a punctelor pe care nu le-am putut lămuri dămnumăr de propoziţii datele pozitive aduse în problema de care ne-am tinerilor cercetători, doritori de reputaţie, o generoasă ocazie de inves-ocupat, date care au motivat intervenţia noastră în studiul subiectului tigaţie şi de confirmare a descoperirilor noastre“(1897/1967, 149).respectiv“ (1897/1967, 149). Ceea ce la începutul secolului XX Fără a fi fără reproş, rezumatul studiului Tineri, culturi emer-părea a fi fost o cerinţă standard pentru redactarea articolelor în gente şi ieşiri din «galeră» de Jean-Marie Seca (1998, 2, 59) repre-revistele de specialitate, astăzi apare ca recomandare nerestrictivă, zintă un exemplu concludent.
    • 114 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 115 În ultimii cincisprezece ani, socializarea tinerilor în derivă a fost esen- (doctor, licenţiat) şi pentru instituţia care îl acordă. Nu exprimă ţialmente analizată prin descrierea contextelor («galeră», frustrare) ce le deloc un astfel de respect o lucrare corectată asemenea manuscri- favorizează sau nu devianţa. Cercetările legate de integrarea lor socială selor dedicate tipăririi (rânduri sau cuvinte tăiate cu o linie, săgeţi prin artă şi cultură şi – mai specific – prin practicarea muzicii populare emergente (rock, rap etc.) sunt percepute astăzi drept referinţe în reflec- pentru indicarea locului în care ar fi trebuit inserată o figură, scrierea ţia politicilor sociale. În studiul nostru au fost trecute în revistă trei pe marginea stângă a manuscrisului etc.). Cel mai „cu minte“ lucru caracteristici ale acestor conduite: modelarea lor de către conţinuturi ale ar fi să redactilografiem sau să dăm un nou print când sunt mai mult culturii de masă, tendinţele lor structurante şi atitudinea de autoinserţie de două-trei corecturi pe o pagină. pe care o implică (Seca, 1998, 2, 59). Când facem corectura textului trebuie să avem gijă să marcăm expresiile sau termenii pe care vrem să-i scoatem în evidenţă, dată Dacă, aşa cum s-a văzut, în redactarea articolelor ştiinţifice fiind importanţa lor pentru susţinerea demonstraţiei. Conform princi-evidenţierea concluziilor prin titlu constituie mai degrabă o opţiune, piului „Dacă totul este important, atunci nimic nu este important“, seîn scrierea lucrărilor de licenţă şi a tezelor de doctorat încheierea cu impune să facem cât mai puţine sublinieri. Sublinierile vor fi făcute,câteva pagini de concluzii, specificate în sumar, este obligatorie. exclusiv, cu italice de rând, nu cu litere bold (aldine) şi nici prinDouă-trei pagini de concluzii în cazul lucrărilor de licenţă şi cinci- trasarea unei linii sub respectivele cuvinte. Se subliniază cu italiceşapte pagini în cazul tezelor de doctorat permit fixarea în memoria termenii în limbi străine, mai puţin cei care au fost asimilaţi în limbacomisiilor de evaluare a ideilor esenţiale expuse anterior. „De fapt, română (de exemplu, etc., ed., eds.). Se scriu întotdeauna cu italiceconcluziile comunicării sau articolului constituie răspunsul la pro- titlurile cărţilor şi revistelor.blema propusă spre rezolvare (cercetare) prezentată în introducere“ În acest ghid, titlul l-am scris cu majuscule, centrat pe pagină;(Gherghel, 1996, 127). titlul capitolelor a fost cules cu litere de rând bold şi a fost plasat pe centrul paginii; titlurile paragrafelor scrise cu italice de rând au fost plasate în marginea din stânga a rândului. În acest din urmă caz, Corectura titlul a fost separat printr-un [.] de restul cuvintelor de pe acelaşi rând. Subdiviziunile paragrafelor le-am semnalat printr-un rând alb. Astfel, titlurile au fost organizate pe patru niveluri. OrganizareaÎnainte de a fi tipărită sau de a fi predată pentru examinare de către titlurilor pe cinci niveluri se întâlneşte foarte rar (doar în cazulcomisia de licenţă sau de doctorat, orice lucrare trebuie corectată. lucrărilor de mare amploare, tratate, manuale universitare, mono-STAS 6524-82 reglementează modul de corectare a manuscriselor grafii de referinţă). Structurate pe trei sau patru niveluri, tezele dedactilografiate ce urmează a fi tipărite. Corecturile manuale pe text, doctorat, lucrările de licenţă sau rapoartele de cercetare trebuie săcel mult cinci pe o pagină, trebuie să fie citeţe, utilizându-se semnele păstreze acelaşi mod de subliniere a ceea ce este esenţial.de notare prevăzute de STAS 9082-71 şi reproduse în lucrarea lui Tot la corectură va trebui să rectificăm şi să uniformizăm spaţiileNicolae Gherghel (1996, 187) şi în Dicţionarul explicativ al limbii de dinaintea sau de după semnele de punctuaţie. După două puncteromâne (1975). (în cazul fracţiilor), după punct sau după virgulă (în cazul numerelor În ceea ce priveşte corectura finală a textului lucrărilor de licenţă cu zecimale), după linia de unire (în cazul numelor proprii şi alşi al tezelor de doctorat, nu există reglementări oficiale, nu intervine cuvintelor compuse, în citarea studiilor şi articolelor, când se aratănici un STAS. Operează regula respectului pentru titlul academic paginile între care acestea sunt), precum şi atunci când se specifică
    • 116 Septimiu Chelceadurata vieţii unui autor, după linia de pauză (folosită pentru a preciza Capitolul 3durata vieţii unui autor) nu se lasă spaţiu nici înainte, nici dupăsemnele de punctuaţie. Nu se lasă spaţiu liber înainte, dar se lasă Capcanele punctuaţieidupă, când se folosesc virgula, punctul, semnele de întrebare şi deexclamare, două puncte, punct şi virgulă. În fine, se lasă spaţiu liberatât înainte, cât şi după folosirea liniei de pauză [–] , a punctelor desuspensie […]. Aceste indicaţii de corectură se regăsesc parţial şi înGhidul lui Marc A. Provost et al. (1993/1999, 20). Pe baza practiciieditoriale din România, mi-am permis să sugerez unele modalităţispecifice în ceea ce priveşte relaţia dintre spaţiul liber şi semnele depunctuaţie (vezi şi capitolul Capcanele punctuaţiei). Mă voi referi la unele dificultăţi gramaticale ale limbii române, cu oPentru că o dată susţinem prima dată o lucrare de licenţă sau o teză privire specială asupra scrierilor din domeniul ştiinţelor socioumane.de doctorat şi pentru că în ştiinţă, la modul ideal, scriem sub specie Nae Georgescu, cel care ne-a oferit de curând o ediţie critică sinopticăaeternitatis, merită efortul să redactăm fără reproş. M. Eminescu, spune: „textul înseamnă covor de semne, cuvinte adică – şi semne de circulaţie printre ele, aşadar: punctuaţie.“ (Georgescu, 2000, xvii). Să ne oprim la punctuaţie ca în faţa unui semafor. Mai degrabă din neglijenţă decât din neştiinţă, în unele lucrări întâlnim greşeli de punctuaţie grave (virgula între subiect şi predicat, între predicat şi complementul direct sau indirect, scrierea cu majusculă după două puncte ş.a.). Nu pe acestea le am în vedere. Nici dezacor- durile gramaticale, şi nici greşelile de exprimare în limbajul de zi cu zi. Mă preocupă capcanele scrierii lucrărilor de specialitate, pe care studenţii şi doctoranzii trebuie să le identifice şi să le evite. Punctul Toţi credem că ştim exact când şi unde să punem un punct [.]. Prin închiderea semnelor de punctuaţie între paranteze drepte voi exem- plifica semnele de punctuaţie discutate. Aşa cum am învăţat cu toţii, semnul grafic numit „punct“ desparte propoziţiile şi frazele. Am întâlnit atâtea lucrări scrise ale studenţilor în care lipsea punctul la sfârşitul propoziţiilor sau frazelor, încât nu mi se pare de prisos să
    • 118 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 119atrag atenţia asupra situaţiilor în care este obligatoriu să punem sau Folosim abrevieri şi pentru titlurile academice şi didactice (acad.să nu punem punct. Deci, punctul [.] se trece la sfârşitul propoziţiilor = academician; dr. = doctor; drd. = doctorand; asist. univ. = asistentşi frazelor independente ca înţeles, după care vorbirea nu mai con- universitar; conf. univ. = conferenţiar universitar; prof. univ. = pro-tinuă. Punctul încheie frazele, alineatele, capitolele, disertaţiile, cărţile. fesor universitar) şi pentru profesii (arh. = arhitect; pr. = preot; prof. Când cuvintele, propoziţiile sau frazele se află între paranteze, = profesor; ec. = economist; ing. = inginer).lucrurile se complică puţin: când paranteza se află în cadrul propozi- Va trebui să folosim şi să scriem abrevierile corect. Marcarea cuţiei sau frazei, punctul se pune după paranteză, ca în cazul trimite- [.] a abrevierilor nu anulează utilizarea altor semne de punctuaţie.rilor bibliografice; când propoziţia sau fraza este în întregime înparanteză, punctul se pune în interiorul parantezei. De exemplu: Ameninţările lumii civilizate (de ex., terorismul, crima organizată, traficul de persoane, spălarea banilor murdari) nu pot fi eliminate decât prin… Uneori, grupurile umane se constituie spontan. (Este adevărat, însă, că există şi grupuri umane formate artificial, planificat [.]) Nu se prescurtează cuvinte precum: lector, preparator (grade didactice universitare) sau sociolog, psiholog (profesii). Nu vom Se pune punct, de asemenea, după fiecare menţionare a lucrărilor folosi abrevieri care introduc ambiguităţi (de exemplu, Testul deincluse în lista bibliografică. interese profesionale al lui Martin Irle nu este indicat să fie abreviat ca „Tip Martin Irle“. Se recomandă să nu preluăm abrevierile din Simon, Patrick. [1998](2000). Reprezentările relaţiilor interetnice într-un alte limbi dacă în limba română avem echivalenţe. Vom nota de cartier cosmopolit. În G. Ferréol (coord.). Identitatea, cetăţenia şi legă- exemplu, nu e.g., dar vom folosi abrevierile din latină etc. pentru „şi turile sociale (pp. 13-42). Iaşi: Editura Polirom. alţii, şi altele, şi aşa mai departe“; vs. (versus) = împotrivă. De regulă, nu se va folosi pluralul abrevierilor: vom scrie „coeficienţii Utilizarea punctului în abrevieri ne pune uneori în dificultate. de inteligenţă“, nu IQ-urile. Excepţie face abrevierea eds. =Regula ortografică impune [.] în abrevierile formate din prima literă îngrijitori ai ediţiei, coordonatori. În aceste situaţii [.] nu mai are rola cuvintelor (de exemplu, H[.] R[.] A[.] F[.] pentru Human Relations de semn de punctuaţie, ci de semn ortografic, înlocuind literele careArea Files), precum şi din prima silabă a cuvântului şi consoana şi nu mai apar în text. Vom pune punct după numărul tabelelor şigrupul de consoane cu care începe cea de-a doua silabă (de exemplu, figurilor (opţional), dar în mod obligatoriu după cuvântul Notă şi lacap[.] pentru capitol, op[.] cit[.]) pentru „opera citată“ (Tabelul 10). sfârşitul explicaţiei date în notă. Punctul separă numerele întregi deTabelul 10. Abrevierea indicaţiilor bibliografice frecvente zecimale (de exemplu, 2 [.] 080 de diade). În această situaţie, nu se lasă spaţiu liber nici înainte, nici după punct. art. = articol p. (pp.) = pagină (pagini) În lista bibliografică semnul [.] desparte numele autorilor de anul cap. = capitol pass. (passim.) = în diferite locuri apariţiei lucrărilor citate şi respectivul an, trecut între paranteze cf. = compară (confer) P.S. = post-scriptum rotunde, de titlul cărţii sau articolului. Se mai pune punct şi după ib. (ibid.) = ibidem r. = rând titlurile lucrările incluse în bibliografie, ca şi la încheierea trimiterii id. = idem s.n. = sublinierea noastră lucr. cit. = lucrarea citată urm. = următoarele bibliografice. A se vedea, pentru exemplificare, lista bibliografică a N.B. = nota bene v. = vezi acestui ghid. op. cit. = opera citată vol. = volumul Sunt situaţii când este greşit să punem punct: când abrevierile s-au asimilat substantivelor (de exemplu, CURS pentru Center of
    • 120 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 121Urban and Regional Sociology sau ISOGEP pentru Institutul de Oricum, ar fi deosebirile constante observate între opiniile şi comporta-studii sociocomportamentale şi geopolitice), când abrevierile sunt mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor n-ar, putea fi atribuite înainte de toate unor cauze, de ordin biologic.formate din prima şi ultimele litere ale unui cuvânt (de exemplu,dna), ca şi în cazul prescurtărilor din fizică, matematică etc. (de Abia utilizarea corectă a virgulei dă înţeles discursului:exemplu, m pentru metru, km pentru kilometru). De asemenea, nu seva pune punct după iniţialele punctelor cardinale (N pentru Nord sau Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile şi comporta-S-V pentru Sud-Vest). Titlul cărţilor, capitolelor, subcapitolelor, mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, nu ar putea fi atribuite întabelelor şi figurilor nu se marchează cu semnul punct [.]. Nici primul rând unor cauze de ordin biologic.abrevierile din denumirile testelor psihologice, ale scalelor şi alealtor instrumente de investigare nu trebuie separate prin punct (de După astfel de exemple, alcătuite în scop didactic, nu cred căexemplu, TAT, nu T.A.T.; WAIS, nu W.A.I.S.). cineva ar mai susţine că virgula este un semn de punctuaţie minor. Dar şi în legătură cu virgula apar unele capcane. Prima grijă este ca virgula să nu cadă, din întâmplare, fireşte, între subiect şi predicat. Cunosc profesori care nu citesc mai departe lucrările studenţilor Virgula dacă întâlnesc virgula între subiect şi predicat. Nici scuza „Dacti- lografa este de vină!“ nu îi înduplecă. Şi cred că foarte bine fac. Nu trebuie admisă nici greşeala de a închide între virgule în interiorulSe ştie că virgula marchează juxtapunerea şi coordonarea termenilor unei propoziţii conjuncţiile „deci“, „însă“, „totuşi“ (spre deosebireîntr-un text. Pentru că nu suntem poeţi avangardişti, să utilizăm de conjuncţiile „prin urmare“ şi „aşadar“ care se pun între virgule).virgula în conformitate cu regulile de punctuaţie, nu într-un „stil Nu are ce căuta virgula între predicat şi complementele directe şi in-propriu“. Ca şi punctul, virgula este un semn de punctuaţie fără de directe, însă se izolează prin virgule apoziţiile.care textul aproape că îşi pierde înţelesul. Transcriu un pasaj omi-ţând [,]: Leon Festinger [,] creatorul teoriei disonanţei cognitive [,] a intuit… Oricum ar fi deosebirile constante observate între opiniile şi comporta- mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor n-ar putea fi atribuite înainte de Se pune virgulă şi între numele autorilor (aşa cum s-a arătat în toate unor cauze de natură biologică. legătură cu trimiterile bibliografice), dar şi când se enumeră mai multe determinări de acelaşi fel, dacă nu sunt legate prin copula „şi“.Acum „trântesc“ virgula la întâmplare: Bronislaw Malinowski (1884–1942), sociolog [,] etnolog şi antropolog Oricum ar fi deosebirile, constante observate între opiniile şi comporta- englez de origine poloneză… mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, n-ar putea fi atribuite înainte de toate unor cauze de ordin biologic. Se despart prin virgulă zecimalele de numerele întregi (de exemplu, 3[,] 438), dar nu şi părţile unei măsurări (de exemplu, 3Sau şi mai rău (voit greşit): min 40 s). Când se despart prin virgulă zecimalele, nici înainte şi nici după [,] nu se lasă spaţiu. De exemplu, media clasei a fost de
    • 122 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 1238,54. În textele englezeşti şi americane, virgula este echivalentă ruptură totală între elementele pe care autorul doreşte temporar să lepunctului când se scriu numere cu mai multe zecimale. De exemplu: reunească în aceeaşi frază; 4) să facă distincţie între diferitele justi- ficări (fr. attendus) în frazele lungi din anumite texte şi documente Într-un grup, numărul maxim de diade este determinat prin formula (N2 administrative; 5) punctarea diferiţilor termeni dintr-o enumerare“ – N)/2, unde N = numărul membrilor grupului. Asfel, într-un grup de 65 (Provost et al., 1993/1997, 14). de persoane se pot forma [2,080] diade (adică 2.080 diade). În rapoartele de cercetare, punctul şi virgula separă, de exemplu, Am semnalat când trebuie să apelăm la [,]. Poate că ar fi cazul să elementele dintr-o serie care conţine ea însăşi virgule.avertizez şi în legătură cu „excesul“ de virgule. Am amintit deja că, Culorile au fost prezentate în ordinea roşu, galben, albastru [;] albastru,„nici la ordin“ – cum se spune în armată –, virgula nu are ce căuta galben, roşu [;] galben, roşu, albastru.între subiect şi predicat. Ea nu trebuie intercalată înaintea unei părţiesenţiale a frazei. De exemplu: Se mai despart prin punct şi virgulă numele autorilor, urmate de anul de apariţie a lucrărilor citate: Oricum ar fi, deosebirile constante, observate între opiniile şi comporta- mentul politic al bărbaţilor şi al femeilor, nu ar putea fi atribuite [,] în (Klineberg, 1953 [;] Cantril şi Buchanan, 1953 [;] Tajfel, 1969 [;] Leyens, primul rând [,] unor cauze de ordin biologic. Yzerbyt şi Schadron, 1994) Deşi în limba engleză se pune virgulă şi înaintea ultimului De asemenea, se despart prin punct şi virgulă datele dintr-o serie:termen dintr-o enumerare (de exemplu, etc.), în limba română nueste acceptată această practică. Nu vom scrie: (saturaţiile în factorul al treilea au fost: –0,37[;] –0,52[;] 0,56[;] 0,20[;] 0,34 şi –0,54). În psihosociologie, există un şir întreg de teorii de orientare psihana- litică, behavioristă, cognitivistă [,] etc. Două puncte Punct şi virgulă Semnul grafic „două puncte“ se foloseşte în scrierea oricăror texte în mai multe situaţii.Acest semn grafic „marchează o pauză mai mare decât cea redată • Când se separă o propoziţie introductivă completă de propo-prin virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct“ (Îndreptar ziţiile care ilustrează, extind sau amplifică ideea:ortografic, ortoepic şi de puctuaţie, 1983, 65). Acest semn de punc-tuaţie anunţă o pauză de durată medie. Aşa cum se precizează în Gabriel Tarde (1980) consideră că există două moduri de a imita [:] a teGhidul de prezentare a unui raport de cercetare, acest semn de comporta ca modelul şi a face exact contrariul.punctuaţie permite: 1) separarea propoziţiilor de o anumită lungime,deja marcate cu virgule; 2) marcarea caracterului independent al • Când se specifică o proporţie:propoziţiilor juxtapuse; 3) semnalarea faptului că nu s-a practicat o Raportul este 1[:]5
    • 124 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 125În acest ultim caz, nu se lasă spaţiu nici după [:], nici înaintea acestui utilizează [“ ”]. În ortografia limbii române, ghilimelele suntsemn de punctuaţie. De exemplu, raportul a fost de 3:4. [„…“]. • Când se reproduc declaraţiile persoanelor intervievate: Citarea poate fi precedată de două puncte, caz în care textul reprodus începe cu majusculă: Persoanele din anchetă au declarat[:] „Viaţa noastră este tot mai…“ În 1941, Anatole Chircev a constatat că: [„]Românii sunt pentru biserică • Când reproducem un citat: şi naţionalism; sunt împotriva internaţionalismului şi păstrează atitudini intermediare faţă de tradiţie-progres[“]. În lucrarea Modernizare şi europenism, apărută în 1995, Luminiţa Iacob afirmă[:] „Românismul se învaţă prin europenism“. În alte cazuri, nu avem obligaţia de a folosi majuscula la înce- putul citării. • În cazul unei enumerări, când propoziţia care anunţă enume- rarea este plasată la sfârşit: Informaţiile culese de cercetători trebuie verificate, [„]lăsând ca obice- iurile şi credinţele să se actualizeze în faţa lor[“] Rădulescu-Motru (1942, Germania, Anglia, Franţa, Olanda, Estonia, Austria[:] iată câteva dintre 71). ţările europene în care există arhive pentru cercetări sociologice empirice. De asemenea, se pun ghilimele la începutul şi la sfârşitul tran- • Se pun două puncte când urmează o concluzie: scrierii răspunsurilor la un interviu sau la un chestionar cu întrebări deschise. Citez dintr-o lucrare a lui Jean-Claude Kaufmann (1996/ Din cele arătate rezultă cu claritate[:] fără cunoaşterea aprofundată a 1998, 94). gramaticii nu vom reuşi niciodată să redactăm o lucrare acceptabilă. Persoanele interogate au notat adesea acest comportament specific: ana- • În fine, semnul grafic două puncte poate înlocui verbele din lizându-l ca pe o provocare, o căutare a privirilor masculine interesate, titlul, aşa cum s-a arătat. contrastând cu modalităţile obişnuite de a sta cu sânii goi. [„]Există tinere adolescente cam înfierbântate care se plimbă cu sânii goi pentru a fi Atenţie, nu se pun două puncte când avem de-a face cu o propo- privite[“] B-95; [„]Când eşti tânără, când eşti drăguţă, ai chef să fii pri- vită, ai impresia că o să-ţi meargă, ce mai[“] F-71.ziţie incompletă (de exemplu, formula emergenţei zvonurilor este I× A Aşa cum am arătat, ghilimelele se pun la începutul şi la sfârşitulf(S) = ). P definiens-ului, în definiţiile nominale. Rol social = df [„]Ansamblu de comportamente aşteptate în mod legitim Semnele citării din partea persoanelor care au status social determinat[“]. Introducerea unor termeni noi (invenţii lingvistice sau preluăriSunt obligatorii când reproducem cuvânt cu cuvânt un text dintr-o din literatura de specialitate internaţională) se face prin folosireaaltă lucrare. Pentru citare, în textele franţuzeşti se utilizează cel mai ghilimelelor (numai la prima menţionare a termenului):adesea [« »], spre deosebire de textele englezeşti, în care se
    • 126 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 127 În funcţie de dimensiunea [„]locus of control[“], persoanele acceptă va- prenumelui, sexul, vârsta (I.C., f, 38), dacă nu se optează pentru lorile [„]societăţii deschise[“]. întocmirea listei acestora; abrevierile denumirii instituţiilor (CURS) sau testelor psihologice (TAT), când se introduc prima dată în text; La fel, se folosesc semnele citării când, prezentându-se metodo- literele sau numerele folosite pentru identificarea unei enumerări:logia cercetării, se reproduc întrebările din chestionare sau item-iiscalelor de măsurare a atitudinilor: Pentru cunoaşterea stimei de sine a persoanelor de vârsta a treia, am folosit: a) teste psihologice; b) observaţia directă; c) biografia socială; La întrebarea „Cât de mulţumit sunteţi, în general, de felul în care trăiţi?“ d) un chestionar cu 54 de întrebări. o treime dintre cei chestionaţi au răspuns „destul de mulţumit“ (Baro- metrul de opinie publică, octombrie 2002, 15). Parantezele drepte închid materialul din interiorul parantezelor rotunde şi separă cuvintele introduse de noi într-un text citat. Se trec între ghilimele titlurile capitolelor, articolelor din reviste,atunci când sunt specificate în text. Datele cercetării (au fost testaţi studenţi [N = 125] şi elevi [N = 140]) susţin ipoteza relaţiei dintre… Lucrarea [„]Drama psihologiei[“] de Vasile Pavelcu (1965) a marcat profund evoluţia psihologiei în România. În 1974, Anatole Chircev a constat că: Conform practicii redacţionale, nu se vor utiliza ghilimele pentru „Românii sunt pentru biserică; sunt împotriva internaţionalismului [demarcarea semnificaţiei cifrelor în tehnicile de scalare, când sunt date la acea dată] şi păstrează atitudini intermediare faţă de tradiţie-pro- gres“ (p. 163).ca exemple lingvistice cuvinte, propoziţii sau fraze, când se folosesctermeni de specialitate din domeniu. În toate aceste cazuri, cuvintele Uneori, ca în cazul acestei lucrări, parantezele drepte în listaîn cauză vor fi subliniate, de preferinţă, cu italice (Publication Manual, bibliografică închid anul de apariţie a ediţiei princeps:1994, 66). Durkheim, É. (1979 [1897]). Suicide: A Study in Sociology. London: Routledge. Parantezele Propun studenţilor mei, ca şi cititorilor acestui ghid de redactare, să adopte această practică întâlnită şi în alte publicaţii, într-o formă uşor modificată.În general, parantezele servesc la separarea dintr-o frază a elemen-telor structural independente. Studenţii şi tinerii cercetători trebuie să Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere. Iaşi: Editura Insti-ştie, dincolo de cele arătate în dicţionarele ortografice şi de punc- tutului European.tuaţie, cum să folosească „parantezele rotunde“ şi „parantezele Se impune o precizare în legătură cu punctuaţia şi cu folosireadrepte“ (numite şi „croşete“), care introduc explicaţii, precizări sau parantezelor rotunde: când se separă între paranteze un enunţ complet,nuanţări în interiorul propoziţiilor sau frazelor. Astfel, se trec între punctul [.] va fi pus înaintea parantezei; când o parte a enunţului rămâneparanteze rotunde referinţele bibliografice (Pavelcu, 1965, 47); în afara parantezelor, punctul va fi plasat după paranteză.datele de identificare a persoanelor intervievate: iniţialele numelui şi
    • 128 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 129 Distribuţia răspunsurilor este prezentată în Tabelul 4. (Datele din tabele Viteza de 80 km [/] oră. sunt exprimate în procente.) • Indică în text anul apariţiei ediţiei princeps, diferit de anul Distribuţia răspunsurilor (în procente) este edificatoare (vezi Tabelul 4). publicării ediţiei utilizate: Dimitrie Gusti (1936/1996) sublinia că „Muzeul Satului Românesc este în stare să oglindească, mai bine decât altceva, bogăţia şi varietatea de Linia de pauză, linia oblică şi cratima viaţă ţărănească, ideile, de atâtea ori adânci…“ • Arată o alternativă:Grafic, linia de pauză este mai lungă decât cratima, poate suplini atâtvirgula, cât şi parantezele rotunde când se introduce o explicaţie sau Stabilirea controlului social şi [/] sau socializarea incompletă contribuie la emergenţa comportamentului deviant.o determinare. „Sunt mulţi sociologi [–] printre care îndrăznesc a mă număra [–] care Nu se recomandă scrierea: luni şi/sau marţi, fidelitatea test/retest, recunosc puternica influenţă care au avut-o asupra lor lucrări precum preferându-se: luni, marţi sau în ambele zile, fidelitatea test-retest. cele ale istoricului Jules Michelet, cu darul său de a «reînvia» tre- cutul…“ (Stahl, 1974, 22). Cratima mai este numită şi „liniuţă de unire“ sau „de despărţire“ şi ridică mai multe probleme decât ne-am închipui. Că lucrurile stauSe recomandă utilizarea cu parcimonie a [–], pentru a nu influenţa aşa, oricine se poate convinge urmărind diferenţele de redactare alizibilitatea textului. lucrărilor sociologice. Corectura editurii nu poate suplini lipsa unui îndreptar ortografic pentru ştiinţele socioumane. Cele câteva remarciLinia oblică (engl. slash) marchează: a) introducerea unei clarificări; pe care le voi face nu au decât intenţia de a semnala, nu de a rezolvab) separă numărătorul de numitor; c) separă unităţile de măsurare; d) problema.indică în text anul apariţiei ediţiei princeps, diferit de anul publicării Cum trebuie să scriem: feed back, feed [-] back sau feedback? Seediţiei utilizate; e) arată o alternativă sau o opoziţie. întâlnesc toate cele trei forme ale termenului „reacţie inversă“, • Introducerea unei clarificări: preluat din limba engleză, pe cât de frecvent utilizat, pe atât de diferit transcris. Dacă avem în vedere tendinţa de compunere a „Analiza factorială în componente principale (ACP), o metodă care constă în construirea unei noi variabile [/] factori fără corelaţie… (Zlate, cuvintelor care prevede trecerea de la cuvinte separate la unirea lor 1996, 129). prin cratimă şi apoi la scrierea într-un cuvânt, cea mai satisfăcătoare transliteraţie este feedback. De altfel, cuvintele împrumutate din • Separă numărătorul de numitor: limbi străine şi care nu sunt încă asimilate în limba română se scriu exact ca în limba din care provin. „Aproximativ [1/5] din procentul cititorilor de ziare în mediul rural şi Este bine de ştiut că se foloseşte cratima în cazul prefixelor, când circa [1/3] în mediul urban…“ cuvîntul de bază este: un nume propriu (pro [-] Europa); un număr (post [-] 1848); o abreviere (anti [-] URSS) sau când prefixul este • Separă unităţile de măsurare: urmat de mai multe cuvinte unite printr-o cratimă (pro-euro-
    • 130 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 131atlantic). Se despart însă prin cratimă cuvintele cu prefix, dacă acest De asemenea, trebuie să facem distincţie între „întrebărilelucru conduce la sporirea lizibilităţii (de exemplu, anti [-] intelectua- directe“ şi „întrebările retorice“. În ambele situaţii, când redactăm,lism, co [-] ocurenţă, re [-] repagina). În fine, termenii formaţi din punem semnul întrebării, fără a lăsa spaţiu alb între sfârşitul propo-acelaşi cuvânt de bază, dar cu adjective diferite, ca şi termenii ziţiei sau frazei şi introducerea acestui semn de punctuaţie. În unelederivaţi de la self, cu excepţia expresiei self psychology, se scriu cu scrieri româneşti am observat că, după modul de redactare reco-cratimă. mandat în Franţa, bunăoară, semnul întrebării este precedat de un Cum vom proceda când cuvântul de bază, self, asociat cu diferite spaţiu liber, ca în exemplu următor: „Sfârşitul crizei morale ? Când ?substantive sau adjective, se întâlneşte în vocabularul limbii române? Cum ?“ În ortografia limbii române, nu se lasă nici un spaţiuPăstrăm forma originală self-esteem, traducem expresia integral sau înaintea acestui semn de punctuaţie. Ca atare, vom scrie: „Sfârşituldoar o parte a ei, respectiv stimă de sine sau self [-] stimă? Păstrând crizei morale? Când? Cum?“termenul din limba engleză self [-] concept riscăm să nu fim corect Aş face o observaţie în legătură cu întrebările retorice, care suntînţeleşi, pentru că în limba română cuvântul „concept“ are alt înţeles mai des întâlnite în lucrările ştiinţifice. Pe cât de neplăcut este sădecât cel din expresia citată (definirea sinelui ca rezultat al situaţiei întâlnim întrebări retorice banale, pe atât de nejustificat este să fimîn care persoana se află). Consider că soluţia cea mai bună este jigniţi de răspunsurile date la întrebările retorice extrem de com-găsirea echivalenţelor terminologice în limba română şi notarea între plexe. De exemplu, „Cum să depăşim criza morală din societatea deparanteze rotunde a expresiei originale. Traducerea parţială seamănă azi? Răspunsul este unul [foarte simplu]…“ Te gândeşti imediat:a struţocămilă. Şi sufixele ne dau bătaie de cap uneori. Vom scrie dacă răspunsul era atât de simplu, cum de nu l-am ştiut şi noi? Oself [-] ul sau selful? Item [-] ul sau itemul? Bias sau bias-urile? În astfel de formulare ne obligă să recunoaştem nu că suntem proşti, ciastfel de situaţii se recomandă scrierea cu cratimă. foarte proşti! Semnul exclamării se foloseşte singur sau asociat cu semnul întrebării. El marchează propoziţia exclamativă sau imperativă. De Alte semne de punctuaţie exemplu, „Să nu plagiezi!“ Cu totul alt sens ar avea propoziţia, dacă la sfârşitul ei am pune alăturate semnul întrebării şi al exclamării: „Să nu plagiezi?!“ sau „Să nu plagiezi !?“ De aemenea, s-ar intro-Semnul întrebării marchează interogaţiile. Am atras atenţia asupra duce o nuanţă (grad de intensitate), dacă am reda în scris creşterea„titlurilor-întrebare“ (vezi subcapitolul Ce titlu punem?). Ar mai fi intensităţii vocii: „Să nu plagiezi!!!“ Adevărul este că în lucrărilede spus că în legătură cu acestea se întâlnesc două situaţii: a) când ştiinţifice semnul exclamării nu prea îşi are rost (cu excepţia celorsunt propoziţii interogative directe; b) când sunt propoziţii interoga- realizate pe baza metodelor calitative, când sunt transcrise decla-tive indirecte. În primul caz la sfârşitul propoziţiei se pune semnul raţiile, autobiografiile etc. persoanelor intervievate).întrebării, în cel de-al doilea nu. De exemplu: Cum am redactat această lucrare [.] (întrebare indirectă) Puncte de suspensie se folosesc restrictiv. Nu se justifică să lăsăm Cum să redactăm o astfel de lucrare [?] (întrebare directă) frazele sau propoziţiile neîncheiate. Punctele de suspensie semnalează întreruperea discursului, momentană sau definitivă. Întreruperea momentană poate avea efect stilistic, autorul urmărind
    • 132 Septimiu Chelceasă provoace o emoţie de surprindere; întreruperea definitivă exprimă Capitolul 4autocenzurarea autorului, care nu găseşte de cuviinţă să-şi continuegândul, socotind că este de la sine înţeles ce ar urma. Punctele de Finisarea lucrăriisuspensie se folosesc şi când datarea unui eveniment sau a unuidocument social este incertă: Dezgheţul ideologic, cu voie sau fără voie de la partid, s-a produs în România începând cu […] 1965. Când cităm, punctele de suspensie, închise între paranteze drepte,arată lipsa unui fragment din text. Redactarea cu croşete […] trebuiesă fie mai presus de orice intenţie de manipulare a gândirii cititorilor. Felul în care arată manuscrisul când îl depunem la editură spreCel mai bine ar fi dacă am renunţa, pe cât posibil, la atât de incri- publicare influenţează decizia de acceptare a lucrării pentru tipar. Neminatele puncte. slujim în continuare de recomandările din Publication Manual of the American Psychological Association (1994), la care adaug propriileNu am avut intenţia să recapitulez regulile ortografice şi de punc- observaţii, mai ales în ceea ce priveşte prezentarea finală a lucrărilortuaţie, ci să semnalez unele dificultăţi sau capcane pentru cei care de licenţă şi a tezelor de doctorat în ştiinţele socioumane.ştiu perfect limba română. Dar poate fi atinsă perfecţiunea? Hârtia şi litera Pare de la sine înţeles că paginile manuscrisului trebuie să aibă dimensiuni standard A4 (21x29,7 cm), iar hârtia albă să fie de o calitate cât mai bună. Pentru lucrările de licenţă sau de doctorat, care vor fi citite nu numai de către membrii comisiilor, dar şi de alte persoane interesate (există obligativitatea depunerii la bibliotecă a tezelor de doctorat pentru liberă consultare cu 21 de zile lucrătoare înaintea susţinerii lor publice), va trebui să ne îngrijim ca textul să fie integral dactilografiat sau cules la computer pe acelaşi tip de hârtie (cu acelaşi grad de alb şi aceeaşi grosime) şi pe o singură faţă a colii de hârtie.
    • 134 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 135Litera (typeface sau font, în limba engleză) se recomandă a fi Times italicele se folosesc pentru titlul volumelor sau al revistelor în careNew Roman (aşa cum este imprimat şi textul de faţă), iar „corpul de sunt incluse studiile la care s-a făcut trimitere (titlul studiilor se scrieliteră“ (mărimea literei) de 12 puncte. Când textul se dactilografiază, cu literă de rând, iar titlul revistelor nu se marchează cu ghilimele).nu prea avem de ales. Totuşi, şi în acest caz se cere ca imprimarea să Textul va fi dactilografiat sau printat la două rânduri, adică la ofie îngrijită, uniformă, neîmbâcsită. Textul trebuie să fie şi la figurat, distanţă de 0,50-0,65 cm un rând de altul. Notele infrapaginale, ca şişi la propriu „negru pe alb“. Utilizarea altor culori este nerecoman- citatele mai ample (de peste 40 de cuvinte) pot fi dactilografiate ladabilă, chiar şi atunci când se doreşte sublinierea unor cuvinte (şi un singur rând. Este obligatorie separarea paragrafelor printr-o dublăcând, în mod greşit, se utilizează culoarea roşie). Sobrietatea conferă interliniere (printr-un rând alb) (Provost et al., 1993/1997, 7). Îndistincţie lucrărilor de licenţă, tezelor de doctorat, ca şi textelor ceea ce mă priveşte, în redactarea textului de faţă m-am conformatprezentate spre publicare. Există tentaţia la unii studenţi de a utiliza, acestei reguli.mai ales pentru titluri, fonturi „excentrice“. Nu este cazul să nerisipim imaginaţia astfel… Dacă în pregătirea „finală“ a manuscrisului unei lucrări delicenţă sau teze de doctorat avem libertatea de a utiliza litere Oglinda paginiiitalice, bold, verzale sau capitale, ca şi sublinierea pentru a scoateîn evidenţă un cuvânt, o propoziţie sau o frază, când avem învedere predarea manuscrisului la o editură este de preferat să Este vorba despre suprafaţa paginii acoperită cu text. Ea rezultă dinsubliniem ceea ce intenţionăm să punem în evidenţă, lăsând lăsarea unor margini uniforme sus, jos şi lateral (de minimum 2 cm)libertatea graficianului sau redactorului de carte să decidă în sau, în cazul lucrării de licenţă sau al tezei de doctorat, a unorlegătură cu setul de litere pentru tipar. În unele lucrări, ca o margini uniforme sus, jos şi lateral dreapta (marginea din stângaexcepţie, italicele se folosesc pentru a atrage atenţia asupra unor fiind de 4 cm, pentru ca manuscrisul să poată fi legat). Înconcepte sau termeni; sublinierea cu bold se practică pentru manuscrisele dactilografiate, rândurile, cu o lungime de maximumevidenţierea acelor propoziţii sau fraze ce trebuie memorate ca 16,51 cm, conţin 65 de semne tipografice (litere, semne deatare, iar utilizarea liniei continue pentru subliniere este menită să punctuaţie, spaţii albe între cuvinte). Pe o pagină nu vor fi scrise maiaccentueze ideile deosebit de importante sau punctul de vedere mult de 31 de rânduri, dar nici mai puţine. Încercarea de a aducespecial al autorului. În prefaţă se fac precizări în legătură cu modul lucrarea de licenţă la un volum de pagini rezonabil îi determinăconcret de utilizare a sublinierilor. Aşa procedează, de exemplu, uneori pe studenţi să reducă numărul de rânduri pe pagină sau săAnselm L. Strauss şi Juliet Corbin (1998, p. XIII). Cei doi autori mărească spaţiul dintre rânduri: sau şi una, şi alta. Alteori, sene avertizează că au subliniat cu italice categoriile, proprietăţile şi scurtează rândurile, se reduce numărul de semne sau de cuvintedimensiunile conceptelor. Au folosit literele bold pentru a marca dintr-un rând. În unele teze de doctorat apare tendinţa contrară, de afrazele ce trebuie să fie păstrate în memorie. Au subliniat cu o linie câştiga spaţiu prin reducerea corpului de literă, a distanţei dintrepropoziţiile ce exprimau puncte de vedere esenţiale. Este foarte rânduri şi a marginilor albe ale paginii. Astfel de subterfugii nubine. Studenţii şi doctoranzii ar putea să le urmeze exemplul. ajută. Încadrarea în normele redactării lucrărilor ştiinţifice netezeşte Încă o precizare: titlurile menţionate în text se evidenţiază cu drumul spre succes.italice (fără a se închide între ghilimele), iar în lista bibliografică
    • 136 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 137 În România, se obişnuieşte ca lucrările de licenţă să fie impri- pe centrul paginii; subcapitolele au titlurile tot pe centrul paginii,mate la „un rând şi jumătate“, ca şi tezele de doctorat sau articolele imprimate cu litere de rând bolduite (12 puncte); paragrafele suntştiinţifice. În alte ţări, de exemplu, în Franţa, în mod normal astfel de marcate cu italice de rând (10,5 puncte), dar apar chiar la marginealucrări sunt imprimate la „două rânduri“. În cazul articolelor ştiin- stângă a paginii. Ar fi fost de-a dreptul inutil să fi numerotatţifice există chiar obligativitatea ca „întregul text, fără nici o subcapitolele şi, în cadrul lor, paragrafele (de exemplu, 1.1.1. apoiexcepţie, să fie dactilografiat la două rânduri, inclusiv tabelele şi lista 1.1.2. şi 1.2.1.1 ş.a.m.d. Lucrările de licenţă sau tezele de doctorat înbibliografică“ (Provost et al., 1993/1997, 7). Vorbind despre oglinda care apare numerotarea capitolelor, subcaptitolelor şi paragrafelor îipaginii, se cuvine să ne gândim şi la alineate, şi la paragrafe. De dezavantajază pe autori, lăsând impresia că nu au fost capabili să-şiasemenea, să acordăm atenţie şi modului de inserare a casetelor. organizeze textul fără ajutorul vechiului „abac“ (instrument de calcul, format dintr-un cadru de lemn, cu vergele metalice, pe care seAlineatul. Ne dăm seama de numărul alineatelor dintr-o privire: pot deplasa bile de diferite culori) sau al tăbliţei de numărare dealineatele nu încep de la marginea stângă a rândului, ci după un altădată. Pentru articolele ştiinţifice, conform normelor internaţio-spaţiu liber, de aproximativ 0,5 cm. Poate face excepţie de la această nale, se recomandă organizarea pe niveluri a titlurilor şi subtitlurilor,regulă primul alineat al fiecărui capitol sau subcapitol. De obicei, fără marcarea lor cu numere sau cu litere.într-un text ştiinţific nu ar trebui să apară pe o pagină mai mult depatru, cinci alineate. În fond, alineatul marchează trecerea de la o Casetele. Aşa cum am arătat, în unele disertaţii, monografii sauidee la altă idee. Sunt sărace ideile care pot fi expediate în trei, patru manuale universitare sunt incluse casete, ca o prelungire a discur-rânduri. Sigur, sunt şi excepţii de la această regulă: de exemplu, sului. De cele mai multe ori, acestea conţin texte ale unor autoriredactarea unui ghid, cum ar fi cel de faţă. consacraţi. Prin procedee grafice care ţin de gustul estetic, dar şi de restricţiile financiare, casetele pot fi tipărite pe un fond colorat sauParagraful. De regulă, paragraful se introduce printr-un alineat, dar nu, pe două sau pe trei coloane (în funcţie de aşezarea textului denu trebuie confundat cu acesta. Ca subdiviziune a unui capitol, para- bază), cu litere care să difere sau nu de cele ale textului de bază. Celgraful poate să cuprindă mai multe alineate. Dacă alineatul separă mai adesea, casetele sunt marcate cu un chenar. Numărul casetei şiideile dintr-un text, paragraful ne ajută să distingem tezele, enun- titlul acesteia sunt plasate în interiorul casetei, spre deosebire deţurile cu valoare de generalizare. Un paragraf se poate extinde pe tabele sau figuri. Tot diferit de tabele şi figuri, titlul casetei va fimai multe pagini. Tocmai pentru a nu se confunda paragrafele cu centrat, iar precizarea „Caseta 1“, „Caseta 2“ etc. va fi fixată laalineatele, în textele moderne s-a renunţat la practica întroducerii marginea din stânga a spaţiului casetei. Titlul paragrafului preluat înparagrafelor prin alineate. În prezent, din ce în ce mai mulţi autori casetă poate fi cel din lucrarea pe care o cităm, după cum cel careîncep paragrafele de la marginea stângă a paginii, lăsând un rând alb citează poate formula un titlu care să exprime cât mai fideldespărţitor (interliniere dublă). Uneori, ca în textul de faţă, paragra- conţinutul textului preluat. În partea de jos a casetei se va precizafele poartă un titlu, subliniat cu italice. Dacă se respectă regula de sursa bibliografică, în conformitate cu regulile de citare statuate. Pedispunere a titlului capitolelor, subcapitolelor şi paragrafelor, nu se pagină, casetele vor fi plasate totdeauna în partea superioară, imediatmai justifică numerotarea paragrafelor. sub colontitlul paginii. Se recomandă ca o casetă să nu ocupe mai Să observăm chiar la acest ghid de redactare cum sunt dispuse mult de două-trei pagini. Cel mai adesea, casetele sunt reduse la maititlurile: capitolele au titlul, printat cu bold de rând (14 puncte), plasat puţin de o pagină tipărită.
    • 138 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 139 Cum se numerotează paginile de licenţă bazată pe o cercetare concretă (de teren sau de laborator) ar putea lămuri problema de studiu în 60-85 de pagini (la un rând şi jumătate). Numărul de pagini al unei teze de doctorat ar trebui să fieSe numerotează toate paginile, chiar dacă numărul nu este printat. dublu sau triplu. Se adaugă anexele, referinţele bibliografice şiPagina de titlu, cea cu mulţumiri, sumarul şi paginile de început ale indexul pe alte câteva zeci de pagini (fără a se fixa vreo limită).capitolelor, bibliografiei şi anexelor nu vor avea un număr imprimat, Anexele, glosarul, notele, lista bibliografică şi indicele de nume şi dedar se vor lua în calcul la numerotarea celorlalte pagini. La fel se va teme (subiecte) se numerotează în continuarea paginilor de text,proceda şi cu paginile care în întregime conţin un tabel sau o figură avându-se în vedere ca fiecare din acestea să înceapă pe o paginăorientate tip „peisaj“ (cu capul tabelului sau cu partea superioară a nouă. În unele universităţi, de exemplu, la Universitatea din Michigan,figurii spre cotorul cărţii, spre sistemul de îndosariere a manu- Ann Arbor, este fixat numărul de pagini pentru o teză de doctorat înscrisului). Articolele ştiinţifice incluse în revistele de specialitate au domeniul ştiinţelor socioumane (300 p., la două rânduri). La noi,marcate pe pagina de titlu numerele paginilor între care se află cred că ar trebui stabilit numărul maxim de pagini, peste care să nurespectivul text. Când numerotarea disertaţiilor, a cărţilor sau revis- se treacă în nici un caz, la 300 p. la un rând şi jumătate.telor se face în spaţiul liber din partea de jos a paginii, pe centru,întregul text va fi numerotat (imprimându-se numerele de la 2, 4, 6,8, după caz, până la N, ultima pagină). Există practica de a numerota cu cifre romane mici (i, ii, iii, iv, v) Întocmirea listei tabelelor şi figurilorsau mari paginile care conţin lista tabelelor, lista figurilor, paginilede mulţumiri şi cuvântul înainte (3-5 pagini), prefaţa (6-16 pagini)sau studiul introductiv (peste 16 pagini) – semnate de autor sau de o Şi în lucrările de licenţă sau de doctorat, ca şi în cazul texteloraltă persoană. În mod obişnuit numărul paginii se va trece în pregătite pentru tipar, imediat după cuprins este inserată lista cumanuscris în colţul din dreapta-sus, cu cifre arabe, drepte, fără punct, tabelele din text şi din anexe. Se specifică numărul, titlul şi paginaparanteză sau linie oblică. Inserarea unor pagini noi presupune unde se află fiecare tabel (vezi lista tabelelor din acest ghid).renumerotarea manuscrisului. La lucrările de licenţă sau la tezele de Numărul tabelului (în cifre arabe) precede, cu două spaţii albe, titluldoctorat se acceptă şi semnalarea introducerii paginilor în comple- complet al tabelului, care nu va fi subliniat. Titlul tabelelor, ca şitare prin adăugarea literelor la numărul paginii care se dublează sau cuvântul „Tabelul“, va fi scris cu acelaşi caracter de literă, de aceeaşise triplează: de exemplu, 125, 125a, 125b, 126 ş.a.m.d. mărime ca şi întregul text. Numărul paginii din lucrare unde se Sunt de multe ori întrebat de studenţi câte pagini trebuie să aibă o regăseşte respectivul tabel poate fi închis între paranteze rotunde.lucrare de licenţă. Câte sunt necesare şi suficiente! Nu cred că, Principalul este ca lista tabelelor să reproducă integral şi fideltotdeauna, cine nu are timp scrie lucrări voluminoase. Pe de altă titlurile tabelelor prezentate. Paginile ocupate de lista tabelelor vor fiparte, argumentul că Albert Einstein (1879–1955) a schimbat ima- numerotate cu cifre romane, de rând. Prima pagină a listei tabelelorginea despre lume printr-o lucrare de doar 16 pagini (Fundamentele nu va purta nici un număr, dar va fi luată în calcul la numerotareateoriei generale a relativităţii, 1916, trad. rom. 1957) este valabil celorlalte.pentru cei care revoluţionează ştiinţa, nu şi pentru noi, ceilalţi. Cele spuse despre lista tabelelor sunt valabile şi pentru lista figu-Aşadar, după dictonul non multa, sed multum, apreciez că o lucrare rilor. Subliniez însă că nu trebuie să se abuzeze nici de tabele, nici de
    • 140 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 141figuri: ce este prea mult strică. Recursul la tabele şi figuri trebuie să Mulţumirile de complezenţă sunt ofense. La fel, mulţumirile exage-ajute înţelegerea textului, nu să-l înceţoşeze. La jumătatea secolului rate. Să ne abţinem să mulţumim părinţilor, soţiei, copiilor sautrecut, Alfred C. Kinsey et al. (1953) includeau în raportul de cerce- rudelor mai îndepărtate. Acestora le putem dedica lucrarea tipărită.tare a comportamentului sexual al femeilor nu mai puţin de 136 de Hans J. Eysenck şi Michael Eysenck (1981/1998) dedică lucrarea lorfiguri şi tabele. Lista lor era plasată la sfârşitul cărţii, înainte de despre investigarea personalităţii „Lui Fleur, cu dragoste din parteabibliografie şi de index. Suntem în primul deceniu al secolului XX şi tatălui şi bunicului“. Ulric Neisser (1982) a dedicat volumul deatâtea lucruri s-au schimbat. Între ele, şi modul de redactare în do- studii despre memoria socială pe care l-a coordonat: „Lui Mark, şimeniul ştiinţelor socioumane. Eric, şi Julie, şi Philip, şi Toby, şi Jenny, şi Katherine, şi Joe“. Înţelegem că le oferă lucrarea celor despre care a scris. În ceea ce mă priveşte, am scris înaintea „Cuvântului înainte“ la lucrarea Persona- litate şi societate în tranziţie: „Închin această carte memoriei tatălui Mulţumiri, anexe, glosar, note meu, etnograful Ion Chelcea, care şi-a iubit ca nimeni altul neamul şi ţara, pentru care a pătimit“ (Chelcea, 1994). Lucrările de disertaţie nu vor purta o dedicaţie, iar mulţumirileSuntem datori persoanelor şi instituţiilor care ne-au ajutat într-un fel sobre, deplin justificate, de cele mai multe ori, sunt incluse în finalulsau altul să elaborăm lucrarea de licenţă sau teza de doctorat, să „Introducerii“. La susţinerea publică a disertaţiei, cel ce a primitdesfăşurăm cercetarea de teren sau să finalizăm o monografie. titlul de doctor are posibilitatea să mulţumească într-un mod maiAcestora le adresăm, pe pagini separate, mulţumirile noastre. Punem puţin convenţional tuturor celor ce l-au ajutat.titlul standard: „Mulţumiri“ (engl. Acknowledgments; fr. Remercie-ments). Paginile de mulţumiri (sau, după caz, o singură pagină) se Glosarul. Lista cu explicaţiile termenilor utilizaţi va urma imediatplasează înaintea „Introducerii“ sau a „Cuvântului înainte“ şi se textului lucrării dacă, şi numai dacă, nu am întocmit şi anexe. Înnumerotează cu cifre romane de rând, excepţie făcând prima pagină. lucrările de licenţă şi chiar în tezele de doctorat nu se justificăÎn articolele ştiinţifice pregătite pentru tipar, mulţumirile vor fi tre- glosarul, pentru că – de regulă – se utilizează termeni consacraţi, iarcute pe pagina de titlu, la subsol. În cazul articolelor ştiinţifice desti- publicul căruia i se adresează astfel de lucrări (comisia de examen,nate revistelor de specialitate mulţumirile (ca şi adresa autorului alţi profesionişti din domeniu) se presupune că este familiarizat cupentru corespondenţă, inclusiv adresa de e-mail) sunt plasate în vocabularul de specialitate. În alte lucrări, manuale universitare,partea de jos a paginii de titlu. monografii etc., glosarul este util: ne ajută să înţelegem mai bine Muţumirile trebuie să se limiteze la persoanele şi instituţiile care sensul pe care l-a dat autorul termenilor de specialitate. Spre deo-într-adevăr au contribuit la realizarea lucrării într-o etapă sau alta, sebire de „termenii-cheie“, care sunt semnalaţi la sfârşitul fiecăruiîntr-un mod sau altul. Le mulţumim persoanelor care ne-au sugerat capitol, glosarul este plasat după anexe, înaintea listei bibliografice.tema disertaţiei şi au evaluat-o critic, celor care ne-au ajutat să Uneori, după definirea termenilor se indică între paranteze rotundeculegem datele de teren sau au realizat prelucrarea lor la computer. capitolul în care s-a arătat pe larg conţinutul acestora.Ne exprimăm sentimentele de gratitudine faţă de sponsori sau deeditori, faţă de cei care, pe parcursul redactării, ne-au susţinut moral Anexele. În afara titlului, ele vor fi identificate şi prin menţionarea:sau financiar. Avem obligaţia să arătăm pentru ce le mulţumim. Anexa A, B, C ş.a.m.d. Anexele pot avea una sau mai multe pagini,
    • 142 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 143care se vor numerota consecutiv. La colontitlu, ca indicaţie auxiliară, Notedeasupra textului se va trece, după caz, Anexa A (în partea stângă a CAPITOLUL I:paginii). Dacă titlul anexei conţine prea multe cuvinte, la colontitlu PUBLICITATE, PUBLIC ŞI OPINIE PUBLICĂse vor trece doar primele cuvinte sau se va reformula concis titlul.Dacă mai multe anexe se referă la aceeaşi problemă, atunci se va 1. Preferinţa lui Ginsberg şi Zaller pentru opinia de masă şi pentrumenţiona Anexa A1, A2, A3…, An. Pentru a nu rupe fluenţa textului, termenul „opinia maselor“ nu este fondată pe dihotomia opinie publicăse recomandă ca tabelele şi figurile să fie trecute în anexe. Rămân în şi opinia maselor, în care opinia maselor este negarea opiniei publice,textul propriu-zis al lucrărilor de licenţă şi al tezelor de doctorat doar aşa cum a sugereat, de exemplu, Tönnies (1922, 77-87) şi, mai târziu, Schmidtchen (1959). (Splichal, 1999, 313)tabelele şi figurile fără de care demonstraţia ar avea de suferit.Anexele pot fi prezentate într-un volum separat. O disertaţie de 500 Umberto Eco (1977/2000, 181-183) consideră că notele folosescde pagini îl descurajează pe orice cititor. Pe membrii comisiei îi pentru: a) a indica sursele citatelor; b) a adăuga alte indicaţii biblio-chinuie, pur şi simplu. Dacă aceeaşi disertaţie este prezentată în două grafice de întărire despre un subiect discutat în text; c) a facevolume (teza propriu-zisă, 250 p. şi anexele alte 250 p.), lucrurile se trimiteri externe şi interne; d) a introduce un citat de întărire a unuischimbă. Dar de ce ne trebuie atâtea pagini pentru anexe? Cred că punct de vedere exprimat în text; e) a da amploare afirmaţiilor dineste păguboasă strategia de a încerca să impresionăm cititorii text; f) a corecta unele afirmaţii din text; g) a reda traducerea unui(inclusiv comisiile de examen) prin includerea în anexe a tot ce a citat din text; h) a plăti datorii. Savantul şi scriitorul italian ne atrageprodus computerul. Dictonul „Cine nu are timp scrie mult“ se veri- atenţia că „o notă n-ar trebui niciodată să fie cu adevărat foartefică aici foarte bine. Să ne rezervăm suficient timp pentru a selecta lungă; altminteri, nu e notă, este un apendice şi, ca atare, trebuietabelele şi figurile, pentru a condensa informaţia astfel ca disertaţia inserată şi numerotată la sfârşitul lucrării“ (idem, 183).să aibă dimensiuni umane. Fireşte că notele terebuie să fie deplin justificate în logica discursului şi că nu trebuie să preia la subsolul paginii sau la sfârşitulNotele. Altădată, notele erau infrapaginale, plasate la subsolul cărţii informaţiile esenţiale. Totuşi, sunt suficient de multe motivepaginii. Acum sunt reunite de cele mai multe ori la sfârşitul fiecărui pentru care, aşa cum am spus, să nu se renunţe la practica de a folosicapitol sau la finalul cărţii. Există şi posibilitatea de a introduce sub notele.denumirea „Note“, numerotate pe capitole, precizările necesarepentru mai buna înţelegere a textului. În astfel de cazuri notele suntintroduse imediat înaintea listei bibliografice. Paginile de note suntnumerotate cu cifre arabe în continuarea textului. Redactarea listei bibliografice, Folosirea notelor în redactarea lucrărilor ştiinţifice ar trebui a indexului şi a cuprinsuluiîncurajată. Textul propriu-zis ar fi mai lizibil şi argumentaţia mailimpede. Erudiţia savantului s-ar exprima foarte bine în aceste note. Lista bibliografică. Plasată la sfârşitul unui articol ştiinţific, listaUn bun exemplu de redactare cu note ni-l oferă Slavko Splichal bibliografică nu se confundă cu bibliografia unei cărţi de specia-(1999, 313), profesor de comunicare în masă şi opinie publică la litate, a unei lucrări de licenţă sau a unei teze de doctorat. În listaUniversitatea din Lubljana şi director al Institutului European pentru bibliografică sunt incluse numai lucrările citate în articolul scris spreComunicare şi Cultură:
    • 144 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 145a fi publicat într-o revistă de specialitate. Bibliografia, ca parte a feluri. Cel mai frecvent şi cel mai adecvat este modul de organizarelucrărilor ştiinţifice, conţine şi lucrări din care nu s-au extras citate, a listei după criteriul alfabetic al numelui autorului (sau al primuluici doar idei în legătură cu tema tratată. Este bine ca la finele tezelor autor, dacă sunt mai mulţi autori menţionaţi în pagina de titlu ade doctorat şi de licenţă să se facă distincţie între „bibliografia lucrărilor consultate). Dacă sunt menţionate mai multe lucrări aletemei“ şi „bibliografia consultată“. Academicianul Solomon Marcus aceluiaşi autor, se va proceda la ordonarea lor cronologică, de la cearemarca faptul că „În limba engleză se face o distincţie între refe- mai veche publicaţie la cea mai recentă. Dacă acelaşi autor arences şi bibliography, prima variantă având în vedere referinţele publicat într-un singur an mai multe lucrări pe care le-am şi folosit,bibliografice la care se face trimitere în locuri precise ale textului, pe vom nota după anul de aparţie, fără nici un spaţiu liber, primelecând a doua poate eluda această condiţie. Nu întâmplător, unii litere ale alfabetului (Chelcea, 2002a, 2002b). Lucrările realizate deadoptă a doua variantă, fie din neglijenţă, fie deliberat, pentru a respectivul autor în colaborare vor fi şi ele ordonate cronologic şimenţine o stare de imprecizie. Prima variantă este, desigur, de inserate în lista bibliografică după ce se vor fi epuizat lucrările lapreferat“ (Marcus, 2002, 3). Este posibilă şi combinarea celor două care este unic autor. În practica unor edituri s-a răspândit următoareamodalităţi de trimiteri bibliografice chiar în redactarea monografiilor modalitate de alcătuire a listelor bibliografice:destinate tiparului. Referinţele bibliografice se disting cu uşurinţă debibliografia temei prin precizarea paginilor de unde au fost preluate Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuţii la sociologia culturii de masă. Bucureşti: Editura Academiei R.S.România.citatele sau ideile ce susţin demonstraţia proprie. Nu mi se pare a fi Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investigaţia sociologică.nici neglijenţă, nici rea intenţie să menţionăm la bibliografie titlurile Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.unor cărţi pe care nu le-am citit, dar despre existenţa cărora am aflat ________. (1982). Experimentul în psihosociologie. Bucureşti: Edituradin consultarea lucrărilor de referinţă. Aceasta poate orienta lecturile Ştiinţifică.altor persoane preocupate de tema pe care am abordat-o noi. În ________. (1988). Lungul drum spre tine însuţi. Bucureşti: Editura Militară.tezele de licenţă mai ales – dat fiind timpul relativ limitat rezervat ________. (2002a). Un secol de cercetări psihosociologice. Iaşi: Edituraredactării – este recomandabil să se includă în lista bibliografică un Polirom.număr cât mai mare de titluri în legătură cu subiectul disertaţiei. ________. (2002b). Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cumCăutarea bibliografiei, chiar pe Internet, nu poate constitui o notă vor elitele? Bucureşti: Editura Economică.proastă pentru studenţi, dimpotrivă. Personal, îi încurajez pe stu- Chelcea, Septimiu şi Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosocio- logie a muncii eficiente. Bucureşti: Editura Politică.denţii şi pe doctoranzii mei să nu se limiteze la menţionarea în listabibliografică doar a lucrărilor din care au citat şi pe care, fireşte, le-au Nu mi se pare foarte fericit acest mod de alcătuire a listei biblio-citit. Îşi găsesc locul în lista bibliografică şi studiile consacrate grafice. Pe de altă parte, deşi se înscrie în logica redactării şi arezolvării problemei lor de cercetare, dar pe care, din lipsa timpului, lecturii, alcătuirea listei bibliografice în ordinea citării în textdin cauza dificulăţilor de procurare a revistelor sau volumelor de prezintă dificultăţi în plus; nu o recomand.studii, nu le-au putut fişa. Abaterea deontologică intervine când nu În ceea ce priveşte normele etice referitoare la listele bibliogra-se operează distincţia între bibliografia consultată (references) şi fice, suntem de acord cu Nicolae Gherghel (1996, 95) care susţine căbibliografia temei (bibliography). ele trebuie „să reflecte documentarea reală, să conţină numai lucră- Dar cum se alcătuieşte o listă bibliografică? În conformitate cu rile în strânsă legătură cu subiectul cercetărilor efectuate, să nu fieSTAS 8660-82, lista bibliografică se poate alcătui în mai multe
    • 146 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 147unilaterale, să nu omită lucrările autorilor autohtoni, să reflecte Ayar, A.J. (1946 [1936]) Language, Truth and Logic. London: Victorcunoaşterea lucrărilor anterioare în aceeaşi problemă şi, în special, a Gollancz. Becker, H. (1963) Outsiders: Studies in the Sociology of Deviance. Newcelor care abia deţin prioritatea“. York: Free Press. Reglementările din STAS 6158-70 (revizuit în 1990) privind Button, G. (ed.) (1991) Ethnomethodology and the Human Sciences.referinţele bibliografice sunt într-o oarecare discordanţă cu standar- Cambridge: Cambridge University Press.dele Harvard. În loc de a indica numele şi prenumele autorului Durkheim, É. (1970 [1897]) Suicide: A Study in Sociology. London:(autorilor), titlul publicaţiei, traducerea titlului, numărul ediţiei, locul Routledge. Lévi-Strauss, C. (1964-1972) Mythologies. 3 vols. Paris: Plon.(locurile) publicării, editura (editurile), anul (anii) apariţiei lucrării, Schlick, M. (1949 [1936]) ‘Meaning and verification’, in M. Feigl andeste preferabil să trecem anul apariţiei lucrării imediat după numele W. Sellars (eds.) Readings in Philosophical Analysis. Viena:autorului. Astfel se reperează mai uşor lucrările citate în sistemul Springer.Harvard. De asemenea, mi se pare judicios, cel puţin pentru lucrările Weber, M. (1965a [1930]) The Theory of Social and Economicdin domeniul ştiinţelor socioumane, să preluăm modelul referinţelor Organisation. Oxford: Oxford University Press. Weber, M. (1965b [1930]) The Protestant Ethic and the Spirit ofbibliografice din revistele şi cărţile occidentale de prestigiu. Un bun Capitalism. London: Allen & Unwin.exemplu îl constituie bibliografia lucrării coordonate de Richard Y. Yanni, D.A. (1990) ‘The social construction of women as mediated byBourhis şi Jacques-Philippe Leyens (1994/1997, 276-316). Pentru advertising’, Journal of Communication Inquiry, 14(1): 71-81.fiecare lucrare consultată se menţionează, în ordine, dacă a apărutîntr-o revistă: numele şi prenumele autorului sau autorilor, anul Faţă de stilul trimiterilor bibliografice recomandat de Asociaţiapublicării, titlul articolului, titlul revistei, tomul (volumul), numărul Americană de Psihologie, pe care l-am prezentat, există numeroaseacesteia, paginile tipărite ale respectivului articol. particularizări cerute de edituri sau agreate de autori. Va trebui să ne Să remarcăm tendinţa actuală de a se simplifica modalitatea alcă- interesăm, să citim recomandările pentru pregătirea manuscrisuluituirii trimiterilor bibliografice. S-a renunţat la trecerea între ghili- (tipărite pe ultima pagină sau pe coperta a treia a revistelor), să aflămmele a titlului articolelor şi revistelor, precum şi la precizările: nr., cerinţele instituţiilor de învăţământ superior care organizeazăvol., p. sau pp. În manuscris se subliniază obligatoriu titlul revistei examene de licenţă şi de doctorat. Ne vom conforma lor: aici(acesta apare cu italice), iar anul apariţiei publicaţiei se închide între inovaţia nu-şi are loc.paranteze. Pentru o înţelegere mai corectă a contribuţiilor este bine Când pregătim manuscrisul pentru editură, ne putem manifestasă se treacă în paranteză dreaptă anul apariţiei ediţiei princeps, după opţiunile: numele autorilor să-l trecem cu majuscule, prenumele cu litere de rând, să plasăm numele autorilor pe un rând separat, anulcare, în paranteză rotundă, anul apariţiei lucrării consultate. Nu mi se apariţiei lucrării să fie separat prin virgule sau în paranteze rotunde,pare a fi suficient să notăm doar a câta ediţie este lucrarea la care am iar data ediţiei princeps – aşa cum am mai arătat – să fie marcatăavut acces: într-un singur an pot apărea mai multe ediţii, iar lucrările prin paranteze drepte, să se păstreze indicaţiile nr., vol., p. sau pp., caclasice cunosc, de-a lungul timpului, zeci şi zeci de ediţii. Practica şi ghilimelele.datării ediţiei princeps nu s-a generalizat, dar mi se pare a fi binevenită. Personal, o recomand mai ales în redactarea lucrărilor de TABOADA LÉONETTI, Isabellicenţă şi a tezelor de doctorat când se trece în revistă literatura de 1989 «Cohabitation pluri-ethnique dans la ville: stratégies d’insertionspecialitate. Spicuim, spre exemplificare, din lucrarea lui Chris Hart locale et phénomènes identitaires», Revue européene des migrations(1998, 221-223): internationales, 5, 2, 51-69.
    • 148 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 149 Esenţială este păstrarea stilului lucrării (inclusiv a modului de Numele autorilor francezi formate cu particulele de nobleţe Laîntocmire a listei bibliografice) de la primul la ultimul rând al sau Le vor fi trecute la litera L, păstrându-se un spaţiu tipografic albacesteia. (La Rochefoucauld, François; Le Bon, Gustave; Le Page, A.; Le Când lucrarea citată nu este datată, după numele autorului se Vine, R.A.); cele ale autorilor englezi formate cu Mc sau Mac vor fimenţionează f.a. = fără an. Se va preciza a câta ediţie este lucrarea incluse la litera M, fără nici un spaţiu alb (MacLachlan, J; McCauley,consultată şi dacă suntem în prezenţa unei ediţii revăzute. C.; McGregor, D.M.). Numele formate cu Van se grupează la litera V (Van Leeuwen, M.S.; Van Gennep, A.), la fel cele formate cu Von Bailey, Kenneth D. [1978] (1982). Methods of Social Research (ediţia a (Von Bayer, C.L.). Cele ce cuprind particula de vor fi inserate la II-a, revăzută), New York: The Free Press. litera D (DeFleur, M.L.; de Visscher, P.; DePaulo, B.M.; D’Andrare, Dacă am consultat o lucrare tradusă, după titlu vom specifica în R.), iar cele formate cu litera O (O’Barr, W.; O’Hara, M.) întrece limbă a apărut ediţia după care s-a făcut traducerea. literele N şi P. Există şi excepţii: numele lui Charles Alexis Clarél de Tocqueville va fi inserat la litera T, nu la D. Uneori, nu este foarte Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noţiuni elementare de sociologie (trad. uşor să distingem numele de prenumele unor autori. De exemplu, din polonă). Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Sandu Dumitru sau Dumitru Sandu (1999); Nicolae Radu sau Radu Nicolae?). În astfel de situaţii preluăm înscrisul de pe copertă sau din Ordonarea lucrărilor se va face după alfabetul limbii române (în pagina de titlu şi considerăm primul cuvânt ca fiind numele decazul nostru), avându-se în vedere iniţiala numelui autorului sau a botez. Să avem în vedere însă că autorii maghiari îşi scriu mai întâiprimului autor. Această operaţie nu prezintă dificultăţi. Totuşi, atra- numele de familie şi apoi prenumele (de exemplu, Bogathy Zoltan,gem atenţia asupra câtorva detalii. Când apar în lista bibliografică nu Zoltan Bogathy; Ranschburg Jenö, nu Jenö Ranschburg). Oricum,mai multe lucrări de acelaşi autor, numele acestuia poate fi trecut o este bine ca la întocmirea listei bibliografice să consultăm, cândsingură dată, iar lucrările vor fi ordonate cronologic. Dacă sunt citate avem dubii, dicţionarele de specialitate şi enciclopediile.şi lucrări în care respectivul autor are unul sau mai mulţi colabo-ratori, se va epuiza şirul lucrărilor la care este unic autor, trecându-se Indexul de nume. Acelaşi lucru se recomandă la întocmirea indiceluiapoi lucrările colective (tot ordonate cronologic). Dacă lucrările de nume. Faţă de cele spuse, nu avem de adăugat decât că lacitate nu au menţionat autorul sau autorii (Constituţia României, înşiruirea numelor ce au aceeaşi iniţială se ia în considerare cea de-aHotărâri de guvern, documente statistice oficiale etc.), se vor insera doua şi, după caz, cea de-a treia literă a numelui. Dacă numele deîn lista bibliografie conform iniţialei instituţiei care a emis docu- familie ale mai multor autori sunt identice, ordonarea se facementul sau conform iniţialei primului cuvânt din titlul acestora. conform iniţialei prenumelui. Este recomandabil să se menţioneze Să revenim la ordonarea numelor de autori. Când întâlnim nume prenumele, nu doar iniţiala. De exemplu: Strauss, Anselm L. Cândcompuse şi unite prin cratimă, le ordonăm după iniţiala primului autorul se semnează cu iniţiala înaintea prenumelui (de exemplu, C.cuvânt. Wright Mills), la indexul de nume iniţiala va fi intercalată între Rădulescu-Motru, Constantin. [1904] (1995). Cultura română şi politi- nume şi prenume (de exemplu, Mills C. Wright). cianismul. Craiova: Editura Scrisul Românesc. Se observă că după transcrierea numelui se pune virgulă, dar nu şi după prenume. De asemenea, după iniţiala prenumelui tatălui apare virgula. După numărul paginii (fără a indica p. sau pp.) nu se
    • 150 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 151inserează nici un semn ortografic. Vom avea grijă ca în index sau subcapitolelor şi numărul paginii unde se află în cuprinsulnumele autorilor să fie scrise exact ca în text la paginile indicate, lucării. În lucrările moderne, la „Cuprins“ numărul paginilor se trecepăstrându-se toate elementele numelui. Indicele de nume se dactilo- imediat după titlul unităţilor de text (capitole, subcapitole), la douăgrafiază (culege) pe două sau trei coloane, în funcţie de formatul spaţii albe după o linie oblică.cărţii, respectiv de oglinda paginii. *Indexul de teme. În fine, indicele de teme (de subiecte, de materii/ * *teme) va cuprinde toate „cuvintele-cheie“, în ordine alfabetică. Sevor preciza paginile unde apar, ca şi – după caz – intervalul de Nu aş vrea să închei această lucrare înainte de a mărturisi nelinişteapagini consacrat analizei acestora. Este foarte bine dacă, după mea în legătură cu felul în care veţi reacţiona după ce o veţi fiindicarea paginilor, se trece cu italice vezi şi… În unele lucrări se consultat-o. Mă tem să nu spuneţi: „Cine ştie face, cine nu îi învaţăpublică un singur indice în care apar, în ordine alfabetică, atât pe alţii“, fără să îl citaţi pe George Bernard Shaw. Accept că m-amnumele autorilor citaţi, cât şi subiectele (temele) abordate. Nu mi se abătut de la unele reguli de redactare. Ştiu că nu ştiu de câte ori ampare a fi o soluţie fericită. făcut-o. Dacă s-ar publica numai lucrările redactate perfect, nu ar Construirea indicelui de nume şi de teme nu este o operaţie mai apărea nici o carte. Şi mă mai tem ca dumneavoastră să nu fimecanică. Din contră, ea presupune o reflecţie atentă asupra textului. descoperit că plictiseala s-a născut în ziua când aţi citit cuprinsulVor fi incluse numai numele autorilor din care s-a citat, nu şi numele acestui ghid. Dar nu! Lucrurile nu vor sta aşa, pentru că sunteţi saualtor personalităţi care apar incidental. Dacă folosim maxima Amicus aţi fost studenţii mei. V-aţi dat seama de la prima pagină că am doritPlato, sed magis amica veritas, nu vom trece în index numele filoso- să cunoaşteţi mai devreme decât am aflat eu cum se redactează înfului grec Platon (427–347 î.e.n.). Nici numele oamenilor politici nu domeniul ştiinţelor socioumane, chiar dacă pentru asta m-am mai şiau de ce să apară în index dacă ne referim la epoca sau la guvernarea împrumutat de idei de la unii, de la alţii, din reviste, cărţi şi de pelor. Dacă însă cităm din cuvântările lor, atunci, fireşte, trebuie să in- Internet. Cine au fost generoşii? Îi găsiţi la indexul de nume.cludem respectivele nume în index. Nu-i sfătuiesc deloc pe studenţisau pe cercetătorii din domeniul ştiinţelor socioumane să apeleze laargumentul autorităţii. În ceea ce priveşte alcătuirea indicelui deteme, aceasta se confundă cu analiza conţinutului, proces laborios deidentificare a categoriilor în care vor fi incluse cuvintele-cheie şisinonimele lor.Cuprinsul. Deşi „cuprinsul“ (sau „tabla de materii“) se scrie ultimul,el figurează pe prima pagină, după pagina de titlu. Nu mi se pare oidee bună de a introduce cuprinsul după prefaţă sau la sfârşitullucrării. Mi se pare firesc să ştim din capul locului, nu la sfârşit, careeste structura disertaţiei sau a cărţii. Este inestetic şi şcolăresc să semarcheze cu un şir de puncte corespondenţa dintre titlul capitolelor
    • Anexa A Prezentarea unei disertaţiiPrezentarea lucrărilor de licenţă sau a tezelor de doctorat trebuie sărăspundă pe deplin cerinţelor universităţii unde se susţin. Ne permi-tem să facem totuşi câteva recomandări generale. Volumul – unei teze de licenţă: 60-85 de pagini – unei teze de doctorat: 200-300 de pagini Numărul de copii – pentru o lucrare de licenţă: 2 + 1 copie pentru conducătorul ştiinţific – pentru o teză de doctorat: 1 + 3 copii pentru membrii comisiei Elementele generale Elementele tehnice 1. Pagina de titlu Denumirea universităţii Denumirea facultăţii Titlul complet şi subtitlul tezei Numele şi prenumele autorului Numele, prenumele şi gradul didactic al conducătorului ştiinţific Luna şi anul susţinerii disertaţiei 2. Sumarul (conţinutul, tabla de materii) 3. Lista figurilor şi tabelelor
    • 154 Septimiu Chelcea 4. Lista abrevierilor Anexa B 5. Mulţumiri pentru persoanele şi instituţiile care l-au ajutat pe absolvent/doctorand să realizeze lucrarea/teza Expresii şi locuţiuni în limba latină Elemente de conţinut 6. Conţinutul propriu-zis al lucrării/tezei Introducere: ce îşi propune lucrarea/teza Trecerea în revistă a literaturii de specialitate Metodologia: metodele şi tehnicile utilizate Datele obţinute Discuţia datelor Concluzii şi recomandări pentru cercetările viitoare 7. Anexe (opţional) Ab abrupto. Dintr-o dată, a intra direct în subiect, de la început în fondul pro- blemei. 8. Glosar (opţional) Ab actu ad potentiam. De la real la posibil. Ab acia et acu. De la fir şi de la ac, de-a fir a păr, amănunţit. Elemente bibliografice A baculo ad angulum. De la baston la unghi, incoerent. 9. Note Ab antiquo. Din vechime, de demult. 10. Lista bibliografică (lucrări din care s-a citat şi lucrări citite, Ab auctoritate. Argumentul autorităţii, invocarea faptului că afirmaţia a fost făcută de o persoană cu autoritate. dar din care nu s-a citat) Abdita loca. Locuri ascunse. Ab extra. Pe dinafară. Ab hac et ab hoc. De la aceasta şi de la aceasta, a sări de la un lucru la altul Ab imo pectore. Din adâncul inimi. Ab initio. De la începuturi. Ab invidia. Argumentul urii, demonstraţie falsă. Ab Iove principium. Începutul se face de la Jupiter. Să începem cu începutul (Vergiliu). Ab ore ad aurem. De la gură la ureche. Ab origine. De la origine. A bove maiori discat arare minor. De la boul mai vârstnic să înveţe cel mai tânăr să are (după Esop). Ab ovo. De la ou, de la începutul începuturilor. Este vorba despre oul din care s-a născut Elena, fiică a lui Jupiter (Horaţiu). Ab re. Departe de subiect, fără rost. Absit adulator, feriat me verus amator. Să dispară linguşitorul, să mă certe cel care mă iubeşte. Absque nota. Fără notă, fără indicarea locului şi/sau a anului apariţiei unei cărţi. Ab uno disce omnes. De la un specimen judecăm tot restul, de la o persoană extindem concluzia la întreaga populaţie (Vergiliu). Ab urbe condita. De la întemeierea oraşului, a Romei (753 î.e.n.).
    • 156 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 157Abutere verbum. A abuza de un cuvânt, a-l folosi într-un sens impropriu. Alias. Altfel (denumit), cunoscut şi sub numele de…Acies ingenii. Ascuţişul minţii (Cicero). Alma mater. Mamă hrănitoare (despre patrie, despre universitate).A contrario. Argumentare dedusă din ceea ce este contrar, prin opoziţie. Alter ego. Un alt eu, persoană foarte asemănătoare, de încredere.Acta diurna. Acte zilnice, buletinul oficial al Romei. Alter idem. Altul similar.Acta est fabula. Piesa a fost jucată. Formulă de încheiere a spectacolului dra- Amicus certus in re incerta cernitur. Prietenul adevărat se vede în vremuri matic. nesigure.Acta, non verba. Fapte, nu vorbe. Amicus humani generis. Prieten al omenirii, cu referire la umanişti (azi, în sensActa senatus. Actele senatului. Consemnarea discuţiilor din Senatul roman. peiorativ, lipsa criteriilor în alegerea prietenilor).Acute cogitare. A gândi profund (Cicero). Amicus Plato, sed magis amica veritas. Îmi este prieten Platon, dar mai prietenAd absurdum. Argumentare prin reducere la absurd (la ceea ce este imposibil de îmi este adevărul. acceptat). Ancilla theologiae. Slujitoarea teologiei (cu referire la filosofie, în Evul Mediu).Ad aperturam libri. La deschiderea cărţii, la o primă lectură. Anno Domini. În anul Domnului, numărul anilor de la naşterea lui Iisus Christos.Ad calendas graecas. La calendele grecilor, niciodată. (Grecii nu aveau calende, Annus mirabilis. An minunat. zile fixe în care să se plătească datoriile, aşa cum aveau romanii). Ante annum. Anul trecut.Addenda. Ceea ce se adaugă, listă cu adăugiri. Ante Christum. Înainte de naşterea lui Iisus Christos.Adaequatio rei et intellectus. Concordanţa între lucrurile din realitate şi gândire, Ante meridiem (a.m.). Înainte de amiază. între semnificaţia cuvântului şi obiectul desemnat, corespondenţa imaginilor Ante portas. Înaintea porţilor, pericol apropiat. noastre mintale cu realitatea obiectivă, coerenţa externă. Definiţie scolastică A posteriori. De la efect la cauză, aposteriori, ulterior. a adevărului (Toma d’Aquino). Apparatus criticus. Aparat critic, lucrările citate pe baza cărora s-a stabilit în text.Ad extremitates. Până la limite, în cel mai înalt grad. Appendix. Adaus (la o lucrare scrisă).Ad extremum. Până la capăt, până la urmă, în cele din urmă. A priori. De la cauză la efect, înaintea oricărei experienţe, apriori, anterior.Ad finem. La sfârşit. Apud. Semnalarea faptului că citatul folosit nu provine de la o sursă primară.Ad fontes. La izvoare, referire bibliografică la opera originală. Aquila non captat muscas. Vulturul nu prinde muşte, un om superior nu seAd hoc. Pentru aceasta, pentru un anumit scop. ocupă de lucruri lipsite de valoare.Ad infinitum. La infinit, la nesfârşit. Ardentia verba. Limbaj entuaziast, cuvinte care ustură.Ad ignorantiam. Argumentaţie bazată pe cererea acceptării dovezilor noastre, Argumenta ponderantur, non numerantur. Argumentele se evaluează, nu se abstracţie făcând de argumentele celuilalt. numără.Ad interim. Temporar, provizoriu. Argumentum argentarium. Argument pecuniar, mită.Ad libita librarii. Cu voia copistului, erori apărute într-un text datorită tiparului. Argumentum baculinum. Argumentul băţului, utilizarea forţei pentru obţinereaAd libitum (ad lib). După plac, atât cât mi-a făcut plăcere (în cazul eşantionării unui drept. Denumirea acestui argument provine din practica anticilor de a nereprezentative). dovedi existenţa realităţii exterioare intelectului prin lovirea pământului cuAd litteram. La literă, în sensul propriu, întocmai, cuvânt cu cuvânt. un băţ.Ad narrandum, non ad probandum. Pentru a povesti, nu pentru a dovedi. Argumentum ab auctoritate. Argumentul autorităţii, bazat pe recunoaşterea ade-Ad rem. La obiect. vărului unui enunţ pentru că acesta a fost făcut de o persoană cu autoritateAd unum omnes. Toţi până la unul. ştiinţifică sau socială.Ad valorem. În concordanţă cu valoarea, după valoare. Argumentum ab invidia. Argumentul pornit din ură, bazat pe sentimente nega-Advocatus diaboli. Avocatul diavolului (persoana desemnată spre a pune la tive, nu pe raţionamente obiective. îndoială în faţa Papei meritele unui candidat la canonizare, la includerea în Argumentum ad consequentiam. Respingerea unui enunţ prin evaluarea conse- rândul sfinţilor). cinţelor ce decurg din admiterea lui.A fortiori. Cu atât mai mult, cu înţelepciune, care se impune cu necesitate. Argumentum ad hominem. Argumentul privind persoana, constând în a-i opuneAlea jacta est. Zarurile au fost aruncate (cuvintele lui Cezar la trecerea Rubi- interlocutorului consecinţele cele mai puţin probabile ale afirmaţiilor lui, conului în anul 49 î.e.n.), hotărârea a fost luată. care vizează adversarul ca persoană, nu afirmaţiile sale.
    • 158 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 159Argumentum ad ignorantiam. Argumentare bazată pe ignoranţa celuilalt, Ave! Să fii sănătos! solicitând ca acesta să prezinte probe pentru a susţine afirmaţiile făcute. Ave, Caesar (imperator), morituri te salutant. Slavă ţie Cezar, cei ce merg laArgumentum ad judicium. Argumentul bazat pe dovezile cunoaşterii ştiinţifice. moarte te salută (omagiul gladiatorilor înainte de începerea luptelor în arenă).Argumentum ad misericordiam. Argumentul bazat pe sentimentele sau intere- sele interlocutorului. Baculinum. Folosirea forţei în locul unui argument raţional.Argumentum ad personam. Atac la persoană, constând din ironizarea sau insul- Barba non facit philosophum. Nu barba îl face pe filosof (Plutarh). tarea acesteia. Bellum omnium contra omnes. Războiul tuturor împotriva tuturor (Th. Hobbes).Argumentum ad verecundiam. Argumentul bazat pe respect, pe recunoaşterea Bene merenti. Celui care merită, medalie instituită de Papa Pius al VII-lea (1823). adevărului unui enunţ pentru că acesta a fost făcut de o persoană cu Bis dat qui cito dat. Cine dă repede, dă îndoit (dublu). autoritate, care se bucură de o bună reputaţie. Bis eadem dicere ridiculum est. Este ridicol să spui de două ori acelaşi lucru.Argumentum a contrario. Argumentare pornind de la contrariul a ceea ce trebuie Bona fide. Bună credinţă, circumstanţă atenuată. demonstrat. Brevis Sallustiana. Concizie salustiană (Scrierile istoricului Caius SallustiusArgumentum a fortiori. Argumentul prin invocarea unui motiv mai puternic. Crispus au rămas un exemplu de concizie).Argumentum a pari. Argument bazat pe egalitate, argumentul care se bazează pe translaţia demonstraţiei în cazurile similare. Caesar non supra grammaticos. Împăratul nu este mai presus de gramaticieni,Argumentum a tuto. Argumentul bazat pe analogie, de la cazurile cu probabi- nimănui nu îi sunt permise greşelile de exprimare. litate ridicată la cele cu probabilitate scăzută. Cadit quaestio. Problemă falsă.Argumentum ex concessis. Acceptarea pentru un moment a tezei interlocu- Cantus cycneus. Cântecul de lebădă, ultima creaţie a unei celebrităţi. torului, pentru a-l face să recunoască slăbiciunea argumentării lui. Captatio benevolentiae. Câştigarea bunăvoinţei (cititorilor, publicului).Argumentum ex silentio. Argument prin tăcere, a nu nega un lucru înseamnă a-l Carpe diem! Bucură-te de ziua de azi, profită de timp. afirma. Castigat ridendo mores. Moravurile se îndreaptă prin râs (deviza scrisă laArs longa, vita brevis. Arta (meşteşugul) este îndelungată (cere mult timp ), inaugurare pe cortina Teatrului de Comedie din Paris). viaţa este scurtă (după Hipocrat). Casus belli. Ceea ce reprezintă cauza sau justifică războiul.Artes liberales. Arte (ştiinţe) libere, preocupare intelectuală a oamenilor liberi în Causa causarum. Cauza cauzelor, cauza primă. antichitate. Causa est prior suo effectu. Cauza este anterioară efectului. Principiu al metafi-Artium baccalaureus. Licenţiat în litere sau în ştiinţe umanistice. zicii scolastice.Artium magister. Doctor în litere sau în ştiinţe umanistice. Causa per se. Cauză prin sine. În metafizica scolastică, acea cauză care esteAsinus ad lyram. Măgarul în faţa lirei. destinată să producă un efect prin propria ei natură.Asinus asinum fricat. Măgarul freacă (desmiardă) pe măgar. Despre două per- Cave canem! Atenţie, câine (rău), avertisment. soane care se laudă reciproc în public. Cedant arma togae. Armele să cedeze locul togii, îndemn la soluţionarea paş-Asinus Buridani. Măgarul lui Buridan, aflat între două căpiţe de fân, incapabil să nică a conflictelor. se hotărască din care să mănânce. Ceteris paribus. Celelalte rămân la fel. Cerinţă pentru a compara două elemente.Auctor opus laudat. Autorul îşi laudă opera (Ovidiu). Circa. În jur de…, aproximativ.Audiatur et altera pars. Să fie ascultată şi cealaltă parte (Seneca). Circulus vitiosus. Cercul vicios, deducerea propoziţiilor una din cealaltă, circu-Aura popularis. A avea trecere la mulţime, popularitate ieftină. laritatea demonstraţiei.Aurea mediocritas. Aurita cale de mijloc, viaţă cumpătată (Horaţiu). Astăzi, per- Citius, altius, fortius. Mai repede, mai sus, mai tare (deviza jocurilor olimpice siflare a mediocrităţii. moderne).Auri sacra fames. Blestemata foame de aur (Vergiliu). Cogito, ergo sum. Gândesc, deci exist (Descartes).Aut Caesar, aut nihil. Sau împărat, sau nimic (expresie atribuită de Nicolo Compos sui. Stăpân pe sine, a fi totdeauna stăpân pe sine. Machiavelli lui Cezar Borgia), ambiţie exagerată. Concedo. De acord, acceptarea argumentelor preopinentului.Aut Deus, aut natura. Sau Dumnezeu, sau natura. Conditio humana. Condiţia umană.Aut vincere, aut mori. Sau învingător, sau mort (a muri pentru victorie). Conditio sine qua non. Condiţie fără de care (nu se poate).
    • 160 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 161Confer (cf.). Compară (două texte), trimitere la alt text. De mortuis nil nisi bene. Despre morţi numai de bine. Morţii nu trebuie defăi-Consensus facit legem. Bună înţelegere, consensul suplineşte legea. maţi (Chilon).Consensus gentium. Consimţământul popoarelor. De novo. Din nou, iarăşi.Consensus omnium. Consimţământul general, în unanimitate. Deo gratias. Prin voia lui Dumnezeu, slavă Domnului (că s-a terminat ceva ceConsilio et prudentia. Prin înţelepciune şi prudenţă. părea fără sfârşit).Consummatum est! Totul s-a sfârşit! Ultimile cuvinte rostite de Iisus Christos. De omnibus dubitandum. Trebuie să ne îndoim de totul.Contra bonos mores. Contra bunelor moravuri, imoral. De omni re scibili (et de quibusdam aliis). Despre tot ceea ce se poate şti (şiContradictio in adiecto. Contradicţie intrinsecă, în definiţie. despre altele câteva). Se foloseşte ca ironie la adresa pseudosavanţilor.Contradictio in subiecto. Contradicţie înlăuntrul subiectului (sau în lucru). De plano. De la început, fără a mai fi necesar să se dezbată.Coram nobis. În faţa noastră, în prezenţa noastră. De profundis. Din adâncul sufletului, strigăt de deznădejde către Dumnezeu.Coram populo. În faţa oamenilor, în prezenţa mulţimii, a vorbi deschis. De propaganda fide. Pentru răspândirea credinţei (institut înfiinţat în 1622 deCorpus delicti. Corp delict. Papa Grigore al XV-lea).Corrigenda. Ceea ce trebuie corectat, lista erorilor. Desinit in piscem mulier formosa superne. Se sfârşeşte ca un peşte o femeieCrassa ignorantia. Ignoranţă crasă. frumoasă de la brâu în sus. Despre ceea ce este hibrid în artă (Horaţiu).Credo sed intelligere volo. Cred, dar vreau să înţeleg. De visu. Din văzute (cu proprii ochi).Credo quia absurdum est. Cred, pentru că este absurd (paradox formulat de Dicendo dicere, scribendo scribere discimus. Învăţăm să vorbim vorbind, să Tertulian), împotriva raţiunii. scriem scriind, deprinderile se formează prin practică.Cui bono? În avantajul cui? În interesul cui? (vezi Cui prodest?) Difficile est proprie communia dicere. Este greu să tratezi o temă comună într-unCui dolet meminit. Cine pătimeşte îşi aminteşte (Cicero). stil personal (Horaţiu).Cui prodest? Cui foloseşte? La ce bun? Dignus est intrare in nostro docto corpore. Este demn să intre în învăţatul nostruCum hoc, ergo propter hoc. O dată cu acest lucru, deci din cauza acestui lucru. corp (formulă medievală de acordare a titlului de doctor, păstrată în uneleCum eximia laude. Cu elogii deosebite (la acordarea unei diplome). universităţi şi azi).Currente calamo. Din fuga condeiului, greşeală în scris datorită neatenţiei. Dissertatio. Expunere ştiinţifică (scrisă sau orală).Curriculum vitae. Cursul vieţii, autobiografie. Divide et impera! Dezbină şi stăpâneşte! (N. Machiavelli). Dixi. Am zis! Formulă de încheiere a unui expozeu, sublinierea unei afirmaţii categorice.Dat, dicat, dedicat (D.D.D.). Dă, spune, dedică. Formulă scrisă la începutul căr- Docendo discitur. Învăţându-i pe alţii, învăţăm noi înşine (Seneca). ţilor latineşti. Docta dicta. Rostiri savante (Lucreţiu)De auditiu. Din auzite, informaţie nesigură. Docta ignorantia. Ignoranţă savantă, ignoranţă în cunoştinţă de cauză, ridicu-Decet imperatorem stantem mori. Un împărat se cuvine să moară în picioare lizarea infatuării celor lipsiţi de cunoştinţe temeinice (Nicolaus Cusanus). (Vespasian). Doctor honoris causa. Doctor în semn de cinstire (titlu universitar).De facto. Din punct de vedere faptic, actual (opus lui de iure). Do ut des. Îţi dau ca să îmi dai (echivalenţa prestaţiilor în dreptul roman), ser-Definiendum. Care trebuie definit. viciu contra serviciu, în sens larg.Definiens. Care defineşte. Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum. Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci existDefinitio nominalis. Definiţie nominală. (Réne Descartes).Definitio per idem. Definiţie prin aceeaşi, circulară. Dulce et decorum est pro patria mori. Este dulce şi frumos să mori pentru patrieDe gustibus non est disputandum. Despre gusturi nu se discută, fiecare este liber (Horaţiu). să aprecieze. Dum spiro, spero. Cât timp respir, sper (Cicero).De jure. Din punct de vedere legal, de drept (opus lui de facto). Dura lex, sed lex. Legea este aspră, dar este lege; obligativitatea respectării le-De lege ferenda. Conform prevederilor legale. gilor juridice.Delenda Carthago. Cartagina trebuie distrusă, răul trebuie înlăturat (Cato cel Durante causa, durat effectus. Cât timp dăinuie cauza, dăinuie şi efectul. Bătrân).
    • 162 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 163Eadem. Aceaşi autoare. Explicit. Se termină. În Evul Mediu, Cuvânt scris la sfârşitul unei lucrări.Eadem, sed aliter. Aceleaşi, dar altfel. Raportul dintre original şi copie. Ex post facto. Retrospectiv, după ce fapta s-a întâmplat.Ecce homo! Iată omul (de care este nevoie)! Exclamaţia lui Pilat din Pont când Expressis verbis. În termeni expliciţi. l-a arătat mulţimii pe Iisus Christos (după Ioan, 11, 5). Ex silentio. Argumentare bazată pe faptul că celălalt nu neagă cele afirmate de noi.Ecundum quod. Generalizare pripită, extinderea nepermisă a concluziilor de la Ex tempore. Pe neaşteptate, imediat. câteva cazuri observate la toate cazurile. Extra muros. Dincolo de ziduri, din exterior, izolat de comunitate.Editio princeps. Prima ediţie a unei cărţi. Ex uzu. Conform obiceiului.Eo facto. Prin acest fapt.Eo ipso. De la sine, tocmai de aceea. Fabula docet. Fabula ne învaţă.Epistola non erubescit. Scrisoarea nu roşeşte (Cicero), hârtia suportă orice. Facile princeps. Principiu preeminent, superior, prim.E pluribus unum. Unul format din mai mulţi (Vergiliu). Inscripţie pe stema SUA. Fac simile. Fă la fel, facsimil, copie fidelă a unui text.Ergo. Aşadar. Facta, non verba. Fapte, nu cuvinte.Eripitur persona, manet res. Persoana piere, lucrul rămâne; opera supravie- Fac totum (factotum). Fă totul. Persoana care face toate activităţile într-un cadru ţuieşte creatorului ei. organizat.Errare humanum est, sed perseverare diabolicum. Eroarea este omenească, Fallacia accidentis. Sofismul accidentului: a considera esenţial ceea ce este perseverenţa (în ea) este diabolică (Cicero). accidental.Errata. Erori, lista erorilor. Fallacia dictionis. Sofism bazat pe vorbire.Est modus in rebus. Există o măsură în toate (Horaţiu). Fecundus est error. Eroarea este fecundă, ipoteza neverificată restrânge ariaEt alibi. Şi în alte locuri (dintr-un text). investigaţiei.Et alli (et al.). Şi alţi (autori). Fama volat. Vestea zboară (Vergiliu).Et caetera (Et cetera). Şi alţii, şi altele, şi aşa mai departe (pronunţie: et-ce-te-ra). Facit. A făcut(-o). Inscripţie pe o operă de artă, inserată înaintea numelui autorului.Et in Arcadia ego! Şi eu am fost în Arcadia! (exprimarea nostalgiei după feri- Festina lente. Grăbeşte-te cu măsură (după Suetoniu). cirea pierdută). Felix qui potuit rerum cognoscere causas. Fericit cel ce a putut cunoaşte cauzaEx abrupto. Brusc, fără pregătire prealabilă (vezi şi ab abrupto). lucrurilor (Vergiliu).Ex anima. Din suflet, cu sinceritate. Fiat lux. Să fie lumină, prin raţiune să fie alungată ignoranţa.Ex ante. De dinainte, anterior. Fide et fiducia. Prin fidelitate şi încredere.Ex cathedra. De pe tronul papal, cu mare autoritate, de la catedra universitară. Fide, non armis. Prin încredere, nu cu ajutorul armelor.Excelsior. Mai sus. Deviza statului New York Fides preacedit rationem. Credinţa precede raţiunea (Augustin).Exceptio probat regulam. Excepţia întăreşte regula (principiu scolastic). Fides punica. Credinţă punică, perfidie, rea-credinţă.Ex concessis. Din premise. Finis coronat opus. Sfârşitul încununează opera (Ovidiu).Ex eadem causa. Din aceeaşi cauză. Finita est comedia. Spectacolul s-a sfârşit.Exempli gratia (e.g.). Pe calea exemplului, de exemplu. Flagrante bello. Ostilitate deschisă, declarată.Ex falso quodlibet. Din ceva fals (rezultă) orice. Finis coronat opus. Sfârşitul încoronează opera (Ovidiu).Ex hypothesi. Prin ipoteză, ca supoziţie. Flecti, non frangi. Să te pleci, dar să nu te frângi. Expresie a tenacităţii.Exit. Sfârşit. Iese (indicaţie tehnică în teatrul din antichitate). Forma dat esse rei. Forma dă existenţă lucrurilor. (Principiu scolastic).Ex libris (meis). Din cărţile (mele), formulă înscrisă pe cărţile personale. Forma mentis. Alcătuirea minţii. Ceea ce defineşte o persoană, o epocă, un stil.Ex nihilo nihil. Din nimic (nu se naşte) nimic (Lucreţiu). Fortuna favet fortibus. Întâmplarea îi favorizează pe cei îndrăzneţi.Ex necessitate rei. Din necesitate, constrâns de situaţie. Fugit irreparabile tempus. Timpul fuge fără să se mai întoarcă (Vergiliu).Exordium (orationis). Începutul (cuvântării), introducerea. Furor loquendi. Violenţă în vorbire, a urla.Ex officio. Din oficiu (apărător). Furor poeticus. Avânt poeticExperimentum crucis. Experiment crucial, decisiv (Francis Bacon).Experto credeite. Daţi crezare celui păţit (Vergiliu), încrederea în experienţă.
    • 164 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 165Gaudeamus igitur. Să ne bucurăm, aşadar; imnul studenţilor din toată lumea. Humanum est errare, diabolicum in errore perseverare. A greşi este omenesc, aGenius loci. Spirit al locului. La romani, zeul cel mai vechi al unui loc. Prin persevera este diabolic (Augustin). extensie, ceea ce defineşte un anumit loc. Hypotheses non fingo. Nu plăsmuiesc ipoteze, nu încerc să explic fenomeneleGloria in excelsis Deo. Glorificarea (lui Dumnezeu) în cel mai înalt grad. prin cauze fictive (Isaac Newton).Glossarium. Glosar, lista termenilor utilizaţi într-o lucrare ştiinţifică.Graeca sunt, non leguntur. Sunt scrise (în limba) greacă, deci nu se citesc (azi, Ibidem (ibid. sau ib.). În acelaşi loc, în aceeaşi lucrare, la aceeaşi pagină. avertizare asupra instabilităţii parcugerii unui text). Expresie a aroganţei Idem (id.). Acelaşi cuvânt sau aceeaşi lucrare (carte, studiu) sau acelaşi autor. inculte. Idem per idem. Acelaşi prin acelaşi. Argumentare defectuoasă, tautologie.Grosso modo. La modul general. În mare, sumar, fără a intra în amănunte. Id est (i.e.). Adică. Acest lucru înseamnă că… Idola. Imagini, prejudecăţi (Francis Bacon).Habent sua fata libelli. Cărţile îşi au soarta lor (Tirentianus Maurus). Idola fori. Prejudecăţi inerente limbajului.Habitus. Mod de comportare constant, dobândit prin învăţare. Idola specus. Prejudecăţi inerente individualităţii fiecărui subiect uman.Haec non intelligo. Aceasta nu se înţelege. Idola theatri. Prejudecăţi derivate din sistemele filosofice.Harenas numerare. A număra firele de nisip. Despre o operaţie migăloasă şi inutilă. Idola tribus. Prejudecăţi inerente naturii umane, în general.Hannibal ante portas! Hanibal este la porţi (Titus Livius), vestea unui pericol Ignoramus et ignoramibus. Nu ştim şi nu vom şti niciodată. iminent. Ignoratio elenchi. Ignorarea temei: greşeală de interpretare de la început, neso-Haud longis intervallis. La un interval scurt. cotirea subiectului, înlocuirea premisei majore pentru a ajunge la concluziaHic et nunc. Aici şi acum, pe loc, imediat. dorită (Aristotel).Hic et ubique. Aici şi pretutindeni (formulă înscrisă în vechime pe diplomele de Ignotum per ignotius. A cerceta ceva necunoscut prin ceva şi mai necunoscut doctor ale Universităţii din Paris). (principiu al alchimiei)Historia magistra vitae. Istoria (este) îmvăţătoarea vieţii (Cicero) Illustrant orationem translata verba. Metaforele dau strălucire stilului.Hoc erat in votis. Aceasta am intenţionat (Horaţiu). Imago mundi. Imaginea lumii, vechea denumire a hărţilor geografice.Homo erectus. Om ridicat. Etapă în evoluţia omului. Imprimatur. Să se tipărească. Permisiunea dată de cenzura ecleziastică de a seHomo faber. Omul făuritor. Despre ipostaza tehnică a omului tipări o carte.Homo habilis. Om capabil să construiască unelte. Etapă în evoluţia omului. Immunis est hominum cogitatio. Gândul oamenilor este inviolabil.Homo homini deus. Omul este sfânt pentru om (Seneca, reluat de Baruch Spinoza). In abstracto. În abstract (opus concretului).Homo homini lupus. Omul este lup pentru om (Plaut, reluat de Thomas Hobbes). In aeternum. Pentru totdeauna, pe vecie.Homo ludens. Omul care se joacă. Ipostaza ludică a omului (Johann Huizinga). In alternum. Alternativ.Homo novus. Om nou. Despre o persoană ridicată prin propriile forţe (Cicero). In capite. În frunte.Homo religiosus. Omul religios. Index expurgatorius. Listă de cărţi pe care biserica romano-catolică le-a interzis,Homo sapiens. Omul înţelept. Etapă în evoluţia omului. iniţiată de Papa Paul al IV-lea (1559).Homo universalis. Omul universal. Despre omul nou în epoca Renaşterii. In dubio. Îndoială, dubiu.Homo sum et nihil humani a me alienum puto. Sunt om şi nimic din ce e omenesc In dubiis abstine. Dacă ai dubii, abţine-te (de a te pronunţa). nu-mi este străin (Terenţiu), exprimarea sentimentului solidarităţii umane. In esse. În actualitate.Homo unius libri. Omul unei singure cărţi (Biblia). Azi, expresia desemnează un In extenso. Pe larg, în întregime (a relata). om unilateral pregătit. In extremis. Până în pragul morţii, până la punctul extrem.Homo unius momenti. Omul unui singur moment. In folio. Format de carte în care coala de tipar este pliată în două, alcătuindHomunculus. Omuleţ. Diminutiv creat de Goethe. Prin extensie, persoană lipsită patru pagini. de importanţă. In forma pauperis. Ca un om sărac.Honoris causa. În mod onorific (doctor în ştiinţă, profesor). Infra dignitatem. Sub orice demnitate.Horresco referens. Mă cutremur de ceea ce relatez (Vergiliu). In illo tempore. În trecutul îndepărtat, în timpuri imemoriale. In infinitum. La nesfârşit.
    • 166 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 167In loco. În locul obişnuit, în acelaşi loc. Ius gentium. Dreptul popoarelor, dreptul internaţional.In medias res. În miezul lucrurilor (Horatiu). Ius primae noctis. Dreptul primei nopţi. Cutumă feudală care dădea drept stă-In memoriam. În memoria, în amintirea. pânului să defloreze orice mireasă.In nomine. În numele.In nuce. În nucă, în germene, în esenţă.In octavo. Formatul de carte în care coala este pliată în opt, formând şaisprezece Laborare est orare. Munca este sfântă. pagini. Labore et constantia. Prin muncă şi perseverenţă.In omnibus aliquid, in toto nihil. Din toate câte puţin, în total nimic, cunoştinţe Labor omnia vincit improbus. Munca stăruitoare învinge totul (Vergiliu). fragmentate şi superficiale. Lacrima Christi. Lacrima lui Christos. Metaforă pentru un vin bun.In pectore. În piept, în gând. Lapsus calami. Greşeală scăpată din condei.In pleno. În faţa întregii adunări. Lapsus linguae. Greşeală apărută în actul vorbirii, folosirea improprie a unuiIn posse. Posibilitate. termen.In praesenti. În momentul de faţă, în prezent. Lapsus memoriae. Greşeală de memorie, incapacitatea de a-ţi aminti un cuvânt.In praxi. În practică, în viaţa de zi cu zi. Lato sensu. În accepţiunea largă (a termenului), în sens larg.In puris naturalibus. Gol, dezbrăcat complet, în costumul lui Adam. Laudator temporis acti. Lăudător al vremurilor trecute (Vergiliu), idealizareaIn quarto. Formatul de carte în care coala de tipar este pliată în patru, formând trecutului. opt pagini. Laudem conferre in medium. Să lauzi cu măsură.In re. În materie de… Lege artis. După legea artei, fără greş.In rerum natura. În natura (esenţa) lucrurilor. Lex exclusi tertii. Principiul terţiului exclus.In saecula saeculorum. În secole şi secole. Lex non scripta. Lege nescrisă.In situ. În situaţia originară, chiar în acel loc. Libere loqui. A vorbi liber (fără să a avea un text în faţă).In spe. În speranţa că… Libri muti magistri sunt. Cărţile sunt magiştri muţi.In statu nascendi. În forma de apariţie, pe cale de a se naşte. Licentia poetica. Licenţă poetică, abatere de la norma lingvistică pentru o maiIn statu quo. În forma veche. mare expresivitate (Seneca).Inter alia. Între alte lucruri. Lingua franca. Limbă de circulaţie internaţională.Inter arma silent leges. În timp de război legile tac, nu se aplică (Cicero). Loco citato (l.c.). În locul citat mai sus.Inter arma silent musae. În zgomotul armelor, muzele tac. Locus communis. Loc comun, ceea ce ştie toată lumea. Temă, formulă, figură deInter nos. Între noi (fie vorba). stil care apar frecvent în texte.In terrorem. Prin ameninţare. Locus sigilli (l.s.). Locul sigiliului. Inscripţie pe documentele medievale.Inter se. În sine însuşi. Lumen naturale. Facultatea naturală de a cunoaşte clar şi distinct (RéneIn toto. În întregime. Descartes).Intra muros. În interiorul zidurilor cetăţii, în cadrul unei colectivităţi.In transitu. În trecere, în tranziţie. Magister dixit. Magistrul a spus, recursul scolasticilor la autoritatea magistruluiIn vacuo. În spaţiu gol, în vid, în eprubetă. lor (Aristotel).In vino veritas. În vin este adevărul, adevărul spus sub influenţa alcoolului Magna cum laude. Cu cele mai mari elogii, calificativ pentru un titlu universitar (Pliniu cel Bătrân). sau pentru o diplomă.In vitro. În sticlă, în laborator, în condiţii artificiale. Magnum opus. Lucrare (carte) de mari dimensiuni.In vivo. Pe viu. Malum discordiae. Mărul discordiei. Mărul dat Afroditei de către Paris, gest prinIpse dixit. Aşa a spus el, recursul la argumentul autorităţii. Expresie prin care care s-a declanşat războiul troian. pitagoreicii îşi exprimau veneraţia faţă de magistru. Manu militari. Cu putere armată, a rezolva prin măsuri drastice.Ipsissima verba. Prin chiar aceleaşi cuvinte, a reproduce cu fidelitate. Manu propria. Cu propria mână (a semna). Autentificarea iscăliturii regelui.Ipso facto. Prin faptul însuşi, în sensul adevărului faptelor. Manus manum lavat. O mână spală pe alta (Epicarm, preluat de Seneca).
    • 168 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 169Margaritas ante porcos. Mărgăritare la porci, a oferi lucruri valoroase celor care Nemo propheta in patria sua. Nimeni nu este profet în patria sa. (Răspunsul lui nu ştiu să le preţuiască (Matei, 7, 6). Iisus Christos la rugăminţile mulţimii de a face minuni şi în Nazareth, aşaMathesis universalis. Ştiinţă generală bazată pe număr şi măsură. cum făcuse şi în Capernaum).Mea culpa. Greşeală proprie, greşeala mea, recunoaşterea unei greşeli. Nemo recte sine exemplo docetur aut discitur. Nimic nu se învaţă şi nu se însu-Medicus curat, natura sanat. Medicul îngrijeşte, natura vindecă ( după Hipocrat). şeşte corect fără exemple.Me judice. În opinia mea. Ne quid nimis. Nimic prea mult (Terenţiu).Memento mori. Adu-ţi aminte că (şi tu) vei muri. Ne varietur. De neschimbat, caracterul definitiv al unui text, al unei opere.Mens sana in corpore sano. Minte sănătoasă în corp sănătos (Iuvenal). Iniţial, despre ediţiile biblice autorizate de Vatican.Minima de malis. Cel mai mic dintre rele (Fedru). Nihil est in intellectu quod non prius fuerit in sensu. Nu există nimic în minteMirabile dictu. Este minunat de a relata (despre o întâmplare). fără să fi fost mai înainte în simţuri (John Locke), principiu senzualist,Mirabile visu. Este minunat de a vedea. contrar teoriei ideilor înnăscute.Mixtum compositum. Lucru amestecat, amalgam de idei. Nihil praeter naturam perpetuum. Nimic nu este veşnic în afară de natură.Modus essendi. Mod de a fi. Nihil sine Deo. Nimic fără Dumnezeu (Cicero).Modus intelligibilis. Lumea realităţilor inteligibile. Nihil violentum durabile. Nimic violent nu dăinuie.Modus loquendi. Mod de exprimare. Nil desperandum. Nu există motiv de disperare.Modus operandi. Mod de acţiune. Nil medium est. Nu există cale de mijloc, ori aşa, ori contrariul.Modus probandi. Mod de demonstrare. Nimium probans argumentum. Argumentare care dovedeşte prea mult.Modus sensibilis. Lumea lucrurilor perceptibile. Nolens, volens. Vrând, nevrând.Modus vivendi. Mod de a trăi, acceptarea unor compromisuri. Noli (dis)turbare circulos meos! Nu-mi şterge cercurile! Avertisment adresat celuiMulgere hircum. A mulge un ţap, a încerca să faci ceva imposibil (Vergiliu). ce încearcă să te distragă de la treburi importante. Astfel s-a adresat Arhi-Multi sunt vocati, pauci vero electi. Mulţi chemaţi, puţin aleşi (Matei, 20, 16). mede militarului care i-a călcat cercurile desenate pe nisip, după ce armataMultum in parvo. Mult în puţin (cu referire la comunicarea orală sau scrisă). romană cucerise Siracusa. Arhimede a fost omorât de către acel soldat.Mundi civis sum. Sunt ceăţean al lumii (după Diogene) Nomina notata. Nume citate anterior.Mutatis mutandis. Cu o schimbare necesară, schimbând ceea ce trebuie schimbat. Nomina odiosa. Nume ale persoanelor detestate, care evocă lucruri neplăcute.Mutatio elenchi. Trecerea ilegitimă de la un subiect la altul. Non causa pro causa. A considera cauză ceea ce nu este, sofism. Non dubitandum est. Fără îndoială.Nam et ipsa scientia potestas est. Căci ştiinţa însăşi înseamnă putere (Francis Non liquet (N.L.). Nu este clar. Bacon). Non multa, sed multum. Nu multe, ci mult (valoros).Narrata refero. Mă refer la cele povestite anterior. Non nova, sed nove. Nu lucruri (teme, subiecte) noi, ci într-un chip (mod de tra-Natura non facit saltus. Natura nu face salturi (Wilhelm Leibniz). tare) nou.Naturae non imperatur nisi parendo. Nu i se porunceşte naturii decât supu- Non numero, sed pondere. Nu numărul, ci valoarea, greutatea (argumentelor). nându-i-te (Francis Bacon). Non olet pecunia. Banii nu au miros. (Replică a împăratului Vespasian datăNatura semper eadem. Natura este mereu aceeaşi (Baruch Spinoza). fiului său, Titus, care îi reproşa că a înfiinţat latrine cu taxă pentru a refaceNecessitas non habet legem. Necesitatea nu are lege (adagiu de dreptul roman). visteria Romei.)Nec plus ultra. Nimic în plus, complet. Non omnes qui habent citharam sunt citharedi. Nu toţi care au citeră sunt cân-Ne discere cessa. Nu înceta să înveţi (Cato cel Bătrân). tăreţi din citeră. Prin extensie, nu toţi cei care au scris cărţi sunt autori.Nego maiorem. Resping premisa majoră. Non quis, sed quid. Nu cine, ci ce (spune).Nego consequentiam. Resping consecinţa. Non refert quam multos libros, sed quam bonos habeas. Nu contează cât deNemine contradicente. Fără opoziţie. multe cărţi ai sctris, ci cât sunt de bune (Seneca).Nemo dat quod non habet. Nimeni nu dă ceea ce nu are. Non scholae, sed vitae discimus. Nu învăţăm pentru şcoală, ci pentru viaţă (Seneca). Non sequitur. Nu rezultă.
    • 170 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 171Nota. Adnotaţie la un text, însemnare, notă. Particeps criminis. Complice la crimă.Nota bene (N.B.). Aspect important, observaţie pentru a atrage atenţia asupra Parvus error in principio magnus est in fine. O eroare mică la început devine unui pasaj dintr-un text, subliniere. mare la sfârşit (după Aristotel).Nuda veritas. Adevărul gol. Passim. Ici şi colo. Idei preluate din întreaga lucrare, fără indicarea paginilor.Nudis verbis. În sensul exact al cuvântului, în cuvinte simple, sincere. Pater patriae. Părinte al patriei, merite excepţionale pentru patrie.Nulla dies sine linea. Nici o zi fără o linie, nici o zi fără a lucra ceva (Pliniu cel Pauca, sed bona. Puţin, dar bun. Bătrân). Per ambages loqui. A vorbi pe ocolite.Nulla regula sine exceptione. Nici o regulă (nu este) fără excepţie (adagiu de Per aspera ad astra. Pe căi anevoioase se ajunge la stele. drept roman). Per consequentias. Prin consecinţe.Nullius in verba. Nimănui în cuvinte (să dai crezare, ci dovezilor experimentale). Per pedes apostolorum. Cu picioarele apostolilor, pe jos, desculţ.Nullum verum inferet falsum. Nici un adevăr nu poate conduce la o concluzie Persona grata. Persoană acceptată (cu referire la acreditarea diplomaţilor). falsă. Persona dicitur ens quod memoriam sui conservat. Persoana este entitatea careNumeri gubernant mundum. Numerele guvernează lumea. îşi aminteşte mereu că este ea însăşi.Numerus clausus. Număr limitat (privind proporţia studenţilor dintr-o anumită Persona non grata. Persoană nedorită, neacceptată (cu referire la diplomaţi, categorie socială). jurişti).Nunc aut nunquam. Acum sau niciodată. Petitio principii. Întoarcerea la enunţul iniţial. Philosophia perennis. Problematică şi temă constantă a tuturor filosofilor.Oculos habent et non videbunt. Quid habet aures audiendi audiat. Au ochi şi nu Pluralis majestatis. Pluralul majestăţii, a vorbi despre sine la plural. vor vedea. Cine are urechi de auzit să audă (Evanghelia după Matei 13, 14). Pons asinorum. Puntea măgarilor; în Evul Mediu denumire hazlie dată de cătreObscurum per obscurius. Explicaţie obscură printr-un stil obscur. elevi materialelor didactice mai rudimentare (de exemplu, repetarea unorOculi mentis. Ochii minţii. definiţii) folosite pentru înţelegerea unor probleme dificile.Odi profanum vulgus. A dispreţui vulgul, mulţimile profane (Horaţiu). Post factum. După faptă, ulterior.Omitte haec! Lasă de o parte acestea! Să trecem peste asta! Post festum. După sărbătoare, prea târziu.Omne initium difficile est. Orice început este greu. Post hoc, ergo propter hoc. După aceasta, deci din cauza aceasta; sofism careOmne quod fit habet causam. Tot ceea ce se întâmplă are o cauză. constă din stabilirea unei legături cauzale pe baza constatării succesiunii înOmnia mutantur, nihil interit. Totul se transformă, nimic nu piere (Ovidiu). timp a fenomenelor.Onus probandi. Obligaţia de a dovedi (sarcina reclamantului). Post scriptum (P.S.). Adaos la o scrisoare, după semnătură.Opus citatum (op. cit.). Opera citată. Prima facie. La prima vedere.Opus igne, auctor patibulo dignus. Opera este bună de pus pe foc, iar autorul de Primum movens. Primul motor, principiul etern şi neschimbat al mişcării (după spânzurătoare. Rezoluţie pusă de cenzură pe manuscrisul Hronicii Româ- Aristotel). nilor a lui Gheorghe Şincai. Primum non nocere. În primul rând să nu dăuneze (principiu medical aplicabil şiOra et labora. A se ruga şi a munci. în cercetările sociale).Oratio pedestris. Vorbire prozaică. Primum vivere, deinde philosophari. Întâi să trăieşti, apoi să filozofezi (ironi-Ora pro nobis. A se ruga pentru noi. zarea celor care discută steril şi dispreţuiesc acţiunea).O tempora, o mores! Vai, timpul! Vai, moravurile! (Cicero). Primus inter pares. Primul dintre egali. Pro bono publico. În interesul public.Paete, non dolet! Paetus, nu doare! Îndemnul la sinucidere dat de către soţia sa Pro domo sua. Pentru casa sa, a pleda pentru a-şi susţine propria cauză sau pro- lui Paetus, implicat în complotul împotriva împăratului Claudiu, îndemnul priile interese. de a o imita. Pro forma. De formă.Panem et circenses. Pâine şi jocuri (Iuvenal). Pro memoria. Spre aducere aminte.Pars pro toto. Parte pentru întreg, sugerarea întregului prin descrierea unei sin- Propria laus sordet. Lauda de sine miroase urât. gure părţi. Punctum saliens. Punctul nodal, esenţa problemei.
    • 172 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 173Qui pro quo. Unul în locul altuia, confuzie, deviere de la subiect într-o discuţie. Sacra populi lingua est. Limba poporului este sacră.Quid novi ex Africa? Ce a mai apărut nou din Africa? Exprimă curiozitatea ştiin- Saepe stylum vertas. Să-ţi întorci mereu condeiul. Să schimbi mereu maniera de ţifică: în antichitate Africa era puţin cunoascută (după Aristotel). a scrie (Horaţiu).Quid prodest? La ce bun? Ce folos? Saltus in probando. Salt în demonstraţie. Omiterea voluntară sau involuntară aQui scribit bis legit. Cine scrie, citeşte de două ori. unei etape în argumentare.Quis, quid, ubi, quibus auxiliis, cur, quomodo, quando? Cine, ce, unde, prin ce Salve! Salvete! Să fii săntătos! Să fiţi sănătoşi! mijloace, pentru ce, cum, când? (Ordinea logică în retorica lui Quintilian). Salvo errore calculi (s.e.c.). Sub rezerva unei erori de calcul.Quod erat demonstrandum (Q.E.D.). Ceea ce era de demonstrat. (Traducerea în Salvo errore et omissione (s.e. et o.). Sub rezerva unei erori sau a unei omisiuni. latină a formulei lui Euclid). Salvo titulo. Sub rezerva titlului. Mai târziu se va găsi un titlu mai potrivit.Quot capita, tot sensus. Câte capete, atâtea sensuri, păreri. Sancta simplicitas! Sfântă naivitate! A deplânge ignoranţa. Cuvinte adresate deQuod licet Iovi, non licet bovi. Ce este permis lui Jupiter, nu este îngăduit boului. reformatorul religios ceh, Jan Hus, unei bătrâne care a pus şi ea o surcică peQuot linguas calles, tot homines vales. Câte limbi ştii, atâţia oameni valorezi. rugul arzând. Jan Hus a fost excomunicat (1410) şi ars pe rug (1415).Quod nimis probat nihil probat. Ceea ce dovedeşte prea mult nu dovedeşte nimic. Sapere aude! Îndrăzneşte să fii înţelept! (Horaţiu), îndemn la studiu. Principiu scolastic. Satis verborum. Prea multe vorbe.Quorum. Dintre care. Numărul stabilit ca fiind necesar pentru a se lua o hotărâre Scientia et potentia in idem. Ştiinţa şi puterea sunt unul şi acelaşi lucru (Francis prin vot. Bacon).Quo vadis? Unde te duci? Întrebare pusă lui Iisus de către apostolul Petru. Scientia nobilat. Ştiinţa înnobilează.Qout homines, tot sententiae. Câţi oameni, atâtea păreri. Scio me nescire. Ştiu că nu ştiu (după Socrate). Scire volunt omnes, studiis incumbere pauci. Toţi vor să ştie, puţini vor să seRara avis. Pasăre rară (Iuvenal), ceva neobişnuit, persoană care se arată rareori. dedice studiilor.Ratio cognoscendi. Raţiune, temei al cunoaşterii. Scribendi cacoethes. Tumorile scrisului. Despre scrierile inutile.Ratio essendi. Temei de existenţă. Scribere scribendo, dicendo dicere disces. Înveţi să scrii scriind şi să vorbeştiRe. În materie de… vorbind.Recta ratio. Raţiunea dreaptă. Secundum quid. În funcţie de, relativ.Recto folio. Pe faţa foii (despre filele nenumerotate ale unui manuscris). Sed ad rem redeamus. Dar să revinim la subiectul discuşiei (Cicero)Reductio ad absurdum. Reducerea la absurd, verificare indirectă. Sic. Aşa, întocmai (încadrat între paranteze pătrate arată că se respectă textulRegnum hominis. Domnia omului. Viziunea antropocentristă în Renaştere. fără nici o modificare, cu greşelile de redactare).Regressus ad infinitum. A urca perpetuu de la efecte la cauze, de la consecinţe la Sic transit gloria mundi. Aşa trece gloria lumii (Thomas a Kempis). principii.. Simplex munditiis. Eleganţă în simplitate.Regulae philosophandi. Reguli ale filosofării, canoane metodologice în cerce- Sine amicitia vitam esse nullam. Fără prietenie n-ar fi viaţă (Cicero). tarea ştiinţifică (Isaac Newton). Sine cura. Fără grijă, slujbă bine plătită pentru o muncă minimă.Repetitio est mater studiorum. Repetiţia este mama învăţăturii (Quintilian). Sine die. Fără o zi stabilită, la nesfârşit.Res, non verba. Lucruri, nu vorbe (fapte, nu vorbe). Sine dubio. Fără îndoială.Restitutio in integrum. Reparaţie integrală, repararea tuturor prejudiciilor morale Sine hoc, ergo propter hoc. Din lipsa unui lucru, deci din cauza acelui lucru. sau materiale. Sine ira et studio. Fără ură şi fără părtinire (Tacit).Rhetorica est bene dicendi scientia in civilibus quaestionibus. Retorica este ştiinţa Sine loco et anno (s.l.et a.). Fără specificarea locului şi a anului (cu referire la de a vorbi bine în probleme publice (Isidorus de Sevilla) cărţi).Ridentem dicere verum. Să spui adevărul râzând (Horaţiu). Sine qua non. Fără de care este imposibil.Roma non fuit una die condita. Roma nu a fost ridicată într-o singură zi. Faptele Sine tempore. Fără răgaz, întocmai la ora convenită. măreţe necesită timp. Si vis pacem, para bellum. Dacă doreşti pace, pregăteşte-te de război.Rumor semper in ambiguo est. Zvonul este totdeauna îndoielnic (Ovidiu). Si vis amari, ama! Dacă vrei să fii iubit, iubeşte! (Seneca) Socratico more. În manieră socratică.
    • 174 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 175Sol lucet omnibus. Soarele străluceşte pentru toţi, dreptul de a ne bucura de daru- Temere. Fără intenţie, din întâmplare. rile naturii. Temporis filia veritas. Adevărul este fiul timpului.Solum certum nihil esse certi. Singurl lucru sigur este faptul că nimic nu este Tempora mutantur, nos et mutamur in illis! Timpurile se schimbă şi noi o dată cu sigur (după Socrate). ele!Spero meliora. Sper în lucruri mai bune. Tempus edax rerum est. Timpul este devoratorul lucrurilor.Spiritus rector. Spirit conducător, personalitate care defineşte o mişcare de idei. Tempus omnia revelat. Timpul dă la iveală toate lucrurile.Stante pede. În picioare, pe fugă. Terminus a quo, terminus ad quem. Punct de pornire, punct de destinaţie.Statu quo. Situaţia în care se găsesc lucrurile, fără schimbare. Terminus technicus. Termen tehnic.Status in statu. Stat în stat (referitor la o populaţie care doreşte condiţii speciale). Terra incognita. Ţinuturi neexplorate, probleme încă neelucidate de ştiinţă.Stricto sensu. În accepţiunea restrânsă a termenului. Tertium comparationis. Al treilea termen al comparaţiei (elementul neutru).Studiose exquirunt unde verba sint. Cercetează cu pasiune de unde provin Tertium non datur. Nu se dă ca posibil un al treilea termen (ipoteză). cuvintele. Îndemn pentru a căuta etimologia cuvintelor (Cicero). Theatrum mundi. Spectacolul lumii. Lumea privită ca spectacol.Sublata causa, tollitur effectus. Dacă se înlătură cauza, dispare şi efectul. Theoria sine praxi est carrus sine axi. Teoria fără paractică este (ca) un car fărăSub lege libertas. Libertate în cadrul legii. osie.Sub specie aeternitatis. A concepe lucrurile din perspectiva eternităţii (Spinoza). Timeo hominem unius libri. Mă tem de omul unei singure cărţi. Cuvintele luiSub voce (s.v.). Sub cuvântul (când se citează cuvintele dintr-un dicţionar). Toma d’Aquino pot fi interpretate în două sensuri: a) Mă tem de cel care aSui generis. O entitate deosebită de oricare alt gen, care constituie ea însăşi un citit o singură carte (Biblia), pentru că o cunoaşte foarte bine şi nu mă pot gen, în felul său. confrunta cu el; b) Mă tem de cel care a citit o singură carte, pentru că nuSumma cum pietate. Cu cel mai mare respect. cunoaşte diversitatea punctelor de vedere şi nu pot dialoga cu el.Summa summarum. Cele mai presus dintre cele mai presus. Formulă pentru Toga praetexta. Togă tivită (cu purpură) pe care la Roma o purtau adolescenţii superlativ (Plaut) (până la 17 ani).Summum bonum. Binele suprem (Dumnezeu). Toga virilis. Togă bărbătească, purtată de cetăţenii romani maturi.Sunt lacrimae rerum. Sunt lacrimi pentru lucruri, nenorocirile provoacă lacrimi Toto caelo. Diametral opus. (Vergiliu). Totum est prius partibus. Întregul este anterior părţilor (Wilhelm Leibniz).Suo tempore. La vremea sa (orice lucru). Tu quoque, mi fili! Chiar şi tu, fiule! Sunt cuvintele adresate de Cezar lui Brutus,Suppressivo veri. Sub presiunea adevărului. fiul său natural, care se afla printre conjuraţii care l-au ucis în Senat la IdeleSustine et abstine! Îndură şi stăpâneşte-te! (principiu etic fundamental al stoicis- lui Marte (anul 44 î.e.n.) mului).Sutor, ne ultra crepidam. Cizmarule, nu mai sus de sanda. Admonestarea celui Ubi bene, ibi patria. Unde este bine, acolo este patria (Cicero). care îşi depăşeşte competenţa. Aceste cuvinte au fost adresate de pictorul Ubi libertas, ibi patria. Unde este libertate, acolo este patria. grec Apelles (356– 308 î.e.n.) unui cizmar care, după ce a făcut o observaţie Ubi supra. Unde s-a menţionat anterior (deasupra). corectă legată de modul în care era pictată o sandală a personajului, a înce- Ultima ratio. Ultimul argument. put să critice şi alte elemente ale tabloului. Ultima Thule. Thule (ţinut mitic) cea îndepărtată, capătul lumii, ultima limită într-un domeniu.Tabula rasa. Tăblă (de ceară) ştearsă, metaforă vizând capacitatea receptivă a Una hirundo non facit ver. Cu o rândunică nu se face primăvară (după Aristotel). omului, anterioară oricărei experienţe (după Aristotel). Una voce. Cu o singură voce, în unanimitate.Tacent, satis laudant. Tăcând, ei laudă destul (Terenţiu). Una animo. Cu o singură minte, unanimitate.Tale quale. Aşa cum este, neschimbat, ca atare. Urbi et orbi. Către oraş (Roma) şi către lume (benedicţiunea papală).Tamen est laudanda voluntas. Totuşi trebuie lăudată dorinţa de a face (chiar Utile dulci. (A îmbina) utilul cu plăcutul. dacă acţiunea a eşuat). Ut infra. Ca dedesubt, ca mai jos, trimitere la paragraful următor.Tandem bona causa triumphat. În cele din urmă, cauza bună a triumfat. Uti, non abuti. A uza, nu a abuza.Tantum possumus, quantum scimus. Putem atât cât ştim (Francis Bacon). Ut sic. Ca atare.
    • 176 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 177Ut supra. Ca mai sus, trimitere la paragraful anterior. Vita brevis, ars longa. Viaţa este scurtă, arta este lungă. Vivat, crescat, floreat! Să trăiască, să crească, să înflorească! (urare academică).Vade mecum (vademecum). Mergi cu mine. Denumire pentru un manual şcolar, Viva vox. (Prin) viu grai, oral. pentru un îndreptar sau pentru un ghid. Viva vox docet. Cuvântul viu învaţă.Variae lectiones. Diferite lucruri, cărţi. Volens, nolens. Vrând, nevrând.Variorum notae. Note ale diferiţilor comentatori. Vox et praeterea nihil. O voce şi nimic mai mult, vorbe fără sens.Verbi gratia (v. g.). De exemplu. Vox populi, vox Dei. Vocea poporului este vocea lui Dumnezeu (autoritateaVeni, vidi, vici. Am venit, am văzut, am învins (Cezar). majorităţii).Venter non habet aures. Pântecele nu are urechi, cei flămânzi nu se satură cu Vox populi, vox stultorum. Vocea poporului este vocea dobitoacelor (incompe- vorbe. tenţa majorităţii)Vera causa. Cauza adevărată. Vox Stentorea. Voce de stentor, puternică (Stentor, personaj din Iliada lui Homer,Verba docent, exempla trahunt. Vorbele te învaţă, exemplele te conving. care avea o voce foarte puternică, asemenea a cincizeci de oameni).Verbatim et litteratim. Cuvânt pentru cuvânt şi scrisoare pentru scrisoare. Vox et praeterea nihil. O voce şi nimic mai mult, vorbe fără sens.Verbotenus. Cuvânt cu cuvânt. Vulgo. Comun, obişnuit, în limbaj popular.Verbum a verbo. Cuvânt cu cuvânt. În mod literal.Vere scire est per causas scire. A cunoaşte cu adevărat înseamnă a cunoaşte cauzele (Francis Bacon).Verba volant, scripta manent. Cuvintele zboară (se pierd), cele scrise rămân (ca Sursa: Dicţionar de filozofie, Bucureşti, Editura Politică, 1978, 707-736; The dovadă) (Terenţiu). Concise English Dictionary, Peter Haddock Ltd., f.a., 474-482; Munteanu,Veritas numquam perit. Adevărul nu piere niciodată (Seneca). E. şi Munteanu, Lucia-Gabriela, 1996; Mic dicţionar enciclopedic, Bucu-Veritatis oratio simplex. Adevărul se rosteşte simplu (Seneca). reşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, III-XXXII; Pătru, M.V., 1999; Roman, I., 1978, 38-44; Săvulescu, Silvia, 2001, 153-167.Veritas odium parit. Adevărul stârneşte ură.Verum ipsum factum est. Adevărul este însuşi faptul (Giambattista Vico).Vestem mutare. A-şi schimba haina, a fi oportunist.Vexata quaestio. Problemă disputată.Via media. Cale de mijloc.Via regia. Calea regală.Via, veritas, vita. Metodă, adevăr, viaţă.Vice versa. Invers, termeni interşanjabili, schimbarea succesiunii.Vide. Vezi. Trimitere la un text.Video meliora proboque, deteriora sequor. Văd şi sunt de acord cu calea cea bună, dar o urmez pe cea rea (Ovidiu).Vide ut supra. Văd ceea ce este deasupra mea.Vi et armis. Prin forţă şi arme.Vincit omnia veritas. Adevărul le învinge pe toate.Virtus constitit in medio. Virtutea se află la mijloc.Virtute et fide. Prin virtute şi credinţă.Virtute et labore. Prin virtute şi muncă.Virtute, non astutia. Prin virtute, nu prin viclenie.Vis cogitativa. Puterea de a cugeta (principiu scolastic).Vis inertiae. Puterea inerţiei (rezistenţă la schimbare).Vis viva. Puterea vieţii, energia.
    • BibliografieAbraham, Dorel, Bădescu, Ilie şi Chelcea, Septimiu. (1995). Interethnic Rela- tions in Romania. Sociological Diagnosis and Evaluation of Tendencies. Cluj-Napoca: Editura Carpatica.Alexandrescu, Sorin. (1998). Paradoxul român. Bucureşti: Editura Univers.Amerio, Piero. (1999). Putem să ne ocupăm de libertate, demnitate şi dreptate? Psihologia socială, 3, 7-25.Apolzan, Lucia. (1943). Sate-crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra aşezării lor sociale. Sociologie românească, V, 1-6, 149-160.A Statment on Plagiarism. webster.commnet.edu/mla/plagiarism.shtmlBahtin, Mihail. (1986). The Problem of Speech Genres. Apud Peter Burke (1992/1999).Bailey, Kenneth D. [1972] (1982). Methods of Social Research (ediţia a II-a). New York: The Free Press.Banciu, Dan. (1995). Sociologie juridică. Ipoteze şi funcţii sociale ale dreptului. Bucureşti: Editura Hyperion XXI.Barnett, S.A. [1988] (1995). Biologie şi libertate. Bucureşti: Editura Enciclo- pedică.Băban, Adriana. (2002). Metodologia cercetării calitative. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.Bădescu, Ilie. (2002). Istoria sociologiei. Perioada marilor sisteme (vol. 1). Bucureşti: Editura Economică.Bălaşa, Ana. (1997). Ce aşteaptă tinerii de la muncă? Psihologia, 2, 11-15.Beauvois, Jean-Léon şi Lévy, André. (1984). Editorial. Connexions, 24, 5-8.Becker, Howard S. (1998). Tricks of the Trade. How to Think about Your Research while You’re Doing it. Chicago: The University of Chicago Press.Berg, Bruce L. [1989] (1998). Qualitative Research Methods for the Social Science (ediţia a III-a). Boston: Allyn and Bacon.Bellah, R.N., Madsen, R., Sullivan, W.M., Swidler, Ann şi Tipton, S.M. [1985] (1998). Americanii. Individualism şi dăruire. Bucureşti: Editura Humanitas.Bochenski, Joseph. [1974] (1992). Ce este autoritatea? Introducere în logica autorităţii. Bucureşti: Editura Humanitas.
    • 180 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 181Boncu, Ştefan. (1999). Psihologie şi societate. Iaşi: Editura Erota. Coteanu, Ion, Seche, Luiza şi Seche, Mircea. (1996). Dicţionarul explicativ alBoudon, Raymond (coord.). [1992] (1997). Tratat de sociologie. Bucureşti: limbii române (ediţia a II-a). Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic. Editura Humanitas. Cuba, Lee şi Cocking, John. (1997). How to Write about the Social Sciences.Bourhis, Richard Y. şi Leyens, Jacques-Philippe (coord.). [1994] (1997). Stereo- Edinburgh: Longman Group Limited. tipuri, discriminare şi relaţii intergrupuri. Iaşi: Editura Polirom. de Visscher, Pierre. (1998). Exerciţii structurate în dinamica grupurilor: de ce?Burke, Peter. [1992] (1999). Istorie şi teorie socială. Bucureşti: Editura Humanitas. Psihologia socială, 1, 117-125.Buzon, Claudette şi Mouras, Marie-Jo. (1997). Se documenter, gérer et exploiter Dicţionarul explicativ al limbii române. (1975). Bucureşti: Editura Academiei l’information. În A.Veil-Barais (coord.). Les Méthodes en psychologie (pp. R.S.România. 56-95). Paris: Bréal. Didier, Julia. (1964). Dictionnaire de la Philosophie. Paris: Librairie Larousse.Cernea, Mihail (coord). (1970). Contribuţii la sociologia culturii de masă. Dubois, Jean, Edeline, F., Klinkenberg, J.M., Minguet, P., Pire, F. şi Trinon, N. Bucureşti: Editura Academiei R.S. România. [1970] (1974). Retorică generală. Bucureşti: Editura Univers.Chartier, Roger. [1985] (1995). Practicile scrierii. În Ph. Ariès şi G. Duby (coord.). Ducrot, Oswald şi Schaeffer, Jean-Marie. [1972] (1996). Noul dicţionar Istoria vieţii private (vol. 5, pp. 136-198). Bucureşti: Editura Meridiane. enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Bucureşti: Editura Babel.Chelcea, Septimiu. (1975). Chestionarul în investigaţia sociologică. Bucureşti: Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.Chelcea, Septimiu. (1982). Experimentul în psihosociologie. Bucureşti: Editura Durkheim, Émile. [1897] (1993). Despre sinucidere. Iaşi: Editura Institutului Ştiinţifică. European.Chelcea, Septimiu. (1988). Lungul drum spre tine însuţi. Bucureşti: Editura Eco, Umberto. [1997] (2000). Cum se face o teză de licenţă. Constanţa: Editura Militară. Pontica.Chelcea, Septimiu. (2002a). Un secol de cercetări psihosociologice. Iaşi: Editura Einstein, Albert. [1916] (1957). Fundamentele teoriei generale a relativităţii. Polirom. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Chelcea, Septimiu. (2002b). Opinia publică. Gândesc masele despre ce şi cum Eliade, Mircea. [1958] (2002). Scrisoare către Principesa Ileana a României. vor elitele? Bucureşti: Editura Economică. Aldine, 334, 4.Chelcea, Septimiu şi Chelcea, Adina. (1977). Elemente de psihosociologie a Eron, L.D., Huesmann, L.R., Lefkowitz, M.M. şi Walder, L.O. (1972). Does muncii eficiente. Bucureşti: Editura Politică. television violence cause aggression? American Psychologist, 27, 253-263.Chelcea, Ion şi Chelcea, Septimiu. (1990). Forme tradiţionale de cooperare în viaţa Eysenck, Hans J. şi Eysenck, Michael. [1981] (1998). Descifrarea comporta- poporului român: tovărăşiile tinerilor. Sociologie românească, 1-2, 93-105. mentului uman. Bucureşti: Editura Teora.Chelcea, Septimiu, Lungu, Ovidiu, Radu, Lucian şi Vlăduţ, Mihaela. (1999). Ferréol, Gilles şi Schlachter, Didier. (1995). Dictionnaire des techniques quan- Reprezentarea mintală a self-ului şi a altora. Fenomenul Muhammad Ali în titatives appliquées aux sciences économiques et sociales. Paris: Armand România. Manuscris în curs de publicare. Colin.Chelcea, Septimiu şi Filipescu, Iancu. (2002). Notă asupra ediţiei. În D. Gusti şi Ferréol, Gilles şi Flageul, Noël. [1996] (1998). Metode şi tehnici de exprimare T. Herseni (eds.). Îndrumări pentru monografiile sociologice [1940]. Bucu- scrisă şi orală. Iaşi: Editura Polirom. reşti: Editura Universităţii din Bucureşti. Ferréol, Gilles (coord.). (1999) Adolescence et toxicomanie. Paris: Armand Colin.Comte, Auguste. (1824). Système de philosophie positive. Apud Paul Foulquié şi Foulquié, Paul şi Saint-Jean, Raymond. (1962). Dictionnaire de la Langue Raymond Saint-Jean. (1962). philosophique. Paris: PUF.Conea, Ion. (1940). Clopotiva – un sat din Haţeg. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe Freud, Sigmund. [1916] (1980). Introducere în psihanaliză. Prelegeri de psiha- Sociale al României. naliză. Psihopatologia vieţii cotidiene (trad. Leonard Gavriliu). Bucureşti:Constantinescu, Cornel. (1999 decembrie). Tradiţia cercetărilor sociologice în Editura Didactică şi Pedagogică. Judeţul Argeş. În Ilie Bădescu (moderator), 60 de ani de la cercetarea Georgiu, Grigore (1997). Naţiune, cultură, identitate. Bucureşti: Editura Diogene. sociologică a plasei Dâmbovnic. Simpozion. Universitatea din Piteşti. Georgescu, N. (2002). Cuvânt înainte. În M. Eminescu. Poezii (vol. 1: Satire). Bucureşti: Editura Floare Albastră.
    • 182 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 183Gherghel, Nicolae. (1996). Cum să scriem un articol ştiinţific. Bucureşti: Edi- La Follette, M. (1992). Stealing into Print: Plagiarism, Fraud, and Misconduct tura Ştiinţifică. in Scientific Publishing. Berkeley, CA: University of California Press.Gilbert, Nigel. (1993). Writing about Social Research. În N. Gilbert (ed.). Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe, Monitorul Oficial al Researching Social Life (pp. 328-344). Londra: Sage Publications. României, Partea I, nr. 60 din 26 martie 1996.Goodman, Norman. [1992] (1998). Introducere în sociologie. Bucureşti: Editura Lewis, Oscar. [1961] (1978). Copiii lui Sánchez. Bucureşti: Editura Eminescu. Lider. Lewis, Oscar. (1969). A Death in the Sánchez Family. New York: Random House.Greenwald, Anthony G. şi Banaji, Mahzarin, R. (1995). Implicit social cognition: Leyens, Jacques-Philippe. (1983). Sommes-nous tous des psychologues? Bru- Attitudes, self-esteem, and stereotypes, Psychological Review, 102, 2-27. xelles: Mardaga.Gusti, Dimitrie. [1936] (1996). Muzeul Satului Românesc. În Opere. Despre cu- Loftus, Geoffrey R. şi Loftus, Elisabeth F. [1982] (1988). Esence of Statistics tură (pp. 169-177). Bucureşti: Editura „Dimitrie Gusti“. (ediţia a II-a). New York: Alfred A. Knopf Inc.Gusti, Dimitrie şi Herseni, Traian. (1942). Elemente de sociologie cu aplicări la Lodge, David. [1995] (2002). Terapia. Bucureşti: Editura Polirom. cunoaşterea ţării şi a neamului nostru (ediţia a VII-a, revăzută). Bucureşti: Luca, Marcela. (1999). Succesul – un ţel al fiecăruia? Psihologia, 5, 28-35. Editura Cartea Românească. Luduşan, Nicolae şi Voiculescu, Florea. (1997). Măsurarea şi analiza statisticăHabermas, Jürgen. [1962] (1998). Sfera publică şi transformarea ei structurală. în ştiinţele educaţiei. Teorie şi aplicaţii. Sibiu: Editura Imago. Bucureşti: Editura Univers. Marcu, Florin şi Maneca, Constant. [1961] (1978). Dicţionar de neologisme (ediţiaHart, Chris. (1998). Doing a Literature Review. Releasing the Social Science a III-a, revăzută şi adăugită). Bucureşti: Editura Academiei R.S. România. Research Imagination. Londra: Sage. Marcus, Solomon. (2002). La şcoala plagiatului. România literară, 48, 3.Hegel, Georg W.F. [1833] (1964). Prelegeri de istorie a filozofiei (trad. D.D. Massey, Douglas S. (2002). A brief history of human society: The origin and Roşca). Bucureşti: Editura Academiei R.P. România. role of emotion in social life. American Sociological Review, 67, 1, 1-29.Hult, Christine A. (1996). Researching and Writing in the Social Sciences. Maugham, W. Somerset. [1919] (1996). Vreau şi luna de pe cer. Bucureşti: Boston: Allyn and Bacon. Editura Allfa.Iluţ, Petru. (2000). Iluzia localismului şi localizarea iluziei. Teme actuale ale Merton, Robert K. (1948). The self-fulfilling prophecy. Antioch Review, 8, 193-200. psihosociologiei. Iaşi: Editura Polirom. Merton, Robert K. [1949] (1968). Social Theory and Social Structure. Londra:Kapiţa, P.L. [1977] (1981). Experiment, teorie, practică. Bucureşti: Editura Politică. The Free Press.Kaufmann, Jean-Claude. [1995] (1998a). Trupuri de femei, priviri de bărbaţi. Mic dicţionar enciclopedic. (1978). Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Sociologia sânilor goi. Bucureşti: Editura Nemira. Miguel, Amando de. (1997). Manual del perfecto sociólogo. Madrid: EspasaKaufmann, Jean-Claude. [1996] (1998b). Interviul comprehensiv. În François de Calpe S.A. Singly, Alain Blanchet, Anne Gotman şi Jean-Claude Kaufmann, Ancheta şi Mihai, Lucian. (2002). Protecţia creaţiilor literare, artistice şi ştiinţifice prin dreptul metodele ei: chestionarul, interviul de producere a datelor, interviul com- de autor. Buletin informativ, 8, 30-31. prehensiv. Iaşi: Editura Polirom. Miller, David L. (1985). Introduction to Collective Behavior. Belmont: Wads-Key, V.O. Jr. (1961). Public Opinion and American Democracy. New York: worth Publishing Company. Alfred A. Kopf. Mills, C. Wright [1959] (1975). Imaginaţia sociologică (trad. Petru Berar).King, Gary, Keohane, Robert şi Verba, Sidney. [1994] (2000). Fundamentele Bucureşti: Editura Politică. cercetării sociale. Iaşi: Editura Polirom. Morris, Desmond. [1967] (1991). Maimuţa goală. Bucureşti: Editura Enciclo-Kinsey, Alfred C., Pomeroy, Wardell B., Clyde, Martin E. şi Gebhard, Paul H. pedică. [1953] (1970). Das sexuelle Verhalten der Frau. Berlin: G.B. Fischer & Co. Moscovici, Serge. (1988). La Machine à faire des dieux. Sociologie et psycho-Kissinger, Henry. (2001). Does America Need a Foreign Policy? Toward a logie. Paris: Fayard. Diplomacy for the 21st Century. New York: Simon & Schuster. Moscovici, Serge. [1997] (1999). Cronica anilor risipiţi. Povestire autobiogra-Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluţiilor ştiinţifice. Bucureşti: fică. Iaşi: Editura Polirom. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Moser, C.A. [1958] (1967). Metodele de anchetă în investigarea fenomenelor sociale. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.
    • 184 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 185Munteanu, Eugen şi Munteanu, Gabriela-Lucia. (1996). Aeterna latinitas. Mică Seca, Jean-Marie. (1998). Tineri, culturi emergente şi ieşiri din „galeră“. enciclopedie a gîndirii europene în expresie latină. Iaşi: Editura Polirom. Psihologia socială, 2, 59-71.Neculau, Adrian. (coord.) (1996). Psihologie socială. Aspecte contemporane. Seca, Jean-Marie. (1999). Logica simulacrului. Psihologia socială, 3, 37-49. Iaşi: Editura Polirom. Sendrail, Marcel. [1967] (1983). Înţelepciunea formelor. Bucureşti: EdituraNeculau, Adrian. (2003). Prefaţă. În B. Zani şi A. Palmonari (coord.). Manual Meridiane. de psihologia comunităţii. Iaşi: Editura Polirom. Seneca, Annaeus L. [58 e.n.] (1967). Scrieri către Luciliu. Bucureşti: EdituraNoelle-Neumann, Elisabeth. [1980] (1984). The Spiral of Silence. Public Ştiinţifică. Opinion – Our Social Skin. Chicago: The University of Chicago Press. Shrader-Frechette, Kristin. (1994). Ethic of Scientific Research. Lanham, MD:Parsons, Talcott. (1951). The Social System. Glencoe: The Free Press. Rowman and Littlefield.Passeron, Jean-Claude. (1991). Le Raisonnement sociologique. Paris: Éditions Singleton, Royce, Jr., Straits, Bruce C., Straits, Margaret M. şi McAllister, Nathan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998). Ronald J. (1988). Approaches to Social Research. New York: OxfordPătru, Miron Virgil. (1999). Sententiae. Dicţionar de maxime, citate, expresii University Press. latine. Bucureşti: Editura Compol. Singly, François de, Blanchet, Alain, Gotman, Anne şi Kaufmann, Jean-Claude.Perpelea, Nicolae. (1997). Opinia publică despre „opinia publică“. Revista [1992] (1998). Ancheta şi metodele ei: chestionarul, interviul de producere română de sociologie, VIII, 3-4, 319-357. a datelor, interviul comprehensiv. Iaşi: Editura Polirom.Pettigrew, Thomas F. (1971). Racially Separate or Together? New York: Sirota, André. (1998). Când lipseşte regula, se deschide o breşă pentru un atac McGraw-Hill. pervers obişnuit. Psihologia socială, 2, 39-59.Plagiarism: What It is and How to Recognize and Avoid It. http://www. Splichal, Slavko. (1999). Public Opinion. Developments and Controversies in indiana.edu/~wts/wts/plagiarism.html. the Twentieth Century. Lanham: Rowman & Littlefield Publishers, Inc.Popper, Karl R. [1971] (1981). Logica cercetării. Bucureşti: Editura Ştiinţifică Spinoza, Baruch. [1677] (1981). Etica demonstrată după metoda geometrică şi şi Enciclopedică. împărţită în cinci părţi. Bucureşti: Editura Ştiinţifică.Provost, Marc A., Alain, Michel, Leroux, Yvan şi Lussier, Yvan [1993] (1997). Stahl, Henri H. (1974). Teoria şi practica investigaţiilor sociale (vol. I). Guide de preséntation d’un raport de recherche (ediţia a III-a). Trois- Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Rivières Qc: Les Éditions SMG. Stavinsky, Price L. (1973). Term Paper „Mills“, Academic Plagiarism, and StatePublication Manual of the American Psychological Association. (1994). (ediţia Regulation. Political Science Quarterly, 88, 3, 445-461. a IV-a). Washington: American Psychological Association. Stănciulescu, Elisabeta. (1998). Prefaţă. În François de Singly şi alţii. (1998).Radu, Ioan, Miclea, Mircea, Albu, Monica, Moldovan, Olga, Nemeş, Sofia şi Stănculescu, Elena. (1998). Vârsta adultă – involuţie sau progres? Psihologia, 6, Szamosközy, Ştefan. (1993). Metodologie psihologică şi analiza datelor. 9-14. Cluj-Napoca: Editura Sincron. Stănculescu, Irina. (1998). Organizarea socială a memoriei colective. LucrareRamón y Cajal, Santiago. [1897] (1967). Drumul spre ştiinţă. Bucureşti: Editura de licenţă nepublicată, Universitatea Bucureşti. Politică. Strauss, Anselm L. (1992). La Trame de la négociation. Sociologie qualitative etRoman, Ion. (1978). Vorbiţi mai bine, scrieţi mai bine româneşte. Bucureşti: interactionalisme. Paris: L’Harmattan. Apud Jean-Claude Kaufmann (1998). Editura Ion Creangă. Strauss, Anselm L. şi Corbin, Juliet. [1990] (1998). Basics of QualitativeRousseau, Jean-Jacques. [1762] (1967). Contractul social. (trad. Henri H. Stahl). Research: Techniques and Procedures for Developing Grounded Theory. Bucureşti: Editura Ştiinţifică. Thousand Oaks: Sage.Sandu, Dumitru. (1999). Spaţiul social al tranziţiei. Cercetări şi eseuri. Iaşi: Szczepański, Jan. [1970] (1972). Noţiuni elementare de sociologie. Bucureşti: Editura Polirom. Editura Ştiinţifică.Săvulescu, Silvia. (2001). Retorică şi teoria argumentării. Bucureşti: Editura Şerbănescu, Andra. [2000] (2001). Cum se scrie un text (ediţia a II-a). Iaşi: SNSPA. Editura Polirom.Schifirneţ, Constantin. (1999). Sociologie. Bucureşti: Editura Economică. Toffler, Alvin. [1981] (1983). Al treilea val. Bucureşti: Editura Politică.
    • 186 Septimiu ChelceaTraxel, Werner. (1974). Grundlagen und Methoden der Psychologie. Berna: Hans Huber Verlag. Index de numeUseem, Bert. (1997). Chosing a Dissertation Topic. Political Science and Politics, 30, 2, 213-216.Vlăsceanu, Mihaela. (1999). Organizaţiile şi cultura organizării. Bucureşti: Editura Trei.Wallerstein, Immanuel. [1998] (1999). Raportul Preşedintelui Asociaţiei Internaţionale de Sociologie. Sociologie românească, 1, 123-128.Weber, Max. [1919] (2000). Ştiinţa ca profesiune. Revista română de socio- logie, 5-6, 485-508.White, Hayden V. (1966). The Burden of History. Apud Peter Burke (1992/1999). Abraham, Dorel, 80, 179 Boncu, Ştefan, 64, 179Zafiu, Rodica. (2002). Obsesiile cacofoniei. România literară, 50, 13. Alain, Michel, 16, 70, 184 Boudon, Raymond, 64, 179Zamfir, Cătălin. (1999). Spre o paradigmă a gândirii sociologice. Iaşi: Editura Albu, Monica, 184 Bourhis, Richard Y., 64, 146, 180 Cantes. Alexandrescu, Sorin, 61, 179 Bower, William J., 37Zlate, Mielu. (1996). Introducere în psihologie. Bucureşti: Casa de editură şi Amerio, Piero, 65, 179 Bucă, Marian, 56 presă „Şansa“. Apolzan, Lucia, 101, 179 Buchanan, William, 123 Ariès, Philippe, 180 Buffon, Georges Louis Leclerc de, 23 Aristotel, 165, 167, 171, 174, 175 Burke, Peter, 24, 179, 180, 186 Augustin (Aurelius Augustinus), 163, Button, G., 147 164 Buzon, Claudette, 84, 180 Ayar, A.J., 147 Camus, Albert, 73 Bacon, Francis, 162, 165, 168, 173, Cantril, Hadley, 123 174, 176 Cantemir, Dimitrie, 44 Bahtin, Mihail, 24, 179 Cato cel Bătrân (Marcus Porcius Cato Bailey, Kenneth D., 92, 148, 179 Maior), 160, 168 Banaji, Mahzarin R., 20, 182 Cernea, Mihail, 145, 180 Banciu, Dan, 64, 179 Cervantes, Miguel de, 74 Barnett, S.A., 64, 179 Cezar (Caius Iulius Caesar), 62, 156, Bartol, K.M., 19 176 Băban, Adriana, 51, 53, 71, 179 Chartier, Roger, 44, 180 Bădescu, Ilie, 13, 57, 80, 86, 179, 180 Chelcea, Ion, 27, 59, 141, 180 Bădina, Ovidiu, 59 Chelcea, Septimiu, 20, 27, 54, 56, 59, Bălaşa, Ana, 65, 179 61, 65, 80, 85, 87, 141, 145, 179, Bălcescu, Nicolae, 44 180 Beauvois, Jean-Léon, 60, 179 Chircev, Anatole, 125, 127 Becker, Howard S., 147, 179 Cicero (Marcus Tullius Cicero), 156, Bellah, R.N., 24, 179 161, 162, 164, 166, 169, 170, 173, Berar, Petru, 83 174, 175 Berg, Bruce L., 33, 179 Clyde, Martin E., 182 Blanchet, Alain, 182, 185 Cocking, John, 18, 180 Bochenski, Joseph, 24, 45, 179 Codiţă, Cornel, 13 Bogathy, Zoltan, 149 Comte, Auguste, 38, 82, 180 Boileau-Despréaux, Nicolas, 17 Conea, Ion, 59, 180
    • 188 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 189Constantinescu, Cornel, 86, 180 Georgiu, Grigore, 13, 64, 181 La Follette, M., 182 Miclea, Mircea, 184Corbin, Juliet, 134, 185 Gherghel, Nicolae, 18, 108, 114, 145, La Rochefoucauld, François, 149 Michelet, Jules, 128Coteanu, Ion, 180 181 Lazarsfeld, Paul F., 38, 94 Miguel, Amando de, 49, 78, 92, 183Crane, N.B., 87 Gilbert, Nigel, 32, 181 Le Bon, Gustave, 149 Mihai, Lucian, 40, 183Cuba, Lee, 18, 180 Giltrow, J., 18 Leibniz, Wilhelm, 168, 175 Miller, David L., 183Cusanus, Nicolaus, 161 Ginzburg, Carlo, 23 Lefkowitz, M.M., 181 Mills, C. Wright, 38, 47, 48, 83, 149, 183 Goodman, Norman, 64, 182 Le Page, A., 149 Minguet, P., 181D’Andrare, R., 149 Gotman, Anne, 182, 185 Leroux, Yvan, 16, 70, 184 Moldovan, Olga, 184DeFleur, M.L., 149 Gracián y Morales, Balthasar, 46 Le Vine, R.A., 149 Morris, Desmond, 62, 65, 183DePaulo, B.M., 149 Greenwald, Anthony G., 20, 182 Lévi-Strauss, Claude, 147 Moscovici, Serge, 24, 76, 183Descartes, Réne, 41, 159, 167 Gusti, Dimitrie, 29, 54, 59, 64, 129, Lévy, André, 60, 179 Moser, C.A., 81, 88, 183Didier, Julia, 23, 181 180, 182 Lewis, Oscar, 29, 66, 182, 183 Mouras, Marie-Jo, 84, 180Diogene, 168 Leyens, Jacques-Philippe, 64, 65, 123, Munteanu, Eugen, 54, 183Dobrescu, Paul, 13 Habermas, Jürgen, 28, 182 146, 180, 183 Munteanu, Gabriela Lucia, 54, 183Duby, Georges, 180 Hart, Chris, 18, 20, 74, 75, 85, 146, 182 Li X., 86 Murrillo, 74Dubois, Jean, 58, 181 Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, 83, Locke, John, 169Ducrot, Oswald, 49, 181 182 Lodge, David, 55, 183 Neculau, Adrian, 52, 64, 183, 184Durkheim, Émile, 66, 77, 78, 127, 147, Herseni, Traian, 29, 54, 64, 84, 180, 182 Loftus, Elisabeth F., 92, 183 Neculce, Ion, 44 181 Hipocrat, 158, 167 Loftus, Geoffrey R., 92, 183 Neisser, Ulric, 141 Hobbes, Thomas, 159, 164 Luca, Marcela, 65, 183 Nemeş, Sofia, 184Eco, Umberto, 15, 25, 26, 28, 31, 33, Horaţiu (Quintus Horatius Flaccus), Lucreţiu (Titus Lucretius Carus), 161, Newton, Isaac, 164, 172 40, 47, 56, 58, 66, 67, 82, 143, 181 41, 155, 161, 162, 164, 165, 170, 162 Noelle-Neumann, Elisabeth, 38, 82Edeline, F., 181 172, 173 Luduşan, Nicolae, 102, 183Einstein, Albert, 138, 181 Huesmann, L.R., 181 Lungu, Ovidiu, 180 O’Barr, W., 149Eliade, Mircea, 79, 181 Huizinga, Johann, 164 Lussier, Yvan, 16, 70, 184 O’Hara, M., 149Eminescu, Mihai, 73, 117 Hult, Christine A., 18, 25, 33, 34, 182 Osgood, Charles E., 38Eron, L.D., 65, 181 MacLachlan, J., 149 Ovidiu (Publius Ovidius Naso), 54,Euclid, 172 Iacob, Dumitru, 13 Machiavelli, Nicolo, 158, 161 158, 163, 169, 172, 176Eysenck, Hans J., 66, 67, 141, 181 Iacob, Luminiţa, 124 Madsen, R., 179Eysenck, Michael, 66, 67, 141, 181 Iluţ, Petru, 51, 53, 182 Maiorescu, Titu, 44 Palmonari, Augusto, 184 Iuvenal (Decimus Iunius Iuvenalis), Maneca, Constant, 51, 183 Parsons, Talcott, 47, 48, 184Faulkner, William, 73 168, 170 Marcu, Florin, 51, 183 Passeron, Jean-Claude, 24, 94, 184Fazio, Russel H., 46 Marcus, Solomon, 37, 144, 183 Patrick, Simon, 118Fedru (Phaedrus), 168 Kapiţa, P.L., 64, 182 Malinowski, Bronislaw, 23, 121 Pătru, Miron V., 184Ferréol, Gilles, 18, 64, 90, 110, 111, Kaufmann, Jean-Claude, 22, 23, 24, 66, Mann, Galo, 23 Perpelea, Nicolae, 184 118, 181 69, 110, 125, 182, 184, 185 Marinescu, Gheorghe, 74 Pettigrew, Thomas F., 65, 184Festinger, Leon, 121 Keohane, Robert, 66, 182 Massey, Douglas S., 32, 61, 73, 183 Pavelcu, Vasile, 126Filipescu, Iancu, 54, 180 Key, V.O. Jr., 68, 182 Martin, Clyde E., 108 Phillips, E.M., 18, 20Flageul, Nöel, 18, 110, 111, 181 Kinsey, Alfred C., 108, 140, 182 Maugham, W. Somerset, 17, 28, 183 Pire, F., 181Foulquié, Paul, 82, 180, 181 King, Gary, 66, 182 Maurus, Tirentianus, 164 Pitagora, 38Freud Sigmund, 83, 181 Kissinger, Henry, 65, 182 Merton, Robert K., 82, 183 Plank, Max, 27 Klineberg, Otto, 123 McAllister, Ronald J., 185 Plaut (Titus Maccius Plautus), 174Gavriliu Leonard, 83 Klinkenberg, J.M., 181 McCauley, C., 149 Pliniu cel Bătrân (Caius PliniusGebhard, Paul H., 108, 182 Kuhn, Thomas S., 76, 182 McGregor, D.M., 149 Secundus), 166Georgescu, Nae, 13, 117, 181 McGuire, William J., 46 Pomeroy, Wardell B., 108, 182
    • 190 Septimiu Chelcea Metodologia elaborării unei lucrări ştiinţifice 191Popescu-Neveanu, Paul, 35 Socrate, 173 Veil-Barais, A., 180 Weber, Max, 31, 33, 57, 147, 186Popper, Karl R., 64, 184 Splichal, Slavko, 142, 185 Velasquez, 74 White, Hayden V., 24, 186Price, Richard, 23 Spinoza, Baruch, 24, 45, 164, 168, 174, Verba, Sidney, 66, 182 Wilson, Edward O., 38Provost, Marc A., 16, 52, 70, 72, 111, 185 Vergiliu (Publius Vergilius Maro), 155, Wittgenstein, Edward, 47 116, 123, 135, 136, 184 Stahl, Henri H., 38, 83, 185 158, 162, 163, 167, 168, 174 Wolton, Dominique, 50Pugh, D., 18, 20 Stanley, Jay, 93 Vespasian (Titus Flavius Vespasianus), Stavinsky, Price Leonard, 36, 185 160, 169 Yanni, D.A., 147Quintilian (Marcus Fabius Stănciulescu, Elisabeta, 65, 185 Vico, Giambattista, 176 Yzerbyt, Vincent, 123 Quintilianus), 34, 172 Stănculescu, Elena, 65, 185 Vlăduţ, Mihaela, 180 Stănculescu, Irina, 86, 185 Vlăsceanu, Mihaela, 61, 185 Zafiu, Rodica, 44, 186Radu, Ioan, 93, 184 Straits, Bruce C., 185 Voiculescu, Florea, 102, 183 Zamfir, Cătălin, 64, 186Radu, Lucian, 180 Straits, Margaret M., 185 Voinea, Maria, 13 Zamfir, Elena, 13Radu, Nicolae, 149 Strauss, Anselm L., 69, 134, 149, 185 Von Bayer, C.L., 149 Zani, Bruna, 184Ralea, Mihai, 84 Suetoniu (Caius Suetonius Visscher, Pierre de, 65, 149, 181 Zanna, Mark H., 46Ramón y Cajal, Santiago, 17, 21, 45, Tranquillus), 163 Zăinescu, Alin, 13 63, 74, 107, 112, 113, 184 Sullivan, W.M., 179 Walder, L.O., 181 Zlate, Mielu, 128, 186Ranschburg, Jenö, 149 Szamosközy, Ştefan, 184 Wallerstein, Immanuel, 186Raymond, Saint-Jean, 180, 181 Szczepański, Jan, 64, 148, 185Rădulescu-Motru, Constantin, 125, 148 Swidler, Ann, 179Roman, Ion, 54, 184Roşca, D.D., 83 Şerbănescu, Andra, 41, 42, 79, 185Rousseau, Jean-Jacques, 83, 184 Şincai Gheorghe, 170Saint-Jean, Raymond, 82 Taboada, Léonetti Isabel, 147Sandu, Dumitru, 149, 184 Tacit (Publius Cornelius Tacitus), 173Săvulescu, Silvia, 184 Tajfel, Henri, 123Schaeffer, Jean-Marie, 49, 181 Tarde, Gabriel, 123Schifirneţ, Constantin, 64, 184 Terenţiu (Publius Terentius Afer), 168,Schlachter, Didier, 90, 181 174, 176Schadron, Georges, 123 Tertulian (Quintus Septimius FlorensSchlick, M., 147 Tertullianus), 160Seca, Jean-Marie, 76, 113, 114, 184 Titul Livius, 164Seche, Luiza, 180 Thomas a Kempis, 173Seche, Mircea, 180 Tipton, S.M., 179Sedlack, Guy R., 93 Toffler, Alvin, 60, 185Seneca (Lucius Annaeus Seneca), 81, Tockville, Charles Alexis Clarél de, 149 158, 161, 164, 167, 169, 173, 176, Toma d’Aquino, 82, 156 185, Tönnies, Ferdinand, 143Sendrail, Marcel, 17, 184 Traxel, Werner, 70, 185Shrader-Frechette, Kristin, 37, 185 Trinon, N., 181Simon, Patrick, 118Singly, François de, 93, 94, 182, 185 Useem, Bert, 26, 27, 30, 185Singleton, Royce, Jr., 70, 185Sirota, André, 185 Van Gennep, A., 149Shaw, Bernard Geroge, 151 Van Leeuwen, M.S., 149
    • Index de temeAbrevierile, 79, 118 Eufonia, 43Adăugirile, 34 Excel, 105Adjoncţia, 62 Explicaţia figurilor, 108Alineatul, 136 Expresii în limba latină, 155–179Analiza datelor, 89–109Anexele, 141–142 Figurile, 100–109Apendice, Fotografiile, 100–101, 107Aplicativitatea, 20Argoul, 55 Glosarul, 141Arhaismele, 53–54 Graficele, 102–108Argumentarea, 111 – (cu) bare, 103Autorii, 67, 79–81 – cluster, 106 – cercul de structură,105–106Barbarisme, 50–51 – figurative, 106–107Bibliografia, 73 – histograme, 103–104 – liniare, 102Cacofonia, 44–45 – poligonul frecvenţei, 102Calitatea cercetării, 19–22 Grilă de evaluare, 22Casetele, 137CD-ROM, 88 Hârtia, 133Citatele, 78–79 Hiperbatul, 58Colontitlu, 142 Histogramele, 103–104Concluziile, 112–114Corectura, 114–116 Indexare, 62Cratima, 129–130 IndexCuvinte-cheie, 150 – de evaluare, 21 – de nume, 149Descrierea design-ului cercetării, 88–89 – de teme, 150Discutarea datelor, 109–112 – al topicii, 27Două puncte, 123–124 Internetul, 73, 140Drepturile de autor, 40–41 Instituţiile, 68 Introducerea, 72–73Elipsa, 58–59Eliminarea, 34 Jargon, 49–51Epitetele, 56–57
    • 194 Septimiu Chelcea Cum să redactăm 195Lectura Plagiatul, 36–41 Suprimarea, 59–60 Titlul, 58–68 – tăcută, 44 – intenţionat, 36 – parţială, 59 – arta, 58–60 – cu voce tare, 43 – involuntar, 38–40 – totală, 59 – criptice, 65Linie, 128–130 – online, 37 Surse – denumire a domeniului, 63–64 – oblică, 128 Pleonasmul, 49 – de mâna a doua, 82 – explicit, 63 – (de) pauză, 128 Postmodernism, 24 – de primă mână, 82 – figurilor, 108Lista Prezentarea – interogaţie, 65 – bibliografică, 143 – tabelelor, 108–109 Tabele, 90–100 – (de) protecţie, 64 – casetelor, 79 – disertaţiilor, 153 – bivariate, 90 – (de) relaţie, 64 – figurilor, 12, 139 Puncte de suspensie, 131–132 – centralizatoare, 90–97 – ştiinţa, 62–68 – tabelelor, 10, 139 Punctul, 117–120 – (de) contingenţă, 95 – tabelelor, 97–99Litota, 57–58 Punct şi virgulă, 122–123 – (de) dominanţă, 96 Traducerile, 65–67, 82–83Literatura consultată, 73–88 – (de) incidenţă, 97 Trimiterile bibliografice, 76Litera, 133–135 Raport de anchetă, 89 – multivariate, 92–95Lizibilitatea, 71–72 Raţionament, 110 – (de) preferinţe, 97 Variabilă test, 95Lucrarea de licenţă, 25, 34 – analitic, 110 – (de) proximitate, 96 Virgula, 120–122 – cauzal, 110 – univariate, 90Media electronică, 87–88 – deductiv, 110 Teza de doctorat, 28, 32, 34 Web, 88Metaforele, 60–62 – dialectic, 110 Tipuri de cercetători, 75–76Mitul realismului, 24 – inductiv, 110Mulţumiri, 13, 140–141 – (bazat pe) opoziţie, 110 – (bazat pe) reducerea la absurd,Naraţiuni polifonice, 24 110Neologisme, 51–53 Rearanjarea materialului, 35Norme Redactarea, 17 – etice, 145 Redundanţa, 63 – (de) redactare, 69–116 Referinţele bibliografice, 77Notele, 142–143 Rezumatul, 71–72, 86Notele tabelelor, 99–100 Rigurozitatea, 21, 22 – generale, 99 – (de) probabilităţi, 99 Schema de organizare a lucrării, 70–71 – specifice, 99 Semnele citării, 124–126Numerotarea Semnul exclamării, 131 – figurilor, 101 Semnul întrebării, 130–131 – paginilor, 138–139 Semnificaţia teoretică, 21 – tabelelor, 97–98 Sistemul de citare – autor-dată, 81–84Oglinda paginii, 135 – autor-număr, 84Organizarea materialului, 34–35 – Harvard, 81–84, 98, 101Originalitatea, 20–21, 22 Situaţie retorică, 25 SPSS, 105Paragraful, 136 Stil, 41–45Paranteze, 126–128 – ştiinţific, 23, 45–55 – drepte, 127 – (de) redactare, 55 – rotunde, 126, 141 Substituirea, 35
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 1 Iniþiere în cercetarea sociologicã cursuri universitare
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 2
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 3 Septimiu Chelcea Iniþiere în cercetarea sociologicã comunicare.ro
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 4 Redactor: Adina Chelcea Tehnoredactor: Ana-Maria Popescu Toate drepturile asupra acestei ediþii aparþin Editurii Comunicare.ro, 2004 SNSPA, Facultatea de Comunicare ºi Relaþii Publice „David Ogilvy“ Strada Povernei 6–8, Bucureºti Tel./fax: (021) 313 58 95 E-mail: editura@comunicare.ro www.editura.comunicare.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naþionale a României CHELCEA, SEPTIMIU Iniþiere în cercetarea sociologicã / Septimiu Chelcea. – Bucureºti: Comunicare.ro, 2004 Bibliogr. ISBN 973-711-027-7 316(075.8)
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 5 Cuprins Argument / 9 Capitolul 1 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale Întrebãrile sociologiei / 13 Cunoaºterea comunã: caracteristici / 15 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã: „rupturã“ sau „continuitate“? / 17 Caracteristicile cunoaºterii ºtiinþifice / 19 Cercetarea sociologicã – o activitate socialã / 23 Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã / 25 Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile sociale / 28 Capitolul 2 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice Metodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare: precizãri terminologice / 31 Principii metodologice în cercetãrile socioumane empirice / 35 Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativã / 37 Analiza ipotezelor: definiþia ºi dimensiunile ipotezelor / 50 Tipuri ºi modalitãþi de elaborare a ipotezelor / 53 Structura logicã ºi validitatea ipotezelor / 54 Explicaþia teoreticã / 57 Capitolul 3 Analiza conceptelor sociologice Raportul dintre semn, semnificaþie ºi realitatea socialã / 61 Concepte, termeni ºi noþiuni în ºtiinþele socioumane / 62 Definirea conceptelor / 64 Analiza indicatorilor definiþionali / 68 Trecerea de la indicatori la indici / 72
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 6 Capitolul 4 Mãsurarea în ºtiinþele sociale ºi comportamentale Societate ºi mãsurare / 77 Ce este mãsurarea? / 79 Nivelurile de mãsurare / 80 Validitatea ºi fidelitatea mãsurãrii / 84 Capitolul 5 Tipuri de cercetãri socioumane Precizãri terminologice / 89 Tipologia cercetãrilor socioumane empirice / 92 Capitolul 6 Chestionarul în cercetarea sociologicã Ce este un chestionar de cercetare ºtiinþificã? / 105 Clasificarea chestionarelor / 107 Structura chestionarelor / 127 Tehnici de structurare a chestionarelor / 131 Formularea întrebãrilor / 134 Capitolul 7 Interviul ca tehnicã de cercetare ºtiinþificã Precizãri terminologice / 149 Interviul ca tehnicã de cercetare în ºtiinþele socioumane / 150 Interviul ca interacþiune psihologicã ºi socialã / 151 Avantajele ºi dezavantajele utilizãrii interviului în ºtiinþele socioumane / 153 Tipuri de interviuri ºi criterii de clasificare / 155 Aplicaþii ale logicii interogative în anchetele prin interviu / 169 Desfãºurarea interviurilor de cercetare / 170 Selecþia ºi formarea operatorilor de interviu / 173 Capitolul 8 Metoda observaþiei Ce este observaþia? / 177 Tipurile de observaþie / 179 Reguli de observare / 191 Capitolul 9 Experimentul în ºtiinþele socioumane Experimentul, cunoaºterea ºtiinþificã ºi societatea / 195 Definiþie, concepte de bazã ºi scheme experimentale / 202 Tipuri de experimente în ºtiinþele socioumane / 212 Etapele cercetãrii experimentale / 223
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 7 Capitolul 10 Studiul documentelor sociale Ce este un document social? / 235 Clasificarea documentelor sociale / 236 Recensãmântul populaþiei / 238 Documente scrise necifrice / 247 Biografiile sociale / 253 Capitolul 11 Tehnicile de analizã a conþinutului comunicãrii Specificul tehnicilor de analizã a conþinutului comunicãrii / 263 Etapele analizei conþinutului comunicãrii / 272 Procedee de analizã a conþinutului / 275 Aplicarea tehnicilor de analizã a conþinutului / 279 În loc de încheiere / 283 Bibliografie selectivã / 285
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 8
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 9 Argument Lucrarea de faþã, conceputã sub forma unui curs universitar, se adreseazã, în primul rând, studenþilor de la facultãþile cu profil sociouman. Ea le este utilã ºi viitorilor specialiºti din domeniile conexe sociologiei (psihologie, economie, marketing, ºtiinþe juridice º.a.), precum ºi jurnaliºtilor ºi oamenilor politici; mai general, tuturor celor interesaþi de cunoaºterea vieþii sociale. În prima parte a lucrãrii prezint notele distinctive ale cunoaºterii ºtiinþifice, subliniind necesitatea fundamentãrii metodologice a investigaþiilor sociologice de teren (concrete, empirice). Dacã este adevãrat cã „cel mai practic lucru este o bunã teorie“ – cum spunea fondatorul ªcolii dinamicii grupurilor, psihosocio- logul american Kurt Lewin (1935) –, tot atât de adevãrat este ºi faptul cã „nu existã cercetare sociologicã mai bunã decât metodologia ºi teoria pe care se fondeazã“. Teorie, metodologie, metode, tehnici ºi procedee – iatã o înlãnþuire la fel de solidã ca ºi fiecare verigã ce o compune. Nu ne este permis sã scurtcircuitãm demersul cercetãrii sociologice: sã începem cu alcãtuirea ºi aplicarea instrumentelor de investigaþie, fãrã sã alegem paradigma explicativã cea mai adecvatã. Este, de asemenea, sortitã eºecului tentativa de cercetare empiricã, de teren, care nu porneºte de la analiza conceptualã ºi de la ipoteze valide. Partea a doua a lucrãrii este alcãtuitã dintr-o suitã de monografii vizând metodele anchetei (cu tehnicile chestionarului ºi interviului de cercetare), observaþiei (cu tipurile ei: nestructuratã/structuratã, externã/partici- pativã, continuã/eºantionatã), experimentului (de laborator, de teren, invocat, mintal etc.) ºi analizei documen- telor (biografii sociale, statistici º.a.m.d.). Cele patru principale metode ale sociologiei, anterior menþionate, beneficiazã de numeroase tehnici ºi proceedee de culegere a informaþiilor ºi de prelucrare a datelor. M-am oprit doar la tehnicile cel mai frecvent utilizate: chestionarul, interviul, tehnicile de analizã a conþinutului comunicãrii. Nu am adus în discuþie prelucrarea datelor (analiza lor statisticã sau analiza calitativã) ºi nici nu m-am referit la exigenþele redactãrii raportului de cercetare (am fãcut acest lucru în Cum sã redactãm o lucrare de licenþã, o tezã de doctorat, un articol ºtiinþific în domeniul ºtiinþelor socioumane, Bucureºti, Editura Comunicare.ro , 2000/2003). Pe parcursul celor unsprezece capitole ale lucrãrii, am folosit interºanjabil termenii de „sociologie“, „ºtiinþe socioumane“, „ºtiinþe sociale ºi comportamentale“. Vreau sã cred cã cititorul sagace nu va cãuta „ceartã de cuvinte“. ªi mai vreau sã cred cã studenþii vor completa cu lecturi extinse ºi fundamentale acest text, pe care îl consider introductiv. La sfârºitul fiecãrui capitol am inclus o listã cu termenii-cheie, o suitã de întrebãri (probleme) recapitulative ºi am fãcut recomandãri bibliografice din literatura de specialitate româneascã ºi strãinã. Pentru a atrage atenþia asupra vocabularului sociologiei, am scris cu italice termenii de specialitate când i-am folosit prima datã, iar pentru a nu încãrca textul cu timiteri bibliografice m-am limitat – cât mi-a fost cu putinþã – la indicarea între paranteze doar a numelui autorului ºi a anului ediþiei princeps a lucrãrii din care am preluat puncte de vedere
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 10 10 Iniþiere în cercetarea sociologicã teoretice sau rezultate ale cercetãrilor empirice. În cazul lucrãrilor citate, am menþionat mai întâi data apariþiei primei ediþii ºi apoi a ediþiei pe care am consultat-o. Cititorii dornici de însuºirea în profunzime a problematicii cunoaºterii vieþii sociale ºi de dobândirea competenþei de cercetãtor ºtiinþific în domeniul ºtiinþelor socioumane pot consulta în continuare lucrarea noastrã Metodologia cercetãrii sociologice. Metode cantitative ºi calitative (Bucureºti, Editura Economicã, 2001/2004, 694 p.). Prof. univ. dr. Septimiu Chelcea
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 11 Clasicii sociologiei universale Auguste Comte (1798–1929) Curs de filosofie pozitivã (1830–1842) Karl Marx (1818–1883) Capitalul (1867); împreunã cu Friederich Engels, Auguste Comte Manifestul partidului comunist (1848) Émile Durkheim Émile Durkheim (1858–1917) Diviziunea socialã a muncii (1893); Regulile metodei sociologice (1895) Charles H. Cooley (1864–1929) Natura umanã ºi ordinea socialã (1902); Organizarea socialã (1909) Max Weber (1864–1920) Etica protestantã ºi spiritul capitalismului (1904–1905) Karl Marx Charles Horton Cooley George H. Mead (1863–1931) Mintea, sinele ºi societatea (publicatã postum, 1934) Robert K. Merton (1910–2003) Teoria socialã ºi structura socialã (1949) Talcott Parsons (1902–1979) Structura acþiunii sociale (1951) Wright C. Mills (1916–1962) Max Weber Imaginaþia sociologicã (1959) George Herbert Mead Talcott Parsons Robert K. Merton Wright C. Mills
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 12
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 13 CAPITOLUL 1 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale Întrebãrile sociologiei Primul mare precursor al investigaþiei sociologice empirice, Aristotel (383–322 î.e.n.), scria în cartea întâi a Metafizicii cã filosofia s-a nãscut din uimire. Acelaºi lucru se poate spune ºi despre sociologie. Dacã filosofii ºi-au îndreptat privirea spre stele, punându-ºi întrebãri despre originea Universului ºi apoi despre caracterul cunoaºterii însãºi, sociologii au privit Terra întrebându-se despre existenþa omului în societate ºi, mai târziu, despre modalitãþile de cunoaºtere a traiului laolaltã al oamenilor. Sociologul francez Claude Javeau (1988) apreciazã cã sociologia nu a depãºit, ca alte ºtiinþe, „stadiul discuþiilor despre fundamentele cunoaºterii în domeniu“, iar Joel Smith (1991), punând în discuþie „Sociologia în secolul al XXI-lea“, considera cã, din punct de vedere metodologic, în prezent sociologia suferã de pe urma unor „distincþii false“ între: abordãrile cantitative versus calitative, metoda anchetelor versus metoda comparativ-istoricã, metodologia sociologicã versus etnometodologie, studiile microsociologice versus studiile macrosociologice. Profesorul de la Universitatea Duke (SUA) îºi exprimã convin- gerea cã în secolul în care am intrat sociologia va depãºi „dilemele metodologice dogmatice“ ºi va produce cunoºtinþe necontestabile despre fenomenele ºi procesele sociale. Dar care este obiectul cercetãrilor sociologice? Aºa cum preciza C. Wright Mills (1916–1962), „analiºtii clasici“ ai vieþii sociale au încercat sã rãspundã la trei grupe de întrebãri, ºi anume: 1) „Care este structura acestei societãþi particulare ca întreg? Cum diferã ea de alte orânduiri sociale? Care este, în interiorul societãþii, semnificaþia fiecãrei trãsãturi particulare pentru continuitatea ei ºi pentru transformarea ei?“ (Mills, 1959/1975, 35). Promotorul sociologiei contestatare din America anilor ’50–’60 ai secolului trecut remarca faptul cã sociologia se preocupã în primul rând de „interrelaþiile ºi interdependenþele compo- nentelor societãþii, precum clasele sociale, formele fundamentale ale muncii, forþele de sociali- zare majore (structura familiei, educaþia, organizaþiile sociale), regulile ºi formele controlului social care organizeazã o societate“ (Baker, 1988, 6). 2) Cea de-a doua grupã de probleme care au stat ºi rãmân în atenþia sociologiei o constituie întrebãrile de tipul: „Ce loc ocupã aceastã societate în istoria omenirii? Ce mecanisme duc la schimbarea ei? Care este locul acesteia în dezvoltarea umanitãþii, în ansamblul ei, ºi care este semnificaþia ei pentru aceastã dezvoltare? Care sunt influenþele pe care le suferã ºi pe care le exercitã aspectele studiate în cadrul perioadei istorice în care se manifestã ºi, în ce priveºte aceastã perioadã, care sunt trãsãturile ei esenþiale? Prin ce se deosebeºte ea de alte perioade? Care sunt modurile ei caracteristice de fãurire a istoriei?“ (Mills, 1959/1975, 35).
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 14 14 Iniþiere în cercetarea sociologicã Dacã prima grupã de întrebãri viza structura socialã, aceastã a doua grupã are în vedere schimbarea socialã. Sociologii încearcã sã înþeleagã ºi sã explice ºtiinþific schimbãrile din societate de-a lungul istoriei: schimbãrile din structura familiei, modificarea formelor de socia- lizare, transformarea muncii, deplasarea centrului de greutate a vieþii sociale spre organizaþiile formale etc. 3) În fine, a treia grupã de întrebãri se concentreazã asupra studiului personalitãþii ºi a raporturilor individ-societate: „Ce tipuri de bãrbaþi ºi femei predominã în aceastã societate ºi în aceastã perioadã? ªi ce tipuri vor predomina în viitor? Cum sunt ele selectate ºi formate, emancipate ºi reprimate, sensibilizate ºi opacizate? Ce tipuri de naturã umanã se relevã în conduitã ºi caracter în aceastã societate, în aceastã perioadã? Ce semnificaþie are pentru natura umanã fiecare dintre trãsãturile societãþii pe care le examinãm?“ (Mills, 1959/1975, 35-36). Cele trei grupe de întrebãri identificate de C. Wright Mills în opera marilor sociologi, indiferent de problemele specifice pe care le-au abordat, reflectã concepþia autorului despre obiectul sociologiei ca studiu al influenþelor reciproce dintre om ºi societate, dintre biografie ºi istorie. Imaginaþia sociologicã permite înþelegerea relaþiilor dintre istorie ºi biografie, pornind de la premisa cã fiecare individ îºi trãieºte biografia într-o perioadã istoricã determinatã, contribuind la configurarea societãþii ºi fiind, în acelaºi timp, un produs al societãþii. Întrebãrile pe care ºi le-au pus ºi continuã sã ºi le punã analiºtii sociali îi frãmântã ºi pe oamenii obiºnuiþi, fãrã a avea o imaginaþie sociologicã educatã, sistematicã. Cine s-a întrebat în decembrie 1989 ce societate vom edifica? Cine poate sã rãspundã azi la întrebarea: Prin ce se diferenþiazã noua societate de cea de care ne-am despãrþit? Cum influenþeazã economia de piaþã asigurarea drepturilor omului ºi un trai decent pentru fiecare? Oamenii se întreabã: de ce a crescut exploziv infracþionalitatea? De ce au scãzut producþia ºi nivelul de trai? Care sunt cauzele extinderii ca o plagã a corupþiei? Ce fel de oameni sunt cei care ºi-au schimbat instan- taneu convingerile politice declarate? Prin ce se caracterizeazã întreprinzãtorul ca tip uman impus de societatea în tranzaþie de la totalitarism la democraþie? Cum se exercitã justiþia socialã în perioada de tranziþie postcomunistã? Neavând calitatea spiritualã a imaginaþiei sociologice, „forma cea mai fertilã a conºtiinþei de sine“, oamenii necultivaþi din punct de vedere sociologic nu reuºesc sã vadã legãtura inseparabilã dintre viaþa individului ºi istoria societãþii, nu înþeleg seismele sociale, evoluþia socialã rapidã ºi faptul cã vechile norme ºi valori nu îi mai pot orienta într-o lume a concurenþei ºi confliectelor. Este scopul cercetãrii din domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale de a explica necazurile personale ºi conflictele sociale, de a propune modalitãþi de depãºire a neliniºtei, anxietãþii, panicii sau indiferenþei ºi apatiei. „Epoca noastrã este cea a neliniºtei ºi a indiferenþei“ – spunea C. Wright Mills în urmã cu mai mult de patru decenii. Aceastã caracterizare este de o mare actualitate pentru societatea româneascã de azi. De aceea cercetarea socioumanã trebuie sã evidenþieze care sunt valorile ameninþate ºi cine le ameninþã; ea trebuie sã contribuie la depãºirea „necazurilor personale generate de mediu“ ºi la soluþionarea „conflictelor publice ale structurii sociale“.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 15 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 15 Cunoaºterea comunã: caracteristici Trãind în societate, fiecare individ îºi însuºeºte în cursul existenþei sale o sumã de cunoºtinþe despre traiul laolaltã al oamenilor. Aceste cunoºtinþe se bazeazã pe experienþa directã a indivizilor. Este ceea ce numim „cunoaºterea comunã“ (sau „spontanã“, „cotidianã“, „la nivelul simþului comun“, „la nivelul bunului simþ“). Cunoaºterea comunã „nu este altceva decât însuºirea de cãtre agentul cunoscãtor a unei informaþii legate nemijlocit de condiþiile praxiologice în care acþioneazã“ (Cornel Popa, 1972). În activitatea lor practicã, oamenii, ca agenþi cunoscãtori individuali sau colectivi, utilizeazã cunoºtinþele dobândite anterior, transmise cu ajutorul limbajului natural de la o generaþie la alta în procesul socializãrii. Structura ºi configuraþia activitãþilor practice contemporane, modul de raportare la mediul natural ºi social, sistemul de valori, orizontul cunoºtinþelor anterioare alcãtuiesc – aºa cum preciza Cornel Popa (1972) – „situaþia praxiologicã determinatã“ în care se realizeazã actul cunoaºterii. Serge Moscovici ºi Miles Hewstone (1983) au definit simþul comun ca pe un „corpus de cunoºtinþe fondat pe tradiþiile împãrtãºite ºi îmbogãþite de mii de observaþii ºi experienþe sancþionate de practicã“. Simþul comun, la care apelãm cu toþii pentru a explica ceea ce se întîmplã ºi pentru a prevedea ce se va întîmpla, se deruleazã în douã etape. În prima etapã, în mod spontan, ne facem o idee despre evenimentele trecute. Este o imagine imprecisã produsã de mecanisme psihice necontrolate raþional. Simþul comun se bazeazã pe metode informale. Se vorbeºte astfel despre intuiþia excepþionalã a unor persoane ca despre ceva dat, înnãscut. Astfel de persoane „simt“, intuiesc dacã cineva spune adevãrul sau nu. Dacã sunt întrebate însã, nu pot spune cum au procedat, ce argumente au avut în vedere etc. Alte persoane sunt capabile sã „diagnosticheze“ dintr-o privire starea de spirit a celor cu care vin în contact. Se vorbeºte astfel despre proverbiala „intuiþie femininã“. Cea de-a doua etapã în cunoaºterea la nivelul simþului comun constã în extrapolarea explicaþiilor de la situaþiile trecute la cele prezente sau viitoare. Evident, aceastã extrapolare nu se face în termeni de probabilitate, ci într-o moda- litate mecanicistã de transpunere a explicaþiilor de la o situaþie la alta. Dupã modul de dobândire a cunoºtinþelor, simþul comun are douã forme esenþiale: simþ comun de primã mânã ºi simþ comun de mâna a doua. Simþul comun de primã mânã reprezintã ansamblul cunoºtinþelor spontane fondate pe experienþa directã a agenþilor cunoscãtori. Un jurist cu experienþã de multe ori îºi dã seama intuitiv de partea cui este dreptatea. În mod spontan „simte“ cã o mãrturie este falsã. Dacã respectivul jurist a citit lucrãri de psihologie ºi sociologie judiciarã, va utiliza cunoºtinþele dobândite fãcând apel la ceea ce se numeºte „simþ comun de mâna a doua“, adicã „ansamblul cunoºtinþelor ºtiinþifice transformate în imagini ºi folosite în practicã. În procesul judiciar, depãºindu-se cunoaºterea la nivelul simþului comun, se face apel la cunoaºterea ºtiinþificã, respectiv la expertiza psihologicã. Dintotdeauna activitãþile practice (vânãtoarea ºi pescuitul, culegerea ºi cultivarea plantelor, meºteºugurile etc.) s-au realizat pe baza cunoºtinþelor dobândite de cei ce realizau aceste activitãþi ºi transmise apoi verbal din generaþie în generaþie. Iniþial, aceste cunoºtinþe, reduse ca volum, nesistematice, cu caracter prescriptiv (nu explicativ), rãmânând la nivelul fenomenal, fãrã a surprinde raporturile cauzale, de esenþã, erau singurele care orientau producerea celor necesare traiului. Cu timpul, producþia a început a fi din ce în ce mai mult ghidatã de ºtiinþã, de cunoaºterea teoreticã, iar în prezent ºtiinþa a devenit un instrument decisiv în optimizarea acþiunilor umane.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 16 16 Iniþiere în cercetarea sociologicã Rezultã din cele arãtate cã între activitatea practicã a oamenilor ºi activitatea de cunoaºtere existã o largã interferenþã, cã tipul cunoaºterii comune a fost, în decursul evoluþiei societãþii, depãºit de cunoaºterea ºtiinþificã. ªi în ceea ce priveºte cunoaºterea societãþii, a traiului laolaltã al oamenilor asistãm la acelaºi proces de depãºire, prin apariþia ºi evoluþia sociologiei ºi a celorlalte discipline socioumane, a cunoºtinþelor la nivelul simþului comun de cãtre cunoaº- terea teoreticã. A rãmâne, în cunoaºterea societãþii, la nivelul simþului comun „înseamnã a-i acorda acestuia o autoritate pe care el n-o mai are de multã vreme în celelalte ºtiinþe“ (Durkheim, 1895/1974, 35). Sociologia, atrãgea atenþia întemeietorul ªcolii sociologice franceze, Émile Durkheim (1858–1917), în prefaþa la ediþia I (1895) a lucrãrii Regulile metodei sociologice, „nu trebuie sã consiste într-o simplã parafrazã a prejudecãþilor tradiþionale, ci sã ne facã sã vedem lucrurile altfel de cum apar omului de rînd; cãci obiectul fiecãrei ºtiinþe este de a face descoperiri ºi orice descoperire deconcerteazã mai mult sau mai puþin opiniile acceptate“ (Durkheim, 1895/ 1974, 35). Analizând trecerea de la cunoaºterea spontanã a fenomenelor ºi proceselor sociale la cea ºtiinþificã, Henri H. Stahl (1901–1991) arãta, în Teoria ºi practica investigaþiilor sociale (1974, 75), cã la nivelul simþului comun cunoaºterea are un caracter iluzoriu datoritã unei serii de factori. Enculturaþia, transmiterea culturii de la o generaþie la alta, are efecte limitative asupra cunoaºterii. Limba, ca element al culturii, prin bogãþia vocabularului ºi prin sintaxã, condiþio- neazã modul de a judeca al oamenilor. Din punct de vedere psihologic, limbajul uman reprezintã matricea internã pe care se structureazã ºi se dezvoltã întreaga organizare psihicã a individului. Într-o serie de experimente s-a demonstrat influenþa limbajului, ca element al culturii, asupra procesului de memorare: un lucru este mai uºor readus în memorie dacã pentru el existã un termen lingvistic corespunzãtor. Acest fapt a fost pus în evidenþã comparându-se performanþele populaþiei de limbã englezã ºi de limbã zuni (pentru care existã un singur termen desemnând atât culoarea portocaliu, cât ºi culoarea galben) într-un test de recunoaºtere a culorilor. Cercetãri asemãnãtoare care evidenþiazã modelarea gândirii de cãtre limbã, ca element al culturii, au fost realizate pe populaþia navaho ºi euro-americanã (J.B. Caroll ºi J.B. Casagrande, 1958). Un alt factor care limiteazã cunoaºterea spontanã este socializarea, procesul de formare a personalitãþii în acord cu normele ºi valorile societãþii în care individul se naºte ºi trãieºte. Socializarea primarã are un rol primordial în formarea personalitãþii pentru ºi într-o anumitã culturã. Socializarea primarã începe încã din primele sãptãmâni de viaþã ale copilului ºi îºi pune amprenta generând personalitatea de bazã, caracteristicã a unei arii culturale determinate. În cadrul acestui tip de socializare pãrinþii sunt principalii transmiþãtori de culturã. Sociali- zarea secundarã se realizeazã în cadrul instituþiilor specializate (ºcoalã, bisericã, armatã, organi- zaþii profesionale sau politice etc.) prin transmiterea de cunoºtinþe ºi formarea de deprinderi, atitudini, convingeri. Atât socializarea primarã, cât ºi cea secundarã se desfãºoarã diferit de la un grup la altul, astfel cã însuºirea culturii poate fi mai mult sau mai puþin realizatã. Se vorbeºte chiar de o socializare incompletã. În aceste condiþii indivizii, în cadrul aceleiaºi culturi, îºi formeazã foarte diferenþiat abilitãþile de cunoaºtere spontanã. Experienþa directã a oamenilor este limitatã atât spaþial, cât ºi temporal. Din aceastã cauzã cunoaºterea comunã este parcelarã, incapabilã sã evidenþieze evoluþia istoricã a societãþii, caracteristicile generale ale colectivitãþii umane, legitatea schimbãrilor sociale. În ciuda adevã- rului incontestabil cã „nimeni nu a trãit cât lumea“, mulþi oameni se considerã „sociologi prin
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 17 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 17 naºtere“ ºi manifestã un scepticism nedisimulat faþã de efortul sociologilor de a explica ºtiinþific ceea ce ei cunosc la nivelul bunului simþ. Caracterul iluzoriu al cunoaºterii spontane decurge ºi din implicarea subiectivã a oamenilor în viaþa socialã în funcþie de scopurile ºi interesele lor particulare, ceea ce îi face sã se înºele adesea „cu bunã credinþã“. Nu numai societatea în evoluþia ei, dar ºi structura propriei personalitãþi, motivaþia propriului comportament rãmân parþial necunoscute celui care se bazeazã numai pe cunoaºterea spontanã. Mecanismele psiho- neurologice ºi condiþionãrile socioculturale ale gândirii, memoriei, activitãþii voluntare etc. nu pot fi cunoscute în mod spontan: a-i întreba pe oameni de ce gândesc ºi acþioneazã într-un anume fel înseamnã a colecþiona opinii, nu cunoºtinþe ºtiinþifice. Este datoria ºtiinþelor sociale ºi comportamentale de a da rãspuns la astfel de întrebãri, explicând în acelaºi timp limitele cunoaºterii spontane. Dupã Petru Iluþ (1997, 15-17), principalele limite ale simþului comun sunt subiectivitatea (cu tipul ei special, viziunea de tunel), suprageneralizarea, confundarea legãtu- rilor aparente cu cele reale, lipsa preciziei, încrederea în falsul consens ºi neluarea în considerare a efectului încadrãrii. Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã: „rupturã“ sau „continuitate“? La sfîrºitul secolului trecut, Émile Durkheim cerea ca sociologia sã devinã ezotericã ase- menea oricãrei ºtiinþe, îndemnând astfel la despãrþirea de cunoaºterea spontanã. Mulþi sociologi se pronunþã pentru distanþarea cunoaºterii teoretice de cunoaºterea spontanã. Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon ºi Jean-Claude Passeron (1968) subliniazã faptul cã familiaritatea cu universul social reprezintã pentru sociolog un principal obstacol în cunoaºterea obiectivã a societãþii. Ca actor social, sociologul este tentat sã considere cã experienþa trãitã de el constituie explicaþia faptelor ºi proceselor pe care le cerceteazã. De remarcat cã cercetãtorul, fie el sociolog, psiholog sau antropolog, nu reuºeste sã se detaºeze definitiv de cunoaºterea spontanã. Donald H. McBurney considerã cã simþul comun are douã limite fundamentale: în primul rând, standardele cunoaºterii la acest nivel diferã dintr-un moment în altul ºi dintr-un loc în altul în funcþie de atitudini ºi de caracteristicile culturii ºi, în al doilea rând, cunoaºterea comunã este limitatã de faptul cã singurul criteriu al recunoaºterii adevãrului credinþelor constã în practicarea lor. „Pentru cã la nivelul simþului comun doar succesul practic funcþioneazã drept criteriu al adevãrului, nu pot fi promovate cunoºtinþe noi“ (Donald H. McBurney, 1984). În sprijinul acestor afirmaþii autorul citat aduce urmãtorul exemplu: proba vinovãþiei la unele popoare primitive consta în dificultatea celui învinuit de a mânca o anumitã cantitate de cereale (grãunþe). Dacã nu reuºea, era considerat vinovat. Pe ce se baza aceastã probã? Pe observaþia, la nivelul simþului comun, cã în faþa judecãtorilor persoanelor vinovate li se „usucã gura“. Într-adevãr, datoritã emoþiei se produce o dereglare a activitãþii glandelor salivare. De aici dificul- tatea de a înghiþi o cantitate mai mare de grãunþe. Ceea ce se pierde din vedere, la nivelul simþului comun, este faptul cã existã persoane foarte emotive care au manifestãri neurovegetative puter- nice fie ºi numai pentru cã au fost bãnuite de comiterea unor acþiuni reprobabile. Deci, necon- fruntarea cu practica poate conduce cunoaºterea spontanã la concluzii false. În psihosociologie, în ultimele decenii s-a conturat un nou domeniu de cercetare, cel al cogniþiei sociale, având ca obiect de studiu tocmai cunoaºterea spontanã a opiniilor, atitudinilor ºi comportamentelor noastre ºi ale altora, explicarea evenimentelor din viaþa socialã.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 18 18 Iniþiere în cercetarea sociologicã De la început se impune o precizare: „Senzorialul nu ne relevã misterul realului“ (Bernard Lacroix, 1975). Deºi vedem astrul solar rotindu-se pe bolta cereascã, nu Soarele, ci Pãmântul se învîrteºte. La nivelul simþului comun, ne este greu sã acceptãm cã materia este „plinã de vid“, cã un lingou de aur are mai multe spaþii goale decât atomi de aur, cã în interiorul atomului particulele sunt separate în spaþiu. ªi aceasta datoritã „perseverenþei credinþei“ (C.G. Lord, 1979). T.R. Carretta ºi R.L. Moreland (1982) au demonstrat, printr-un studiu de teren cã, dupã ce „afacerea Watergate“ fusese denunþatã fãrã putinþã de tãgadã, susþinãtorii preºedintelui Nixon continuau sã-ºi arate stima faþã de acesta, în timp ce adversarii exprimau opinii foarte negative, dat fiind faptul cã încuviinþase încãlcarea democraþiei prin montarea unor microfoane de ascultare a discuþiilor la sediul contracandidatului sãu la funcþia de preºedinte al SUA. Nume- roase experimente au evidenþiat cã prejudecãþile influenþeazã puternic cunoaºterea la nivelul simþului comun. Aprecierea expresiei faciale a unei persoane variazã în funcþie de informaþiile care sunt date despre respectiva persoanã. Prezentându-se fotografia unui bãrbat, s-a spus unui grup de studenþi cã este vorba despre un ºef nazist, vinovat de experimente medicale pe deþinuþii din lagãrele de concentrare, iar altui grup de studenþi cã fotografia îl reprezintã pe ºeful unei formaþii secrete de luptã antinazistã, care a salvat mii de evrei. Primul grup de studenþi au apreciat cã expresia feþei exprimã cruzime ºi ameninþare, cel de-al doilea grup de studenþi cã exprimã cãldura umanã ºi amabilitate (P. Rothbart ºi M. Birrell, 1977). Gustave-Nicolas Fischer (1990), analizând mecanismele cunoaºterii sociale (cunoaºterea spontanã), aratã cã tendinþa de a vedea interdependenþa acolo unde aceasta nu existã ºi convin- gerea cã putem controla desfãºurarea unor evenimente în faþa cãrora suntem în realitate neputin- cioºi introduc erori fundamentele în psihologia spontanã, ca ºi în cunoaºterea sociologicã la nivelul simþului comun. În mod spontan, indivizii umani au tendinþa de a filtra informaþiile disonante ºi de a reþine informaþiile consonante, adicã preferãm informaþiile care confirmã opiniile noastre, nu pe cele care le contrazic. La nivelul simþului comun, suntem tentaþi sã stabilim o legãturã între fenomene care în realitate se produc simultan prin hazard. Dacã, mergând pe stradã, ne gândim la o persoanã ºi imediat ne întîlnim cu ea, suntem tentaþi sã credem cã existã premoniþie, deºi de atâtea ori ne-am gândit la diferite persoane fãrã a le fi întâlnit ulterior. Supraestimãm coincidenþele ºi dãm uitãrii situaþiile care contrazic legãtura dintre fenomenele ce se produc independent unele de altele. Aºa cum remarcau Pierre Bourdieu, Jean-Claude Chamboredon ºi Jean-Claude Passeron (1968), cercetarea ºtiinþificã permite reunirea fenomenelor pe care simþul comun le separã ºi separarea fenomenelor pe care cunoaºterea spontanã nu le diferenþiazã. Iluzia controlului asupra evenimentelor pe care, în realitate, nu le putem influenþa a fost remarcatã de antropologi într-o serie întreagã de rituri: de exemplu, dansul ploii sau paparuda din cultura popularã româneascã. Colectivitãþile arhaice apelau la dansuri ritualice ca instrument pentru aducerea ploii când seceta se prelungea. Din punctul de vedere al chemãrii ploii, funcþia acestor dansuri era nulã. Ele aveau însã alte funcþii pozitive: reafirmarea solidaritãþii sociale într-un moment dificil pentru existenþa respectivei comunitãþi, manifestarea unei atitudini colective active, manifestarea esteticã, facilitarea contactului între tineri în vederea alegerii partenerului de viaþã (C. Zamfir, 1987, 73). O serie de experimente psihosociologice au evidenþiat iluzia controlului în cazul jocurilor de noroc. Când jucãtorii la loterie îºi aleg ei înºiºi numerele, tind sã investeascã mai mulþi bani decât atunci când numerele de loterie le sunt atribuite de experimentator, de parcã nu hazardul ar interveni ºi într-un caz, ºi în celãlalt (E.-I. Langer, 1977).
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 19 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 19 Vom spune ºi noi, împreunã cu L. Ross ºi R.A. Nissbett (1991), cã unele principii ºi intuiþii prin intermediul cãrora omul obiºnuit explicã ºi prezice comportamentele sunt inadecvate. Dar altele sunt adecvate. Nu toate predicþiile bazate pe cunoaºterea spontanã sunt defectuoase. Por- nind de la acest adevãr, unii savanþi au absolutizat inportanþa simþului comun pentru cunoaºterea personalitãþii ºi a societãþii. Este cazul, de exemplu, al reputatului psihosociolog american Fritz Heider (1896–1988), care considera cã ºtiinþele socioumane nu ar trebui sã facã altceva decât sã sistematizeze enunþurile psihologiei naive, aºa-numita „psihologie a bunicii“ (bubba psy- chology). Petru Iluþ (1997, 10–14) enumerã virtuþile cunoaºterii comune astfel: 1) este adecvatã nivelului „mezo“ al existenþei, care nu impune aparate ºi instalaþii speciale spre a fi cunoscut; 2) este facilitatã de familiaritatea cu obiectul cunoaºterii; 3) beneficiazã de strategii cognitive complexe, flexibile, subtile; 4) utilizeazã strategii de cunoaºtere asemãnãtoare celor utilizate de savanþi; 5) nefiind omogenã, ci puternic stratificatã, cunoaºterea comunã, în cazul persoanelor cu multã experienþã, se apropie adesea de adevãr. Fãrã a nega rolul simþului comun în iniþierea cercetãrilor psihologice sau sociologice – multe studii ºtiinþifice au pornit de la observaþiile cotidiene sau de la situaþia concretã a cercetãto- rului – ºi fãrã a contesta posibilitatea formalizãrii ºi structurãrii teoretice a propoziþiilor generate de cunoaºterea comunã – vezi teoria echilibrului (Fritz Heider, 1946) sau teoria crizei de iden- titate (Erik H. Erikson, 1968) –, consider cã ºtiinþa oferã o cunoaºtere ce depãºeºte performanþele simþului comun. Relaþia dintre cele douã tipuri de cunoaºtere este dialecticã, de negare ºi de preluare, implicând „ruptura“, dar ºi „continuitatea“. Caracteristicile cunoaºterii ºtiinþifice De-a lungul istoriei s-au impus mai multe modalitãþi de generare ºi testare a adevãrului enunþurilor despre realitate. Walter Wallace (1971) ia în discuþie patru astfel de modalitãþi. Modul autoritarian s-a afirmat în antichitate, dar a continuat pânã în contemporaneitate. Preoþi, regi, preºedinþi sau savanþi se considera cã ar avea atributul natural sau supranatural de a produce adevãrul. Deci adevãrul era garantat de calitãþile de excepþie ale producãtorului enunþurilor. Modul autoritarian se întâlneºte azi ca apel la argumentul autoritãþii. Foarte apropiat de modul autoritarian prin mecanismul de producere a adevãrului este modul mistic, în care starea de graþie conferã profeþilor, prezicãtorilor, marilor mistici calitatea cunoaºterii adevãrate. Modul logico-raþional se centreazã pe logica formalã. Se face apel la „primele principii“ ºi prin deducþie se stabileºte adevãrul. Principala grijã constã în rigoarea judecãþii logice, fãrã a se urmãri corespondenþa cu realitatea. În fine, modul ºtiinþific de determinare a adevãrului îmbinã preocu- parea pentru aplicarea corectã a metodei de cunoaºtere cu observaþia riguroasã a fenomenelor. Metoda ºtiinþificã asigurã desubiectivizarea cunoaºterii, oferindu-se o imagine despre lumea înconjurãtoare aºa cum este ea în realitate, ºi nu aºa cum îi apare unui individ la nivelul simþului comun. Modul ºtiinþific reprezintã astãzi principala cale de cunoaºtere a comportamentelor individuale ºi de grup, a faptelor, a fenomenelor ºi proceselor sociale.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 20 20 Iniþiere în cercetarea sociologicã Pe baza observaþiei obiective, utilizându-se metode adecvate, sunt obþinute enunþuri empirice cu valoare de adevãr. Filosoful englez Francis Bacon (1561-1626), iniþiatorul empirismului ºi senzualismului modern – care susþine cã prelucrarea raþionalã a datelor senzoriale conduce la ºtiinþa adevãratã –, arãta foarte plastic rolul metodei în cunoaºtere: „Schilodul care ºchioapãtã pe un drum bun poate întrece trãpaºul care aleargã pe un drum greºit. Mai mult, cu cât trãpaºul care a greºit drumul aleargã mai repede, cu atât schilodul îl lasã mai în urmã“. Cunoaºterea ºtiinþificã se fondeazã pe câteva postulate sau enunþuri despre lume, al cãror adevãr este acceptat de majoritatea cercetãtorilor din ºtiinþele sociale ºi comportamentale. James W. Vander Zanden (1988) considerã cã enunþurile fundamentale pe care se bazeazã cunoaºterea ºtiinþificã sunt urmãtoarele: 1) lumea înconjurãtoare existã independent de observaþia noastrã, nu este creatã de simþurile noastre (principiul realismului); 2) relaþiile din lumea înconjurãtoare sunt organizate în termeni de cauzã-efect (principiul determinismului); 3) lumea înconjurãtoare poate fi cunoscutã prin observaþii obiective (principiul cognosci- bilitãþii). În afara acestor trei principii, în literatura de specialitate mai sunt menþionate ºi principiile raþionalitãþii ºi regularitãþii, potrivit cãrora lumea externã poate fi cunoscutã pe cale logicã ºi fenomenele din lumea înconjurãtoare se produc în mod logic (Donald H. McBurney, 1983). Consider cã ultimele douã principii pot fi subsumate principiilor cognoscibilitãþii ºi determi- nismului. Iar în ceea ce priveºte principiul determinismului, consider cã, mai ales pentru cunoaº- terea sociologicã, trebuie sã înþelegem determinismul nu în sens strict laplaceean (respingând existenþa fenomenelor intrinsec aleatoare), ci în sensul empirismului probabilist promovat de Patrick Suppes. Principiile metafizicii probabiliste postuleazã cã: legile producerii fenomenelor naturale au în esenþã caracter probabilist; cauzalitatea are un caracter probabilist; certitudinea cunoaºterii, în sensul preciziei absolute a mãsurilor, este irealizabilã; ºtiinþele, ca terminologie, obiect ºi metodã, se caracterizeazã prin pluralism. Am reþinut aceste principii, lãsând deoparte principiile de interes pentru construcþia episte- mologiei generale, pentru cã ele se opun principiilor metafizicii neotradiþionale ce se regãsesc în versiunile contemporane ale empirismului sau pozitivismului logic, ce au penetrat ºi în cunoaº- terea sociologicã: viitorul este determinat de trecut; orice eveniment are o cauzã determinatã suficientã; cunoaºterea trebuie sã se întemeieze pe certitudine; cunoaºterea ºtiinþificã poate, în principiu, sã fie adusã pânã la nivelul de cunoaºtere cu diferite niveluri de generalitate; cunoaºterea ºi metoda ºtiinþificã pot fi, în principiu, unificate (P. Suppes, 1990). Patrick Suppes considera cã principiile metafizicii neotradiþionale sunt false. În ceea ce ne priveºte, apreciem cã aplicarea principiilor empirismului probabilist în cunoaºterea sociologicã este foarte fertilã, dat fiind faptul cã fenomenele sociale, prin complexitatea lor, se preteazã cel mai bine analizei probabiliste sau statistice. Cunoaºterea ºtiinþificã a proceselor sociale, precum ºi a comportamentelor individuale ºi de grup se realizeazã totdeauna în cadrul oferit de teoriile recunoscute ca adevãrate de cãtre comunitatea cercetãrilor la un moment dat. Prin teorie (gr. theoria, acþiunea de observare, figurat: speculaþia intelectualã) se înþelege o creaþie intelectualã prin care mai multe legi sunt
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 21 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 21 asociate unui principiu din care ele pot fi deduse cu rigurozitate (Paul Foulquié ºi Raymond Saint-Jean, 1962). În sens restrâns, teoria reprezintã un ansamblu de enunþuri cu valoare de adevãr privind relaþiile dintre fenomene. Dacã avem în vedere teoriile din ºtiinþele sociale ºi comportamentale, vom spune cã aici teoriile au diferite niveluri de generalitate. Încã la jumãtatea secolului trecut, Robert K. Merton (1957) atrãgea atenþia asupra necesitãþii de a se elabora teorii de rang mediu de generalitate, adicã enunþuri intim legate între ele ºi verificabile empiric privind comportamentul omului în relaþiile sale cu alþii oameni. În Social Theory and Social Structure (1957) Robert K. Merton descrie teoriile de rang mediu ca „teorii care se aflã între ipotezele de lucru minore, dar necesare, care abundã în cercetarea de zi cu zi, ºi eforturile sistematice integratoare de a dezvolta o teorie unitarã care sã explice toate unifor- mitãþile observate ale comportamentului, ale organizãrii ºi schimbãrii sociale“ (apud G. Marshall, 1994/2003, 643). Sociologia, incluzînd ºi psihologia socialã, se prezintã astãzi cu o structurã teoreticã multinivelarã extrem de complexã, cuprinzînd mari teorii (structuralismul, funcþionalismul, materialismul dialectic ºi istoric, fenomenologia etc.), dar ºi teorii medii (teoriile mobilitãþii sociale, ale grupurilor mici, disonanþa cognitivã etc.), precum ºi teorii de nivel de generalitate minim (enunþuri empirice adevãrate „aici ºi acum“). Teoriile constau din enunþuri referitoare la relaþiile dintre variabile ºi explicarea acestor relaþii cu ajutorul unor concepte nereferenþiale (al cãror denotat nu este direct observabil). Sã luãm ca exemplu teoria durkheimianã despre sinucidere. În lucrarea Le Suicide. Étude de sociologie (1897) sinuciderea este definitã ca „orice caz de moarte care rezultã direct sau indirect dintr-un act pozitiv sau negativ, sãvîrºit de cãtre victima însãºi ºi despre care ºtie ce rezultat va produce (Durkheim, 1897/1993, 12). Analizând statisticile vremii, Émile Durkheim a constatat cã în principalele þãri europene numãrul sinuciderilor prezintã de la un an la altul o mare stabilitate (Tabelul 1.1). Aceasta l-a condus la concluzia condiþionãrii sociale a sinucide- rilor, respingând ideea, dominantã la acea datã, potrivit cãreia sinuciderea ar avea cauze psiho- logice sau psihopatologice. Tabelul 1.1. Constanþa sinuciderilor în principalele þãri europene (cifre absolute) (dupã Durkheim, 1897/1993, 15) Þara Franþa Prusia Anglia Saxonia Bavaria Danemarca Anul 1866 5.119 2.485 1.329 704 410 443 1867 5.011 3.625 1.316 752 471 469 1868 5.547 3.658 1.508 800 453 498 1869 5.114 3.544 1.588 710 425 462 Încercând sã gãseascã o explicaþie a ratelor de sinucidere (numãrul sinuciderilor anuale raportat la numãrul mediu al populaþiei × 1.000.000), diferite de la o þarã la alta, a pus în relaþie aceste rate cu o serie de variabile: vârstã, sex, stare civilã, religie. A constatat cã în þãrile în care predominã religia catolicã (Italia, de exemplu) rata sinuciderilor este mult mai micã decât în þãrile în care predominã religia protestantã (de exemplu, Prusia, Danemarca, Suedia). Diferenþele privind rata sinuciderilor se menþin constante în intervalul de timp studiat (Tabelul 1.2).
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 22 22 Iniþiere în cercetarea sociologicã Tabelul 1.2. Rata sinuciderilor la un milion de locuitori în unele þãri europene (dupã Durkheim, 1897/1993, 19) Rata sinuciderilor Rangul Þara 1866-70 1871-75 1874-78 1866-70 1871-75 1874-78 Italia 30 35 38 1 1 1 Belgia 66 69 78 2 2 2 Anglia 67 66 69 3 3 3 Norvegia 76 73 71 4 4 4 Austria 78 94 130 5 5 5 Suedia 85 81 91 6 6 6 Bavaria 90 91 100 7 7 7 Franþa 135 150 160 8 8 8 Prusia 142 134 160 9 9 9 Danemarca 277 258 255 10 10 10 Saxonia 293 267 334 11 11 11 Pentru a verifica relaþia dintre religie ºi sinucidere, Émile Durkheim a cercetat statisticile din fiecare þarã separat pe confesiuni (Tabelul 1.3). Din aceste statistici rezultã fãrã echivoc faptul cã în rândul populaþiei de confesiune protestantã rata sinuciderilor este mai mare decât la populaþia de religie catolicã. „Aruncând o privire pe harta europeanã a sinuciderilor, observãm imediat cã în þãrile catolice, ca Spania, Portugalia, Italia, sinuciderea este puþin dezvoltatã, ea atingînd valoarea maximã în þãrile protestante: Prusia, Saxonia, Danemarca (Durkheim, 1897/1993, 113). Tabelul 1.3. Sinuciderile, în diferite þãri, la un milion de persoane din fiecare confesiune (dupã Durkheim, 1897/1993, 116) Confesiunea Þara Perioada Protestanþi Catolici Evrei Austria 1852-59 79,5 51,3 20,7 Bavaria 1844-56 135,4 49,1 105,9 Prusia 1849-55 159,9 49,1 46,4 Baden 1852-62 139,0 117.0 87,0 Würtenberg 1846-60 113,5 77,9 65,6 Variabilele puse în relaþie (apartenenþa religioasã ºi sinuciderile) sunt direct observabile (din statisticile oficiale). Pentru a se ajunge la o teorie sociologicã a sinuciderii s-a introdus între cele douã variabile un al treilea factor (neobservabil direct), ºi anume „gradul de integrare socialã“. Prin ataºamentul faþã de bisericã, religia catolicã asigurã individului un grad de inte- grare socialã mai mare decât religia protestantã; aceasta explicã de ce în þãrile cu populaþie
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 23 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 23 predominant protestantã rata sinuciderilor (de tip egoist) este crescutã. Integrarea socialã a indivizilor, ca explicaþie cauzalã a sinuciderii, intervine ºi în relaþia dintre acest act de autosupri- mare a vieþii ºi profesie, situaþie maritalã sau situaþie socialã: militarii sunt mai înclinaþi spre sinucidere decât civilii, rata sinuciderilor este mai mare la celibatari decât la persoanele cãsãto- rite, în timp de pace decât în perioadele de rãzboi, în etapele de prosperitate sau recesiune economicã decât în cele de stabilitate economicã. Lucrarea Le Suicide. Étude de sociologie rãmâne de referinþã în metodologia cercetãrii socio- logice, evidenþiind rolul teoretic în investigaþiile empirice (concrete). În acelaºi timp, ea aratã importanþa definirii clare a conceptelor (sinucidere egoistã, altruistã, anomicã etc.), necesitatea introducerii variabilelor test în verificarea relaþiei dintre douã fenomene, valoarea analizei multi- variate ºi a analizei contextului. Cu ajutorul studenþilor ºi colaboratorilor sãi, în special al lui Marcel Mauss (1872–1950), creatorul ªcolii sociologice franceze a dat un model inegalat în istoria de pânã azi a sociologiei, demonstrând cã sinuciderea este un fapt social explicabil prin factori sociali. Cunoaºterea ºtiinþificã a faptelor, fenomenelor ºi proceselor sociale se realizeazã – aºa cum am vãzut – cu ajutorul conceptelor clar definite, utilizându-se metode ºi tehnici de cercetare riguroase, verificându-se ipotezele sau urmãrindu-se descrierea obiectivã a vieþii sociale. Cercetarea sociologicã – o activitate socialã Martyn Hammersley (1993) a identificat un numãr de trãsãturi care diferenþiazã cercetarea socialã de alte activitãþi. În primul rînd, investigaþia în domeniul ºtiinþelor sociale ºi comporta- mentale, ca oricare cercetare ºtiinþificã, are ca scop descoperirea adevãrului, nu producerea dovezilor pentru susþinerea unei poziþii deja adoptate. Prin aceasta cercetarea sociologicã, psihologicã sau psihosociologicã se diferenþiazã de activitatea ideologicã, de propagandã ºi advertising (reclamã, publicitate). Apoi, cercetarea socioumanã este mai degrabã preocupatã de producerea informaþiilor referitoare la fapte, nu de enunþul judecãþilor de valoare. Ea are un scop teoretic, nu unul practic, deºi – aºa cum se va vedea – problemele teoretice în domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale au, prin natura lor, ºi o dimensiune practic-aplicativã. Pe baza analizei aprofundate a realitãþii, cercetarea sociologicã, psihologicã º.a.m.d. tinde spre formularea unor legi, spre gãsirea invarianþilor, a relaþiilor de profunzime dintre variabile. În fine, mãsurarea ºi controlul variabilelor sunt esenþiale în cercetarea ºtiinþificã a vieþii sociale ºi comportamentelor. Cercetãrii ºtiinþifice, în general, ºi implicit ºi cercetãrii sociologice le sunt proprii stilul de prezentare a rezultatelor anchetelor sociologice, sondajelor de opinie publicã, experimentelor psihosociologice. Fãrã a fi schematic ºi rigid, stilul rapoartelor de cerce- tare se deosebeºte radical de stilul lucrãrilor beletristice. Gary King, Robert Keohane ºi Sidney Verba (1994/2000, 21-23) apreciau cã cercetarea ºtiinþificã a socioumanului are patru caracteristici: 1) Obiectul cercetãrii îl constituie formularea de inferenþe. A face inferenþe înseamnã „a trage concluzii mai generale privitoare la ceva care nu este observabil, pornind de la datele colectate“ (op. cit., 21). Dar ce poate fi acel ceva care nu este observabil? Rãspunsul meu: legitatea de producere a fenomenelor, în primul rând, ºi ansamblul, întregul, în al doilea rând. Generalul nu poate fi surprins decât prin particular, esenþa se relevã prin formele pe care le îmbracã. Observãm comportamentele deviante, nu ºi cauzele lor. Culegem date doar de la o
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 24 24 Iniþiere în cercetarea sociologicã micã parte din totalul populaþiei unei categorii sociale sau a unei þãri (folosim eºantioane de 1000-2000 de persoane) ºi formulãm concluzii pertinente despre ansamblul populaþiei (ca în cazul sondajelor de opinie publicã). Autorii anterior citaþi considerã cã în cercetarea de bunã calitate – adicã ºtiinþificã – se întâlnesc douã tipuri de inferenþe: inferenþe descriptive, când se trece de la ceea ce s-a observat (cazurile studiate) la ceea ce nu s-a observat (restul cazurilor asemãnãtoare), ºi inferenþe cauzale, când se trece de la datele colectate la legile de producere a fenomenelor observate. 2) Procedurile sunt publice. Robert K. Merton (1910–2003), analizând statutul teoriilor sociologice cu rang mediu de generalitate (theories of the middle range), afirmã: „ªtiinþa, în care se include ºi sociologia, este publicã, nu privatã“ (Merton, 1949/1968). Aparþinând dome- niului public, cercetarea sociologicã trebuie sã fie transparentã. „Dacã metoda ºi logica observa- þiei unui cercetãtor sunt lãsate implicite, comunitatea ºtiinþificã nu are nici o modalitate de a verifica validitatea demersului“ (King et al. 1994/2000, 22). Respectând cerinþa de a face publice datele culese ºi modalitatea de prelucrare a lor, uneori în redactarea studiilor bazate pe cercetãrile cantitative se exagereazã, incluzându-se în text pagini întregi cu tabele. Locul tabelelor, atâtea câte sunt necesare ºi suficiente, este în anexe. Uti, non abuti. 3) Concluziile sunt incerte. Întreaga cunoaºtere este incertã. Certitudini avem doar în credinþele noastre, în rest domneºte incertitudinea. Cercetãtorul care nu se îndoieºte – în sens cartezian – de rezultatele investigaþiilor lui nu meritã sã fie luat în consideraþie. 4) Caracterul ºtiinþific este dat de metoda folositã. Karl Pearson (1892) aprecia cã unitatea ºtiinþei constã în metodã, nu în materialul de studiu. Cercetarea fenomenelor paranormale þine de domeniul ºtiinþei doar dacã sunt folosite metode ºtiinþifice de culegere, prelucrare ºi inter- pretare a datelor. Dacã nu, avem de-a face cu pseudoºtiinþã sau ºarlatanie. I se atribuie lui Albert Einstein dictonul: „Dacã afirmaþiile noastre sunt sigure, ele nu spun nimic despre realitate, iar dacã spun ceva despre realitate, ele nu sunt sigure“. Oricui ar fi aparþinut aceste cuvinte, ele sunt einsteiniene. Meritã sã fie þinute minte. Nimeni nu este imun la incertitudine, nici cer- cetãtorul cantitativist, nici cel calitativist. Totuºi, dupã cum arãtau Gary King, Robert Keohane ºi Sidney Verba (1994/2000, 43), este mai puþin probabil ca cercetãtorul cantitativist sã formu- leze generalizãri nepermise, dat fiind faptul cã lucreazã cu un numãr mare de cazuri ºi cã ia în calcul reprezentativitatea statisticã. Cercetãtorul calitativist, în schimb, este mai sigur pe inferenþele pe care le face când este vorba de concluziile pe care le trage când observã comporta- mentul unei persoane cu care a stat îndelung de vorbã (în cadrul unui interviu în profunzime), cãreia îi cunoaºte biografia ºi mediul de viaþã. Fapt este cã în orice tip de cercetare din câmpul ºtiinþelor socioumane trebuie sã se estimeze gradul de certitudine a concluziilor. Aºa cum precizau Gary King, Robert Keohane ºi Sidney Verba (1994/2000, 23), cele patru caracteristici ale ºtiinþei conduc la concluzia cã cercetarea sociologicã este o activitate socialã. Aceastã viziune asupra cercetãrii sociologice este foarte reconfortantã: investigaþiile noastre, oricât de mãrunte, adaugã un plus de cunoaºtere la ceea ce alþii vor realiza mai mult ºi mai bine.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 25 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 25 Rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã Termenul de „paradigmã“ are sensuri multiple. În lucrarea Structura revoluþiilor ºtiinþifice (1962/1976), Thomas S. Kuhn, creatorul termenului, l-a utilizat în nu mai puþin de douãzeci ºi trei de sensuri, de la „o realizare ºtiinþificã concretã“ pânã la „un set caracteristic de convingeri ºi preconcepþii“. Totuºi, cel mai frecvent termenul de „paradigmã“ este utilizat cu sensul de model, exemplu sau pattern. Paradigmele reprezintã „realizãrile ºtiinþifice exemplare“, „exemplele standard“ sau „exemplele comune“ împãrtãºite de o comunitate ºtiinþificã pentru formularea ºi rezolvarea problemelor de cercetare. „Aceste exemple împãrtãºite în comun pot îndeplini funcþii de cunoaºtere atribuite în mod obiºnuit regulilor împãrtãºite în comun“ (Kuhn, 1877/1982, 334). Cunoaºterea cu ajutorul paradigmelor este o „cunoaºtere tacitã“, nu e cuprinsã în reguli, ci asemãnãtoare „învãþãrii observaþionale“, „precum ucenicul furã cunoºtinþele de la meºter“ – ca sã folosim comparaþia utilizatã de Mircea Flonta (1982) în studiul introductiv la lucrarea Tensiunea esenþialã a lui Thomas S. Kuhn. În sociologie, aºa cum remarcau Gilles Ferréol ºi Philippe Deubel (1993, 98), unele dintre cele mai cunoscute paradigme sunt: paradigma naºterii capitalismului (Max Weber), paradigma prejudecãþilor rasiale (Albert Memmi), paradigma logicii semnelor sociale (J. Baudrillard), paradigma familiei nucleare (Talcott Parsons). Conform paradigmei lui Max Weber depre naºterea capitalismului, burghezii se transformã în antreprenori când investesc productiv, nu când fac din bogãþia lor o ocazie de speculaþie sau când o folosesc pentru a duce o viaþã somp- tuoasã. Capitalismul constã într-o „activitate capitalistã continuã, raþionalã, spre un câºtig mereu reînnoit, spre rentabilitate“, iar „dorinþa de câºtig bãnesc cât mai mare nu are în sine nimic de-a face cu capitalismul […]. Lãcomia de câºtig neînfrânatã nu este nici în cea mai micã mãsurã egalã cu capitalismul ºi cu atât mai mult cu spiritul sãu“ (Weber, 1922/1993, 8-9). Paradigma prejudecãþilor rasiale – formulatã de Albert Memmi – ia în considerare faptul cã valorizarea diferenþei biologice, reale sau imaginare, serveºte ca justificare pentru dominarea unei categorii de populaþie de cãtre alta. Jean Baudrillard considerã cã în societãþile opulente consumul con- stituie un semn social. Paradigma logicii semnelor sociale, pe care a creat-o, subliniazã substituirea logicii satisfacerii trebuinþelor prin logica consumului ostentativ. În fine, Talcott Parsons propune paradigma familiei nucleare: dezvoltarea societãþii industriale impune mobili- tatea populaþiei. Astfel se explicã independenþa crescutã a copiilor ºi tendinþa de „nuclearizare“ a familiei. Sã ilustrãm în continuare rolul paradigmelor în cercetarea sociologicã printr-un exemplu împrumutat din lucrarea Methods of Social Research a lui Kenneth D. Bailey (1982): fenomenul suprapopulaþiei analizat atât prin paradigma malthusianã, cât ºi prin paradigma marxistã. Thomas R. Malthus (1766–1834) aprecia în Eseu asupra legii populaþiei (1798) cã populaþia creºte în proporþie geometricã, în timp ce mijloacele de subzistenþã cresc în proporþie aritmeticã, stabilind „legea naturalã“ a suprapopulaþiei absolute. Teologul ºi economistul englez menþionat, respingând ideea cã limitarea numãrului populaþiei ar fi imoralã, considera cã o serie de factori naturali ºi sociali (seceta, rãzboaiele etc.) restabilesc echilibrul dintre volumul populaþiei ºi cantitatea mijloacelor de subzistenþã. De asemenea, indivizii morali pot lua decizia de limitare a numãrului descendenþilor. Thomas R. Malthus respingea socialismul, acuzându-l cã distruge iniþiativa individului. Karl Marx (1818–1883), fondatorul utopiei „comunismului ºtiinþific“, utilizeazã o altã paradigmã,
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 26 26 Iniþiere în cercetarea sociologicã considerând capitalismul vinovat de pauperizarea clasei muncitoare. În concepþia sa, legea naturalã a suprapopulaþiei nu reprezintã decât o justificare a relaþiilor de exploatare, cã trecerea la socialism rezolvã problema sãrãciei ºi suprapopulãrii. Acceptarea unei paradigme sau a alteia conduce la evaluãri diferite ale aceleiaºi realitãþi. Cercetãtorii ataºaþi unei paradigme vorbesc o limbã diferitã de cea a oamenilor de ºtiinþã, care împãrtãºesc în comun convingerile ºi toate angajamentele altei paradigme. Paradigma malthusianã utilizeazã conceptele de ratã geome- tricã, ratã aritmeticã, întrerupere pozitivã, întrerupere preventivã, mizerie, în timp ce paradigma marxistã are drept concepte de bazã pe cele de clasã socialã, conºtiinþã de clasã, exploatare, supramuncã, plusvaloare, dictatura proletariatului. Desfãºurarea cercetãrilor ºtiinþifice în baza unei paradigme este consideratã cercetare normalã, ea contribuind la rezolvarea problemelor puzzle (joc de asamblare). Dacã într-o peri- oadã mai mult sau mai puþin îndelungatã nu se acumuleazã progrese în rezolvarea problemelor puzzle importante, survine o situaþie de crizã a cunoaºterii din respectivul domeniu. Oamenii de ºtiinþã care s-au condus dupã acea paradigmã îºi pierd încrederea în ea ºi cautã paradigme noi. Este ceea ce Thomas S. Kuhn numea cercetarea extraordinarã. Astfel începe o revoluþie ºtiinþificã, ce inaugureazã o nouã tradiþie de cercetare. Între paradigmele vechi ºi cele noi se desfãºoarã o adevãratã competiþie: poate învinge tendinþa conservatoare sau, dimpotrivã, orien- tarea revoluþionarã. Aceastã competiþie stimuleazã fãrã îndoialã imaginaþia sociologicã. Problema este de a înþelege cã fiecare paradigmã a contribuit într-o mãsurã mai mare sau mai micã la dezvoltarea ºtiinþei. Studiul sistematic asupra teoriilor sociologice, metateoretizarea, a pus în evidenþã mai multe moduri de înþelegere a paradigmelor în sociologie: a) identificarea paradigmelor cu teoriile sociologice; b) identificarea paradigmelor cu modul de gândire al giganþilor sociologiei; c) supra- ordonarea paradigmelor faþã de teoriile ºi metodele sociologiei. George Ritzer (1975/2001), profesor la University of Maryland (SUA), acordând o atenþie deosebitã metateoretizãrii, a identificat în sociologia americanã din anii ’60 doar trei paradigme, denumite: 1) „paradigma faptelor sociale“ (The social facts paradigm), expusã exemplar de cãtre Émile Durkheim în Regulile metodei sociologice (1985/1974); 2) „paradigma definiþiei socialului“ (The social definition paradigm), ilustratã de Max Weber (1921/1978); 3) „paradigma comportamentului social“ (The social behavior paradigm), propusã de George Homans (1961) ºi dezvoltatã de Peter Blau (1964). Profesorul de la Universitatea din Maryland, George Ritzer – autorul bestseller-ului Mcdonal- dizarea societãþii (2000/2003) – considerã cã este greºit sã se utilizeze termenul de „paradigmã“ pentru a desemna teoriile sociologice sau cercetãrile exemplare ale marilor sociologi, aºa cum fac, de exemplu, Robert Friedrics (1970), care vorbeºte despre paradigmele: sistemul social, conflictul social, dialectica, acþiunea socialã, schimbul social ºi fenomenologia, sau Andrew Efrat (1972), care ia în consideraþie paradigmele: marxistã, freudianã, durkheimianã, weberianã, parsonsianã º.a. George Ritzer (1975/2001, 60) oferã urmãtoarea definiþie: „O paradigmã este o imagine fundamentalã a domeniului de studiu al unei ºtiinþe. Ea serveºte la determinarea a ceea ce trebuie studiat, ce întrebãri trebuie puse, cum trebuie formulate ºi ce reguli de interpretare a rãspunsurilor
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 27 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 27 obþinute trebuie urmate. O paradigmã este cea mai largã unitate de consens într-o ºtiinþã ºi serveºte la diferenþierea unei comunitãþi (sau subcomunitãþi) ºtiinþifice de alta. O paradigmã subsumeazã, defineºte ºi pune în relaþie modelele, teoriile, metodele ºi instrumentele care existã în cadrul ei“. Privite astfel, paradigmele au patru componente de bazã: a) un model, un mod general de lucru care funcþioneazã ca îndreptar pentru alþi cercetãtori; b) o imagine asupra domeniului de studiu, în speþã asupra socialului; c) teoriile din cadrul ºtiinþei; d) ansamblul metodelor ºi instrumentelor de investigare. Pe baza acestor componente, sociologul american distinge cele trei paradigme ale sociologiei (faptul social, definiþia socialului, comportamentul social). Procedând la reducerea numãrului paradigmelor, s-ar evita confuziile, fragmentarea sociologiei ºi s-ar înainta în direcþia elaborãrii unei paradigme sociologice integratoare. Sin- tetizând argumentaþia despre distinctivitatea celor trei paradigme, prezentãm urmãtorul tabel (Tabelul 1.4). Tabelul 1.4. Caracteristicile celor trei paradigme sociologice (dupã G. Ritzer, 1997/2001, pp. 62-72) Paradigma / Comportamentul Faptele sociale Definiþia socialului Componentele social Faptul social, caracterizat prin Behaviorismul preluat exterioritate, anterioritate ºi Analiza acþiunii sociale Modelul din psihologie (B.F. exercitând o constrângere (Max Weber, 1921). Skinner, 1938). (É. Durkheim, 1895). Domeniul de studiu al sociologiei îl constituie faptele sociale: valori, Oamenii sunt creatori activi Relaþia dintre individ Imaginea grupuri, rol-status-uri sociale, ai realitãþii sociale. ºi mediul sãu de viaþã. societatea º.a. Teoria acþiunii (T. Parsons, Teoriile cele mai importante sunt 1937); Interacþionismul Teoria schimbului structural-funcþionalismul simbolic (G.H. Mead, 1934); Teoriile social (G. Homans, (R.K. Merton, 1968) ºi teoria fenomenologia (A. Schütz, 1961; P. Blau, 1964). conflictului (R. Dahrendorf, 1959). 1932); etnometodologia (H. Garfinkel, 1967). Istorico/comparative, focalizate Observaþia, tehnica Experimentul, tehnica Metodele asupra fenomenelor la nivel interviului ºi a interviului ºi a macrosocial. chestionarului. chestionarului. Se observã cã cele trei paradigme au puncte comune la nivelul unei sau mai multor compo- nente, fapt interpretat de cãtre George Ritzer ca reprezentând tot atâtea punþi între paradigme ºi totodatã o apropiere de construirea unei paradigme sociologice integratoare. Este greu de presupus cã sociologia va deveni o ºtiinþã uniparadigmaticã, aºa cum era fizica în epoca newto- nianã. Personal, consider cã este în spiritul concepþiei lui Thomas Kuhn sã utilizãm termenul de „paradigmã“ atât pentru a desemna orientãrile teoretice, cât ºi pentru modul de a cerceta societatea sau pentru a denumi superteoriile. În continuare aºa voi proceda. Fãrã a contrapune într-o luptã distructivã cercetarea cantitativã cu cercetarea calitativã, apreciez însã cã aceste douã stiluri de cercetare reprezintã astãzi paradigmele fundamentale ale sociologiei.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 28 28 Iniþiere în cercetarea sociologicã Orientatã timp de mai multe decenii de paradigma marxistã, cercetarea socioumanã din România se aflã azi într-o situaþie de crizã. Depãºirea ei impune crearea unor noi paradigme, care sã satisfacã într-o mai mare mãsurã cerinþele cunoaºterii ºtiinþifice. De reþinut este faptul cã „situaþia normalã a sociologiei nu este cea în care predominã cu autoritate o paradigmã unicã, ci mai degrabã cea în care coexistã tot timpul, dacã nu cumva se confruntã, abordãri ale socialului de facturi teoretice sensibil diferite unele de altele“ (Lallement, 1994/1998, 9). Cãtãlin Zamfir (1999, 9) aprecia cã „sociologia, la nivelul ei teoretic ºi metodologic cel mai abstract, reprezintã nu o paradigmã comunã de gândire, ci o colecþie de clasici care propun proiecte de construcþie a sociologiei mai degrabã divergente“. Dacã lucrurile stau aºa, atunci avem temei sã considerãm cã istoria sociologiei nu este altceva decât un cimitir de paradigme. Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile sociale Paradigmele nu diferã numai din punctul de vedere al conceptelor utilizate, dar ºi în funcþie de valorile cãrora li se subordoneazã. Fãrã a intra într-o discuþie aprofundatã, vom spune doar cã valorile reprezintã relaþia socialã prin care comunitãþile umane exprimã concordanþa dintre lucruri, idei, fapte sau procese ºi necesitãþile sociale. Valorile apar ca un rezultat al interacþiunii mai mult sau mai puþin conflictuale dintre indivizi ºi mediul lor de viaþã, ca o realitate sociocognitivã prin care indivizii determinã ceea ce este acceptabil sau inacceptabil, dezirabil sau indezirabil, bun sau rãu pentru ei. Antropologul ame- rican Clyde Kluckhohn (1951, 388) defineºte valoarea ca reprezentînd „o concepþie explicitã sau implicitã despre ceea ce este dezirabil, distinctivã pentru individ sau grup, care influenþeazã alegerea modurilor, mijloacelor ºi scopurilor acþiunii“. Aºadar, valorile reprezintã ceea ce este dorit de indivizi sau grupuri. Referindu-se nu numai la realitãþile prezente, ci ºi la ceea ce ar trebui sã fie, paradigmele includ judecãþi de valoare, reflectã valorile la care cercetãtorul a aderat. Astfel, paradigma malthusianã la care ne-am referit reflectã valorile religiei protestante, care îndeamnã la muncã ºi sârguinþã, la independenþa individului: paradigma marxistã, pe de altã parte, conþine ca valori lupta de clasã, îndemnând la distrugerea capitalismului ºi la instaurarea socialismului. Dacã paradigmele sunt penetrate de valorile sociale, se pune problema: mai poate fi realizatã cunoaºterea obiectivã a socialului? La aceastã întrebare s-au conturat douã tipuri de rãspunsuri: unul care pledeazã pentru neutralitate axiologicã ºi altul care susþine necesitatea afirmãrii deschise a valorilor adoptate de cercetãtori. Sociologul german Max Weber (1864–1920) cerea în Sensul „neutralitãþii axiologice“ în ºtiinþele sociologice ºi economice (1917) ca cercetãtorii vieþii sociale sã se dispenseze în studiile lor de valorile lor morale, etice, politice, sociologii identificându-se din acest punct de vedere cu fizicienii. În finalul eseului sãu, Max Weber conchidea: „dacã existã o virtute care i s-ar putea pretinde unui «intelectual de profesie», aceasta este obligaþia expresã de a gândi întot- deauna la rece, în sensul unei autoritãþi personale în faþa idealurilor, chiar ºi a celor mai mãreþe, care dominã vremelnic o anumitã epocã ºi, dacã este nevoie, de «a înota contra curentului»“ (Weber, 1917/2001, 180). În aceeaºi direcþie a neutralitãþii, sociologul american Robert Bierstedt arãta în lucrarea Ordinea socialã (1957) cã sociologia este o ºtiinþã categorialã, nu normativã, neavând astfel legãturã cu valorile sociale. Ea se referã la ceea ce este, nu la ce trebuie sã fie; ea presupune
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 29 Cunoaºterea comunã ºi cunoaºterea ºtiinþificã a vieþii sociale 29 cunoaºterea obiectivã independentã de dorinþele ºi opþiunile cercetãtorilor. Apartenenþa naþionalã, religioasã, rasialã, ca ºi opþiunile politice ºi morale ale cercetãtorilor nu trebuie sã influenþeze rezultatele studiilor socioumane. În studiul Judecata moralã ºi acþiunea politicã (1988), Peter L. Berger, discutând problema neutralitãþii axiologice, considera sociologia ca o „disciplinã a detaºãrii“, sociologul fiind calificat sã evalueze dovezile empirice, oferind o imagine a realitãþii aºa cum este ea, nu cum ar dori sã fie. Profesorul american îl comparã pe sociolog cu un cartograf: el oferã o hartã care aratã cum se poate ajunge dintr-un loc în altul. Harta îl ajutã ºi pe hoþ, ºi pe poliþist. Este neutrã! Dar este dezideratul neutralitãþii posibil de realizat în ºtiinþele socioumane? Cei mai mulþi specialiºti considerã cã în ºtiinþele sociale ºi comportamentale cercetarea liberã de valori este un mit, dupã cum aprecia Alvin W. Gouldner (1962). Savanþii sunt actori sociali ºi, aºa cum nu se pot despãrþi de cunoaºterea comunã, nu se pot detaºa definitiv nici de valorile lor din viaþa de zi cu zi. Este, deci, preferabil sã se recunoascã deschis valorile împãrtãºite de cercetãtori decât sã se afirme neutralitatea axiologicã imposibil de atins. Apoi, chiar dacã sociologia ar ajunge ca fizica, aceasta nu ar însemna deloc renunþarea la valori, pentru cã dupã lansarea bombei atomice la Hiroshima fizicienii ºi-au pus dramatic problema responsabilitãþii sociale a utilizãrii descoperirilor lor ºtiinþifice. Aºadar, nici în ºtiinþele naturii – ºi cu atât mai puþin în ºtiinþele sociale ºi comportamentale – nu este nici posibilã, nici dezirabilã, detaºarea de valorile sociale. Etica responsabilitãþii (concept introdus de Max Weber în prelegerea Politica drept vocaþie, 1919) trebuie sã orienteze activitatea de cercetare ºtiinþificã ºi disciplinele socioumane. Declaraþia universalã a drepturilor omului, adoptatã ºi proclamatã la 10 decembrie 1948 de Adunarea Generalã a ONU, constituie, dupã opinia noastrã, veritabila tablã de valori a cercetãrilor în ºtiinþele sociale ºi comporta- mentale. Fiecare din cele treizeci de articole ale Declaraþiei propune valori fundamentale, pe care omul de ºtiinþã, fie el sociolog, psiholog, antropolog sau psihosociolog, trebuie sã le afirme deschis în studiile sale. „Toate fiinþele umane se nasc libere ºi egale în demnitate ºi în drepturi. Ele trebuie sã se comporte unele faþã de altele în spiritul fraternitãþii (indiferent) de rasã, culoare, sex, limbã, religie, opinie politicã sau orice altã opinie, de origine naþionalã sau socialã, avere, naºtere sau orice alte împrejurãri“. Acesta trebuie sã fie crezul fiecãrui om, crez afirmat ºi în studiile ºi cercetãrile sociologice ºi psihologice. De asemenea, cercetarea socioumanã româneascã trebuie sã îºi fixeze drept cadru axiologic Convenþiei pentru protecþia drepturilor omului ºi a libertãþilor fundamentale, elaboratã pe baza Declaraþiei universale a drepturilor omului ºi intratã în vigoare la 3 septembrie 1953 prin semnarea ei de statele contractante, membre ale Consiliului Europei. În Convenþia europeanã a drepturilor omului se specificã faptul cã „Dreptul oricãrei persoane la viaþã este protejat de lege“ (art. 2). „Orice persoanã are dreptul la libertate ºi la siguranþã“ (art. 5); „Orice persoanã are dreptul sã i se respecte viaþa sa privatã ºi de familie, domiciliul ºi corespondenþa sa (art. 8); „Orice persoanã are dreptul la libertate de gîndire, de conºtiinþã ºi de religie“ (art. 9). Deºi Convenþia europeanã a drepturilor omului nu consacrã decât 14 drepturi ºi libertãþi fundamen- tale, fiind mai puþin extinsã decât Declaraþia universalã a drepturilor omului, ea are o importanþã deosebitã pentru România, ca þarã membrã cu drepturi depline în Consiliul Europei.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 30 30 Iniþiere în cercetarea sociologicã Termeni-cheie Afirmarea deschisã a valorilor Intuiþie Cercetare Metafizicã extraordinarã neotradiþionalã cercetare normalã probabilistã Cogniþie socialã Neutralitate axiologicã Crizã a cunoaºterii Paradigmã Cunoaºtere Problemã puzzle comunã (spontanã, cotidianã) Revoluþie ºtiinþificã ºtiinþificã Simþ comun Drepturile fundamentale ale omului Socializare Enculturaþie Teorie Imaginaþie sociologicã Valori sociale Probleme recapitulative Ce este imaginaþia sociologicã? Care este deosebirea între „necazurile personale“ ºi „conflictele publice ale structurii sociale“? Care sunt caracteristicile cunoaºterii comune? Pentru orientarea activitãþilor lor oamenii apeleazã mai mult la“simþul comun de mâna întâi“ sau la „simþul comun de mâna a doua“? Cum influenþeazã enculturaþia cunoaºterea comunã? Dar socializarea? Prin ce se justificã necesitatea „rupturii“ de cunoaºterea comunã? Cum influenþeazã „perseverenþa credinþei“ cogniþia socialã? Comparaþi modurile: autoritarian, mistic, logico-raþional ºi ºtiinþific de producere a adevãrului. Care sunt postulatele cunoaºterii ºtiinþifice? Care sunt principiile „metafizicii probabiliste“? De ce studiul lui Émile Durkheim despre sinucidere este considerat o „realizare ºtiinþificã exemplarã“? Ce se înþelege prin paradigmã? Analizaþi comparativ diferite paradigme din sociologie ºi psihosociologie. Cum pot influenþa valorile sociale cercetarea relaþiei dintre coeficientul de inteligenþã ºi rasã? Identificaþi valorile sociale din Declaraþia universalã a drepturilor omului care trebuie sã ghideze cercetarea în domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale. Recomandãri bibliografice Durkheim, Émile. [1895] (1974). Regulile metodei sociologice. Bucureºti: Editura ªtiinþificã. Kuhn, Thomas S. [1962] (1976). Structura revoluþiilor ºtiinþifice. Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi Enciclopedicã (The Structure of Scientific Revolutions. Chicago: The University of Chicago Press). Mills, Wright C. [1969] (1975). Imaginaþia sociologicã. Bucureºti: Editura Politicã. Ritzer, George. [1975] (2001). Sociology: A multiple paradigm science. În G. Ritzer. Explorations in Social Theory. From Metatheorizing to Rationalization (pp. 58-78). Londra: Sage Publications Ltd. Stahl, Henri H. (1974). Teoria ºi practica investigaþiilor sociale (2 vol.). Bucureºti: Editura ªtiinþificã ºi Enci- clopedicã. Weber, Max. [1917] (2001). Sensul „neutralitãþii axiologice“ în ºtiinþele sociologice ºi economice. În M. Weber. Teorie ºi metodã în ºtiinþele culturii. Iaºi: Editura Polirom.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 31 CAPITOLUL 2 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice Metodã, tehnicã, procedeu, instrument de investigare: precizãri terminologice Înainte de a prezenta conþinutul ºi principiile metodologiei cercetãrilor socioumane empirice, se impun câteva precizãri terminologice: ce se înþelege prin „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“ ºi „instrument de investigare“? Prin „metodã“ (gr. methodos, cale, mijloc, mod de expunere), ca ºi în celelalte ºtiinþe ºi în filosofie, se înþelege modul de cercetare, sistemul de reguli ºi principii de cunoaºtere ºi de trans- formare a realitãþii obiective. Metoda reprezintã – aºa cum se precizeazã în Dicþionar de filozofie (1978) – „aspectul teoretic cel mai activ al ºtiinþei, care jaloneazã calea dobândirii de cunoºtinþe noi“. Gândirea metodicã asigurã adequatio intellectus ad intellecti (coerenþa logicã internã) ºi adequatio intellectus ad rei (concordanþa imaginilor noastre mintale cu realitatea obiectivã). În ºtiinþele socioumane, termenul de „metodã“ se utilizeazã în accepþiuni foarte variate, asociindu-i-se când un sens prea larg, când unul prea îngust. Se vorbeºte astfel de metoda statisticã, istorico-comparativã, dialecticã, experimentalã, dar ºi de metoda cazului, convorbirii, celor mai mici pãtrate etc. Nu este de mirare cã specialiºtii au remarcat faptul cã în ºtiinþele sociale ºi comportamentale noþiunea de „metodã“ este ambiguã (Grawitz, 1972, 18). Se utili- zeazã când la singular (metoda comparativã, metoda stimulilor constanþi etc.), când la plural (metode de culegere a datelor, de prelucrare a informaþiilor). Din raþiuni didactice voi utiliza în continuare termenul la plural, înþelegând cã metodele din ºtiinþele socioumane pot fi clasificate dupã multiple criterii. Dupã criteriul temporal, facem distincþie între metodele transversale, urmãrind descoperirea relaþiilor între laturile, aspectele, fenomenele ºi procesele socioumane la un moment dat (observaþia, ancheta, testele psihologice ºi sociometrice etc.), ºi metodele longitudinale, studiind evoluþia fenomenelor în timp (biografia, studiul de caz, studiile panel etc.). Un alt criteriu de clasificare a metodelor îl constituie reactivi- tatea, gradul de intervenþie a cercetãtorului asupra obiectului de studiu. În experiment, cercetãtorul intervine provocând producerea fenomenelor, spre deosebire de observaþie, în care ideal ar fi ca cercetãtorul sã nu producã nici o modificare a comportamentelor sau situaþiilor studiate. Dupã reactivitatea lor, metodele pot fi clasificate astfel: metode experimentale (experimentul sociologic, psihologic), metode cvasiexperimentale (ancheta, sondajul de opinie, biografia socialã provo- catã etc.) ºi metode de observaþie (studiul documentelor sociale, observaþia ºi altele). Metodele în ºtiinþele sociale ºi comportamentale mai pot fi clasificate ºi dupã numãrul unitãþilor sociale luate în studiu. Existã metode statistice, desemnând investigarea unui numãr mare de unitãþi
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 32 32 Iniþiere în cercetarea sociologicã sociale (anchetele socio-demografice, sondajele de opinie, analizelele matematico-statistice), ºi metode cazuistice, semnificând studiul integral al câtorva unitãþi sau fenomene socioumane (biografia, studiul de caz, monografia sociologicã etc.). În fine, dupã locul ocupat în procesul investigaþiei empirice, metodele pot fi: de culegere a informaþiilor (înregistrarea statisticã, studiul de teren, ancheta etc.), de prelucrare a informaþiilor (metode cantitative, metode calitative), de interpretare a datelor cercetãrii (metode comparative, interpretative etc.). ªi termenul de „tehnicã“ (gr. tekne, procedeu, vicleºug), desemnând „ansamblul de prescripþii metodologice (reguli, proce- dee) pentru o acþiune eficientã atât în sfera producþiei materiale, cât ºi în sfera producþiei spirituale (tehnici de cunoaºtere, de calcul, de creaþie), precum ºi în cadrul altor acþiuni umane (tehnici de luptã, sportive)“ – a se vedea Dicþionar de filozofie (1978) –, utilizat în ºtiinþele sociale ºi com- portamentale, este ambiguu, nefãcându-se totdeauna distincþiile cuvenite între metode ºi tehnici sau între tehnici ºi procedee. Unele lucrãri apar sub titlul Metode ºi tehnici, încercându-se astfel depãºirea dificultãþii de identificare a metodelor ºi, respectiv, a tehnicilor de cercetare. Ocolind discuþiile oþioase, vom spune cã tehnicile de cercetare, subsumate metodelor, se referã la demersul operaþional al abordãrii fenomenelor de studiu. Astfel, dacã ancheta reprezintã o metodã, chestio- narul apare ca tehnicã, modul de aplicare – de exemplu, prin autoadministrare – ca un procedeu, iar lista propriu-zisã de întrebãri (chestionarul tipãrit) ca instrument de investigare. Observãm cã aceleiaºi metode îi sunt subordonate mai multe tehnici (existã anchete pe bazã de chestionar, pe bazã de interviu sau cu formulare statistice de înregistrare), fiecare tehnicã putând fi aplicatã în modalitãþi variate. În afara autoadministrãrii, într-o anchetã chestionarele pot fi aplicate cu ajutorul operatorilor, pot fi aplicate individual sau colectiv, expediate prin poºtã sau tipãrite în ziare ºi reviste – toate acestea reprezentând procedee de investigare. Procedeul reprezintã, aºadar, „maniera de acþiune“, de utilizare a instrumentelor de investi- gare, care nu sunt altceva decât uneltele materiale (foaie de observaþie, fiºã de înregistrare, ghid de interviu, test creion-hîrtie sau aparat etc.) de care se slujeºte cercetãtorul pentru cunoaº- terea ºtiinþificã a fenomenelor socioumane. Uneori, se utilizeazã termenul de „procedurã“ ca echivalent al celui de „metodã“, iar în categoria instrumentelor de investigare sunt incluse ºi aparatele de înregistrare a comportamentelor (aparatul de fotografiat, de filmat etc.), de mãsurare a senzaþiilor (kinezimetru, olfactometru, algometru etc.), de declanºare a reacþiilor comporta- mentale (generator de sunete, conflictograf). Chiar dacã nu existã un acord unanim în ceea ce priveºte utilizarea termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument de investigare“, se acceptã cã între metode, tehnici ºi procedee – ca sã nu mai vorbim de instrumentele de investigaþie, care reprezintã materializarea metodelor ºi tehnicilor – existã legãturi de supraor- donare ºi de subordonare, generate de gradul de abstractizare, de nivelul la care opereazã (abstract, concret), ca ºi de raportul în care se aflã cu nivelul teoretic. Metodele, tehnicile, procedeele ºi chiar instrumentele de investigare se subsumeazã perspectivei teoretico-metodo- logice, astfel cã autonomia lor nu este decât relativã (Figura 2.1). Cunoscând semnificaþia termenilor de „metodã“, „tehnicã“, „procedeu“, „instrument de investigare“, putem preciza acum conþinutul conceptului de „metodologie“, aºa cum este utilizat cu referire la cercetãrile socioumane empirice. Conform etimologiei, metodologia (gr. methodos + logos) desemneazã „ºtiinþa metodelor“. În sens literal, metodologia este ºtiinþa integratã a metodelor, metoda fiind demersul raþional al spiritului pentru descoperirea adevãrului sau rezolvarea unei probleme (René Caude, 1964). Se poate spune cã metodologia constituie inter- faþa dintre teorie ºi metodã.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 33 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 33 Nivelul teoretic al cercetãrii Metode M1 M2......Mn Metode Tehnici T1 T2............Tn Tehnici Procedee P1 P2 P3.............................Pn Procedee Instrumente de investigaþie I1 I2 I3...............................In Instrumente de investigaþie Nivelul empiric al cercetãrii Fig. 2.1. Relaþia dintre metode, tehnici, procedee ºi instrumente de cercetare Metodologia în ºtiinþele sociale ºi comportamentale are douã laturi: analiza criticã a activi- tãþii de cercetare ºi formularea unor propuneri pentru perfecþionarea acestei activitãþi. Paul F. Lazarsfeld (1959) considera cã metodologia are ºase teme principale: delimitarea obiectului de studiu în cercetãrile empirice; analiza conceptelor; analiza metodelor ºi tehnicilor de cercetare; analiza raportului dintre metodele ºi tehnicile utilizate; stematizarea datelor obþinute în cerce- tarea empiricã; formalizarea raþionamentelor. Din multitudinea faptelor, fenomenelor ºi pro- ceselor socioumane, în cercetãrile empirice se procedeazã pornind de la teorie la abstragerea obiectului de studiu din þesãtura relaþiilor în care se aflã. Acest decupaj, în investigaþiile socio- logice, se justificã prin aceea cã nu toate elementele structurii ºi acþiunii sociale se situeazã pe acelaºi plan, cã nu toate au o contribuþie egalã la explicarea fenomenelor. Acelaºi lucru se poate spune ºi despre investigaþiile psihologice, antropologice º.a.m.d. Cercetãtorul trebuie sã procedeze ca „un doctor perspicace care lasã la o parte zece fapte secundare ºi reþine pentru studiu ºi diagnostic un simptom hotãrîtor“. De asemenea, reconstituirea în plan teoretic a reali- tãþii sociale, integrarea fenomenului studiat presupune o riguroasã analizã metodologicã. Obiec- tivitatea cercetãrii empirice nu se dobândeºte prin acumularea ºi juxtapunerea datelor obþinute în investigaþia de teren. Adevãrul „Dacã totul este esenþial, atunci nimic nu mai este esenþial“ ne obligã la analiza metodologicã a modului de delimitare a obiectului de studiu. Metodologia are în vedere ºi clarificarea înþelesului conceptelor, corectitudinea definirii lor, analiza limbajului utilizat. Probabil, aceasta constituie cea mai veche sarcinã a metodolo- giei, dar ºi cea mai actualã. Sã ne gândim la faptul cã unii termeni pe care-i folosim în mod curent circulã cu accepþiuni foarte diferite. De exemplu, termenul de „ideologie“ are peste 150 de accepþiuni, iar cel de „culturã“ peste 250 de înþelesuri oarecum diferite (Abraham Moles, 1967). Pentru cã analizei conceptelor îi este consacrat un loc aparte în cadrul manualului nostru, nu mai insist acum asupra acestui domeniu de interes metodologic. De asemenea, doar semnalez cã metodologia se preocupã de analiza metodelor ºi tehnicilor de cercetare, de respectarea regu- lilor de alcãtuire a chestionarelor, de construcþia scalelor, a eºantioanelor etc., cu scopul elimi- nãrii distorsiunilor ºi asigurãrii reprezentivitãþii concluziilor. Analiza metodologicã vizeazã punerea în relaþie a metodelor, tehnicilor, procedeelor ºi instrumentelor de investigaþie, adecvarea lor la obiectul de studiu. René Caude (1964) aprecia cã în metodologie prima problemã este de a vedea dacã toate metodele sunt la acelaºi nivel de abstractizare sau nu. Pentru metotodolog, nu existã metode privilegiate, ci doar metode adecvate. În fiecare studiu, cercetãtorul trebuie
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 34 34 Iniþiere în cercetarea sociologicã sã selecteze metodele, sã decidã asupra modului de îmbinare a lor, sã preia sau sã creeze instrumente de investigare. Având drept criterii validitatea, reliabilitatea ºi logica, metodologia are sarcina de a ghida deciziile referitoare la ce ºi cum studiem, unde ºi când se va realiza investigaþia (Joel Smith, 1991). Alegerea metodelor de cercetare depinde nemijlocit de natura fenomenelor studiate, ca ºi de teoria de la care se revendicã studiul. Ea depinde, însã, ºi de accesibilitatea metodelor ºi tehnicilor, de existenþa sau nu a instrumentelor de investigaþie adecvate, de resursele financiare, de intervalul de timp pe care îl avem la dispoziþie pentru efectuarea studiului, de profunzimea doritã a concluziilor. ªtiut fiind cã fiecãrei metode ºi tehnici de investigare îi sunt proprii limite specifice, în cercetãrile empirice se impune aplicarea convergentã a cât mai multor modalitãþi de investigare, care, corelate, sã conducã la aflarea adevãrului. Limitele proprii fiecãrei metode ºi tehnici pot fi depãºite prin utilizarea convergentã a cât mai multora dintre ele. Analiza metodo- logicã verificã respectarea acestui principiu ºi, mai ales, încearcã sã stabileascã articularea optimã a metodelor, tehnicilor ºi instrumentelor de cercetare într-o strategie eficientã. În fine, verificarea modului de sistematizare ºi prelucrare a datelor din cercetãrile de teren (alcãtuirea seriilor de date, reunirea informaþiilor cifrice în clase statistice, valabilitatea aplicãrii testelor ºi coeficienþilor statistici în funcþie de nivelul de mãsurare cu care s-a operat etc.), ca ºi încercarea de formalizare a enunþurilor (despre care vom vorbi în continuare) contureazã câmpul de interes al studiilor metodologice. Vizând cunoaºterea în domenii particulare (sociologic, psihologic, antropologic etc.), meto- dologia cercetãrilor empirice se subordoneazã metodologiei generale a ºtiinþei, în strânsã core- laþie cu metodologia preconizatã de filosofie. Astfel, în metodologia sociologicã întâlnim tot atâtea orientãri câte poziþii teoretice s-au afirmat în ºtiinþa despre societate. Fãrã a contesta importanþa studiilor metodologice, unii sociologi manifestã scepticism faþã de finalitatea lor. Karl-Dieter Opp (1970) sistematizeazã obiecþiile ce se aduc cel mai frecvent preocupãrilor metodologice în cercetãrile socioumane empirice. Astfel, argumentul „celor o mie de paºi“ invocat de unii sociologi atrage atenþia cercetãtorilor cã rostul lor este sã cerceteze, nu sã reflecteze asupra cercetãrii. Cine a fãcut o mie de paºi este capabil sã îl facã ºi pe al o mie unulea. Aºa sã fie? Chiar în legãturã cu mersul – o activitate automatizatã – pentru a pãºi frumos ºi eficient trebuie sã conºtientizezi fiecare pas. Dacã te împiedici, cu atât mai mult îþi analizezi mersul. Fãrã analiza activitãþilor nu se obþine nici un progres. Acest lucru este cu atât mai mult adevãrat pentru activitãþile intelectuale, cum este cercetarea ºtiinþificã. Nici argu- mentul cã în ºtiinþele naturii, unde s-au acumulat progrese notabile, oamenii de ºtiinþã se ocupã mai puþin decât cei din domeniul ºtiinþelor sociale ºi comportamentale de probleme metodolo- gice nu rezistã analizei. Karl R. Popper, Thomas S. Kuhn sau Patrick Suppes sunt contraexemple strãlucite: ºtiinþele sociale datoreazã mult reflecþiei metodologice ºi epistemologice a unor filosofi cu o bunã specializare în ºtiinþele exacte. Al treilea argument împotriva preocupãrilor metodologice pare, la prima vedere, imposibil de respins: dacã s-ar respecta toate cerinþele metodologice, nu ar mai exista cercetãri socioumane empirice. Într-adevãr, cercetãrile empirice se depãrteazã mai mult sau mai puþin de la prescripþiile metodologice, dar cunoaºterea acestor abateri constituie garanþia apropierii continue de standardele metodologice recunoscute de spe- cialiºtii din ºtiinþele sociale ºi comportamentale.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 35 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 35 Principii metodologice în cercetãrile socioumane empirice Desfãºurarea cu succes a cercetãrilor empirice privind comportamentele individuale ºi colec- tive, personalitatea ºi societatea presupune luarea în considerare a unor principii metodologice, precum unitatea dintre teoretic ºi empiric, unitatea dintre înþelegere ºi explicaþie, unitatea dintre cantitativ ºi calitativ, unitatea dintre judecãþile constatative ºi cele evaluative. Principiul unitãþii dintre teoretic ºi empiric are valoare generalã în metodologia ºtiinþelor. Modelul propus de Walter Wallace (1971) include atât teoria, cât ºi observaþiile de teren, atât deducþia, cât ºi inducþia. Ciclul procesului cercetãrii evidenþiazã etapele principale, de care va trebui sã se þinã seama în planificarea investigaþiilor preponderent cantitative. Construirea metodei Aplicarea teoriei Teorii Metode inductive Metode deductive Formarea Teoretizarea conceptelor ºi Deducþie propoziþiilor Inferenþã Generalitãþi Decizia de acceptare sau Ipoteze empirice respingere a ipotezelor Evaluarea cercetãrii empirice Testarea Interpretare Mãsurare. Estimarea ipotezelor Instrumente, scale parametrilor ºi eºantioane Observaþii Fig. 2.2. Principalele componente informaþionale. Controlul metodologic ºi transformarea informaþiilor în procesul cercetãrii ºtiinþifice (dupã Wallace, 1971) Catherine Marshal ºi Gretchen B. Rossman (1989) propun un model al cercetãrii calitative. ªi în acest model unitatea teoretic-empiric este centralã, chiar dacã apar elemente noi. Cerce- tãtorul nu mai porneºte, ca în tradiþia pozitivistã a cercetãrilor cantitative, de la teorie, ci începe cu observarea fenomenelor care îi deºteaptã curiozitatea, a fenomenelor interesante, anormale. De aici, cercetãtorul dezvoltã o cercetare sistematicã, de construire a unei teorii inovative. Pro- cesul cunoaºterii, ca o spiralã fãrã sfârºit, include testarea ipotezelor, descrierea mai nuanþatã ºi mai bogatã a realitãþii, analiza conceptelor ºi a indicatorilor, stabileºte generalizabilitatea rezultatelor ºi necesitatea schimbãrii teoriilor formale.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 36 36 Iniþiere în cercetarea sociologicã Teorie (tacitã sau formatã) Politici ºi practici Modele Predicþii Concepte Explicaþii Ipoteze Generalizare Operaþionalizare Descriere Stabilirea indicilor ºi instrumentelor Analiza datelor de observare ºi de mãsurare Observare, experimentare, testare, culegerea datelor Fig. 2.3. Modelul ciclului cercetãrii (dupã Marshall ºi Rossman, 1989) Principiul unitãþii dintre înþelegere (comprehensiune) ºi explicaþie pune în discuþie relaþia dintre subiectul ºi obiectul cunoaºterii în ºtiinþele sociale ºi comportamentale. Filosoful german Karl Jaspers (1883–1969), autorul celebrei lucrãri Filosofia existenþei (1938), dãdea urmãtorul exemplu pentru a sublinia importanþa înþelegerii în ºtiinþele sociale: când asistãm la pedepsirea unui copil de cãtre pãrinþii lui, ne explicãm imediat ce s-a întâmplat, pentru cã noi înºine am trecut prin astfel de experienþe. Dar cunoaºterea intuitivã a socialului nu este suficientã. Uneori, intuiþia ne conduce la rezultate eronate. Într-o anchetã sociologicã desfãºuratã în Franþa (1961) în rândul populaþiei de origine polonezã s-a constatat cã între ataºamentul faþã de tradiþiile poloneze ºi integrarea în societatea francezã existã o corelaþie directã. Prin comprehensiune am fi fost tentaþi sã credem cã ataºa- mentul faþã de tradiþiile din þara de origine reprezintã un semn al slabei integrãri în societatea de adopþie. Explicaþia este alta: succesul integrãrii imigranþilor depinde de sprijinul acordat de grupele primare (familie, prieteni, vecini etc). Ataºamentul faþã de tradiþiile societãþii de origine aratã cã persoanele respective aparþin grupelor primare, care sunt capabile sã susþinã efortul de integrare al individului în societatea de primire. Chiar din cercetarea relatatã deducem cã a explica înseamnã a atribui un fapt unui principiu sau o teorie unei teorii cu nivel de generalitate mai înalt (Paul Veyne, 1971). În cazul nostru, faptul este integrarea, iar principiul dependenþa individului faþã de grupul primar. Raymond Boudon (1969) conchide cã metoda comprehensivã, singurã, nu este suficientã în cercetarea sociologicã, dar ea îºi are aplicabilitate în ºtiinþele socioumane, valabilitatea ei variind de la o cercetare la alta. Principiul unitãþii dintre cantitativ ºi calitativ impune utilizarea convergentã a metodelor statistice ºi cazuistice, folosirea unor metode care sunt deopotrivã cantitative ºi calitative (de
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 37 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 37 exemplu, analiza conþinutului). În cercetãrile empirice, cazurile analizate sunt ordonate în serii mai mult sau mai puþin extinse, sunt clasificate ºi tratate statistic. Pe de altã parte, seriile statistice sunt ilustrate prin cazuri dãdãtoare de seamã, relevante. În acest fel imaginea despre realitate se întregeºte. Despre acest principiu vom discuta mai pe larg în subcapitolul urmãtor. În fine, principiul unitãþii dintre judecãþile constatative ºi cele evaluative presupune anga- jarea moralã a cercetãtorului în sprijinul valorilor înalt umaniste ºi a idealurilor naþionale, socio- logia liberã de valori fiind – dupã opinia noastrã – mai degrabã un deziderat decât o realitate (vezi subcapitolul „Cunoaºterea ºtiinþificã ºi valorile sociale“). Cercetarea calitativã versus cercetarea cantitativã La sfârºitul anilor ’60, în spaþiul anglo-saxon s-a impus expresia qualitative research, semni- ficând o formã de cercetare cu carcateristici specifice, o paradigmã sau un stil de cercetare în ºtiinþele socioumane. În prezent, cercetarea calitativã nu numai cã a dobândit notorietate, fãcând necesar un dicþionar al metodelor calitative (Alex Mucchielli, 1996/2002), dar a început sã fie contrapusã rigid cercetãrii cantitative, în loc de a privi cele douã modalitãþi de abordare a socio- umanului în unitatea ºi complementaritatea lor. Dar ce se înþelege prin cercetare calitativã? ªi prin ce se deosebeºte aceasta de cercetarea cantitativã? Definirea cercetãrii calitative. Ca orice paradigmã în curs de afirmare, ºi cercetarea calitativã, în confruntarea cu paradigma predominantã (cercetarea cantitativã), nu se prezintã deplin cristalizatã, cu un sistem de concepte coerent ºi cu un numãr însemnat de cercetãri exemplare. De aici ºi dificultatea de a da un singur înþeles termenului de „cercetare calitativã“. Datã fiind aceastã situaþie, vom începe prin a compara mai multe definiþii propuse în lucrãri de referinþã, pentru ca în cele din urma sã relevãm prin ce se diferenþiazã ºi prin ce completeazã noua paradigmã procesul unitar de cunoaºtere a vieþii sociale. Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln, sub coordonarea cãrora, în 1994, a apãrut primul tratat din domeniu, considerau cã „Cercetarea calitativã este concentrarea mai multor metode, implicând o abordare interpretativã, naturalistã a subiectului studiat. Aceasta înseamnã o studiere a lucrurilor în mediul lor natural, încercând sã se înþeleagã sau sã se interpreteze fenomenele în termenii semnificaþiilor pe care oamenii le investesc. Cercetarea calitativã implicã folosirea ºi colectarea unei varietãþi de materiale empirice – studii de caz, experienþã personalã ºi intro- spectivã, povestirea vieþii, interviul, observaþia, texte istorice, materiale vizuale sau care acoperã interacþiunea [subiect–obiect, n.n.], astfel încât sã se descrie momente obiºnuite ºi deosebite din viaþa indivizilor, precum ºi semnificaþiile lor pentru [aceºtia – n.n.]“ (N. Denzin ºi Y.S. Lincoln, 1994, 2). În concepþia autorilor anterior citaþi, abordarea interpretativã ºi naturalistã, pe de o parte, ºi utilizarea unor surse de informare ºi naraþiuni multiple, pe de altã parte, con- stituie notele distinctive ale cercetãrii calitative. În ce constã însã abordarea interpretativã? Pentru a rãspunde la aceastã întrebare, va trebui sã ne întoarcem în timp la Immanuel Kant (1724–1804) ºi la orientarea filosoficã neokantianã, care s-a afirmat la jumãtatea secolului al XIX-lea, mai întâi în Germania ºi apoi în mai multe þãri europene, culminând in primele decenii ale secolului al XX-lea cu proiectul teoriei cunoaºterii, ca disciplinã autonomã, ºi al antropologiei filosofice. Sã ne amintim de „revoluþia copernicianã“ înfãptuitã de Immanuel Kant în Kritik der reiner
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 38 38 Iniþiere în cercetarea sociologicã Vernunft (Critica raþiunii pure), apãrutã în douã ediþii (1781 ºi 1787): percepem realul nu aºa cum este el, ci aºa cum mintea noastrã îl poate percepe, în forme a priori ale intelectului (noþiu- nile de spaþiu, timp, cauzalitate, cantitate etc.). „Întrucât raþiunea îºi impune formele intuiþiilor sensibile (ºi genereazã idei transcendentale totodatã), kantianismul se dovedeºte a fi o criticã radicalã a obiectivitãþii cunoaºterii“ (M. Lallement, 1993/1997, 204). Filosofia, în concepþia kantianã, are ca scop înþelegerea subiectului inteligent, nu a lucrului însuºi. Pornind de aici, neokantienii au considerat cã misiunea ºtiinþelor spiritului este de a înþelege sensul acþiunii umane, aºa cum este el conceput în mod subiectiv. În acest spirit, Wilhelm Windelband (1848–1915), în lucrarea Geschichte und Naturwissenschaft (1894), introduce distincþia între ºtiinþele nomote- tice, care au ca scop stabilirea legilor de desfãºurare a fenomenelor (cum sunt ºtiinþele naturii, de exemplu), ºi ºtiinþele ideografice, care se ocupã de fenomenele individuale, de descrierea pro- prietãþilor lor (de exemplu, istoria). Unul dintre continuatorii gândirii lui Wilhelm Windelband, l-am numit pe Heinrich Rikert, cãutând specificul ºtiinþelor istorice, considera cã sunt menite sã redea individualul ºi legãtura faptelor individuale cu valorile, în timp ce ºtiinþele naturii opereazã cu concepte generale (ºtiinþa culturii ºi ºtiinþa naturii, 1899). Filosoful german Wilhelm Dilthey (1833–1911) a cerut sã se facã o distincþie gradualã între ºtiinþele naturii, bazate pe explicarea fenomenelor prin legi, ºi ºtiinþele spiritului, bazate pe înþe- legerea, comprehensiunea ºi intuirea sensului fenomenelor studiate, prin identificarea subiec- tului cunoscãtor cu propria experienþa spiritualã (Einleitung in die Geisteswissenschaften, 1883). Dat fiind faptul cã în ºtiinþele spiritului, spre deosebire de ºtiinþele naturii, avem de-a face cu fiinþe conºtiente, care reacþioneazã la stimulii din lumea înconjurãtoare în funcþie de reprezen- tãrile lor, de credinþele ºi valorile lor, demersul specific al cunoaºterii este comprehensiv, de reconstruire a sensului pe care indivizii îl atribuie comportamentelor lor. În acest sens, Wilhelm Dilthey spunea: „Explicãm lucrurile, dar pe oameni îi înþelegem“. În concepþia sa, ºtiinþele spiritului (istoria, economia politicã, ºtiinþele statului ºi dreptului, ºtiinþa religiei, studiul literaturii ºi poeziei, al artei decorative ºi muzicii, al concepþiilor filosofice despre lume ºi al sistemelor, psihologia) au în comun faptul cã se raporteazã la genul uman ºi cã toate „descriu ºi povestesc, judecã ºi formeazã concepte ºi teorii cu privire la acest fapt“. Max Weber a preluat din gândirea neokantienilor distincþia dintre explicaþie si înþelegere, precum ºi diferenþa gradualã dintre ºtiinþele spiritului ºi ºtiinþele naturii, considerând metoda comprehensivã (Verstehen) ºi „raportarea la valori“ ca fiind demersul specific al cunoaºterii sociologice (Aufsätze zur Wissenschaftslehre, 1922). „Fiecare ºtiinþã care se ocupã cu relaþiile spirituale sau sociale este o ºtiinþã a comportamentului uman (acest concept cuprinde la fel de bine orice act reflexiv de gândire ºi orice habitus psihic). O asemenea ºtiinþã cautã sã «înþeleagã» comportamentul ºi, prin aceastã mijlocire, sã «interpreteze explicativ» dezvoltarea sa“ (Weber, 1917/2001, 173). Explicaþia comprehensivã – dupã Max Weber (1917/2001, 173) – constã, pe de o parte, în „deprinderea de a gândi într-un anume mod ºi nu în altul“ ºi, pe de altã parte, „în capacitatea de a înþelege prin empatie o idee care se aratã a fi strãinã propriilor noastre deprinderi ºi care, raportatã la acestea, pare normativ falsã“. Sociologia comprehensivã (verstehende Soziologie) a lui Max Weber va fi baza dezvoltã- rilor ulterioare: interacþionismul simbolic, sociologia fenomenologicã, etnometodologia. În toate aceste curente de gândire se pune accentul pe caracterul „subiectiv ireductibil al faptelor sociale, ceea ce implicã necesitatea concentrãrii analizelor asupra semnificaþiilor investite ºi vehiculate de actorii sociali în interacþiunile ºi situaþiile lor sociale“ (L. Vlãsceanu, 1993, 355).
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 39 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 39 Dupã clarificarea specificului abordãrii interpretative, pentru a înþelege mai bine definiþia datã de Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln cercetãrii calitative, sã vedem în ce constã abordarea naturalistã a fenomenelor ºi proceselor sociale. Petru Iluþ considerã cã atributul de naturalistic (sau naturalist) înseamnã mai multe lucruri distincte: „studierea oamenilor în aºezã- minte ºi condiþii sociale cotidiene, obiºnuite (naturale) ºi cu metode nonexperimentale; un com- portament general al cercetãtorului marcat de naturaleþe, de firesc în relaþiile cu subiecþii ºi comunitãþile vizate (neafiºarea superioritãþii, minimizarea efectelor de strãin etc.); asumpþia cã cercetãtorul trebuie sã ia în considerare atitudinea naturalã a oamenilor obiºnuiþi faþã de lume“ (P. Iluþ, 1997, 51). Putem spune, împreunã cu Michael Quinn Patton (1980), cã designul cercetãrii calitative este naturalistic prin aceea cã cercetãtorul nu manipuleazã variabilele, cãutând sã înþeleagã „fenomenele apãrute în mod natural, în situaþii naturale“, nu în situaþii experimentale. Abordarea naturalistã este opusã cercetãrii experimentale, în care cercetãtorul controleazã variabilele experimentale într-o situaþie adesea artificialã. În pus, abordarea natura- listã impune cercetãtorului o atitudine de „respect“ sau o „apreciere pozitivã“ a lumii sociale, contrastând cu orientarea pozitivã a cercetãrilor sociale, care face din neutralitatea observaþiilor un criteriu de bazã al cunoaºterii obiective (Martyn Hammersley ºi Paul Atkinson, 1983). ªi alþi autori au propus definiþii ale cercetãrii calitative care întregesc viziunea despre aceastã paradigmã. Astfel, John W. Creswell (1998) considerã cã „Cercetarea calitativã este un demers de înþelegere bazat pe tradiþii metodologice distincte, care exploreazã o problemã socialã sau umanã. Cercetãtorul construieºte o imagine holistã ºi complexã, analizeazã cuvinte, descrie detaliat punctele de vedere ale subiecþilor ºi îºi conduce studiul sãu în mediul natural“. Autorul citat anterior relevã în definiþia propusã finalitatea cercetãrilor calitative: construirea unei imagini holiste (gr. holos, întreg), complexe, pornind de la o multitudine de naraþiuni despre dimensiunile problemelor studiate. În legãturã cu aceastã definiþie, nu ni se pare de prisos precizarea cã holismul, ca modalitate de interpretare, presupune luarea în considerare a fiecãrui fenomen ca totalitate, pãrþile componente pierzându-ºi individualitatea, integrându-se într-un sistem. Pe de altã parte, trebuie precizat cã, în perspectiva cercetãrii calitative, se face distincþie între descriere, care im- plicã o gândire categorialã ºi clasificatorie, o scriere dupã un model teoretic prestabilit ºi naraþiune, care presupune „dinamism, timp, miºcare, dezvoltare a unei intrigi în care evolueazã personajele“ (Laplatine, 1996/2000, 63). Naraþiunea este mai apropiatã de acþiune, nu de contem- plare, de imaginaþia vie, nu de activitatea didacticã ºi de cercetare ºtiinþificã a savanþilor austeri. Fãrã îndoialã, ar merita sã aducem în discuþie ºi alte definiþii ale cercetãrii calitative datorate altor specialiºti; dar ele se particularizeazã prin accente, nu prin note definitorii. Menþionãm totuºi definiþia propusã de Pierre Paillé în Dicþionarul metodelor calitative coordonat de Alex Mucchielli (1996/2002). Conform acestuia, expresia cercetare calitativã designeazã acele cer- cetãri empirice din ºtiinþele sociale ºi umane care corespund unui numãr de cinci caracteristici: 1) cercetarea este realizatã în mare parte într-o viziune comprehensivã; 2) abordeazã obiectul de studiu într-o manierã deschisã ºi larg cuprinzãtoare; 3) include date culese cu ajutorul metodelor calitative, adicã prin intermediul metodelor care nu implicã nici o cuantificare; 4) analizeazã datele calitativ sau, altfel supus, cuvintele sunt analizate direct prin utilizarea altor cuvinte, fãrã a trece printr-o operaþie de numãrare; 5) conduce în final la o povestire sau la o teorie, nu la o demonstraþie.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 40 40 Iniþiere în cercetarea sociologicã Când se discutã despre specificul cercetãrii calitative, de cele mai multe ori se procedeazã la compararea ei cu cercetarea cantitativã. La fel vom proceda ºi noi. Cercetarea cantitativã a vieþii sociale este subsumatã pozitivismului ºi preia modelul cunoaºterii din ºtiinþele naturii. Pãrintele pozitivismului, Auguste Comte, în Cours de philosophie positive (1830-1842), pleda pentru cunoaºterea pozitivã (exactã) a faptelor sociale, apelându-se la metodele consacrate în ºtiinþele naturii. Filosofia pozitivistã, scria Auguste Comte în lucrarea mai sus citatã, se caracte- rizeazã „prin subordonarea necesarã ºi permanentã a imaginaþiei faþã de observaþie, care consti- tuie spiritul ºtiinþific propriu-zis, în opoziþie cu spiritul teologic sau metafizic. O astfel de filosofie oferã, fãrã îndoialã, imaginaþiei umane cel mai larg ºi cel mai fertil câmp de afirmare“. În Discours sur l’esprit positif (1844), creatorul neologismului „sociologie“ susþinea cã „adevã- ratul spirit pozitiv constã, în primul rând, în a vedea pentru a prevedea, în a studia ceea ce este, de unde sã se deducã ceea ce va fi, conform dogmei generale a invariabilitãþii legilor naturale“ (apud Lallement, 1993/1997, 56). Savoir pour prevoir, prevoir pour pouvoir (a ºti pentru a prevedea ºi a prevedea pentru a putea) – iatã esenþa filosofiei pozitiviste. Din punctul de vedere al cunoaºterii, pozitivismul promoveazã monismul metodologic, unitatea metodelor în cercetarea tuturor fenomenelor, face din mãsurare un ideal al ºtiinþelor ºi urmãreºte explicarea prin cauze, cazurile individuale fiind ipotetic subsumate legilor generale. Termenul de „pozitivism“ este asociat viziunii despre sociologie ca „proiect ºtiinþific progresiv, cumulativ ºi explicativ“. Dupã Howard S. Becker (1993), cercetarea calitativã diferã de cea cantitativã prin cinci caracteristici: 1) Raportarea la pozitivism. Atât perspectiva calitativã, cât ºi cea cantitativã s-au format în cadrul tradiþiei pozitiviste ºi neopozitiviste. Aºa cum se ºtie, în orientarea pzitivistã cunoaº- terea sociologicã se realizeazã ca ºi cunoaºterea naturii, în mod obiectiv. Postpozitiviºtii sunt de pãrere cã realitatea socialã nu poate fi decât aproximatã, nicidecum deplin cunoscutã. Utili- zându-se metode multiple, ne apropiem cât mai mult posibil de cunoaºterea integralã a aceastei realitãþi. Cercetarea calitativã, apãrutã în cadrul tradiþiei pozitiviste, tinde sã modifice canoanele ºtiinþei pozitive, chiar dacã utilizeazã metode ºi date cantitative. 2) Acceptarea punctelor de vedere (sensibilities) postmoderne. Cercetãtorii calitativiºti sunt ataºaþi poststructuralismului ºi postmodernismului. Ei resping criteriile ºtiinþificitãþii pozitiviste ºi cautã criterii alternative pentru evaluarea activitãþii lor de cercetare (verosimilitatea, emoþio- nalitatea, responsabilitatea personalã, credibilitatea, praxisul politic, textele „mai multor voci“ ºi dialogurile cu subiecþii). Unii cercetãtori, mai toleranþi, acceptã cã metodele pozitiviste conduc ºi ele la cunoaºterea societãþii, dar cã aceste metode nu sunt singurele posibile ºi nici mai bune sau mai rele decât altele. În replicã, cercetãtorii cantitativiºti pretind cã metodele lor sunt singu- rele metode ºtiinþifice ºi considerã postmodernismul ca un atac împotriva raþiunii ºi adevãrului. 3) Surprinderea punctului de vedere al individului. Ambele orientãri vizeazã punctul de vedere al individului. Totuºi, prin intermediul interviurilor adâncite ºi al observaþiilor parti- cipative, cercetãrile calitative se apropie mai mult de perspectiva actorului social. Cercetãtorii ataºaþi principiilor pozitiviste acuzã cercetãrile calitative de subiectivism, impresionism ºi de nereliabilitate. 4) Investigarea constrângerilor vieþii cotidiene. Cercetarea calitativã urmãreºte în mai mare mãsurã decât cea cantitativã cunoaºterea acestor constrângeri, fãcând apel la viziunea emicã, ideograficã ºi la studiul de caz. Cercetarea cantitativã studiazã adesea viaþa socialã indirect, nomo- tetic sau etic, bazându-ºi concluziile pe calcule statistice ºi probabiliste, pe un numãr mare de cazuri ºi pe eºantionare.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 41 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 41 5) Asigurarea descrierilor ample constituie, dupã Howard S. Becker (1993), cel de-al cincilea criteriu de demarcaþie a cercetãrilor calitative faþã de cele cantitative. Într-adevãr, cercetãrile calitative se disting prin bogãþia descrierilor, utilizând texte etnografice, naraþiuni istorice, mãr- turisiri, fotografii, istorii ale vieþii, ficþiuni materiale biografice ºi autobiografice etc. Spre deo- sebire de acestea, în cercetãrile orientate cantitativ abundã modelele matematice, tabelele statistice, graficele, rapoartele de cercetare fiind scrise, de cele mai multe ori, într-un stil impersonal. Am prezentat citeriile propuse de Howard S. Becker pentru diferenþierea cercetãrilor calitative de cele cantitative, urmând îndeaproape textul din Handbook of qualitative research de Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln (1994, 4-6), considerându-l fundamental. În litera- tura de specialitate existã însã numeroase analize comparative ale celor douã paradigme, ajun- gându-se la construirea unor tabele cu valoare mnemotehnicã. Astfel, W. Lawrence Neuman (1991), sintetizând analizele comparative realizate de John W. Cresswell (1994), Norman K. Denzin ºi Yvonna S. Lincoln (1994), Egon Guba ºi Yvonna S. Lincoln (1994), gãseºte opt criterii de diferenþiere a stilului cantitativ faþã de stilul de cercetare calitativ (Tabelul 2.1). Tabelul 2.1. Stilul cantitativ versus stilul calitativ (dupã W. Lawrence Neuman, 1991) Stilul cantitativ Stilul calitativ Mãsurarea obiectivã a faptelor Construirea realitãþii sociale, semnificaþie culturalã Centrarea pe variabile Centrarea pe procesele interactive, cazuri Reliabilitatea este hotãrâtoare Autenticitatea este hotãrâtoare Liber de valori Valorile sunt prezente ºi explicite Independenþã de context Constrângeri situaþionale Multe cazuri, subiecþi Puþine cazuri, subiecþi Analize statistice Analize tematice Cercetãtorul este detaºat Cercetãtorul este implicat John W. Cresswell (1998) ia în discuþie cinci tradiþii ale cercetãrii calitative: biografia, studiile fenomenologice, teoria întemeiatã, etnografia ºi studiul cazului. Logica expunerii mã obigã sã prezint în acest capitol doar aspectele metodologice ale studiilor realizate în perspectiva teoriei întemeiate, a etnografiei ºi a fenomenologiei, despre biografie ºi studiul cazului discutând în alte capitole ale lucrãrii. Teoria întemeiatã (grounded theory), în cadrul abordãrii calitative, este o metodologie generalã. Teoria rezultã chiar în timpul desfãºurãrii cercetãrii, ca urmare a analizei sistematice a datelor, în special a analizelor comparative. Termenul ca atare a fost creat de Barney G. Glaser ºi Anselm L. Strauss (1967), iar bazele tehnicilor ºi procedurilor pentru dezvoltarea teoriei întemeiate au fost expuse cuprinzãtor de Anselm Strauss ºi Juliet Corbin (1990). Grounded theory sau teoria întemeiatã (conform echivalenþei propusã de Petru Iluþ) „este derivatã din date sistematic adunate ºi analizate în procesul cercetãrii. […] Colectarea datelor, analizele ºi eventuala teorie sunt în strânsã relaþie. […] Teoria este emergentã din date“ (A. Strauss ºi J. Corbin, 1990). Autorii anterior citaþi apreciazã cã ceea ce denumesc teorie întemeiatã s-a
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 42 42 Iniþiere în cercetarea sociologicã dezvoltat prin contribuþiile multor cercetãtori de orientãri filosofice diferite (R.E. Park, W.I. Thomas, J. Dewey, G.H. Mead, E.C. Hughes, H. G. Blumer), dar care au în comun faptul cã susþin: a) necesitatea cercetãrilor de teren pentru a cunoaºte ce se întâmplã în mod real; b) relevanþa teoriei întemeiate pe date, ca disciplinã ºtiinþificã ºi ca bazã pentru acþiunea socialã; c) complexitatea ºi variabilitatea fenomenelor ºi acþiunii umane; d) credinþa cã persoanele sunt actori care au un rol activ în gãsirea rãspunsurilor la situaþiile problematice; e) realizarea actelor persoanelor au o bazã raþionalã; f) înþelegerea acestor raþionalitãþi este definitã ºi redefinitã prin interacþiuni; g) sensibilitatea faþã de natura evenimentelor evolutive ºi explicabile; h) conºtiinþa relaþiilor dintre condiþii (structuri), acþiuni (procese) ºi consecinþe. Aºa cum arãta Michael Quinn Patton (1990), cercetãrile realizate în cadrul teoriei întemeiate presupun o gândire criticã ºi creativã, deopotrivã ºtiinþã ºi artã a analizelor. Pentru promovarea gândirii creative în cercetãrtile calitative, Michael Quinn Patton este de pãrere cã cercetãtorul trebuie: a) sã fie deschis unor posibilitãþi multiple; b) sã genereze o listã de opþiuni; c) sã exploreze diferite posibilitãþi înainte de a alege una dintre ele; d) sã utilizeze diferite cãi de expresie, precum arta, muzica ºi metaforele; e) sã facã apel la forma nonliniarã de gândire, sã revinã ºi sã înconjoare subiectul cercetãrii pentru a obþine o perspectivã nouã; f) sã se distanþeze de modul de gândire ºi acþiune obiºnuite; g) sã aibã încredere în procese, nu în obstacole; h) sã nu utilizeze euristici (scurtcircuitãri ale gândirii), ci mai degrabã sã depunã energie ºi efort în activitatea sa de cercetare. Creativitatea cercetãtorului poate se manifeste în diferite moduri: în denumirea corectã a categoriilor, în urmãrirea unor probleme stimulative, în comparaþiile pe care le face ºi în extra- gerea din masa de date neorganizate a unor scheme inovative, integrate ºi realiste. Cercetãtorul care se ghideazã dupã principiile teoriei întemeiate terebuie sã dea dovadã de abilitãþi multiple: 1) sã analizeze, revenind mereu, situaþiile; 2) sã recunoascã tendinþa prin bias-uri; 3) sã gândeascã abstract; 4) sã fie flexibil ºi deschis la criticile ce îl pot ajuta; 5) sã fie sensibil la cuvintele ºi la acþiunile responsenþilor; 6) sã fie absorbit ºi devotat cercetãrilor sale. Dintre multiplele cerinþe formulate faþã de cercetarea calitativã, implicit faþã de modelul teoriei întemeiate, flexibilitatea ºi gândirea nonliniarã apar – dupã opinia noastrã – cu deosebire importante. Cercetarea calitativã, în ansamblul ei, a apãrut ca o revoltã „împotriva utilizãrii stan- dardizate, macanice, inflexibile a diverselor metode, procedee ºi instrumente“ (P. Iluþ, 1997, 8). A fi flexibil în abordarea fenomenelor sociale înseamnã a proceda ca un bricoler (fr. bricoleur,
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 43 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 43 „persoanã care se ocupã cu lucrãri de întreþinere ºi reparaþii, care practicã mai multe meserii“). Dacã, în sens comun, un bricoler – „meºter la toate“ – este un diletant, o persoanã „care se des- curcã“, în metodologia cercetãrilor calitative termenul de „bricoler desemneazã un profesionist foarte bine format, capabil sã efectueze activitãþi de cercetare diverse, trecând de la intervievare la observaþie, la interpretarea documentelor personale ºi istorice, la autoreflecþie intensivã ºi introspecþie“ (A. Strauss ºi J. Corbin, 1990). Cercetãtorul-bricoler nu porneºte în studiul vieþii sociale cu o teorie preformulatã ºi cu metode prestabilite. În funcþie de problemele ce apar, de context ºi de ceea ce este disponibil, el adaugã sau renunþã la unele metode, tehnici sau instru- mente de investigare, bricolajul fiind „o construcþie emergentã“, ce rezultã ca într-un puzzle (joc de asamblare) din datele obþinute cu ajutorul unui numãr mare de metode ºi tehnici. Un astfel de cercetãtor acceptã cã investigaþia sociologicã reprezintã un proces interactiv în care biografia sa, apartenenþa la genul biologic (masculin/feminin), la o anumitã clasã socialã, rasã, etnie, naþionalitate sau confesiune religioasã îºi fac resimþite prezenþa. El este conºtient cã ºtiinþa înseamnã putere ºi cã prin cercetarea sa oferã o descriere a lumii, printre multe altele, cu impli- caþii politice. Pentru cercetãtorul-bricoler ºiinþa nu poate fi liberã de valori. Flexibilitatea în cercetãrile calitative rezultã ºi din faptul cã cercetãtorul nu privilegiazã ºi nu refuzã ab initio nici un set de metode sau de date. El utilizeazã – aºa cum remarcau C. Nelson, P.A. Treicher ºi L. Grossberg (1992) – abordãri, metode ºi tehnici ale etnometodologiei, hermeneuticii, feminis- mului, psihanalizei, studiilor culturale, ancheta sociologicã, observaþia participativã ºi altele. Rezultã, aºadar, cã cercetãtorul-bricoler acoperã un câmp interdisciplinar, transdisciplinar ºi, uneori, contradisciplinar ºi cã acceptã nu una, ci, dupã caz, mai multe paradigme convergente sau chiar concurente. Din aceastã cauzã, cercetarea calitativã înseamnã concomitent mai multe lucruri, fapt ce o face dificil de definit chiar pentru metodologii care au consacrat-o. Gândirea nonliniarã în abordarea calitativã a vieþii sociale este ºi ea definitorie pentru teoria întemeiatã. Cercetarea cantitativã este vãzutã de calitativiºti ca un proces liniar, în care cercetãtorul, înainte de a începe cercetarea de teren, îºi construieºte un model al fenomenului ce urmazã a fi investigat, formuleazã un set de ipoteze ºi operaþionalizeazã atent conceptele. În felul acesta – apreciazã Uwe Flick (1988) – „Teoriile ºi metodele au prioritate faþã de obiectul cercetãrii. În contrast cu aceasta, teoria întemeiatã dã preferinþã datelor ºi terenului de studiu“. Uwe Flick oferã ºi o reprezentare graficã sugestivã a modelelor liniar ºi circular de cercetare sociologicã, primul specific cercetãrii cantitative, cel de-al doilea propriu teoriei întemeiate. Modelul liniar al cercetãrii ºtiinþifice Colectare Teorie Ipotezã Operaþionalizare Eºantionare Interpretare Validare a datelor Modelul circular al cercetãrii ºtiinþifice Comparare Colectarea Colectarea Prezumþii Interpretarea datelor Teorie Interpretarea datelor Caz Caz Eºantion Eºantion Comparare Colectarea Comparare Interpretarea datelor Caz Fig. 2.4. Modelele cercetãrii ºtiinþifice (dupã Flick, 1998)
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 44 44 Iniþiere în cercetarea sociologicã Aºa cum s-a arãtat, teoria întemeiatã are multe similaritãþi cu celelalte modalitãþi de cercetare calitativã. Sursa datelor este aceeaºi: interviuri ºi observaþii de teren, ca ºi documente de tot felul (însemnãri zilnice, scrisori, autobiografii, povestiri istorice, ziare ºi alte materiale din mass media). Ca ºi în alte cercetãri calitative, teoria întemeiatã utilizeazã ºi date cantitative sau com- binã datele cantitative cu cele calitative. Ea implicã o activitate interpretativã ºi responsabilitate în legãturã cu aceasta. Faþã de alte modalitãþi ale cercetãrii calitative, toria întemeiatã se diferen- þiazã prin accentul pus pe dezvoltarea teoriei, ca scop. Generarea teoriei ºi efectuarea cercetãrii sunt considerate douã laturi ale aceluiaºi proces, nu douã momente separate ale procesului de cercetare. Prin densitate conceptualã ºi prin relaþiile dintre concepte se poate ajunge la teoretizãri cu diferite niveluri de generalitate. Barney G. Glaser ºi Anselm L. Strauss (1968) opineazã cã, faþã de prezentarea propoziþionalã de tipul „dacã…, atunci…“, densitatea conceptualã este pre- ferabilã. Cercetarea de tip teorie întemeiatã urmãreºte descoperirea modelelor de acþiune ale diferitelor unitãþi sociale. Ea se concentreazã pe procese, ca schimbãri în modelele de acþiune. Dupã trei decenii de la inventarea, împreunã cu Anselm L. Strauss (1916–1996), a terme- nului de grounded theory, Barney G. Glaser (1999, 836) precizeazã cã „Teoria întemeiatã se referã la o metodologie specificã despre modul în care, pornind de la date colectate sistematic, se produce o teorie conceptualã multivariatã“. Dar nu orice cercetare sociologicã bazatã pe datele culese pe teren este o cercetare realizatã în spiritul teoriei întemeiate. Pentru a fi caracterizatã astfel, trebuie sã urmeze „metodologia specificã“. Ca metodologie generalã, teoria întemeiatã – afirmã Barney G. Glaser (1999) – nu este nici mai valoroasã, nici mai puþin valoroasã decât alte metode. Ea poate fi utilizatã în „mod ortodox“, fãcându-se apel doar la metode calitative, comple- mentar cu paradigma cantitativistã sau în combinaþie cu metodele cantitative (mix methods). Mi se pare importantã precizarea fãcutã de autorul anterior citat: se ataºeazã de teoria înteme- iatã un anume tip de cercetãtori, cei care au capacitatea de a conceptualiza datele, care tolereazã anumite confuzii ºi care tolereazã imprecizia în inferenþe (ability to tolerate confusion’s attendant regression). Cercetãtorii care supraevalueazã controlul asupra datelor ºi demersului de investi- gare nu sunt atraºi de teoria întemeiatã. Aºa cum aprecia Barney G. Glaser, ei nu sunt nici mai buni, nici mai rãi decât primii. Studiile etnografice se înscriu ºi ele în tradiþia cercetãrilor calitative. Etnografia (gr. etnos, popor; graphein, a descrie), ca ºtiinþã a vieþii ºi civilizaþiei unei comunitãþi etnice, apare în seco- lele XVIII – XIX, sub influenþa filosofiei germane a timpului, dar preocupãrile de cunoaºtere a caracterului popoarelor se regãsesc încã în antichitatea greacã (Ion Chelcea, 1943). În formã modernã, etnografia s-a ocupat iniþial cu studiul descriptiv al popoarelor zise „primitive“ sau „aliterate“, cãutând sã punã în evidenþã caracteristicile lor, diferite faþã de popoarele aºa-zis „evoluate“ sau „dezvoltate“. La sfârºitul secolului al XIX-lea, etnografii au început sã studieze propria lor societate. Paul Atkinson ºi Martyn Hammersley (1994, 248) apreciazã cã faptul cel mai distinctiv pentru etnografie îl constituie recunoaºterea necesitãþii de a studia propria societate vesticã, nu numai popoarele din trecut ºi pe cele nonvestice. Doar astfel poate fi înþe- leasã cultura în întregul ei. Dincolo de controversele privind statutul etnografiei (ºtiinþã sau nu, etapã în devenirea etnografie-etnologie-antropologie), se acceptã cã în prezent etnografia se referã în mod obiºnuit la formele cercetãrii sociale, care au urmãtoarele caracteristici: 1) un puternic accent pe explorarea naturii fenomenelor sociale particulare, decât sã se cen- treze pe testarea ipotezelor despre ele;
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 45 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 45 2) tendinþa de a utiliza, în primul rând, date „nestructurate“, adicã date care nu au fost codifi- cate într-un set închis de categorii analitice în etapa colectãrii lor; 3) investigarea în detaliu a unui numãr mic de cazuri, chiar a unui singur caz; 4) analiza datelor care implicã interpretarea explicitã a semnificaþiilor ºi funcþiilor acþiunilor umane, rezultatul luând forma descrierilor ºi explicaþiilor verbale, cu analize statistice ºi cuantifi- cãri care joacã cel mult un rol subordonat (Atkinson ºi Hammersley, 1994). Descrierea ºi prezenþa cercetãtorului pe teren reprezintã specificul studiilor etnografice. Ce înseamnã „a descrie“ ºi ce semnificã noþiunea de „teren“ în etnografie sunt probleme ce meritã discutate. Ne vom folosi, în principal, de lucrarea Descrierea etnograficã a lui François Laplantine (1996/2000). Descrierea etnograficã înseamnã „scrierea culturilor“, „a scrie ceea ce vedem“, „transformarea privirii în limbaj“. Aceastã „scriere a vizibilului nu pune în joc numai atenþia cercetãtorului […], ci ºi o grijã pentru limbaj, întrucât trebuie sã facem astfel încât alþii sã vadã, ajutîndu-ne de cuvinte care nu pot fi interschimbabile, mai ales atunci când ne fixãm drept obiectiv sã prezentãm cât se poate de minuþios specificul situaþiilor, de fiecare datã inedite, cu care suntem confruntaþi“ (F. Laplantine, 1996/2000, 36). De reþinut este ºi faptul cã „descrierea etnograficã nu este niciodatã un simplu exerciþiu de transcriere sau de „decodare“, ci o activitate de construcþie ºi traducere în cursul cãreia cercetãtorul mai mult produce decât reproduce“ (op. cit., 68). Noþiunea de „teren“, care are în etnografie, ca ºi în sociologie, „un aer solemn“ ºi constituie un adevãrat „rit de trecere“ întru devenirea cercetãtorului, nu semnificã numai „a fi acolo“ unde îºi duc existenþa colectivitãþile umane descrise, ci, înainte de orice, „o interacþiune între cercetãtor ºi aceia pe care el îi studiazã. Tocmai aceastã întâlnire meritã sã fie numitã teren“ (op. cit., 69). În studiile etnografice terenul este piatra de încercare pentru oricare cercetãtor, întocmai cum este experimentul pentru studiile cantitative. Michel Izard (1991) considera cã „Nu existã nici o altã regulã în legãtura cu prezenþa cercetãtorului pe teren decât aceea a respectului faþã de cei care îl gãzduiesc, nu întotdeauna din toatã inima: dacã onoarea antropologiei rezidã în refuzul ei de a formula orice fel de judecãþi de valoare asupra societãþilor sau culturilor, acest articol major al deontologiei sale este pus în aplicare în primul rând pe teren“. Studiile fenomenologice. Termenul de „fenomenologie“ este format din cuvintele „feno- meno“, semnificând produsul subiectiv al activitãþii cognitive, ºi „logos“ (cunoaºtere). Într-o lucrare despre interacþionismul simbolic, John P. Hewitt (1976) explicã: Sociologia fenomenologicã face din punctul de vedere subiectiv al actorilor individuali centrul atenþiei ei. Spre deosebire de majoritatea abordãrilor obiectiviste, care vãd lumea socialã ca o realitate ce existã independent de percepþia indivizilor asupra ei, fenomenologia priveºte aceastã realitate ca fiind construitã de percepþia lor asupra ei. Nu existã, deci, o singurã realitate socialã, obiectivã, care poate fi analizatã în aceeaºi manierã în care oamenii de ºtiinþã analizeazã realitatea fizicã. Ci, dimpotrivã, existã mai multe realitãþi, astfel încât, in extremis, se poate spune cã existã tot atâtea realitãþi sociale câte perspective sunt. Abordarea fenomenologicã aserteazã cã este imposibil sã se spunã cã existã o asemenea realitate obiectivã numitã „societatea americanã“ sau „familia lui John Smith“, a cãrei existenþã este atât de clarã ºi de riguroasã încât sã poatã fi descrisã ºi explicatã. „Familia John Smith“ este o realitate diferitã pentru fiecare dintre membrii ei, ca ºi pentru cei din afara familiei, care vin în contact ºi percep aceastã familie. Într-o primã aproximaþie, studiile fenomenologice constau din „investigarea sistematicã a conþinuturilor conºtiinþei care privilegiazã datele experienþiale“ (A. Mucchielli, 1996/2002, 149).
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 46 46 Iniþiere în cercetarea sociologicã Ca orientare filosoficã, fenomenologia a fost întemeiatã de cãtre filosoful german Edmund Husserl (1859–1938), care a elaborat o „logicã purã“ a cunoaºterii ºtiinþifice, prin punerea între paranteze a tuturor cunoºtinþelor pe care le avem despre fenomen (epoché) ºi prin apelul la intuiþie, adicã prin „reducþie fenomenologicã“. În viziunea fenomenologicã, argumentarea intuiþiei se face prin metoda variaþiilor. În imaginaþie, individul cunoscãtor produce variaþii asupra fenomenului studiat. De exemplu, pentru a afla „esenþa“ oraºului, trebuie sã cãlãtorim mintal prin oraºele pe care le cunoaºtem, punându-ne întrebãri de tipul: ce elemente erau pre- zente în unele oraºe ºi absente în altele, fãrã ca absenþa lor sã nu distrugã spiritul oraºului? Care este esenþa oraºului? (cf. A. Mucchielli, 1996/2002, 150). Bazele sociologiei fenomenologice au fost puse de filosoful ºi sociologul german Alfred Schütz (1899–1959), prin publicarea lucrãrii Der sinnhafte Aufbau der sozialen Welt (1932), care a încercat sã dezvolte concepþia lui Max Weber utilizând „reducþia fenomenologicã“. „Procedând astfel, Schütz ajunge la concluzia cã, în realitate, cunoaºterea obiectivã a obiectelor sociale ºi culturale este totdeauna o cunoaºtere derivatã sau de gradul al doilea, deoarece ea se bazeazã pe interpretarea cunoaºterii de gradul întâi, realizatã de indivizi, care acþioneazã ºi interacþioneazã în viaþa lor cotidianã“ – apreciazã Ion Ungureanu (1993, 578). Alfred Schütz (1954) a identificat în cercetarea comprehensivã „trei probleme diferite: 1) comprehensiunea ca formã specialã a unei cunoaºteri imediate sau a unei cunoaºteri experienþiale a activitãþilor umane; 2) comprehensiunea ca problemã epistemologicã (cum este posibilã o astfel de cunoaºtere comprehensivã?); 3) comprehensiunea ca metodã particularã aparþinând ºtiinþelor umane (cf. A. Mucchielli, 1996/2002, 69). În deceniul al ºaptelea al secolului trecut, sociologia fenomenologicã s-a dezvoltat puternic, mai ales în SUA ºi Marea Britanie. Dupã Ion Ungureanu (1993), „Caracteristicile abordãrii socio- logice fenomenologice sunt analizele macrosociologice ale grupurilor, organizaþiilor sau ale unor procese sociale cum sunt: comunicarea ºi intercomunicarea umanã, geneza ºi evoluþia sistemului de credinþe ºi valori, cunoaºterea socialã comunã, integrarea microsocialã, alienarea, identitatea socialã etc.“ În prezent, existã mai multe direcþii asociate sociologiei fenomenologice: construirea socialã a realitãþii (Peter L. Berger ºi Thomas Luckmann, 1966), dramaturgia socialã (Erving Goff- man, 1959), etnometodologia (Harold Garfinkel, 1967; Aaron Cicourel, 1973), sociologia refle- xivã (Alvin W. Gouldner, 1965), interacþionismul simbolic (George H. Mead, 1934), precum ºi perspectivele reunite în sintagma „postmodernism“ (Jean Baudrillard, 1976, 1984; Jacques Derida, 1974, 1978). De asemenea, în cadrul studiilor fenomenologice s-au dezvoltat mai multe metode. Astfel, „metoda de cercetare euristicã“, prezentatã sistematic de cãtre C. Moustakas (1990), care are ca obiect „intensitatea experienþei unui fenomen aºa cum l-au trãit un cercetãtor ºi colaboratorii sãi“, se fondeazã pe principiul cã nu putem cunoaºte un fenomen decât pornind de la propriile noastre categorii de analizã, formate pe baza experienþei personale a fenomenului studiat. Trebuie deci sã începem cu interogarea introspectivã a noastrã, ca cercetãtori: înainte de a aborda experienþele altora, se impune sã cunoaºtem care este nivelul propriei experienþe (metoda euristicã cere ca cercetãtorul sã aibã o experienþã a fenomenului studiat intensã). Apoi se trece la intervievarea în profunzime a subiecþilor (consideraþi „co-cercetãtori“). Cercetarea euristicã este interesatã de sens, nu de mãsurare, de esenþã, nu de aparenþã, de calitate, de expe- rienþã, nu de comportament.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 47 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 47 Analiza intenþionalã se înscrie, de asemenea, în perimetrul fenomenologiei sociologice. Ea urmãreºte punerea în evidenþã a intenþiilor (tensiunii spre) realizãrilor umane cu caracter permanent ºi autonom. În acest context, noþiunea de „intenþie“ are douã faþete: cea a scopurilor declarate ºi cea implicitã sau neconºtientizatã, dar care participã la orientarea comportamentelor ºi preferinþelor oamenilor. Eric Auziol (apud A. Mucchielli, 1996/2002, 163) considerã cã „Originalitatea acestei forme de analizã constã în transferul noþiunii de «intenþie» la obiecte. Analiza intenþionalã vede obiectele tehnice, maºinile, operele ca pe o realitate umanã, ca pe un sistem intenþional“. Se atribuie artefactelor dorinþe ºi credinþe, considerându-le ca pe niºte fiinþe dotate cu raþiune. Noþiunea de „intenþie“ este legatã de noþiunile de „comunicare“ ºi de „dispozitiv de comunicare“. Conform autorului anterior citat, analiza intenþionalã cuprinde trei momente: a) „momentul descriptiv“, constând din prezentarea neutrã a „obiectului“ (materiali- zarea intenþiei); b) „momentul funcþional“, specificarea funcþiilor obiectului în diferite contexte, presupunând implicarea cercetãtorului; c) „momentul intenþional“, adicã analiza lucrurilor ce i se par stranii cercetãtorului. Caracterul de lucru straniu apare din discrepanþa dintre aºteptãrile analistului ºi manifestãrile pe care le produce obiectul asupra sa. Parcurgerea celor trei momente conduce la interpretare, la „comprehensiunea obiectului“ ºi permite o „lecturã comunicaþionalã“ (aplicarea principiilor comunicãrii ºi paradigmei complexitãþii, adicã a conceptelor abordãrii sistemice ºi ale constructivismului). Pânã în prezent, analiza intenþionalã a fost aplicatã cu succes în sociologia artei (M. Baxandall, 1991) ºi în sociologia educaþiei (E. Auziol, 1997). În fine, „analiza situaþionalã fenomenologicã“ constã din adoptarea de cãtre cercetãtor a punc- tului de vedere al „actorului social în situaþie ºi în a restitui definiþia sa pentru acea situaþie“ (A. Mucchielli, 1996/2002, 382). Cercetãtorul încearcã sã reconstituie acþiunile previzibile ale acto- rilor sociali pe baza semnificaþiilor acordate de cãtre aceºtia fiecãrui element al situaþiei. Raymond Boudon (1984), care a utilizat analiza situaþionalã fenomenologicã în studiul difuzãrii noutãþilor farmaceutice la medicii angajaþi în spitale, comparativ cu medicii liber-profesioniºti, precizeazã: „Analiza include un moment «fenomenologic» care constã într-o descriere simplificatã a reacþiilor medicului confruntat cu apariþia unei noutãþi: subiectivitatea sa este reconstruitã pornind de la datele situaþiei. Aceasta presupune cã observatorul sau analistul, deºi plasat într-o altã situaþie decât medicul, este totuºi capabil sã imagineze stãrile sale mentale, din momentul în care posedã o informaþie minimalã asupra definiþiei «rolului» de medic ºi asupra condiþiilor de producere a acestui rol. Nimic nu se opune, de altfel, ca reconstrucþia sã fie verificatã empiric. O anchetã rela- tiv uºor de realizat […] ar permite sã se verifice cã ipotezele asupra situaþiei nu sunt pure fic- þiuni ºi, mai exact, cã ele sunt acceptate de cãtre actori“ (apud A. Mucchielli, 1996/2002, 385). Reflexibilitatea constituie un concept-cheie în cercetarea calitativã, în general, ºi în studiile etnografice, în special. George E. Marcus (1994, 568), referindu-se la reflexibilitatea în etnogra- fie, considerã cã ea deschide noi posibilitãþi: „despãrþirea de ideologia obiectivitãþii, distanþarea ºi transparenþa realitãþii conceptelor; necesitatea de a explora dimensiunile etice, politice ºi epistemologice ale cercetãrilor etnografice, ca o parte integralã a producerii cunoºtinþelor despre alþii. Existã, conform autorului anterior citat, patru stiluri de reflexibilitate: 1) reflexibilitatea subiectivistã, care respinge principiul obiectivitãþii ºi acordã cercetãtorului, cu capaciþãþile lui autoreflexive ºi intuitiv-empatice, cu experienþele lui, un rol primordial în cunoaºtere; 2) reflexibilitatea ca suport al obiectivitãþii, prin reflecþia asupra condiþiei cercetãtorului ºi a metodelor ºi tehnicilor utilizate. O astfel de reflexibilitate este necesarã pentru a arãta
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 48 48 Iniþiere în cercetarea sociologicã „obiectivitatea distanþei ºi condiþiile sociale care o fac posibilã, cum ar fi externalitatea obser- vatorului, obiectivitatea tehnicilor utilizate etc.“ (P. Bourdieu, 1990). 3) reflexibilitatea intertextualã, ce vizeazã re-prezentarea reprezentãrilor existente în momentul cercetãrilor etnografice de descoperire ºi de descriere a unor populaþii ce nu mai fuseserã studiate anterior; 4) reflexivitatea ca poziþionare epistemologicã ºi ca practicã în cercetãrile enografice feministe, care presupune luarea în considerare a experienþei subiective a cercetãtorului, un anume esenþialism retoric ºi apelul la logica binarã (masculin/feminin, culturã/naturã). Adãugãm cã în studiile etnografice se face disticþie între reflexibilitatea esenþialã, inerentã oricãrui discurs ca parte a funcþiilor limbii, ºi reflexibilitatea derivatã, adicã atitudinea faþã de reflexibilitate, exprimând semnificaþia ce o acordãm reflexibilitãþii ca strategie pentru atingerea anumitor interese teoretice ºi intelectuale. George E. Marcus (1994) considerã cã aceasta reprezintã dimensiunea ideologicã a reflexibilitãþii. În concluzie, vom spune, împreunã cu David Silverman (1997), cã studiile etnografice în- cearcã sã satisfacã simultan trei condiþii: abordarea empiricã, deschiderea faþã de elementele ce nu au putut fi codificate în etapa cercetãrii de teren ºi concentrarea pe fondarea fenomenelor observate în cercetãrile de teren. Centrarea etnografiei pe analiza ºi descrierea amãnunþitã a fenomenelor particulare nu exclude generalizabilitatea. Ca metodã, etnografia nu constituie o paradigmã alternativã faþã de experiment, anchetã sau studiul documentelor, ci pur ºi simplu – aºa cum apreciau Martyn Hammersley ºi Paul Atkinson (1983) – o metodã între celelalte, cu avantajele ºi dezavantajele ei. Generalizabilitatea în cercetãrile calitative. Scopul ºtiinþelor socioumane îl constituie generalizarea rezultatelor obþinute prin investigarea unor populaþii la alte populaþii diferit plasate în timp ºi spaþiu. Unii cercetãtori, adepti ai paradigmei calitativiste – de exemplu, Norman K. Denzin (1983) sau E.J. Cronbach (1982) – refuzã generalizarea ca scop, considerând cã menirea ºtiinþelor socioumane ar fi doar descrierea cu detalii fine a unor anumite grupuri umane ºi expli- carea modelelor de acþiune ºi interacþiune a oamenilor, nu descoperirea legilor generale ale comportamentelor umane în condiþii sociale. Chiar dacã nu toþi cercetãtorii calitativiºti resping fãrã drept de apel generalizarea ca scop al ºtiinþei lor, faptul cã în mod tradiþional cercetarea calitativã se centreazã – aºa cum s-a arãtat – pe studiul unui numãr mic de unitãþi sociale, chiar pe studiul unui singur caz, este de naturã sa ridice problema validitãþii externe a rezultatelor, adicã tocmai problema generalizabilitãþii. În ultimii douãzeci de ani a crescut însã interesul pentru problema generalizabilitãþii în cercetãrile calitative. Dovadã în acest sens sunt lucrãrile lui Egon G. Guba ºi Yvonna S. Lincoln (1982), G.W. Nobit ºi R.D. Hare (1988), M.Q. Patton (1990) º.a. Janet W. Schofield (1993) face un bilanþ al eforturilor de depãºire a acestei principale slãbiciuni a abordãrilor calitative, lipsa preocupãrilor sistematice pentru generalizabilitate, ºi propune reconceptualizarea generali- zabilitãþii, dat fiind faptul cã validitatea externã nu ajutã prea mult la lãmurirea problemei. Într-adevãr, în abordãrile calitative cercetãtorii nu investigheazã eºantioane astfel construite încât sã asigure, din punct de vedere statistic, generalizarea concluziilor. În locul eºantioanelor probabiliste cu un grad de reprezentativitate predeterminat,în cercetãrile calitative se face apel la eºantioane teoretice, adicã la o selecþie a subiecþilor nu pe baza hazardului, ci dupã gradul lor de reprezentativitate pentru consolidarea sugestiilor teoretice apãrute în cursul desfãºurãrii
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 49 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 49 cercetãrilor. Ca o consecinþã logicã, selecþia subiecþilor în eºantionarea teoreticã se face pe parcursul investigaþiei, nu la începutul acesteia, ca în cercetãrile cantitative. Tot în vederea depãºirii dificultãþilor generalizabilitãþii, în unele cercetãri calitative se apeleazã la procedeul inducþiei analitice, „care înseamnã o examinare exhaustivã de cazuri în vederea desprinderii unor trãsãturi sau legitãþi generale ale fenomenului studiat“ (P. Iluþ, 1997, 55). Toate aceste procedee vizeazã trecerea de la descrierea amãnunþitã a fenomenelor ºi unitãþilor sociale la desprinderea unor constante ale manifestãrii lor în contexte socio-temporale asemãnã- toare. Se recurge astfel, chiar în timpul derulãrii investigaþiei, la ordonarea logicã a materialului generat de cercetarea empiricã, la codificarea lui (codificarea deschisã, codificarea axialã, codifi- carea selectivã) ºi la construirea de tipologii (vezi mãsurarea nominalã). Egon G. Guba ºi Yvonna S. Lincoln (1982) propun înlocuirea conceptului de „generalizabilitate“ cu cel de „potrivire“ (fittingness), pentru cã, susþin autorii, „este virtual imposibil sã imaginezi vreun comportament uman care sã nu fie puternic mediat de context“ ºi pentru cã ipotezele de lucru, care încapsuleazã corpul cunoºtinþelor ideografice, „pot fi transferabile de la o situaþie la alta, în funcþie de gradul de similitudine temporalã ºi contextualã“. J.P. Goetz ºi M.D. Le Compte (1984) folosesc criteriile comparabilitãþii (gradul de fineþe a descrierilor ºi de exactitate a definirii unitãþilor de analizã, a conceptelor generate, a caracteristicilor populaþiei ºi situaþiilor pentru a permite altor cercetãtori sã utilizeze rezultatele studiului ca bazã de comparaþie) ºi translabilitãþii (claritatea descrierii poziþiei teoretice ºi a tehnicilor de cercetare) pentru a decide în legãturã cu generalizabilitatea. În fine, R.E. Stake (1978) ia în discuþie generalizarea naturalisticã în condiþiile similaritãþii situa- þiilor. În ceea ce ne priveºte, considerãm cã ºi în studiile calitative problema generalizabilitãþii nu ar trebui ocolitã sau abordatã doar tangenþial. Distincþia dintre ºtiinþele ideografice ºi cele nomotetice opereazã mai degrabã în planul sistematizãrii cunoºtinþelor decât în planul producerii lor. Într-o formã sau alta (potrivire, comparabilitate ºi translabilitate, generalizare naturalisticã), cercetãrile calitative trebuie sã procedeze, în afara descrierilor amãnunþite, ºi la deschideri spre generalizabilitate. Combinarea paradigmelor ºi metodelor cantitative ºi calitative. În legãturã cu cele douã tipuri de abordãri s-au afirmat mai multe poziþii. „Puriºtii“ susþin cã paradigmele ºi metodele nu trebuie sã fie combinate; „situaþioniºtii“ susþin cã anumite metode sunt apropiate de specificul situaþiilor ºi deci pot fi combinate; „pragmatiºtii“ apreciazã cã pot fi utilizate în cadrul aceluiaºi studiu metode integrate. Ne situãm ferm de partea „pragmatiºtilor“, considerând nu numai posibilã, dar ºi beneficã utilizarea combinatã a paradigmelor cantitativã ºi calitativã. Mixarea metodelor a fost susþinutã încã în anii ’60 de cãtre Donald T. Campbell în mãsurarea trãsãturilor psihice prin abordarea multimetodã-multitrãsãtura. Mai recent, J.C. Green, V.J. Caracelli ºi W.F. Graham (1989) au identificat cinci scopuri pentru combinarea metodelor în cadrul aceluiaºi studiu: triangularea, complementaritatea, dezvoltarea, iniþierea ºi expansiunea studiului. John W. Creswell (1994) distinge, pe baza analizei studiilor calitative publicate în revistele de specia- litate, trei modele de combinare a designului: 1) designul cu douã faze, în care cercetãtorul realizeazã separat într-o primã fazã cercetarea calitativã ºi într-o a doua fazã cercetarea cantitativã; 2) designul cu predominanþa unei paradigme, în care cercetãtorul realizeazã studiul pe baza unei paradigme, dar face apel, în secundar, ºi la altã paradigmã; 3) designul metodologiei mixate, care ar reprezenta gradul cel mai înalt de integrare a abor- dãrii cantitative ºi calitative, dat fiind faptul cã amestecul paradigmelor ºi metodelor se manifestã în fiecare etapã a cercetãrii.
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 50 50 Iniþiere în cercetarea sociologicã În concluzie, ne asociem opiniei cã datele calitative sunt mai valoroase, dar cele cantitative sunt mai uºor de obþinut ºi cã problema este de a gãsi date cantitative pe care sã se poatã baza datele calitative. Apreciem cã o bunã strategie este datã de designul cu douã faze, cercetarea cantitativã precedând-o pe cea calitativã (D. Silverman, 1985). De asemenea, în acord cu Petru Iluþ (1997, 7), suntem pentru un „calitativ mai riguros, interferat cu un cantitativ mai flexibil“. Analiza ipotezelor: definiþia ºi dimensiunile ipotezelor Ipoteza reprezintã o formã specificã a gândirii ºtiinþifice care dã posibilitatea trecerii de la cunoaºterea faptelor la cunoaºterea legilor de producere a acestor fapte. Aºa cum preciza Theo- dore Caplow (1970, 119), „o ipotezã este enunþul unei relaþii cauzale într-o formã care permite verificarea empiricã“. Etimologic, termenul de „ipotezã“ derivã din limba greacã veche: termenul de „hupothesis“ (echivalent al celui din limba latinã „suppositio“), desemnând acþiunea de punere (thesis, these) dedesubt (hupo). A se vedea în acest sens Dicþionarul limbajului filosofic al lui Paul Foulquié ºi Raymond Saint-Jean (1962). Uneori se considerã cã termenul ar deriva din grecescul „hypo“ ºi „thesis“ (poziþie). Este vorba de altã transliteraþie. Prepoziþia „hypo“ a intrat în vocabularul curent ºi în terminologia de specialitate (chimie, medicinã etc.), desemnând un grad mai redus a ceea ce semnificã termenul cu care se asociazã (de exemplu: hiposulfat, hipotensiune º.a.m.d.). În aceastã accepþiune se foloseºte ºi în sociologie: „hipo-tezã înseamnã de fapt cã e vorba de subtezã“ (Stahl, 1974, 70). Trebuie sã facem distincþie între ipotezã ºi alte forme ale gândirii ºtiinþifice, precum principiu, axiomã, postulat. Principiul (lat. principium, ceea ce este primul) reprezintã enunþul care se aflã la baza unei deducþii. Principiul oferã explicaþii pentru un numãr mare de cazuri, fiind verificat temeinic. Principiul îºi asigurã valabilitatea din verificãrile empirice anterioare, spre deosebire de ipotezã, care „îºi trage valabilitatea nu din ceea ce o precede, ci din ceea ce o urmeazã“. Axioma are un înþeles foarte apropiat de cel al principiului, uneori cei doi termeni fiind utilizaþi interºanjabil. Totuºi, termenul de „axiomã“ are o conotaþie matematicã, trimiþând la ceea ce este adevãrat prin definiþie ºi are un înalt grad de abstracþie. Axiomele, spre deosebire de ipoteze, nu sunt direct testabile. În fine, termenul de postulat este utilizat adesea pentru a desemna propo- ziþiile al cãror adevãr a fost demonstrat anterior prin cercetãri empirice. Spre deosebire de acesta, adevãrul din ipotezã abia urmeazã a fi demonstrat. Ipotezele nu trebuie sã fie confundate cu presupunerile sau bãnuielile. Presupunerea repre- zintã un enunþ care nu se confruntã cu realitatea. În mod obiºnuit, noi spunem : „dacã x este adevãrat – ºi presupunem cã este – atunci y“. Presupunerea are o funcþie instrumentalã. Bãnuiala constituie echivalentul ipotezei în planul cunoaºterii la nivelul simþului comun. Pornind de la un numãr redus de observaþii întâmplãtoare, se formuleazã enunþuri despre legãtura dintre feno- mene. Sunt simple bãnuieli: ipotezele se bazeazã pe un numãr mare de observaþii sistematice. Sigur, existã ºi bãnuieli de geniu, care mult mai târziu se întâlnesc în cercetarea ºtiinþificã în calitate de ipoteze. Fred N. Kerlinger (1964, 18) definea ipoteza astfel: „o ipotezã este un enunþ conjectural despre relaþia dintre douã sau mai multe variabile“. Rezultã de aici cã legãtura dintre variabile nu este sigurã, ci probabilã. Johan Galtung (1967) spune cã „o ipotezã este o propoziþie despre
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 51 Probleme metodologice în cercetãrile socioumane empirice 51 felul în care un set de unitãþi S este distribuit într-un spaþiu de variabile X1, X2, X3…Xn“. În struc- tura ipotezei se regãsesc: o unitate (grup, societate, instituþie, persoanã, etc.), o variabilã (coeziune, democraþie, ierarhie, inteligenþã etc.) ºi un set de valori ale variabilelor (puternicã, autenticã, înaltã, excepþionalã º.a.m.d.). Folosind definiþiile citate, putem formula mai multe ipoteze: cu cât oamenii sunt mai inteligenþi, cu atât coeziunea grupului din care fac parte este mai mare; dacã societatea este autentic democraticã, atunci ierarhia organizaþionalã în instituþii nu este prea înaltã. Nu orice enunþ despre relaþia probabilã dintre douã sau mai multe variabile reprezintã o ipotezã în cercetãrile empirice. Pentru ca sã aibã calitatea de ipotezã, respectivul enunþ trebuie sã fie testabil. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea, ipotezele pot fi confirmate. Ipoteza constituie o explicaþie plauzibilã ce urmeazã a fi verificatã prin faptele de observaþie. Plauzibilitatea ipotezelor rezultã din acordul cu cunoºtinþele verificate anterior. Deci, pentru a fi plauzibile, în cadrul ºtiinþei normale ipotezele trebuie sã aibã coerenþã externã. În acelaºi timp, ipotezele trebuie sã fie ºi coerente intern, adicã sã nu conþinã elemente contradictorii. În ºtiinþele sociale ºi comportamentale ipoteza reprezintã o reflectare într-o formã specificã a realitãþii obiective, este un enunþ cu caracter de probabilitate despre esenþa, intercondiþionarea ºi cauzalitatea faptelor, fenomenelor ºi proceselor socioumane. Ea are un conþinut reflectoriu. Desigur, este vorba de o formã specificã de reflectare, pentru cã, pânã la confirmare, adevãrul din ipotezã rãmîne la stadiul de probabilitate. Obþinerea unor noi cunoºtinþe constituie principala funcþie a ipotezelor în cunoaºterea ºtiin- þificã, în general, ºi în cunoaºterea sociologicã sau psihologicã, în special. Ipotezele fac trecerea de la neºtiinþã la ºtiinþã – apreciau Walter Friedrich ºi Berndt Vetter (1975), care reprezentau locul ipotezei în cunoaºterea ºtiinþificã astfel (Figura 2.5). Procesul cunoaºterii Enunþuri Enunþuri adevãrate Enunþuri ºtiinþifice probabile False Adevãrate Ipoteze Fig. 2.5. Locul ipotezei în procesul cunoaºterii (dupã W. Friedrich ºi B. Vetter, 1975) În ce condiþii ipotezele sunt valide? Johan Galtung (1967, 315) menþioneazã zece condiþii pe care trebuie sã le satisfacã o ipotezã pentru a fi validã: generalitatea, complexitatea, speci- ficitatea, determinarea, falsificabilitatea, testabilitatea, predictibilitatea, comunicabilitatea, repro- ductibilitatea ºi utilitatea. Acestea sunt, dupã autorul citat, dimensiunile ipotezei. Se cuvin câteva precizãri. Generalitatea reprezintã o dimensiune esenþialã a ipotezei. În ºtiinþele socioumane, cel mai adesea nu intereseazã cazurile particulare, ci ceea ce este general. Va trebui, deci, sã formulãm
    • cercetarea sociologica.qxd 01.02.2005 17:32 Page 52 52 Iniþiere în cercetarea sociologicã ipoteze în care relaþia dintre variabile sã fie adevãratã, indiferent de condiþiile spaþio-temporale concrete. Ipoteza „Cu cât apropierea fizicã dintre douã persoane este mai mare, cu atât apro- pierea psihicã dintre ele este mai mare“ se referã la toate persoanele, indiferent de caracteristicile socio-demografice (tineri sau vârstnici, funcþionari, m