Tratat de teologie mesianica restauratoare
Upcoming SlideShare
Loading in...5
×
 

Tratat de teologie mesianica restauratoare

on

  • 967 views

 

Statistics

Views

Total Views
967
Views on SlideShare
922
Embed Views
45

Actions

Likes
0
Downloads
24
Comments
0

2 Embeds 45

http://messianicrestorer.wordpress.com 44
https://www.google.ro 1

Accessibility

Categories

Upload Details

Uploaded via as Microsoft Word

Usage Rights

© All Rights Reserved

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Processing…
Post Comment
Edit your comment

Tratat de teologie mesianica restauratoare Tratat de teologie mesianica restauratoare Document Transcript

  • COLECŢIA „FUNDAMENTELE MESIANISMULUI RESTAURATOR” TRATAT DE TEOLOGIE MESIANICĂ RESTAURATOARE
  • CUPRINS: CUVÂNT CĂTRE CITITOR PROLEGOMENE SECŢIUNEA I: VIAŢĂ ŞI CONCEPTE Capitolul I: SACRU, ANTROPOGENEZĂ, RELIGIOZITATE, RELIGIE I. SACRU ŞI ANTROPOGENEZĂ II. RELIGIOZITATE III. RELIGIA ŞI ELEMENTELE SALE COMPONENTE Capitolul al II-lea: CONSIDERAŢII CULTUROLOGICE I. CULTURA: O PERSPECTIVĂ BIBLICO-ŞTIINŢIFICĂ II. CIVILIZAŢIA Capitolul al III-lea: CONSIDERAŢII RELIGIOLOGICE SECŢIUNEA A II-A: MESIANISME ŞI MESIANISMUL RESTAURATOR Capitolul I: MESIANISMUL CA ARHETIP Capitolul al II-lea: MESIANISMUL RESTAURATOR Capitolul al III-lea: O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ A DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR, IUDAISMULUI RABINIC ŞI CREŞTINISMULUI SECŢIUNEA A III-A: SCURTĂ ISTORIE A AFIRMAŢIILOR DE CREDINŢĂ BIBLICE Capitolul I: EDUCAŢIE, EDUCAŢIE EVLAVIOASĂ, AFIRMAŢII DE CREDINŢĂ I. DEFINIREA EDUCAŢIEI II. CONCEPŢIA TANAĦ-ULUI DESPRE EDUCAŢIA EVLAVIOASĂ III. YEŞUA NOŢRI ŞI CREDINŢA MESIANICĂ IV. AFIRMAŢII DE CREDINŢĂ ÎN COMUNITATEA DE CREDINŢĂ APOSTOLICĂ Capitolul al II-lea: INTERLUDIU IUDAIC Capitolul al III-lea: CATEHEZĂ ŞI CATEHISME ÎN BISERICILE PRIMELOR CINCI SECOLE I. MANUALE CATEHETICE II. LOCAŞURI DE CATEHIZARE III. SEMNIFICAŢIA TERMENULUI „CREZ” Capitolul al IV-lea: MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ – DEFINIŢIE DE LUCRU ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI SALE I. MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ – DEFINIŢIE DE LUCRU 2
  • II. ARGUMENTE ÎN FAVOAREA EXISTENŢEI SAU ELABORĂRII UNEI MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ SECŢIUNEA A IV-A: TEOLOGIA SISTEMATICĂ A MESIANISMULUI RESTAURATOR HARTA TEOLOGIEI MONOTEISTE IUDEO-CREŞTINE CREZUL MESIANISMULUI RESTAURATOR I. BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURĂ II. DUMNEZEU III. TRIADOLOGIE IV. OMUL V. MÂNTUIREA VI. ISRAELOLOGIE VII. ÎNVIEREA ŞI JUDECATA SINTEZA „MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ – MANUAL DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ” PARTEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ Capitolul I: DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ Capitolul al II-lea: DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ (BIBLIOLOGIE) Capitolul al III-lea: DESPRE LIMBAJUL SACRU ŞI TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI PARTEA A II-A: DESPRE DUMNEZEU Capitolul al IV-lea: DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YIĦUD – TRIADOLOGIE) Capitolul al V-lea: DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE) Capitolul al VI-lea: DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU Capitolul al VII-lea: DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYAĦ (HA-BEN; MESIANOLOGIE) Capitolul al VIII-lea: DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUAĦ HA- QODEŞ; PNEUMATOLOGIE) Capitolul al IX-lea: DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ) PARTEA A III-A: DESPRE CREAŢIE Capitolul al X-lea: DESPRE ACTUL CREAŢIEI ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SA Capitolul al XI-lea: DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE) Capitolul al XII-lea: DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE) Capitolul al XIII-lea: DESPRE PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ (HAŞGAHAH) Capitolul al XIV-lea: DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE) Capitolul al XV-lea: DESPRE VOINŢA LIBERĂ Capitolul al XVI-lea: DESPRE PĂCAT (ĦET; HAMARTOLOGIE) PARTEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GHEULAH) 3
  • Capitolul al XVII-lea: DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI LEGISLAŢIA SA Capitolul al XVIII-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/ TORAH ŞI EVANGHELIA HARULUI Capitolul al XIX-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT Capitolul al XX-lea: DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE) Capitolul al XXI-lea: DESPRE FAPTELE BUNE Capitolul al XXII-lea: DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ PARTEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWH Capitolul al XXIII-lea: „PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE Capitolul al XXIV-lea: DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC Capitolul al XXV-lea: DESPRE SACRAMENTE Capitolul al XXVI-lea: DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM) PARTEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE Capitolul al XXVII-lea: DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE Capitolul al XXVIII-lea: DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ Capitolul al XXIX-lea: DESPRE VIAŢA DE FAMILIE Capitolul al XXX-lea: DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI (QEHILAH) Capitolul al XXXI-lea: DESPRE RELAŢIILE CREDINCIOŞILOR MESIANICI RESTAURATORI CU CREDINCIOŞI DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ Capitolul al XXXII-lea: DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE) Capitolul al XXXIII-lea: DESPRE JURĂMINTE Capitolul al XXXIV-lea: DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU SFERA SOCIO-CULTURALĂ Capitolul al XXXV-lea: DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU STATUL LAIC ŞI AUTORITĂŢILE CAPITOLUL AL XXXVI-LEA: DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU EDUCAŢIA ŞI ŞCOLARIZAREA CAPITOLUL AL XXXVII-LEA: DESPRE VREMURILE FINALE (HA-AĦARIT HA-YAMIM; ESHATOLOGIE) ADDENDA VOCABULAR REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ – CINCISPREZECE TEZE DE CARL F.H. HENRY 4
  • DECLARAŢIA DE LA CHICAGO CU PRIVIRE LA INERANŢA BIBLICĂ Expunere şi fundal Declaraţie rezumativă Articole de afirmare şi negare Expunere Creaţie, revelaţie şi inspiraţie Autoritatea: Hristos şi Biblia Infailibilitate, ineranţă, interpretare Scepticism şi criticism Transmitere şi traducere Ineranţă şi autoritate BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 5
  • CUVÂNT CĂTRE CITITORI Această carte este circumscrisă sferei denumită în mod obişnuit „religie”. În consecinţă, credincioşi ai diferitelor religii care nutresc pur şi simplu dorinţa de a-şi deschide orizontul biblic îl vor lectura în feluri proprii, cercetători din cadrul diferitelor ştiinţe care alcătuiesc mozaicul religiologiei îl vor examina critic, ca pe un text întemeietor1 , iar mitologii s-ar putea să-l considere o încercare mitopoetică. Întrucât este un text care aş dori să circule liber şi să fie dezbătut, cartea se poate descărca, multiplica şi distribui gratuit dacă – şi numai dacă – persoanele interesate vor respecta cele trei (şi chiar patru2 ) condiţii prezentate mai jos. Îndemnuri Am scris această lucrare tremurând de frica pricinuită de asumarea unei misiuni pe care o percepeam – şi încă o mai percep – ca fiind imensă şi depăşind puterile unui sărman om. De multe ori m-am rugat să identific Adevărul, să-l pătrund şi să pot scrie din interiorul său. Cititorii vor stabili în ce măsură am izbutit aceasta. Fiind un om mărginit, este cert că lucrarea pe care am elaborat-o conţine nu numai adevăr, ci şi eroare. Pentru lucrurile corecte şi bune din ea, toată slava I Se cuvine DOMNULUI, ştiind că „Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”3 Pe de altă parte, erorile din lucrare mi se datorează mie, nedesăvârşitului. Îmi alătur glasul cuvintelor psalmistului: Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă, şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, Şi du-mă pe calea veşniciei!4 În ceea ce-i priveşte pe cititori, poate că unii vor ajunge la concluzia că le sunt utile părţi sau capitole din ea şi vor dori să le întrebuinţeze. Pentru aceştia, am trei îndemnuri: primul ar fi să nu se pripească, ci să-şi amintească îndemnul Apostolului: „...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău.”5 Al doilea îndemn este ca atunci când vor prelua părţi din lucrare, să-şi amintească legea copyright-ului dumnezeiesc: 1 Iată, de exemplu, ce scria Mircea Eliade: „Fiecare document ne este preţios prin dubla revelaţie pe care o realizează: 1) ca hierofanie, pune în lumină o modalitate a sacrului; 2) ca moment istoric, dezvăluie o situaţie a omului în raport cu sacrul.” Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, ed. a V-a, trad. M. Noica, p. 22 ş. urm. 2 Aluzie la Proverbele, 30:15,18,21,29. 3 Rom. 11:36. 4 Ps. 139:23,24. 5 I Tes. 5:21,22. 6
  • De aceea, iată, zice Domnul, am necaz pe proorocii care îşi ascund6 unul altuia cuvintele Mele. Ieremia, 23:30. Daţi dar Cezarului ce este al Cezarului, şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu! Evanghelia după Matei, 22:21b. …cui datoraţi cinstea, daţi-i cinstea. Epistola către romani, 13:7. Al treilea îndemn îl adresez cititorilor care opinează că lucrarea de faţă conţine greşeli majore: după ce lecturează această lucrare, ei au sarcina, înaintea lui Dumnezeu, a propriei lor conştiinţe şi înaintea altora, de a-şi asuma truda şi riscul de a scrie lucrări de o acurateţe mai mare şi o valoare superioară. Le voi citi cu bucurie. Rugăciune Şi, în final, poate că atunci când vor citi lucrarea, unii cititori îşi vor aminti să înalţe rugăciuni înaintea Tatălui pentru mine. Acestora le sunt cu atât mai recunoscător. 6 Dumitru Cornilescu a tradus eronat acest verset: termenul ebraic ganav (klepto, în Septuaginta) înseamnă „a fura”, nu „a ascunde”. (Scriind acestea, nu afirm că aş fi profet, nici că aceste cuvinte ar fi Cuvântul pur al DOMNULUI!) 7
  • PROLEGOMENE Un sultan auzise despre marea înţelepciune a unui mare rabin din cuprinsul împărăţiei sale. Îl chemă atunci ca să se convingă dacă zvonul era întemeiat. Când soseşte evreul, este îndată adus în faţa sultanului, care probabil era dintru’nceput dispus să vadă în fiece gest al rabinului o profunzime de oracol. Rabinul, săracul, nu ştia şi nici prin minte nu-i trecea de ce l-au adus la curte harapii înarmaţi cu iatagane. Se cam temea el de Luminăţia Sa, dar ca să nu dea de bănuit că şi-ar cunoaşte vreo vină, îşi ţinea şi el firea cum putea, mângâindu-se şi făcându-şi curaj cu gândul că, la urma urmei, şi el e un fel de împărat peste credincioşii lui Israel. De cum îl văzu Sultanul, fără a spune o vorbă, întinse către evreu mâna cu deget ridicat în sus. Rabinul rămase un moment înspăimântat apoi, privindu-l în ochi întinse şi el către sultan mâna, dar cu două degete ridicate. Sultanul rămase surprins, dar faţa i se lumină de admiraţie. Atunci, după alte clipe de gândire, făcu alt semn: învârti pumnul prin aer de la dreapta la stânga; de data aceasta evreul, fără şovăială, de parcă venise de-acasă cu lecţia învăţată, făcu şi el acelaşi gest, dar de la stânga la dreapta. Din ce în ce mai încântat, sultanul porni la o nouă încercare ca să vadă până unde merge marea înţelepciune a rabinului: luă o mână de orez dintr’un vas şi-l azvârli pe jos, lângă treptele tronului, cu un gest măreţ de semănător. Rabinul se repezi şi strânse orezul, grăunte cu grăunte, punându-l în sân. Încântat de replicile mute dar elocvente ale evreului, sultanul îi făcu daruri mari şi-i dete drumul să plece. Ce sens aveau oare toate aceste gesturi misterioase? Curtenilor săi, sultanul le explică astfel convorbirea cu marele rabin: „Mai întâi i-am arătat că: unul este Dumnezeu. El mi-a răspuns atunci: şi cu profetul său, fac doi. Pe urmă i-am arătat prin semne că soarele se învârteşte pe bolta cerului, de la răsărit spre apus; el atunci ghicindu-mi gândul mai repede decât cum aş fi crezut, mi-a arătat repede că, dimpotrivă, pământul se’nvârteşte de la apus spre răsărit. Zvârlind boabele de orez pe jos, i-am dat a înţelege că astfel a risipit Dumnezeu pe fiii lui Israel. El atunci s’a dus şi culegând boabele în sân mi-a răspuns de fapt că: astfel se vor aduna toţi în sânul lui Abraham”. Cum explică însă rabinul convorbirea cu împăratul? „Cum mă văzu, repezi de-odată mâna cu degetul întins spre mine, dându-mi a înţelege că o să-mi scoată un ochi. Eu, ca să arăt că nu-mi pasă, îi răspund prin semne că eu o să-i scot pe amândoi. El atunci mi-arată că aşa o să mă ia de cap şi o să mă învârtească. Eu, ca să mă ţin tot dârz, îi arăt că şi eu o să-l învârtesc de cap în partea cealaltă. La urmă, dacă vede că nu mă sperii, vrea să mă uimească cu bogăţia lui; ia un pumn de orez şi-l aruncă pe jos: astfel voia să arate că el e atât de grozav că poate să-şi bată joc de lucrul scump. Eu mi-am zis atunci: pentru mine orezul e lucru de preţ, eu sunt om sărac; dacă nu-ţi trebuie ţie, îmi trebuie mie.”7 Am ales să deschid această carte printr-o anecdotă care are rolul de a sublinia faptul că, în actul de comunicare, oamenii nu se pot baza pe gesturi, intuiţii sau telepatie. Dimpotrivă, comunicarea limpede se bazează pe cuvinte clare, după cum spunea Norman L. Geisler, citându-l pe A.N. Whitehead: Exprimarea precisă este până la urmă o condiţie pentru realizarea vie, pentru eficienţă, pentru înţelegere şi pentru supravieţuire, deoarece progresul conceptual – fie că este 7 Achim Mihu, Antropologie culturală, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 98-99. 8
  • vorba despre adevărul ştiinţific, fie că este vorba despre cel religios – este mai ales un progres în conturarea conceptelor, în eliminarea abstracţiilor artificiale sau a metaforelor parţiale şi în dezvoltarea noţiunilor care se înfig tot mai adânc în solul realităţii8 . Atunci când comunicarea se realizează prin intermediul unei scriituri, acolo unde nu se poate recurge la ajutorul limbajului corporal sau al mimicii, lucrurile stau cu atât mai serios. Astfel, în scrierea acestei cărţi, m-am străduit să pun cuvintele în slujba Cuvântului. Conştient sau nu, oamenilor le place ordinea, iar o lucrare scrisă în mod sistematizat, care respectă metoda rabinică kal ve-homer, de la uşor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut la necunoscut, analizând părţile şi reconstituind întregul, urmărind firul evenimentelor în ordine cronologică, făcând inferenţe, analizând nexuri cauzale (legături „cauză-efect”), este o carte care poate fi lecturată mai facil decât altele, iar informaţiile prezentate de ea vor fi reţinute mai uşor. Această lucrare de dimensiuni mari se doreşte a fi un text întemeietor, o lucrare deschizătoare de drumuri noi, a cărei menire este aceea de a fi o Proclamaţie a Mişcării Mesianice Restauratoare, la care vor adera toţi aceia care simt că au această chemare, şi aceasta cu atât mai mult cu cât acum am ajuns, se pare la sfârşitul vremurilor, adică la sfârşitul istoriei. Viitorul care ne-a mai rămas este extrem de scurt: Mesia este deja cu mâna pe zăvorul uşii şi în foarte scurt timp vom păşi în eshaton. Totuşi, atât cât putem, trebuie să ne implicăm în făurirea viitorului, angrenaţi într- o misiune sfântă împreună cu Dumnezeu, iar Biblia (şi Talmudul, de asemenea) ne îmbie la aceasta: 11 Având în vedere că toate aceste lucruri vor fi distruse astfel, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, trăind nişte vieţi sfinte şi evlavioase, 12 aşteptând şi grăbind venirea9 zilei lui Dumnezeu, zi în urma căreia cerurile vor fi distruse prin foc, şi corpurile cereşti vor fi topite prin ardere. II Petru, 3:11,12. Altfel spus, apostolul Petru scrie credincioşilor despre anumite evenimente apocaliptice viitoare iar apoi, o dată ce acestea sunt conştientizate, destinatarii sunt îndemnaţi să trăiască sfânt şi evlavios, aşteptând venirea „zilei lui Dumnezeu”. Mai mult, printr-un asemenea modus vivendi, credincioşii vor grăbi venirea acestei „zile” – indiferent ce ar însemna ea acum10 . Aceasta ne duce la discutarea primei părţi a titlului: ce înseamnă „mesianism” şi mai ales „Mesianism Restaurator”? Spus foarte pe scurt, mesianism înseamnă credinţa în Mesia şi trăirea unei vieţi tot mai sfinte şi mai evlavioase, în conformitate cu cuvintele Sale, fapt care va determina venirea şi chiar grăbirea zilei lui Dumnezeu, în care, pentru a continua cuvintele apostolului şi pentru a nu scoate pasajul din context, vor veni „ceruri noi şi un pământ nou, în care va locui dreptatea”11 . Pe măsură ce vor lectura această carte, cititorii vor 8 Norman L. Geisler, Filozofia religiei, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1999, p. 250. 9 3:12 Sau: aşteptând cu nerăbdare venirea. N. tr. 10 Autorul acestui studiu are în lucru o carte care va trata timpul sacru în Biblie şi în care va fi prezentată această zi şi semnificaţiile sale. 11 II Pet. 3:13. 9
  • descoperi că Mesianismul Restaurator îşi extrage esenţa din Biblia scrisă în trecut, îşi aruncă ancora în eshatonul care stă să se prăvălească peste noi, dar depune toate eforturile să trăiască prezentul vieţuind curat, făcând bine, sfinţind cele ale firii zidite. În alte cuvinte, îndemnul meu pentru cititori este să facă binele astăzi, aici, acum: omul sfinţeşte locul… Însă, preferând să las cititorilor descoperirea semnificaţiei depline a titlului, voi puncta acum câteva repere care vor fi utile pentru orientarea în această carte. În Secţiunea I voi face câteva referiri scurte la lume, viaţă şi om, iar apoi voi stabili conceptele cu care voi opera, le voi amplasa în demersul general, le voi defini, iar apoi voi integra într-o constelaţie de relaţii, inclusiv culturologice şi religiologice. În Secţiunea a II-a voi discuta despre mesianisme, despre iudaismul rabinic şi ramurile principale ale religiei creştine şi voi delimita Mesianismul Restaurator de acestea. În Secţiunea a III-a voi examina lungul drum al afirmaţiilor de credinţă monoteiste spre închegarea lor în Crezuri şi Mărturisiri de credinţă. Ultima secţiune, a IV-a, stă sub semnul rostirii lui Norman L. Geisler: „Mijloacele primare ale expresiei religioase lingvistice sunt revelaţia scrisă, crezul şi dogma.”12 Ca atare, voi prezenta teologia sistematică a Mesianismului Restaurator, redată în forma unui Credo şi a unei sinteze făurite între o Mărturisire de credinţă şi un manual de teologie sistematică. 12 Norman L. Geisler, op. cit., p. 249. 10
  • SECŢIUNEA I VIAŢĂ ŞI CONCEPTE Capitolul I SACRU, ANTROPOGENEZĂ, RELIGIOZITATE, RELIGIE I. SACRU ŞI ANTROPOGENEZĂ În urmă cu câteva decenii, Ioannis Zizioulas, vorbind despre creaţie şi despre, se frământa cu întrebarea „Care este locul şi rolul teologiei creştine în societatea de astăzi? Cu ce ar putea ajuta teologia creştină la tămăduirea crizei actuale?” Şi mărturisea: Teologia nu poate şi nu trebuie să rămână ruptă de creaţia civilizaţiei. Este o mare nenorocire faptul că în epoca noastră teologia creştină a văzut foarte adesea negativ cultura, ştiinţa etc., lucru care vine în mod radical în contradicţie cu ceea ce crede şi propovăduieşte. E regretabil deopotrivă faptul că, datorită presiunilor Iluminismului, în societatea apuseană Biserica şi teologia au fost marginalizate, devenind incapabile atât să vatăme, cât şi să servească civilizaţiei actuale13 . Lucrarea de faţă dă răspuns interogaţii, prezentând pe larg o concepţie despre lume şi viaţă, Weltanschauung-ul Mesianismului Restaurator. Se va vedea că această concepţie este teocentrică; totuşi, pentru discutarea sa, pornim de la un dat antropologic: sacrul. Ce este sacrul, care îi determină pe oameni să creadă şi să acţioneze în moduri „religioase” şi despre care Mircea Eliade, faimosul istoric al religiilor, spunea că se află în centrul oricărei religii?14 Răspunsul nu este uşor de dat; dimpotrivă, a vorbi despre sacru este o întreprindere riscantă, întrucât atunci când încercăm să-l definim, el se dovedeşte a fi foarte abil şi refuză a se lăsa definit, ci cel mult decelat. Mircea Eliade nu numai că „localizează” sacrul, dar, de asemenea, îl şi surprinde în manifestările sale: „Sacrul” este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi, sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios.15 13 Ioannis Zizioulas, Creaţia ca euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, trad. C. Papacioc, p. 51-52. 14 Michel Malherbe, Enciclopedia religiilor, vol. al II-lea, Editura Nemira, Bucureşti, 2013, trad. E.M. Fetic şi L. Vişinescu, p. 23. 15 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, Editura Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag, p. VIII. 11
  • Şi, în altă parte, ilustrul istoric contesta evoluţia simţirii religioase a omului: „Homo faber a fost totodată homo ludens, sapiens şi religiosus.”16 Aşadar, savantul lăsa să se înţeleagă faptul că sacrul este în esenţa omului, fiind prezent încă de la apariţia sa. Vizavi de sacru filosoful francez Roger Caillois întâmpinase aceeaşi problemă de conceptualizare, dar a tranşat-o punând sacrul în opoziţie cu profanul şi spunând, simplu, că sacrul nu este profanul!... Însă, chiar dacă există o opoziţie între un element şi celălalt, apare automat şi o relaţie: sacrul este pus în relaţie cu profanul – şi momentan nu este important că această relaţie este antagonică17 . Filosoful francez confirmă şi explică: Aceste două lumi, aceea a sacrului şi aceea a profanului, se definesc riguros numai una prin alta. Se exclud şi se presupun. Zadarnic am încerca să reducem opoziţia lor la vreo alta: ea se prezintă ca un dat imediat al conştiinţei. Poate fi descrisă, descompusă în elementele ei, i se poate face teoria. Însă nu stă în puterea limbajului abstract să-i definească însuşirea proprie, după cum nu-i este cu putinţă s-o formuleze pe aceea a unei senzaţii. Sacrul apare astfel ca o categorie a sensibilităţii. La drept vorbind, este categoria pe care se reazemă atitudinea religioasă, aceea care-i dă caracterul specific, care-i impune credinciosului un sentiment de respect aparte, care-i imunizează credinţa împotriva spiritului de examen, o sustrage discuţiei, o plasează în afara raţiunii şi dincolo de ea.18 Teologul şi filosoful german Rudolf Otto a încercat şi el să definească sacrul, dar se pare că nu a reuşit şi a preferat să scrie că acesta este o categorie de interpretare şi de evaluare ce nu există, ca atare, decât în domeniul religios, o categorie complexă ce poartă în sine un element ce se sustrage raţionalului, ce este complet inaccesibil înţelegerii conceptuale şi este inefabil. Acest sacru – dezvoltă el – este trăirea pe care o ai atunci când te întâlneşti cu o prezenţă exterioară numinoasă, care are o putere absolută (majestas), iar când simţi aceasta, acest sentiment se răsuceşte spre tine şi-ţi reflectă o trăire nouă, aceea a stării de creatură totalmente dependentă de Creator, de creatură ce se prăbuşeşte în propriul ei neant şi se pierde în faţa a ceea ce este mai presus de orice creatură, de creatură care se cutremură şi se îngrozeşte. Creatura nu poate să înţeleagă raţional sentimentul intens ceea ce-i invadează afectele, acesta este indicibil, tainicul o face să se îngrozească, dar o şi atrage, o umple de dorinţa de a venera şi de exuberanţă... Sacrul este, aşa-zicând, mysterium tremendum et fascinans19 . Pe aproximativ aceeaşi linie discursivă se deplasează şi istoricul Lucian Boia. În tratarea pe care o face ansamblurilor sau structurilor arhetipale „susceptibile (…) să acopere esenţialul unui imaginar aplicat evoluţiei istorice”, profesorul Boia vorbeşte despre „Conştiinţa unei realităţi transcendente”, pe care o precizează ca fiind: „realitate invizibilă, insesizabilă, dar cu atât mai semnificativă faţă de realitatea evidentă şi tangibilă. Este domeniul supranaturalului şi al manifestărilor sale perceptibile care compun miraculosul. Supranaturalul poartă cel mai adesea amprenta sacrului”, iar apoi 16 Ibid., p. 7. 17 Termenul profan provine din latinescul pro-fanum, adică „din afara templului”, scrie Michel Malherbe, op. cit., p. 23, nota de subsol. 18 Roger Caillois, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, ed. a doua revizuită, 2006, trad. Dan Petrescu, pp. 19-20. 19 Rudolf Otto, Sacrul – Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, trad. Ioan Milea, pp. 11-20. 12
  • încheie evidenţiind: „Tot acest complex defineşte o caracteristică mentală universal prezentă, intrinsecă condiţiei umane.”20 Aşadar, toţi oamenii au înzidit în sine sacrul. Sau, pentru a întrebuinţa cuvintele lui Mircea Eliade, vom spune că „…omul, chiar şi cel mai areligios, mai păstrează încă în adâncul fiinţei sale un comportament orientat religios.”21 În ceea ce priveşte sacrul şi existenţa sa, autorul acestui studiu porneşte de la textul biblic ca fiind temelia şi autoritatea convingerilor sale. Primele două capitole din cartea Facerea ne arată faptul că Elohim, Dumnezeul creator, plămădeşte omul din ţărâna pământului şi-l însufleţeşte expirând în nările sale, iar omul s-a făcut astfel un suflet viu22 . În acest proces de antropogeneză, Făcătorul a pus în om trebuinţe fundamentale23 : Am fost făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, deci suntem legaţi de El, după cum copia unui tablou este legată de originalul după care a fost făcut. Această legătură indisolubilă între om şi Dumnezeu defineşte nevoia de Dumnezeu a omului. Suntem făcuţi după chipul celei mai semnificative realităţi din univers, deci adânc în fibrele fiinţei noastre este săpată o profundă nevoie de semnificaţie. Şi suntem făcuţi după chipul unui Dumnezeu care reprezintă o pluralitate intrinsecă — „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră” (1:26) — deci, adânc în noi, există o profundă nevoie de comuniune. Aşadar una dintre posibilele definiri ale chipului lui Dumnezeu în om poate fi făcută pe planul nevoilor fundamentale ale omului — nevoia de Dumnezeu, nevoia de semnificaţie şi nevoia de comuniune sau de semeni — sau pe planul relaţiilor: relaţia cu Dumnezeu, relaţia cu noi înşine şi relaţia cu semenii.24 Aşadar, nevoile fundamentale ale omului, această fiinţă dialogică, îl mână pe acesta la încercarea de a stabili o constelaţie de relaţii prin care şi-ar putea împlini trebuinţele. Întrucât valoarea sa de creatură nu este intrinsecă, ci derivată de la Creator, omul vrea să stabilească o comuniune cu o comunitate de semeni care să-i acorde semnificaţie (relaţiile interpersonale), precum şi o comuniune cu sine însuşi (relaţia intrapersonală), dar mai ales cu Dumnezeu. În lucrarea menţionată, Beniamin Fărăgău inserează un desen simplu, dar elocvent25 : 20 Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi, p. 28. 21 Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. B. Prelipceanu, p. 141. 22 Genesa, 1:26-28; 2:7. 23 Beniamin Fărăgău, Genesa – Un nume legat de Dumnezeu, ori de „cărămizile şi smoala” realizărilor noastre?, Risoprint, Cluj-Napoca, 2009, ed. a doua revizuită, p. 46. 24 Beniamin Fărăgău, Pentateuhul – Cartea lui Moise, Fundaţia „Istoria Binecuvântării”, Cluj-Napoca, 2002, p. 13. 25 Ibidem, p. 16. 13
  • Dar lucrurile nu se opresc aici: atunci când, potrivit Sfintelor Scripturi, Dumnezeu l-a plămădit pe om din ţărâna pământului şi l-a însufleţit prin suflarea Sa expirată în nările lui26 , făcându-l purtător al chipului Său27 şi chiar chip al Lui28 , Elohim-Creatorul a pus în sufletul acestuia rădăcina din care odrăslesc aceste trebuinţe şi relaţii, un nucleu dur care dă consistenţă sufletului omenesc: sacrul. Textura sa este alcătuită din fire întreţesute, cum ar fi trebuinţa de transcendent, de taină, de inefabil, de a se minuna, de a venera, de a celebra etc. Fiorul sacrului existent în cele mai intime unghere ale sufletului îl face pe om să fie un homo religiosus, care are nevoia fundamentală de a se închina, tânjeşte să se-nchine şi nu poate altfel decât să se închine. Apologetic vorbind, omul „va rămâne de-a pururi un subiect credincios.”29 Acest sacru este acela care face ca relaţia cu Dumnezeu să fie caracterizată de transcendenţă sau cel puţin de o receptivitate a divinului, de o capacitate de a răspunde idealului divin cu reverenţă şi de a deveni tot mai asemănător lui Dumnezeu30 . De asemenea, relaţiile intra- şi inter-personale ale omului îşi au rădăcina tot în sacru. Această afirmaţie nu este gratuită, dar nu este acum momentul pentru argumentarea sa: cititorul poate s-o identifice aruncând o privire chiar şi fugară la groaza de moarte inerentă oamenilor, la ritualurile funerare existente pretutindeni, săvârşite în onoarea răposaţilor şi, în general, la tanatologie şi va trage singur concluziile care se impun. II. RELIGIOZITATE Numinosul pe care-l percepe omul – pentru a opera cu termenul lui Rudolf Otto – şi sentimentul de groază pe care-l simte omul care percepe sacrul irump, se manifestă şi, în consecinţă, ele pot fi observate, categorisite, testate, cuantificate, administrate. Sacrul, 26 Gen. 1:26-28; 2:7. 27 I Cor. 15:49. 28 I Cor. 11:7. 29 Florin Georgescu, Societate şi religie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 9. 30 Louis Berhhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Grand Rapids, Michigan, ed. 1988, p. 203. 14
  • fiorul transcendenţei resimţit în străfundurile fiinţei omeneşti, zămisleşte religiozitatea, adică un ansamblu de atitudini şi trăiri interioare care ţin de transcendent, de mistic, trăiri care se exprimă în trei moduri comportamentale31 : A. Modul teoretic: 1. În oameni subzistă nu numai un „fior al sacrului”, adică un ansamblu de atitudini şi trăiri transcendente, chiar mistice, ci şi o raţionalitate, iar cele două se întreţes, stabilesc o relaţie osmotică. Ponderea raţionalităţii şi a fiorului sacru diferă nu numai de la situaţie la situaţie – altfel spus, oamenii acordă mai multă sacralitate unor anumite situaţii sau elemente – ci şi de la om la om. Unii oameni îşi vor ridica întrebări esenţiale, proprii condiţiei umane32 , mai mult decât alţii, care pot fi mai predispuşi spre intuiţii şi revelaţii. În oricare din aceste cazuri, oamenii vor învesti lumea cu semnificaţii, vor crede şi vor afirma că sacrul subzistă în „puteri” sau „forţe” de genul zeilor, al demonilor sau geniilor, al strămoşilor sau al manei. Mai mult, ei vor crede că aceste „puteri” se manifestă concret în pietre, copaci, apă, foc, animale, munţi etc. Aşadar, avem de-a face cu apariţia unui adevăr de corespondenţă între „putere” şi simbolul său, adică apare actul de „simbolare”. (Să nu uităm că Ernst Cassirer spunea că omul nu e „un animal rationale, ci un animal symbolicum”33 .) Această „simbolare” – ne spune Adela Becleanu-Iancu – este „actul conştient graţie căruia un obiect, un fenomen, un act sau o trăsătură sunt «înzestrate cu sens», când acestea «devin», adică sunt considerate într-un context ce îndeplineşte funcţia de semnificant sau, după cum se arată textual, «înzestrarea cu sens a unui obiect sau act, înţelegerea şi evaluarea sensurilor astfel acordate». Acest atribut aparţine în exclusivitate sferei umanului, el există dat «de o fiinţă umană şi este înţeles şi apreciat de alte fiinţe umane». Rezultatul acestei activităţi, «produsul simbolării» îl formează simbolatele (…) o clasă de fenomene formată din obiecte şi evenimente dependente de simbolare.”34 Atunci când lucrul concret care urmează a fi simbolat 31 Modurile de manifestare ale religiozităţii constituie obiectul de studiu al sociologiei religiilor. Structura următoare este o elaborare a unor aspecte tratate de Joachim Wach, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54, afirmaţie reiterată de Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. A se vedea şi Claude Rivière, op. cit., p. 19, precum şi Michel Malherbe, întreaga operă citată. 32 Aceste întrebări sunt de genul: „Cine sunt eu? Care este semnificaţia şi scopul meu în lume? De ce există răul în lume? Ce se întâmplă cu oamenii după ce mor?” etc. 33 Ernst Cassirer, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman, p. 45. Aceasta este, de fapt, o contestare a sintagmei animal rationale, enunţată de Aristotel şi preluată de mulţi alţi gânditori. 34 Adela Becleanu-Iancu, Geneza culturologiei româneşti, Editura Junimea, Iaşi, 1974, p. 26, apud Leslie A. White, The Concept of Culture. 15
  • este sacru, şi simbolul său va fi învestit cu sacralitate35 , adică va fi sacralizat36 . 2. Vizavi de „puteri”, lume şi viaţă, oamenii frământaţi de fiorul sacrului îşi vor pune întrebări, vor descoperi (sau inventa) semnificaţii, vor formula răspunsuri credibile, cu aparenţe de realitate, vor dezvolta un set de atitudini. Practic, ei făuresc un Weltanschauung pe care doresc să-l împărtăşească şi altora. Modurile în care aceşti oameni vor comunica Weltanschauung-ul lor va fi prin intermediul „povestirii” (concepte, mituri, credinţe, doctrine, dogme, cărţi), prin „simbolare”, adică întruchiparea concepţiilor în simboluri (sau chiar într-un sistem de simboluri) şi prin punerea sa în scenă în moduri practice, după cum vom vedea mai jos. B. Modul practicii publice: 1. Oamenii care se singularizează – de pildă, îndeletnicindu-se în mod primordial şi esenţial cu cele sacre – vor fi aleşi şi „con-sacraţi”37 ; 2. Oamenii consacraţi instituie unele moduri de adorare (gesturi simbolice, rituri, ritualuri) sau chiar un cult; 3. Construirea unor spaţii sacre (altare, monumente religioase, sanctuare, temple) sau decretarea lor ca atare38 va înrădăcina sacrul în sol39 , metamorfozându-l în „religie locală”; 4. O modalitate practică de manifestare în public a religiozităţii o reprezintă şi procesiunile religioase sau pelerinajele la locurile sacre. C. Modul social – cultul socialmente instituit al realităţii eterne40 : 1. Oamenii consacraţi comunică cu societatea, îi împărtăşesc Weltanschauung-ul şi mesajul lor prin intermediul „povestirii”: cuvântul (mituri orale, doctrine şi dogme scrise), gestul (ritualul), simbolul şi semnificaţia41 : a. Primul strat al mesajului povestirii este deschis tuturor (exoterism), însă aspectele ocultate (poate chiar esoterice) sunt comunicabile numai celor iniţiaţi (într-un fel sau altul). Semnificaţiile mesajului, întruchipate într-un sistem de simboluri gândit şi elaborat, vor facilita receptarea şi comprehensiunea mesajului, având capacitatea de a stârni în 35 Învestită cu sacralitate, o pictură devine o icoană, un fetiş sau o statuie devine zeul însuşi, câteva bucăţi de stofă un stindard sau un drapel etc. 36 În privinţa Bibliei şi a simbolurilor, Maurice Cocagnac scria: „Simbolul este, în Biblie, carnea limbajului”, iar mai jos îl cita pe Paul Ricoeur care spunea „Simbolul dă de gândit.” Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice – Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. M. Slăvescu, p. 7. 37 În imensa majoritate a cazurilor este vorba despre includerea lor în tagme preoţeşti sau sacerdoţii bine organizate, dar şi sfinţii singuratici, magicienii şi regii trebuie să fie recunoscuţi ca personaje consacrate. 38 În această categorie intră şi anumite oraşe, munţi, râuri etc. 39 Roger Caillois, op. cit., p. 20. 40 Bine-găsita expresie îi aparţine lui Leszek Kolakowski, Religia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, trad. S. Mărculescu, p. 11. 41 După Norman L. Geisler, op. cit., pp. 247-252. Autorul mai menţionează şi expresiile religioase găsite în Artă, Imagine, Conduită şi Instituţii, la nota 1, p. 265. 16
  • cei care le înţeleg motivaţii şi dispoziţii puternice, profunde şi durabile42 ; b. În urma comunicării Weltanschauung-ului şi a aderării unora la acesta se constituie comunitatea cultică, aceasta putând fi clanul, confreria, biserica, secta, asociaţiile de cult sau întreaga societate; c. Prin intermediul oamenilor consacraţi, comunitatea cultică „tradiţionează”, adică transmite prin tradiţie generaţiilor următoare, care sunt moştenitoare şi păstrătoare, acest Weltanschauung care induce o anumită etică şi moralitate religioasă, respectarea unei credinţe şi participarea la anumite instituţii religioase (iniţiere, căsătorie, deces şi funeralii), fapte care se vor învedera într-un anumit comportament cultural sau vor fi chiar generatoare de cultură; d. Comunitatea cultică nu se exprimă numai printr-un anumit comportament etico-moral religios, ci şi pe plan artistic (muzică, dans, pictură, sculptură, arhitectură, veşminte), economic (o anumită raportare la bunuri şi bani), istoric, intelectual-educativ, socio-politic. Sacrul, aşadar, zămisleşte religiozitatea care, la rândul său, se concretizează într- un sistem religios sau într-o religie. Lucrarea de faţă este elaborată de un credincios monoteist trinitarian. Din punct de vedere istoric, bazele monoteismului au fost puse de patriarhul Avraham, un semit sumerian, care a trecut de la sistemul religios politeist la cel henoteist, ajungând, în final, la închinarea monoteistă. Pentru ca persoanele care-şi vor da osteneala să citească această lucrare şi vor să înţeleagă semnificaţiile pe care le atribuim sintagmelor „sistem (religios)”, „sistem politeist, henoteist şi monoteist”, vom schimba puţintel registrul discursiv, aducând în discuţie aceste semnificaţii. Potrivit Dicţionarului de filozofie, sistem înseamnă [M]ulţime de elemente şi mulţime de relaţii (în sisteme reale, interacţiuni) dintre aceste elemente, relaţii relativ invariante faţă de anumite reguli ale transformărilor care formează structura acestor mulţimi. Totalitatea de elemente care constituie sistemul nu poate fi redusă la elementele sale sau definită prin ele. Sistemul are proprietăţi specifice pe care nu le au în mod necesar, elementele sale şi, prin urmare, acestea nu rezultă din şi nu sunt reductibile la proprietăţile componentelor sistemului. Nefiind reductibile la elementele care le compun, sistemele posedă proprietatea integralităţii, au caracter integral. (...) Într-un sistem integral, dată fiind legătura dialectică dintre întreg şi parte, ansamblul este condiţionat de către componente, iar acestea din urmă sunt supuse unei acţiuni integratoare din partea sistemului. Orice sistem este alcătuit din subsisteme, care reprezintă, fiecare în parte, alte sisteme, cărora le sunt subordonate ansambluri de elemente.43 42 Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 90. 43 „Sistem”, în Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978, pp. 638-639. 17
  • În conformitate cu acelaşi dicţionar, politeismul înseamnă „formă de religie care admite existenţa concomitentă a mai multor zeităţi”44 , henoteismul este „formă a religiei în care credincioşii adoră un singur Dumnezeu, fără a exclude existenţa altor divinităţi”45 , iar monoteismul se explică drept „concepţie teologică ce admite existenţa unui singur Dumnezeu, distinct de lume (în opoziţie cu politeismul)”46 . Să mai menţionăm un lucru important: sistemul religios politeist era deschis, adică interacţiona cu mediul, se raporta critic şi creator la noi descoperiri „ştiinţifice”, la noi realităţi sociale şi istorice, cum ar fi urbanizarea, declinul relaţiilor gentilic-tribale în favoarea celor citadine sau edificarea construcţiilor monumentale. Sistemul religios politeist era sincretist, acceptând zeităţi noi, cu mituri noi, atribute noi asumate de zeităţi mai vechi, adică identificare sau omologare a zeităţilor (Inanna cu Iştar, Dumuzi cu Tammuz etc.), elaborând sinteze, cum a fost cea proprie simbiozei sumero-akkadiane sau, mai târziu, cea proprie culturii şi civilizaţiei asiro-babiloniene. În cele ce urmează voi trece la tratarea conceptului „religie”, un concept vast şi polimorf. III. RELIGIA ŞI ELEMENTELE SALE COMPONENTE Sacrul şi religiozitatea prin care se exprimă acesta duc, aşadar, la închegarea unor sisteme religioase şi chiar la religii. Pentru a ne continua demersul, este necesar să clarificăm înţelesul acestui termen, dar, la fel ca în cazul discuţiei despre sacru, şi termenul „religie” ne rezervă câteva surprize neplăcute. Prima surpriză ţine de etimologia noţiunii: „religie” provine din latinescul religio, dar încă din vremea lui Cicero nu se ştia de unde provenea şi ce semnifica iniţial acest termen. Una din explicaţiile sale etimologice este că acesta ar proveni din latinescul re- ligare, care înseamnă „a (se) re-lega, a (se) lega din nou”. Dacă aceasta este, într-adevăr, explicaţia termenului, atunci înseamnă că el revelează dorinţa omului de a se re-lega de sacru sau chiar de divinitatea de care ştie că, într-un fel sau altul, s-a înstrăinat, iar relegarea se face în vederea fericirii şi a mântuirii – indiferent cum ar fi definită această mântuire de „religiile” care discută despre ea. A doua surpriză este accea că noţiunea de „religie” rămâne deosebit de alunecoasă: Mircea Eliade, eruditul istoric al religiilor, deplângea situaţia, scriind că „Este regretabil că nu dispunem de un cuvânt mai precis…”47 ; alţii au afirmat că „este imposibil să ne sprijiim pe o definiţie «în determinare» a fenomenului religios” şi s-au simţit obligaţi să pornească de la „o definiţie «în extensie», descriind lucrările considerate unanim ca fiind relevante în acest domeniu disciplinar”48 , în timp ce antropologul Clifford Geertz a dat definiţia următoare: 44 „Politeism”, în op. cit., p. 542. 45 „Henoteism”, în op. cit., p. 324. 46 „Monoteism”, în op. cit., p. 471. 47 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5. 48 Marie-Odile Géraud, Olivier Leservoisier, Richard Pottier, Noţiunile-cheie ale etnologiei – Analize şi texte, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. Dana Ligia Ilin, p. 281. 18
  • ...religia este (1) un sistem de simboluri care acţionează (2) în vederea statornicirii în oameni a unor dispoziţii şi motivaţii puternice, profunde şi durabile, (3) prin formularea unor concepţii de ordin general cu privire la existenţă şi (4) prin înveşmântarea acestor concepţii cu o aură de realitate atât de credibilă încât (5) dispoziţiile şi motivaţiile respective par să se sprijine numai pe realitate.49 Printre cei mai relaxaţi specialişti ai religiosului se află şi Leszek Kolakowski. După ce aminteşte regretul exprimat mai sus de Mircea Eliade vizavi de înglobarea printr-un singur termen a „experienţei Sacrului”, istoricul filosofiei scrie: Şi totuşi se pare că nici un alt neologism nu s-ar dovedi folositor. În cercetarea problemelor omeneşti, nici unul dintre conceptele aflate la dispoziţia noastră nu poate fi definit cu precizie absolută şi, din acest punct de vedere, „religie” nu există într-o situaţie mai rea decât „artă”, „societate”, „cultură”, „istorie”, „politică”, „ştiinţă”, „limbaj” şi nenumărate alte cuvinte. Orice definiţie a religiei nu poate să nu fie oarecum arbitrară şi, oricât am încerca să o apropiem de uzanţa reală a cuvântului din vorbirea curentă, mulţi vor considera că definiţia noastră cuprinde sau prea mult, sau prea puţin, sau prea puţin, sau şi una şi alta50 . Ajunşi aici, ridicăm o altă întrebare, aparent naivă: când s-au închegat sacrul şi religiozitatea în sisteme religioase şi chiar în religii? Florin Georgescu, filosof marxist, se vedea nevoit să recunoască „teza coincidenţei dintre începuturile fiinţei umane şi a originii credinţelor religioase”51 , iar Alexandru Stan şi Remus Rus scriau următoarele: Departe de a fi o dimensiune dobândită de-a lungul unei perioade de timp, religia apare în istoria omului ca fiind co-extensivă cu el. Descoperirile arheologice relevă faptul că acolo unde au existat fiinţe umane au existat şi practici care atestă existenţa de credinţe religioase.52 Acum, dacă sacrul şi religiozitatea zămislesc sisteme religioase şi religii, dar în adâncurile sufletului omenesc există un tip unitar de sacru şi o dorinţă unitară de a ieşi la lumină, de a se obiectiva, atunci înseamnă că religiile lumii, oricare şi oricâte ar fi ele, au elemente componente comune. Altfel spus, budismul, de pildă, deşi are o identitate proprie bine stabilită53 , va avea câteva elemente în comun cu taoismul sau cu creştinismul. Mai jos vom prezenta pattern-ul elementelor componente ale religiozităţii şi manifestărilor sale – deşi, evident, nu toate elementele pot fi regăsite în religiile majore. Mai menţionăm că nu este vorba de o ierarhizare, ci de o simplă taxonomie a structurii şi discursului religios. 49 Clifford Geertz, op. cit., p. 90. După cum observa Robert N. Bellah, este interesant de observat ce omite Clifford Geertz: el nu menţionează „credinţa în fiinţe supranaturale/zei/Dumnezeu”. A se vedea Robert N. Bellah, Religion in Human Evolution – From the Paleolithic to the Axial Age, The Belknap Press of Harvard University Press, Cambridge, Massachusetts, USA, 2011, p. xiv. 50 Leszek Kolakowski, op. cit., p. 7. 51 Florin Georgescu, op. cit., pp. 11, 12. 52 Pr. conf. dr. Alexandru Stan, prof. dr. Remus Rus, Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 15. 53 După Leszek Kolakowski, op. cit., p. 9, budismul nu este o religie în adevăratul sens al cuvântului, ci o înţelepciune metafizică şi morală. 19
  • A. Zei/ teologie: 1. Teogonie; 2. Funcţiile zeilor. B. Cosmologie: 1. Cosmogonie; 2. Rolurile şi funcţiile aştrilor identificate în astronomie, astrologie, astromanţie, astrolatrie. C. Antropologie: 1. Antropogonie; 2. Alcătuirea şi statutul omului; 3. Rolurile şi funcţiile omului; 4. Trupul omului; 5. Sufletul omului (sau „spiritul”, „dublul”). D. Forme de manifestare cultice: 1. Preoţia (divinatorie, magică etc.); 2. Spaţiile sacre în calitate de axis mundi sau „centrul lumii”: altare, totemuri, capele, temple, sanctuare, tabernacole, crânguri, munţi, oraşe, râuri; 3. Povestirea54 , care pune temelia doctrinară şi, adesea, glisează în săvârşirea riturilor şi ritualurilor; 4. Rituri55 şi ritualuri: a. Jertfe: sacrificii, ofrande, libaţii; b. Purificări; c. Liturghii; d. Rugăciuni; e. Imnologia sau muzica sacră; f. Rituri alimentare. 5. „Liturghia cosmică”: calendar cultic, praznice şi sărbători. 6. Eshatologie: a. viaţa după moarte; b. infernul sau Tărâmul Subpământean; c. ritualuri tanatologice: moartea şi înhumarea; d. cultul morţilor. Desigur, întrucât aceste elemente sunt sincronice şi se suprapun în mod natural, decuparea şi studierea lor individuală este imposibilă şi, pe alocuri, chiar contra- productivă. 54 Povestirea este categoria supraordonată care poate conţine elaborarea şi istorisirea despre primordii, mituri cosmogonice, momente cruciale, epopei istorice, naraţiuni despre zei, eroi, sfinţi, întemeietori de religii, predici cu conţinut soteriologic, învăţături eshatologice etc. 55 „În general, riturile apar ca un loc privilegiat în care se întâlnesc cultura şi religia: ele sunt marca unei societăţi şi conţin o doză importantă de folclor. Nu este de mirare deci ca riturile religioase să fie «recuperate» prin cultură, ceea ce are ca efect limitarea fiecărei religii în interiorul unei culturi.” Michel Malherbe, op. cit., p. 41. 20
  • În urma căderii în păcat a proto-părinţilor, sacrul a suferit transformări dramatice: el continuă să existe în om, dar s-a golit de Dumnezeul biblic şi, pentru a compensa pierderea aceasta, s-a umplut cu alţi zei sau obiecte de închinare. Abordând lucrurile din perspectivă socială, inserăm un citat preluat de la un politolog de talia lui Samuel Puffendorf care rosteşte sentenţios: „Religia este «ultimum et firmissium humanæ societatis vinculum» (cea din urmă şi cea mai strânsă legătură a societăţii omeneşti)”56 . 56 M.G. Lombardo, „Pentru o economie politică a bunurilor religioase”, în Gianpaolo Romanato, Mario G. Lombardo, Ioan Petru Culianu, Religie şi putere, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu, p. 91. 21
  • Capitolul al II-lea CONSIDERAŢII CULTUROLOGICE Sacrul, religiozitatea, religia, nu sunt trăite de oameni în vid, ci în cadrul unor culturi şi chiar al unor civilizaţii, iar comprehensiunea acestor concepte va fi foarte utilă pentru înţelegerea ulterioară a demersului de faţă. Termenii „cultură” şi „civilizaţie” nu apar în Sfintele Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că ei nu existau în vremurile biblice, ci că ei erau împărtăşiţi în alte moduri. I. CULTURA: O PERSPECTIVĂ BIBLICO-ŞTIINŢIFICĂ Termenul „cultură” provine din germanul Kultur şi, fiind un termen fluid, în decursul timpului, i s-au dat sute de definiţii. Iată două încercări de explicitare. A.L. Kroeber i C. Kluckhohn, doi distinşi antropologi, nu formulează o definiţieș a culturii, dar spun care este substanţa ei: Cultura constă din pattern-uri explicite şi implicite ale unui comportament dobândit şi transmis prin simboluri şi în favoarea acestuia, constituind realizările distinctive ale grupurilor umane, incluzând întruchiparea lor în artefacte; miezul esenţial al culturii constă în idei tradiţionale (adică derivate şi selectate din punct de vedere istoric) şi, în special, din valorile ataşate lor; pe de-o parte, sistemele culturale pot fi considerate produse ale acţiunii, iar pe de cealaltă parte, ca fiind elemente care condiţionează acţiunile viitoare.57 Profesorul clujean Achim Mihu, pe de altă parte, defineşte cultura dintr-o perspectivă sintetică şi analitică: Cultura este modul de viaţă propriu unui grup de oameni, în circumstanţele unui anumit mediu înconjurător, creat de om şi format din produsele materiale şi non-materiale transmise de la o generaţie la alta58 . Din punctul meu de vedere aceste definiţii sunt bune dar incomplete pentru demersul de faţă şi, pentru a le rotunji, fac apel la realităţile descrise de Sfintele Scripturi. După cum arată primele două capitole din cartea Facerea, Adam, omul primordial, a fost plămădit din ţărâna pământului şi însufleţit prin suflarea Creatorului expirată în nările sale59 . Am văzut că făptura omenească are în cele mai intime unghere 57 A.L. Kroeber i C. Kluckhohn,ș Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random House, New York, USA, 1952, p. 357. 58 Achim Mihu, op. cit., p. 88. 59 Genesa, 1:26-28; 2:7. 22
  • ale sufletului său fiorul sacrului, nevoia de a crede în Dumnezeu şi de a I se închina, de a-L venera şi că este şi rămâne un etern homo religiosus. Am mai afirmat că omul este fiinţă dialogică şi are nevoie de comunitate. După aceea, omul este încadrat temporal; Dumnezeu îl creează în ziua a şasea a Creaţiei şi-l încadrează în timpul guvernat de luminătorii cereşti, într-un „cadru astral”, cum îl va denumi Victor Kernbach60 . Apoi să adăugăm că omul nu este încadrat numai temporal, ci şi fizic, geografic, într-un mediu înconjurător care întruneşte toate condiţiile benefice apariţiei şi existenţei omului (principiul antropic), dar comportă şi anumite consecinţe, prima dintre ele fiind aceea că grădina din Eden este unicul centru genic, viaţa umană a apărut numai acolo. O altă consecinţă a faptului că omul este plămădit din ţărână este aceea că hrana materială a „omului-ţărână” urma să fie compusă din vegetalele crescute din ţărână61 . Chiar mai mult, există versete care asemuiesc inima omului cu ţărâna, iar despre acest lucru vom scrie mai jos. În sfârşit, rostirea dumnezeiască îl desemnează pe om stăpân peste regnul animal (peşti, păsări, fiare sălbatice şi vite domestice62 ), şi el însuşi se înstăpâneşte peste vieţuitoare prin actul denumirii, dându-le nume, fapt semnificativ, care arată nu numai „smulgerea” soiurilor din masele de animale şi individualizarea lor, dimpreună cu autoritatea omului asupra tuturor vietăţilor, ci şi un comportament cultural63 . Omul urma să se relaţioneze nu numai la hrană şi la animale, ci şi la pământ: el urma să fie pus pe pământ pentru a-l lucra, adică pentru a cultiva solul – oricât de banal ar suna această afirmaţie64 . Iată un pasaj semnificativ: 5 pe pământ nu era încă nici o plantă verde, iar iarba câmpului încă nu încolţise pentru că Domnul Dumnezeu încă nu dăduse ploaie pe pământ şi pentru că omul încă nu exista, ca să lucreze pământul… 15 Domnul Dumnezeu l-a luat pe Adam şi l-a aşezat în grădina Eden, ca să o lucreze şi să o păzească. Genesa 2:5,1565 . Vizavi de relaţia pe care Dumnezeu o statornicise între oameni şi pământ, aceea de cultivare, profetul Isaia declară: 23 Luaţi aminte şi ascultaţi glasul meu! Fiţi atenţi şi ascultaţi rostirea mea! 24 Oare plugarul ară tot anul pentru a semăna? Oare tot anul brăzdează şi grăpează pământul? 25 Când i-a netezit suprafaţa, oare nu împrăştie apoi mărar, nu seamănă chimion? Nu plantează grâul în rânduri66 , orzul în parcela lui şi secara albă drept margine? 26 Dumnezeul lui îl instruieşte în felul acesta. Da, El îi dă învăţătură! 60 Victor Kernbach, Miturile esenţiale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 10. 61 Acest fapt a rămas valabil până după Potop, când omului nu i se porunceşte, ci i se îngăduie să consume şi carne, dar fără sânge: Genesa, 1:29; 2:9,16a; 3:2 şi 9:3,4. 62 Genesa, 1:26,28. 63 Genesa, 2:15,19,20. 64 Genesa, 1:26,28; 2:19,20. 65 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa2 A se vedea şi Genesa, 3:17-19,23. 66 28:25 Sensul termenului în ebraică este nesigur. N. tr. 23
  • 27 Mărarul nu se treieră cu treierătoarea, nici chimionul nu se calcă cu tăvălugul, ci mărarul se bate cu un băţ, iar chimionul cu o nuia. 28 Grâul este zdrobit, dar nu se treieră veşnic. Tăvălugul trece peste el, dar caii nu-l zdrobesc. 29 Şi lucrul acesta vine tot de la DOMNUL Oştirilor, Care e minunat în sfat şi măreţ în înţelepciune. Isaia, 28:23-29.67 Dar omul, odată plasat în Paradis, trebuia nu numai să cultive Grădina desfătărilor, ci şi s-o păzească, după cum spune Genesa, 2:15: aceasta indică faptul că existau pericole externe, care nu aveau voie să se strecoare în zona cultivabilă din Grădină. Ulterior, cuplul primordial zămisleşte şi naşte, se constituie în comunitate şi, în interacţiunile sale cu spaţio-temporalitatea – adică natura compusă din pământ, regn mineral, vegetal, animal, cosmos şi, pe un alt plan, timpul – fiecare grup uman are parte de anumite experienţe, face unele descoperiri, le chibzuieşte şi, prin intermediul acestora, cunoaşte mediul înconjurător. Vizavi de acest mediu, grupul uman dat îşi formează anumite atitudini, opinii, idei. În timp, respectivul grup derivă şi selectează unele dintre ideile descoperite, le ataşează valori, le consideră realizări distinctive şi le atribuie semnificaţii pe care le întruchipează în simboluri şi în artefacte, le „simbolează”, după cum spunea Leslie A. White68 . Pe baza acestora, grupul uman elaborează un anumit sistem de concepţii, de povestiri69 (inclusiv mituri), de moravuri, gesturi şi acţiuni, le transpune în artă, tehnici şi ştiinţe, dezvoltă anumite pattern-uri atitudinale şi comportamentale explicite şi implicite. Prin urmare, grupul uman ajunge să nu mai interacţioneze în mod nemijlocit cu spaţio-temporalitatea, ci relaţiile sale cu aceasta sunt mediate de o interfaţă: cultura. Grupul întemeiază instituţii prin care comunică, perpetuează şi îşi dezvoltă cunoaşterea despre lume şi viaţă şi pattern-urile atitudinale şi comportamentale vizavi de acestea, adică se „cultivă”70 . Cultura, produs al simţirii, descoperirii, gândirii, cunoaşterii şi acţiunii, se transmite ca moştenire, prin procesul traditio-reditio, adică predare-redare şi, în consecinţă, condiţionează acţiunile viitoare. Subliniez faptul că termenul „cultură” are legături organice şi inextricabile cu cultivarea pământului: dacă o bucată de pământ este lucrată sistematic, atent, este însămânţată, irigată, fertilizată, plivită de buruieni, adică este cultivată, se va obţine o cultură frumoasă cantitativ şi calitativ. Dacă bucata de pământ este lăsată în paragină, nu numai că nu va produce roade, ci va produce chiar buruieni. În acelaşi fel, un om sau un grup cultivat va produce cultură de calitate, iar cei care nu sunt îngrijiţi şi pliviţi vor da multe buruieni şi prea puţine roade71 . 67 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Isaia28 Sublinierea noastră. 68 A se vedea Leslie A. White, The Evolution of Culture, Left Coast Press, Walnut Creek, California, USA, 2007, pp. 3-8, precum şi Adela Becleanu-Iancu, op. cit., pp. 25-27. 69 Pentru aspecte privitoare la actul povestitului, la povestire, povestitor, timpul, locul, ritmul rostirii, a se vedea, de pildă, Ion Cuceu, Fenomenul povestitului, EFES, Cluj-Napoca, 1999. 70 A se vedea şi Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973, p. 89. 71 Atunci când, pe vremuri, autori latini au întrebuinţat sintagma cultura mentis, aceasta este cultura- cultivare pe care o vizau ei, şi anume cultura spiritului. A se vedea Neagu Djuvara, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Şerban Broché, p. 14. 24
  • Căderea în păcat a proto-părinţilor a fost un moment tragic, dar Biblia vorbeşte despre perpetuarea culturii chiar şi după aceea: 20 Adam a numit-o Eva72 pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii. 21 Domnul Dumnezeu a făcut haine de piele pentru Adam şi pentru soţia sa şi i-a îmbrăcat. 23 De aceea Domnul Dumnezeu l-a alungat pe Adam afară din grădina Eden, ca să muncească pământul din care a fost luat. Genesa, 3:20,21,2373 . 20 Ada l-a născut pe Iabal; el a fost tatăl celor care locuiesc în corturi şi au turme. Genesa, 4:2074 . Primul verset arată continuarea numirii lucrurilor, pentru scoaterea lor din general şi individualizarea lor, al doilea vorbeşte despre confecţionarea hainelor din animalele care făceau parte din cultura adamică şi îmbrăcarea proto-părinţilor înainte de izgonirea lor în frigul Istoriei, al treilea subliniază mandatul (agri)cultural, iar al patrulea va prevesti viaţa nomadă sau cel puţin semi-nomadă. Şi un ultim comentariu, înainte de a discuta despre conceptul de civilizaţie: faptul că Sfintele Scripturi declară că omul trebuie să plivească de buruieni şi să însămânţeze, să irige, să fertilizeze, adică să cultive atât solul pământului cât şi solul inimii sale de om plămădit din ţărână se vede şi în Deuteronomul, 29:18b, Epistola către evrei, 12:15 etc. II. CIVILIZAŢIA Termenul „civilizaţie” provine din familia de cuvinte latineşti civilis, civis, civitas, care semnifică „civil”, „cetăţean”, respectiv „oraş-cetate”. Prin civilizaţie mă refer la aşezări urbane care nu diferă de sate prin numărul de locuitori sau prin împrejmuirea lor cu ziduri, ci prin faptul că în cadrul lor există un anumit nivel de dezvoltare socială, administraţie, economie, o sferă a serviciilor, o organizare şi o guvernanţă legală, politică, religioasă. Iată modul în care abordează profesorul Neagu Djuvara discuţia despre „civilizaţie”: Se disting ici şi colo, din zorii Istoriei, mari ansambluri de societăţi a căror viziune asupra lumii, ale căror tehnici, arte şi instituţii conferă popoarelor care le împărtăşesc o coloratură, un stil aparte şi a căror dezvoltare în timp urmează o curbă care, de la un caz la altul, prezintă uimitoare similitudini. Aceste ansambluri, pe care am convenit să le numim civilizaţii, nu acoperă întregul câmp al Istoriei, dar totul se petrece ca şi când civilizaţiile, uneori paralele, alteori succesive, ar forma marile ramificaţii pe care le-a urmat viaţa în avântul ei spre umanitatea superioară. Nenumărate forme de cultură, pline de interes prin ele însele, s-au ivit până azi pretutindeni unde s-au constituit societăţi umane, dar numai aceste mari unităţi pe care le 72 3:20Eva (ebr.: Hava) înseamnă viaţă. N. Tr. 73 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3 74 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa4 25
  • numim civilizaţii şi care, din zorii Istoriei, nu par să fi fost mai mult de vreo douăsprezece, apar ca locurile privilegiate unde, de câteva milenii, se manifestă în modul cel mai dinamic evoluţia spiţei umane. Să convenim, aşadar, să păstrăm termenul civilizaţie pentru a desemna culturile care: 1. Au acoperit o arie geografică relativ întinsă pentru epoca în care au apărut, îmbrăţişând mai multe etnii sau mai multe state organizate; 2. Au realizat o anumită unitate în moravuri, tehnici, arte, credinţe şi care, 3. Dezvoltându-se în general pe o perioadă de peste două mii de ani, au trecut prin fazele aceleiaşi scheme de evoluţie politică. Aceste trei constatări ţin respectiv de ştiinţa istorică, de etnografie şi de morfologia culturilor.75 Întrucât sintagma „cultură şi civilizaţie” este obiectul unui studiu aflat în lucru, momentan mă rezum la cele scrise mai sus. …Poate că cititorul curajos care a ajuns cu lectura până în acest punct îşi va pune întrebarea: „Ce sens are menţionarea culturii şi a civilizaţiei într-o lucrare de teologie sistematică?...” Există câteva raţiuni pentru care am amintit cele două elemente: în primul rând, Sfintele Scripturi însele au fost dăruite de YHWH unor oameni din contexte culturale, civilizaţionale, lingvistice, geografice şi istorice diferite. Biblia insuflată de Duhul Sfânt a fost scrisă de peste 40 de autori umani în trei limbi, pe două continente – poate chiar trei – iar scrierea sa se întinde pe o perioadă de aproximativ 1.500 de ani. Cei care au primit revelaţiile dumnezeieşti le-au receptat şi le-au transmis prin intermediul unor limbi, în cadrul unor culturi, destinându-şi lucrările unor oameni condiţionaţi cultural. Astăzi, acum, aici, această lucrare scrisă de un om condiţionat teologic şi cultural se adresează unor oameni condiţionaţi atât teologic cât şi (sau mai ales) cultural. Pe lângă aceasta, într-o lucrare de teologie este posibil să nu fie menţionate cele două elemente sus-amintite, dar, după cum am scris mai sus, cartea de faţă se doreşte a fi nu un banal studiu care-şi caută locul în spaţiul teologic român, ci o lucrare deschizătoare de drumuri noi în cultura şi civilizaţia, în spiritualitatea românească. Dezideratul autorului acestei lucrări a fost acela de a elabora nu o lucrare fragmentară sau incoerentă, ci una holistică şi integratoare, care interacţionează şi-şi găseşte locul în cadrul unui spaţiu teologic şi al unui areal cultural-civilizaţional. Am dori să aducem un set de argumente în plus în pledoaria noastră în favoarea interacţiunii dintre Sfintele Scripturi, teologie, credinţă şi cultură. Atunci când a fost pus înaintea unei frământări de acest gen, Martin Luther a spus: „Tot ceea ce Scriptura nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exact invers, fiind normativ pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ce Scriptura nu prevede, înseamnă că interzice”. Pe de altă parte, Helmut Richard Niebuhr, în opera sa Christ and Culture a prezentat câteva tipuri de relaţii între Hristos şi cultură care merită schiţate aici. În primul rând, teologul german-american vorbeşte despre relaţia „Hristos împotriva culturii”. Aceasta a fost poziţia Bisericii primare, în care se spune că Hristos este împotriva lumii. Reprezentantul de frunte al acestei poziţii a fost Tertulian, iar strigătul de război era „Ce are Ierusalimul cu Atena şi Ekklesia cu Akademia?...” 75 Neagu Djuvara, op. cit., p. 21. 26
  • Termenul-cheie era „credincioşie faţă de Hristos”. Credincioşii care adoptă această poziţie sunt exclusivişti. În al doilea rând, teologul neo-ortodox menţionează despre „Hristosul culturii”. Aceasta este o poziţie extremistă, adoptată de iconoclaşti şi umanişti, în timpul cărora Biserica preia elemente din păgânism. Termenul-cheie este „relevanţă”: credincioşii care sunt seduşi de această poziţie sunt creştini care caută să fie relevanţi din punct de vedere cultural. Al treilea tip de relaţii despre care scrie H.R. Niebuhr este „Hristosul superior culturii”. Toma d’Aquino, un îndrăgostit de sinteze (precum şi alţii după el), armonizează cele mai bune lucruri din cultură cu esenţa creştinismului. Termenul-cheie era: „Hristos dialoghează cu ştiinţa, arta şi filosofia”. Credincioşilor care păşesc pe urmele lui intelectuale ale lui Toma d’Aquino le plac sintezele. Al patrulea tip de relaţii este „Hristos şi cultura în paradox”. Poziţia aceasta dă de înţeles că creştinismul trebuie separat de valorile societăţii şi că între ele există un paradox şi chiar un conflict. Istoria se desfăşoară între darea promisiunii vieţii şi împlinirea sa, între „deja” şi „nu încă”. Martin Luther este reprezentantul acestui tip de relaţii. În fine, cel de-al cincilea tip de relaţii este „Hristos, Cel care transformă cultura”: „cultura trebuie schimbată sub influenţa Evangheliei”. Reprezentantul de frunte era Augustin, iar termenul-cheie este „convertirea culturii”. Revenind la subiectul nostru: această lucrare fiind destinată unui segment-ţintă din cadrul publicului român, este absolut necesar ca ea să ţină cont nu numai de cultura emiţătoare (cea ebraică) şi de cea parţial-mijlocitoare (cultura elenistă), ci şi de cea receptoare (cea română). 27
  • Capitolul al III-lea CONSIDERAŢII RELIGIOLOGICE Undeva, mai sus, întrebuinţam termenul „religiologie”. Întrucât doresc să se cunoască perspectivele din care poate fi abordată această carte despre care spuneam că este un text întemeietor sau o lucrare deschizătoare de drumuri noi, voi explica acum semnificaţia acestui termen întâlnit foarte rar. Iniţial denumită Religionswissenschaft, religiologia este alcătuită din constelaţia de ştiinţe care au ca obiect de studiu religia. Aceste ştiinţe sunt următoarele: antropologia religiilor, sociologia religiilor, istoria religiilor, psihologia religiilor, fenomenologia religiilor, filosofia religiei şi teologia religiilor (monoteiste). Trec în revistă semnificaţiile acestor sintagme, bazându-mă in extenso pe definiţiile furnizate de Claude Rivière76 . Antropologia religiilor descrie, inventariază şi clasifică faptele religioase, dar chiar mai mult decât atât: ea „priveşte religia ca pe o parte a culturii şi încearcă să explice asemănările şi deosebirile dintre fenomenele religioase din diverse societăţi”. Sociologia religiilor, disciplină inaugurată de Max Weber, „se ocupă cu precădere de religiile Cărţii din sânul marilor civilizaţii, cu o cercetare uneori cuantificată a credinţelor, practicilor şi formelor de organizare religioasă din societăţile complexe şi urbanizate.” Istoria religiilor a apărut o dată cu evoluţionismul, în secolul al XIX-lea. Ea „studiază şi compară instituţii, credinţe şi culte de-a lungul timpului şi în diverse spaţii...urmăreşte dezvoltarea istorică a ideilor şi structurilor religioase, constituind un rezervor de experienţe trecute şi prezente” absolut indispensabil pentru antropologi. Psihologia religiilor cuprinde interpretări psihanalitice, abordează faptele religioase în forma lor existenţială: modalităţi de exprimare a sacrului în om, în funcţie de vârstă, sex, sau de personalitatea de bază; variaţia adeziunilor, trăirea afectivă a ritului... Fenomenologia religiilor „porneşte de la principiul că sacrul este resimţit de om ca o sursă de transformare interioară, nu numai ca o obiectivare a unui sacru, ci ca o mărturie a unei relaţii cu o forţă superioară care năpădeşte conştiinţa şi căreia omul îi poartă dragoste, teamă, respect.” Filosofia religiei „cercetează coerenţa logică a diverselor sisteme religioase şi reflectează asupra teoriilor lor explicative: semnificaţia termenilor-cheie, recurenţe tematice, tipuri de raţionament, influenţe ale unui anume mod de gândire asupra credinciosului şi asupra grupului din care el face parte.” În opinia lui John H. Hick, filosofia religiei este „gândire filosofică despre religie...”, aceasta fiind „o ramură a filosofiei” care „studiază conceptele şi afirmaţiile teologiei şi raţionamentele teologilor, precum şi fenomenele anterioare ale experienţei religioase şi activităţile de cult pe care, până la urmă, teologia se bazează. 76 Claude Rivière, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş, pp. 9- 10. 28
  • Filosofia religiei este, astfel, o activitate de ordin secund, fiind separată de subiectul său. În sine, nu face parte din sfera religioasă, însă este înrudită cu aceasta aşa cum filosofia dreptului este înrudită cu sfera fenomenelor legislative şi cu conceptele şi raţionamentele de tip juridic, sau aşa cum filosofia artei este înrudită cu fenomenele artistice şi cu metodele şi categoriile specifice discursului estetic. Aceasta îşi propune să analizeze concepte precum Dumnezeu, sfânt, mântuire, cult, creaţie, jertfă, viaţă veşnică, etc. şi să determine natura afirmaţiilor religioase în comparaţie cu cele ale vieţii cotidiene, cu descoperirile ştiinţifice, cu moralitatea şi cu expresiile imaginative artistice.”77 În perimetrul filosofiei religiei intră existenţa lui Dumnezeu, relaţia dintre moralitate şi religie, conceptul de „minune” şi noţiunea de „viaţă după moarte” – ne spune Brian Davies78 . Ultima ştiinţă – şi artă, îndrăznesc să spun – care trebuie integrată în mozaicul religiologiei este teologia religiilor: aici vizez teologiile monoteiste. Teologia – mai scrie Claude Rivière – se prezintă ca o ştiinţă normativă condiţionată de credinţa în propriu-i adevăr revelat de Dumnezeu. Se vrea exclusivă şi răspunde la întrebarea: „Ce trebuie să credem?” Interpretările teologiei prevalează la un moment dat într-o religie, care, drept urmare, rosteşte anateme şi combate erezia aşa cum o înţelege ea. Următorul pas pe care-l voi face în tratarea Mesianismului Restaurator va fi discutarea conceptului „mesianism”, iar ulterior voi schiţa o comparaţie a sa cu alte „mesianisme”. 77 John H. Hick, Filosofia religiei, Editura Herald, Bucureşti, 2010, trad. A. Anghel, pp. 9-10. 78 Brian Davies, Introducere în filozofia religiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. D. Oancea, p. 7. 29
  • SECŢIUNEA A II-A MESIANISME ŞI MESIANISMUL RESTAURATOR Capitolul I MESIANISMUL CA ARHETIP Am afirmat mai sus că, atunci când Elohim a creat omul, a înzidit în acesta sacrul. Undeva, la întrepătrunderea dintre sacru, necesităţi şi aşteptări, capacitatea omului de a visa şi fantaza, de a transmite copiilor săi idei înnăscute, precum şi de a opera cu reprezentări şi a le preda, se află arhetipul. Acest termen provine din ρχἀ ἡ (început, punct de plecare, principiu, substanţă primă) şi din τ πος (formă, figură, tip, model) şiὐ desemnează, aşadar, tiparele (atât în ordine cronologică, cât şi logică) unor serii de fenomene. După Corin Braga, în Weltanschauung-ul nostru există nişte invarianţi arhetipali ce structurează reprezentările noastre asupra realităţii, iar explicaţiile furnizate despre aceştia au fost de natură metafizică (ontologică), psihologică (antropologică) şi culturală79 . Momentan amânăm discuţia despre modul în care explicăm noi acest arhetip şi preferăm să vedem modul în care îl abordează psihologia modernă. Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe, cum ar fi trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul (transcendentul/ mysterium tremendum et fascinans-ul lui Rudolf Otto)80 . Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi, care de obicei sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat, experimentând durerea şi nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit mai des şi mai intens decât liniştea, tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte un Erou civilizator sau un Rege moral, aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe cei slabi de cei mai puternici81 . …Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, are întrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-l sfătuiască şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător, un duhovnic priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat de nevoia omului de a fi consiliat. 79 Corin Braga, 10 studii de arhetipologie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999, pp. 5-6. 80 Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune, grosso modo, că arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (arhetip care s-a perpetuat în decursul veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşi de la Hollywood), pe când arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decât cu sabia, despica întunericul ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre... 81 Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză. 30
  • Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul (civilizator şi/ sau Războinicul), fie el Înţeleptul/ Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziune a acestora, i se poate da o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vom vedea mai târziu în ce fel şi pentru ce motiv. Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sau inconştient, sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingeri mesianice şi acestea seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestă convingerile, se declan ează o mi care mesianică, un mesianism de masă care poate săș ș aibă diferite forme de manifestare: ideologic-politică, filosofică şi artistică, teologic- religioasă. Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogate alocate cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologii se vor interesa de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionale ale personalităţii mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblul de concepte religioase şi modul în care această idee se integrează unei anumite teologii sau istoriei ideilor.82 Desigur, descoperirile lor vor fi fragmentare: …un fenomen religios nu se va dezvălui ca atare decât considerat în propria sa modalitate, adică studiat la scară religioasă. A voi să delimitezi acest fenomen prin fiziologie, psihologie, sociologie, economie, lingvistică, artă etc… înseamnă a-l trăda; înseamnă a lăsa să scape tocmai ceea ce este unic şi ireductibil în el, anume caracterul său sacru83 . I. FORMELE DE MANIFESTARE ALE MESIANISMULUI A. Mesianismul ideologic-politic Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia pe scena lumii a unor gânditori de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedong etc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat pe urme. Orizontul aspiraţiilor unora a fost naţional, al altora internaţional. Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediul întemeierii de religii politice şi de partide milenariste. După Jean-Pierre Sironneau, posteritatea ideologiilor revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional-socialismul, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist. Astfel, în Genesa, 1-3, avem patru momente ale scenariului: 1. starea de perfecţiune iniţială, edenică; 2. căderea în păcat; 3. ruptura mesianică; 4. instaurarea împărăţiei. Pentru ideologia comunistă, gândită de Karl Marx, Friedrich Engels şi implementată de V.I. Lenin, starea de perfecţiune iniţială era comunismul primitiv, când – se afirma absolut nedemonstrabil – oamenii aveau toate în comun. 82 Moshe Idel, Mesianism şi mistică, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9. 83 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, p. 15. 31
  • Pentru comunişti, „Căderea în păcat” ar fi apărut atunci când s-a ivit împărţirea în clase sociale, iar ruptura mesianică, cataclismul care precedă venirea lui Mesia este revoluţia, care va produce comunistul, omul multilateral dezvoltat. Instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu era, pentru comunişti, instaurarea societăţii fără clase. Naziştii, pe de altă parte, au reluat acest scenariu şi pe el au pliat următoarele: (a) epoca eroică a vechilor arieni; (b) amestecul raselor; (c) ruptura revoluţionară violentă, cataclismică; şi (d) instaurarea stăpânirii ariene84 . Distinsul profesor emerit de sociologie şi antropologie a uitat un element care are o importanţă maximă: jertfa. Ca o condiţie obligatorie pentru intrarea în „raiul” societăţii fără stat şi clase a proletarilor învingători, comuniştii au sacrificat „duşmanii de clasă”, iar pentru victoria arianului pur, naziştii au jertfit în război şi în lagăre milioane de oameni85 . Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional- socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveşte dorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, în laboratoarele puterii oculte, „trans-omul” îşi aşteaptă momentul în care va apărea pe scena mondială86 . B. Mesianismul filosofic şi artistic Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat de Mişcarea intelectuală şi culturală transumanistă87 . Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cu omenirea; aici nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el, s- au manifestat în planul artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea mai reuşită materializare a sa, transpusă în film, cea de-a şaptea artă: mă refer la „Războiul Stelelor” şi la faimoasa trilogie „Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat în mod strălucit arhetipul mesianic, au elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actori care au beneficiat de fonduri imense au atins plenitudinea vizualului şi au indus mesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la recensământul desfăşurat în luna noiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au declarat că religia lor este cea Jedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”. Comentariile sunt de prisos... „Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit din oameni „de succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti, actori, sportivi, cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni care sunt capabili să identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească, lăsând impresia că îşi asumă misiuni eliberatoare sau/ şi emancipatoare. 84 Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, pp. 18,19. A se vedea şi comentariul lui Lucian Boia, op. cit., pp. 21-23, 148-152. În ceea ce priveşte o comparaţie deosebit de izbutită între legionarismul românesc şi comunismul sovietic, a se vedea şi http://www.revista22.ro/generatia-27-intre-holocaust-si-gulag-i-368.html 85 A se vedea Nicu Gavriluţă, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase – Studii şi eseuri de sociologie a sacrului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, cuvânt înainte de Ştefan Afloroaei, nota 196 de la subsolul paginii 152. 86 Cine are urechi de auzit, să audă… 87 A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism 32
  • C. Mesianismul teologic-religios Uitându-ne pe mapamond descoperim că marile religii ale lumii sunt mesianice. Ele au atitudini şi chiar doctrine caracterizate prin a teptarea unui regim nou, a uneiș perioade noi care va bulversa în întregime rela iile stabilite pentru a instaura o ordine aț dreptă ii, păcii i fericirii, întemeiată pe alte principii decât cele actualeț ș 88 . Dacă ne-am uita puţin în istoria acestor mari religii, am ajunge la concluzia că nădejdea mesianică, adică aşteptările după personajul care va aduce desăvârşire morală, libertate politică şi abundenţă, sunt străvechi. Iată ce am descoperi, potrivit celor scrise de părintele Nicolae Neaga, supranumit cu afecţiune „Patriarhul studiului Vechiului Testament din România”89 : am descoperi că la babilonieni „salvarea se atribuia zeului Marduk, iar mai pe urmă s-a trecut această perspectivă succesiv asupra diferiţilor regi”90 . Am mai observa apoi că mezo-persanii credeau că omului îi va veni ajutor printr-un prunc născut din fecioară care va hărăzi morţilor învierea, va răsplăti pe cei buni şi va pedepsi sever pe cei păcătoşi91 . În zoroastrism, Mesia apare sub numele de Saoşyant92 . Studiind civilizaţia sinică, am da, probabil, peste cuvintele „mesianice” ale lui Confucius, mort în secolul al V-lea î.e.n.: „în ţinuturile apusene ar fi un sfânt care ar curma neorânduielile, fără a stăpâni; ar sădi credinţă fără multă vorbă. Nu este muritor care i-ar putea spune numele, dar eu… auzit-am că dânsul ar fi adevăratul sfânt”. Profesorul Nicolae Neaga ne încredinţează că asemenea profeţii există şi „în Tibet, Cochinchina, Tonchin, Siam, Ceylon, Japonia, adică «aşteptarea unui sfânt al sfinţilor, o fiinţă umană minunată, cerească, care va zdrobi capul demonilor, va pune toate în bună rânduială şi va restaura timpurile fericite care erau la începutul lumii»”93 . Budismul indian crede în Maitreya, iar credincioşii săi află „mângâiere în promisiunea unui răscumpărător, a unui sfânt mare, fiul fecioarei care se va naşte în casa unui cioban”. Unele secte islamice aşteaptă un personaj mesianic, Mahdi, iar taoismul îl denumeşte Li Hong. Mesianismul nu a rămas în Orient, ci a drumeţit în Europa, o dată cu răspândirea oamenilor. Aezii Hesiod şi Homer cântau despre „vârsta de aur”94 , Platon visa la omul drept, virtuos, Cicero scria despre vremurile în care neamurile vor fi povăţuite în toată vremea de o lege universală, veşnică şi nemuritoare, o vreme când toţi vor avea învăţător şi stăpân pe Dumnezeu, iar poetul Vergiliu, în celebra „Eglogă a IV-a”, anticipează naşterea unui prunc minunat, trimis din Ceruri, care inaugurează o epocă de pace, fiind regele epocii respective, îndeplineşte condiţii divine, zădărniceşte crimele, înfrăţeşte fiarele, distruge plantele otrăvitoare95 . 88 Dicţionarul enciclopedic (1993-2009), accesat prin http://dexonline.ro/definitie/mesianism 89 Pr. Nicolae Neaga, Hristos în Vechiul Testament, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2007, ediţia a III-a, îngrijită, prefaţată şi postfaţată de Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă, p. 5. 90 Pr. Nicolae Neaga, op. cit., p. 37. 91 Ibidem. 92 http://www.crystalinks.com/zsaoshyant.html Magii din Evanghelia după Matei, capitolul 2, auziseră de naşterea unui Mântuitor-rege care urma să vină în sânul naţiunii iudaice. 93 Pr. Nicolae Neaga, op. cit., p. 37. 94 Un studiu solid al acestei teme îl constituie Mitul „vârstei de aur” în literatura greacă, de Lileta Stoianovici-Donat, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1981. 95 Pr. Nicolae Neaga, op. cit., p. 36. 33
  • Eruditul ortodox menţionat mai sus scrie că şi locuitorii Apusului „aşteptau să vadă visul strămoşilor devenit realitate şi că în aşezări ale galilor au fost descoperite altare cu inscripţii de genul: „Fecioarei care va naşte druizii” sau „Maicii viitoare născătoare de Dumnezeu”.96 În ceea ce priveşte popoarele germanice păgâne, profesorul Neaga notează că în apropierea unei biserici din Gosforth, Anglia, s-a aflat o piatră care-l reprezenta, sculptat, pe zeul Thor care pescuia după şarpele cel vechi. Când va veni omul păcii (Siegfried), acesta va zdrobi şarpele cel viclean şi va readuce comoara pierdută a epocii de aur97 . Aşadar, am descoperi că, într-o formă sau alta, nădejdea mesianică, adică aşteptarea după Regele-Mesia, reprezentantul lui Dumnezeu, prin care se va săvârşi mântuirea oamenilor şi a lumii, se regăseşte în religiile mondiale. D. Mesianismul iudaic al Tanaħ-ului Trec acum în revistă mesianismul iudaic revelat în Tanaħ. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise de Moşe98 , denumite Torah (Legea/ Instrucţiunea), din Nevi’im, cărţile Profeţilor şi din K(e)tuvim99 (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanaħ-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Nevi’im, Ketuvim. Scrierea acestui corpus de opere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează un personaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca, în cadrul Tanaħ-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedem contextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor. Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyaħ care provine din verbul maşaħ, al cărui participiu este maşuaħ. În Tanaħ acest termen apare de 39 de ori şi, cu două excepţii100 , ideea conţinută este aceea a consacrării sau sacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre. Substantivul maşiyaħ (Strong H 4899), însă, desemnează un „uns”, un om uns cu untdelemn101 (simbol al Duhului Sfânt, Ruaħ ha-Qodeş din Isaia, 61:1), un om pus deoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet102 , fie ca Mare Preot103 , fie ca rege104 . În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om a două dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melħiţedeq fusese rege şi preot, Moise fusese profet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodul preoţesc (II Samuel, 6:14). Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cu multiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit de elevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşie 96 Ibidem, p. 37. 97 Ibidem, p. 38. 98 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Ħamişah ħumşe Torah (ebr.), Pentateuħ (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 99 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şva. 100 Is. 21:5; Ier. 22:14. 101 În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanaħ-ului făcută în Alexandria prin anii 250 î.e.n. de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemæus Philadelphus, conceptul este redat prin ħristos, „unsul” (Strong G 5547). 102 Navi (ebr.). A se vedea Deut. 18:15; I Re., 19:16; Is., 55:4. 103 Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Lev. 4:5,16; Ps. 110:4. 104 Meleħ (ebr.). A se vedea I Sam. 24:6,10; Ps. 2:6; Zah. 9:9. 34
  • regală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc, 32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipul acestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege „uns al DOMNULUI” (maşiyaħ YHWH) a fost Saul105 , pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13, David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în II Samuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expune faptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel i faptul căș urmau să aibă un regat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupra măreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe care YHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI”106 , întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului107 , al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu108 . Acesta este prototipul mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-al doilea Templu. E. Mesianismul iudaic contemporan Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Sfintele Scripturi ale Tanaħ-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile.109 Această mişcare a fost iniţiată în vremurile moderne, dar a devenit vizibilă mai ales în perioada contemporană. Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a cărei definiţie de lucru, aşa cum este propusă de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al Messianic Jewish Theological Institute, este următoarea110 : Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua. Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti111 . 105 I Sam. 24:6/7,10/11; 26:9,11,16,23; II Sam. 1:14,16. 106 Ps. 89:3/4, 4/5, 35; 132:10. 107 Ps. 89:27/28. 108 Ps. 89:26/27. 109 A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro 110 Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY 111 Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despre doctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modus vivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedea lucrarea sa, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006, p. 20-21. 35
  • Viaţa de credinţă a acestor evrei este dificilă, şi aceasta din mai multe motive. În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebit de gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea la o etnie sau credinţa? Îl adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu la Yeşua?... Şi cum să plasez într-un sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusiv Noul Testament) cu moştenirea mea istorică, culturală şi teologică (inclusiv Talmud- ul)?”112 Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândirea evreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică „Toţi evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore, precum şi a persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit în istorie împotriva lor, evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică, culturală, istorică, chiar a apostaziat. El va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se va întreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi, reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau homosexuali, dar îi resping pe cei care au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt consângenii mei, confraţii mei, co- etnicii mei?” În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, care vizează relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez la creştini, care afirmă că au o singură credinţă, cea în mesianismul lui Iisus şi în filiaţia Sa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?... Avem o experienţă religioasă comună sau avem două «religii» diferite?... Observ că, cu foarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi buni faptul că un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască continuă să facă brit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele evreieşti, să poarte talit şi kipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au aşteptarea ca un evreu care crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu «mesianic», ci evreu creştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de presiuni asupra evreilor care cred în Yeşua.” În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns, comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenit tot mai multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei care proveneau din medii foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiar non-religioase, care aveau motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care au solicitat să devină membri. Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evrei care au decis să trăiască „mesianic” nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea în sinagoga mesianică şi, având o pondere de circa 90% dintre cei care se închină într-o asemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o „bisericagogă” şi au ajuns să se ciorovăiască în legătură cu kipah, talit, alimentaţie kaşer şi circumcizie... Poţi lua o 112 În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenire ontologică, pentru că în sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii. 36
  • cioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal exotic: ea va rămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi tufli o kipah113 pe cap, îi poţi arunca un talit pe umeri, îl poţi trece prin furcile caudine ale enculturaţiei114 …dar el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi reneagă etnia în care Dumnezeu a binevoit să-l nască... Probabil că privind asemenea manifestări, unii evrei mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului „Dacă nu-i poţi învinge, uneşte-te cu ei!”... Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori prea puţin matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă. Capitolul al II-lea 113 Ne întrebăm de ce ar mai purta kipah un bărbat care-şi afirmă credinţa în scrierile Noului Testament?... I Corinteni, 11:4,7 îi spun că el nu are această obligaţie şi că dacă se roagă sau profeţeşte cu capul acoperit îşi dezonorează Capul, adică, potrivit contextului imediat (I Corinteni, 11:3a), pe Mesia. 114 Conform http://dexonline.ro/definitie/enculturaţie = proces de asimilare a unei forme de cultură, prin instruire i educa ie, pe toată perioada vie ii; adaptare culturală. (< engl.ș ț ț enculturation) 37
  • MESIANISMUL RESTAURATOR Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic: Mesianismul Restaurator. Când spun „unic”, nu afirm că mesianismul pe care-l prezint ar fi superior calitativ, conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus…dar cu certitudine nu este nici inferior. Deşi are trăsături comune cu ele – şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sa nu are loc într-un vid conceptual, „religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. – Mesianismul Restaurator este diferit de ele. Iar atunci când menţionez familia de cuvinte a termenului „a restaura”, înţeleg, în conformitate cu dicţionarul Webster, „A întoarce sau readuce dintr-o stare de ruină, decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia sau poziţia sa originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau a împreuna ceea ce este rupt, spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouă sau energie nouă”115 . Vom vedea pe parcursul lucrării că Mesia, Yeşua din Naţeret, Iisus Nazarineanul, va efectua tiqun ha-olam, adică va repara sau restaura întregul Univers. Este imperios necesar ca, înainte de orice altceva, să inserez Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, când Dumnezeu, vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, a rostit următoarele cuvinte în auzul perechii primordiale: Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.116 Genesa, 3:15. Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şi versetul 20: „Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”, or Eva, Ħavah, înseamnă „viaţă”. Iar dacă, într-adevăr, „Sacrul este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”, atunci subliniez că sacrul despre care amintea ilustrul savant nu numai că este înzidit în om de către Creator, ci chiar mai mult: arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de un Mesia, intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat în om de la apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele oamenilor care aveau nevoie de un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie de alinare sufletească, ci a apărut imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie, conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al fiecărui om, în sacrul şi religiozitatea omenească existentă încă din acele vremuri. Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi şi arhetipul Mesia au, ambele, caracter obiectiv. Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc, iar nevoia de Mesia, identificată sau nu, există în toţi oamenii care suspină din cauza greutăţilor vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie. Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică: Eclesiastul spunea că omul are veşnicia în inima sa117 , adică el are trebuinţa 115 http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore 116 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa3 117 Ecl. 3:10. 38
  • transcendentală a închinării, omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se- nchine şi nu poate vieţui altfel decât închinându-se, iar consecinţa este că, având înzidite în ei sacrul şi intuiţia mesianică, oamenii le-au topit împreună, le-au modelat şi şi-au făurit sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice, sisteme filosofice în care se identifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale cu privire la mântuire. Cu toate acestea, după cum voi argumenta mai jos, o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe baza adevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului, şi islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat al Sfintelor Scripturi. În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanaħ-ului, lucrurile stau diferit: Tanaħ- ul pare să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWH Însuşi. Tanaħ-ul este, într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă; modul în care identitatea şi lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia, precum şi pasajele în care identitatea şi lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu cele ale lui Mesia, aducând la lumină identitatea dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite în corpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-B(e)riyt118 ha-Ħadaşah119 ]. Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., focalizându-se asupra „evenimentului cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Nazaretul Galileii. Corpus- ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanaħ-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul important, de factură teologică, este cel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanaħ120 . Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem care sunt relaţiile dintre Mesianismul Restaurator pe care-l proclam în această carte şi mesianismul iudaic contemporan. După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii din Tanaħ-ului, dar nu s-au afiliat nici unei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile. Convingerea mea fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţi în rugăciuni în dificila misiune care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vederea decelării interogaţiilor semnificative şi asistaţi în elaborarea răspunsurilor conforme Sfintelor Scripturi. 118 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şva. 119 Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitatea sa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care pot fi incluşi, „altoiţi”, şi ne-evreii. Cărţile scrise de şeliaħim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoirea acestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-B(e)riyt ha-Ħadaşah/ Legământul Înnoit/ He Kaine Diatheke/ Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar de cele mai multe ori vizează numai cele 27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei, Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor, împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici mă refer la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic. 120 Din acest punct de vedere, sunt de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiul e ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.” 39
  • În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghia lor elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindă candelele vineri seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumite ocazii specifice, şi să cânte melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai rău, inventează) obiceiuri culturale (dansuri „davidice”121 ) sau amestecă în teologia lor rostiri cabalistice împreună cu cele scripturale. Relaţiile dintre Sfintele Scripturi, teologia pe care o dezvăluie acestea şi cultura în care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un subiect extrem de spinos, întrucât vizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al credincioşilor, dar, cu siguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează asupra purităţii doctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la conştientizarea îndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să dospească122 , cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec. Cum se poziţionează Mesianismul Restaurator vizavi de frământarea Biblie- teologie-credinţa trăită cotidian-cultură? Spus pe scurt, Mesianismul Restaurator pe care-l propun în această lucrare creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern (în variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestant sau neo-protestant) dar are o individualitate proprie şi distinctă şi nu se confundă cu acestea. Lecturarea schiţei comparative a doctrinelor Mesianismului Restaurator, prezentate aşa cum o face teologia sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastre privitoare la relaţiile dintre Sfintele Scripturi, teologie, credinţa trăită cotidian şi cultură. 121 Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul său spontan aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţii într-un soi de horă? Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (ħaredim), dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile, separate de bărbaţi printr-o cortină, dansează numai cu femeile. 122 Gal. 5:9. 40
  • Capitolul al III-lea O SCHIŢĂ COMPARATIVĂ A DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR, IUDAISMULUI RABINIC ŞI CREŞTINISMULUI I. DESPRE SFÂNTA SCRIPTURĂ (BIBLIOLOGIE) Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanaħ-ului, adică Legea, Profeţii şi Scrierile (Torah, Nevi’im, Ketuvim). Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el mai adaugă unul: „Noul Testament”. Mesianismul Restaurator afirmă că Tanaħ-ul este format din cărţile Legii, ale Profeţilor şi Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şi nu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianicii acceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestării Sale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un „Nou Testament”, ci a înnoit Legământul promis de YHWH în Ieremia, 31:31-34. II. DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE) Pornind de la afirmaţia din Deuteronomul, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH, Dumnezeul nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismul rabinic (ortodox) susţine monoteismul strict123 . Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în Vechiul Testament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel, creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian. Mesianismul Restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologic închinarea se aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt. III. DESPRE IISUS/ YEŞUA (CRISTOLOGIE SAU MESIANOLOGIE) Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua, aşa cum se numea, ci Yeşu’, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse, înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, unii credincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreii religioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveni om. 123 Credincioşii care se închină în acord cu această convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri. 41
  • „Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiul lui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi este anathema!”, mai adaugă unii124 . Mesianismul Restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit de profeţii DOMNULUI din Tanaħ (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), El este Fiul înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, de aceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El. IV. DESPRE DUHUL SFÂNT (PNEUMATOLOGIE) Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are o personalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei mai problematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse de procesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl. Mesianismul Restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într- adevăr Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmente diferit de Acesta. V. HAMARTIOLOGIA SAU DOCTRINA PĂCATULUI Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şi una rea (yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. În definitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de a stăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat (Genesa, 4:7). Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei în fiinţele umane. Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu Mesianismul Restaurator, sesizează efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asupra soteriologiei şi a eshatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri, omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale. VI. DESPRE MÂNTUIRE (SOTERIOLOGIE) Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omul este păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezenta puţin mai detaliat. Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se la Biblie (exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din cel istoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuire naţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar această 124 Adaugă, într-adevăr, dar mai degrabă în oaptă. De ce să tulbure procesul de ecumenizare şi să nu fieș corecţi din punct de vedere politic numai din cauza acestui adevăr?... 42
  • libertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurarea unei legături personale. Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic, ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuie ispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarea lor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune, milostive, iar ritualurile sacrificale săvârşite la Templu au fost înlocuite cu studierea despre ele. Nu mai este nevoie să adăugăm că evreii credincioşi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moară ca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora. În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct la Dumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu. Pe scurt, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilor sale, care trebuie exercitate. Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu Mesianismul Restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el are nevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-o însuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe care creştinismul evanghelic şi (neo-)protestant o face în comun cu Mesianismul Restaurator este următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele este imperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin, şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/ Yeşua. Când Îl recunoşti pe Iisus/ Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şi Mântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoie te şi o naturăș nouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea lui Dumnezeu.” Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spune că pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, care regenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat. Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred că rugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor, Yeşua/Iisus. Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică unii creştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai este valabilă, deci pot trăi cam cum vor, un soi de antinomianism. Mesianismul Restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanaħ, spune: „Evanghelia spune că mântuirea nu e prin fapte, dar nu-i fără fapte”, şi apelează la Epistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică... VII. DESPRE LUCRURILE VIITOARE (ESHATOLOGIE) Eshatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar unii speră într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prin eforturi umane colective, conjugate. 43
  • Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea ca Hristos să-i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, sau pe vreo stea, planetă sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţii Apocalipsa (pe care, dacă nu este metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze). Fără a dogmatiza, Mesianismul Restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia pe Muntele Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se va pogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiile mesianice neîmplinite încă. VIII. ISRAELOLOGIA Punctul final de dezacord dintre mozaism, Mesianismul Restaurator şi creştinism este israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multe faţete, dar aici mă voi opri doar la câteva. În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-i împiedică să fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitatea etnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşua este Mesia, israelologie deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp de veacuri „creştinii”, este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca Mesia, nu mai este considerat evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familie şi mort. În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini au fost învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu nu mai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit pe Domnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.” Pe de o parte, Mesianismul Restaurator nu acceptă această retorică dez- naţionalizatoare pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacement theology”. Mesianicii ne-evrei ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” în măslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib ouăle adevăraţilor părinţi-păsări... Pe de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, fie ei non-religioşi, fie adepţi ai teologiilor rabinice sau mesianice, este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu simţim că am avea chemarea de a ne închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive, dintre care aici îl menţionăm numai pe cel care ţine de identitatea etnică şi cultura edificată de aceştia: noi credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnic existent; fiecare dintre aceste grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată de Sfintele Scripturi sau mai îndepărtată, dar egală pe plan etnologic. Evreii nu sunt superiori ne-evreilor: Epistola către romani, 1:16, de pildă, vorbeşte despre anterioritatea chemării adresate evreilor din punct de vedere temporal, dar nu declară că ei ar fi mai buni sau mai morali decât ne-evreii sau superiori ontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor, se săvârşeşte în acelaşi fel: harul lui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dăruit ca pe un lucru cu titlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul nostru şi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşi Lui până la moarte. Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau a kipei, nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, în 44
  • consumarea ħalot-urilor, a sofganiot-urilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şi simplu moştenirii culturale şi identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoare biblică per se, ci prezintă pericolul de a-i călăuzi pe ne-evreii care le practică spre idolatrizarea acestei moşteniri culturale şi identităţi etnice. Şi temerea autorului acestei lucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de credincioşi mesianici chemarea este mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt seduşi de aceste ele până acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste elemente şi ajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...”125 . Vorbind pe plan cultural, dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ul unguresc, iar sofganiot-urile de Ħanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şi preparate fără carne de porc. Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţă mesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau se chinuie să-şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa, cuvintele şi acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şi greco-latine, ci şi în afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă un om înţelege toate acestea şi că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şi Creatorul său şi să restaureze toate lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o stare superioară, atunci corolarul ar fi că el va începe să trăiască această înţelegere, s-o practice în viaţa sa în mod integrator. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice, făcând tot ce se poate pentru a restaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile mesianice şi pe Mesia Însuşi: 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, 12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.126 Convingerea autorului lucrării de faţă este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel devii mesianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumii decăzute a lui Dumnezeu. Din câte s-a văzut mai sus, Mesianismul Restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos din care odrăslesc atât iudaismul rabinic modern cât şi creştinismul, dar are o individualitate proprie şi distinctă. SECŢIUNEA A III-A 125 Ex. 32:4. 126 Sublinierea noastră. 45
  • SCURTĂ ISTORIE A AFIRMAŢIILOR DE CREDINŢĂ BIBLICE127 Obiectivul pe care vreau să-l ating în continuare este prezentarea teologiei sistematice a Mesianismului Restaurator. Cu toate acestea, din punct de vedere estetic, dacă aş purcede acum la această prezentare, trecerea de la zona cu vegetaţie destul de abundentă a sacrului, culturii şi civilizaţiei la zona aridă a doctrinelor ar fi destul de bruscă. Mai mult, înainte de a vorbi despre un sistem teologic este deosebit de util să vorbim despre cadrul istoric, ideatic, cultural al apariţiei şi dezvoltării sale. Aşadar, în această secţiune, voi examina apariţia afirmaţiilor de credinţă biblice şi voi expune modurile în care, cel puţin până în secolul al V-lea, ele s-au dezvoltat în catehisme şi Crezuri. Pe harta disciplinelor teologice despre care voi vorbi mai jos, această secţiune ţine de teologia istorică şi simbolică. Capitolul I 127 Mulţumiri lui Gabriel Roman, cu care am interacţionat şi din discuţiile cu care a rodit această secţiune a III-a. Astăzi, cu certitudine, nu am mai şti nici unul care a fost aportul fiecăruia dintre noi la elaborarea ei. 46
  • EDUCAŢIE, EDUCAŢIE EVLAVIOASĂ, AFIRMAŢII DE CREDINŢĂ În continuarea studiului voi aduce în discuţie raportul de supraordonare- subordonare dintre educaţie în general, educaţie evlavioasă şi afirmaţiile de credinţă. I. DEFINIREA EDUCAŢIEI De la începuturile existenţei sale, omul a învăţat, a experimentat, a tras concluzii şi a vrut să le transmită mai departe. Unul dintre modurile de predare a fost cel al exemplului personal. Altul a fost cel dramatizat: preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii sau Templul, praznicele, mâncărurile şi spălările, circumcizia din Tanaħ128 sunt nu numai tipuri care arătau spre antetipuri, ci în esenţa lor sunt şi lecţii obiectuale, teatralizate. Alt mod de predare a fost cel al instituţiei didactice, care a îmbrăcat forme diferite, în funcţie de civilizaţie, context, perioadă istorică, abordare pedagogică. Astfel, predarea se va fi făcut în şcoală, Lyceum, Akademia, sinagogă, yeşivah, sau prin dialectică, eventual în timpul plimbărilor peripatetice129 . Ceea ce este recurent în toate aceste forme este fondul comun: educaţia, fie ea orală sau scrisă. Dar definirea educaţiei este o întreprindere complexă. Henri Pieron spune cu umor că „educaţia este unul dintre acele cuvinte al căror sens lumea crede că-l cunoaşte bine, cu condiţia să nu fie nevoită să-l definească.”130 După John Dewey, educaţia ar fi „acea reconstrucţie sau reorganizare a experienţei care se adaugă la înţelesul experienţei precedente şi care măreşte capacitatea de a dirija evoluţia celei care urmează.”131 Pedagogul Cristian Stan spune că educaţia ar fi „evoluţie dirijată” sau, mai pe larg, este atât „o scoatere din natură” cât şi „creştere, actualizare a unor potenţialităţi existente doar în stare latentă”.132 Şi, în sfârşit, din punctul de vedere al unuia dintre cei mai mari teologi şi predicatori ai tuturor timpurilor, Ioan Hrisostom, „a educa înseamnă…a-l creşte pe copil moral şi în evlavie, a-i modela inteligenţa, a forma un atlet pentru Hristos. Educaţia este asemenea unei arte, însă artă mai mare decât educaţia nu există, pentru că dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educaţiei se săvârşeşte în vederea accederii la lumea viitoare.”133 Faimosul teolog şi predicator aduce în discuţie educaţia religioasă. Consider binevenită enumerarea unor forme de educare religioasă, menţionate de Vasile Gordon: 128 Tanaħ: acronim pentru Torah, Nevi’im şi Ketuvim, adică Legea, Profeţii şi Scrierile, cărţile sfinte ale evreilor, care alcătuiesc ceea ce creştinii denumesc impropriu Vechiul Testament. 129 Jeanne Hersch, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. V. Drăgan, p. 42. 130 H. Pieron, apud Cristian Stan, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001, p. 79. 131 Ibid., p. 81. 132 Ibid., p. 82. Se resimte aici influenţa aristotelică. 133 Ibid., p. 80. 47
  • „exemplul, instrucţia religioasă, activităţile educative, rugăciunea individuală, cântecele religioase, ceremonialul religios, predica şi conferinţa cu subiect religios, literatura şi arta cu subiecte religioase”.134 Şi, păstrând în minte şi inimă superba rostire a lui Ioan Hrisostom, voi aborda educaţia în lumina terminologiei sale utilizate în Tanaħ, aşa-numitul Vechi Testament. II. CONCEPŢIA TANAĦ-ULUI DESPRE EDUCAŢIA EVLAVIOASĂ În cartea Genesa apar câteva manifestări despre care cred că nu sunt atât de mult prelucrarea raţională a unor intuiţii religioase avute la nivelul psuche-ului, ci mai degrabă rezultatul unei educaţii evlavioase date de unii terţi celor care le practică. Aşa stau lucrurile, de pildă, în cazul lui Cain şi Abel, precum şi al lui Noe, care aduc jertfe fără ca vreun om să le fi spus despre ele sau Dumnezeu să le fi cerut în mod expres. Dar, întrucât vreau să păşim pe terenul solid al afirmaţiilor şi nu pe cel al nisipurilor mişcătoare, să vedem o primă rostire implicită despre educaţia evlavioasă: Căci Eu îl cunosc (pe Avraham, n. ns.) şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit... Genesa, 18:19, sublinierea mea. O confirmare a adevărului acestui verset apare cu ocazia dramaticei ieşiri a israeliţilor din robia Egiptului. Exodul 12 nu arată doar Pesaħ-ul, Praznicul Paştelor, prima sărbătoare din anul liturgic, ci şi faptul că copiii erau îndemnaţi să întrebe „Ce înseamnă acestea?”135 . În timp, în iudaism s-au mai adăugat trei întrebări, concretizându- se în Arba cuşiot, „Cele patru întrebări” care trebuie puse şi declanşează din partea capului familiei relatarea evenimentului istoric, social şi naţional al Izbăvirii din Egipt, redat în Exodul, 12:27 şi îndeosebi în Deuteronomul, 26:5-9: 5 Apoi să iei iarăşi cuvântul, şi să spui înaintea Domnului, Dumnezeului tău: „Tatăl meu era un Arameu pribeag, gata să piară; s-a pogorât în Egipt cu puţini inşi, şi s-a aşezat acolo pentru o vreme. Acolo, a ajuns un neam mare, puternic şi mare la număr. 6 Egiptenii ne-au chinuit, ne-au asuprit, şi ne-au supus la grea robie. 7 Noi am strigat către Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri. Domnul ne-a auzit glasul, şi a văzut asuprirea, chinurile şi necazurile noastre. 8 Şi Domnul ne-a scos din Egipt, cu mână tare şi cu braţ întins, cu arătări înfricoşătoare, cu semne şi minuni. 9 El ne-a adus în locul acesta, şi ne-a dat ţara aceasta, ţară în care curge lapte şi miere.” Apoi, în timpul exodului, YHWH a luat gloata care ieşise din Egipt şi, în decurs de câteva luni, a transformat-o într-o naţiune cu o constituţie şi o legislaţie definită clar, act care, cel puţin din punct de vedere istoric şi social, a fost un miracol! Printre alte porunci, Dumnezeu le-a trasat şi obligaţia de a-L cunoaşte şi de a-L face cunoscut, de a 134 Pr. conf. dr. Vasile Gordon, Biserica şi şcoala, Editura Christiana, Bucureşti, 2003, nota p. 162. 135 Ex. 12:26. În iudaism există un set de patru întrebări (arba cuşiot) pe care copiii sunt învăţaţi să le pună de Pesaħ, prima fiind Ma niştana. 48
  • învăţa şi de a asculta de Torah, Legea Sa; în Deuteronomul, 6:6-7, unde apare o parte din marele Şema ebraic, esenţa credinţei mozaice, se spune explicit: Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi şi să vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Deuteronomul, 6:6-7. Observăm aici nu numai obligaţia trasată individului de a-şi apropria învăţăturile dumnezeieşti, ci şi de a le preda mai departe, în cadrul familiei. „Părintele trebuia să utilizeze diferitele activităţi obişnuite ale vieţii ca mijloace de a-şi învăţa copii despre Dumnezeu”, ne spune un autor136 , iar altul întăreşte: „Pentru israeliţi, ţelul educaţiei era pregătirea poporului pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi pentru a trăi paşnic unii cu alţii.”137 Acest lucru se făcea pentru că din copii trebuia să se facă „inele solide ale lanţului neîntrerupt care să transmită, neştirbit, patrimoniul religios din generaţie în generaţie… Datoria ineluctabilă nu era alta decât a inocula copiilor iniţierea în cunoaşterea Torei.”138 Nu numai activităţile cotidiene erau prilejuri în care copiii puteau primi învăţături sfinte, ci şi ocaziile date de sărbători: Întrepătrunderea religiei cu viaţa agricolă era evidentă la toate sărbătorile… Sărbătorile prezentau de asemenea istoria religioasă… Aşadar, încă din vremurile cele mai vechi, viaţa de toate zilele, crezul şi practicile religioase erau inseparabile.139 Copiii învaţă multe prin intermediul cuvintelor, dar şi mai multe prin intermediul acţiunilor pe care le văd şi le practică la rândul lor. Această practică se numeşte imitaţie şi este, după cum spune Pavel Mureşan, „un proces psihosocial şi o formă a învăţării sociale”…”în cadrul unui raport care se stabileşte între un OBSERVATOR (O) şi un MODEL (M).”140 Însă aici subliniez faptul că în iudaism, atât cel mozaic cât şi cel rabinic, nu există numai o pedagogie, o activitate prin care sunt educaţi numai copiii, ci şi o andragogie, educarea adulţilor141 . Fundamentul acestei afirmaţii se vede limpede din următoarele versete: ...Să puteţi învăţa pe copiii lui Israel toate legile pe care li le-a dat Domnul prin Moise. Leviticul, 10:11. 136 „Education in Bible Times”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991, pp. 397-398. 137 „Education”, în New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (ed. gen.), Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1995, pp. 378-379. 138 A. Cohen, Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman, pp. 253-254. 139 „Educaţia”, de D. F. Payne, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei, pp. 368-369. Sesizez, în treacăt, faptul că între sfera sacrului şi cea a profanului nu se opera dihotomia carteziană modernă. 140 Pavel Mureşan, Ce este imitaţia?, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 7. 141 E drept că aceasta era uneori doar un deziderat. Iată ce scrie Cartea a doua a Cronicilor, 15:3: „Multă vreme Israel a fost fără Dumnezeul cel adevărat, fără preot care să înveţe pe oameni, şi fără lege.” 49
  • …Ei învaţă pe Iacov poruncile Tale, Şi pe Israel legea Ta… Deuteronomul, 33:10b. Veţi şti atunci că Eu v-am dat porunca aceasta, pentru ca legământul Meu cu Levi să rămână în picioare, zice Domnul oştirilor. Legământul Meu cu el era un legământ de viaţă şi de pace. I l-am dat ca să se teamă de Mine; şi el s-a temut de Mine, a tremurat de Numele Meu. Legea adevărului era în gura lui, şi nu s-a găsit nimic nelegiuit pe buzele lui; a umblat cu Mine în pace şi în neprihănire, şi pe mulţi i-a abătut de la rău. Căci buzele preotului trebuie să păzească ştiinţa, şi din gura lui se aşteaptă învăţătură, pentru că el este un sol al Domnului oştirilor. Maleahi, 2:4-7. În altă ordine de idei, iudaismul timpuriu a dezvoltat un crez fundamental al său; el era compus din Şema (Deuteronomul, 6:4-9), din Ve-haia im şamoa (Deuteronomul, 11:13-21) şi din Ţiţit (Numeri, 15:37-41). Şema recunoaştea suveranitatea lui YHWH asupra poporului Yisrael: 4 Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. 5 Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată puterea ta. 6 Şi poruncile acestea, pe care ţi le dau astăzi, să le ai în inima ta. 7 Să le întipăreşti în mintea copiilor tăi, şi să vorbeşti de ele când vei fi acasă, când vei pleca în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 8 Să le legi ca un semn de aducere aminte la mâini, şi să-ţi fie ca nişte fruntarii între ochi. 9 Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. Deuteronomul, 6:4-9142 . Ve-haia im şamoa reia ideile primului paragraf şi adaugă recompensele şi pedepsele divine: 13 Dacă veţi asculta de poruncile mele pe care vi le dau astăzi, dacă veţi iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, şi dacă-I veţi sluji din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru, 14 El va da ţării voastre ploaie la vreme, ploaie timpurie şi ploaie târzie, şi-ţi vei strânge grâul, mustul şi untdelemnul; 15 de asemenea va da iarbă în câmpiile tale pentru vite, şi vei mânca şi te vei sătura. 16 Vedeţi să nu vi se amăgească inima, şi să vă abateţi, ca să slujiţi altor dumnezei şi să vă închinaţi înaintea lor. 17 Căci atunci Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră; ar închide cerurile, şi n-ar mai fi ploaie; pământul nu şi-ar mai da roadele, şi aţi pieri curând din ţara aceea bună pe care v-o dă Domnul. 18 Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între ochii voştri. 19 Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. 20 Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile tale. 142 În original nu apare „Domnul”, ci YHWH. 50
  • 21 Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că le-o va da, vor fi tot atât de multe cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului. Deuteronomul, 11:13-21. Ţiţit prescrie confecţionarea şi portul de franjuri la cele patru colţuri ale talit-ului: 37 Domnul a zis lui Moise: 38 „Vorbeşte copiilor lui Israel, şi spune-le să-şi facă, din neam în neam, un ciucure la colţurile veşmintelor lor, şi să pună un fir albastru peste ciucurele acesta din colţurile veşmintelor. 39 Când veţi avea ciucurele acesta, să vă uitaţi la el, şi să vă aduceţi aminte de toate poruncile Domnului, ca să le împliniţi şi să nu urmaţi după poftele inimilor voastre şi după poftele ochilor voştri, ca să vă lăsaţi târâţi la curvie. 40 Să vă aduceţi astfel aminte de poruncile Mele, să le împliniţi, şi să fiţi sfinţi pentru Dumnezeul vostru. 41 Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru.” Numeri, 15:37-41. Acest crez minimal se încheia cu evocarea ieşirii din Egipt, de unde YHWH i-a eliberat pe copiii lui Israel143 . Un alt exemplu concludent pentru edificiul teologic pe care vreau să-l ridic este cel găsit în Iosua, capitolul 24. Cadrul acestui tip de afirmaţie de credinţă iudaică timpurie e întrevederea lui Iosua cu bătrânii, conducătorii, judecătorii şi ofiţerii israeliţi. Duhul Sfânt începe să profeţească prin Iosua (v. 2-13), recapitulând faptele dumnezeieşti puternice făcute în beneficiul lui Israel. Apoi apare o intervenţie orală a lui Iosua, care îndeamnă la slujirea lui YHWH şi la renunţarea la idoli (v. 14,15). Poporul răspunde mărturisindu-L pe YHWH ca fiind Dumnezeul său, apoi urmează imediat o recitare a isprăvilor Celui Preaînalt şi o nouă declaraţie a suveranităţii Lui (16-18). Aici se află, una lângă cealaltă, două tipuri de mărturisiri: una nominală (YHWH este Dumnezeu), iar cealaltă fiind tipul verbal care relatează măreţele fapte ale lui Dumnezeu. Mai târziu, când mulţi israeliţi începuseră să-L părăsească pe YHWH, această afirmaţie de credinţă va fi repetată într-un moment extrem de tensionat, şi anume la confruntarea lui Ilie cu profeţii mincinoşi, din Cartea întâi a regilor, capitolul 18. După cum se ştie, versetul 39 redă strigătele poporului: Când a văzut tot poporul lucrul acesta, au căzut cu faţa la pământ, şi au zis: „Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu! Domnul (YHWH) este adevăratul Dumnezeu!” Mărturisiri de credinţă vetero-testamentare nu se găsesc numai în literatura istorică şi juridică a Pentateuhului şi a profeţilor ci, in noce, ele sunt adesea înveşmântate în literatura sapienţială, în imnuri şi psalmi de laudă sau invocare. Bunăoară, Psalmul 100:3, o bijuterie poetică, reafirmă: „Să ştiţi că Domnul (YHWH) este Dumnezeu!” În versetele 1-6, Psalmul 105 îndeamnă la aducerea de mulţumiri şi de laude, în versetul 7 afirmă că „Domnul (YHWH) este Dumnezeu”, pentru ca în celelalte 38 de versete să 143 „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein, pp. 771-772. 51
  • demonstreze domnia Sa prin recapitularea faptelor Sale făcute în istoria sfântă. În aceeaşi cheie trebuie citiţi şi cântaţi şi Psalmii, 135-136144 . Mai târziu, în perioada exilului şi cea post-exilică, educaţia a căpătat şi o formă instituţionalizată: imediat după repatriere, Ezra a adunat poporul spre a le citi şi explica învăţătura Torei (Neemia, 8). Şi tot Ezra, potrivit tradiţiei rabinice, a fost acela care a introdus lecturile din Biblie în fiecare dimineaţă de luni şi de joi, zile în care oamenii mergeau la târg145 . Astfel lua fiinţă k(e)neset ha-ghedola, marea sinagogă146 . În sec. I î.e.n., sinagoga, forma instituţionalizată par excellence de predare a învăţăturii şi identităţii iudaice, era bine întemeiată. Aici slujea un stâlp al societăţii evreieşti: rabinul. Acesta trebuia să fie bine pregătit în Torah dar, mai presus de aceasta, să fie un om muncitor şi serios, răbdător, un exemplu din punct de vedere moral. În sinagogă, de Şabat, de sărbători şi în alte împrejurări deosebite, se rostea o predică (deraşa), a cărei materie principală o constituia Hagada: Adresate unui public amestecat, format din oameni de toate vârstele şi de niveluri culturale foarte diferite, omiliile se situau mai degrabă în registrul afectiv decât în cel intelectual. Temele abordate erau legate cu precădere de credinţă, etică, morală şi de problemele sociale ale epocii. Scopul lor era adeseori de a transmite un mesaj de îmbărbătare şi speranţă comunităţilor evreieşti, expuse tuturor adversităţilor (…) Esenţa omileticii constă în contactul viu, verbal, dintre predicator şi ascultătorii săi în care cel dintâi se străduieşte să confere o dimensiune actuală textelor şi tradiţiilor moştenite din vechime. (…) O dată ce unii dintre predicatori sau dintre ascultători au început să aştearnă în scris predici întregi, sau măcar ideile principale ale acestora, această oratorică a dat naştere unei literaturi omiletice. Aceasta a devenit modul de exprimare ideologică a iudaismului, vectorul conceptelor tradiţionale şi ecoul instituţiilor, teologiei, filozofiei, eticii şi moralei evreieşti. Omiletica îşi are rădăcinile în textul biblic.”147 Sinagoga era frecventată de băieţi începând de la vârsta de 5 ani şi până pe la 12 ani148 . Apoi, dacă dovedeau aptitudini şi sârguinţă în aprofundarea Torei, şi dacă părinţii aveau mijloace financiare, ei puteau să-şi continue studiile pe lângă vreun rabin celebru, aşa cum a făcut-o şi Şaul din Tars, devenit ulterior apostolul Pavel. Astfel, chiar dacă nu este documentat istoric, vedem clar că, în pregătirea Sa spirituală Adonai Yeşua Mesia, pe care creştinii Îl cunosc sub numele şi titlul de I(i)sus Hristos, a studiat Legea de mic copil, depunând un efort personal, „îndeletnicindu-se cu cele ale Tatălui Său”149 şi beneficiind şi de un cadru omenesc care I-a facilitat dezvoltarea omiletică. Însă, vorbind despre Adonai Yeşua, vom trece la un alt punct al demersului nostru. III. YEŞUA NOŢRI ŞI CREDINŢA MESIANICĂ 144 „Confessions and Credos”, în Holman Bible Dictionary, pp. 286-287. 145 „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism p. 771-772. 146 A. Cohen, op. cit., p. 17. 147 „Omiletică”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, p. 582-584. 148 „Education”, în New Illustrated Bible Dictionary. 149 Evanghelia după Luca, 2:49, versiunea King James, 1611. 52
  • Aducând în discuţie Persoana lui Yeşua, Iisus nazarineanul, subliniez că, deşi mulţi dintre evreii din timpul Său nu L-au recunoscut ca fiind Mesia, nimeni nu I-a contestat autoritatea de învăţător150 ; ceea ce intriga era sursa învăţăturii Sale: de unde avea El înţelepciunea aceea151 ? Pentru credincioşii mesianici şi creştini, răspunsul este evident: Yeşua era Fiul lui Dumnezeu, şi chiar Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, fiind „uns cu putere şi cu Duhul Sfânt”152 . Dar chiar şi această natură dumnezeiască nu putea să funcţioneze plenar fără un efort al omenităţii Sale, al naturii umane. Vedem sugerată această sinergie teantropică în versete de genul celor găsite în Evanghelia după Luca, 2:40,52, şi conchidem că creşterea Sa, mai ales cea spirituală, s-a datorat şi unui efort de studiu personal. Printre altele, această strădanie implica şi auzirea predicilor ţinute de rabini din timpul Lui153 . Pe de altă parte, e la fel de clar şi faptul că toată activitatea Sa de slujire publică a început doar de la botez şi a fost subordonată numai îndemnurilor Tatălui. „…El (Fiul) nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; şi tot ce face Tatăl, face şi Fiul întocmai”154 ; „…judec după cum aud”155 ; „…lucrările pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc…”156 ; „Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine”157 ; „…nu fac nimic de la Mine Însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu”158 . Acestea ar fi doar câteva versete care subliniază ascultarea Sa de Tatăl. Datorită acestei ascultări depline, duse până la jertfa de Sine, Yeşua este nu numai Fiul înviat al lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul lumii, ci şi cel mai mare învăţător, Învăţătorul, par excellence. Facem această afirmaţie bazându-ne pe activitatea Sa practică, revelată în versete de genul celor găsite în Evanghelia după Matei, 4:23; 9:35 (διδάσχων –„învăţând”, χηρύσσων – „propovăduind”, өεραπεύων – „tămăduind”), dar şi pe învăţăturile Sale, consemnate îndeosebi în Evanghelii, literatura canonică deschizătoare a corpusului cunoscut ca fiind Noul Testament. Dintre cele patru Evanghelii canonice, cea care surprinde cel mai bine latura învăţătorească a slujirii Lui este cea a evanghelistului Matei. E foarte probabil că vameşul a perceput mai intens această calitate a lui Yeşua întrucât el însuşi avea o puternică vocaţie pedagogică: conform teoriei lui Stephen R. Covey, „a vedea înseamnă a fi”159 . În lucrarea Eseu despre om – Introducere în filozofia culturii umane, Ernst Cassirer a spus mai elocvent: „Există o identitate între subiectul cunoscător şi realitatea cunoscută.” Există, adică, un adevăr de corespondenţă. Numai luând în considerare vocaţia pedagogică a fostului vameş putem să ne explicăm forma sistematizată în care el Îl prezintă atât pe Iisus, cât şi slujirea Sa: în unele părţi ale Evangheliei avem theoria – de exemplu, Evanghelia după Matei, capitolele 5-7, 10, 13, 18, 24-25 –, în alte părţi avem praxis-ul: capitolele 8-9, 11-12, 14-17 etc. 150 Mat. 7:29; 12:38; 17:24; Io. 11:28. 151 Mat. 13:54-56; 21:23. 152 Fap. 10:38. 153 Lc. 2:46. 154 Io. 5:19. 155 Io. 5:30. 156 Io. 5:36. 157 Io. 7:16. 158 Io. 8:28. 159 Stephen R. Covey, Eficienţa în şapte trepte, Editura All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza, p. 19. 53
  • Or, Matei ni-l arată pe Petru având parte de o intuiţie spirituală şi exclamând „Tu eşti Mesia/ Hristos, Fiul Dumnezeului cel Viu!”160 . În Evanghelia după Ioan acelaşi pescar amplifică puţin crezul său: 68 „Doamne”, I-a răspuns Simon Petru, „la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice. 69 Şi noi am crezut, şi am ajuns la cunoştinţa că Tu eşti Hristosul, Sfântul lui Dumnezeu.” Evanghelia după Ioan, 6:68,69. Aceeaşi Evanghelie consemnează şi stupefacţia şi intuiţia de care avusese parte Natanael când a făcut cunoştinţă cu Yeşua: Natanael I-a răspuns: „Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti Împăratul lui Israel!” Evanghelia după Ioan, 1:49. Tot Ioan, mânat de Duhul Sfânt, apropiindu-se de încheierea Evangheliei sale, ni-l aduce în faţa ochilor pe Toma şi afirmaţia sa de credinţă: „Drept răspuns, Toma I-a zis: «Domnul meu şi Dumnezeul meu!»”161 , pentru ca să încheie capitolul 20 cu propria sa concluzie: ...lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Evanghelia după Ioan, 20:31. Revenind la slujirea învăţătorească a modelului nostru suprem, Adonai Yeşua Mesia, Domnul Iisus Hristos, mai trebuie să amintesc faptul că ea nu a încetat după răstignirea, moartea şi îngroparea Sa, ci a continuat şi după învierea Lui: un exemplu grăitor ar fi „Cursul de profeţii mesianice şi tipologia Tanaħ-ului” pe care l-a ţinut celor doi ucenici care mergeau pe drumul Emausului162 , precum şi versetele 1 şi 2 din Faptele apostolilor, capitolul 1: …tot ce a a început Isus să facă şi să înveţe pe oameni, de la început până în ziua în care S-a înălţat la Cer după ce, prin Duhul Sfânt, dăduse poruncile Sale apostolilor pe care-I alesese. Mai mult, după cum spune apostolul Ioan163 , chiar şi după plecarea Sa Yeşua urma să-Şi desăvârşească învăţătura prin intermediul Duhului Sfânt: Paracletul urma să dea ucenicilor inspiraţie atât anamnetică, cât şi revelatoare. În sfârşit, ucenicii deveniţi apostoli nu trebuiau să ţină pentru ei înşişi învăţăturile revelate lor, ci trebuiau să le împărtăşească şi altora, chiar şi ne-evreilor. Aici fac apel la Evanghelia după Matei, operă care exhală parfumul cel mai iudaic dintre toate Evangheliile, dar care are totuşi presărate ici-colo elemente universaliste; chiar versetele finale au o forţă absolut remarcabilă în acest sens. Parafrazate, ele spun: „Trăindu-vă 160 Mat. 16:16. 161 Io. 20:28. 162 Lc. 24:27. 163 Io. 16:12-15. 54
  • viaţa, ucenicizaţi oameni, botezându-i/ scufundându-i în realitatea Dumnezeirii şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit”164 . Ajuns în acest punct al demersului, îmi vom îndrepta atenţia spre acest mandat încredinţat de Yeşua comunităţii de credinţă mesianică, aşa-numita Qehilah, sau Ekklesia, Biserica, precum şi asupra modului în care ea l-a dus la îndeplinire. IV. AFIRMAŢII DE CREDINŢĂ ÎN COMUNITATEA DE CREDINŢĂ APOSTOLICĂ A. Învăţăturile apostolice: denumiri, moduri de raportare la ele, conţinut Unui cititor atent al cărţilor Noului Testament sau, mai corect, Legământului Înnoit, nu-i poate scăpa faptul că, pe alocuri, sunt inserate pasaje care, aparent, rup armonia textului, părând intercalate cu forţa şi irelevante pentru pericopa sau pasajul care le circumscrie. Unele dintre acestea sunt fie doxologii, fie scurte mărturisiri de credinţă creştină, fie ambele. Mai târziu, pe ele s-au construit Crezuri care, ulterior, s-au dezvoltat în catehisme. În acest sens, prof. dr. Ralph P. Martin de la Fuller Theological Seminary spune: „Există dovezi că în Biserica primară exista un corpus, o culegere de învăţături creştine distincte care erau considerate ca un cod sacru primit de la Dumnezeu…”. Afirmaţia este confirmată de pr. prof. John Breck: „… formulele cvasiliturgice, tripartite, ale Noului Testament constituiau legături vitale în lungul şir al afirmaţiilor doctrinare, care au început cu cea mai veche aclamaţie monopartită („Maran atha”, „Isus este Domnul”165 ) şi au evoluat în simboluri de credinţă complexe, cum ar fi Crezul apostolic sau Crezul niceeo-constantinopolitan.“166 Ar fi utilă aici clarificarea unor termeni esenţiali, proveniţi din limba greacă, latină şi slavonă. Termenii greceşti sunt paralambanō, a primi; paradidōmi, a preda; paradosis, înmânare, predare, tradiţie. Aceşti termeni sunt folosiţi în pasaje de genul Epistolei către romani, 6:17167 , Întâia epistolă către corinteni, 11:23, 15:3, Iuda, 3. Să reţinem faptul că ei „...sunt termeni consacraţi, care se referă la transmiterea învăţăturii autoritare”.168 Termenii latini sunt traditio, „predare, transmitere, tradiţie; învăţământ”; reditio, „reîntoarcere, redare”169 . Acum înţelegem mai bine ce spune lucrarea Creeds of the Churches: 164 Evanghelia după Matei, 28:19. Sublinierea noastră. 165 De fapt, „Domnul vine!” 166 Pr. prof. John Breck, Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. M. Herghelegiu, pp. 192-193. 167 În original, acest verset lasă să se înţeleagă faptul că foştii robi ai păcatului au preluat forma şi modelul matriţei învăţăturii în care au fost turnaţi, sau căreia i-au fost „predaţi”. 168 „Crez”, în Dicţionar Biblic, p. 285. 169 În limbajul ortodox, de sorginte slavonă, ele s-au încetăţenit prin substantivul „predanie”, conform pr. prof. dr. Ion Bria, „Tradiţia”, în Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. Verbul întrebuinţat este „a predanisi”. A se vedea şi Tertulian Langa, „Tradiţia”, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997. 55
  • Afirmaţii ale crezurilor au slujit drept bază pentru faimoasele lecţiuni catehetice predate cu scopul pregătirii… Instruirea catehetică nu era o operaţiune pe cont propriu, ci era predarea autoritară şi responsabilă a credinţei tradiţionale170 … În instruirea catehetică s-a dezvoltat o practică ce solicita un crez mai precis şi mai stabil. Acesta era actul traditio symboli şi al reditio symboli. La un anumit moment important în instruirea catehumenului, credinţa îi era predată autoritar171 , sub forma unui crez. Catehumenul învăţa crezul şi apoi îl reda172 ca fiind al său propriu173 . Dacă respectă învăţăturile Bibliei şi aduce un plus de lumină, tradiţia nu este de respins. În cele ce urmează, vom examina denumirile acestui corpus, moduri de raportare la el, precum şi conţinutul său, subdivizându-l în declaraţii iniţiale scurte, respectiv variante mai elaborate. Voi face aceasta în funcţie de autor, de cronologia scriiturii respective în ansamblul operelor scriitorului, dar şi în funcţie de canonul biblic. 1. Denumirile corpusului de învăţături apostolice Rabbi Şaul, care a studiat la picioarele celebrului Rabbi Gamaliel, a făcut cunoştinţă cu Yeşua cel înviat într-un mod extraordinar, printr-o revelaţie, consemnată în Faptele apostolilor capitolul 9. El a înţeles brusc că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, a acceptat trimiterea sa de către Stăpânul Înviat şi a devenit şaliaħ174 Paulus, pe care românii îl denumesc Apostolul Pavel. El a fost trimis să predice ne-evreilor Evanghelia, a misionat, a întemeiat comunităţi de credinţă şi, după plecarea sa de la ele, le-a trimis scrisori, epistole pe care Biserica creştină le-a considerat Scriptură175 şi care au fost canonizate ulterior. În operele sale, el denumeşte în moduri diferite acest corp de învăţături doctrinare şi catehetice: „dreptarul învăţăturii”176 , „Cuvântul vieţii”177 , „învăţătura sănătoasă”178 sau „dreptarul învăţăturilor sănătoase”179 . Evanghelistul Luca, prieten şi conslujitor al lui Pavel, îl denumeşte simplu, „învăţătura apostolilor”180 . 2. Moduri de raportare la corpusul de învăţături apostolice Cum trebuie tratată această învăţătură? Cum trebuie să se relaţioneze oamenii la ea? Am selecţionat câteva versete care, se subînţelege, nu spun cum ar trebui să se relaţioneze oamenii la învăţăturile Vechiului Testament, ci doar la învăţăturile aduse de Adonai Yeşua şi propovăduite de apostoli. 170 Sublinierea noastră. 171 Sublinierea noastră. Dacă ni s-ar permite, am traduce: „credinţa îi era «tradiţionată».” 172 Sublinierea noastră. 173 Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John H. Leith (ed.), Louisville: John Knox Press, Kentucky, USA, 1982, third edition, p. 7. 174 Şaliaħ (ebr.): trimis, emisar. 175 II Pet. 3:15,16. 176 Rom. 6:17. 177 Fil. 2:16. 178 Tit. 1:9; II Tim. 4:3. 179 II Tim. 1:13. 180 Fap. 2:42. 56
  • La apostolul Pavel, în Epistola a doua către tesaloniceni, scrisă prin anul 51-52 e.n., găsim următorul îndemn: „Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari, şi ţineţi învăţăturile/ tradiţiile care v-au fost predate fie prin cuvântare, fie prin epistola noastră”181 . Acest verset cere deschiderea unei paranteze vizavi de relaţia dintre Sfânta Scriptură şi Tradiţie: e clar că apostolii nu tăceau tot timpul, ca nişte quietişti medievali, iar când era cazul să-L vestească pe Mesia îşi scriau mesajele kerygmatice pe un papirus sau un vellum, pe care-l dădeau oamenilor să-l citească, ci Îl propovăduiau atât prin comportament, cât şi oral. Preotul ortodox Vintilescu surprinde foarte bine acest aspect, când spune: „Liturghia este o chestiune de Tradiţie; ea a fiinţat împreună cu cateheza apostolică, înainte ca unele părţi din conţinutul lor să fi ajuns consemnate în scris în diferitele cărţi ale Testamentului cel Nou.”182 Desigur, învăţătura transmisă oral nu diferea de cea consemnată în Evanghelii sau Epistole. Qehilah, comunitatea de credinţă mesianică a secolului XXI, nu a auzit mesajele orale din gura apostolilor, dar a primit textul sacru, canonizat. Ca atare, Predania trebuie să se subordoneze textului sacru. Deci, cum trebuie tratată învăţătura apostolică?... În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori, adresându-le credincioşilor efeseni, filipeni, coloseni, precum şi lui Filimon. Menţionăm, de pildă, Epistola către coloseni, 2:7: „fiind înrădăcinaţi şi zidiţi în El, întăriţi prin credinţă, după învăţăturile care v-au fost date, şi sporind în ea cu mulţumiri către Dumnezeu.” Iată câteva excerptări din Epistola întâi a lui Pavel către Timotei, şi Epistola lui Pavel către Tit, scrise în anii 65-66, în Macedonia, probabil în a patra călătorie misionară. Dacă vei pune în mintea fraţilor aceste lucruri, vei fi un bun slujitor al lui Hristos Isus, fiindcă te hrăneşti cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături pe care ai urmat-o până acum.183 I Timotei, 4:6: Iar capitolul 6, versetul 20 zice răspicat, privitor la învăţătură: „Timotee, păzeşte ce ţi s-a încredinţat; …”184 Conform Epistolei către Tit, 1:9, episcopul, adică supraveghetorul spiritual al bisericii trebuia, printre altele, „să se ţină de Cuvântul adevărat, care este potrivit cu învăţătura, pentru ca să fie în stare să sfătuiască în învăţătura sănătoasă, şi să înfrunte pe potrivnici”.185 În anul 68 e.n., rabbi Şa’ul, devenit Pavel, apostol al Neamurilor, a fost martirizat în Roma. Cu puţin timp înainte de aceasta, el a mai scris o epistolă, ultima, cântecul său de lebădă, în care spune: Dreptarul învăţăturilor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, ţine-l cu credinţa şi dragostea care este în Hristos Isus. 181 II Tes. 2:15, traducerea noastră. 182 Pr. prof. Petru Vintilescu, Istoria liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p. 26. 183 Sublinierea noastră. 184 Sublinierea noastră. 185 Sublinierea noastră. 57
  • Lucrul acela bun care ţi s-a încredinţat, păzeşte-l prin Duhul Sfânt, Care locuieşte în noi186 . Epistola a doua a lui Pavel către Timotei, 1:13,14. Trecem la analizarea textelor scrise despre acest subiect de către evanghelistul Luca, prieten apropiat al lui Pavel şi conslujitor al acestuia. Prin anul 63, el consemna: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni187 . Faptele apostolilor, 2:42. Ne continuăm drumeţia trecând în revistă două rostiri, dintre care prima este făcută de autorul anonim al unei epistole biblice deosebit de importante: Epistola către evrei. În această Epistolă, scrisă prin anii 67-69188 , vedem că „mărturisirea credinţei”, poate deşi nu la fel de intensă ca în vremurile imediat următoare Învierii, este totuşi mai închegată ca obiect şi conţinut; Yeşua este „Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre” (3:1), credincioşii sunt îndemnaţi să rămână tari în mărturisirea lor (4:14), nădejdea trebuie mărturisită (10:23). A doua rostire aparţine apostolului Iuda, care a umblat personal cu Adonai Yeşua Mesia (poate i-a fost frate vitreg), iar prin anii 70-80 a scris epistola care-i poartă numele. Poate a mai scris şi altele, dar numai aceasta a fost păstrată şi canonizată. Autor al unei epistole foarte interesante din punctul de vedere al sursei de inspiraţie, care a dat naştere la speculaţii mai mult sau mai puţin realiste (vezi versetele 9 şi 14), noi reţinem aici versetul 3: Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut obligat să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa care a fost dată189 sfinţilor o dată pentru totdeauna.190 Actualizând, trebuie să spunem că acestea sunt atitudinile cu care trebuie tratată învăţătura apostolilor şi astăzi. 3. Conţinutul corpusului de învăţături apostolice În ceea ce priveşte conţinutul corpusului, trebuie spus că iniţial, Yeşua Se înconjurase cu un număr de doisprezece adepţi pe care-i învăţase doctrinele Sale. Ei formau „cercul de discipoli” despre care Joachim Wach, sociolog al religiei, spune foarte corect că „erau foarte diferiţi unii de alţii, atât prin caracterul lor, cât şi prin mediile sociale, culturale şi intelectuale din care proveneau. Erau diferiţi de asemenea prin temperament şi nivel moral, precum şi prin devotamentul şi ataşamentul lor faţă de maestru”191 . Şi dacă ucenicii deveniţi apostoli erau diferiţi între ei, cum altfel să fi fost credincioşii ulteriori, care se întruneau la Templu, sau pe la casele lor, în sinaxe, sau în 186 Sublinierea noastră. 187 Sublinierea noastră. 188 „Epistola către evrei”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), Editura Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu, pp. 1800-1802. 189 Sau: „tradiţionată”. 190 Sublinierea noastră. 191 Joachim Wach, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, trad. F. Iorga, p. 110. 58
  • catacombe? Apoi, fapt clar din punct de vedere istoric şi sociologic, îi avem pe credincioşii din a doua generaţie. Palierul spiritual-simbolic tindea să treacă pe cel structural-social. Pe baza naşterii, a vieţii, morţii şi învierii lui Yeşua, adică al aşa- numitului „eveniment cristic” se înfiripa Qehilah, Ekklesia, Biserica, atât organism teoforic cât şi organizaţie antropoforică; într-un fel, ea e Corpus Christi, trupul lui Mesia, însufleţit şi ţinut laolaltă de Duhul Sfânt, „un organism biblic etern,” iar în alt fel, „e o organizaţie instituţională temporală, istorică, vizibilă, umană”192 . Cât de diferiţi erau ei, şi celelalte generaţii de mai apoi? Putea exista vreun filon de crez comun tuturor? Dacă da, care era acela? În ce trebuia să creadă oamenii? La început, crezul avea o formă foarte simplă, dar era încărcat de semnificaţie. Cel mai competent istoric al Bisericii, medicul Luca, ne spune că, iniţial, crezul consta dintr-o frază: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.“ (Faptele apostolilor, 8:37.) Însă contextul în care găsim această declaraţie e redat în pasajul Fapte 8:34-38, unde vedem o mărturisire de credinţă baptismală, un catehism în esenţa sa cea mai pură: Eunucul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbeşte profetul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?” Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta, şi i-a predicat pe Isus. Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi eunucul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Eunucul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.193 A poruncit să stea carul, s-au pogorât amândoi în apă, şi Filip a botezat pe eunuc. Acelaşi fapt îl spune, sub formă de interogaţie retorică, şi Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan, 5:5: „Cine este cel ce a biruit lumea, dacă nu cel ce crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?”194 Această afirmaţie, departe de a fi banală, are mai multe ramificaţii, cu implicaţii deosebit de serioase, vitale şi eterne, dar pe care le vom trece în revistă doar fugitiv. Mai întâi, este implicat elementul „credinţă“: absolut necesară pentru o relaţie, oricare ar fi ea. Apoi, se aduce în discuţie existenţa reală, istorică, a unui evreu, Yeşua, al Cărui nume, tradus, înseamnă „Yah mântuie“. Acesta nu era un evreu oarecare, ci era Mesia, Unsul lui YHWH, Cel prevestit în Tanaħ, aşa-numitul Vechi Testament sau Vechi Legământ, fie prin comunicarea verbală (profeţiile mesianice), fie prin comunicarea simbolică – tipuri şi simboluri, cum ar fi preoţia, jertfele, Cortul întâlnirii şi mobilierul său, Praznicele. Următorul aspect aduce în discuţie o relaţie de familie: Yeşua este fiu. Lucrul acesta pare absolut banal, dar îşi are forţa sa lăuntrică: Yeşua nu este un fiu oarecare al unui tată oarecare, ci este Fiul monogenes, adică Unul născut. El e unic în două moduri: Fiul este singurul „generat“ şi Tatăl nu a mai avut copii ca Iisus, deci filiaţia este unică195 . 192 Earle Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, publicat de Societatea Misionară Română, 1992, p. 73. 193 Sublinierea noastră. 194 Sublinierea noastră. 195 De multe ori se spune că această afirmaţie care, teologic şi soteriologic vorbind, are o importanţă copleşitoare, a fost făcută şi consemnată la Conciliul de la Niceea, 325 e.n. Fals; la acel Conciliu ea doar a fost acceptată oficial, dar ea era vie încă din timpul vieţii şi activităţii apostolilor, după cum se vede şi în 59
  • Dar corolarul logic al acestei afirmaţii e faptul că Fiul are natura Tatălui, deci o substanţă şi o esenţă absolut singulară, El fiind deofiinţial şi consubstanţial cu Tatăl196 . Este clar că oamenii care făceau această declaraţie venită din inimă nu cunoşteau întreaga încărcătură teologică a acestei fraze. Pentru a o cunoaşte în integralitate, ar trebui să fie Dumnezeu. Or, asta nu se poate. Cardinalul catolic Nicolaus Cusanus, teolog, mistic, matematician, „cumpăna între Evul Mediu şi Renaştere“, „ultimul mare gânditor medieval“197 , a spus splendid: „Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, afară dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins.“ Sau, renunţând parţial la apofatism: Dacă cineva ar prezenta un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului… Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi încă departe de Tine…într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care ar putea să le formuleze un om.198 Un alt exemplu de crez rudimentar, înfăţişat în contexte diferite, este „Isus este Domnul”199 , afirmaţie care declara unele lucruri şi, automat, contesta altele. Astfel, ea declara o împărăţie, cea lui Dumnezeu, distinctă de Imperiul Roman şi superioară lui: demonstra încrederea în domnia, adică în suveranitatea lui Yeşua, Iisus, în contrast cu cea a Cezarului şi, automat, contravenea direct politicii imperiale care afirma că Cezarul este Domnul (Dominus) sau stăpânul. Cel care rostea această frază aparent simplă, îşi periclita viaţa. Să examinăm acum mărturisiri mai elaborate, respectând metodologia enunţată mai sus cu privire la autor, la cronologia unei scriituri în ansamblul operelor scriitorului, şi în funcţie de canonul biblic. Cu toate acestea, lista de mai jos e departe de a fi exhaustivă. Apostolul Pavel Atunci când se intenţionează studierea operelor unui scriitor, cel mai recomandat este să se înceapă cu cartea de debut, apoi să se treacă la operele sale de tinereţe, de maturitate şi, finalmente, de asfinţit de viaţă. Ca atare, vom lua prima sa scriere a lui şaliaħ Şaul, adică apostolul Pavel, Epistola către galateni, scrisă probabil prin anul 49 e.n.200 : El S-a dat pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl. Epistola către galateni, 1:4. textele Noului Testament. 196 Vezi tratarea făcută de pr. prof. John Breck., op. cit., p. 213-216. 197 Jeanne Hersch, op. cit., p. 114. 198 Nicolaus Cusanus, apud A. W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan, p. 17. 199 I Cor. 12:3; Rom. 10:9; Fil. 2:11. 200 „Pavel”, în Dicţionar Biblic, p. 975-988. 60
  • Aici avem ceea ce pare a fi „o mărturisire de credinţă care era bine cunoscută pretutindeni în bisericile primare ale Noului Testament” spune Donald C. Stamps.201 Apoi urmează Epistolele către corinteni, scrise prin anii 55-56 e.n., la vreo 25 de ani după moartea şi învierea Mântuitorului, care sunt extrem de bogate în asemenea învăţături doctrinare şi catehetice. Ele au fost primite de Pavel de la Domnul Iisus prin revelaţie directă: Căci am primit202 de la Domnul ce v-am învăţat203 … Întâia epistolă către corinteni, 11:23. ...V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu… Întâia epistolă către corinteni, 15:3. …nimeni nu poate zice „Isus este Domnul” decât prin Duhul Sfânt. Întâia epistolă către corinteni, 12:3. Marana tha (Domnul nostru vine)!204 Întâia epistolă către corinteni, 16:22. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu. Întâia epistolă către corinteni, 2:4,5. Mai sus menţionam Întâia epistolă către corinteni, care redă următorul crez cristologic: V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu, că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi… Întâia epistolă către corinteni, 15:3. „Cea mai teologică şi cea mai influentă epistolă a lui Pavel”205 , în care apostolul şi-a atins apogeul spiritual, este Epistola către romani, scrisă în anul 57 e.n. Pentru studiul de faţă selectăm următoarele pasaje: Ea (Evanghelia) priveşte pe Fiul Său, născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul, iar în ce priveşte Duhul sfinţeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru… Epistola către romani, 1:3,4. …Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Epistola către romani, 8:34. 201 Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, p. 1696, nota de subsol 1:4. 202 A primi: paralambano (gr.). 203 A da ca învăţătură, a preda: paradidomi (gr.). 204 Această rostire este „un element liturgic foarte vechi, care ar putea fi denumit o ‚epicleză hristică’, rostită, foarte probabil, într-un context euharistic.” John Breck, op. cit., p. 151. 205 „Epistola către romani”, în Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, p. 1592. 61
  • În anul 62, în prima sa detenţie în Roma, apostolul Pavel a scris patru scrisori canonizate: Epistola către efeseni, Epistola către filipeni, Epistola către coloseni şi Epistola către Filimon. Aceste scrieri sunt unice în felul lor: ele nu sunt teologie reacţionară, ca Galateni sau Corinteni, ci respiră o dulce unire mistică cu Mântuitorul. Primele două conţin pasaje demne de luat în seamă. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Epistola către efeseni, 4:5. Sau iată Epistola către filipeni, 2:5-11, care are un pasaj puternic cristologic: Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, Ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume; Pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi al celor din Ceruri, de pe Pământ şi de sub Pământ, Şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. Şi, finalmente, un alt exemplu deosebit de grăitor, rădăcina unui catehism primar: Şi fără îndoială, mare este taina evlaviei… „Cel ce a fost arătat în trup, a fost dovedit neprihănit în Duhul, a fost văzut de îngeri, a fost propovăduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înălţat în slavă.” Epistola către filipeni, 3:16. Să trecem cu studiul nostru la un alt apostol: Petru. Prin anii 60-63, apostolul Petru a simţit şi el îndemnul de a scrie „aleşilor care trăiesc ca străini”. Inspirat de Duhul Sfânt, Marele Pescar scrie: Hristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh… Întâia epistolă sobornicească, 3:18. Ajunşi în acest stadiu al demersului, păstrând tema, putem lărgi puţin orizontul cercetării noastre. Vom trece, aşadar, la crezuri chiar mai detaliate, binitariene sau pur şi simplu trinitariene, tratate tot în funcţie de autori şi data scrierii. Apostolul Pavel 62
  • Un exemplu binitarian, unde Tatăl este asociat cu Fiul (poate versiunea mesianizată a crezului evreiesc Şema, din Deuteronomul, 6:4), este Întâia epistolă către corinteni, 8:6: …pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru Care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi.206 Iar I Timotei 2:5 întăreşte: Căci este un singur Dumnezeu, şi este un sigur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos, Care S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi… Trecem acum de la exemplele binitariene la afirmaţii trinitariene, mărturisiri de credinţă cu caracter liturgic. Putem cita Întâia epistolă către corinteni, 12:4-6: Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi. În acelaşi registru de idei poate intra şi celebra benedicţie apostolică care conchide: Harul Domnului Isus Hristos, şi dragostea lui Dumnezeu, şi împărtăşirea Sfântului Duh, să fie cu voi cu toţi! Amin. A doua epistolă către corinteni, 13:14. Cuvintele care finalizează şi încoronează opera apostolului Matei sunt, de fapt, o rostire trinitariană207 care a devenit o formulă baptismală: Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Evanghelia după Matei, 28:19. Apostolul Petru Bătrânul pescar începe prima sa scrisoare cu o aluzie trinitară care, din nou, pare să fie decupată dintr-un imn liturgic cu tente catehetice: ...după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite! Întâia epistolă sobornicească, 1:2. 206 Creeds of the Churches, p. 15. 207 În Sfânta Scriptură există mai multe aluzii trinitariene, nu numai în Noul Testament, ci şi în Tanaħ. 63
  • În acele vremuri, în care procesul de scriere şi canonizare a Sfintelor Scripturi era departe de a fi încheiat, exista o efervescenţă spirituală la care Biserica modernă se uită cu nostalgie; pe atunci, asemenea declaraţii şi mărturisiri circulau simultan. Acum este imperios necesar să adăugăm că apostolii nu se ocupau numai de scrierea textelor care urmau să fie canonizate, ci mai ales slujeau Domnului prin rugăciuni, cereri, mulţumiri, posturi, binefaceri şi propovăduirea Cuvântului (Fapte, 6:4). Asupra acestei propovăduiri merită să aruncăm o privire mai atentă. În limba greacă există o mare varietate de verbe referitoare la „predicare, propovăduire”. Unul din cei mai des întâlniţi, care apare de 60 de ori, este kēryssō, care înseamnă „a proclama ca un herald”. În lumea antică heraldul era o figură de-o importanţă considerabilă. Om integru şi de caracter, el era angajat de către împărat sau de către stat să facă toate proclamaţiile publice. „A propovădui” înseamnă a face slujba unui herald, proclamând vestea bună a mântuirii. Dacă kēryssō ne spune ceva despre activitatea de a propovădui, euaggelizomai înseamnă „a aduce veşti bune208 ”, un verb folosit de peste 50 de ori în Noul Testament, care subliniază calitatea mesajului. În unele locuri verbele: diagellō, laleō, kataggellō şi dialegomai sunt traduse prin „a predica”. Acest fapt ne ajută să ne concentrăm mai exact asupra înţelesului de bază al predicării. B. Kērygma, palingenesis, didachē şi katēcheō Înainte de a Se înălţa la Cer, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, a dat apostolilor porunca de a merge şi de a-L vesti în Ierusalim, Iudeea, Samaria şi până la marginile Pământului209 . Aceasta este ceea ce au şi făcut ei: au vestit public, ca heralzi divini, viaţa fără de păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită a Domnului Iisus210 . Am văzut mai sus conţinutul predicilor şi scrierilor apostolilor. Această propovăduire publică, kērygma, este definită de C.H. Dodd ca fiind „proclamarea publică a creştinismului în faţa lumii necreştine”. Mai mult, această kerygmă este „un nucleu ireductibil al propovăduirii Noului Testament, care nu poate fi nici ignorat, nici diminuat, fără ca mesajul creştin să fie distrus.”211 El nu este un discurs religios care se adresează unui grup restrâns de oameni, ci o proclamare publică şi deschisă a acţiunii mântuitoare a lui Dumnezeu în şi prin Yeşua Mesia. Ea era vehiculul divin pentru inducerea credinţei şi declanşarea palingenezei, a naşterii din nou212 . Însă, ce se întâmpla cu cei care, în urma kērygmei apostolice, se încredeau în Yeşua, aşa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu cei 3.000 de oameni care s-au convertit la Şavuot, adică de Praznicul Săptămânilor sau al Cincizecimii? Ei se alăturau comunităţii de credinţă în Mesia şi începeau să fie dăscăliţi prin didachē, instruire etică. Kērygma este un element sine qua non în privinţa palingenezei şi a determinării unei apropieri de Dumnezeu mai ales la nivel afectiv, iar didachē consolida credinţa noilor credincioşi; noii convertiţi îi vedeau pe cei mai maturi în credinţă cum îşi trăiesc aceştia viaţa, cum 208 Termenul provine de la primitivul eus, „bun”, şi verbul aggellō, „a anunţa”. 209 Fap. 1:8. 210 A se vedea Faptele apostolilor, 2:14-39; 3:12-26; 4:8-12; 5:29-32 etc. 211 Claude H. Thompson, Theology of the Kērygma, apud Craig Skinner, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA, 1973, p. 83. 212 Io. 3:3 ş. urm.; Rom. 10:1-17. 64
  • răspund întrebărilor şi încercărilor ei, îi vedeau rugându-se, studiind, meditând, reflectând, vedeau, deci, exemple personale. La aceste element se mai adăuga unul, bifacial: katēcheō, care se traduce prin a preda cuiva, a învăţa pe cineva în mod oral213 . Altfel spus, cei care îi instruiau pe noii credincioşi îi instruiau în mod suprem prin propria lor viaţă, prin model şi exemplu, dar întrebuinţau şi actul predării orale a credinţei în Mesia, prin catehizare. În catehizare se pornea de la naşterea din fecioară a lui Yeşua, de la viaţa Sa fără de păcat, moartea Sa ispăşitoare, învierea Lui slăvită şi înălţarea Sa la Cer214 . Apoi se extindea la doctrinele specific creştine, moduri în care poate vesti altora Evanghelia215 …şi această linie de învăţătură trebuie păstrată de noi, comunitatea de credinţă mesianică până la parousia, la revenirea lui Mesia. Nu numai atât, ci catehumenii, cei care primeau învăţătură, erau instruiţi şi etica creştină, chestiuni privitoare la credincioşie, moralitate, onestitate şi integritate. Aceasta era prima faţetă a catehizării, predarea, transmiterea credinţei prin instruirea orală216 , traditio symboli. Însă învăţăturile fundamentale ale creştinismului trebuiau şi redate oral: reditio symboli. Pentru a fi predate şi reţinute mai uşor, învăţăturile catehetice au început să fie aşternute în scris, sub formă de manuale. Capitolul al II-lea INTERLUDIU IUDAIC Înainte de a continua pelerinajul nostru spre Mărturisile de credinţă din Bisericile primelor cinci veacuri, trebuie să reliefez un element important: în aceste Mărturisiri apar 213 William E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. al II-lea, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966, pp. 258, 264. 214 Acestea sunt elementele fundamentale ale credinţei mesianice şi creştine, care alcătuiesc ceea ce teologii neo-ortodocşi Karl Barth şi Reinhold Niebuhr au denumit evenimentul cristic. 215 „Romans, Book of” în Holman Bible Dictionary, pp. 1202-1207. 216 Posibile referiri la activitatea catehetică: Faptele apostolilor, 18:25; Epistola către galateni, 6:6; Epistola către romani, 2:18. 65
  • nu numai afirmaţii ci, implicit, şi negaţii, contestări, sau măcar delimitări şi consecinţe. Vom vedea mai târziu faptul că chiar Articolul 1 din Crezul atanasian spune: „Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie.” Se fac, deci, afirmaţii, se fac şi contestări sau măcar se creionează consecinţe. Însă pentru a vorbi despre aceasta, trebuie să păşim într-un tunel al timpului care ne va duce spre iudaismul secolelor I î.e.n şi I e.n. şi spre frământările sale majore, care merită punctate. În primul rând, în anul 63 î.e.n., romanii au cucerit Israelul. Acest fapt, împreună cu sentimentul de oprimare pe care-l trăiau evreii, a dus la intensificarea aşteptării sau a expectaţiei mesianice. În al doilea rând, prin anul 30 e.n. a fost crucificat şi a înviat Yeşua Noţri, Iisus din Nazaret; acest lucru a produs o rupere majoră în sânul iudaismului, a dus la mari prefaceri sociale, istorice, naţionale şi religioase, născând un tip de credinţe care-L considerau pe Tâmplarul nazarinean Mesia cel prevestit în Tanaħ, împlinitor al multora dintre profeţiile proclamate în Cărţile sfinte şi declanşator al începutului sfârşitului. Iudaismul mozaic a fost zguduit din temelii, şi cartea Faptele apostolilor este absolut fundamentală pentru istoria acestei mişcări religioase, arătând faptul că adepţii acestei „secte”217 îşi proclamau credinţa în gura mare, oriunde aveau ocazia218 , că foarte mulţi evrei219 , inclusiv mulţi preoţi220 , au ajuns să creadă că Yeşua era Mesia. În al treilea rând, există încă un eveniment istoric important: războiul evreilor cu romanii din anii 66-70 e.n., culminat cu distrugerea Templului. Or, aici există valenţe multiple: nu mă refer atât de mult la încetarea sistemului sacrificial şi al preoţiei aharonice, ci la breşa produsă în relaţiile dintre evreii mesianici şi cei mozaici, cauzată de faptul că în cursul ostilităţilor, în anul 69 romanii au relaxat asediul Ierusalimului, iar comunitatea mesianică din cetate, credincioşii în Yeşua, s-au retras pe dealul Pella, din apropiere. Desigur, ei îşi amintiseră vorbele Învăţătorului: Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudea să fugă la munţi, cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el, şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris. Evanghelia după Luca, 21:20-22. Însă pentru evreii mozaici, retragerea evreilor mesianici a însemnat o dezertare şi o fugă ruşinoasă, nu o împlinire a unei porunci predictive. În al patrulea rând, avem Consiliul de la Iamnia, din anul 90 e.n., care a fost decisiv pentru ruperea relaţiilor dintre evreii mozaici şi cei mesianici sau, privind situaţia la un meta-nivel, pentru ruperea creştinismului de iudaism. În ce fel s-a produs aceasta? ...Orice sistem atacat încearcă să se protejeze. Dacă este lovit din exterior, el caută să pareze sau măcar să eschiveze, iar dacă este afectat dinăuntru, el caută să elimine agentul infecţios. La fel a procedat şi iudaismul mozaic, prin consiliul de la Iamnia. Romanii loviseră iudaismul din exterior, dar evreii mozaici au contracarat: dacă Templul 217 „Partidă”, în Faptele apostolilor, 24:14. 218 Faptele apostolilor, capitolele 2,3,4 etc. 219 Fap. 2:41; 5:14. 220 Fap. 6:7. 66
  • fusese distrus, evreii au acordat un rol mult mai mare slujbei sinagogale; dacă preoţia aharonică încetase, rabinul a câştigat mult în prestigiu; dacă nu se mai puteau aduce jertfe animale, centrul de greutate al devoţiunii s-a mutat pe rugăciuni221 , pocăinţă222 şi fapte bune223 , mai ales milostenia sau pomana224 . În ceea ce priveşte afecţiunile produse de agentul patogen mesianic: evreii mozaici au găsit variante de a se descotorosi de o bună parte din el, „îmbogăţind” setul de rugăciuni zilnice. Mai concret, până în anul 90 e.n., evreii credincioşi în Mesia continuau să se închine dimpreună cu evreii mozaici în adunări comune şi în sinagogi225 . Orice evreu, din orice partidă religioasă sau sectă, era primit în orice sinagogă. Chiar mai mult, exista obiceiul ca atunci când un oaspete evreu intra în sinagogă, să fie invitat să citească din Tanaħ pericopa stabilită pentru Şabatul respectiv226 . Dar evreii mesianici aflaţi în vizită în altă cetate nu aveau semne distinctive pentru a fi identificaţi ca fiind mesianici şi au fost multe cazurile în care mesianicii au urcat la bima (un soi de amvon), au citit Sulurile sfinte, le-au interpretat prin lentila hermeneutică mesianică, şi-au mărturisit credinţa în Yeşua, Înomenitul Fiu al lui YHWH, şi s-a produs tulburare şi scandal, fapt atestat în multe locuri de cartea Faptele apostolilor. Cum puteau fi îndepărtaţi evreii mesianici?... Soluţia s-a dat la Consiliul de la Iavne, din anul 90, şi o vom prezenta în cadrul său mai larg. În iudaism, Amidah este setul de rugăciuni care se recită stând în picioare, elementul central al tuturor liturghiilor evreieşti. Acest set are trei secţiuni principale: prima este Şvah („Slăveşte!”), a doua este secţiunea centrală, compusă din douăsprezece binecuvântări, iar a treia este secţiunea Hodaa („Mulţumiri”). În total, erau optsprezece binecuvântări, fiecare avea titlul său, şi li se spunea chiar Şmone Esre227 . La consiliul de la Iavne rabbi Gamaliel al II-lea, autorizat de rabbi Yoħanan ben Zakai, a modificat Amidah, introducând o a nouăsprezecea binecuvântare, Birkat ha- minim, „Binecuvântarea împotriva ereticilor”, plasată în secţiunea centrală228 şi care spune: Pentru apostaţii care au respins Torah, să nu fie scăpare, şi fie ca nazarinenii şi ereticii să piară numaidecât. Fie ca toţi duşmanii poporului Tău, casa lui Israel, să fie îndepărtaţi pe dată. Fie ca Tu să nimiceşti, să zdrobeşti şi să smereşti împărăţia trufiei cât mai curând, în timpul zilelor noastre! Binecuvântat să fii Tu, Adonai, care-i zdrobeşti pe duşmanii Tăi şi-l smereşti pe cel trufaş. Prin „nazarineni” erau vizaţi urmaşii Nazarineanului. Rezultatul a fost că evreii mesianici nu puteau să citească aceste cuvinte sau să răspundă „Amen!” la ele, fără a intra sub pedeapsă cerească229 . În consecinţă, ei au încetat să mai frecventeze sinagogile mozaicilor. 221 În limba ebraică: tefilim. 222 În limba ebraică: teşuvah. 223 În limba ebraică: gmilut ħasadim. 224 În limba ebraică: ţedaqah (dreptatea sau neprihănirea). 225 Fap. 13:5,14; 14:1; 17:1,2,10; 18:3,19,26; 19:8; Iac. 2:2. 226 Lc. 4:16,17; Fap. 9:20; 13:15. 227 În limba ebraică: „(Cele) Optsprezece”. 228 Mai precis, cea de-a XIII-a binecuvântare. 229 În Evul Mediu s-au mai îndulcit termenii binecuvântării, dar asta numai la presiunile creştinilor. 67
  • …Ce importanţă au pentru noi toate acestea? Importanţa vine din două direcţii, cea istorică şi cea filosofică. Importanţa istorică arată că în această „capcană” a „binecuvântării-blestem” trebuie căutate rădăcinile Articolului 1 din Crezul atanasian, precum şi al altor dezavuări ulterioare, fie între iudaism şi creştinism, fie între diferitele ramuri ale Bisericii denumite creştine230 . Importanţa filosofică subliniază încă o dată faptul că în elaborarea unui sistem teologic, de genului unui Crez sau al unei Mărturisiri de credinţă, este important nu numai ca obştea sau comunitatea de credincioşi care alcătuiesc Mărturisirea să afirme ceea ce cred, ci şi să conteste opusul lucrurilor crezute, sau măcar să introducă elemente care delimitează sistemul lor de alte sisteme231 . Capitolul al III-LEA CATEHEZĂ ŞI CATEHISME ÎN BISERICILE PRIMELOR CINCI SECOLE I. MANUALE CATEHETICE Continuăm demersul de faţă semnalând apariţia primului „manual” catehetic din istoria Bisericii, numit Didache („Didahia, Învăţăturile”), care se pare că a fost elaborat, 230 Vezi în Bisericile ortodoxe unele „Rânduieli”, de genul Cum se cuvine a primi pre jidovii cei ce vin să se boteze, Cum se cuvine a primi pre shismatici, adică pre papistaşii care vin la drept măritoarea credinţă, Cum se cuvine a primi pe eretici, adică pe luterani şi pe calvini, Cum se cuvine să ungem cu Sfântul mir pre ereticii care vin la credinţa ortodoxă, etc. 231 În acest sens este monumentală Declaraţia de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978, pe care am înfăţişat-o în Addenda. 68
  • ca o operă compozită, spre sfârşitul sec. I e.n.232 Aici sunt discutate Calea Vieţii şi a Morţii, apoi probleme liturgice ca botezul, postul, comuniunea, modalităţi de depistare a profeţilor falşi, precum şi alte chestiuni disciplinare233 . Nevoia de a trăi o viaţă de statornicie şi de veghere în vederea venirii Domnului era subiectul ultimului capitol234 . Prin anul 107 e.n. Ignaţiu din Antiohia a scris Epistola către tralieni, în care este redat un crez: Prin urmare, fiţi surzi faţă de oricine vă vorbeşte deosebit de Iisus Hristos, care este din butucul lui David, care este din Maria, care într-adevăr S-a născut, a mâncat şi a băut, care într-adevăr a fost persecutat sub Pilat din Pont, care într-adevăr a fost crucificat şi a murit în văzul fiinţelor din cer, de pe Pământ şi de sub Pământ, care într-adevăr a înviat dintre cei morţi. Unul dintre cei mai timpurii scriitori care au apărat creştinismul este Aristides. Într-o scriere anterioară anului 138 e.n., el a rezumat: Cât despre creştini, ei îşi trag obârşia de la Domnul Iisus Hristos. El este mărturisit a fi Fiul Dumnezeului cel Preaînalt, Care s-a pogorât din Cer prin Duhul Sfânt, fiind născut de o fecioară şi întrupându-Se235 , şi într-o fiică a oamenilor Se sălăşluise Fiul lui Dumnezeu… Acest Iisus…a fost străpuns de iudei, a murit şi a fost îngropat; şi se spune că după trei zile a înviat şi S-a ridicat la Cer… Ei cred că Dumnezeu este Creatorul şi Făcătorul tuturor lucrurilor, în Care sunt toate lucrurile şi din care sunt toate lucrurile236 . Puţin mai târziu, prin anul 150 a fost scrisă Epistula Apostolorum:237 În Tatăl, Conducătorul Universului, Şi în Iisus Hristos, Răscumpărătorul nostru, Şi în Duhul Sfânt, Paracletul, În sfânta Biserică, Şi în iertarea păcatelor. Aceasta este un rezumat foarte timpuriu al credinţei adevărate. Iustin Martirul (cca. 165) a produs o sumarizare similară celei a lui Aristides. El spune în felul următor: 232 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004, p. 53. 233 C. Moreschini, E. Norelli, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc, pp. 147-150. 234 Earle Cairns, op. cit., p. 71. 235 Termenul sarx înseamnă, literal, carne. Verbul sarkopoietheis folosit în original semnifică „S-a incarnat” şi se referă la faptul că Mesia şi-a asumat un trup de carne împreună cu natura omenească a lui Adam înainte de Căderea în păcat. O variantă ar fi fost să se traducă „s-a înomenit (enanthropesanta)”, dar Crezurile de-atunci contra-atacau învăţăturile gnosticilor, care spuneau că lumea şi carnea sunt inferioare şi rele. Mesia a venit asumându-Şi un trup de carne împreună cu natura omenească intrinsecă în vederea răscumpărării integrale a omului, adică duh-suflet şi trup. Restaurarea fiinţei omeneşti nu doar presupune, ci chiar necesită şi răscumpărarea trupească. 236 The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977, p. 113. 237 Creeds of the Churches, p. 16-17. 69
  • Noi ne închinăm Dumnezeului creştinilor, pe care-L considerăm Unul de la început, creatorul şi făcătorul întregii creaţii, văzute şi nevăzute, Şi Domnului Iisus Hristos, Servul lui Dumnezeu, despre care profeţii prevestiseră că va fi prezent cu neamul omenesc, vestitorul mântuirii şi învăţătorul învăţăturilor bune. Este demn de menţionat şi faptul că Iustin arată că în secolul al II-lea exista un serviciu liturgic la care luau parte şi catehumenii (liturghia catehumenilor), şi apoi, după plecarea lor, un serviciu euharistic, la care participau numai credincioşii botezaţi. „Negreşit, desăvârşirea acestei instituţii bisericeşti este opera veacului al patrulea; dar despărţirea serviciului divin în două, adică o parte comună sau pentru toţi – botezaţi ori numai candidaţi la botez – nu se poate contesta chiar în veacul al doilea.”238 Deci, „începând cu veacul al II-lea, catehumenatul este bine orânduit. După apostoli, misionarii creştini s-au străduit să lămurească, mai cu seamă prin cateheze mistagogice, semnificaţia sacramentelor (…), iniţiindu-i pe catehumeni în primul rând în tainele religiei, moralei şi cultului creştin. Catehumenul era candidatul la botez, viitorul credincios.”239 Terminarea statutului de catehumen se făcea, la cei merituoşi, de obicei în noaptea de Paşte, prin botez240 . Hippolytus, un scriitor creştin prolific, ne spune că pe la anul 180 presbiterii din Smirna au condamnat învăţăturile unuia numit Noetus şi au prezentat învăţătura şi credinţa lor în contrast cu cea susţinută de acesta: De-asemenea, noi cunoaştem în adevăr un Dumnezeu, Îl cunoaştem pe Hristos, Îl cunoaştem pe Fiul, pătimind cum a pătimit, murind cum a murit, şi înviat în a treia zi, şi stând la dreapta lui Dumnezeu şi venind să judece pe cei vii şi pe cei morţi. Şi spunând acestea, spunem ce ni s-a predat şi nouă. În a doua parte a sec. al II-lea, credinţa se putea rezuma în forme mai coerente, denumite Regula fidei, „Reguli ale credinţei”. Irenæus, de pildă, a fost „primul scriitor care a consemnat existenţa unui Canon (sau Regulă) de credinţă… Aceste Reguli ale credinţei erau folosite in extenso în cadrul instruirii catehetice şi erau destul de elastice. Catehumenul îşi însuşea regulile, iar în partea finală a instruirii (care putea dura şi 3 ani!), anterior botezului, le reda sub forma întrebărilor şi a răspunsurilor, pentru a demonstra faptul că le cunoaşte. Aceste Regula fidei afirmau ...credinţa într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, care a făcut Cerurile şi Pământul şi mările şi toate lucrurile care sunt în ele; şi într-Unul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a întrupat241 pentru mântuirea noastră; şi în Duhul Sfânt Care, prin profeţi, a făcut cunoscut planul mântuirii, şi venirea şi naşterea dintr-o fecioară şi pătimirea şi învierea dintre cei morţi şi înălţarea trupească la Cer a preaiubitului Hristos Iisus, Domnul nostru, şi arătarea Sa viitoare din Cer, în slava Tatălui, pentru a aduna toate lucrurile (recapitula) şi pentru a înălţa din nou orice trup din întregul neam omenesc.”242 238 Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 83. 239 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 93. 240 Pr. prof. P. Vintilescu, op. cit., p. 82. 241 Vezi mai sus nota despre sarkopoietheis. 242 The History of Christianity, p. 113-114. 70
  • Următorul scriitor catehetic este Tertulian care, „Către anul 203, (...) a alcătuit tratatul De pænitentia, în care recomanda novicilor o căinţă pre- şi post-baptismală, spre a fi demni de noua viaţă întru Hristos”243 În altă lucrare, Împotriva lui Praxeas, Tertulian scrie: Cu toate acestea, noi, ca întotdeauna, şi mai ales acum, ca fiind echipaţi de Paracletul, călăuzitorul în tot adevărul, credem (aşa cum fac şi aceştia) într-un singur Dumnezeu, dar supuşi acestei dispensaţii (cuvântul pe care-l folosim noi pentru „oiconomie”) credem că acest singur Dumnezeu are un Fiu, Cuvântul Său care a ieşit de la El, prin care toate au fost făcute şi fără de care n-a fost făcut nimic; că Acesta a fost trimis de Tatăl în fecioară şi a fost născut de ea, atât om cât şi Dumnezeu, Fiul omului şi Fiul lui Dumnezeu, şi a fost numit Iisus Hristos; că El a pătimit, a murit şi a fost îngropat, după Scripturi, şi fiind înviat de Tatăl şi luat înapoi în Cer şade la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii; şi că după-aceea El, potrivit promisiunii, a trimis de la Tatăl pe Duhul Sfânt, Paracletul, sfinţitorul credinţei tuturor celor care cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt; că această Regulă ne-a fost predată de la începutul Evangheliei... Cândva între anii 200-350 a fost scris papirusul Der Balyzeh, a cărui funcţie nu se cunoaşte exact. El consemnează: Mărturiseşte credinţa... Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernic (Pantokratora), Şi în Fiul Său cel Unul-născut, Domnul nostru Iisus Hristos, Şi în Duhul Sfânt, Şi în învierea trupească, Şi în sfânta Biserică catolică.244 Prin anul 215 e.n. Hippolytus, pe care l-am amintit mai sus, face o relatare a botezului în Roma. Aceasta este foarte importantă întrucât redă o mărturisire a credinţei sub formă de întrebări şi răspunsuri, pentru a demonstra faptul că ele au fost însuşite de catehumen.245 Redăm această confesiune baptismală pe care o aminteşte Hippolytus: Când persoana care se botează se pogoară în apă, cel care-l botează, punându-şi mâna pe el, îi va zice: „Crezi tu în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic (Pantokratora)?” Iar persoana care se botează va răspunde: „Da, cred.” Atunci, ţinându-şi mâna pe capul său, îl va boteza o dată. Apoi va spune: „Crezi tu în Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Fecioara Maria şi a fost răstignit sub Pilat din Pont, a fost mort şi îngropat şi S-a sculat a treia zi, a înviat dintre cei morţi, S-a înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi va veni să judece viii şi morţii?” Şi când spune „Da, cred”, va fi botezat iarăşi. 243 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100. 244 Papirusul nu se referă la Biserica romano-catolică, ci la biserica universală, împrăştiată în oikumene, adică în toată lumea cunoscută atunci. 245 The History of Christianity, p. 115; Creeds of the Churches, p. 23. 71
  • Şi din nou el va întreba: „Crezi tu în Duhul Sfânt, în sfânta biserică şi în învierea trupului?” Persoana care se botează va spune: „Da, cred”, şi va fi botezată a treia dată.” „Marele Origen (m. 253) vorbea despre pocăinţă, de o convertire morală anterioară botezării, insistând asupra pregătirii îndelungate şi precaute a catehumenilor, cu însuşirea celor mai însemnate puncte de credinţă.”246 El, împreună cu Clement, „au pus Evanghelia în termeni ce puteau fi înţeleşi de oameni familiarizaţi cu cele mai înalte forme de cultură grecească, stabilind, o dată pentru totdeauna, respectabilitatea noii credinţe.”247 Următorul pas ar putea fi Crezul pe care Marcellus îl supune atenţiei împăratului Iulian în anul 340 e.n.: Cred în Dumnezeu, Atotputernicul (Pantokratora), Şi în Hristos Iisus, Fiul Său cel Unul-născut, Care S-a născut din Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, Care a fost răstignit sub Pilat din Pont, a fost mort şi a înviat a treia zi dintre cei morţi, S-a înălţat la Ceruri şi Şi-a luat locul la dreapta Tatălui, de unde va veni să-i judece şi pe cei vii şi pe cei morţi, Şi (cred) în Duhul Sfânt, în sfânta biserică, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (sarkos) şi în viaţa veşnică. Un alt catehet important este Chiril al Ierusalimului care, în veacul al IV-lea, a scris un manual catehetic alcătuit din Procateheză şi 24 de cateheze propriu-zise. El trebuie citit în paralel cu aşa-numitul Crez apostolic, pe care-l vom aminti puţin mai jos. Merită reţinută o cugetare a ierusalimiteanului: Pentru că nu pot toţi să citească Scripturile, deoarece îi împiedică de la cunoaşterea lor, pe unii simplitatea minţii, iar pe alţii ocupaţiile, pentru aceea am strâns în câteva fraze toată dogma credinţei (adică în Simbolul credinţei) ca să nu se piardă sufletul din pricina neştiinţei. Vreau să vă amintesc că aceste cuvinte să fie recitate de voi cu toată râvna, să nu fie scrise pe hârtie, ci săpate, cu ajutorul memoriei, în inima voastră. Altă învăţătură afară de aceasta să nu primiţi, nici chiar dacă noi, care vă învăţăm acum, ne-am schimba, şi am grăi învăţături contrare acestora. Auzind aceasta aminteşte-ţi de Simbolul credinţei şi primeşte la timpul potrivit din dumnezeieştile Scripturi demonstrarea fiecărui punct de credinţă. Căci învăţăturile credinţei n-au fost alcătuite aşa cum li s-au părut oamenilor, ci cele mai importante au fost adunate din toată Scriptura şi împlinesc o singură învăţătură a credinţei248 . Şi după cum sămânţa de muştar dintr-un grăunte îşi întinde împrejur multe ramuri, tot astfel şi acest simbol de credinţă, în puţine cuvinte, a cuprins ca într-un sân, toată cunoştinta evlaviei din Vechiul şi Noul Testament. Cateheze V, 12.249 Alister McGrath, care a întocmit o uriaşă crestomaţie de scrieri creştine în care apare şi acest citat, conchidea că... „Acesta este un pasaj foarte scurt, dar ilustrează un punct important: în vremea lui Chiril, crezurile deveneau tot mai importante.”250 246 Pr. prof. dr. Vasile V. Muntean, op. cit., p. 100. 247 The History of Christianity, p. 77. 248 Sublinierea noastră. 249 Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, în „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.html 250 Alister McGrath, The Christian Theology Reader, p. 81, în http://books.google.ro 72
  • Nu se putea ca Augustin să nu aibă nimic de spus despre Crezuri; el redă o variantă africană: Noi credem în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Creatorul tuturor lucrurilor, Conducătorul veacurilor, nemuritor şi nevăzut. Noi credem în Iisus Hristos, Domnul nostru, născut de la Duhul Sfânt din Fecioara Maria, Care a fost crucificat sub Pilat din Pont, mort şi îngropat, în a treia zi a înviat dintre cei morţi, S-a înălţat la Cer şi şade la dreapta lui Dumnezeu Tatăl, de unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi Noi credem în Duhul Sfânt, în iertarea păcatelor, în învierea trupului (carnis) şi în viaţa veşnică prin sfânta biserică catolică. II. LOCAŞURI DE CATEHIZARE Ridicăm o întrebare legitimă: unde, în ce locaşuri, sau în ce medii ambientale se făcea catehizarea? În prima fază, cateheza se făcea acasă, în cadrul întâlnirilor creştine particulare, în sinaxe251 , sau în cadre semi-private: apostolul Pavel e un exemplu în acest sens, prin şcoala lui Tyranus din Efes252 . Iustin Martirul care, pe la anul 150 ţinea cursuri într-o încăpere de deasupra băilor publice, îi calcă pe urme253 . Eusebiu din Cezareea, marele istoric al Bisericii, spune254 că în Alexandria exista o şcoală catehetică, o Didaskalion care a fost condusă de Clement alexandrinul, Pantænus şi Origenes. Iniţial, instruirea catehumenilor era mai degrabă modestă255 , dar, cel puţin, ea exista256 . În final, o dată cu Edictul dat de Împăratul Constantin la Mediolanum, în februarie 313, creştinismul devine o religio licita. Ca atare, primeşte dreptul de a-şi ctitori lăcaşe de cult, unde se va desfăşura catehizarea (pre- şi post-baptismală). Desigur, fiecare locaş şi grupul frecventat avea un anumit efect psiho-social asupra catehumenilor. III. SEMNIFICAŢIA TERMENULUI „CREZ” Înainte de a continua discuţia, să ne amintim faptul că am văzut până acum afirmaţii minimale de credinţă în Tanaħ (Vechiul Testament), în cărţile Legământului Înnoit (Noul Testament), precum şi relaţii dintre catehisme şi Crezuri. Dar, în definitiv, ce este un crez şi ce nu este el? Termenul „Crez” provind din latinescul Credo („Eu cred”), care apare în versiunea latină a Crezului apostolic şi niceean. El este: 251 Fap. 18:26. 252 Fap. 19:9. 253 The History of Christianity, p. 86. 254 Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, V.10, 1.4. 255 C. Moreschini, E. Norelli, op. cit., p. 279. 256 Şcoala a fost reînfiinţată în 1893. 73
  • 1: o formulare autoritară şi scurtă a unei credinţe religioase 2: un set de credinţe fundamentale 3: un principiu călăuzitor257 . Phillip Schaff, istoric al Bisericii şi un ilustru cercetător al Crezurilor, prezintă mai amplu: Un Crez, o Regulă de credinţă sau un Simbol este o mărturisire de credinţă pentru uzul public, sau cuvinte puse într-o formă care expune cu autoritate anumite articole de credinţă care sunt considerate de cei care le-au întocmit ca fiind necesare pentru mântuire sau cel puţin pentru bunăstarea Bisericii creştine. Un crez poate acoperi întregul tărâm al doctrinei şi practicii creştine, sau poate conţine numai punctele care sunt considerate fundamentale şi suficiente, sau care au fost disputate. Crezul poate fi în formă declarativă sau interogativă; el poate fi scurt şi popular (cum ar fi Crezul apostolic şi nicenian), pentru uzul general sau în instruirea catehetică şi la botez; sau poate fi mai elaborat şi mai teologic, pentru slujitori şi învăţători, ca standard de doctrină publică. (...) În acest caz din urmă, o Mărturisire de credinţă este întotdeauna rezultatul unei controverse dogmatice şi polemizează, mai mult sau mai puţin, direct sau indirect, cu erorile opozante. Pe fiecare simbol este pusă pecetea veacului său şi situaţia istorică din care s-a ivit258 . A. Concilii şi Crezuri Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 este absolut remarcabil pentru studiul nostru: creştinismul devine o religio licita. Ca atare, creştinii vor cuteza să-şi afirme deschis credinţa şi să o problematizeze, să teologhisească. Pe lângă declaraţiile „Iisus este Fiul lui Dumnezeu”, „Iisus este Domnul” şi celelalte rudimente de mărturisiri, beneficiind de temelia scripturală şi de iluminările spirituale ale unor învăţaţi ai bisericilor, învăţătura creştină a fost sistematizată şi a prins formă în celebrul Crez apostolic, sau Simbolul credinţei, mărturisire de credinţă din secolele II-III. Îl redăm mai jos: Crezul Apostolic Cred în Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului. Şi în Iisus Hristos, singurul Lui Fiu, Domnul nostru, care a fost zămislit de Duhul Sfânt, S-a născut din fecioara Maria; a pătimit sub Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit şi a fost îngropat (S-a pogorât în locuinţa morţilor)259 . El a înviat a treia zi dintre cei morţi, S- a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta lui Dumnezeu, Tatăl atotputernicul; de unde are să vină să judece viii şi morţii. Cred în Duhul Sfânt, în sfânta Biserică universală, în părtaşia sfinţilor, în iertarea păcatelor, în învierea morţilor şi în viaţa veşnică. Amin! 257 http://www.creeds.net/creed.htm 258 http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.html 259 Formularea din paranteză nu apare în versiunile mai timpurii ale Crezului apostolic. 74
  • Crezului i s-ar mai putea adăuga articole, de pildă cu privire la infailibilitatea şi ineranţa Sfintelor Scripturi, la păcătoşenia omului sau la mântuirea prin îndreptăţirea prin credinţă260 , însă, cu toate acestea, ele sunt repere pentru teologhisirea creştină şi pentru apariţia Mărturisirilor dogmatice de credinţă. După Conciliul de la Niceea, 325 e.n., şi respectiv Conciliul de la Constantinopol, 381 e.n., el a fost elaborat în următoarea formulare: Crezul niceo-constantinopolitan 1. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl atotputernicul, Creatorul Cerului şi al Pământului, şi al tuturor lucrurilor vizibile şi invizibile. 2. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii; lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, Cel ce este de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate au fost făcute; 3. Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire S-a pogorât din Ceruri şi S- a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria, fecioara, şi S-a făcut om; 4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi a fost îngropat; 5. Şi a înviat a treia zi, după Scripturi; 6. Şi S-a înălţat la Ceruri şi şade la dreapta Tatălui; 7. Şi iarăşi va să vină, cu slavă, să judece viii şi morţii; a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit; 8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul-de-viaţă-Făcătorul, Care din Tatăl purcede; Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit; Care a grăit prin prooroci; 9. Şi într-una, sfântă, sobornicească şi apostolică Biserică; 10. Mărturisesc un botez întru iertarea păcatelor; 11. Aştept învierea morţilor; 12. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin. Pentru istoria gândirii creştine, această Mărturisire de credinţă niceo- constantinopolitană este o piatră de hotar, ea fiind rezultatul unor îndelungate şi aprige bătălii cu diferite erezii. „Marile crezuri nu sunt numai înrădăcinate în istorie, ca sursa şi baza lor, ci, de-asemenea, sunt şi încadrate în istorie, şi poartă semnele istoriei. (...) Ele nu pot fi impuse Bisericii printr-un simplu fiat, ci sunt examinate, corectate, respinse şi confirmate de istorie.”261 Aici mai amintim doar că sistemul de pregătire a catehumenilor în vederea botezului „a continuat până în secolele al V-lea şi al VI-lea, când instruirea post- baptismală a devenit predominantă.”262 Motivul este clar: în biserici se insinuase, şi apoi fusese acceptată o erezie, botezul copiilor mici, pedo-botezul. Ca atare, instruirea în credinţa în elenizatul „Domn Iisus” putea fi numai post-baptismală. Se pierduseră reperele amintite odată de profesorul Mihail Bulacu: îndeplinirea condiţiilor canonice, pregătirea teologică, pregătirea filosofico-religioasă, credinţa deplină, tactul pedagogic, ascendenţa morală creştină. Cum am spus mai sus, Edictul dat de Împăratul Constantin în 313 e.n. este absolut remarcabil pentru studiul nostru, întrucât de-atunci încolo, creştinii pot teologhisi deschis, 260 Herman Witsius, apud John F. MacArthur, Criza spiritualităţii, Editura Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma, pp. 81-89. 261 Creeds of the Churches, p. 2-3. 262 Craig Skinner, op. cit., p. 41. 75
  • şi lucrul acesta se vede în dezvoltările teologice ulterioare. Au loc o serie de şapte concilii sau sinoade ecumenice, unde participă biserici răsăritene şi apusene. Redau aici anii în care au avut loc aceste Concilii, precum şi problemele abordate: I. Primul conciliu de la Niceea (325): condamnă doctrina lui Arius. Conciliul a stabilit învăţătura trinitară a Bisericii, formulând forma scurtă a crezului creştin (vezi Crezul apostolic). II. Primul conciliu de la Constantinopol (381): a extins crezul creştin prin articolele 9-12 din simbolul niceo-constantinopolitan (vezi Crezul niceo- constantinopolitan), articole valabile până în prezent în Biserica Catolică şi în Bisericile Ortodoxe Răsăritene. III. Conciliul de la Efes (431): condamnă nestorianismul şi adoptă titlul de „Născătoare de Dumnezeu” (gr. Theotokos) pentru Maria din Nazaret. IV. Conciliul de la Calcedon (451): condamnă doctrina lui Eutihiu I de Constantinopol (monofizismul, vezi mai jos Crezul calcedonian), şi afirmă două firi în Iisus. Se retuşează simbolul niceo-constantinopolitan. Acest conciliu, precum nici următoarele, nu sunt recunoscute de bisericile vechi orientale. V. Al doilea conciliu de la Constantinopol (553): se reafirmă declaraţiile conciliilor anterioare, se condamnă noile teze ariene, nestoriene şi monofizite. VI. Al treilea conciliu de la Constantinopol (660-681): condamnă monotelismul, afirmă că Christos are două voinţe: una dumnezeiască şi una omenească. VII. Al doilea conciliu de la Niceea (787): reintroduce cultul icoanelor şi pune capăt iconoclasmului.263 Analiza teologică a adevărurilor dogmatizate de aceste concilii şi limitele lor nu este scopul acestui studiu, astfel încât nu vom poposi lângă ele. Următorul pas important pentru analizarea modului în care nişte afirmaţii de credinţă au evoluat în catehisme, iar ulterior în Mărturisiri de credinţă, este Crezul elaborat la Conciliul de la Calcedon, în anul 451 e.n. El spune în felul următor: Noi dar, urmând exemplul sfinţilor Părinţi, toţi într-un singur gând, îi învăţăm pe oameni să mărturisească pe Unul şi Acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, Acesta fiind perfect în dumnezeirea Sa şi perfect în umanitatea Sa; cu adevărat Dumnezeu şi cu adevărat om, cu trup şi suflet raţionale; consubstanţial cu Tatăl în ceea ce priveşte dumnezeirea şi consubstanţial (co-esenţial, homoousios) cu noi în ceea ce priveşte umanitatea; în toate lucrurile la fel ca noi, dar fără păcat; născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii în ceea ce priveşte dumnezeirea, iar în zilele de pe urmă, pentru noi şi pentru mântuirea noastră, născut din Fecioara Maria, Mama lui Dumnezeu, în ceea ce priveşte umanitatea; Unul şi Acelaşi Hristos, Fiu, Domn, Singur-născut, de recunoscut ca având două firi (naturi, phuseis), fără a fi confundate, fără a fi schimbate, fără a fi împărţite şi fără a fi separate, deosebirea dintre firi nefiind cu nici un chip înlăturată prin unirea lor, ci mai degrabă fiind păstrată proprietatea fiecărei firi şi unindu-se într-o singură Persoană (Prosopon) şi într-un singur Ipostas (Hupostasis)264 , neputând fi împărţit sau separat în două Persoane, ci unul şi acelaşi Fiu, şi singurul născut, Dumnezeu-Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, aşa cum proorocii au declarat de la început despre El şi ne-a învăţat Domnul Iisus Hristos Însuşi şi cum ni s-a predat în Crezul sfinţilor Părinţi. 263 http://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic. Vezi şi http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htm 264 Apud Jaroslav Pelikan, ipostasul este „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr.” 76
  • Cam în aceeaşi perioadă, adică secolele IV-V, a apărut aşa-numitul Crez atanasian. El a fost scris împotriva convingerilor teologice ale lui Arius, decretat eretic. Acest Crez afirmă categoric: Crezul atanasian Înainte de toate, cine vrea să fie mântuit este necesar să ţină credinţa creştină universală, credinţă fără de care, dacă nu o ţine întreagă şi nepângărită, omul piere neîndoielnic pe veşnicie. Iar credinţa creştină universală este aceasta, că noi ne închinăm unui (singur) Dumnezeu în Trinitate, iar Trinităţii în unitate; fără a confunda Persoanele şi fără a diviza Dumnezeirea. Căci există o singură Persoană a Tatălui, o alta a Fiului, şi o alta a Duhului Sfânt. Însă Dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt este întru totul una: egală în slavă, co-eternă în măreţie. La fel cum este Tatăl, este şi Fiul, şi la fel este şi Duhul Sfânt. Tatăl este necreat, Fiul este necreat si Duhul Sfânt este necreat. Tatăl este incomprehensibil, Fiul este incomprehensibil şi Duhul Sfânt este incomprehensibil. Tatăl este infinit, Fiul este infinit şi Duhul Sfânt este infinit. Tatăl este veşnic, Fiul este veşnic, şi Duhul Sfânt este veşnic. Şi totuşi Ei nu sunt trei veşnici, ci un singur veşnic. La fel cum nu sunt trei Infiniţi, nici trei Necreaţi, ci unul singur Necreat, si unul singur Infinit. În acelaşi fel, Tatăl este atotputernic, Fiul este atotputernic şi Duhul Sfânt atotputernic. Totuşi, nu sunt trei Atotputernici, ci Unul Singur. Cum Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este Dumnezeu. Şi totuşi nu sunt trei Dumnezei, ci Un Singur Dumnezeu. După cum Tatăl este Domn, Fiul este Domn şi Duhul Sfânt este Domn. Şi totuşi nu sunt trei Domni, ci Un Singur Domn. Căci după cum suntem obligaţi de către adevărul creştin să recunoaştem fiecare Persoană ca fiind Ea Însăşi Dumnezeu şi Domn. Astfel, ne este interzis de către credinţa creştină universală să spunem că există trei dumnezei, sau trei domni. Tatăl nu este făcut din nimic: nici creat, nici născut. Fiul este doar de la Tatăl: nu este nici făcut, nici creat, ci născut. Duhul Sfânt este de la Tatăl şi de la Fiul: nu este nici făcut, nici creat, nici născut, ci purcede. Astfel, există un singur Tată, nu trei taţi; un Fiu, nu trei fii, un Duh Sfânt, nu trei duhuri sfinte. În această Trinitate nici o Persoană nu este înaintea Celeilalte, sau după Cealaltă; nici una nu este mai mare sau mai mică decât Cealaltă. Ci toate trei Persoanele sunt împreună co- eterne şi co-egale. Astfel ca în toate lucrurile, cum este spus mai înainte, să se aducă închinare Unităţii în Trinitate şi Trinităţii în unitate. Astfel trebuie să creadă despre Trinitate cel ce vrea să fie mântuit.265 Pe deasupra, este necesar ca pentru mântuirea veşnică omul să creadă de asemenea cu statornicie în întruparea266 Domnului nostru Iisus Hristos. Căci dreapta credinţă este că noi credem şi mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu şi om. Dumnezeu din natura Tatălui, născut înainte de întemeierea lumii, şi om din natura mamei Lui, născut în lume. Dumnezeu perfect şi Om perfect, cu suflet raţional şi (trup de) carne omenească. Egal cu Tatăl, în ceea ce priveşte Dumnezeirea Lui şi inferior Tatălui, în ceea ce priveşte umanitatea Lui. Care deşi este Dumnezeu şi om, totuşi nu sunt doi, ci un Hristos. Unul, nu prin convertirea Dumnezeirii în trup, ci prin asumarea omenescului în Dumnezeire. Unul, pe de-a întregul, nu prin amestecarea 265 Qui vult salvus esse, ita de Trinitate sentiat (lat.). 266 Vezi mai sus despre sarkopoietheis. 77
  • naturii, ci prin unitatea Persoanei. Căci aşa cum sufletul raţional şi (trupul de) carne omenească alcătuiesc un singur om, tot aşa Dumnezeu şi omul sunt una în Hristos. Care a suferit pentru mântuirea noastră, S-a pogorât în locuinţa morţilor şi a înviat a treia zi din morţi. El S-a înălţat la Cer, S-a aşezat la dreapta Tatălui şi Dumnezeu Atotputernic, de unde va veni pentru a judeca viii şi mortii. La a Cărui venire toţi oamenii vor învia în trupurile lor şi vor da socoteală pentru faptele lor. Cei ce au făcut binele, vor intra în viaţa veşnică, iar cei ce au făcut răul, vor merge în focul veşnic. Aceasta este credinţa creştină universală în care dacă un om nu crede cu statornicie şi neclintire, nu poate fi mântuit. Se observă rapid faptul că este o producţie cu elemente delimitative, ca să nu spun reacţionară, cei care nu cred în acest fel fiind consideraţi nemântuiţi.267 Am ajuns la sfârşitul survolării modului în care, istoriceşte vorbind, afirmaţii minimale de credinţă vetero- şi neo-testamentară s-au dezvoltat în catehisme şi în Crezuri, inclusiv până la Conciliul al IV-lea. Vor mai avea loc încă trei Concilii denumite „ecumenice”, şi la fiecare din ele se va elabora un corpus de învăţături pe diferite planuri, dogmatic, liturgic, pastoral etc. În anul 1054 se va şi proceda la recunoaşterea oficială a unei stări de spirit care, de fapt, exista de veacuri întregi: Schisma, ruperea bisericilor de Răsărit (ortodoxe), de cea de Apus, catolică268 . Cu certitudine că această schismă se va vedea şi în Mărturisirile de credinţă elaborate ulterior de fiecare dintre aceste biserici. În plus, după izbucnirea Reformei din 1517, bisericile provenite din Reformă au cunoscut un fenomen de diversificare şi de îmbogăţire a Mărturisirilor lor de credinţă. Şi o ultimă informaţie de actualitate: Bisericile catolică, ortodoxe şi răsăritene, protestante şi neo-protestante, caută unirea lor întreolaltă cu orice preţ, chiar şi cu preţul sacrificării adevărului scriptural şi doctrinar care-i făcea liberi. De aproximativ 100 de ani în sensul unirii s-au făcut paşi importanţi, la început în moduri mai oculte, apoi mai pe faţă (Consiliul Mondial al Bisericilor etc.). În consecinţă, rămâne să vedem un nou Conciliu, al VIII-lea, la care ortodoxia se va uni cu catolicismul şi, foarte posibil, cu bisericile provenite din Reformă. Următorii ani vor demonstra aceasta. Capitolul al IV-lea MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ: DEFINIŢIE DE LUCRU ŞI NECESITATEA EXISTENŢEI SALE I. MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ: DEFINIŢIE DE LUCRU În definitiv, ce semnifică sintagma „Mărturisire de credinţă”? Ea trebuie privită din mai multe unghiuri de vedere. 267 Ciprian considera că mântuirea este numai în Biserică: extra Ecclesiam nulla salus (lat.), „În afara Bisericii nu există mântuire”. 268 Schisme mai avuseseră loc, vezi schisma acaciană (484-519), când se suspecta faptul că patriarhiile constantinopolitane înclină spre monofizitism şi nu erau în acord cu învăţăturile de la Conciliul de la Calcedon (451) privitoare la Persoana lui Iisus Hristos. 78
  • Concepţia unui teolog ortodox, Ioan I. Ică despre mărturisirea de credinţă, în general, este următoarea: Termenul de „mărturisire de credinţă” – care vine de la cuvântul grecesc omologhia, semnificând acordul, adeziunea şi consimţământul mai multor persoane, de afirmare în public, prin cuvânt şi cu însăşi viaţa, a unui fapt sau a unei convingeri sau credinţe religioase. Dogmatic, însemnează cartea care cuprinde învăţătura de credinţă, formulată de Biserică pe baza Revelaţiei şi pe care credincioşii sunt ţinuţi s-o mărturisească înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, după porunca Mântuitorului: „Tot cel ce Mă va mărturisi pe Mine înaintea oamenilor şi Eu voi mărturisi pentru el înaintea Tatălui Meu din Ceruri” (Matei 10, 32). Fiindcă nu-i suficient numai să primim cuvântul lui Dumnezeu şi să-l rostim „întru mărturisirea inimii”, ci trebuie să se dea şi o bună mărturie despre adevărul lui înaintea oamenilor (I Tim. 6, 12), după pilda lui Hristos care „a venit în lume să mărturisească adevărul” (Ioan 18, 37). Termenul pune accentul deci atât pe actul personal al mărturisirii credinţei cât şi pe conţinutul sau adevărul credinţei mărturisite.269 Convingerea pe care o voi expune mai jos este, în principiu, aceeaşi, dar e mai tehnică. Mai întâi, o Mărturisire este un sistem, adică „un ansamblu de elemente (principii, reguli, forţe etc.) dependente între ele şi formând un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într- un domeniu de ştiinţe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcţioneze potrivit scopului urmărit.”270 Părţile care alcătuiesc sistemul sunt solidare, formează un tot unic şi unitar, care finalmente trebuie să fie coerent, logic, articulat, necontradictoriu în sine însuşi. În cazul dat, o Mărturisire este un sistem de convingeri. Apoi, o Mărturisire este nu numai un sistem de convingeri, ci de convingeri teologice, mai mult sau mai puţin extins, elaborat pe structura unui crez teologic istoric. Petre Ţuţea mai făcea şi precizarea pertinentă că sistemul este „o construcţie raţională, un întreg logic paralel cu un întreg ontic.”271 Altfel spus, o Mărturisire de credinţă este formularea logică a gândirii unui individ, a unui grup de slujitori sau a unei întregi comunităţi de credinţă. Orice ar reflecta ea, ea reflectă un întreg ontic. În final, afirm categoric faptul că nici un sistem şi nici o Mărturisire de credinţă nu are valoare dacă nu exprimă realitatea şi adevărul de corespondenţă, care în iudaism, în mesianism şi în creştinism este un adevăr revelat. Vizavi de adevărul revelat în relaţie cu o Mărturisire, transcriem un gând al lui Petre Ţuţea: ...nici gândirea autonomă-sistemică, nici paralelismul logico-ontic, nici corelaţia între concretul multiform, înregistrat prin percepţii şi reprezentări şi reflecţii prelucrătoare ale gândirii având ca scop: conceptul, definiţia, legea, norma, soluţia şi sistemul, ci inspiraţia sau harul Divin care leagă nu numai cele două lumi, cea interioară şi cea exterioară, adică eul şi non-eul aici, ci lumea de-aici cu cea de dincolo, văzute ierarhic. Istoria, în care ancorează toţi care absolutizează devenirea, atestă că Adevărul este transcendent în esenţă şi nu are izvorul în om şi în natură. 269 Pr. prof. dr. Ioan I. Ică, op. cit. 270 DEX 1998, http://dexonline.ro/search.php?cuv=sistem 271 Petre Ţuţea, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor logice”, Editura Timpul, Iaşi, 1993, p. 5. 79
  • Deci, o Mărturisire de credinţă, pentru a fi considerată ca atare, trebuie să exprime Adevărul revelat de Dumnezeu. Concluzia care se desprinde din cele înfăţişate mai sus este o definiţie de lucru: O Mărturisire de credinţă este un sistem de convingeri teologice, elaborat pe structura unui crez teologic istoric, care prezintă formularea logică a gândirii unei entităţi raţionale, reflectă un întreg ontic şi exprimă Adevărul revelat de Dumnezeu. II. ARGUMENTE ÎN FAVOAREA EXISTENŢEI SAU ELABORĂRII UNEI MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ În trăirea vieţii sale un credincios adevărat nu trebuie să aibă o gândire călăuzită de utilitarism, dar, totuşi, se ridică întrebarea: de ce este necesar şi util să existe sau să fie elaborată o asemenea Mărturisire? Ce funcţii poate împlini existenţa sa? A. Argumentul maturizării spirituale Maturizarea spirituală este posibilă doar dacă un om cunoaşte, crede şi practică spusele Bibliei. Avem de-a face, deci, cu o relaţie patrulateră, persoană-Biblie-credinţă- praxis. Credinţa este „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”272 . Biblia furnizează obiectele care pot fi nădăjduite şi crezute, lucrurile care nu se văd dar care pot fi apropriate prin credinţă. Teologic vorbind, există fides qua creditur, adică „credinţa prin care se crede”, încrederea şi convingerea lăuntrică, precum şi fides quae creditur, „credinţa care este crezută”, adică să cunoşti obiectul credinţei tale, să ştii care-ţi sunt lucrurile făgăduite273 . O credinţă vagă, de tip mistic, nefundamentată pe Sfânta Scriptură, se va evapora într-un abur, iar o cunoaştere temeinică a Bibliei, pe un plan pur intelectual, dar neînsufleţită de credinţă, îţi va usca rădăcinile. Dar care să fie relaţia dintre Biblie şi o Mărturisire de credinţă? O prezint prin cuvintele elocvente ale lui Phillip Schaff, istoric al Bisericii. El spune că o Mărturisire de credinţă... Nu este co-ordonată Bibliei, ci întotdeauna subordonată ei, aceasta fiind singura regulă infailibilă a credinţei şi practicii creştine. Valoarea Crezurilor depinde de măsura în care ele sunt în acord cu Scripturile. În cel mai bun caz, un Crez omenesc este doar o expunere relativ corectă şi aproximativă a adevărului revelat, şi poate fi îmbunătăţită prin cunoaşterea progresivă dobândită de Biserică, în timp ce Biblia rămâne perfectă şi infailibilă. Biblia este de la Dumnezeu; Mărturisirea este răspunsul omului dat Cuvântului lui Dumnezeu (…). Biblia este norma normans; Mărturisirea, norma normata. Biblia e 272 Evr. 11:1. 273 Evr. 11:13. 80
  • Regula credinţei (regula fidei); Mărturisirea, regula doctrinei (regula doctrinæ). Prin urmare, Biblia are o autoritate absolută şi divină, iar Mărturisirea doar una relativă şi eclesiastică. Biblia reglementează credinţa religioasă generală şi practica, atât a laicilor cât şi a clerului; simbolurile reglementează învăţătura publică dată de slujitorii Bisericii, după cum Constituţiile şi Canoanele reglementează guvernarea iar Liturghierele şi cărţile de imnuri reglementează închinarea Bisericii.274 O Mărturisire de credinţă „niciodată nu precede credinţa, ci o presupune.”275 Pe de-altă parte, inexistenţa unei Mărturisiri este extrem de păgubitoare pentru natura raţională şi sistematică a omului: Nevoia de teologie şi de crezuri provine din două fapte fundamentale. Unul este natura omului ca fiinţă inteligentă. (...) Ceea ce nu poate fi analizat critic şi exprimat cu o claritate rezonabilă nu poate revendica supunerea întregii fiinţe a omului. Înţelegerea este necesară pentru angajamentul deplin al omului. Reiese că credinţa trebuie verbalizată şi făcută inteligibilă. Prin aceasta nu spunem că credinţa trebuie îngrădită între limitele raţiunii, dar înseamnă într-adevăr că credinţa nu trebuie să pretindă nici închiderea minţii, nici sacrificiul integrităţii gândirii. Credinţa creştină276 susţine şi faptul că Dumnezeu este Adevărul şi izvorul întregului adevăr. Să fim înţeleşi, Dumnezeu este dragoste, precum şi adevăr; voinţă, la fel de bine ca şi gândire. În timp ce Dumnezeu poate fi adevărul, adevărul nu este Dumnezeu. Cu toate acestea, dacă Dumnezeu trebuie să fie cunoscut şi slujit, El trebuie să fie cunoscut şi slujit cu gândirea, la fel ca şi cu inima şi voinţa. Un angajament care nu-I slujeşte lui Dumnezeu cu gândirea este întotdeauna periculos şi iresponsabil. Într-adevăr, articularea credinţei în cuvinte inteligibile nu doar că va clarifica credinţa, ci devine ea însăşi mijlocul unei dedicări mai profunde a inimii şi a minţii. Teologia şi crezurile sunt o slujire a lui Dumnezeu prin viaţa minţii şi sunt indispensabile oricărei alte slujbe care-I poate fi adusă lui Dumnezeu.277 B. Argumentul smereniei Sfânta Scriptură se studiază cu credinţă, dar nu numai cu credinţă, ci şi cu smerenie. Aceeaşi smerenie e necesară şi pentru a înţelege că este foarte posibil ca lumina pe care Duhul Sfânt o dăruieşte credinciosului, El poate că a dăruit-o înainte şi altor credincioşi. În sensul acesta, C.H. Spurgeon, „prinţul predicatorilor”, a comentat: Să nu vă credeţi atât de deştepţi încât să gândiţi sau să spuneţi că puteţi expune Scriptura fără asistenţa operelor învăţaţilor veniţi de la Dumnezeu care s-au trudit înainte de voi în ogorul propovăduirii… Pare ciudat că anumiţi oameni care vorbesc atât de mult despre ceea ce Duhul Sfânt le descoperă lor preţuiesc atât de puţin ceea ce El le-a descoperit altora.278 274 Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html, cap. I, par. 3 275 Phillip Schaff http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html 276 …la fel şi cea Mesianică Restauratoare. 277 Creeds of the Churches, pp. 1-2. 278 http://www.creeds.net/creed.htm 81
  • C. Argumentul sistematizării în vederea apologiei Acest argument este strâns legat de cel de mai sus, dar e mai concentrat: un credincios trebuie să fie gata oricând să răspundă279 oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el, cu blândeţe şi teamă280 , ştiind ce afirmă sau contestă Sfânta Scriptură. Afirmaţiile şi contestările ei nu sunt enumerate în Biblie în mod sistematizat, dar într-o Mărturisire sunt organizate în funcţie de subiecte. În altă ordine de idei, acolo unde adunările au o Mărturisire articulată, există şanse să se ridice oameni care gândesc şi problematizează281 , care ştiu ce cred şi trăiesc ceea ce cred, şi chiar unii care vor deveni slujitori ai Cuvântului şi teologi dogmaticieni sau sistematicieni. Or, pe Pământul acesta nu credem că există o onoare mai mare decât aceea de a fi chemat de Cel Preaînalt pentru a fi slujitor al Sfântului Său Cuvânt. D. Argumentul socializant istoric Mai sus indicam faptul că noii convertiţi la credinţa în Mesia erau dăscăliţi de credincioşii mai experimentaţi. Catehumenii vedeau felul curat de trai al celor maturi şi şi-l însuşeau, dar catehizarea orală îşi avea şi ea rolul său: catehumenilor li se predau adevărurile biblice şi erau avertizaţi cu privire la erori şi erezii. Auzind adevărul explicat intelectual, catehumenii erau fundamentaţi biblic în credinţa lor. Se petrecea, astfel, ceea ce Fericitul Augustin spunea în forma „Credo ut intelligam”282 , iar Anselm de Canterbury repeta ca un ecou „Fides quaerens intellectum”283 . La fel şi în zilele noastre: atunci când un om este convertit de curând, întâlnirile sale cu „părintele duhovnicesc” şi catehizarea pe baza unei Mărturisiri de credinţă va duce la o relaţie interpersonală mai strânsă. Comunităţile de credinţă nu sunt numai lăcaşe unde oamenii se adună pentru a studia Sfânta Scriptură, ci şi pentru a se încuraja în viaţa de credinţă şi pentru a socializa. E. Argumentul relaţional prezent Un alt argument al existenţei unei Mărturisiri este cel relaţional prezent: un credincios care doreşte să se alipească de o adunare va putea solicita Mărturisirea acesteia, pentru a vedea dacă adunarea respectivă este curată doctrinar şi nu se va alipi de o comunitate eretică. Există „slujitori” ai Evangheliei care, atunci când sunt întrebaţi despre Mărturisirea de credinţă a comunităţii de credincioşi în mijlocul căruia slujesc răspund într-un mod fals smerit „Noi credem numai ceea ce spune Biblia, şi tot ce spune ea”, dar aceştia încearcă să mascheze fie incapacitatea lor de a elabora o Mărturisire de credinţă, fie ceea ce alte grupări au identificat ca erori sau chiar erezii în afirmaţiile lor doctrinare. F. Argumentul transparenţei 279 Apologia (gr.): o pledoarie defensivă. De-aici provine familia de cuvinte „apologie, apologetică”, precum şi scriitorii apologeţi din creştinismul timpuriu. 280 I Pet. 3:15. 281 Evr. 5:11-14. 282 „Cred pentru a înţelege” (lat.). 283 „Credinţa care caută să înţeleagă” (lat.). 82
  • O comunitate care nu are o Mărturisire de credinţă îşi privează credincioşii de posibilitatea de a aprofunda unele doctrine sau articole de credinţă şi de a se maturiza astfel biblic şi teologic. O asemenea comunitate fie nu conştientizează utilitatea acestei lucrări, fie nu ştie precis ce crede, fie caută să amăgească oamenii, lăsându-i să creadă că, aparent, există o unitate de convingeri religioase şi că toţi cred aceleaşi învăţături.284 Ioan Ică aprofundează aceste convingeri ale noastre. Inserăm un pasaj din acelaşi articol „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, dar invităm cititorii să lectureze cu prudenţă şi cum grano salis. O Mărturisire de credinţă... ...reprezintă o necesitate şi un terminus ad quem al Descoperirii dumnezeieşti şi al tradiţiei dogmatice dinamice, care se cere fixată de către Biserică în formulări cuprinzătoare, clare, concise şi fără echivoc, ca răspuns în faţa ereziilor şi posibilităţii de interpretare diferită a datului revelat pur, precum şi a nevoilor credincioşilor de apărare, ca şi de concentrare şi, explicare mai pe larg a ceea ce trebuie să creadă. Nevoia lor a fost constantă, din momentul în care s-a constatat că, după căderea omului în păcat şi din pricina ei, Cuvântul lui Dumnezeu se poate înţelege greşit şi chiar şi simboalele de credinţă, din pricina scurtimii lor, golurile lăsate de formulele lor generale, pot fi umplute de erezii. De fapt, toate Mărturisirile de credinţă au fost socotite totdeauna ca o dez- voltare şi explicare, într-o formă mai explicită a învăţăturilor cuprinse pe scurt şi virtual în Simbolul niceo-constantinopolitan. Şi al doilea, ca singura autoritatea Bisericii, în calitatea ei de "stâlp şi întărire a adevărului" (1 Tim. 3, 15), ca una ce are pe Iisus Hristos capul ei şi pe Duhul Sfânt care o călăuzeşte "spre tot adevărul" (Ioan, 16, 17) şi este izvorul infailibilităţii ei, are dreptul şi îndatorirea ca, în anumite momente ale existenţei sale, sprijinindu-se ferm pe Revelaţia dumnezeiască şi întrunită în sinoade sub asistenţa Duhului Sfânt, să creeze şi să aprobe astfel de Mărturisiri de credinţă, ca mijloace de pază a dreptei credinţe şi cărora consensul întregii Biserici de pretutindeni le dă autoritatea de călăuze vrednice de toata încrederea. Evident, Biserica este infailibilă numai şi pentru păzirea şi exprimarea fără greşală a adevărului revelat, primit de la Hristos, deci pentru că este şi rămâne permanent în adevărul lui Hristos. De aceea, pe de o parte Biserica este "stâlp şi întărire a adevărului", iar pe de altă parte adevărul descoperit şi credinţa dreaptă este stâlp şi întărire a Bisericii. De aceea hotărârile de credinţă ale Sinoadelor ecumenice nu sunt socotite infailibile dinainte, ci numai după aceea de către conştiinţa comună a Bisericii, dacă şi întrucât exprimă fidel credinţa dreaptă, transmisă în Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie în Biserică, şi sunt acceptate de către pleroma Bisericii ca "Cuvânt al Domnului". G. Argumentul religiologic Un alt argument pentru care este necesar să existe Mărturisiri de credinţă, atât în cadrul unei Qehilah, adică al Comunităţii de credinţă mesianică, şi în cadrul unei Ekklesia, adică o adunare creştină este, de fapt, un motiv îngemănat, furnizat de două dintre disciplinele care alcătuiesc religiologia – ne referim la istoria religiilor şi la sociologia religiilor. Prima faţetă a argumentului este formulat de Joseph Mitsuo Kitagawa: Experienţa religioasă pură are, în general, trei tipuri de expresie: • Teoretică: prin simbol, concept, doctrină şi dogmă; 284 Care dintre opţiuni este mai tristă?... 83
  • • Practică: prin cult şi adorare; • Sociologică: prin grupări şi asociaţii de cult.285 Cealaltă faţetă a argumentului este puţin mai amplă: sociologia religiilor enunţă câteva criterii pe baza cărora se poate identifica şi distinge o biserică – sau, în cazul nostru, o comunitate de credincioşi mesianici – de o gloată, de un club social şi chiar de un grup de prieteni credincioşi. Aceste elemente sunt următoarele: • Sursa autorităţii. În Bisericile istorice, tradiţionale (ortodoxe, catolice, coptă etc.) sursa de autoritate este dublă: Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură. Pe de-altă parte, bisericile protestante şi evanghelice sunt logocentrice, adică în mijlocul lor tronează, teoretic, doar Scriptura (principiul Sola Scriptura), care este predicată şi pe care o recunosc ca având autoritatea finală în chestiuni de credinţă şi conduită. • Crezul autoritar. Textul autoritar al Sfintei Scripturi revelează învăţături fundamentale neschimbătoare, care trebuie crezute în vederea dobândirii mântuirii. Textul autoritar emană principii, articole de credinţă sau chiar dogme care alcătuiesc un Crez autoritar. Pentru o comunitate de credinţă, un Crez este ceea ce este Constituţia pentru un stat de drept; el trebuie să precizeze concis doctrinele fundamentale privitoare la Biblie, la Dumnezeu, la creaţie, la om, la păcat, la mântuirea omului, la Biserică, la lucrurile viitoare. Dacă un Crez este mai elaborat, el poate fi denumit Mărturisire de credinţă. • Structura de autoritate slujitoare. În Bisericile tradiţionale există ierarhia în trei trepte (diaconi, preoţi şi episcopi), iar bisericile protestante şi evanghelice agreează fie instituţia preoţiei, fie a pastoraţiei, a presbiteriatului, a diaconatului286 . • Dreptul canonic. În cadrul comunităţii există un „Statut”, „Regulament de ordine interioară” sau „Legământ intracomunitar”. El prevede prin stipulare şi interdicţie ceea ce Crezul, Constituţia Comunităţii, doar a punctat pe scurt, adăugând legi despre bunurile adunării, despre slujitori287 , despre principiile generale de disciplinare (gen mustrare, recuperare, excomunicare etc.)288 . • Sfintele rânduieli. În cadrul comunităţii există Sacramente, sau Taine, sau Acte de cult (cel puţin botezul şi Împărtăşania); 285 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii. Istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitru. 286 În unele cazuri există doar conducători de adunare. 287 Statutul poate vorbi despre modul în care sunt învestiţi sau hirotoniţi slujitorii, perioada pentru care slujesc, cazurile şi modurile în care aceştia pot fi debarcaţi, precum şi necesitatea existenţei unui comitet de supraveghere a doctrinei împotriva erorilor şi a ereziilor etc. 288 Alte chestiuni care pot fi precizate sunt relaţiile biblice care se pot stabili între comunităţi de credinţă asemănătoare, sau, în cadrul unei alianţe sau uniuni de comunităţi religioase, se poate stabili unde se termină autonomia fiecăreia şi unde începe autoritatea altora, se mai pot preciza ţelurile stabilite în comun de către obştile de credincioşi şi modalităţile de atingere a acestor ţeluri etc. 84
  • • Metodologia de perpetuare a lucrării sfinte. În cadrul comunităţii există metodologii de perpetuare şi de supraveghere a lucrării duhovniceşti289 , şi chiar disciplinatorii (mustrare, interzicerea împărtăşirii, excomunicare etc., conform „Statutului”, „Regulamentului de ordine interioară” sau „Legământului intracomunitar”); • Privirea spre exterior: atitudinile şi convingerile vizavi de alte comunităţi de credinţă şi de sfera socio-culturală („lumea”), precum şi relaţiile care se stabilesc cu acestea. Din punct de vedere al istoriei şi sociologiei religiilor, comunităţile de credinţă care nu au o Mărturisire de credinţă nu au tipul de expresie teoretică a doctrinei şi dogmei şi nu sunt considerate a fi biserici290 . După enumerarea argumentelor în favoarea existenţei unei Mărturisiri de credinţă, concluzia se impune clar: Locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă atât pentru un credincios activ în cadrul unei Qehilah, adică o comunitate de credinţă mesianică, sau în cadrul unei Ekklesia, adică o adunare creştină este, deci, de o valoare foarte mare. Locul şi funcţia Mărturisirii de credinţă pentru o Qehilah, sau pentru o Ekklesia, adică o adunare creştină este de o valoare şi mai mare. Pentru a-l parafraza pe John H. Leith, pentru orice comunitate de credinţă, mesianică sau creştină, Mărturisirea de credinţă trebuie să fie „un stindard, un strigăt de luptă împotriva firii pământeşti, a diavolului şi a lumii”.291 Aceasta a fost, în mare, prezentarea istoriei apariţiei afirmaţiilor de credinţă şi a dezvoltării lor în Crezuri şi Mărturisiri de credinţă. Şi, întrucât teoria necesită exemplificare, în cele ce urmează voi prezenta teologia sistematică a Mesianismului Restaurator. SECŢIUNEA A IV-A TEOLOGIA SISTEMATICĂ A MESIANISMULUI RESTAURATOR În această secţiune voi expune teologia sistematică a Mesianismului Restaurator. Această teologie este alcătuită dintr-un Crez concis şi o sinteză făurită între o Mărturisire de credinţă şi un manual de teologie sistematică. Pentru o mai bună localizare a acestei 289 Câteva dintre chestiunile care tratează acest punct sunt modurile în care se face evanghelizarea, selectarea Lecţiunilor sau a învăţăturilor cruciale ale credinţei care se predau la Cateheză. Se mai pot ridica întrebări de genul „Ce viziune liturgică sau de slujire are comunitatea? Cum îşi propune să ajungă la împlinire viziunii sale?” etc. 290 Criteriile biblice pe baza cărora o grupare de oameni poate fi considerată a fi biserică este o altă discuţie, mult mai nuanţată, care nu-şi are locul aici. Capitolul DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI (QEHILAH) din Secţiunea a IV-a a acestei cărţi va prezenta, totuşi, câteva repere. 291 Creeds of the Churches, p. 9. 85
  • secţiuni în sfera teologiei, ea va fi precedată de o „cartografiere” a teologiei monoteiste iudeo-creştine. „HARTA” TEOLOGIEI MONOTEISTE IUDEO-CREŞTINE Privitor la teologia monoteistă, la categoriile şi disciplinele sale, în lucrarea Introducere în teologie, J. C. Wenger scrie următoarele: Întregul domeniu al teologiei, cuprinzând toate disciplinele educaţiei teologice, a fost împărţit în mod tradiţional în patru diviziuni majore. La începutul oricărui studiu al teologiei trebuie să fie aşezate subiecte cu un caracter general şi orientativ care să includă teme ca acestea: conceptul creştin de revelaţie, natura experienţei creştine, creştinismul şi misticismul, creştinismul şi celelalte religii, legea şi Evanghelia etc. Restul disciplinelor teologice pot fi grupate în patru categorii după cum urmează: A. Teologia exegetică 1. Filologia biblică: a. Ebraica b. Aramaica (caldeeana) c. Greaca 2. Arheologia biblică: a. Geografia ţărilor biblice b. Flora şi fauna c. Viaţa socială şi familială în Israel d. Instituţiile politice şi civile e. Ceremoniile şi datinile religioase 3. Introducerea biblică: a. Originea cărţilor Bibliei b. Revelaţia divină c. Inspiraţia d. Canonul biblic e. Diferitele traduceri 4. Criticismul biblic: a. Criticismul textual sau inferior b. Criticismul literal sau superior 5. Hermeneutica sau Principii de interpretare 6. Exegeza cărţilor din Vechiul şi Noul Testament. B. Teologia istorică 1. Studii pregătitoare: a. Protoistoria omenirii: Genesa, 1 – 11 b. Istoria lui Israel c. Viaţa Domnului Isus Hristos d. Istoria apostolică 2. Istoria Bisericii: a. Primară, 30-590 d.H. b. Medievală, 590-1517 d.H. c. Modernă, 1517- prezent. d. Aspecte distincte 86
  • (1) Persecuţiile (2) Dezvoltarea structurilor şi organizaţiilor (3) Conciliile Bisericii (4) Formele de închinăciune (5) Părinţii Bisericii (6) Simbolistica creştină (7) Istoria denominaţiilor (8) Activităţi misionare şi de caritate (9) Statistici (10) Arta şi arhitectura bisericească 3. Istoria doctrinelor biblice 4. Teologia biblică a. Vechiul Testament: înţelepciunea si poezia poporului evreu, fenomenul profetic b. Noul Testament: teologia caracteristică următoarelor secţiuni distincte: Evangheliile sinoptice, Evanghelia lui Ioan, Epistolele lui Pavel, Epistolele lui Petru, Epistola către Evrei, Iacov şi Apocalipsa. C. Teologia sistematică 1. Apologetica 2. Polemica 4. Dogmatica sau Teologia Sistematică 5. Etica creştină 6. Enciclopedia teologică. D. Teologia practică 1. Homiletica 2. Evanghelismul 3. Misionarismul 4. Teologia pastorală 5. Educaţia creştină 6. Muzica bisericească 7. Structuri de autoritate bisericească 8. Instituţiile de slujire creştină 9. Liturgica292 . Aşadar, în urma cartografierii disciplinelor teologice, se observă că atât Crezul Mesianismului Restaurator, cât şi sinteza Mărturisire-Manual pe care urmează să le expun aparţin disciplinei teologiei sistematice. În acelaşi timp, întrucât ele sunt expresia unei credinţe lăuntrice, adică sunt semnificantul unui semnificat, ele ţin şi de teologia simbolică. Şi, un ultim cuvânt înainte de a înfăţişa sinteza prin care am încercat să fac inteligibil credibilul, să înţeleg incomprehensibilul şi să găsesc un logos pentru mythos-ul credinţei mele: 292 A se vedea http://www.roboam.com/Introducereinteologie/prolegomena__1.htm 87
  • Importanţa religiei raţionale în istoria culturii moderne este că stă în picioare sau cade o dată cu poziţia ei fundamentală, că noi ştim mai mult decât poate fi formulat într-o schemă sistematizată finită de abstracţiuni293 . Voi expune acum Crezul Mesianismului Restaurator. CREZUL MESIANISMULUI RESTAURATOR În Deuteronomul, 22:8, YHWH-Elohim cere membrilor poporului israelit ca, atunci când îşi construiesc case, să confecţioneze un pălimar, un parapet pe care să-l pună pe marginea acoperişurilor plate ale caselor lor, ca nu cumva să cadă cineva de pe ele în timpul preumblărilor şi proprietarii să fie osândiţi pentru omor din culpă. 293 A.N. Whitehead, apud Norman L. Geisler, op. cit., p. 251. 88
  • În consecinţă, mai jos schiţez Crezul Mesianismului Restaurator pe care-l plasez ca un fel de pălimar al întregii lucrări teologice294 . I. BIBLIA sau Sfânta Scriptură Noi295 credem şi mărturisim următoarele: A. Biblia constă atât din cărţile Vechiului Legământ (denumit Tanaħ, de către evrei şi „Vechiul Testament”, de către creştini) cât şi din scrieri ulterioare, cărţile Legământului Înnoit (Ha-Berith Ha-Ħadaşah), cunoscute sub denumirea (improprie) de „Noul Testament”; B. Biblia este Cuvântul a cărui scriere a fost inspirată de Dumnezeu. Acest Cuvânt este infailibil, clar, necesar şi suficient pentru a fi crezut spre mântuire, şi primim învăţăturile sale ca fiind autoritatea supremă peste toate chestiunile legate de credinţă şi trăire296 . II. DUMNEZEU Noi credem şi mărturisim următoarele: A. Dumnezeu (YHWH) este un Dumnezeu personal297 , care ne-a creat după chipul şi asemănarea Sa298 ; B. Dumnezeu fiinţează veşnic în Trei Ipostasuri, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt299 . III. TRIADOLOGIE Noi credem şi mărturisim următoarele: A. DUMNEZEU-TATĂL (Abba): „primul” din Trinitate, izvorul şi principiul Dumnezeirii, sursa, cauza, nu Îşi are cauza şi obârşia în nimeni, este nenăscut şi fără început300 . El este Tatăl Fiului301 ; al creaţiei302 , al poporului Yisrael303 , precum şi al oamenilor regeneraţi şi adoptaţi304 ; B. FIUL LUI DUMNEZEU: 1. Dumnezeu-Tatăl are un Fiu305 . 294 Corolarul negativ al prezentării acestui Crez-pălimar este acela că nu-mi asum vina pentru cei care, opintind să iasă din spaţiul larg al acestui Crez, cred altfel. Crezul este spaţiul vital, de siguranţă. 295 Am folosit persoana întâi plural întrucât crezarea acestor articole este individuală, dar ea se trăieşte în cadrul unei comunităţi. 296 Deut. 6:4-9; Prov. 3:1-6; Ps. 119:89, 105; Is. 48:12-16; Rom. 8:14-7; II Tim. 2:15; 3:16,17. 297 Deut. 6:4. 298 Genesa, capitolele 1 şi 2. 299 Mat. 3:16,17; 28:18-20; Io. 1:1-18; Rom. 8:14-17; Evr. 1:1-3; I Io. 5:12,20. 300 Io. 6:27b; I Cor. 1:3; Gal. 1:1; Apoc. 3:5,21; Ier. 3:4,19; 31:9; Mal. 1:6; Mat. 6:9,32; Lc. 10:21,22; Io. 1:14; 4:23; 5:17-26; 6:28-46; Rom. 8:14,15. 301 Ps. 2:7; Prov. 30:4-6, cf. Evrei, 1; Mat. 1:20,21,23; 3:17; 4:3,6; 8:29; 11:25; 16:16; 17:5; Mc. 14:36; Lc. 1:32,35; 10:21,22; 22:42; 23:34; Fap. 2:33; I Cor. 8:6; II Cor. 1:3; Rom. 15:6; Col. 1:15-18; Ef. 3:14; I Pet. 1:2; II Pet. 1:17,18; Io. 1:1-3, 14, 18, 29-34, 49; 3:14-18; 5:17-27; 6:27-46; cap. 17; I Io. 4:9,15; Apoc. 3:5,21 etc. 302 Gen. 1-2; Num. 16:22; Is. 45:18; Ps. 8:4-8; 82:6; Lc. 3:38; Ef. 3:9; Evr. 12:9; Apoc. 4:11, Fap. 17:24,25,28. 303 Gen. 12-22: Ex. 3:6; 4:22; 6:7; Deut. 14:1; 32:20; Os. 11:1,2; Is. 64:8,9; Ier. 3:4,19; 4:22; 31:9; Mal. 1:6; 2:10; Mat. 6:9,32; Fap. 3:13,22,25; 5:30; 7:32. 304 Io. 1:12,13; 4:23; Gal. 1:1; 4:6,7; I Cor. 1:3; II Cor. 6:18; Rom. 8:14-17; Evr. 12:5-9; II Pet. 1:4. 305 Ps. 2; Prov. 30:4-6 (cf. Evr. 1); Lc. 12:35-37; Io. 1:29-34, 49; 3:14-18. 89
  • 2. Fiul lui Dumnezeu, Yeşua, adică „YAH mântuie”, (româneşte, Iisus) a venit în lumea oamenilor născându-Se din fecioara Miryam (româneşte, Maria)306 . 3. Fiul este Dumnezeu şi ne închinăm Lui ca lui Dumnezeu, El fiind con-substanţial307 , co-egal308 şi co-etern cu Tatăl309 . 4. Acesta este Mesia cel promis Israelului310 . 5. El este rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă311 . 6. El este Paştele nostru, Mielul lui Dumnezeu312 . 7. Fiul este şi Go’el, Răscumpărătorul: a. Scripturile promit două „veniri” ale lui Mesia: i. Prima Sa venire:  Promisă313 ;  scopul primei Sale veniri a fost acela ca prin viaţa Sa fără păcat314 şi moartea Lui pentru păcat să facă ispăşire pentru păcat315 ;  În a treia zi de la crucificare316 , El a înviat conform Scripturilor317 , cu un trup transfigurat318 ;  Prin Yeşua Mesia (Iisus Hristos) fiecare om are acces direct la Dumnezeu. Domnul Yeşua Mesia (Iisus Hristos) este singurul Mântuitor şi singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni319 . Nu ne închinăm îngerilor, sfinţilor, icoanelor, moaştelor. ii. A doua Sa venire:  Mesia a promis că va veni în văzduh pentru a-Şi „răpi” credincioşii la Sine320 .  revenirea lui Mesia pe Pământ: o Răscumpărătorul va veni în Ţion321 ; 306 Is. 7:14; cf. Lc. 1:30-35. 307 Io. 1:1-3; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20. 308 Zah. 13:7. 309 Ps. 110:1 (cf. Evr. 1:13); Is. 9:6,7; Mica 5:2; Mat. 28:18-20; Fil. 2: 5-11; Col. 1:15-19; Apoc. 3:21 (Evr. 1: îngerii I Se închină); Apoc. 4:8; 5:5-14. 310 Is. 9:6,7; 11:1; Dan. 9 (în special versetele 20-26); Is. 53; Io. 1:17, 40,41, 45, 49; Mc. 8:29. 311 Num. 24:17; Apoc. 22:16. 312 Io. 1:29; I Cor. 5:7; Apoc. 5. 313 Gen. 3:15; Dan. 9:24-26 etc. 314 Io. 8:46a; Evr. 4:15b. 315 Dan. 9:4-26; Is. 53; Rom. 3:21-31; Evr. 9-10; Io. 3:16,17. 316 Mat. 16:21; 17:23; 28:1,9; Lc. 9:22; 24:1,13,21,46. 317 I Cor. 15:3,4. 318 Dan. 10:6; Apoc. 1:13-16; 2:18; 19:12. 319 Mat. 27:51 şi Mc. 15:38 cu Evr. 10:19,20; Fap. 4:12; Io. 14:6; I Tim. 2:5. 320 I Tes. 4:13-18; Io. 14:1-6; I Cor. 15: 51-57. 321 Is. 59:20,21; Zah. 14:4. 90
  • o Răscumpărarea spirituală a Israelului322 ; o Restaurarea naţională a Israelului are loc pentru a aduna rămăşiţa poporului Său Israel de pe tot Pământul, în vederea restaurării regatului şi a tronului davidic, care vor dăinui veşnic323 . C. DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (Ruaħ Ha-Qodeş): 1. Prezentat încă din Genesa, 1:2b; 2. În timpurile scrierii cărţilor Vechiului Legământ, Duhul lui Dumnezeu venea peste strămoşii noştri spirituali cum ar fi Moise, David324 şi peste profeţi, pentru scopuri specifice; 3. În Legământul Înnoit, Yeşua Mesia (Iisus Hristos) a promis discipolilor Săi că după ce El va fi plecat, „Mângâietorul”, Duhul adevărului325 , urma să vină la ei, să fie cu ei şi în ei. Yeşua a mai declarat că Duhul adevărului îi va călăuzi pe discipoli în tot adevărul şi Îl va slăvi pe Mesia, nu pe Sine326 . Duhul convinge omul cu privire la păcat, neprihănire şi judecată327 , El săvârşeşte naşterea din nou328 prin Cuvântul Scripturii329 . El ne împuterniceşte330 şi ne pecetluieşte331 . Dacă nu avem Duhul nu suntem ai Săi332 . El ne călăuzeşte şi ne învaţă333 . Sălăşluirea Sa în noi ne împuterniceşte în vederea trăirii unei vieţi în care devenim tot mai asemănători chipului Fiului lui Dumnezeu334 . IV. OMUL Noi credem şi mărturisim următoarele: A. Omul a fost creat din ţărână, după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu335 ; B. Ca rezultat al neascultării, omul a căzut din starea sa iniţială de inocenţă, înstrăinându-se de Dumnezeu336 . C. Prin urmare, conform Scripturii, toţi oamenii se nasc cu o natură păcătoasă337 . 322 Zah. 12:8 – 13:1; Rom. 11:25-27; Evr. 9:28; Ier. 31:31-40; cărţile Legământului Înnoit. 323 Is. 9:6,7, cf. Lc. 1:30-33; Isa. 11; Ier. 23:3-8. 324 A se vedea II Sam. 23:1-3. 325 Io. 14:17,26. 326 Io. 16:13-15. 327 Io. 16:8-11. 328 Naşterea din nou sau regenerarea: Io. 3:3,5. 329 Tit. 3:5. 330 Fap. 1:8. 331 Ef. 1:13; 4:30. 332 Rom. 8:9. 333 Rom. 8:14-17. 334 II Cor. 3:18; I Pet. 1:2. 335 Gen. 1:26,27. 336 Gen. 2:17; 3:22-24; Is. 59:2. 337 Ps. 14:1-3; 49:7; 53:13; Is. 64:6; Rom. 3:9-12, 23; 5:12. 91
  • V. MÂNTUIREA Noi credem şi mărturisim următoarele: A. Singura nădejde de răscumpărare şi mântuire a omului este fundamentată pe ispăşirea obiectivă săvârşită de Mesia338 , rezultând în naşterea din nou, săvârşită de Duhul Sfânt339 ; B. Omul poate fi mântuit numai pe baza harului dumnezeiesc, prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Yeşua Mesia (Iisus Hristos), acestea fiind un dar de la Dumnezeu340 . Mântuirea a fost întotdeauna „prin credinţă” şi faptele Legii sau faptele drepte, nu au mântuit niciodată pe nimeni341 . C. Cu toate acestea, faptele bune, sfinte şi morale, făcute conform Legii sunt expresia exterioară a credinţei noastre lăuntrice342 şi-L slăvesc pe Dumnezeu343 . Mântuirea nu este prin fapte, dar nu e fără fapte. VI. ISRAELOLOGIE Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu are un plan pentru Israel şi pentru întreaga lume. O parte centrală a credinţei noastre este restaurarea fizică şi spirituală a Israelului, conform Scripturilor. Cel mai mare miracol contemporan a fost re-întemeierea sau renaşterea Statului Israel, conform profeţiilor344 . A. Evreii (descendenţii fizici ai lui Avraham prin Isaac şi Iacob, fie pe linie maternă, fie paternă) care-şi pun credinţa în Mesia al Israelului, Yeşua, rămân în continuare evrei, conform Scripturilor345 . Ne-evreii („Neamurile”) care-şi pun credinţa în Yeşua, sunt „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei346 , devenind fii şi fiice spirituale ale lui Avraham347 ; B. Comunitatea de credincioşi ai Legământului Înnoit este compusă atât din evrei cât şi din ne-evrei care Îl recunosc pe Yeşua Mesia ca fiind Răscumpărătorul promis. „Zidul de la mijloc care ne despărţea” a fost dărâmat şi acum ne închinăm împreună Dumnezeului lui Israel348 ; C. Fiind „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei, respectăm şi poruncile dumnezeieşti neceremoniale date de Dumnezeu Israelului, văzându-le împlinirea în Mesia Yeşua şi prin El. Acestea se referă la respectarea Şabatului, a Praznicelor, a unei alimentaţii specifice (kaşrut), a unui modus vivendi evreiesc etc. Iudaismul biblic autentic, materializat în credinţa şi vieţuirea credincioşilor în Mesia din primul secol, pe care căutăm s-o trăim şi noi, recunoaşte continuitatea credinţei într-Un singur 338 Lev. 17:11; Is. 53; Dan. 9:24-26; I Cor. 15:22; Evr. 9:11-14, 28; Io. 1:12; 3:36. 339 Io. 3:3-8; Tit 3:5. 340 Ef. 2:8,9; Rom. 6:14; Gal. 2:16; Rom. 8:1; 10:4. 341 Gen. 15:6; Rom. 2-6; Ef. 2:8,9; Evr. 11:6,39. 342 Ef. 2:10; II Pet. 1:3-11; Iac. 2:14-26. 343 Mat. 5:16-20. 344 Ezec. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Am. 9:11-15; Zah. 12-14; Is. 11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34. A se vedea şi subpunctul „Mesia”. 345 Rom. 2:28,29. 346 Rom. 11:17-25. 347 Gal. 3:28,29. 348 I Cor. 12:13; Ef. 2:13,14. 92
  • Dumnezeu adevărat, revelat în întreaga Scriptură şi manifestat în mod suprem în Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Mesia. VII. ÎNVIEREA ŞI JUDECATA Noi credem şi mărturisim învierea atât a celor răscumpăraţi cât şi a celor pierduţi: primii vor învia pentru viaţă veşnică, iar ceilalţi pentru o despărţire veşnică de Dumnezeu şi pentru o stare de pedeapsă veşnică, întrucât păcatele lor sunt o jignire veşnică a sfinţeniei lui Dumnezeu349 . SINTEZA MĂRTURISIRE DE CREDINŢĂ – MANUAL DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ A MESIANISMULUI RESTAURATOR 349 Iov 14:14; 19:25-27; Dan. 12:2,3; Io. 3:36; 11:25,26; Apoc. 20: 5,6, 10-15; 21:7,8. 93
  • Iniţial gândisem această lucrare ca o Mărturisire de credinţă, iar fraza inaugurală din fiecare capitol era următoarea: „Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritate dogmele şi convingerile noastre biblico-teologice, precum şi de la necesitatea de a ne delimita de convingerile pe care nu le susţinem, înfăţişăm următoarea Mărturisire de credinţă...”. După aceea, introduceam conţinutul capitolelor prin fraza: „Noi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani, 10:9,10; I Timotei, 6:12), precum şi cu faptele noastre (Evanghelia după Ioan, 18:37; Matei, 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei, 10:5,6; Luca, 24:47; Fapte, 20:21; Romani, 1:16; 2:9,10) următoarele dogme şi convingeri biblico-teologice...” Pe parcurs, însă, lucrarea a prins, parcă, o viaţă de sine stătătoare, apela la descoperiri pe care Cel Preaînalt le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţi de credinţă decât cea mesianică restauratoare, întrucât şi lor le-a fost dată manifestarea Duhului spre folosul altora350 , îi cita, recurgea la utilizarea destul de generoasă a unor termeni, sintagme, concepte provenite din teologie şi din religiologie, din ebraică, greacă, latină, germană, îşi însuşea multe, prea multe note de subsol, adnotări, comentarii, bibliografie şi renunţa la aspectul strict, rece şi formal de Mărturisire de credinţă, astfel încât respectiva Mărturisire s-a metamorfozat, iar autorul lucrării de faţă s-a văzut constrâns să făurească o sinteză între o Mărturisire de credinţă şi un manual de teologie sistematică. O reproduc mai jos. PARTEA I DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ Capitolul I 350 I Cor. 12:7. 94
  • DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ Demarăm discuţia despre revelaţie inserând o definiţie a sa: Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică minţii un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale. Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate extinde pe o perioadă lungă de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său poate fi percepută de mintea umană în diferite grade de plinătate.351 Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele sunt distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor. I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei. A. Revelaţia prin creaţie352 . Scopul acestei revelaţii este slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe Dumnezeu şi a accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia; B. Revelaţia prin istorie353 ; C. Revelaţia prin conştiinţă354 , vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om355 . Prin analogie356 , deşi mărginite şi păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale cunoaşterii naturii nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu. II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice, al profeţiilor, prin Sfintele Scripturi357 , prin Yeşua ha-Maşiyaħ358 , şi prin experierea personală directă. A. Revelaţia prin miracole359 ; B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii360 ; 351 Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8. 352 Gen. 1-2; Is. 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Ps. 8:1-3; 19:1,2; Fap. 14:15-17; Rom. 1:18-21. 353 Ps. 75:6,7; Fap. 17:26,27; Rom. 13:1. A se vedea şi Ex. 9:13-17; Deut. 7:1; 9:1; Ios. 6-12; II Re. 19:35,36 cu Is. 10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ier. 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ez. 31:1-14; Dan. 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum 3:1-7; Hab. 1-2; Prov. 14:34; Rom. 9:17. 354 Fap. 14:16,17; 17:25-29; Rom. 2:14-16. 355 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 356 Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii sau similarităţii relaţiilor. 357 Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanaħ (acronim pentru Torah – Legea, Nevi’im – Profeţii, şi K(e)tuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-B(e)riyth Ha-Ħadaşah – cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament. 358 Yeşua ha-Maşiyaħ sau Iesous ho Ħristos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul. 359 Ex. 4:2-5; I Re. 18:24; Io. 5:36; 20:30,31; Fap. 2:22. 360 Gen. 12:3, împlinit în Gal. 3:8; Gen. 49:10, împlinit în Evr. 7:14; Is. 1:1; Am. 1:1; Mica, 1:1; Hab. 1:1; Ier. 38:21; Ez. 2:2; 11:5; 24; Mica 3:8. 95
  • C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură361 ; D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyaħ: Iisus Hristos este suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu362 ; E. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au avut întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi nu au putut asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe Dumnezeu, ci L-au experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în esenţa Sa363 . Numai Dumnezeu Îl poate înţelege şi asimila total pe Dumnezeu: „Finitum non capax infinitum.”364 Oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze365 . În experierea personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.366 III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum urmează: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”367 Capitolul al II-lea DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ (BIBLIOLOGIE) Acest capitol tratează despre Sfintele Scripturi. În iudaism, ele sunt cunoscute sub sintagma de Kitvey ha-qodeş, iar discursul creştin despre ele se numeşte bibliologie şi 361 Ex. 24:4; 31:18; Ps. 19:7,8; 102:18; Hab. 2:2; I Cor. 12:6; II Tim. 3:16,17; II Pet. 1:21; Apoc. 1:11. 362 Mat. 7:28,29; Io. 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Col. 1:15; 2:9; Evr. 1:1-3; a se vedea şi mai jos. 363 Ps. 145:3; 147:5; Rom. 11:33. 364 „Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 365 Iov 11:7. A se vedea şi Gen. 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Ex. 3:4; Ios. 1:1; Jud. 6:25; I Sam. 3:4; 23:9-12; I Re. 17:2-4; Is. 6:8; Mat. 3:16,17; Io. 12:27,28; Mc. 9:7; Fap. 8:29; 9:4-6; 9:10; I Cor. 2:7,10- 13; II Cor. 3:18; Rom. 8:14-16; I Pet. 1:8; II Pet. 1:3,4,21. 366 Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry. 367 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11. 96
  • conţine declaraţii despre insuflare, scrierea textului sacru, natura şi caracterul său, alcătuirea sa. I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel; el poate conştientiza existenţa Creatorului368 . Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa lui Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire369 . Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se descopere în diferite timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui370 . Apoi, pentru a păstra şi răspândi mai bine adevărul, şi pentru a-i înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi (Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire, întrucât acum Dumnezeu nu Se mai descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut371 . II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate: Duhul Sfânt372 i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei, folosindu-şi propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în scris şi au redactat mesajul lui Dumnezeu dat omului373 , care nu are erori374 . III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi constă din cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”375 . Ea este o revelaţie obiectivă, propoziţională376 , insuflată de Dumnezeu în fiecare cuvânt377 , infailibilă (nu poate greşi), absolut inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe), Cuvântul scris al lui Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale378 . De asemenea, noi subscriem Declaraţiei de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.379 IV. Sfânta Scriptură380 este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi infailibilă a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare381 . 368 Ps. 19:1-6; Fap. 14:16,17; 17:25-29; Rom. 2:14-16. 369 Ps. 19:7-14; Rom. 1:19-21; 2:14,15. 370 Ex. 31:18; Deut. 29:29; Evr. 1:1. 371 Prov. 22:19-21; Rom. 15:4; II Pet. 1:19,20. 372 Duhul Sfânt: Ruaħ ha-Qodeş (ebr.). 373 II Pet. 1:20,21. 374 Mat. 5:18; II Tim. 3:16. 375 He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B(e)riyth Ha-Ħadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci „Legământul Înnoit”. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 376 I Tes. 2:13; I Cor. 2:13. 377 II Tim. 3:16. 378 I Cor. 2:7-14; II Pet. 1:20,21. 379 A se vedea http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sau http://www.bible-researcher.com/chicago1.html 380 Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 381 Deut. 6:4-9; Is. 8:20; 48:12-16; Prov. 3:1-6; Ps. 119:89,105; Mat. 5:18; 24:35; Lc. 16:29,31; Io. 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Cor. 2:13; Rom. 8:14-17; Ef. 2:20; II Tim. 3:15-17; Evr. 4:12; II Pet. 1:20,21. A se vedea Wayne Grudem, Teologie sistematică, Oradea: Editura Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, 2004, trad. D. Moga, pp. 47-144. 97
  • V. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi scrise de Moşe382 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Nevi’im, cărţile Profeţilor (Profeţii mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi mici383 ) şi din K(e)tuvim384 (Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează Tanaħ-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Nevi’im, K(e)tuvim (Romani, 3:2). Cu excepţia unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanaħ-ul este scris în limba ebraică. VI. La aceste cărţi, Bisericile creştine au mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate din Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa. Bisericile au denumit cărţile Tanaħ-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a denumit Noul Testament. VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanaħ-ului sau ale Vechiului Testament noi vom folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar pentru cărţile Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului Înnoit.” VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după cum urmează: A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exodul, Levitic, Numeri şi Deuteronomul. Toate celelalte cărţi ale Tanaħ-ului, Profeţii şi Scrierile, se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea; B. Iosua; C. Judecători; D. Rut; E. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel; F. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi); G. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici; H. Ezra; I. Neemia; J. Estera; K. Cărţile profeţilor: 1. Obadia; 2. Ioel; 3. Iona; 4. Amos; 5. Osea; 6. Isaia; 7. Mica; 8. Ţefania; 9. Naum; 10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia; 11. Habacuc; 12. Daniel; 13. Ezechiel; 382 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Ħamişah ħumşe Torah (ebr.), Pentateuħ (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 383 Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 384 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şva. 98
  • 14. Hagai; 15. Zaharia; 16. Maleahi; L. Literatura sapienţială: 1. Iov; 2. Psalmii; 3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi Eclesiastul. IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de triumf” care are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, coloanele sunt construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne- evreilor. X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă, la mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie conţinut în mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie să se adauge nimic niciodată385 , nici în urma unei aşa-zise noi „revelaţii” din partea Duhului, nici provenind din tradiţiile omului386 . XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la conduită şi bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate a credinciosului şi simţului realităţii387 . XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost păstrată intactă de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor oamenilor lui Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi privilegiul de a le cunoaşte şi au porunca de a le citi388 şi de a le cerceta389 cu o atitudine de teamă evlavioasă faţă de Stăpânul. În consecinţă, ele au fost traduse în limbi vorbite390 , pentru ca, o dată ce Cuvântul lui Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el devine os din oasele lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde391 . În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice controverse privitoare la religie392 . XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu să ne mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele Scripturi. Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului, consensul şi armonia în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne, 385 Apoc. 22:18,19. 386 Gal. 1:8,9; II Tim. 3:15-17. Aceasta nu înseamnă că credincioşii nu au tradiţii biblic-teologice legitime; ele, însă, nu pot fi adăugate la Sfintele Scripturi şi puse pe plan de egalitate cu acestea. Să amintim rostirea lui Jaroslav Pelikan: „Tradiţia este credinţa via a celor morţi. Tradiţionalismul este credinţa moartă a celor vii. Şi, presupun că ar trebui să adaug, tradiţionalismul este cel care dă tradiţiei un nume atât de ponegrit.” A se vedea Jaroslav Pelikan, The Vindication of Tradition, Vail-Ballou Press, Binghamton, New York, USA, pentru Yale University, p. 65. 387 I Cor. 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14. A se vedea semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă. 388 Fap. 15:15. 389 Io. 5:39. 390 I Cor. 14:6,9,11-12,24,28. 391 Rom. 15:4. 392 Is. 8:20. 99
  • scopul întregului (care este slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă, aceea a singurei căi prin care omul poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite, sunt argumente suficiente prin care Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, nu aceste mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne facă siguri despre adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei, Dumnezeu- Adevărul393 . Ruaħ ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează înlăuntrul nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre394 . De aceea primim noi Scriptura: nu numai pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu395 ; ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat inimile în vederea primirii ei396 . XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife”397 nu sunt inspirate de Dumnezeu şi conţin erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de aceea, ele nu au autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de credinţă a lui Dumnezeu.398 La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai ca alte scrieri omeneşti399 , care aruncă lumină asupra contextului istoric sau descriu aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc. Diagramă preluată din Biblia cu explicaţii (ed. Daniel Brânzei) şi adaptată. ÎNTÂIA EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI A DOUA EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI EPISTOLA CĂTRE TITUS EPISTOLA CĂTRE FILIMON Apocalipsa Epistola către filipeni 393 Io. 17:17. 394 Io. 16:13-15; I Io. 2:20,27; I Cor. 2:10-12. 395 II Tes. 2:13; II Tim. 3:16; II Pet. 1:19-21; I Io. 5:9. 396 I Cor. 2:9-12. 397 Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 398 Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563. 399 Lc. 24:27,44; Rom. 3:2. 100
  • A treia epistolă a lui Ioan Epistola către efeseni A doua epistolă a lui Ioan Epistola către coloseni Întâia epistolă sobornicească a lui Ioan Epistola către romani Epistola lui Iuda A doua epistolă către corinteni Epistola către evrei Întâia epistolă către corinteni A doua epistolă soborni- cească a lui Petru A doua epistolă către tesaloniceni Întâia epistolă sobornicească a lui Petru Întâia epistolă către tesaloniceni Epistola soborni- cească a lui Iacov Epistola către galateni Epistolele adresate îndeosebi evreilor Epistolele adresate îndeosebi ne- evreilor EVANGHE- LIA DUPĂ MATEI EVANGHELIA DUPĂ MARCU EVANGHE- LIA DUPĂ LUCA EVANGHE- LIA DUPĂ IOAN FAPTELE APOSTO- LILOR Capitolul al III-lea DESPRE LIMBAJUL SACRU ŞI TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI Sfintele Scripturi există pentru a fi citite, înţelese, crezute, trăite şi împărtăşite şi altora. Convingerile noastre dogmatice despre limbajul sacru şi tâlcuirea Sfintelor Scripturi sunt înfăţişate după cum urmează: 101
  • I. Iniţial, pe Pământ exista o singură limbă, lingua adamica400 . II. Când, mânaţi de aroganţă şi răzvrătire, oamenii au decis să locuiască împreună şi să devină faimoşi prin edificarea unei societăţi care-şi impunea propria sa religie, Dumnezeu i-a pedepsit prin zădărnicirea eforturilor lor şi prin apariţia limbilor401 : criza omenirii survenită cu ocazia construirii templului-turn Babel este o criză culturală. III. O convingere nedogmatică402 este aceea că lingua adamica, limba revelată, este străvechea limbă ebraică şi că, în urma crizei culturale de la Babel, toate celelalte limbi au derivat din ea. IV. Limba ebraică nu este numai limba revelată, ci şi limba Revelaţiei. Întrucât Sfintele Scripturi ale Tanaħ-ului au fost scrise în această limbă străveche, ea este laşon ha-qodeş, limba sfântă. Termenii ebraici semnificativi au conotaţii multiple şi o exegeză temeinică a Sfintelor Scripturi trebuie să ia în considerare toate constructele care emerg din articularea ideilor, precum şi jocurile de cuvinte care sunt foarte rar traductibile în alte limbi. V. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa, ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii403 . VI. În eshaton, YHWH-Elohim va restaura toate limbile într-una singură404 . VII. Cu toate acestea, cu mijloace aflate la îndemâna lor, nu numai cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi pot ajunge la o înţelegere suficientă a rostirilor Sfintelor Scripturi cu privire la instrucţiunile lui Dumnezeu în legătură cu toate lucrurile care-I aduc slavă, cu privire la credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, specificate clar şi deschis în Biblie405 . VIII. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind Cuvântul lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o cunoaşte şi a trăi curat, o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi sfaturile comunităţii hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de sfătuire şi/sau predicare406 . Ca rezultat al acestor bunuri duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de către Duhul Sfânt407 , credincioşii vor avea parte de edificare personală408 . IX. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori, doctrinele omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu 400 Gen. 2:16,17,20,23; 11:1,6-9 etc. 401 Răspândirea oamenilor pe faţa Pământului nu face parte din pedeapsă, aceasta fusese voia lui YHWH încă dinainte: Gen. 1:28; 9:7; 11:4 arată răzvrătirea oamenilor în faţa poruncii dumnezeieşti, iar 8a şi 9b demonstrează decizia neclintită a lui YHWH. 402 Theologoumenon (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 403 A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 404 Ap. 7:9,10; 19:1,2, 6-8. 405 Ps. 19:7; 119:130. 406 Ef. 4:11-15. 407 Rom. 9:1. 408 Iuda, 20. 102
  • poate fi altul decât Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră este decisă finalmente pe baza Scripturii astfel descoperite409 . X. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi410 , conform analogia fidei411 . Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea Duhului Sfânt şi aplicând cu perseverenţă412 , zel şi umilinţă, metoda de interpretare literală, istorico-gramaticală413 . XI. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie şi semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie pentru toate generaţiile şi contextele culturale414 . XII. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice. Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi sunt necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară de Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem. XIII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o doctrină sau chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege, Profeţi, Evanghelii şi Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii literare. XIV. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură415 , interpretul public trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”, precum naşterea din nou416 , o viaţă duhovnicească curată şi rugativă, să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea417 , să fie smerit418 , să fi studiat Scriptura îndelung, precum şi să cunoască cercetările biblice şi teologice curate şi semnificative cu privire la tema sau pasajul de interpretat. În caz contrar, există riscul de a-şi „tăia” mintea în sabia Cuvântului lui Dumnezeu419 . DUMNEZEU A VORBIT Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit. 409 Mat. 22:29,31,32; Fap. 28:23; Ef. 2:20. 410 Sacra Scriptura sui interpres (lat.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 411 Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în lumina întregii înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie înţelese în lumina pasajelor mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament. Acest principiu este supraordonat exegezei textelor controversate. 412 „Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud, B. Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007, p. 6. 413 Io. 7:17; 16:12-15; I Cor. 2:7-15; I Io. 2:20. A se vedea mai jos o imagine reprezentativă. 414 II Pet. 3:16. 415 Io. 5:39. 416 Mat. 22:29; Io. 3:3-8. 417 Evr. 1:9. 418 Io. 7:17. 419 Evr. 4:12. 103
  • Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar). Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico- geografic). Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic). Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar nu neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual). Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele trei contexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic. Contextul literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, Dumnezeu S-a folosit de limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia420 . Contextul istoric derivă din faptul că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadă istorică şi o zonă geografică dată. Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scriptură este vorbirea Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contexte care determină înţelesul textului Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextul cititorului, în care cititorul-închinător aplică adevărurile înţelese din text. Întrucât Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui rămâne relevantă şi normativă pentru oamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi aici.421 Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă: 420 Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustate capacităţilor umane limitate. 421 Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1994, pp. 178-179. 104
  • PARTEA A II-A DESPRE DUMNEZEU Capitolul al IV-lea 105
  • DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YIĦUD – TRIADOLOGIE) Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice din Occident îşi încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu, accentuând ontologia şi specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarea relaţiilor perihoretice422 care identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii. Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire423 şi ne începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despre Dumnezeu-Triunul, sintagmă care, în ebraică, este Şiluş ha-yiħud. Deşi vorbim despre Dumnezeu-Triunul, se va vedea mai târziu că nu suntem triteişti, crezând în trei dumnezei, ci într-un Dumnezeu, care are o singură natură, esenţă substanţă. Da, Dumnezeul în care credem, în acord cu lumina revelată de Sfintele Scripturi, fiinţează în trei Ipostasuri, dar chiar şi aşa, El nu este Trei-în-Unul, ci Unul în Trei. Aşadar, credem că un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, ne face să păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine424 care transcend gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă: Sfânta Scriptură revelează trei Realităţi existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitele limbajului, noi le vom denumi Ipostasuri: un Ipostas înseamnă o „subzistenţă”, adică adică „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, cum ar zice Jaroslav Pelikan, sau o „existenţă necesară” (Charles Ryrie). Aceste Ipostasuri sunt Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul Sfânt (Ruaħ ha-Qodeş). Există, deci, Un singur Dumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri, fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, o com-unitate perihoretică. Să vedem şi rostirile scripturale pentru această declaraţie dogmatică. I. Cărţile „Vechiului Legământ”: A. Genesa, 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar trebui tradus „(Dumne)zei”425 . 422 Perichoresis (gr.) sau circumincessio (lat.) înseamnă compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele trei Ipostasuri ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintre Ele nu este izolată sau detaşată. 423 Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultate grave pe plan filosofic, social, economic şi politic. Din punct de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, în defavoarea existenţei; din punct de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, în defavoarea comunităţii; pe plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economice fărâmiţate, şi nu firme care au forţă financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge la un liberalism nesupravegheat, uitându-se de principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiuni de relaţie, trebuie ţinute în echilibru. 424 Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fi punctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamente comprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.” Iar Michel Malherbe, op. cit., p. 49, pare să-l îngâne: „Pentru a face religia complet compatibilă cu raţiunea, ajungem la a nu mai avea nevoie nici de Dumnezeu şi, implicit, nici de religie.” 425 A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 106
  • B. Aluzii la pluralitate: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”426 . „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...”427 „Haidem să ne pogorâm...”428 „...Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?...”429 C. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronomul, 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH eħad430 – „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”431 . D. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmii, 33:6432 ; Proverbele, 30:4; vestirea triunitară a mântuirii433 ; benedicţia divină triună din Numeri, 6:22-27434 . II. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii435 . A. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma „Dumnezeu Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei Trei ca fiind implicat într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi, distinct, deşi nu separat de Ei (vezi mai jos), putem întrebuinţa termenul „Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul de Triunitate cât şi cu cel de Trinitate. A se vedea Anexe. B. O sărmană încercare de definire a Trinităţii: „Există un singur Dumnezeu adevărat, însă în unitatea Dumnezeirii fiinţează trei Persoane co-eterne şi co-egale, aceleaşi în substanţă, dar distincte ca subzistenţă”436 . C. Fiecare dintre Cei Trei se distinge de Ceilalţi Doi prin relaţii personale diferite şi câteva roluri distincte: 1. „Aceste Trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar, este clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane atât de distincte nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul. 426 Gen. 1:26. 427 Gen. 3:22. 428 Gen. 11:7. 429 Is. 6:8. 430 Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, a se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 431 Eħad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 432 Cuvântul: davar (ebr.), logos (gr.). Aici înţelegem că este vorba despre Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (Ruaħ, ebr.) din partea a doua a versetului ca fiind Duhul Sfânt. 433 Trisaghion-ul din Is. 6:3; în Is. 42:1; 48:16; 61:1-3. 434 De meditat la Gen. 19:24; Os. 1:7; Zah. 2:8,9; Ps. 45:6,7. 435 Mat. 3:16,17; 17:5; 28:18-20; Mc. 1:10,11; Lc. 3:21,22; Io. 1:1-3,14; II Cor. 13:14; Rom. 8:14-17 etc. „Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; este doar lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testament poate fi asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţă nimic ce să nu fi fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fusese perceput slab sau chiar deloc. Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii se afla la baza revelaţiei Vechiului Testament şi, pe alocuri, aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero- testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doar desăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 436 Benjamin B. Warfield, “Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, USA, 1930, apud Charles Ryrie, op. cit., loc. cit. 107
  • Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său437 , nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din veşnicie în veşnicie şi egali şi de aceeaşi esenţă. (…) Toţi trei sunt una în adevăr, în putere, în bunătate şi îndurare438 . 2. Din punctul de vedere relaţional, Sfintele Scripturi ne revelează, iar noi mărturisim cu evlavie faptul că în cadrul trinităţii, există nenaşterea, naşterea (filiaţia439 ) şi purcederea (spiraţia440 ), cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Trinităţi: Tatăl este fără de început, nenăscut, naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt; Fiul este împreună fără de început, născut de către Tatăl, dând şi trimiţând Duhul Sfânt purcezând de la Tatăl; Duhul Sfânt este împreună fără de început, purcezând din Tatăl, fiind dat şi trimis prin Fiul441 . Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”. 3. În opera ad extra, adică lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii, participă Trinitatea, adică toate Ipostasurile Divine442 . La creaţie a participat Tatăl443 , Fiul444 şi Duhul Sfânt445 . Întruparea Fiului a fost un act la care au conlucrat Persoanele446 şi Ele erau împreună şi la botezul lui Yeşua447 , precum şi în ispăşirea mântuitoare făcută de El448 . Desigur că şi la învierea Fiului s-a colaborat sinergic449 . Mântuirea noastră este atribuită Triunităţii divine450 : „În vreme ce Tatãl primeşte împăcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar Duhul Sfânt este mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El.”451 Marea Misiune din Evanghelia după 437 Unitarienii şi arienii moderni (prin aceasta înţelegem „Martorii lui Iehova” şi „Studenţii în Biblie”) afirmă că Fiul a fost făcut, fiind prima lucrare a lui Dumnezeu, făcut înainte de creaţie. Erorile logice ale acestei afirmaţii sunt mari, iar pe plan teologic, soteriologic, eclesiologic şi relaţional, consecinţele unei asemenea erezii sunt imense. Asta ar însemna, printre altele, că în veşnicia trecută a existat un „timp”, în care Tatăl n-a avut un Fiu; corolarul ar fi că Tatăl nu a fost pururea Tată, ci a devenit Tată numai „mai târziu”, după ce L-a făcut pe Fiul. Ca atare, nu a fost pururea implicat personal în viaţa de relaţie, ci a ajuns s-o cunoască ulterior (un soi de teologie a procesualităţii). O altă consecinţă este aceea că Dumnezeu a creat înainte de a crea, ceea ce este o contradicţie în termeni. Acestora le recomandăm o altă contradicţie în termeni: să sară mai sus decât pot sări. 438 Canoanele de la Dordrecht, fragmente din art. VIII şi IX. 439 Pentru o definiţie a naşterii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 440 Pentru o definiţie a purcederii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 441 Apud Grigore Sinaitul, Capete de acrostih 27, în „Treime – Trinitate”, în pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionarul de teologie ortodoxă, Bucureşti: EIBMBOR, 1994. 442 Opera trinitatis ad extra sunt indivisa (lat.). 443 Gen. 1:1; Ps. 102:25; Ecl. 12:1; Mal. 2:10; I Pet. 1:2. 444 Io. 1:3; Col. 1:16. 445 Iov 33:4; Ps. 33:6. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 446 Lc. 1:35. 447 Mat. 3:16,17. 448 Io. 1:7; 4:14; Evr. 9:14. 449 Fap. 2:32; Io. 10:17,18; Rom. 1:4. 450 I Pet. 1:2. 451 Nicolae Cabasila. Faptul că Duhul Sfânt ne sfinţeşte sălăşluindu-Se în inimile noastre apare şi din I Cor. 6:11; I Pet. 1:2; Gal. 4:6; Tit 3:5; Rom. 8:9; Io. 14:16. 108
  • Matei, 28:19, reliefează faptul că botezul se săvârşeşte în Numele întreit. 4. Între Cele Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii există, deci, o subordonare oikonomică, adică o subordonare în roluri452 . 5. Noi insistăm asupra vieţii de relaţie de comuniune existentă în Dumnezeire: atributele şi caracteristicile Sale nu sunt fixe, ci sunt relaţionale, sunt aflate în relaţiile intra-trinitariene, precum şi în relaţiile sale cu creaţia Sa. 6. „Doctrina Trinităţii ne este dată în Scriptură nu într-o definiţie formulată, ci în aluzii fragmentare; când adunăm disjecta membra în unitatea lor organică, nu ne depărtăm de Scripturi, ci intrăm mai amănunţit în semnificaţia Scripturii. Putem afirma doctrina în termeni tehnici, supliniţi de reflecţii filosofice, dar doctrina afirmată este una autentic scripturală”453 . 7. În Yeşua ha-Maşiyaħ (Iisus Hristos), Dumnezeu, din transcendent a devenit pe deplin imanent454 , lucru tainic, care trebuie abordat cu sfială şi reverenţă. 8. Triunul Dumnezeu a extins credincioşilor în El comuniunea care, esenţialmente, era a Sa, şi care este temelia relaţiei noastre cu El şi a dependenţei noastre de El. Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care, prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Modul în care înţelegem taina Trinităţii şi Triunităţii şi relaţiile armonioase din sânul Dumnezeierii (ad intra) se învederează în relaţiile noastre intrapersonale, familiale, comunitare şi interpersonale. Relaţiile sănătoase pe plan vertical vor duce neapărat la relaţii sănătoase pe plan orizontal. „Monoteismul trinitar...este structura supremei iubiri”455 . 9. Dumnezeirea Triunităţii, suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua din Naţeret, precum şi spiritualitatea şi sfinţenia relaţional-sanctificatoare a Duhului Sfânt reprezintă centrul şi circumferinţa credinţei noastre. 452 Să ne grăbim să spunem că, totuşi, pe lângă subordonarea oikonomică, există şi o egalitate ontologică, după cum vom vedea mai jos. 453 Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, în http://ccc138.org/article.asp? ID=318&CatName=God 454 Io. 1:1-3,14; Col. 1:15-20; Fil. 2:6-11; Evr. 1:1-3; I Io. 1:1-3. 455 Pr. prof. dr. Ion Bria, „Dumnezeu-Dumnezeire”, în op. cit. 109
  • Capitolul al V-lea DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE) Am dori să deschidem acest capitol cu o rostire tulburător de frumoasă, a celui care este ultimul gânditor al Evului Mediu şi primul gânditor al Renaşterii, Nicolaus Cusanus, teolog, filosof, matematician, episcop: 110
  • Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, decât dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins... Dacă cineva ar înfăţişa un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi departe de Tine...într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care le-ar putea formula vreun om.456 La puţin timp după el, Jean Calvin spunea şi el: „Finitum non capax infinitum”, adică finitul nu poate cuprinde infinitul. Aşadar, cu sărmana noastră gândire şi puţinele noastre cuvinte, despre Dumnezeu- Tatăl vom dogmatiza în următorul mod: I. Dumnezeu-Tatăl, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică: A. Din perspectiva relaţională, Tatăl este primul din Trinitate, izvorul şi principiul457 Dumnezeirii, sursa, cauza, şi nu Îşi are cauza şi obârşia în nimeni, este nenăscut şi fără de început. B. El este denumit Tată, având o paternitate împătrită, după cum urmează: 1. Paternitatea lui Dumnezeu este generatoare: contemplând Trinitatea, observăm că Dumnezeu Tatăl este Tatăl Fiului, Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ (Domnul Iisus Hristos). Adevărul sondabil, dar incomprehensibil, este acela că Tatăl Îl „naşte” din veşnicie pe Fiul care este Părintele veşniciilor (Is. 9:6b)458 . 2. Paternitatea lui Dumnezeu este creatoare: contemplând creaţia, observăm că Dumnezeu Tatăl este „Cosmo-ctitor”, Tatăl fiind „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa459 . 3. Paternitatea lui Dumnezeu este etnică: în cadrul istoriei mântuirii, în mod suveran şi miraculos, Dumnezeu Tatăl i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţħaq şi Yaakov pentru a aduce prin ei la fiinţă pe poporul Yisrael460 . 4. Paternitatea lui Dumnezeu este adoptivă: Dumnezeu este Tatăl adoptiv al celor care, prin har, cred în El şi au avut parte de naşterea din nou461 . 456 Aiden W. Tozer, Cunoaşterea Celui Preasfânt, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan, p. 17. 457 Principiu: arħe (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 458 Ps. 2:7; Prov. 30:4-6, cf. Evr. 1; Mat. 1:20,21,23; 3:17; 4:3,6; 8:29; 11:25; 16:16; 17:5; Mc. 14:36; Lc. 1:32,35; 10:21,22; 22:42; 23:34; Fap. 2:33; I Cor. 8:6; II Cor. 1:3; Rom. 15:6; Col. 1:15-18; Ef. 3:14; I Pet. 1:2; II Pet. 1:17,18; Io. 1:1-3, 14, 18, 29-34, 49; 3:14-18; 5:17-27; 6:27-46; cap. 17; I Io. 4:9,15; Apoc. 3:5,21 etc. 459 Gen. 1-2; Num. 16:22; Is. 45:18; Ps. 8:4-8; 82:6; Lc. 3:38; Ef. 3:9; Evr. 12:9; Apoc. 4:11 etc., lucru sesizat şi de necredincioşi: Fap. 17:24,25,28. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 460 Gen. 12-22: Ex. 3:6; 4:22; 6:7; Deut. 14:1; 32:20; Os. 11:1,2; Is. 64:8,9; Ier. 3:4,19; 4:22; 31:9; Mal. 1:6; 2:10; Mat. 6:9,32; Fap. 3:13,22,25; 5:30; 7:32. 461 Io. 1:12,13; 4:23; Gal. 1:1; 4:6,7; I Cor. 1:3; II Cor. 6:18; Rom. 8:14-17; Evr. 12:5-9; II Pet. 1:4 etc. 111
  • C. Relaţia Tatălui cu Fiul este aceea de Născător şi Născut: Tatăl Îl „naşte” pe Fiul mai înainte de toţi vecii, adică veşnic462 . D. Tatăl nu numai că Îl „naşte” veşnic pe Fiul, dar Îl şi trimite în lumea creată463 , „ungându-L”464 continuu cu Duhul Sfânt465 , în vederea împlinirii unei multitudini de scopuri. E. Relaţia Tatălui cu Ruaħ ha-Qodeş, Duhul Sfânt, este aceea de Purcezător- Purces466 . F. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”. II. Dumnezeu-Tatăl, din perspectiva ontologică (fiinţială): A. Numele definitoriu al Tatălui este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt”467 . Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi468 , fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută469 , permanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea470 . Ca atare, unul dintre atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea. B. Dumnezeu-Tatăl este infinit în fiinţă şi perfecţiune471 şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni altul decât de El472 . Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic473 şi „finitul nu poate cuprinde infinitul”474 . C. Dumnezeu-Tatăl este un duh pur475 , care are o natură/ fire476 dumnezeiască, o esenţă supraesenţială, o substanţă neîmpărţită, o putere, o lucrare şi o energie477 . 462 Ps. 2:7; Io. 1:14,18; 3:16; I Io. 4:9; Col. 1:15-18; Evr. 1:5 etc. 463 Io. 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25. 464 Titlul Mesia (ha-Maşiyaħ, ebr.) sau Hristos (ho Ħristos, gr.) înseamnă „Unsul” (DOMNULUI). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 465 Mat. 3:16,17; Lc. 4:18,19,21; Fap. 10:38. 466 A se vedea Io. 15:26 şi I Cor. 2:12 467 În limba greacă: Ho On. A se citi Ex. 3:14; Is. 48:12; Ier. 10:10; Io. 5:24,26; 11:25. 468 Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 469 Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi lucru, adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă. 470 I Tim. 1:17. 471 Anselm de Canterbury a produs argumentul ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu: id quo majus cogitarii nequit, „Acela decât care mai mare nu se poate gândi”. El face parte din apologia creştină, împreună cu argumentul cosmologic sau al Primului mişcător, Primum movens, prima cauză din care decurg toate celelalte efecte; cu argumentul design-ului sau teleologic, şi cu argumentul moral. 472 El este incomprehensibil: Ex. 3:14; Is. 55:8,9; Iov 11:7; Rom. 11:33. Filosofi medievali, pornind de la distincţia aristotelică între dunamis şi energeia, ar fi zis că El este actus purus, adică perfecţiunea absolută, veşnică, nemărginită. 473 Is. 46:9; 48:12. 474 Io. 1:5. A se vedea şi Deut. 29:29. 475 El este necorporal: Deut. 4:12,15,23,24,33; 5:22-26; Io. 4:24. 476 În limba greacă, phusis, II Pet. 1:4. 477 Ex. 20:2,3; Is. 43:10-13; 44:24; Mc. 12:29; Io. 17:3; I Cor. 8:4,6; Ef. 4:6; I Tim. 2:5. 112
  • D. El este invizibil478 , locuind în lumina de care nici un om nu se poate apropia479 . E. Fiind un spirit pur, Dumnezeu nu are nevoi biologice, iar fiind infinit în fiinţă şi perfecţiune El nu are necesităţi480 , nici măcar necesitatea de a primi slava care I Se cuvine481 . F. El este neschimbător482 , infinit în spaţiu483 , etern484 , atotputernic485 , preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale486 , făcând toate lucrurile conform voii Lui487 neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui488 , împlinind toate conform planului şi scopului Său. G. El este iubitor489 , blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate490 şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul491 ; răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat492 şi drept493 şi grozav în judecăţile Lui494 . Ura Sa împotriva păcatului495 Îl determină să nu-l graţieze pe vinovat496 . H. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită497 (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil498 , şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi499 . III. Dumnezeu-Tatăl este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent500 . IV. În consecinţă, Tatăl, născând pe Fiul şi purcezând pe Duhul Sfânt501 , Le împărtăşeşte din natura şi esenţa Sa supraesenţială, precum şi din celelalte 478 Deut. 4:12,15,16; Rom. 1:20; I Tim. 1:17. 479 I Tim. 6:16. 480 Fap. 17:24,25. 481 Iov 22:2,3. 482 În terminologie teologică, El este imuabil: Mal. 3:6, Iac. 1:17. 483 I Re. 8:27; Ier. 23:24; Ps. 148:13. 484 Is. 40:28; Ier. 10:10; Ps. 90:2. 485 În terminologie teologică, El este omnipotent: Gen. 17:1; 18:14; Apoc. 1:8. 486 Is. 6:3; Hab. 1:13; Ps. 145:17. 487 Is. 46:10; Ps.115:3; Ef. 1:11. 488 Prov. 16:4; Rom. 11:36. 489 Io. 3:16; I Io. 4:8,16. 490 Ps. 119:68; Mat. 19:17. 491 Ex. 34:6,7. 492 Evr. 11:6. 493 Ier. 12:1. 494 Nee. 9:32,33; Evr. 10:31. 495 Ps. 5:5,6; Evr. 1:9. 496 Ex. 34:7; Naum 1:2,3. 497 În terminologie teologică, El este omniscient. Psalmii, 147:4: „El socoteşte numărul stelelor, şi le dă nume la toate.” S-a estimat că în galaxia noastră există peste o sută de miliarde de stele, şi că ar exista peste o sută de miliarde de galaxii în acest Univers finit. El nu numai că le cunoaşte numărul, dar le şi denumeşte. Pentru actul denumirii în iudaism, a se vedea următorul capitol. 498 Gen. 16:13; Is. 29:15; Ez. 11:5; Dan. 2:22; Fap. 15:18; Evr. 4:13. 499 Prov. 24:12; Mat. 11:21-23. 500 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. Gen. 1:1; Ex. 3:14; 20:1-3; Deut. 6:4,5; Mal. 2:10; Iov 31:15; Ps. 33:6; 94:9; Fap. 17:24; Rom. 1:18-21; Ef. 4:6. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 501 Io. 10:30; 15:26. 113
  • atributele ale Sale, ale căror izvor şi origine, fons et origo, este El Însuşi. V. Dumnezeu-Tatăl şi relaţia Sa cu creaţia: A. Funcţional, Tatăl este Domn/Stăpân (Adonai) unic, absolut şi atotputernic în Univers, este suveran în creaţie502 . B. Tatăl a decis pentru propria Sa slavă toate lucrurile care se întâmplă503 . El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment504 . C. În suveranitatea Sa, El nu este autorul păcatului, nici nu-l aprobă505 , nici nu restrânge responsabilitatea creaturilor morale şi inteligente506 . Capitolul al VI-lea DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU În iudaism, în perioada în care a fost scrisă Biblia, actul denumirii era foarte important507 : el servea la individualizare, la punerea ordinii în creaţie, la eradicarea haosului sau la dezvăluirea esenţei, a lăuntrului purtătorului său, ori măcar a câtorva dintre atributele sau caracteristicile sale. 502 Ps. 103:19; 145:8,9; I Cor. 8:6; Rom. 11:36. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 503 Ef. 1:11. 504 I Cr. 29:11; Ps. 145:8,9; Rom. 11:36. 505 Hab. 1:13. 506 I Pet. 1:17. 507 A se vedea, de pildă, Gen. 2:19-20. 114
  • Din acest punct de vedere, Numele lui Dumnezeu revelate în Sfânta Scriptură nu face excepţie, el revelează identitatea Sa, atributele Lui, precum şi o constelaţie de relaţii dinamice pe care oamenii le pot avea cu El. I. Numele Celui Preasfânt (baruħ-Hu!) nu este „Dumnezeu”; acesta este un titlu care provine din sintagma latină Dominus et deus, „Stăpân şi zeu”. II. Numele lui Dumnezeu este YHWH ( ‫ה‬‫ו‬‫ה‬‫י‬ ; Exodul, 3:14). Prezentându-se drept YHWH, Dumnezeu spunea: „Eu sunt ‚Cel ce sunt’”. „Strict vorbind, acesta este singurul ‚Nume’ al lui Dumnezeu”508 . „Toate Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de acesta! Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu”509 . Chiar dacă pronunţia antică exactă a tetragramei ar fi cunoscută, Numele nu ar trebui pronunţat, fiind inefabil510 şi pentru ca nu cumva noi, păcătoşii, să ajungem să profanăm Numele Său511 , încălcând Porunca a treia din Decalog512 . Putem substitui termenul Ha-Şem, care înseamnă „Numele” în locul Numelui lui Dumnezeu, sau vom scrie cu majuscule, ADONAI, DOMNUL. A. Acest Nume indică aseitatea lui Dumnezeu, faptul că El fiinţează prin Sine Însuşi, fără a-Şi avea suportul existenţial în exteriorul Său. El este Dumnezeul spiritual, moral, personal, infinit şi etern.513 B. În cărţile „Vechiului Legământ” Numele YHWH apare de peste 6.800 de ori, de multe ori în combinaţie cu atribute ale lui Dumnezeu care pot fi descoperite numai în relaţia cu El: 1. YHWH-Yireh514 : DOMNUL va purta de grijă, va aproviziona. Dezvăluie atributul divin al providenţei sau proniei dumnezeieşti. 2. YHWH-Rafa515 : DOMNUL, vindecătorul. El vindecă, tămăduieşte, restaurează spiritual, moral, fizic. 3. YHWH-Nisi516 : DOMNUL, Stindardul meu. Vizează izbăvirea, victoria. 4. YHWH-Mekadişkem517 : DOMNUL care sfinţeşte. „E echilibrul tuturor atributelor Divinităţii: puterea fără sfinţire ar degenera în cruzime; omniscienţa fără sfinţenie ar deveni înşelătorie; justiţia fără sfinţenie ar degenera în răzbunare, iar bunătatea fără ea ar fi pasională şi necumpătată, comiţând greşeli mai degrabă decât făcând 508 Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar biblic, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. 509 Nathan Stone, The Names of God, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf 510 Numele inefabil, indicibil, sau de nepronunţat: Şem ha-meforaş (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 511 Păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin: ħilul ha-Şem. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 512 Ex. 20:7; Deut. 5:11. 513 Vezi capitolul Teologie monoteistă. 514 Gen. 22:13,14. 515 Ex. 15:26. 516 Ex. 17:8-15; aluziv, C. cânt. 2:4. În Is. 11:10, 13:2, 18:3 şi 62:10 termenul nes (ebr., Strong 5251), care se traduce „stindard” sau „semn(al)”, se aplică şi lui Mesia. 517 Ex. 31:13; Lev. 20:8; 21:8. 115
  • bine.” Această sfinţenie este grandoarea şi maiestuozitatea lui Dumnezeu şi, mai mult ca orice altceva, constituie plenitudinea şi perfecţiunea Sa. 5. YHWH-Şalom518 : DOMNUL, pacea noastră. El desăvârşeşte, încheie, isprăveşte, dă tihnă, armonie, bunăstare, prosperitate, satisfacţie. 6. YHWH-Ţidqenu519 : DOMNUL, Neprihănirea/ Îndreptăţirea noastră, starea noastră după voia lui Dumnezeu. 7. YHWH-Ţevaot520 : DOMNUL oştirilor: a. Oştiri de aştri521 ; b. Oştiri de îngeri522 ; c. Oştiri de sfinţi523 ; d. Oştiri de păcătoşi524 . 2. YHWH-Şamah525 : DOMNUL e aici, DOMNUL Omniprezent526 . 3. YHWH-Elyon527 : DOMNUL cel Preaînalt; 4. YHWH-Qana’528 : DOMNUL cel gelos. 5. YHWH-Şafat529 : DOMNUL, Judecătorul. 6. YHWH-Ghibor530 : DOMNUL, Puternicul. 7. YHWH-Hosenu531 : DOMNUL, Făcătorul nostru. 8. YHWH-Elohim: vezi mai jos. II. El. Acest Nume-titlu înseamnă „Cel tare şi puternic”, „zeu”, sau „demnitar”, sursă de tărie. Este folosit cam de 250 de ori şi frecvent se referă la omnipotenţa lui Dumnezeu. A. În Scriptură „El” poate apărea şi ca Eloah (57 de ori), cu semnificaţii îndeosebi poetice. B. „El” intră în combinaţii cu alte funcţii: 518 Jud. 6:24. 519 Ier. 23:6; 33:16. 520 I Sam. 1:3; 17:45; Ps. 24:10; 46:7,11. 521 Gen. 2:1; Nee. 9:6; Is. 40:26. 522 Is. 6:3; Lc. 2:13. 523 Ios. 5:15. 524 Jud. 4:2; II Sam. 10:16; II Re. 5:1. 525 Ez. 48:35. 526 Ex. 33:14,15; I Cr. 16:27,33; Ps. 16:11; 97:5. 527 Ps. 7:17; 47:2; 97:9. 528 Ex. 20:5; 34:14; Deut. 4:24; 5:9. 529 Jud. 11:27. 530 Is. 10:21, 9:6. În privinţa acestui nume-titlu, non-trinitarienii au o problemă: termenul ghibor se traduce puternic şi, prin implicaţie, războinic (Is. 42:13). În Isaia, 9:6b, Fiul lui Dumnezeu este puternic şi arienii moderni, adică Martorii lui Iehova şi Studenţii în Biblie spun că Tatăl este atotputernic, iar Fiul, care, pretind ei, nu este egal din punct de vedere al fiinţei cu Dumnezeu-Tatăl, este doar puternic. Cu toate acestea, în Isaia, 10:21, Dumnezeu-Tatăl este ghibor, deci puternic. Adică Dumnezeu-Tatăl este doar puternic, nu atotputernic?... Iar dacă s-ar încerca traducerea termenului ghibor ca fiind atotputernic (deşi alte ocurenţe ale acestui termen nu permit aceasta), dilema non-trinitarienilor nu ar fi soluţionată, pentru că fie că traducem „atotputernic”, fie că traducem „puternic”, Fiul din Isaia, 9:6b are tot atâta putere ca şi Tatăl din Isaia, 10:21. 531 Ps. 95:6. 116
  • 1. El-Elyon532 , adică Dumnezeul cel Preaînalt, Conducător, Proprietar sau Superior absolut. 2. El-Şaday533 : Dumnezeul cel Atotputernic, Cel totalmente capabil să împlinească orice nevoie. Este sursă nu numai de tărie, ci şi de har, este nu doar Creator, ci şi Dătător. 3. El-Olam: Dumnezeul cel Veşnic. El este veşnic credincios534 , Îşi ţine veşnic legământul şi este un veşnic loc de scăpare şi adăpost535 . 4. El-Elohe-Yisrael536 : EL, Dumnezeul lui Yisrael. 5. El-Roi537 : Dumnezeul care mă vede. III. Elohim. Acest Nume-titlu este pluralul termenului EL şi poate însemna fie adevăratul Dumnezeu al măreţiei şi slavei, fie zeităţi, fie demnitari umani. Când israeliţii foloseau acest Nume-titlu, se refereau la Creatorul, aveau în minte ideea puterii creatoare538 , guvernatoare şi suverane a lui Dumnezeu, omnipotenţa Sa. A. Elohim Ħai539 : Dumnezeul cel Viu.540 B. YHWH-Elohim: DOMNUL, Dumnezeul Creator. El este Creator al omului541 , are autoritate morală asupra sa542 , statorniceşte relaţiile în societatea umană şi guvernează asupra lor543 şi este Mântuitorul omului544 . De asemenea, YHWH-Elohim are relaţii cu Israelul545 . El este Dumnezeul puterii divine şi a maiestuozităţii, Fiinţa Căreia ne închinăm. IV. Elyon546 : Cel Preaînalt. V. Adonai547 : Domnul, Stăpân în virtutea calităţii sale de Creator şi suveran. A. Adonai-YHWH548 : subliniază caracterul de Stăpân al Dumnezeirii. VI. Qedoş Yisrael549 : Sfântul lui Yisrael. VII. În cărţile Legământului Înnoit, Numele Dumnezeirii este revelat a fi Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ, adică „Domnul, Cel Uns de Yah ca Mântuitor”550 . Acesta este Numele Dumnezeirii înomenite, şi un Nume întreit al Trinităţii551 . 532 Gen. 14:18-20. 533 Gen. 17:1; 28:3; 35:11; 43:14; 48:3; Ex. 6:3; Deut. 7:9; Plân. 3:22,23; Ez. 10:5. 534 Gen. 21:33; Is. 40:28. 535 Ps. 90:1,2; Is. 26:4. 536 Gen. 33:19,20. 537 Gen.16:13. 538 A se vedea Gen. 1:3 ş.urm. 539 Is. 37:4,17. 540 René Guénon spune că această sintagmă ar trebui tradusă prin Dumnezeul dătător de viaţă, care este principiul însuşi al vieţii. A se vedea art. „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. , p. 299. 541 Gen. 2:7-15. 542 Gen. 2:16,17. 543 Gen. 2:18-24; 3:16-19,22-24. 544 Gen. 3:8-15,21. 545 Gen. 24:7; 28:13. 546 Is. 14:14. 547 Gen. 15:2,8; Is. 6:1; Mica 4;13; Ps. 86:12. 548 Gen. 15:2,8; Deut. 3:24; 9:26; Ios. 7:7; Jud. 6:22; II Sam. 7:18-20; Is. 7:7; Ps. 69:6; 71:5. 549 Is. 1:4; 37:23. 550 Mat. 1:21, Fap. 1:24-26; Ef. 1:20; Lc. 2:11,26,27. 551 Col. 1:19; 2:9; Mat. 28:19,20. 117
  • Capitolul al VII-lea DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYAĦ (HA-BEN; MESIANOLOGIE) Sfintele Scripturi ale Tanaħ-ului, într-o formă aluzivă, şi cărţile Legământului Înnoit, prin afirmaţii clare, revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are un Fiu. Să examinăm această afirmaţie dogmatică în lumina următoarelor versete: 118
  • I. Fiul lui Dumnezeu, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică: A. Din punct de vedere relaţional, Fiul lui Dumnezeu nu-Şi are obârşia în Sine Însuşi, ci este „născut” de Tatăl mai înainte de toţi vecii552 . B. El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut părtaş naturii umane, ci din eternitate în eternitate553 . C. Fiul nu originează numai din veşnicii554 , ci este chiar Părintele veşniciilor555 , deci nu are început şi nu este făcut. D. Fiul este oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Sale556 , fiind chipul Său557 . E. Fiul are slava pe care Tatăl nu o împarte cu nimeni creat558 şi Lui I se aduce închinare ca lui Dumnezeu559 . II. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva ontologică: A. Întrucât Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul, ontologic (fiinţial), Fiul Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl560 şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În consecinţă, Fiul este Dumnezeu, con-substanţial561 cu Tatăl562 şi cu Duhul Sfânt, co-etern563 şi egal cu Ei564 . III. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva funcţională: A. Fiul este al Doilea din Trinitate565 , Co-creator şi Susţinător al creaţiei566 . B. Motivele enipostazierii şi slujbele Fiului lui Dumnezeu: 1. În scopul Său etern, Dumnezeu-Tatăl a considerat potrivit să facă un legământ cu Fiul Său, pe baza căruia Acesta urma să fie atât trimis567 cât să vină şi din propria Sa voinţă568 pentru a deveni „Unsul”569 pentru slujbe multiple: slujba de Legiuitor, Profet şi Învăţător; slujba de Mare Preot şi de Rege-Judecător570 . 2. Deşi Fiul urma să vină pe Pământ şi să se umilească, limitându-Se şi înomenindu-Se, Tatăl a hotărât ca în Fiul să sălăşluiască trupeşte 552 Ps. 2:7; Io. 1:14,18; 3:16; I Io. 4:9; Col. 1:15-18; Evr. 1:5 etc. 553 Is. 9:6b; Prov. 30:4; Io. 8:23,58; 9:35-37; Fap. 8:37; Rom. 9:5. 554 Mica 5:2. 555 Is. 9:6b. 556 Evr. 1:3. 557 Col. 1:15; Fil. 2:6,7. 558 Is. 48:11 şi Apoc. 4:11 cu Apoc. 5:9-14. 559 Ps 110:1, cu Evr. 1:13; Io. 9:38. 560 Io. 8:58. 561 Sau deofiinţial: Io. 1:1-3,14; 10:30,38; 14:9-11,20; 17:21; 20:28; Tit 2:13. 562 Io. 17:24; I Cor. 1:9. 563 Mica 5:2; Io. 1:1; 17:5,24. 564 Zah. 13:7. 565 Ps. 110:1 cu Evr. 1:13; Is. 9:6,7; Mat. 28:18-20; Io. 20:28; Tit 2:10,13; Io. 1:1-3; 14:28. 566 Io. 1:3; Col. 1:15-17; Evr. 1:2,3. Vezi şi capitolul Despre creaţie. 567 Io. 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25. 568 Ps. 40:7. 569 Unsul: ha-Maşiyaħ (ebr.), ho Ħristos (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 570 A se vedea capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ. 119
  • toată plinătatea Dumnezeirii571 şi să aibă în Sine tot tezaurul înţelepciunii şi cunoştinţei572 . 3. Venirea Sa fusese promisă în pasaje profetice573 . 4. La împlinirea vremurilor574 , adică la timpul prestabilit575 , Duhul Sfânt S-a pogorât peste fecioara576 Miryam şi Puterea Celui Preaînalt577 a adumbrit-o; astfel, Fiul, trimis de Tatăl, precum şi venit din propria Sa voinţă, a venit pe Pământ şi S-a înomenit578 , născându-Se dintr-o fecioară579 , născându-Se sub Torah580 , descinzând din tribul lui Yehudah, din sămânţa lui Avraham şi David, după Scripturi581 . 5. Umilirea lui Mesia: la venirea Sa pe Pământ, Fiul a rămas Dumnezeu, dar a renunţat temporar la unele prerogative ale Sale582 , şi a luat asupra Sa583 natura umană584 , cu toate însuşirile de bază şi neputinţele fireşti care rezultă din aceasta585 . 6. În urma enipostazierii Sale, El a fost numit Yeşua (Iisus), însemnând „Yah mântuie”586 . 7. În Yeşua, cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, au fost unite inseparabil, cu toate acestea fără a se confunda, schimba, compune sau amesteca587 . Omenitatea a fost adăugată dumnezeirii588 . 8. Mărturisim că modul în care Yeşua este Dumnezeu în mod deplin şi om în mod deplin, fiind Dumnezeul-Om, este o taină589 . 9. Motivele înomenirii sau enipostazierii Fiului sunt multiple: a. Primul motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este următorul: cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH ca şi Creator-Elohim şi Stăpân-Adonai590 . Fiul Îl revelează în 571 Col. 1:19. 572 Col. 2:3. 573 Gen. 3:15; Is. 11:1-5; Dan. 9:24-26; Ps. 40:7,8; 45:6,7. 574 Gal. 4:4. 575 Timp prestabilit: mo’ed (ebr.), kairos (gr.) (a se vedea Vocabularul de la finalul lucrării). A se vedea şi capitolul Despre calendar. 576 Fecioara: almah (ebr.), parthenos (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 577 Cel Preaînalt: El-Elyon (ebr.) A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 578 Hitgaşmut ha-maşhiaħ (ebr.): întruparea lui Mesia. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 579 Is. 7:14, cf. Mat. 1:23, Lc. 1:30-35; Is. 11:1-5. 580 Gal. 4:4; Mat. 3:15. 581 Mat. 1:1,22,23; Lc. 1:27,31,35. 582 În terminologie teologică, aceasta este doctrina kenosis, golirea de Sine. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 583 În terminologie teologică se vorbeşte despre „asumare”. 584 În terminologie teologică, aceasta este doctrina enipostazierii. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 585 Io. 1:14; Fil. 2:5-8, în contrast cu exaltarea Sa din Fil. 2:9-11. 586 Mat. 1:21,25; Lc. 1:26-35. 587 În terminologie teologică, „teantropie”: Ps. 45:7; Mc. 5:2; Io. 3:34; 5:23; 14:9,10; Fap. 10:38; Col. 2:9. 588 În terminologie teologică „unire ipostatică”. 589 Io. 1:1-3,14; 10:30,38; Fil. 2:5-8; Col. 2:5-9; Evr. 1:1-3; I Io. 1:1-3. 590 Gen. 1:1,26 etc. A se vedea şi capitolele Despre Dumnezeire – Triadologie; Despre Dumnezeu-Tatăl – Teologie; Despre Dumnezeu – Teologie monoteistă; Despre creaţie. 120
  • mod perfect pe Dumnezeu ca Tată591 , fiind chipul Acestuia, morphe Theou592 ; b. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de Dumnezeu593 şi a arăta îndurare faţă de ne-evrei594 . O serie de profeţii spuneau că Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat595 , alte tipuri profetice596 spuneau că Mesia urma să vină ca Mântuitor; c. Al treilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a accepta diferite slujbe, după cum urmează: 1) Fiul urma să vină pe Pământ atât trimis de către Tatăl597 , cât să vină şi din propria Sa voinţă598 , pentru a deveni „Unsul”, adică Mesia sau Hristos. Termenul „uns” provine din cărţile Vechiului Legământ599 , din faptul că existau trei categorii de oameni care erau unşi cu untdelemn sfinţit, ca simbol al ungerii lor de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt. Aceste categorii erau profeţii, marii preoţi şi regii. Fiul lui Dumnezeu este Profet, Mare Preot şi Rege; 2) Slujba de Profet600 . Profetul era un om trimis de Dumnezeu prin care Acesta revela oamenilor voia Sa601 . El era uns cu untdelemn sfinţit ca simbol al ungerii Sale de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt602 şi avea o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu Torah (Legea/Instrucţiunile). Schiţăm profetismul în Yisrael: i. Torah a fost dată de către YHWH prin Moşe603 ; ii. Moşe nu era Legiuitorul, Autorul Torei, ci mesagerul şi interpretul ei604 ; iii. Prin ceilalţi profeţi se chema poporul la pocăinţă şi la întoarcerea la Lege605 ; 591 Io. 1:18; 14:9; 20:28; Fil. 2:5-11; Col. 1:15-19. 592 Col. 1:15; 2:6; Evr. 1:3. 593 Gen. 3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Num. 24:17; Mica 5:2; Is. 7:14 etc. 594 Rom. 15:8-13. 595 Psalmii regal-mesianici etc. 596 Jertfele din Torah. 597 Ps. 40:7,8; 45:6,7; Io. 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25. 598 Ps. 40:7, Gal. 1:4; Tit 2:14; I Tim. 2:6; Evr. 9:14. 599 Biblia evreiască sau Tanaħ. 600 Profet: naviy, ebr; prophetes, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 601 Deut. 18:15,18. 602 I Re. 19:15,16; Is. 61:1-3; Mica 3:8. 603 Conform tradiţiei evreieşti, dăruirea Torei (ebr.: matan Torah) a avut loc în 6 Sivan: Ex. 19:6; 24:3,4,7,12 etc.; Deut. 4:13; 5:5,22 etc.; II Re. 22:8-11; Fap. 7:38; Evr. 9:19. 604 Io. 1:17. 605 I Re. 18:18; II Re. 22:8-11; II Cr. 24:19,20; Nee. 9:29,30; Is. 1:10; 8:20; Ier. 26:4,5; Zah. 7:12. 121
  • iv. Toţi profeţii adevăraţi, Moşe şi cei ulteriori lui, rosteau Cuvântul divin doar având o autoritate derivată de la Dumnezeu606 ; v. Profetul dădea învăţătură607 , predica, făcea predicţii608 . Câteodată, el făcea discipoli609 . Uneori, el săvârşea miracole, semne care arătau spre mesajul divin proclamat şi-l confirmau610 . vi. Sfânta Scriptură verifică slujba de Profet a lui Yeşua prin comparaţie cu Moşe, precum şi cu profeţii care i-au urmat:  Yeşua este chiar Cuvântul divin611 proclamat cu putere de către profeţi612 , prevestit prin slujbele lor613 şi aşteptat cu nerăbdare de ei614 ;  Yeşua este interpretul Torei la cel mai profund nivel spiritual615 cât şi împlinitorul ei616 şi al majorităţii profeţiilor mesianice, fiind ţinta Legii617 ;  Moşe a fost „«credincios în toată casa lui Dumnezeu» ca slugă”618 , în timp ce Yeşua a fost mai mare ca Moşe, fiind Dumnezeul care Şi-a construit Casa619 ;  Adonai Yeşua a dat învăţătură, fiind Învăţător- Rabin620 . El a predicat Vestea Bună621 ; a predicat despre pocăinţă622 , despre naşterea 606 Ex. 3:10 etc.; I Sam. 3:7-10; Is. 6:8; 8:20; Ier. 1:2-10; Ez. 1:3; 2:1-8; Os. 1:1; Ioel 1:1; Am. 1:1-3; Ob. 1; Iona 1:1; Mica 1:1; Hab. 1:1; Ţef. 1:1; Hag. 1:1; Zah. 1:1; Mal. 1:1. 607 Ex. 19:6,7; 20:22; I Sam. 7:6; a se vedea profeţii etc. 608 Deut. 4:25-31; Is. 1:24-31; Ier. 3:14-18; 25:11,12; 29:10; Dan. 9:22-27; cap. 11; Ez. 40-48; Os. 1:4-11; Ioel 2; Am. 1:4-15; Obadia; Mica 1:6,7; Na. 2; Hab. 1:6-11; Ţef. 1:2-6; Hag. 2:6-9,21-23; Zah. 6; Mal. 3:1- 6; cap. 4. 609 Ex. 24:13; 33:11; Num. 11:28; I Re. 19:19-21; Ier. 32; 36. 610 Ex. 7:8-12,20; 11:10 etc.; I Re. 17:24; II Re. 4:1-7; 32-35; 5:1-5; 6:6,18; 13:21 etc. 611 Ps. 33:6. 612 Io. 1:1-3; Evr. 1:1-3. 613 Lc. 24:25-27,44-47; Io. 5:45-47. 614 I Pet. 1:10-12. S-a spus: „El nu predica Cuvântul, El ERA Cuvântul; El nu evangheliza, El ERA Evanghelia”. 615 Vezi cele şase rostiri „Dar Eu vă spun...” din Evanghelia după Matei, 5:22-44. 616 Matei, 5:17. 617 Romani, 10:4; Evrei, 7:12,18,19. 618 Num. 12:7; Evr. 3:2,5. 619 Evr. 3:3,4,6; Ef. 2:19-22; I Pet. 2:4-8. 620 A se vedea „Învăţătura de pe Munte” din Evanghelia după Matei, 5-7, precum şi alte învăţături date prin aproape 40 de parabole (Mat. 13 etc.). 621 Lc. 4:18,19,21, cf Is. 61:1,2a. A se vedea şi Fap. 10:38. 622 Mc. 1:14,15,38. 122
  • din nou623 , despre căutarea şi mântuirea celor pierduţi624 şi a rostit alte predici;  în calitate de Rabbi-Învăţător a dat porunci noi625 ;  de-asemenea, a făcut predicţii, prezicând626 incluzând persecutarea comunităţii de credinţă în El627 ; revărsarea Duhului; distrugerea Ierusalimului şi semnele sfârşitului veacurilor628 ; triumful comunităţii de credinţă în El629 ;  Adonai a discipolizat, chemând pe unii630 să fie cu El, să predice631 , să vindece, să izgonească demoni632 şi a transferat autoritate oamenilor633 ;  Adonai Yeşua a făcut miracole634 şi vindecări635 . Toate miracolele făptuite indicau că Împărăţia lui Dumnezeu ajunsese până la oameni636 . În plus, însuşi evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea Sa sunt miraculoase637 ;  Yeşua Îşi continuă activitatea de Rabbi- Învăţător: prin intermediul Sfintei Scripturi, a Duhului Sfânt şi a comunităţii de credinţă mesianică, El ne descoperă voia lui Dumnezeu pentru sfinţirea şi mântuirea noastră638 ;  Conchidem: Adonai Yeşua era profet uns de Dumnezeu, slujbă afirmată de El, prevestită de profeţi639 şi recunoscută de alţii640 . 623 Evanghelia după Ioan, capitolul 3. 624 Mat. 18:11; Mc. 10:45; Lc. 9:56; 19:10; Io. 3:17; 12:47. 625 De exemplu, Io. 13:34; 15:12-14; Mat. 26:26-29 etc.; I Cor. 11:23-25. 626 Evanghelia după Matei, 16:18,21,27; 20:17-19 şi textele analoage din Marcu, precum şi Luca; cap. 24- 25. 627 Lc. 12:11,12. 628 Mat. 24-25; Lc. 19:41-44. 629 Mat. 16:18. 630 Mc. 3:13; Mat. 4:19,21 etc. 631 Mat. 10:7; Lc. 9:2; 10:9. 632 Exorcizare: Mat. 10:1,8; Mc. 16:17,18,20; Lc. 24:49. 633 Mat. 16:18,19; 28:18-20; Io. 14:12; cartea Faptele apostolilor. 634 Mat. 4:23; 9:35; 14:19-21,25-33; Io. 2:1-11. 635 Evanghelia după Ioan, capitolul 9 etc. 636 Lc. 11:20. 637 Fap. 2:22; 10:38 etc. 638 Io. 1:18; I Pet. 1:10-12; Io. 15:15; 20:31. 639 Lc. 24:25-27,44-47; Io. 5:45-47. 640 Lc. 13:33; Io. 1:19-28, 45; 6:14; 7:40; Fap. 3:22,23; 10:38; Evr. 1:1,2. 123
  • 3) Slujba de Mare Preot641 . Marele Preot era luat dintre oameni şi îmbăiat642 , uns643 pentru a-i reprezenta şi a mijloci între ei şi YHWH644 . El nu mijlocea doar prin rugăciuni, ci şi prin daruri şi jertfe ispăşitoare pentru păcatele sale şi ale poporului645 . În plus, el trebuia să tălmăcească Torah646 , să binecuvânteze norodul647 şi să decidă în chestiuni conflictuale648 . Această slujbă arhierească, însă, nu putea duce închinătorii la desăvârşirea cerută de cugetul lor649 . i. Yeşua este Mare Preot650 în veac, după orânduiala lui Melħiţedeq651 . El nu are această slujbă numai pentru că Tatăl l-a numit ca atare652 , ci şi pentru următoarele motive:  A fost spălat cu apă curată, aşa cum se cerea preoţilor aharonici653 ;  a fost uns cu Duhul Sfânt654 ;  a dat învăţătură din Lege655 ;  a binecuvântat656 ;  S-a rugat şi Se roagă pentru oameni657 ;  a adus jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre658 o dată pentru totdeauna, adică pe Sine Însuşi, fiind şi Miel Pascal659 ;  a satisfăcut dreptatea divină660 ; 641 Marele Preot: Ha-cohen ha-gadol (ebr.); ho arħiereus (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 642 Ex. 28:1; 29:4; 40:12; Lev. 8:6. 643 Ex. 28:41; 29:7,21; 40:13-15; Lev. 4:3,5,16; 6:22; 8:12; Num. 35:25b. 644 Ex. 28:1,38,43; I Cr. 23:13; II Cr. 26:18; Evr. 5:1-4. 645 Leviticul, capitolele 1-7 şi 16; Evr. 5:1. 646 Lev. 10:11; II Cr. 15:3; Mal. 2:4-9. 647 Num. 6:22-27; Deut. 10:8; 21:5. 648 Deut. 21:5; Ez. 44:23,24. Ca o particularitate, Marele Preot era singurul din Yisrael care avea haina ţesută dintr-un singur fir, iar Io. 19:23b, vorbeşte aluziv despre caracterul preoţesc al lui Yeşua. 649 Ier. 31:34; Evr. 9:9; 10:2-4,22. 650 Evr. 2:17,18; 4:14,15; 5:5,10; 6:20; 9:11. 651 Gen. 14:18-20; Ps. 110:4; Evr. 5:6,10; 6:20. 652 Is. 42:1. 653 Mat. 3:13-15; Mc. 1:9; Lc. 3:21. 654 Mat. 3:16,17; Lc. 3:21,22; 4:18,19,21; Fap. 10:38. Încredinţarea noastră este aceea că la revenirea Sa, Yeşua va fi uns şi cu untdelemnul sacru, a cărui reţetă apare în Ex. 30:22-33, ca să se împlinească şi Ps. 45:7,8. 655 Evanghelia după Matei, capitolele 5-7, 13 etc. 656 Mc. 10:16; Lc. 24:50,51; Fap. 3:26. 657 Lc. 23:34; Io. 17; Rom. 8:34; Evr. 7:25; 7:24-28; I Io. 2:1. 658 Dan. 9:24-26; Is. 53; Rom. 3:21-31; 4:25; Evr. 1:3; 2:17; 9-10; Io. 3:16,17; I Io. 2:2. 659 Gen. 22:8, Zah. 12:10; Io. 1:29,36; 19:37; II Cor. 5:21; Evr. 2:9; 9:12,14; I Pet. 1:18,19; I Io. 1:7,9; 3:5; Lev. 16; Apoc. 1:5. 660 Gal. 3:13; Rom. 3:24-26; 5:19; I Pet. 2:24. 124
  •  i-a împăcat cu Dumnezeu pe credincioşii în El661 ;  El poate fi mijlocitor-răscumpărător pentru că este atât Dumnezeul care a creat omul şi-l cunoaşte din interior, cât şi om, având o natură omenească reală, cu excepţia păcatului662 ;  În consecinţă, această slujbă de mijlocitor- răscumpărător între om şi Dumnezeu este proprie numai lui Mesia, şi nu poate fi totalmente transferată de la El la altcineva663 , dar credincioşii pot şi trebuie să fie mijlocitori pentru alţii664 . 4) Slujba de Rege665 . Regele era uns666 pentru a-şi cârmui supuşii şi a-i apăra. i. Dumnezeu Tatăl I-a predat lui Yeşua toată judecata şi autoritatea667 ; ii. El Îşi cârmuieşte supuşii, îi apără şi îi ajută să-şi însuşească şi să trăiască victoria obţinută de El pe cruce668 ; iii. Este Rege-păstor legiuitor şi judecător drept669 ; iv. Lui I S-a dat din eternitate un popor care să fie sămânţa Lui şi de El răscumpărat, mântuit, chemat, îndreptăţit (sau „socotit neprihănit”) şi slăvit670 la timpul prestabilit; v. El este viitorul Rege universal, care va domni de pe tronul lui David671 peste Împărăţia lui Dumnezeu672 . 5) Yeşua era „întemeietorul, instrumentul, reprezentantul, purtătorul, revelatorul şi mediatorul Împărăţiei lui Dumnezeu”673 . 6) Acest număr de slujbe şi ordinea lor este necesară, pentru că în privinţa ignoranţei noastre avem nevoie de slujba Sa profetic-dăscălească674 ; în privinţa îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a imperfecţiunii celor mai bune acte ale 661 Io. 16:33; Rom. 5:1; Col. 1:20; Ef. 2:14-16. 662 Evr. 5:1-5; 2:10,17,18; 4:15,16. 663 I Tim. 2:5. 664 I Tim. 2:1-4. 665 Rege: meleħ, ebr; basileus, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 666 I Sam. 9:16a, 10:1; 16:13a; I Re. 19:15,16; Dan. 9:25,26; Ps. 2; 45:6,7; Lc. 1:33. 667 Io. 5:22-27; Fap. 2:36; Mat. 28:18; Fil. 2:9-11; Apoc. 2:26,27. 668 Fap. 15:14-16; I Cor. 15:25; Ps. 110; I Tim. 6:15; Apoc. 1:15. 669 Gen. 49:10; Num. 24:17; Is. 9:6,7; Mat. 25:31,32,34,40; 28:18; Fap. 5:31; Rom. 10:9; Apoc. 2:26,27. 670 Is. 53:10; Io. 17:6; Rom. 8:30. 671 Is. 9:6,7; Ez. 37:24-28; Lc. 1:3-33. 672 Ps. 2:7-9; Is. 9:6; I Pet. 1:18,19. 673 G.R. Beasley-Murray, apud Robert Letham, The Work of Christ, Inter-Varsity Press, Leicester LE1 7GP, United Kingdom, 1993, p. 60. 674 Io. 1:18. 125
  • noastre, avem nevoie de slujba Lui preoţească pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi a ne prezenta acceptabili înaintea Lui675 ; şi în privinţa împotrivirii noastre şi a completei noastre incapacităţi de a ne întoarce la Dumnezeu, şi pentru salvarea şi siguranţa noastră în faţa vrăjmaşilor noştri spirituali, avem nevoie de slujba Sa de Rege pentru a ne convinge, supune, atrage, susţine, elibera şi păstra în Împărăţia Lui cerească676 . d. Al patrulea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a nimici lucrările Diavolului677 . Yeşua l-a învins pe Satan678 , punând victoria Lui la dispoziţia poporului Său679 ; e. Al cincilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă680 ; f. Al şaselea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este Pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire681 . 10. Fiul lui Dumnezeu, Yeşua ha-Maşiyaħ, a rămas până la sfârşit plin de har şi de adevăr682 , sfânt, fără cusur683 , nepătat684 , fără păcat685 . 11. A fost pe deplin echipat pentru a executa slujba de garant al legământului mai bun686 , slujbă pe care nu Şi-a arogat-o singur, ci i-a fost dată de către Tatăl687 . 12. Adonai Yeşua Şi-a asumat această slujbă în mod voluntar688 şi, pentru ca s-o poată îndeplini, a fost născut sub Torah689 pe care a împlinit-o în mod desăvârşit; şi a luat asupra Lui pedeapsa încălcării Legii, care ni se cuvenea nouă, pe care trebuia să o suportăm şi să o suferim noi690 , fiind făcut păcat şi blestem pentru noi691 , pătimind 675 Col. 1:21; Gal. 5:17. 676 Io. 16:8; Ps. 110:3; Lc. 1:74,75. Despre relaţia dintre slujbele lui Mesia şi ispăşire a se vedea, pe scurt, http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html 677 I Io. 3:8; Evr. 2:14,15. 678 Io. 12:31; 14:30. 679 Lc. 19:10; Mat., 28:18-20; Apoc. 12:11; Ef. 2; Rom. 16:20. „Deci, dacă scopul primei veniri a lui Hristos a fost să înlăture păcatul şi să nimicească lucrările Diavolului, atunci noi nu trebuie să facem compromis nici cu păcatul, nici cu Diavolul. În cazul în care facem compromis cu păcatul sau cu Diavolul, ne vom trezi că luptăm împotriva lui Dumnezeu!” John Stott. 680 Mat. 11.29; I Pet. 2:21; I Io. 2:6; II Cor. 3:16. 681 Evr. 9:28. În terminologie teologică, a doua venire sau Revenirea lui Mesia se numeşte parousia (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 682 Io. 1:14. 683 I Pet. 1:18,19. 684 Evr. 7:26. 685 Impecabil; Rom. 8:3; Evr. 2:14,16,17; 4:15. 686 Evr. 7:22. 687 Evr. 5:5. 688 Ps. 40:7,8; Evr. 10:5-10; Io. 10:18. 689 Gal. 4:4; Mat. 3:15. 690 Gal. 3:13; Is. 53:6; I Pet. 3:18. 691 II Cor. 5:21. 126
  • mâhniri grele în sufletul Lui şi dureri cumplite în trupul Său692 . El a fost răstignit, a murit ca Sacrificiu suprem pentru păcat693 . 13. Prin ascultarea Lui desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine pe care le-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Adonai Yeşua a ispăşit plenar pentru păcat, a satisfăcut pe deplin justiţia lui Dumnezeu694 , a adus împăcarea şi a agonisit o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care I i-a dat Tatăl695 . 14. Moartea Sa prin crucificare a fost voluntară, sacrificială, ispăşitoare şi substitutivă/vicarială, răscumpărătoare, reconciliatoare696 . 15. Pe baza eficacităţii morţii Domnului nostru Yeşua ha-Maşiyaħ, păcătosul care crede este scutit de pedeapsa, de consecinţa şi de puterea păcatului, iar într-o zi va fi izbăvit de însăşi prezenţa lui; şi el este declarat drept (îndreptăţit), i se dă viaţa veşnică, este adoptat în familia lui Dumnezeu697 . 16. Deşi preţul mântuirii a fost plătit faptic de Mesia numai după întrupare, totuşi virtutea, eficienţa şi beneficiile acesteia au fost comunicate celor aleşi în toate epocile succesive de la începutul lumii, în şi prin acele promisiuni, tipuri şi jertfe în care El a fost revelat şi anunţat că va fi sămânţa femeii, învingător peste Satan şi răscumpărător698 al omenirii699 , Rege-păstor legiuitor drept700 , Mesia promis Yisraelului701 ; El este rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă702 . El este Servul lui YHWH703 . El este Mielul704 înjunghiat de la întemeierea lumii705 , fiind acelaşi ieri, azi şi în veci706 . El este şi Mirele707 dumnezeiesc708 . 17. Despre exaltarea lui Mesia: 692 Mat. 26:27-38,46; Lc. 22:44. 693 Io. 1:29,34; I Cor. 5:7; Evr. 9:28; cartea Apocalipsa. 694 Rom. 3:25,26; Evr. 9:14; 10:14. 695 Io. 17:2; Evr. 9:15; I Pet. 1:18,19. 696 Mc. 10:45; Io. 10:15; Rom. 3:24,25; 5:8; Evr. 9:26; 10:12; I Pet. 2:24. 697 Rom. 3:25; 5:8,9; I Pet. 2:24; 3:18. 698 Răscumpărător: go’el (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 699 Gen. 3:15. 700 Gen. 49:10; Num. 24:17. 701 Is. 9:6,7; 11:1; Daniel 9, în special vs. 20-26; Is. 53; Io. 1:17,40,41,45,49; Mc. 8:29. 702 A se vedea Num. 24:17 şi Apoc. 22:16. 703 Is. 42:1-7; 49:1-7; 50:4-7; 52:13-53:12 şi 61:1-3. 704 Gen. 22:8; I Pet. 1:18,19. 705 Apoc. 13:8. 706 Evr. 13:8. 707 Mat. 9:15; 25:6,10; Mc. 2:20; Lc. 5:34,35; Io. 3:29. 708 Is. 62:5. Pentru clarificări teologic-antropologice, a se vedea Seudat ha-Adon, din Vocabularul de la finalul lucrării. 127
  • a. El a fost îngropat, dar nu a putrezit709 , pentru că a treia zi a înviat710 fizic dintre cei morţi711 în acelaşi trup în care suferise712 , deşi un trup transfigurat713 ; b. Prin aceasta, Dumnezeu-Tatăl a confirmat dumnezeirea Fiului şi a acceptat ispăşirea făcută de El pe cruce714 ; c. Yeşua nu numai că S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil715 , dar a primit şi un statut elevat716 ; d. El are calitatea de moştenitor al tuturor lucrurilor717 , precum şi cea de judecător al lumii718 ; e. Acum Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, este la dreapta Tatălui şi mijloceşte ca Avocat şi Mare Preot al nostru719 . f. El a trimis Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl720 ; g. Noi, credincioşii mesianici, suntem declaraţi drepţi („socotiţi neprihăniţi”) pe baza învierii fizice a Fiului dintre cei morţi721 ; h. Mesia a obţinut pentru ai Săi mântuirea eternă, le-o împărtăşeşte şi le-o aplică în mod sigur şi eficace, mijlocind pentru ei722 , unindu-i cu Sine prin Duhul Lui, revelându-le taina mântuirii în şi prin Cuvântul Lui, convingându-i să creadă şi să se supună723 , domnind în inimile lor prin Cuvântul Lui şi Duhul Lui724 , şi învingându-i pe toţi vrăjmaşii lor prin atotputernica Sa tărie şi înţelepciune725 , în moduri şi căi care sunt în perfect acord cu minunata şi nepătrunsa Lui oikonomie (administrarea infinit de înţeleaptă a lumii); şi toate acestea sunt date prin harul gratuit şi absolut, fără să fi pre-existat în ei calităţi sau merite care să-L fi determinat pe El să le acorde această mântuire726 . 709 Fap. 13:37. 710 Ps. 16:10; Mat. 28:6,7,9; Mc. 16:6,9; Lc. 24:6,7,34,46; Fap. 2:24,31-33a; 3:15; 4:2,10,33; 5:30; 10:40,41; 13:30,33; 17:3,18,31; 25:19; 26:23; Rom. 1:4; 4:24; 14:9; Evr. 13:30; I Pet. 1:3 etc. 711 I Cor. 15:3,4. 712 Io. 20:9,17,25,27. 713 Dan. 10:6; Apoc. 1:13-16; 2:18; 19:12. 714 Io. 5:26-29; 14:19; Rom. 4:25; 6:5-10; I Cor. 15:20,23; Evr. 9:12,14; 10:12,14. 715 Mc. 16:19; Lc. 24:51; Fap. 1:9-11. 716 Fil. 2:9; Evr. 7:26. 717 Evr. 1:2. 718 Fap. 17:31. 719 Evr. 7:25. 720 Io. 14:16,26; 15:26; 16:7; Fap. 2:33; I Cor. 2:12. 721 Rom. 4:25. 722 Io. 6:37; 10:15,16; 17:9; Rom. 5:10; I Tim. 2:5. 723 Io. 17:6; Ef. 1:9; I Io. 5:20. 724 Rom. 8:9,14. 725 Ps. 110:1; I Cor. 15:25,26. 726 Io. 3:8; Ef. 1:8. 128
  • 18. Yeşua ha-Maşiyaħ va reveni tot personal, fizic, literal şi vizibil727 pentru a-i judeca pe îngeri728 , precum şi pe toţi oamenii729 , după cum urmează: a. Pe credincioşi730 ; b. Pe cei vii de pe Pământ, la slăvita Sa revenire731 ; c. Pe morţii necredincioşi la Marele Tron Alb732 . 19. În privinţa revenirii Sale, Scriptura spune că „Răscumpărătorul (Go’el) va veni în Ţion”733 , că va avea loc o răscumpărare spirituală a Yisraelului734 şi că restaurarea naţională a Yisraelului înseamnă întoarcerea rămăşiţei poporului Yisrael din cele patru colţuri ale lumii şi restaurarea Regatului davidic735 . Capitolul al VIII-lea 727 Parousia. A se vedea Zah. 14:3,4; Fap. 1:11. 728 II Pet. 2:4. 729 Io. 5:22,23; Fap. 10:42; Rom. 14:9,10. 730 I Cor. 3:10-15; II Cor. 5:10. 731 Mat. 25:31-46. 732 Apoc. 20:11-15. 733 Is. 59:20,21; Zah. 14:4. 734 Zah. 12:8-13:1; Rom. 11:25-27; Evr. 9:28; Ier. 31:31-40; Ez. 36:24-28 etc. 735 Despre restabilirea tronului şi a Regatului lui David, care va dăinui veşnic, a se vedea Isaia, 11; Is. 9:6,7, cf. Lc. 1:30-33; Ier. 23:3-8; Ez. 36:24-38. 129
  • DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUAĦ HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE) Discursul despre Duhul Sfânt, care în ebraică este denumit Ruaħ ha-Qodeş, în teologie se numeşte pneumatologie. Înfăţişăm mai jos afirmaţiile dogmatice pe care le facem despre El. I. Din perspectiva relaţională, Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu-Tatăl, care este Purcezătorul, fiind trimis de Yeşua ha-Maşiyaħ736 . II. Din perspectiva ontologică (fiinţială), Duhul Sfânt Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Duhul Sfânt este Dumnezeu, con-substanţial, co-egal şi co-etern cu Tatăl737 şi cu Fiul738 , este veşnic739 , omniprezent740 , omnipotent741 , omniscient742 , are sentimente743 , intelect744 , voinţă745 şi veridicitate746 . III. Din punct de vedere funcţional, Duhul Sfânt este al Treilea din Trinitate, şi activitatea Sa este vizibilă în creaţie şi în desăvârşirea ei747 , în împuternicirea unor oameni cum ar fi Moşe, David748 şi Profeţii, pentru împlinirea unor scopuri specifice, inclusiv scrierea Revelaţiei749 , în înomenirea Fiului750 , în jertfirea Sa751 , în învierea Sa752 , în scrierea revelaţiei753 şi în opera mântuirii754 . IV. În ziua de Praznic al Secerişului sau al Săptămânilor755 , Duhul Sfânt a venit de la Tatăl, fiind trimis de Mesia756 , şi a inaugurat o epocă unică, în care are de făcut lucrări multiple: 736 Io. 14:16,17,26; 15:26; I Cor. 2:12. 737 Gen. 1:2b. 738 Mat. 28:19; Fap. 5:3,4; 28:25,26; I Cor. 12:4-6; II Cor. 13:14; Ef. 4:4-6; Ier. 31:31-34 cu Evr. 10:15-17. 739 Gen. 1:2b; Evr. 9:14. 740 Ps. 139:7-10. 741 Rom. 15:13. 742 Is. 40:13,14. 743 Ef. 4:30. 744 I Cor. 2:10-13. 745 I Cor. 12:11. 746 Io. 16:13. 747 Gen. 1:2; Iov 26:13; 33:4; Ps. 33:6; 104:30,31. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 748 II Sam. 23:1-3. 749 Ex. 17:14; Deut. 31:9; I Re. 11:41; II Pet. 1:19-21. 750 Mat. 1:18. 751 Evr. 9:14. 752 Rom. 1:4. 753 II Pet. 1:20,21. 754 Ioan, 3:5-7. 755 Praznicul Cincizecimii sau al Săptămânilor: Ħag ha-Şavuot (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 756 Io. 14:16,17,26; 15:26; Fap. 2:33. 130
  • A. Îl slăveşte pe Mesia, nu pe Sine Însuşi757 ; B. convinge lumea cu privire la păcat, dreptate şi judecată758 ; C. a început şi va finaliza formarea comunităţii celor credincioşi în El; D. El este dat ca un cadou de la Dumnezeu Tatăl759 ; E. El este agentul supranatural şi suveran în regenerare (naştere din nou), străpungând oamenii în inimile lor760 , determinându-i să creadă din inimă în Yeşua ha-Maşiyaħ şi să-L mărturisească verbal şi faptic ca Adonai761 ; F. Îi botează pe credincioşi în comunitatea lui Mesia762 , dar Se şi sălăşluieşte în ei763 . „Ceea ce Fiul instituie, Duhul constituie.” Sălăşluirea Sa în credincioşi îi face pe aceştia să aibă parte de călăuzirea Lui764 şi de învăţătura Lui765 , de împuternicirea Lui în vederea trăirii unor vieţi evlavioase şi sfinţite, prin care ei devin tot mai asemănători lui Yeşua, Chipul Tatălui766 ; G. Îi împuterniceşte pe credincioşi767 şi-i pecetluieşte pentru ziua răscumpărării768 , transformându-i în proprietatea lui Dumnezeu769 ; H. O activitate specială a Duhului Sfânt după pogorârea Sa a fost insuflarea unor credincioşi în vederea continuării scrierii şi redactării Scripturii, un act unic, irepetabil şi încheiat o dată cu finalizarea scrierii cărţii Apocalipsa770 ; I. Duhul Sfânt îl înzestrează pe credincios cu daruri spirituale771 în scopul slăvirii lui Dumnezeu, a iluminării sale personale, a edificării altor sfinţi şi a mântuirii păcătoşilor772 . V. În viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris. În consecinţă, noi nu acceptăm homotimia (închinarea la Duhul Sfânt), întrucât nu scrie în Biblie că vreun om s- ar fi închinat vreodată Duhului Sfânt sau că această închinare ar fi fost cerută neamului omenesc. Capitolul al IX-lea 757 Io. 16:14. 758 Io. 16:8-11. 759 Fap. 2:38. 760 Fap. 2:37. 761 Rom. 10:9,10. 762 I Cor. 12:13. 763 Io. 14:17. 764 Fap. 16:6,7. 765 Io. 16:13-15. 766 Io. 16:7-9; Fap. 1:5,8; 2:4; Rom. 8:14-17; 8:29; Fil. 2:6. 767 Fap. 1:8; 2:4; I Cor. 2:4. 768 Rom. 8:9-11; II Cor. 3:6; Ef. 1:13; 4:30. 769 Rom. 8:9. 770 II Tim. 3:16,17; II Pet. 1:19-21; 3:15,16. 771 Dar spiritual, sau spiritualie (gr., pneumatikos, Strong 4152). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 772 I Cor. 12-14. 131
  • DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ) Acum, o dată ce am afirmat credinţa în dogmele trinitariene, putem să demonstrăm faptul că nu suntem triteişti, crezând în trei Dumnezei, ci monoteişti trinitarieni. I. Sfânta Scriptură ne învaţă monoteismul: YHWH Elohim (DOMNUL Dumnezeu) este Unul773 , o singură Fiinţă774 , având o singură natură sau esenţă supraesenţială, putere, lucrare, energie775 . II. Numele Său este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt”776 . Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi777 , fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută, permanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea778 . Ca atare, unul dintre779 atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea. El este infinit în fiinţă şi perfecţiune şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni altul decât de El780 . Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic şi finitul nu poate cuprinde infinitul781 . III. El este neschimbător782 , etern783 , atotputernic784 , preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale785 , făcând toate lucrurile conform voii Lui786 neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui787 , împlinind toate conform planului şi scopului Său. IV. El este iubitor788 , blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate789 şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul790 ; răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat791 , şi drept792 şi grozav în 773 Marele Şema din Deuteronomul, 6:4; 4:35; Isaia, 45:5; Zaharia, 14:9. 774 Is. 44:6-8; 45:18; Iac. 2:19a. 775 Ex. 20:2,3; Is. 43:10-13; 44:24; Mc. 12:29; Io. 17:3; I Cor. 8:4,6; Ef. 4:6; I Tim. 2:5. 776 Ex. 3:14; Is. 48:12; Ier. 10:10; Io. 5:24,26; 11:25. În greacă, Fiinţa este Ho On. 777 A se vedea şi capitolele al IV-lea şi V-lea. 778 I Tim. 1:17. 779 Is. 46:9; 48:12. 780 El este, aşadar, incomprehensibil. Ex. 3:14; Is. 55:8,9; Iov 11:7; Rom. 11:33. 781 Io. 1:5; a se vedea şi Deut. 29:29. 782 El este imuabil: Mal. 3:6; Iac. 1:17. 783 Is. 40:28; Ier. 10:10; Ps. 90:2. 784 El este omnipotent: Gen. 17:1; 18:14; Apoc. 1:8. 785 Is. 6:3; Hab. 1:13; Ps. 145:17. 786 Is. 46:10; Ps. 115:3; Ef. 1:11. 787 Prov. 16:4; Rom. 11:36. 788 Io. 3:16; I Io. 4:8,16. 789 Ps. 119:68; Mat. 19:17. 790 Ex. 34:6,7. 791 Evr. 11:6. 792 Ier. 12:1. 132
  • judecăţile Lui793 , urând păcatul794 , care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat795 . V. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil796 . şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi797 . VI. Dumnezeu-Elohim este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent798 . VII. Toate răspunsurile satisfăcătoare la investigaţia „Unul şi Multiplul”, sau teologie versus triadologie, ţin de paradox, de transcendent şi vor fi date în eshaton, olam ha-ba. PARTEA A III-A 793 Nee. 9:32,33; Evr. 10:31. 794 Ps. 5:5,6; Evr. 1:9. 795 Ex. 34:7; Na. 1:2,3. 796 Gen. 16:13; Is. 29:15; Ez. 11:5; Dan. 2:22; Fap. 15:18; Evr. 4:13. 797 Prov. 24:12; Mat. 11:21-23. 798 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr.). Gen. 1:1; Ex. 3:14; 20:1-3; Deut. 6:4,5; Mal. 2:10; Iov 31:15; Ps. 33:6; 94:9; Fap. 17:24; Rom. 1:18-21; Ef. 4:6. A se vedea şi capitolul Despre creaţie. 133
  • DESPRE CREAŢIE799 Capitolul al X-lea DESPRE ACTUL CREAŢIEI ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SA Tradus din limba ebraică, Maaseh Bereşit înseamnă actul creaţiei. Cu toate acestea, această sintagmă înseamnă mai mult decât atât şi anume, este una dintre cele două ramuri ale misticii evreieşti. În această lucrare, însă, noi nu ne referim la mistica evreiască, ci chiar la actul creaţiei, pe care-l considerăm ca fiind dogmă în felul prezentat mai jos: I. La început, Dumnezeu (Elohim) a găsit potrivit şi plăcut să creeze din nimic800 lumea şi toate lucrurile din ea, vizibile şi invizibile, în şase zile. Elohim, Cosmo- ctitorul, a creat Ceruri, Pământ, lume angelică, regn mineral, vegetal, animal801 , cele văzute şi cele nevăzute, şi toate erau foarte bune802 . II. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturi, El a creat omul, bărbat şi femeie, după chipul Său, după asemănarea Sa803 . III. Calitatea Sa de Creator a fost afirmată şi de necredincioşi804 . IV. Motivul creaţiei este manifestarea slavei eternei Sale puteri, înţelepciuni şi bunătăţi805 . V. Dumnezeu (Elohim) este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul, izvorul sau principiul806 , temelia tuturor. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile”807 . VI. Pe baza creaţiei şi a susţinerii tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, El este şi Adonai, adică Stăpânitorul lor suveran şi omnipotent808 . VII. În calitatea Sa de Domn suveran, El poate face prin ele, pentru ele şi lor, orice Îi va bine-plăcea809 . 799 Avem în lucru un studiu mai amplu care va examina creaţia şi cosmologia biblică. 800 Sintagma teologică consacrată pentru creaţia din nimic este latinescul ex nihilo. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 801 Genesa, capitolele 1-2; Num. 16:22a; Is. 44-45; Ps. 8:4-8; 82:6; Lc. 3:38; Ef. 3:9; Evr. 12:9; Apoc. 4:11 etc. 802 Gen. 1:31. 803 Gen. 1:27. A se vedea şi capitolul Despre om – Antropologie. 804 Fap. 17:24,25,28. 805 Rom. 1:20; 11:34-36. 806 Principiu: arħe, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 807 Rom. 11:34-36. 808 Gen. 1:1; Ex. 3:14; 9:29; 20:1-3; Deut. 6:4,5; Mal. 2:10; Iov 31:15; Ps. 94:9; 103:19; Fap. 17:24; Rom. 1:19,20; Ef. 4:6. 809 Dan. 4:25,34,35. 134
  • VIII. Îngerii şi oamenii Îi datorează lui Elohim, Dumnezeu Creatorul toată închinarea, slujirea şi ascultarea, precum şi orice altceva va voi El să le ceară810 . IX. În pofida faptului că El este Creatorul şi este izvorul sau principiul, temelia tuturor, El este dincolo de creaţia Sa811 şi totalmente diferit812 de ea813 . X. La creaţie au participat toate Ipostasurile Dumnezeirii, după cum urmează: A. în cadrul creaţiei, opera ad extra, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa814 . În virtutea creaţiei, Tatăl este Suveran unic şi absolut în Univers815 ; B. Fiul a fost implicat activ în Creaţie816 ; C. Duhul Sfânt a fost implicat activ în Creaţie şi în desăvârşirea ei817 ; D. Tatăl „creează prin Fiul şi duce la desăvârşire prin Duhul”818 . XI. El a pus omul într-un mediu care nu numai că-L slăvea pe El819 , dar, graţie providenţei divine, întrunea toate condiţiile pentru apariţia şi perpetuarea vieţii omeneşti (principiul antropic). Dumnezeu nu a acordat omului o libertate totală (în Univers nu pot exista două fiinţe cu adevărat libere), ci o libertate derivată. XII. În bunătatea şi dărnicia Sa, Creatorul l-a umplut pe om de haruri şi de bunătăţi; în unele cazuri, acestea au fost date omului, iar în alte cazuri, ele i-au fost doar încredinţate spre administrare, posesorul lor rămânând Dumnezeu. Spre exemplu, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta nu l-a distrus nici măcar căderea în păcat820 . XIII. Există, însă, alte bunuri, pe care Dumnezeu Şi le-a păstrat pentru Sine, iar omul este un administrator821 . XIV. Când omul a căzut în păcat, chiar şi creaţia a suferit efectele acestei căderi şi principiul care o energizează acum este stricăciunea, distrugerea, entropia822 . XV. În timp ce credincioşii mesianici restauratori, oameni care au în ei chipul lui Dumnezeu – înţeles ca sacrul şi capacitatea omului de a stabili relaţii cu Dumnezeu şi creaţia Sa – aşteaptă eliberarea eshatologică din robia stricăciunii şi repararea raportului omenire-creaţie823 , ei au datoria de a se implica activ în restaurarea lumii, în protejarea sau măcar în respectarea sa824 . 810 I Cr. 29:10-12; Apoc. 5:12-14. 811 În terminologie teologică, El este transcendent. 812 Sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit” este ganz Andere. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 813 S-a spus: „El este creatorul prin voinţa Sa, dar creaţia nu ţine de esenţa Sa.” 814 Gen. 1-2; Num. 16:22; Is. 45:18, Ps. 8:4-8; 82:6; 95:4,5; Lc. 3:38; Ef. 3:9; Evr. 12:9; Apoc. 4:11. 815 Ps. 103:19; 145:8,9; I Cor. 8:6; Rom. 11:36. 816 Ps. 33:6a; Io. 1:2,3; Col. 1:15-17; Evr. 1:2. 817 Gen. 1:2; Iov 26:13; 33:4; Ps. 33:6b; 104:30,31. 818 Vasile cel Mare. 819 Ps. 19:1-6. 820 Gen. 9:6, Rom. 11:29. 821 De fapt, omul nu este proprietar, dar este mai mult decât administrator: el este posesor. A se vedea Secţiunea a IV-a: Despre partea lui Dumnezeu. 822 Gen. 6:5,6,11-13; Rom. 8:19-23. 823 În limba ebraică există sintagma tikun olam, „restaurarea lumii”. A se vedea Is. 11:6-10. 824 Exemple principiale: Ex. 23:4,5,11; Lev. 25:6,7; Deut. 20:19,20; 22:1-4,6,7; 25:4; Prov. 12:10a; Mat. 12:11. 135
  • XVI. Nereuşita credincioşilor mesianici restauratori de a se implica activ în protejarea lumii i-ar plasa în gloata celor care distrug Pământul şi, în consecinţă, ar atrage asupra lor pedeapsa profeţită în Apocalipsa, 11:18. Capitolul al XI-lea DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE) 136
  • Doctrina despre îngeri (malakim), angelologia, a fost una dintre doctrinele care, veacuri la rând, a fascinat minţile oamenilor şi i-a dus spre multe speculaţii. Noi nu ne putem îngădui să ne îndepărtăm de descoperirile Sfintelor Scripturi, astfel încât theologoumena, deci convingerile noastre teologice, sunt următoarele: I. Îngerii sunt fiinţe create825 , spirituale826 . Ei se pot materializa uneori, dar doar pentru perioade scurte de timp şi numai în vederea îndeplinirii unor porunci dumnezeieşti concrete827 . II. Ei formează un regn de creaturi superioare oamenilor828 . III. O parte din îngeri servesc credincioşilor829 . IV. Îngeri vor fi judecaţi de credincioşii în Mesia830 întrucât, în starea de slavă, îngerii vor fi inferiori poziţional credincioşilor mântuiţi831 . V. Îngerii sunt asexuaţi832 şi nemuritori833 . VI. Îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare834 . VII. Există două clase de îngeri: cei aleşi835 şi cei căzuţi836 . VIII. După Dionisie Pseudo-Areopagitul, funcţiile şi ierarhiile angelice sunt următoarele: Funcţia celor 3 ierarhii cereşti Denumirea ierarhiilor Adorarea lui Dumnezeu Serafimi Heruvimi Tronuri Răspunzătoare de creaţie Domnii Puteri Stăpâniri Răspunzătoare de umanitate Începătorii Arhangheli Îngeri IX. Elaborând funcţiile angelice, se pot spune următoarele: A. Funcţiile îngerilor sfinţi: 1. Îl laudă pe Dumnezeu şi îndeplinesc poruncile Sale837 . 2. se bucură de mântuirea oamenilor838 . 825 Ps. 148:1-5; Col. 1:16. 826 Evr. 1:14; Lc. 24:39. 827 A se vedea Genesa, capitolul 19. 828 Evr. 2:7; II Pet. 2:11; Mat. 26:53; 28:2; II Tes. 1:7. 829 Evr. 1:14. 830 I Cor. 6:3. 831 Ef. 1:20,21; Fil. 2:6-9. 832 Mat. 22:30. 833 Lc. 20:36. 834 Apoc. 22:9; Col. 2:18. 835 I Tim. 5:21. 836 II Pet. 2:4; Iuda, 6. 837 Ps. 103:20;148:2. 838 Lc. 15:7,10. 137
  • 3. slujesc moştenitorilor mântuirii839 . 4. sunt mesagerii lui Dumnezeu către oameni840 . 5. ei îndeplinesc scopurile lui Dumnezeu841 . 6. Legea a fost dată prin îngeri842 . 7. I-au slujit lui Mesia843 . 8. Îl vor însoţi pe Mesia la a doua Sa venire844 . 9. Sunt prezenţi la adunările dumnezeieşti845 . 10. Sunt foarte interesaţi de adevărurile dumnezeieşti şi învaţă, îndeosebi prin intermediul Comunităţilor de credinţă în Mesia846 . Pentru îngeri, Universul este o universitate... Capitolul al XII-lea DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE) 839 Evr. 1:14; I Re. 19:5-8; Dan. 6:22; Ps. 34:7; 91:11,12; Fap. 12:8-11. 840 Gen. 19:1-13; Num. 22:22-35; Mat. 1:20; 2.13,19,20; Lc. 1:11-13,19; Fap. 8:26; 10:3-6; 27:23,24. 841 II Sam. 24:16; II Re. 19:35; II Cr. 32:21; Ps. 35:5,6; Mat. 13:41, 49,50; 24:31; Fap. 12:23; Apoc. 7:1,2; 9:15;15:1. 842 Fap. 7:53; Gal. 3:19; Evr. 2:2. 843 Mat. 4:11; Lc. 22:43. 844 Mat. 25:31,32; II Tes. 1:7,8. 845 I Cor. 11:10. 846 I Pet. 1:12; Ef. 3:10. 138
  • Căpetenia căzută a îngerilor, răul pur, este Satan. El şi demonii săi au reprezentat, ca şi îngerii, obiecte ale dorinţei de cunoaştere, călăuze spre superstiţie şi, uneori, chiar de venerare. În cele ce urmează, vom expune theologoumena noastră, deci convingerile noastre ne-dogmatice despre Satan, apoi despre demonii săi847 . I. Etimologic vorbind, termenul evreiesc articulat ha-Satan848 înseamnă „vrăjmaşul”, iar cel grec, diabolos849 , are înţelesul de „acuzator, bârfitor, calomniator”. Satan mai este cunoscut şi sub alte titluri: A. Ispititorul850 . B. Prinţul demonilor851 . C. Prinţul acestei lumi852 . D. Prinţul puterii văduhului853 . E. Acuzatorul/Pârâşul854 . II. Scopul şi momentul creării lui Satan este o taină. Noi putem doar şti că Dumnezeu nu este în nici un fel autorul păcatului855 . III. Satan este o creatură angelică, este o căpetenie de îngeri856 care a căzut în păcat857 şi a devenit răul pur. IV. El Îl urăşte pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie. În calitatea sa de „vrăjmaş”, I Se împotriveşte Celui Preasfânt858 . V. Satan a ispitit şi a amăgit prima pereche omenească spre păcat şi spre rău859 şi continuă şi astăzi aceste acţiuni malefice860 , întrucât scopul său este acela de a fura, de a înjunghia şi de a distruge861 . VI. Satan stăpâneşte şi controlează lumea care se opune lui Dumnezeu862 şi pe cei pierduţi863 . VII. Satan este acuzatorul poporului ales al Celui Preaînalt864 . VIII. Satan are capacitatea de a provoca boli865 . IX. Satan are puterea morţii866 . 847 După Thomas Paul Simmons, A Systematic Study of Bible Doctrine. 848 I Cr. 21:1; I Pet. 5:8. 849 Mat. 4:1,5,8. 850 Mat. 4:3. 851 Mc. 3:22. 852 Io. 12:31; 14:30. 853 Ef. 2:2. 854 Apoc. 12:10. 855 Hab. 1:13; I Io. 1:5. 856 Mat. 12:24-28; 25:41; Lc. 10:18; Ef. 2:2; 6:11-12; Apoc. 9:11; 20:2. 857 Is. 14:12-17; Ez. 28:12-18. Păcatul săvârşit de Satan este păcatul antecedent, diferit de păcatul săvârşit de Adam, păcatul originar. 858 Mat. 13:39; Mc. 4:15; II Cor. 11:14-15; II Tes. 2:9-10; Apoc. 2:10; 3:9. 859 Gen. 3:6. 860 I Cr. 21:1; Mat. 4:1-9; Io. 13:2, 27; Fap. 5:3. 861 Io. 10:10a. 862 Iov 9:24; Mat. 4:8-9; Io. 12:31; 14:30; 16:11; II Cor. 4:3-4; Ef. 6:12; I Io. 5:19. 863 Io. 8:44; 12:37-40; Fap. 26:18; II Cor. 4:4; Ef. 2:2,3; II Tes. 2:9,10; II Tim. 2:26. 864 Iov 1:6,9; 2:3-5; Apoc. 12:9,10. 865 Lc. 13:16; Fap. 10:38. 866 Evr. 2:14. 139
  • X. Cu toate acestea, toate lucrările lui Satan sunt stăpânite de mâna atotputernică şi suverană a lui Dumnezeu, care foloseşte răul lui Satan pentru a sluji propriei Sale glorii şi a binelui sfinţilor867 . XI. O proastă interpretare a Bibliei, care a fuzionat cu superstiţia, spune că Satan ar fi acum în iad. Este complet eronat, în prezent el încă mai sălăşluieşte în locurile cereşti868 , are acces la Dumnezeu869 şi este activ pe Pământ870 . XII. Satan va fi legat de Hristos în Adânc pentru perioada mileniului871 . După cei o mie de ani, el va fi eliberat doar pentru a-şi găsi sfârşitul fiind aruncat în Iazul de foc872 . XIII. Satan şi îngerii săi vor avea un destin comun, ajungând în iazul de foc pregătit pentru ei873 . Capitolul al XIII-lea DESPRE PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ (HAŞGAHAH) 867 Ps. 76:10; II Cor. 12:7; Ef. 1:11. Un bun exemplu în acest caz este căderea şi reabilitarea lui Petru. 868 Ef. 6:11,12. 869 Iov 1:6. 870 Iov 1:7; I Pet. 5:8. 871 Apoc. 20:1-7. 872 Apoc. 20:7-10. 873 Matei, 25:41. 140
  • Este util să ştim că termenul evreiesc haşgahah a fost tradus în greacă drept pronoia, adică „gândire înainte”, în latină providentia, iar în limba română s-a consacrat atât prin „pronia cerească”, precum şi prin „providenţa dumnezeiască”. Iar dacă a cunoaşte cele de mai sus este util, a te încrede în Providenţa dumnezeiască duce la trăirea unei vieţi de mari bucurii şi alinări!... Să vedem împreună la ce anume se referă această Providenţă dumnezeiască. I. În puterea şi înţelepciunea Lui infinită, Elohim, Creatorul tuturor lucrurilor, are la dispoziţie şi guvernează în mod direct toate lucrurile şi creaturile Sale874 , de la cele mai mici până la cele mai mari875 prin providenţa Lui preasfântă şi înţeleaptă, până la scopul pentru care au fost create, în conformitate cu precunoaşterea Lui infailibilă şi cu liberul şi neschimbabilul sfat al voii Sale. II. Scopul pentru care au fost create este acela de a lăuda slava înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii infinite şi milei Lui876 . III. Deşi în relaţie cu precunoaşterea şi decretul lui Dumnezeu, Întâia cauză, toate lucrurile se întâmplă în mod infailibil şi imuabil877 , pentru ca nimic să nu aibă loc întâmplător sau fără providenţa Lui878 , totuşi, prin aceeaşi providenţă, El a poruncit căderea conform cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau contingent879 . Dintre cauze am putea enumera „legile naturii”, „legea cauzei şi efectului”, legile economiei de piaţă etc. IV. În providenţa Sa, Dumnezeu se foloseşte de mijloace880 . Totuşi, El este liber să lucreze şi fără ele881 , deasupra lor882 şi împotriva lor883 , după cum Îi place. V. Puterea nemărginită, înţelepciunea fără hotar şi bunătatea infinită ale lui Dumnezeu se manifestă într-atât în providenţa Lui, încât hotărârea sfatului Său se extinde chiar şi asupra primei căderi, şi asupra tuturor celorlalte acţiuni păcătoase, atât ale îngerilor cât şi ale oamenilor884 ; şi asta nu printr-o simplă permisiune, ci printr-o formă de permisiune în care El a inclus limitele cele mai puternice şi mai înţelepte şi alte mijloace pentru îngrădirea şi controlarea păcatului885 . Aceste limitări diferite au fost rânduite de Dumnezeu pentru ca în final să se împlinească scopurile Sale finale886 . Aceasta are loc în aşa fel încât păcătoşenia faptelor lor provine numai de la creaturi, şi nu de la Dumnezeu, care, fiind preasfânt şi neprihănit, nici nu este şi nici nu poate fi autorul păcatului sau de acord cu păcatul887 . 874 Evr. 1:3; Iov 38:11; Is. 46:10,11; Ps. 135:6. 875 Mat. 10:29-31. 876 Ef. 1:11. 877 Fap. 2:23. 878 Prov. 16:33. 879 Gen. 8:22. 880 Fap. 27:31,44; Is. 55:10,11. 881 Os. 1:7. 882 Rom. 4:19-21. 883 Dan. 3:27. 884 Rom. 11:32-34; II Sam. 24:1; I Cr. 21:1. 885 II Re. 19:28; Ps. 76:10. 886 Gen. 50:20; Is. 10:6,7,12. 887 Hab. 1:13; Ps. 50:21; I Io. 2:16. 141
  • VI. Dumnezeul cel preaînţelept, drept şi plin de har trebuie deseori să Îşi lase copiii să fie supuşi ispitelor şi răutăţii inimilor lor, să îi pedepsească pentru păcatele lor din trecut888 , sau să le descopere puterea ascunsă a stricăciunii şi înşelătoriei inimilor lor, pentru ca ei să fie smeriţi; şi pentru a-i aduce la o dependenţă mai apropiată şi mai constantă de ajutorul Lui; şi pentru a-i face mai veghetori cu privire la viitoarele ocazii de păcătuire; şi pentru alte scopuri sfinte şi drepte889 . Aşa că orice ar veni asupra copiilor lui Dumnezeu, este plănuit de El, spre slava Lui şi spre binele lor890 . VII. Pe oamenii răi şi păcătoşi îi orbesc şi îi împietresc păcatelor lor891 : de la aceştia Dumnezeu Şi-a luat harul prin care ei ar fi putut fi luminaţi în înţelegerea lor şi atinşi în inimă892 ; uneori le sunt luate şi darurile pe care aveau893 şi sunt expuşi situaţiilor în care stricăciunea din inimile lor provoacă păcatul894 . Apoi sunt daţi pe mâna poftelor lor, ispitelor lumii, şi a puterii lui Satan895 . Aceste lucruri au ca şi consecinţă împietrirea lor suplimentară, prin aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte pentru cercetarea altora896 . VIII. Providenţa lui Dumnezeu se extinde, în general, peste toate creaturile; totuşi, într- un mod mai special se îngrijeşte de comunitatea Sa de credincioşi (qehilah) şi face toate lucrurile spre binele acesteia897 . Capitolul al XIV-lea DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE) 888 Evr. 12:6. 889 II Cr. 32:25,26,31; II Cor. 12:7-9. 890 Rom. 8:28. 891 Rom. 1:24-26,28; 11:7,8. 892 Deut. 29:4. 893 Mat. 13:12. 894 Deut. 2:30; II Re. 8:12,13. Când au ocazia de a păcătui, păcătoşii vor acţiona în consecinţă. 895 Ps. 81:11,12; II Tes. 2:10-12. 896 Ex. 8:15,32; Is. 6:9,10; I Pet. 2:7,8. 897 I Tim. 4:10; Am. 9:8,9; Is. 43:3-5. 142
  • Coroana creaţiunii lui Dumnezeu, se spune adesea în cercurile de credincioşi biblici, este omul. Cu toate acestea, se pare că nimeni nu a distrus creaţiunea dumnezeiască mai bine decât această făptură plămădită de Dumnezeu... I. În ceea ce priveşte apariţia omului, noi suntem monofiletişti, credem cu tărie într- o singură linie de descendenţă, alcătuită din proto-părinţii Adam şi Eva/Ħavah. II. Adam nu a fost o maimuţă ominizată printr-o serie de mutaţii genetice, ci a fost creat de Dumnezeu în mod direct şi nemijlocit898 . Partea materială a omului este creată din ţărână, iar partea sa imaterială, adică duhul899 şi sufletul900 său erau create după chipul901 şi asemănarea902 lui Dumnezeu903 . III. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu foarte bun904 şi neprihănit905 . Prin „neprihănire” înţelegem că Adam era inocent, având cunoştinţa, dreptatea şi sfinţenia adevărate906 şi nu avea păcat (impecabil). IV. De asemenea, omul ca om907 , era înzestrat cu o natură raţională, cu inteligenţă, cu voinţă, cu capacitatea de auto-determinare, cu responsabilitate morală faţă de Dumnezeu908 şi cu demnitate909 ; Eva, fiind plăsmuită din Adam, avea înzidite aceleaşi caracteristici910 . V. Adam cel creat şi Eva cea plăsmuită au fost puşi în grădina desfătărilor paradisiace din Eden911 . Aşadar, noi credem că a existat un singur centru genic din care, în urma izgonirii912 omenirea s-a răspândit peste tot în lume, în diferite faze. VI. După căderea în păcat, faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman, în sufletul căruia s-au înscris structuri, funcţii, norme şi valori, devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii. VII. Intenţia lui Dumnezeu în crearea omului a fost ca acesta să-şi trăiască viaţa conform voii Sale, adică slăvindu-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de comuniunea fericită cu El913 . 898 Iov 10:8. 899 Duh: Ruaħ, ebr; pneuma, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 900 Suflet: nefeş, ebr.; psuche, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 901 Chip: ţelem, ebr.; eikon, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 902 Asemănare: demuth; gr., homoioma, gr. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 903 Gen. 1:26,27. 904 Gen. 1:31. 905 Ecl. 7:29a. 906 Col. 3:10; Ef. 4:24. 907 Louis Berkhof, op. cit., p. 204. 908 Gen. 2:7,15-25; Iac. 3:9. 909 „Demnitatea omului este extrinsecă... nu inerentă; ea nu există în şi prin ea însăşi. Demnitatea omului este una derivată, dependentă şi primită.” R.C. Sproul, Doctrinele harului, Editura Multimedia, Arad, 2002, p. 26. 910 Gen. 2:22. 911 Gen. 2:8-15. 912 Gen. 3:23. 913 Is. 43:7; Col. 1:16; Ef. 2:10; Apoc. 4:11. 143
  • VIII. În starea sa iniţială de inocenţă, omul avea legea lui Dumnezeu scrisă în inima sa914 şi avea puterea de a o împlini şi de a nu păcătui915 . Totuşi, i s-a dat şi posibilitatea de a încălca legea, fiind lăsat în libertatea voinţei sale, care a fost supusă schimbării916 . IX. Pe lângă legea scrisă în inima sa şi puterea de a nu păcătui, omului i s-a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului917 . Atât timp cât respecta porunca, omul era fericit în comuniunea sa cu Dumnezeu şi stăpânea toate celelalte creaturi918 . Capitolul al XV-lea DESPRE VOINŢA LIBERĂ 914 Rom. 2:14,15. 915 Posse non pecare (putea să nu păcătuiască, lat.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 916 Gen. 3:6; Iac. 1:14. 917 Gen. 2:17. 918 Gen. 1:26,28. 144
  • În teologia creştină mai ales, certurile dintre cei care susţin că omul are voinţă liberă şi cei care susţin orice altă variantă, sau chiar că omul nu ar avea această voinţă liberă, par interminabile. Convingerile noastre vizavi de acest subiect sensibil sunt expuse mai jos. I. Omul fusese creat de Dumnezeu nu numai inocent, dar şi având o voinţă liberă şi o putere firească, naturală, de a acţiona conform alegerilor făcute. Această voinţă nu era forţată sau determinată prin vreo necesitate naturală să săvârşească binele sau răul919 . II. În acea stare de inocenţă omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea ce era bun şi plăcut lui Dumnezeu. Totuşi, în această stare omul avea posibilitatea de a fi schimbat, pentru a se permite astfel căderea920 . III. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut toată capacitatea voinţei sale de a alege şi de a face vreun lucru bun care este asociat cu mântuirea921 . Astfel, omul firesc, natural, fiind deja împotrivitor binelui şi mort în păcat922 nu este capabil prin propria sa putere să se convertească pe sine, nici să se pregătească pentru aşa ceva şi nici măcar s-o dorească923 . IV. Când Dumnezeu converteşte un păcătos şi îl transferă în starea de har, El îl şi eliberează de robia păcatului, starea firească în care se găsea acesta924 . Apoi, Dumnezeu îi dă, numai prin harul Său, capacitatea de a dori şi de a înfăptui liber ceea ce este bun din punctul de vedere spiritual925 . Stricăciunea va continua să rămână în el şi el nu va putea îndeplini perfect binele, nici nu va putea dori numai binele. Voinţa sa va mai fi îndreptată şi spre ceea ce este rău926 . V. Această voinţă a omului va fi făcută perfectă şi pentru totdeauna liberă în vederea comiterii binelui doar în starea de slavă927 . Capitolul al XVI-lea DESPRE PĂCAT (ĦET; HAMARTOLOGIE) 919 Mat. 17:12; Iac. 1:14; Deut. 30:19. 920 Ecl. 7:29; Gen. 3:6. 921 Rom. 5:6; 8:7. 922 Ef. 2:1,5. 923 Io. 1:12,13; 6:44; Tit 3:3-5. 924 Col. 1:13; Io. 8:36. 925 Fil. 2:13. 926 Rom. 7:15,18,19,21,23. A se vedea şi capitolul Despre om – Antropologie. 927 Ef. 4:13. Se poate spune că omul a trecut de la starea edenică posse non pecare (putea să nu păcătuiască), la starea telurică non posse non pecare (nu poate să nu păcătuiască), pentru ca în Ceruri să ajungă la non posse pecare (nu poate să păcătuiască). 145
  • Ce este mai caracteristic pentru om decât păcătoşenia sa?... O spunem cu cel mai profund regret: nimic. Şi ce este cel mai adesea ignorat? Răspunsul, rostit cu acelaşi regret profund, este identic... În cele ce urmează, prezentăm dogma despre păcat, denumit în ebraică ħet, şi în teologia creştină hamartologie: I. Protopărinţii omenirii, Adam şi Eva, nu au ascultat de voia revelată şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Satan, căzut în păcatul antecedent, a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o amăgi pe Eva, iar apoi, prin ea, l-a sedus pe Adam care, fără a fi constrâns, a încălcat cu voia legea creaţiei lor şi porunca ce le-a fost dată, mâncând din fructul interzis928 , pe care Dumnezeu, conform voii Lui sfinte şi înţelepte, l-a creat spre slava Sa. Acesta a fost păcatul originar. II. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu în natură, atitudine, motivaţie, gând, cuvânt, faptă. III. Căderea în păcat a avut o multitudine de consecinţe tragice: A. prin păcatul său de neascultare, omul a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă; B. a fost despărţit şi înstrăinat929 de Dumnezeu930 , de sine şi de semenii săi; C. a intrat sub incidenţa sfintei mânii dumnezeieşti931 ; D. Separat de harul dumnezeiesc, omul a pierdut o parte din darurile excelente cu care-l înzestrase Creatorul932 , a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar a păstrat în el933 nişte vestigii deteriorate ale chipului Său934 ; E.a atras asupra sa moartea spirituală şi fizică935 ; F. omul nu numai că a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă, ci a şi a preluat în sine Păcatul ca principiu energizant al vieţii sale936 , starea de păcătoşenie, fiind corupt în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului937 ; G. Robia Păcatului: în această stare de păcătoşenie, omul a devenit incapabil să aleagă sau să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi este rob al Păcatului, complet înclinat şi pornit spre rău938 . Din capabil să nu păcătuiască, omul a devenit incapabil să nu păcătuiască939 . 928 Gen. 3:12,13; II Cor. 11:3. 929 S-a alienat de Dumnezeu (alienare, lat., înstrăinare). A se vedea tratarea paulinică a relaţiei dintre păcat- alienare şi reconciliere-mântuire, îndeosebi din Epistola către coloseni, 1:21. 930 Is. 59:2. 931 Rom. 1:18. 932 Rom. 3:10 etc. 933 Fap. 14:16,17; 17:25-29; Rom. 2:14-16. În Apologeticum 17:6, Tertullian spunea: “Anima naturaliter christiana”, adică sufletul este în mod natural creştin sau, altfel spus, ficare suflet este înzestrat cu o cunoaştere de Dumnezeu şi această cunoaştere nu poate fi niciodată complet eradicată. 934 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 935 Ef. 2:1,5. 936 Epistola către romani, 7. 937 Tit 1:15; Gen. 6:5; Ier. 17:9; Rom. 3:10-19; Ef. 4:18. 938 Rom. 5:6; 8:7; Col. 1:21; Is. 26:12; Ps. 94:11; Io. 3:27; 6:44,65; 8:34; 15:5; Rom. 6:17,20. 939 I Re. 8:46; Ecl. 7:20. 146
  • IV. Din acest principiu al Păcatului, această stare de păcătoşenie, originează toate păcatele propriu-zise940 . V. Fără a avea puterea care să-i permită convertirea şi restaurarea, omul era iremediabil pierdut941 . VI. Mai mult, întrucât toţi oamenii au fost în Adam, vina păcatului său a fost imputată şi natura sa viciată de păcat şi degenerată (sarx, gr.) s-a transmis tuturor oamenilor din toate epocile942 . De la Căderea în păcat, oamenii au fost concepuţi în păcat943 , având natura de copii ai mâniei944 , robi ai păcatului945 , supuşi morţii946 , şi tuturor celorlalte nenorociri, spirituale, temporale şi eterne (iazul de foc947 ). VII. În pofida faptului că omul păcătuieşte din cauza principiul Păcatului care-i energizează viaţa, a naturii păcătoase948 care este în el, totuşi el va fi tras la răspundere şi judecat ca responsabil pentru fiecare atitudine, motivaţie, gând, cuvânt şi faptă păcătoasă săvârşită949 . Vestigiile rămase în om după căderea sa în păcat, chipul divin (chiar dacă deteriorat), sunt suficiente pentru a-i demonta acestuia orice argumentaţie justificativă şi pledoarie defensivă950 . VIII. Astfel, toţi oamenii sunt păcătoşi şi degeneraţi prin natură, prin alegere şi prin proclamaţie divină951 . PARTEA A IV-A DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GHEULAH) 940 Iac. 1:14,15; Mat. 15:19; Mc. 7:21; Gal. 5:17-21. În unele teologii, există păcate capitale, din care decurg alte păcate. Le redăm aici împreună cu opusurile lor, virtuţile capitale: mândria/umilinţa, avariţia/dărnicia, pofta sexuală/castitatea, mania/blândeţea, lăcomia/cumpătarea, invidia/dragostea, trândăvia/hărnicia. 941 Gen. 2:16,17; 3:1-19; Io. 3:36; Rom. 3:23; 6:23; 7:17-23; I Cor. 2:14; Ef. 2:1-3; I Tim. 2:13,14; I Io. 1:8; Tit 3:3,4; Io. 6:44. 942 Gen. 5:3; I Cor. 15:21,22,45,49; Rom. 5:12-19. 943 Ps. 51:5; Iov 14:4. 944 Ef. 2:1-3. 945 Rom. 6:17,20. 946 Rom. 6:20; 5:12. 947 Mat. 25:41,46. 948 Natura/firea pământească: sarx (gr.). 949 Rom. 14:12; Mat. 12:36; II Cor. 5:10; Evr. 9:27. 950 Rom. 1:20,21; Fap. 17:27. 951 Ps. 14:1-3; 49:7-10; 53:3; Is. 48:8; 64:6; Ier. 17:9; Rom. 3:9-18,23; 5:10-21. 147
  • Capitolul al XVII-lea DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI LEGISLAŢIA SA952 Această secţiune va trata răscumpărarea omului, denumită în ebraică gheulah. Această răscumpărare are faţete multiple, după cum vom vedea mai jos: I. Distanţa dintre Dumnezeu-Creatorul953 şi creatură este aşa de mare încât, deşi creaturile înzestrate cu raţiune Îi datorează lui Dumnezeu ascultare, întrucât este El este Creatorul, susţinătorul şi suveranul954 lor, totuşi ele n-ar fi putut niciodată obţine cadoul vieţii fără vreo condescendenţă voluntară din partea lui Dumnezeu955 , pe care El a găsit cu cale să o exprime sub forma unui legământ. II. Înainte de căderea omului în păcat, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un legământ de har956 prin care El oferă în mod gratuit păcătoşilor viaţa şi mântuirea prin Yeşua ha-Maşiyaħ, cerându-le credinţa în El pentru mântuirea lor957 ; şi promiţând să dea Duhul Său cel Sfânt tuturor celor ce se pocăiesc şi cred958 . III. Acest legământ este revelat în Evanghelie; mai întâi lui Adam, prin promisiunea mântuirii prin sămânţa femeii959 ; şi apoi, prin profeţii mesianice şi legăminte ulterioare, a ajuns până la descoperirea sa deplină din Legământul Înnoit960 . Legământul de har961 făcut cu omul are ca temelie legământul etern răscumpărător făcut între Tatăl şi Fiul962 cu privire la răscumpărarea963 celor aleşi964 . IV. Numai în virtutea harului acestui legământ este posibil ca toţi aceia dintre urmaşii lui Adam, care au căzut şi au fost mântuiţi, să obţină viaţa eternă şi binecuvântata nemurire. Această imensă binecuvântare a mântuirii este realizabilă şi aplicabilă datorită faptului că, în starea decăzută de acum, omul este total incapabil de a fi acceptat de Dumnezeu în aceiaşi termeni în care era Adam în starea lui de inocenţă965 . 952 A nu se confunda cu Covenantal nomism, elaborat de E.P. Sanders. 953 Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator: Elohim. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 954 Stăpânitor suveran: Adonai. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 955 Lc. 17:10; Iov 35:7,8. 956 Gen. 2:17; Gal. 3:10; Rom. 3:20,21; Apoc. 13:8. 957 Rom. 8:3; Mc. 16:15,16; Io. 3:16. 958 Ez. 36:26,27; Io. 6:44,45; Ps. 110:3. 959 „Protoevanghelia” din Genesa, 3:15. 960 Evr. 1:1; I Cor. 10:6,11; Rom. 15:4. 961 Legământ de har: foedus gratiæ (lat.). 962 Evr. 13:20. 963 Răscumpărare: gheulah (ebr.). Cel care acţionează ca răscumpărător este, conform Torei, Go’el, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 964 II Tim. 1:9; Tit 1:2. 965 Evr. 11:6,13; Rom. 4:1,2; Fap. 4:12; Io. 8:56. 148
  • V. Întreaga Creaţiune demonstrează nu numai purtarea de grijă a lui Dumnezeu, divina providenţă, ci şi faptul că El a creat şi susţine toate conform unor legi ale Sale966 . VI. Nu numai Creaţiunea inanimată are legi pe baza cărora există şi funcţionează, ci şi omul: atunci când Elohim-Creatorul l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, El a scris în inima acestuia o lege universală de ascultare967 . VII. De-asemenea, Elohim i-a dat omului şi o poruncă particulară, aceea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului968 . VIII. Aceste acţiuni dumnezeieşti arată că Creatorul l-a însărcinat pe Adam şi pe toţi urmaşii săi la o ascultare personală, deplină, exactă şi perpetuă969 . YHWH-Elohim l-a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a respecta poruncile, i-a promis viaţa dacă le va împlini, şi l-a avertizat că va muri în cazul în care le va încălca970 . IX. După Căderea sa în păcat, omul a mai păstrat o cunoaştere971 a modalităţii de „re- legare” a sa de Dumnezeire. Modalitatea „re-legării” conţinea în sine sacrificiile (vegetale, animale sau umane), sacrificanţii (indivizi, capi de familie, căpetenii de triburi, regi şi/sau sacerdoţi-preoţi), spaţiul sacrificial (crâng, altar, tabernacol, templu), sacrul (lucruri pure ritualiceşte) şi festivităţile ocazionate de aducerea sacrificiilor (ospeţe sau chiar zile de sărbătoare). Acestea există doar pentru că înainte de întemeierea lumii Creatorul şi Mântuitorul pregătise toate: A. sacrificiile care să-L „îmbuneze” pe YHWH urmau să fie posibile numai pentru că înainte de întemeierea lumii avusese deja loc un Sacrificiu972 ; B. sacrificanţii puteau aduce jertfe numai pentru că urma să existe un Sacrificant973 ; C. spaţiul sacrificial urma să existe numai pentru că, în timp, urma să existe o Golgotha şi o ieşire în afara taberei/cetăţii974 ; D. sacralizările şi consacrările erau cerute pentru că YHWH era sfânt şi El urma să ceară poporului Său să fie sfânt975 ; E. festivităţile prefigurau odihna în El şi banchetul mesianic976 . X. Răscumpărarea şi mântuirea omului apare în Protoevanghelia din Genesa, 3:15, şi capătă o formă mai concretă în legământul noahic, prin aşa-numitele legi noahice: A. Înfăptuirea dreptăţii (datoria de a institui un sistem de legi); B. Interdicţia de a huli (inclusiv de a depune mărturie strâmbă); C. Interdicţia idolatriei; D. Interdicţia incestului (inclusiv a adulterului şi a altor delicte sexuale); 966 Is. 40:26; I Cor. 14:33a. 967 Rom. 2:14,15. 968 Gen. 1:27; Ecl. 7:29. 969 Rom. 10:5. 970 Legământul faptelor: fœdus operum (lat.). Gal. 3:10-12. 971 Această cunoaştere, chiar dacă vagă, era atât intuitivă, cât şi predată prin tradiţia orală. Lucrul acesta se vede atât din mărturiile biblice anterioare dării Legii pe Muntele Sinai, cât şi din studiul multor grupuri etnice şi populaţii de pe Glob. Numeroasele studii de antropologie culturală şi religioasă confirmă aceasta. 972 Rom. 3:25; Evr. 9:26; I Pet. 1:19,20; Apoc. 13:8. 973 Mat. 20:28; Gal. 2:20; Tit 2:14; Evr. 9:12. 974 Ex. 29:14; Lev. 4:11,21; 9:11; 16:27; Num. 19:3; Evr. 13:11-13. 975 Ex. 19:6; Lev. 11:44; 20:26; Deut. 7:6. 976 Gen. 14:18; Is. 25:6; Apoc. 19:9. 149
  • E. Interdicţia de a ucide; F. Interdicţia de a fura; G. Interdicţia de a mânca din carnea unui animal viu (adică interzicerea cruzimii sub toate formele sale). XI. Cartea Genesa lasă să se întrezărească prefigurări ale Celor Zece Porunci din Exodul, 20:1-17 şi Deuteronomul, 5:1-22: pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Genesa, 35:1-4; a patra, Genesa, 2:1-3; a cincea, Genesa, 9: 20-27; a şasea, Genesa, 4:8-11; a şaptea, Genesa, 39:7-9; 19:1-10; a opta, Genesa, 44:8; a noua, Genesa, 12:11-20; 20:1-10; şi a zecea, Genesa, 27. XII. Ulterior în istoria mântuirii977 Dumnezeu a dat ansamblul legislaţiei mozaice978 , revelând israeliţilor şi, prin ei, omenirii, voia divină şi sistematică cu privire la modul de re-legare de Dumnezeu, de închinare şi mântuire. El este structurat din următoarele elemente: A. „Legea morală”979 , adică Cele Zece Porunci sau Decalogul980 care cuprindea reguli pentru o viaţă sfântă981 , scrise pe două table de piatră982 : 1. Cu degetul Său, Dumnezeu Însuşi a gravat Decalogul pe două table de piatră ce trebuiau să fie păstrate înăuntrul chivotului983 din sanctuar984 . 2. Cele Zece Porunci reflectau perfect caracterul lui YHWH-Elohim, materializează legea care, iniţial, fusese scrisă în inima omului, şi consemnează regula perfectă a unei relaţii drepte cu El985 . B. Legea civilă, aceasta tratând despre viaţa legală şi socială a lui Yisrael ca naţiune986 ; C. Legea ceremonială, care stipula forma şi ritualul închinării Yisraelului înaintea lui YHWH, inclusiv sistemul sacrificiilor987 ; ea conţinea legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte; D. Legea morală şi cea ceremonială erau un mare har dăruit omului păcătos, prin care Dumnezeu îi acorda şansa conştientizării păcatului, a mărturisirii şi a ispăşirii lui; E. Legile civile ale Yisraelului şi cele ceremoniale, care reglementau slujbele din sanctuar au fost scrise de Moşe în „Cartea legii” şi aşezate lângă chivotul legământului lui YHWH... ca martoră împotriva ta”988 ; 977 În teologie, sintagma „Istoria mânturii“ este consacrată prin termenul german Heilsgeschichte. 978 Torat Moşe, adică Legea lui Moşe, se găseşte în cărţile Exodul-Deuteronomul. Acestea conţin Taryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive. 979 Nu că celelalte legi date de Dumnezeu ar fi fost amorale. 980 Cele Zece Porunci sau Decalogul: Aseret ha-Dibrot (ebr.). 981 Ex. 20:1-17; Deut. 5:1-22. 982 Ex. 24:12; 31:18; 32:15,16; 34:1,4,28,29; Deut. 5:22. 983 Chivotul: aron qodeş (ebr.). 984 Ex. 31:18; Deut. 10:2. 985 Pe această bază se putea spune despre Enoħ că umbla cu Dumnezeu, despre oamenii din Sodoma că erau răi, sau despre cei din Genesa, 20:4,6 că erau un neam nevinovat. 986 Ex. 21:1-23:33. 987 Ex. 24:12-31:18; cartea Leviticul. 150
  • F. Din alt punct de vedere, în Sfânta Scriptură, prin Torah se înţeleg fie Cele Zece Porunci989 , fie Torat Moşe, adică legislaţia mozaică ca un tot unitar990 , fie întregul Tanaħ991 ; G. Prin apariţia şi acceptarea acestei legislaţii992 , din punctele de vedere politic şi social Yisrael înceta a mai fi o gloată pestriţă de fugari şi devenea o naţiune. XIII. Torah este de folos ca regulă de viaţă, instruindu-ne în diferite privinţe: A. revelează perfecţiunea lui Dumnezeu şi perfecţiunea ascultării lui Mesia; B. revelează voia lui Dumnezeu şi datoria noastră de a ne sfinţi: Torah este etalonul suprem al sfinţeniei şi standardul după care măsurăm progresul sau regresul nostru în sfinţenie; C. pe baza Torei conştientizăm mai bine stricăciunea naturii noastre, a inimilor şi vieţilor noastre, ceea ce va rezulta într-o umilinţă mai accentuată şi o ură mai intensă împotriva păcatului993 ; D. Torah ne este utilă pentru a ne scuti de anumite consecinţe ale păcatelor care, în viaţa aceasta, se vor concretiza în necazuri; deşi suntem eliberaţi de blestem, totuşi rămânem supuşi consecinţelor acestuia. Capitolul al XVIII-lea DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/ TORAH 988 Deut. 31:26. „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea are un comentariu pertinent: „Ori de câte ori păcătuiau, acest «martor» condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu (Deut. 31:25,26). ...Aceste legi suplimentare au fost cunoscute ca fiind «Cartea legii lui Moise» (Ios. 8:31; Nee. 8:1, II Cr. 25:4) sau, simplu, «legea lui Moise» (II Re. 23:25; II Cr. 23:18).” 989 Ex. 20:1-17; Deut. 5:1-22. 990 Deut. 4:44; 29:20; 30:10; Ios. 1:7,8; Ezr. 3:2; Nee. 8:8; Lc. 24:44; Fap. 28:23. 991 Cărţile „Vechiului Legământ”, Dan. 9:10-13. 992 Ex. 24:3-8. 993 Rom. 3:20; 7:7-25. 151
  • ŞI EVANGHELIA HARULUI994 Un aspect deosebit de important din răscumpărarea de către Dumnezeu a omului pierdut este constituit de relaţia dintre Torah, termen care semnifică „Învăţătura normativă” şi a fost tradusă prin Lege, şi evanghelia harului, revelată de cărţile Legământului Înnoit. Mai jos prezentăm convingerile noastre despre acest subiect: I. Mântuirea este în întregime un dar al harului divin, însuşită prin credinţă, nu prin faptele Legii995 . Prin faptele lor bune, importante sau insignificante, multe sau puţine, de o calitate morală superioară sau mai slabă, credincioşii mesianici nu sunt declaraţi drepţi de către Torah/Lege, ea nu le poate oferi mântuirea996 . Faptele bune şi ascultătoare sunt rodul mântuirii prin Mesia997 . Cei care încearcă să ţină Torah pentru a fi declaraţi drepţi şi mântuiţi vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat998 . II. Cu toate acestea, în toată Scriptura Legea şi Evanghelia se întreţes în mod perfect armonios999 . III. Legea şi Evanghelia înainte de Sinai: A. După ce Adam şi Eva au căzut în păcat, ei au experimentat sentimente noi, ca vinovăţia şi teama, şi au conştientizat nevoi1000 . Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna, ci vestindu-le Evanghelia străveche, Proto-Evanghelia din Genesa, 3:15. Această Evanghelie promitea răscumpărarea prin „sămânţa femeii”, care urma să vină într-o zi şi să triumfe asupra răului, şi făgăduia restaurarea ascultării oamenilor de Dumnezeu şi reinstaurarea comuniunii cu El. Sistemul jertfelor învăţa că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sângelui, prezentând ca tip ceea ce moartea Mântuitorului era ca antetip. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Mântuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. Ei au fost mântuiţi prin har; B. Această promisiune a Evangheliei a fost centrul legământului cel veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii1001 . Ea era strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu1002 . Chezăşia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost Mielul care a fusese junghiat de la întemeierea lumii1003 . Harul lui Dumnezeu, deci, pregătise jertfa ispăşitoare şi mântuirea înainte de întemeierea lumii. IV. Legea şi Evanghelia la Sinai: 994 Acest capitol extrage in extenso din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea. 995 Ef. 2:8,9. Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. 996 Rom. 6:14; Gal. 2:16; Rom. 8:1; 10:4. 997 Ef. 2:10; Tit 3:5. 998 Rom. 3:20. 999 Mat. 5:16-20; Ef. 2:8-10; II Pet. 1:3-11. 1000 Gen. 3:10. 1001 Gen. 12:1-3; 15:4,5; 17:1-9; Evr. 13:20. 1002 Gen. 18:18,19; 20:4,5. 1003 Apoc. 13:8. 152
  • A. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător1004 . Şi, după proclamarea Celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mântuitor; B. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moşe o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întâlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvântările Sale şi a le ierta păcatele1005 . Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a lui Mesia pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu; C. Şekhinah, slava prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Jertfele de sânge arătau tipologic spre moartea ispăşitoare a lui Mesia, care avea să elibereze rasa umană de sub condamnarea Legii1006 ; D. Decalogul, gravat pe două table de piatră, a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rânduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii”, şi pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca martoră împotriva ta”1007 . Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor” condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea lui Adonai Mesia, păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau curăţare, iertare şi nădejde prin credinţa în Evanghelia reprezentată tipologic de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială. V. Mesia şi Legea: A. Adonai Mesia a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Torah. În calitate de marele „EU SUNT”, El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui1008 . O parte a misiunii Sale pe Pământ a fost „să vestească o Lege mare şi minunată”1009 . Un pasaj din Psalmi, pe care cărţile Legământului Înnoit îl aplică la Mesia, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele”1010 ; B. Adonai Mesia Însuşi nu a desfiinţat Legea, nu a abrogat-o, ci a împlinit-o şi a întărit-o printr-o viaţă de ascultare1011 . El a afirmat categoric faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în adâncurile fiinţei omeneşti: „Să iubeşti pe YHWH Elohim al tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe 1004 Ex. 20:1. Răscumpărător: go’el (ebr.). 1005 Ex. 24:9-31:18. 1006 Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 1007 Deut. 31:26. 1008 Io. 8:58; Ex. 3:14. 1009 Is. 42:21. 1010 Ps. 40:8; conf. Evr. 10:5,7. 1011 Mat. 5:17-19; Rom. 3:31. 153
  • tine însuţi”1012 . El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu cu o iubire egoistă sau sentimentală, ci cu o iubire altruistă, jertfitoare, de tip ħesed, agape, aşa cum El Însuşi Îşi iubise ucenicii. Când un credincios mesianic îşi iubeşte confraţii aşa cum l-a iubit Mesia, el ascultă de „porunca nouă” dată de Mesia1013 . Această nouă poruncă nu înlocuieşte Decalogul, ci exemplifică dragostea divină; C. Astfel, Adonai Mesia a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea. VI. Legea şi Evanghelia după crucificarea lui Mesia. Moartea lui Mesia a confirmat valabilitatea veşnică a Legii morale, şi a împlinit legea ceremonială1014 în cea mai mare parte a sa. A. Decalogul şi crucificarea lui Mesia. 1. Moartea lui Adonai Mesia a întărit autoritatea Celor Zece Porunci. Mesia a îndepărtat blestemul Legii, eliberând astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Decalogul fost abolit, dându-ne libertatea de a călca principiile sale. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la veşnicia Legii respinge un astfel de punct de vedere1015 ; 2. Pavel şi relaţia dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor: Chemându-i pe credincioşi la o vieţuire sfântă, el le cere categoric să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har”1016 . a. Aşadar, mesianicii nu ţin Legea pentru a obţine mântuirea lor: „Atâta vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului1017 . Dar aceia care sunt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare1018 , ci şi puterea de a birui1019 . În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor”; b. Mesia este sfârşitul1020 Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta dreptatea1021 . Oricine crede în Mesia conştientizează faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de 1012 Mat. 22:37,38. 1013 Io. 13:34; 14:15; 15:10,12; I Io. 2:3. 1014 A se vedea Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 1015 „Noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că ea este regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea lui Dumnezeu” (Jean Calvin). 1016 Rom. 6:13,14. 1017 A se vedea şi Fap. 15:10. 1018 Rom. 8:1. 1019 Rom. 6:4. 1020 Sfârşit: telos (gr.). Uneori, telos înseamnă şi „ţintă”, dar nu în cadrul versetului 4 din Epistola către romani, capitolul 10. 1021 Rom. 10:4. 154
  • obţinere a neprihănirii. În noi înşine, suntem păcătoşi, dar, în Yeşua Mesia suntem declaraţi drepţi prin dreptatea pe care El ne-o atribuie; c. Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul”1022 . Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi biruinţa asupra păcatului1023 . 3. Moartea lui Adonai Mesia proslăveşte Legea, susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Adonai Mesia a satisfăcut pe deplin această cerinţă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul Său sacrificiu. B. Ascultarea de Lege. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu Şi-a eliberat copiii de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Mesia Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă. Credincioşii care au înţeles că Mesia acordă importanţă Legii şi care înţeleg binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii lui Yeşua Mesia. C. Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul mesianic şi produce un simţământ de bine, făcându-i pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui”1024 . Această schimbare, această transformare de la păcătos la poziţia de copil al lui Dumnezeu depune o mărturie convingătoare despre puterea lui Adonai Mesia: 1. Scriptura pronunţă binecuvântări asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului”1025 , acelora care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui”1026 . 2. Binecuvântările ascultării sunt multiple: a. înţelegere şi înţelepciune1027 ; b. pace1028 ; c. neprihănire1029 ; d. viaţă curată şi morală1030 ; e. cunoaşterea adevărului1031 ; 1022 Rom. 6:1. 1023 Rom. 8:1. 1024 I Pet. 2:2; II Cor. 3:18. 1025 Ps. 119:1. 1026 Ps. 1:2. 1027 Ps. 119:98,99. 1028 Ps. 119:165; Is. 48:18. 1029 Deut. 6:25; Is. 48:18. 1030 Prov. 7:1-5. 1031 Io. 7:17. 155
  • f. ocrotire împotriva bolilor1032 ; g. viaţă lungă1033 ; h. asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate1034 . 3. Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu promite binecuvântări abundente1035 . Atunci când răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfânt”1036 . VII. Lucrurile înfăţişate mai sus nu arată o opoziţie între Lege şi Evanghelia harului, ci o armonie între ele1037 , Duhul lui Mesia supunând şi abilitând voinţa omului de a face cu bucurie şi neconstrâns ceea ce cere voia lui Dumnezeu, revelată în Lege1038 . Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şi exemplificate în viaţa Domnului Iisus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile lui Dumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţi oamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeu cu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prin intermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc un simţământ al nevoii după un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin fapte(le Legii), dar roada ei este ascultarea de porunci(le Legii). Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are ca rezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupării pentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează puterea Domnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină.1039 Capitolul al XIX-lea DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT Puţini credincioşi biblici par să mai acorde astăzi atenţie termenului beryith, legământ, şi încă şi mai puţini par să fie capabili să relaţioneze corect din punct de vedere biblic Vechiul Legământ, încheiat de YHWH cu Avraham şi descendenţii săi etnici, detaliat prin Moise, şi Legământul Înnoit, încheiat cu credincioşii: 1032 Ex. 15:26. 1033 Prov. 3,1,2; 4:10,22. 1034 I Io. 3:22; conf. Ps. 66:18. 1035 Lev. 26:3-10; Deut. 28:1-12. 1036 Ex. 19:5,6; conf. I Pet. 2:5,9. 1037 Gal. 3:21. 1038 Ez. 36:27. 1039 Citat preluat din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea. 156
  • I. Legământul Înnoit a fost prevestit în Ieremia, 31:31-34, precum şi în Ezechiel, 11:19,20 şi 36:24-281040 . El are următoarele elemente: A. este făcut cu casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah; B. El pune Legea Sa înăuntrul lor, o scrie în inimile lor; C. El este Dumnezeul lor, iar ei poporul Său; D. El va fi cunoscut personal de fiecare din ei, prin faptul că le va ierta nelegiuirea şi nu-Şi va mai aduce aminte de păcatul lor; E. cunoaşterea lui Dumnezeu va fi personală şi nemijlocită de învăţători umani; F.înainte de venirea lui Adonai Mesia, legea ceremonială jucase un rol esenţial, slujind unui scop temporar şi fiind obligatorie pentru israeliţi până la „o vreme de îndreptare”1041 ; G. Legământul Înnoit a fost inaugurat de Dumnezeu prin Yeşua Mesia, cu discipolii Săi (descendenţi din casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah), simbolizat prin azima şi rodul viţei consumate la Cina Pascală1042 şi materializat efectiv prin moartea lui Yeşua Mesia pe cruce. Prin evenimentul cristic1043 , în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: elementele cultuale şi exterioare ale jertfelor şi ispăşirii, a preoţiei şi a lăcaşului sfânt – care acum sunt diferite – trebuie să fie substanţiate şi energizate de dragostea jertfitoare1044 ; H. Legământul Înnoit permite şi includerea ne-evreilor în sfera sa de cuprindere soteriologică1045 realitate denumită felurit: adoptarea Neamurilor ca sămânţă a lui Avraham1046 , altoirea Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti1047 etc.; I. Acum credincioşii, evrei şi ne-evrei, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce”1048 , pot să se apropie de Mântuitorul în mod nemijlocit, pentru că „trupul este al lui Mesia”1049 ; J. Legământul Înnoit nu este un eveniment unic şi singular, ci un proces de cunoaştere a lui YHWH, proces în care se intră la naşterea din nou şi se îmbogăţeşte în veşnicii1050 . II. Despre relaţia dintre Legea morală şi Legământul Înnoit: 1040 De asemenea, a fost reiterat în Evr. 8:8-12 şi 10:16,17. 1041 Evr. 9-10; cf. Gal. 3:19. 1042 Mat. 26:26-29; Mc. 14:22-25; Lc. 22:14-20; I Cor. 11:23-26. 1043 Evenimentul cristic este alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua. 1044 Lev. 19:18; Io. 13:34; 15:12-17; I Io. 2:7,8; 3:11-24; 4:21; Iac. 2:8; I Tes. 4:9; Ef. 5:2; I Pet. 1:22. Dragostea jertfitoare de legământ: ħesed (ebr.), agape (gr.). 1045 Fap. 10:15,28,34,35; 11:9,18; Ef. 2:11-22. 1046 Gal. 3:29, 4:7-29; Rom. 8:14-17. 1047 Is. 11:1,10, cf. cu Rom. 15:12; Rom. 11:16-24 1048 Ef. 2:14-16. 1049 Col. 2:17. 1050 I Cor. 13:12; I Io. 3:2. 157
  • A. Legea morală trebuie respectată de toţi oamenii1051 , nu numai în ceea ce priveşte cele conţinute în ea, ci şi privitor la respectul faţă de autoritatea lui Dumnezeu, Cel care a dat-o1052 : 1. Poruncile acestea nu erau date numai poporului Yisrael, ca popor paradigmatic, ci întregii omeniri. Primele patru porunci conţin îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar celelalte şase îndatoririle faţă de oameni1053 , poruncindu-se respectarea vieţii, a demnităţii şi a bunurilor semenilor. 2. „Decalogul – Cele Zece Porunci (Ex. 34:28) – constă din două părţi, sugerate de către cele două table de piatră pe care le-a scris Dumnezeu (Deut. 4:13). ...Această împărţire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Lc. 10:27; cf. Deut. 6:4,5; Lev. 19:18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit. Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al Pământului. Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinţilor lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deut. 4:6-9; 6:1-7). A şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicând a pofti ceea ce aparţine altora”1054 . III. Despre relaţia dintre legea civilă şi Legământul Înnoit: A. Teoretic, atunci când Yisrael a fost învins de Imperiul roman şi risipit printre ne-evrei, legea civilă proprie poporului evreu a fost abolită; B. Practic, echitatea sa generală mai este aplicabilă1055 şi popoarele ne- evreieşti ar avea parte de mari beneficii dacă ar ţine cont de ea1056 . IV. Despre relaţia dintre legea ceremonială şi Legământul Înnoit: 1051 Rom. 13:8-10; Iac. 2:8,10-12. 1052 Iac. 2:10,11. 1053 Deut. 10:4. 1054 După „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea. 1055 I Cor. 9:8-10. 1056 Deut. 4:6,8. 158
  • A. La moartea lui Mesia catapeteasma Templului a fost ruptă în două în mod supranatural, de sus pînă jos1057 , arătând aluziv sfârşitul valorii spirituale a serviciilor pământeşti de la Templu. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele credincioşilor. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce”1058 . Ceremoniile complexe – şi incapabile să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa1059 – au devenit inutile. Deci, autoritatea legii ceremoniale vizavi de mântuirea personală în cadrul comunitar, de ispăşire şi de apropierea de Dumnezeu, s-a sfârşit; B. Cu toate acestea, la prima venire a lui Adonai Mesia, tipul a împlinit antetipul numai parţial: de pildă, s-au împlinit o mare parte a profeţiilor mesianice, dar nu toate, câteva dintre Praznicele lui YHWH, dar nu toate etc.; C. Circumciderea băieţilor evrei în ziua a opta era o cerinţă din legământul avrahamic1060 anterioară dării Legii1061 şi includea şi pe bărbaţii care voiau să devină israeliţi1062 . Ea nu a fost menită să fie o metodă de dobândire a mântuirii, ci ca memorial al ascultării de Torah, un simbol al circumciziei inimii1063 ; D. Jertfele erau aduse numai pentru păcatele fără voie (adică cele pe care israelitul le recunoştea şi de care se lepăda) şi sunt expuse îndeosebi în Leviticul, 1-7: prima şi ultima jertfă adusă în timpul unei zile era jertfa necurmată1064 de dimineaţă şi de seară1065 . Toate celelalte daruri şi jertfe erau încadrate între acestea: 1. jertfa arsă de tot1066 era jertfa de bun miros/înmiresmată/ aromată1067 ; ea arăta identificarea israelitului credincios cu jertfa, precum şi un transfer dublu, cel al păcatelor omului asupra animalului şi al inocenţei animalului asupra omului; 2. jertfa de mâncare sau de grâne1068 : făina de cea mai bună calitate se frământa cu untdelemn şi tămâie, plus sare. Era aromată şi era „legată de celebrarea harului apropierii israelitului de Dumnezeu şi era un semn al reconsacrării israelitului în slujba Domnului”1069 ; 3. jertfa de mulţumire1070 ; 1057 Mat. 27:51. 1058 Col. 2:14; cf. Deut. 31:26. 1059 Evr. 10:4; 9:9,14. 1060 Gen. 17; 21:4; Io. 7:22,23. 1061 Lev. 12:3; Ios. 5. 1062 Ex. 12:48. 1063 Lev. 26:41; Deut. 10:16; 30:6; Ez. 36:26. 1064 Jertfa necurmată sau continuă, perpetuă: olah tamid (ebr.). 1065 Ex. 29:38-42; Num. 28:3. 1066 Jertfa arsă de tot sau arderea de tot: olah (ebr.) 1067 Lev. 1:3-17; 6:8-13; Is. 56:7; Ier. 33:18. 1068 Lev. 2:1-16; 6:14-23. A se vedea şi Is. 66:20; Ier. 33:18; Apoc. 8:1-4. Jertfa de mâncare sau de grâne: minħah (ebr.). 1069 Beniamin Fărăgău, Leviticul, Imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003, p. 60. 1070 Lev. 3:1-17; 7:11-36. Jertfa de mulţumire sau „de păci”: zevaħ şelamim (ebr.). 159
  • 4. jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate10711072 ; 5. jertfa pentru vină1073 ; 6. ţapii ispăşitori1074 ; 7. vaca roşie1075 şi apa de ispăşire1076 . E. Slujba de Mare Preot: a se vedea Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu; F. Locaşul sfânt1077 era Cortul1078 , denumit şi Cortul întâlnirii1079 cu Dumnezeu, din Exodul, 25-27, compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte. Mobilierul locaşului sfânt: 1. în Locul Preasfânt1080 : chivotul1081 cu capacul ispăşirii1082 ; 2. între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt: catapeteasma1083 ; 3. în Locul Sfânt1084 : masa cu pâinile pentru punerea înainte1085 ; sfeşnicul1086 ; altarul aurit al tămâierii1087 ; 4. în curte: altarul de aramă1088 şi ligheanul de aramă1089 ; G. Curăţia, respectiv necurăţia ritualică, este ilustrată prin distincţia între animale curate şi necurate, mâncăruri curate şi necurate, prin contactul fizic cu cadavre, prin dermatoze1090 şi scurgeri: Leviticul, 3:17; 6:26,27, cu privire la sânge şi grăsime; Leviticul, 11; 17:10-14, 19:26; sânge; Deuteronomul, 12:16,23-25; 15:23; I Samuel, 14:33,34; 20:25; Deuteronomul, 14:1-21a; Isaia, 65:4; 66:4,17) şi curăţări (după atingerea cadavrelor, de lepre şi de scurgeri: Leviticul, 12-15); H. Timpurile prestabilite1091 şi Praznicele: Şabatul, Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua Primelor Roade; Praznicul Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, Praznicul Corturilor, anul şabatic, jubileul1092 ; I. Toate acestea erau tipuri care urmau (şi unele încă urmează) să-şi întâlnească antetipul1093 ; 1071 Jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate: qorban ħatta’th (ebr.). 1072 Lev. 4:1-5:13; 6:24-30; 16:15. 1073 Lev. 5:14-6:7; 7:1-10; Is. 53:10. Jertfa pentru vină: qorban aşam (ebr.). 1074 Leviticul, 16: ziua de Yom Kippur. 1075 Numeri, 19. Vaca roşie: parah adumah (ebr.). 1076 Evr. 9:13. Apa de ispăşire sau de lustraţie: ħatta’th (ebr.). 1077 Locaşul sfânt sau sanctuarul: miqdaş (ebr.). 1078 Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa: Mişkan (ebr.). 1079 Cortul întâlnirii: ohel mo’ed (ebr.) 1080 Locul preasfânt: Qodeş ha-Qodeşim (ebr.). 1081 Chivotul: aron qodeş (ebr.). 1082 Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”: kapporeth (ebr.). 1083 Catapeteasma: paroħet (ebr.). 1084 Locul sfânt: ha-Qodeş (ebr.). 1085 Masa cu pâinile pentru punerea înainte: şulħan leħem ha-panim (ebr.). 1086 Sfeşnicul: menorah (ebr.). 1087 Altarul aurit al tămâierii: mizveaħ zaħav (ebr.). 1088 Altarul de aramă: mizveaħ (ebr.). 1089 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor neħoşet (ebr.). 1090 Lepră: ţara’at (ebr.). 1091 Timp prestabilit: mo’ed, pl. mo’adim (ebr.). 1092 A se vedea Exodul, 23; Leviticul, 16 şi 23; Deuteronomul, 16 etc. 1093 Evr. 10:1. 160
  • J. În timpul Exodului din Egipt, israeliţii au încălcat legământul făcut de Dumnezeu cu ei1094 . Ca atare, prin har, dar în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu S-a angajat să înnoiască Legământul Său. V. Legea ceremonială nu conţinea numai legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte, ci şi aspecte tipologice care-L prefigurau pe Mesia, darurile, acţiunile, suferinţele şi beneficiile Lui1095 . A. Despre circumcizia din Legământul Înnoit: 1. în cadrul Legământului Înnoit, Dumnezeu săvârşeşte tăierea împrejur a inimii. Dacă aceasta nu a avut loc, circumcizia fizică (pe care credincioşii mesianici au libertatea s-o facă fiilor lor) este utilă numai din punctul de vedere igienic1096 ; B. Despre jertfele1097 din Legământul Înnoit: 1. Arderea de tot din Noul Legământ tipiza natura impecabilă1098 a lui Mesia şi oferta ispăşirii1099 pentru Păcat1100 şi transferul păcatelor credinciosului asupra lui Mesia şi a dreptăţii Sale asupra credinciosului1101 ; 2. Jertfa de mâncare/grâne tipiza deplina consacrare/dedicare a lui Mesia faţă de planul şi scopurile Tatălui1102 ; 3. Jertfa de pace1103 arăta faptul că Mesia avea pace şi părtăşie cu Dumnezeu şi tipiza împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-o oferă El1104 ; 4. Jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină tipiza moartea substitutivă şi propiţiatoare1105 a lui Mesia1106 , adevăratul Miel Pascal1107 ; 5. Jertfa pentru vină arată că Mesia a plătit tot preţul vinei şi al răscumpărării noastre şi beneficiile sale se pot însuşi prin pocăinţă1108 ; 1094 Ier. 31:32. 1095 Evr. 10:1; Col. 2:17. 1096 Gal. 5:2-6; 6:15; Rom. 2:25-29; I Cor. 7:17-20; Col. 2:11-13; 3:11. 1097 „Toate tipurile de jertfe mijloceau ajungerea israelitului în prezenţa lui Dumnezeu. Or, conform afirmaţiilor Noului Testament, intrarea noastră slobodă la Tatăl este mijlocită de jertfa Domnului Isus Hristos.” Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 63. 1098 Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant. 1099 Ef. 5:2 şi II Cor. 2:15. 1100 O discutare biblică a sarx-ului, adică a naturii păcătoase în Rom. 7:15-24. 1101 I Cor. 1:30; II Cor. 5:21; Fil. 3:9. 1102 I Cor. 5:8; 11:23-32; Gal. 5:9; Mat. 16:12. 1103 De fapt, jertfa „de păci”, plural. 1104 I Cor. 11:23-32; Io. 16:33; Rom. 5:1; Ef. 2:14-17; 3:12; Col. 1:20,21. 1105 Propiţiere: din verbul evreiesc kafar, acoperire (cu referire la jertfele din Leviticul) şi verbul grecesc hilaskomai, a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă. Semnifică (jertfă de) ispăşire. 1106 Gal. 1:4; 2:20; Rom. 3:25; Evr. 7:27; 9:14; I Pet. 2:24; I Io. 1:5-2:2; 3:5; 4:10 etc. 1107 Io. 1:29,34; I Cor. 5:7; I Pet. 1:19; Apoc. 5:6-9. 1108 Is. 53:6-12, îndeosebi v.10 cu II Cor. 5:21. 161
  • 6. Ţapii ispăşitori din Leviticul 161109 , care curăţau Locul Preasfânt, Locul Sfânt, altarul, preotul şi casa lui, precum şi poporul, se recapitulează în El1110 ; 7. Vaca roşie şi apa de ispăşire din Numeri 19 se recapitulează în El, conform Evrei, 9:11-14; 8. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică1111 , jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile1112 şi contestă jertfa Fiului1113 ; 9. Credincioşii aduc jertfe duhovniceşti1114 ; în Noul Legământ arderea de tot apare în Epistola către romani, 12:1. Jertfa de laudă era una dintre jertfele de mulţumire1115 ; C. Despre preoţia din Legământul Înnoit (vezi mai întâi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu): 1. Înlocuirea efectivă a preoţiei aharonice cu preoţia melħiţedeqică a avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aharonice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus; 2. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi1116 , aducându-i în comunitatea sa de credinţă1117 . Fiecare credincios mesianic este un preot melħiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă; 3. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruaħ ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar1118 şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har1119 ; D. Despre Locaşul sfânt: 1.Cortul/Tabernacolul, Templul (locul întâlnirii cu Dumnezeu) reproducea Templul din Ceruri1120 ; 2.De-asemenea, Yeşua Mesia este împlinirea parţială a Templului, El fiind venit să „cortuluiască” printre oameni1121 ; 3.Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exodul, 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel1122 Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui 1109 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.). 1110 Evr. 1:3, 4:14-16, 9:11-14. 1111 Io. 1:29,36; I Cor. 5:7; Evr. 9:12,14; 10:12,14 etc. 1112 Dan. 9:27; Io. 19:30; Evr. 9:11-14,27,28 etc. 1113 Evr. 7:25-27; 10:18. 1114 Prefigurate în Ps. 40:6-8; 50:14,23; 51:17. 1115 Leviticul, 3; 7:11-15; Os. 14:2; Ps. 50:14,23; 51:17; 69:30,31; 107:22; I Pet. 2:5; Evr. 13:15,16. 1116 I Pet. 2:5-9. 1117 Qehilah, sau ekklesia din Mat. 16:18; II Tim. 2:19. 1118 Ex. 31:1-11; I Cor. 12:4-7. 1119 Dar provenit din har: charisma (gr.). 1120 Ex. 25:9; 26:30; Apoc. 11:19; 15:5; 16:1,17. 1121 Io. 1:14. 1122 Ez. 10-11. 162
  • credincios mesianic la nivel individual1123 şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici1124 ; 4.Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor1125 , om (salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur); 5.capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume1126 ; 6.în chivot era Legea1127 , după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era Legea1128 ; 7. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon1129 , simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua1130 ; 8.în chivot era omerul cu mană1131 ; 9.catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la moartea lui Yeşua1132 semnifica trupul Său1133 ; 10. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite1134 face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti; 11. pervazul mesei1135 semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Ioan, 10:28b,29b); 12. sfeşnicul1136 şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua1137 ; 13. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia1138 , care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină; 14. untdelemnul1139 de măsline pentru sfeşnic1140 era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane1141 ; 15. untdelemnul pentru ungerea sfântă1142 semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate1143 ; 1123 I Cor. 6:19,20. 1124 I Cor. 3:9-17,23; Ef. 2:20-22; Evr. 3:6; I Pet. 2:5. 1125 Ps. 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35. 1126 Evr. 2:16,17b. 1127 Ex. 25:16. 1128 Ps. 40:8; a se vedea şi Ps. 37:31; Ier. 31:33; II Cor. 3:3; Evr. 10:16. 1129 Num. 17:10. 1130 Io. 1:4; 11:25,26a. 1131 Ex. 16:32,33; Io. 6:32-35, 48-59. 1132 Mat. 27:51; Mc. 15:38; Lc. 23:45. 1133 Evr. 10:20. 1134 Ex. 25:23-29; 37:10-16. Turtă sfinţită: ħallah (ebr.). 1135 Ex. 25:25; 37:12. 1136 Ex. 25:31-40; 37:17-24. Sfeşnicul, sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe: menorah (ebr.). 1137 Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5. 1138 Apoc. 1:12,13. 1139 Untdelemen: şemen (ebr.). 1140 Ex. 27:20,21; Lev. 24:1-4. 1141 Mat. 26:36; Mc. 14:32. Ghetsemane: „Teasc de untdelemn”, locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobirea sufletească şi fizică a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. 1142 Ex. 30:22-33. 1143 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare, în conformitate cu Epistola lui Iacov, 5:13-16. A se vedea, de exemplu 163
  • E. Despre curăţia, respectiv necurăţia ritualică în Legământul Înnoit: 1. Legământul Înnoit nu a diluat distincţia dintre animale curate şi necurate, respectiv mâncăruri curate şi necurate, aşa cum pare să afirme Evrei, 8:131144 şi 10:9b1145 vizavi de Legământul mozaic, întrucât acestea au fost date anterior instituirii Legământului mozaic: Genesa, 7:2,8; Genesa, 9:4.1146 Legământul mozaic doar a adus precizări şi exemplificări îndeosebi în cărţi de genul Leviticul. Ca atare, nu mâncăm animalele necurate enumerate în Leviticul 11, nu consumăm sânge1147 şi nu fierbem iedul în laptele mamei lui1148 şi nici nu mâncăm animale care au murit singure, prin accidente sau de moarte bună1149 ; 2. Legământul Înnoit este superior celui Vechi, curăţarea fiind făcută în Ceruri1150 ; 3. Prin el se curăţă păcatul1151 , duhul1152 , cugetul1153 şi inima1154 . F. Despre timpurile prestabilite şi praznicele sfinte: vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre praznicele sfinte”; G. Relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit poate fi înfăţişată în formă tabelară1155 : Cartea Leviticul Epistola către Evrei Vechiul Legământ (temporar) Evrei 7:22; 8:6,13; 10:20 Legământul Înnoit (permanent) Promisiuni învechite Evrei 8:6-13 Promisiuni mai bune http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şi http://www.hebroots.com/tabernac.html 1144 „Prin faptul că zice: «Un nou legământ», a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” 1145 „...El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” 1146 A se vedea şi Legile noahice. 1147 Deut. 12:16,23; I Sam. 14:33. 1148 Ex. 23:19, 34:26; Deut. 14:21. Acestea erau rituri păgâne. 1149 Lev. 22:8. 1150 Evr. 9:11,12,23,24. 1151 Io. 1:29; Evr. 10:12,14. 1152 II Cor. 7:1. 1153 Evr. 9:13,14; 10:22. 1154 Evr. 10:22. 1155 După John F. McArthur (ed.), The MacArthur Study Bible, New King James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997, p. 160. 164
  • O umbră Evrei 5; 9:23,24; 10:1 Realitatea Mulţi preoţi aharonici Evrei 6:19-7:25 Un singur preot melħiţedeqic Preoţie păcătoasă Evrei 7:26,27; 9:7 Preoţie impecabilă Preoţie limitată de moarte Evrei 7:16,17,23,24 Preoţie veşnică Jertfe animale Evrei 9:11-15,26; 10:4-10,19 Jertfa Fiului lui Dumnezeu Jertfe zilnice Evrei7:27;9:12,25,26;10:9,10,12 Jertfă o dată pentru totdeauna Jertfe perpetue Evrei 10:11-14,18 Jertfele animale nu mai sunt necesare Ispăşire anuală Evrei 7:25; 9:12,15; 10:1-4,12 Propiţiere veşnică Capitolul al XX-lea DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE) 165
  • Termenul „religie” provine din latinescul religio. Una din explicaţiile etimologice ale termenului este că acesta ar proveni din latinescul „re-ligare”, care înseamnă „a re- lega”, „a lega din nou”. Dacă aceasta este explicaţia, atunci termenul revelează dorinţa omului de a se re-lega de divinitate de care ştie că s-a înstrăinat, într-un fel sau altul... Religia se naşte din dorinţa de relegare de Zeu, pentru a fi mântuit. Modul în care „religiile” expun mântuirea este extrem de diferit. Noi vom prezenta, în cele ce urmează, dogma pe care o susţinem cu privire la mântuire: I. Generalităţi: A. Prin virtutea creaţiei, în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este întipărită ideea de Divin şi transcendent, precum şi nevoia de relaţie cu Divinitatea care l-a creat, o relaţie care conţine dorinţa aprinsă de închinare1156 ; B. Omul este conştient că, prin păcatul originar, el s-a „rupt” de Divin şi că merită pedeapsa din partea unui Judecător. Altfel spus, al doilea element niebuhrian este „sentimentul obligaţiei morale, pus în conştiinţa unui om de undeva de dincolo de sine şi al nevredniciei morale înaintea unui judecător”; C. De-asemenea, omul ştie că trebuie să existe un mod de re-legare de Dumnezeire. El are al treilea element, „dorinţa după iertare”; D. Una din minciunile majore pe care natura căzută1157 a omului i le comunică acestuia este că el, omul, poate cumva să facă fapte meritorii sau pune la lucru puteri sufleteşti, gnostice, care-l pot ajuta să dobândească sau să agonisească mântuirea. Eforturile umane de mântuire, concretizate în sisteme, nasc rituri, ritualuri, culte, secte, religii false; E. Sfânta Scriptură spune, însă, că orice faptă, fie ea chiar şi dreaptă, făcută de om în vederea mântuirii sale are o dorinţă egoistă şi o motivaţie păcătoasă, fiind o faptă moartă1158 . Nici măcar faptele drepte cerute de Torah1159 nu au mântuit vreodată pe cineva1160 ; F. Aceste fapte moarte nu numai că întinează cugetul, dar îl şi înşeală pe om într-un mod dublu: contestă puterea lui Mesia de a mântui pe deplin, şi încearcă să adauge efortul propriu, uman, la lucrarea dumnezeiască a lui Yeşua, erijându-l pe om în postura (imposibilă) de co-mântuitor al său; G. Rezultă că mântuirea poate fi făurită în întregime în exteriorul omului1161 , exclusiv pe baza harului şi a îndurării lui Dumnezeu1162 ; H. Din această stare jalnică şi mortală de păcătoşenie1163 , omul poate fi mântuit numai dacă pentru păcatul său se aduce o jertfă aptă să ispăşească 1156 „La întâlnirea dintre om şi Dumnezeu pot fi observate trei elemente: primul este un sentiment de reverenţă şi de dependenţă înaintea grandorii Originii absolute a fiinţei.” R. Niebuhr. 1157 Natura căzută, adamică a omului, firea pământească, păcătoasă: sarx (gr.) 1158 Is. 64:6; Ps. 47:7-10; Evr. 6:1; 9:14. 1159 Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. 1160 Gen. 15:6; Epistola către galateni; Epistola către romani, 2-6; Ef. 2:8,9; Tit 3:5; Evr. 11:6,39; Iac. 2:10. 1161 Io. 14:6. 1162 Fil. 2:13. 1163 Gen. 2:17; Iov 25:4; Iac. 1:15; Rom. 3:23; 5:12; 6:23. 166
  • păcatul şi să-l substituie pe om înaintea Celui în faţa şi împotriva Căruia s- a păcătuit. Ea poate fi adusă numai de un agent moral născut fără păcat1164 , care trăieşte fără păcat1165 şi acceptă voluntar şi neconstrâns jertfa de sine1166 . Numai acest cineva poate mântui omenirea1167 , oferind acces ulterior la Tatăl1168 . Această ocazie de mântuire se fundamentează exclusiv pe harul1169 şi îndurarea lui Dumnezeu1170 , manifestate în mod obiectiv în opera sacrificială ispăşitoare şi răscumpărătoare săvârşită de Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ1171 , şi rezultă în regenerarea făcută de Duhul Sfânt1172 ; I. Orice esenţă (interioară) se va manifesta prin aparenţe (exterioare). Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele o ajută să se desăvârşească1173 ; J. Chiar şi atunci când un om se pocăieşte de păcatele sale şi-şi pune credinţa în Yeşua ha-Maşiyaħ, recunoscându-L ca Stăpân (Adonai) şi Mântuitor al său, fiind născut din nou şi regenerat, el tot va păstra principiul Păcatului, natura adamică1174 şi intenţiile naturii rămân păcătoase1175 . Va avea, deci, atât natura adamică, provenită din naşterea naturală, cât şi natura dumnezeiască, altoită în el din naşterea din nou/de sus1176 ; II. Ordinea mântuirii1177 : mântuirea trebuia nu numai realizată o dată pentru totdeauna1178 prin evenimentul cristic, ci şi aplicată în cazul fiecărui credincios, în cadru comunitar: A. Alegerea: Dumnezeu alege în Mesia o comunitate în vederea mântuirii sale; B. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei; C. Naşterea din nou/de sus: regenerarea; D. Pocăinţa şi credinţa: convertirea; E. Îndreptăţirea: statutul legal; F. Adopţia în familia lui Dumnezeu; G. Sfinţirea: tot mai asemănători cu Yeşua; H. Perseverarea: rămânerea în credinţă; I. Siguranţa harului şi a mântuirii; J. Moartea: plecarea pentru a fi cu Adonai; K. Slăvirea: primirea unui trup înviat. 1164 Evr. 1:9; 4:15; I Io. 3:5. 1165 Io. 8:46. 1166 Ps. 40:7,8; Io. 10:17,18; Evr. 10:7-10. 1167 I Tes. 1:10; II Cor. 3:5; Evr. 2:14,15. 1168 Io. 14:6; Evr. 4:16; 10:19,20. 1169 Ef. 2:8,9. 1170 Fil. 2:13. 1171 Lev. 17:11; Is. 53; Dan. 9:24-26; I Cor. 15:22; Evr. 9:11-14, 28; 10:12,14; Io. 1:12; 3:36. Gaal (ebr.): ruda răscumpărătoare. 1172 Io. 3:3-8; Tit 3:4-7; a se vedea şi Io. 1:12,13; Ef. 1:4-7; 2:8-10; I Pet. 1:18,19. 1173 Gen. 15:6, Gal. 3:6 şi Rom. 4 confirmate faptic şi comentate în Gen. 22:1-19, Evr. 11:17-19 şi Iac. 2:14- 26; Num. 25:6-13 comentat în Ps. 106:29-31; Ios. 2:1-21 cu Iac. 2:25 şi Evr. 11:31; Ef. 2:8,9 şi 10; Iac. 2:14-26; II Pet. 1:3,4 şi 5-11. 1174 Natura adamică: sarx (gr.) 1175 Rom. 7:18,23-25; Iov 25:4; Ecl. 7:20; I Io. 1:8. 1176 Gal. 5:17; I Pet. 2:11; II Pet. 1:4. A se vedea şi capitolul Despre voinţa liberă. 1177 Ordinea mântuirii: ordo salutis (lat.). 1178 Io. 17:4; 19:30; Apoc. 21:6. 167
  • III. Alegerea: actul prin care, înainte de creaţie, numai Dumnezeul iubitor şi drept a ales numai în Mesia, o comunitate de oameni (qehilah) care să creadă în El în vederea sfinţirii şi a mântuirii. A. Alegerea se vede încă din cărţile „Vechiului Legământ”: pe baza harului şi a alegerii suverane1179 patriarhii Avraham, Yiţħaq, Yaakov şi poporul evreu au fost aleşi pentru ca, prin ei, Dumnezeu să re-dăruiască lumii întregi credinţa monoteistă1180 , să se demonstreze ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu1181 , să le fie încredinţate Sfintele Scripturi spre păstrare şi transmitere1182 şi să-L aducă în lume pe Mesia1183 . Alegerea poporului evreu a fost în mod primordial în vederea slujirii şi preoţirii. B. Înainte de întemeierea lumii1184 , Dumnezeu a ales în mod suveran ca mediul în care comunitatea de credincioşi (qehilah) să fie mântuiţi să fie „în Mesia”1185 , adică numai în Numele şi pe baza lucrării şi jertfei Sale1186 . Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care, prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Mântuirea nu este individuală, ci personală, în cadrul comunităţii de credinţă. Aceste persoane sunt născute din nou, se sfinţesc şi vor fi mântuiţi1187 . C. Alegerea, deci, originează numai din Dumnezeu, este pretemporală, este „în Mesia” şi comunitară. IV. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei. A. „Chemarea eficace este actul lui Dumnezeu Tatăl care vorbeşte prin vestirea Evangheliei de către oameni, prin care îi cheamă pe oameni la El în aşa fel încât aceştia răspund printr-o credinţă mântuitoare”1188 . B. Prin Cuvântul Său şi prin Duhul Lui, Dumnezeu cheamă1189 din starea de păcat şi de moarte în care se aflau prin natura lor, la har şi la mântuire prin Yeşua ha-Maşiyaħ1190 . C. Dumnezeu luminează mintea oamenilor pentru a putea înţelege în mod spiritual şi pentru mântuirea lor lucrurile Sale1191 ; le înlocuieşte inima de piatră cu una de carne1192 ; le înduplecă voinţa1193 şi îi atrage spre Yeşua1194 . 1179 Deut. 9:4,5; 7:7,8. 1180 Deut. 6:4, cu Is. 43:10-12. 1181 Deut. 33:26-29; I Cr. 17:20,21; Ps. 144:5; I Cor. 10:6,11. 1182 Deut. 4:5-8; Rom. 3:1,2; 15:4. 1183 Gen. 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Sam. 7:12-16; Is. 7:14; 9:6; Mat. 1:1; Gal. 4:4; Rom. 1:3. A se vedea şi capitolul Israelologie şi laologie. 1184 Ef. 1:4; I Pet. 1:20. 1185 Ef. 1:4. 1186 Is. 42:1,6; Fap. 4:12; 20:28; Ef. 1:4-12. 1187 I Tes. 1:4,5; II Tes. 2:13; Rom. 8:28-30; Ef. 1:4-11; II Tim. 1:9; 2:10; I Pet. 1:1,2. 1188 Wayne Grudem, op. cit., p. 725. 1189 Rom. 8:30; II Tes. 2:14. 1190 Ef. 2:1-6. 1191 Fap. 26:18; Ef. 1:17,18. 1192 Ez. 36:26. 1193 Ier. 31:18 cu Plân. 5:21. 1194 Deut. 30:6; Ez. 36:27; Ef. 1:19. 168
  • D. Această chemare se face numai prin harul lui Dumnezeu gratuit şi special, nu ca şi cum Dumnezeu ar fi fost determinat să facă aceasta datorită vreunei calităţi sau merit pe care El ar fi cunoscut dinainte că omul urma să o aibă1195 . În convertirea sa, omul este totalmente pasiv, el fiind mort în păcat şi fărădelege, până va fi schimbat şi înnoit de Duhul Sfânt1196 . Prin har, însă, omul ajunge capabil să răspundă acestei chemări şi să îmbrăţişeze harul oferit şi conţinut în ea, printr-o putere cu nimic mai prejos decât aceea care L-a înviat pe Mesia dintre cei morţi1197 . E. Copiii care mor foarte mici sunt regeneraţi şi mântuiţi de Mesia prin Duhul Sfânt1198 , care lucrează suveran în timpurile, în locurile şi în modurile vrute de El1199 . F. Cei care nu-L primesc pe Mesia şi adevărul mesianic, chiar dacă sunt credincioşi în a-şi conduce vieţile conform luminii naturii şi legii religiei pe care o profesează, nu vor fi mântuiţi1200 . V. Naşterea din nou/ de sus1201 : A. Naşterea din nou este un act tainic al lui Dumnezeu prin care omului i se dă o nouă viaţă spirituală1202 ; B. Naşterea din nou este o lucrare supranaturală săvârşită instantaneu, nu treptat, de Ruaħ ha-Qodeş prin Cuvântul lui Dumnezeu1203 . Pe lângă bios, viaţa biologică, omului care are parte de imensul privilegiu al naşterii din nou i se împărtăşeşte şi natura dumnezeiască1204 şi zoē, viaţa dumnezeiască1205 . În această naştere din nou, păcătosul care s-a pocăit răspunde prin credinţă mântuirii date lui de către Dumnezeu; C. Naşterea din nou autentică se manifestă prin roade vrednice de pocăinţă, arătate în atitudini şi comportament conforme voii lui Dumnezeu. Faptele bune vor fi dovada obiectivă şi roadele ei caracteristice1206 . Această ascultare îl va face pe credincios să devină tot mai asemănător chipului lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ1207 . Procesul de asemănare şi de conformare va culmina cu slăvirea credinciosului la revenirea lui Mesia1208 . VI. Pocăinţa şi credinţa: convertirea. A. Convertirea: „răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim de păcatele noastre în mod sincer şi ne punem încrederea în Mesia pentru mântuire”1209 . Pocăinţa iniţială şi credinţa sunt cele două faţete 1195 II Tim. 1:9; Ef. 2:8. 1196 I Cor. 2:14; Ef. 2:5; Io. 5:25. 1197 Ef. 1:19,20. 1198 Io. 3:3,5,6. 1199 Io. 3:8. 1200 Fap. 4:12; Io. 4:22; 17:3. 1201 Io. 3:3-8. În limba greacă, anothen înseamnă atât „de sus” cât şi „din nou”. În terminologie teologică acestei doctrine i se mai spune şi „regenerare”. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării 1202 Wayne Grudem, op. cit., p. 732. 1203 Io. 5:25; I Pet. 1:23. 1204 II Pet. 1:4. 1205 Io. 3:3-8; Tit 3:5. 1206 I Cor. 6:19,20; Ef. 5:17-21; Fil. 2:12b; Col. 3:12-17; II Pet. 1:4-11. 1207 II Cor. 3:18. 1208 Rom. 8:16,17; II Pet. 1:4; I Io. 3:2,3. 1209 Wayne Grudem, op. cit., p. 743. 169
  • subordonate ale convertirii, conceptul supraordonat1210 . Prin har suveran, Dumnezeu dăruieşte pocăinţa şi credinţa care duc la viaţa spirituală autentică şi la mântuire1211 . Convertirea este o deschidere a inimii1212 ; o deschidere şi o luminare a ochilor orbiţi1213 ; o înviere din nou1214 şi căpătarea unei noi înţelegeri1215 . B. Pocăinţa1216 care duce la viaţă este „un har mântuitor prin care păcătosul, convins de păcatul său, şi înţelegând mila lui Dumnezeu1217 în Mesia, se întoarce, urând păcatul1218 , spre Dumnezeu1219 , având un scop nou şi străduindu-se să trăiască cu Mesia în conformitate cu toate poruncile Sale”1220 . 1. Prin lucrarea lui Dumnezeu1221 , oamenii sunt iluminaţi şi devin conştienţi de stricăciunile pe care le provoacă păcatul lor1222 , ajung să îl regrete profund1223 şi să-l urască1224 şi se leapădă de el1225 . C. Modul de manifestare exterioară al pocăinţei interioare. Pocăinţa care are loc lăuntric faţă de Dumnezeu (şi faţă de semeni, dacă s-a păcătuit şi faţă de ei), se manifestă în exterior în următoarele moduri: 1. Păcătosul îşi mărturiseşte public păcatul1226 ; 2. Păcătosul mărturiseşte calitatea de Suveran, de Judecător şi de Mântuitor a lui Mesia1227 ; 3. Păcătosul se leapădă de păcat1228 ; 4. Dacă este cazul, păcătosul ispăşeşte pentru păcat prin despăgubiri1229 ; 5. Păcătosul care s-a pocăit se întoarce „de la întunericul idolatriei, de la păcat şi de la domnia lui Satan la închinarea şi slujirea Dumnezeului adevărat1230 ” şi a Fiului Său, Yeşua ha-Maşiyaħ1231 . 1210 Pocăinţă şi convertire: Fap. 3:19; 26:20; credinţă şi convertire: Fap. 11:21. 1211 Mc. 1:15; Lc. 13:3; 22:31,32; 24:47; Fap. 2:38; 3:19; 5:31; 17:30; Tit 3:4-6. 1212 Fap. 16:14. 1213 II Cor. 4:4-6. 1214 Ef. 2:1. 1215 I Io. 5:20. 1216 Pocăinţă: teşuvah (ebr.); metanoia (gr.). 1217 Os. 11:8-11; Ieremia, 3. 1218 Ps. 119:104,128; Evr. 1:9. 1219 Deut. 4:23-31; 30:1-10; I Sam. 7:3; I Re. 8:33-40,46-53; II Re. 17:13; II Cr. 7:14; 15:4; 30:6-9; Ioel 2:12-14; Is. 55:6,7; Ier. 4:1; Ez. 14:6; 18:21-24,30-32; 33:11-16; Dan. 9:3; Nee. 1:9; Zah. 1:3. 1220 John Murray, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, Marea Britanie, trad. Dinu Moga, p. 135. F.a. 1221 Ier. 31:18 cu Plân. 5:21; Zah. 12:10; Io. 16:8-11; Fap. 11:18; Fil. 2:12,13. 1222 Aspectul intelectual al pocăinţei: Ps. 119:105,130; Io. 16:8-11. 1223 Aspectul emoţional: „străpungerea inimii” din Fap. 2:37. 1224 Evr. 1:9. 1225 Aspectul voliţional: II Re. 22-23:30 cu II Cr. 34-35; Iona 3:8; Ez. 36:31; Prov. 28:13; Lc. 15:10; 19:1- 10; II Cor. 7:10,11. 1226 Lev. 5:5; 26:40; Num. 5:7; Os. 14:1,2; Mat. 3:6; Mc. 1:5; Lc. 15:11-24; Iac. 5:16. Vidui (ebr.), exhomologia (gr.): spovedanie. 1227 Rom. 10:9,10; Mat. 10:32; Lc. 9:26. 1228 Prov. 28:13; Mat. 3:8-10; Col. 3:8,9; Ef. 4:17,20-32; Evr. 12:1; I Pet. 2:1,2; I Io. 1:6; 2:1-6. 1229 Ex. 21:18 ş. urm.; capitolul 22; Lev. 6:1-7; Num. 5:5-8; Ez. 33:11-16; Lc. 19:8. 1230 Fap. 14:15; 26:18; I Tes. 1:9. 1231 I Pet. 2:25. 170
  • B. YHWH dăruieşte Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor numai prin Yeşua1232 , care a fost înălţat de Dumnezeu şi a fost făcut Adonai şi Mântuitor1233 . C. Pocăinţa iniţială care, dimpreună cu credinţa, plasează omul într-o relaţie mântuitoare1234 , este de aceeaşi natură cu pocăinţa ca sacrament1235 , dar distinctă de aceasta1236 . D. Credinţa1237 : „Credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Yeşua Mesia ca Persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.” Ea este „interacţiunea triunghiulară reciproc consolidatoare dintre (1) cunoaşterea (da'at) adevărului (emet), (2) încrederea în acest adevăr revelat şi (3) înfăptuirea provenită din ascultare. Termenul emunah este foarte bogat şi conţine în sine şi conceptele de dragoste faţă de Atotputernicul, de statornicie, de verticalitate şi credincioşie.” „Acum, vom poseda o definiţie corectă a credinţei dacă o vom denumi o cunoaştere certă şi fermă a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, fondată pe adevărul promisiunii date gratuit în Hristos, atât revelată minţilor noastre, cât şi pecetluită pe inimile noastre prin Duhul Sfânt”1238 : 1. Prin har, Duhul lui Mesia conduce oamenii spre auzirea Cuvântului Evangheliei1239 şi le împărtăşeşte credinţa mântuitoare în adevărurile Evangheliei1240 ; 2. Această credinţă mântuitoare1241 este aceea că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Dumnezeu, Stăpân şi Mesia1242 . Altfel spus, acţiunile principale ale credinţei mântuitoare duc la o relaţie nemijlocită cu Yeşua ha-Maşiyaħ, omul acceptând, primind şi punându-şi credinţa numai în El pentru îndreptăţire, sfinţire şi viaţă veşnică, în virtutea legământului harului1243 ; 3. Credinţa împărtăşită oamenilor este ulterior consolidată şi înmulţită1244 prin mijloacele harului: rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi1245 , faptele drepte1246 , ascultarea învăţăturilor biblice1247 , străduinţa de a cultiva virtuţile1248 , sacramentele; 1232 Fap. 4:12. 1233 Fap. 5:31. 1234 Fap. 20:21; 26:20. 1235 A se vedea şi capitolul Despre sacramente, subcapitolul „Despre sacramentul pocăinţei”. 1236 II Cor. 7:10; Apoc. 3:19. 1237 Credinţă: emunah (ebr.); pistis (gr.). 1238 Jean Calvin, apud Colin Gunton, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003, p. 6. 1239 Rom. 10:17,10,11,9. 1240 Iac. 1:18; I Pet. 1:23,25. 1241 II Cor. 4:13; Ef. 2:8. 1242 Io. 1:1,34,49; 20,28,31; Tit 2:13. 1243 Io. 1:12; Fap. 16:31; Gal. 2:20; Fap. 15:11. 1244 Lc. 17:5; I Pet. 2:2; Fap. 20:32. 1245 Fap. 2:42; 17:11; 20:32. 1246 Tit 2:11-13; 3:14; II Pet. 1:3-11. 1247 Rom. 10:17. 1248 II Pet. 1:5-8. 171
  • 4. Prin credinţa consolidată, credinciosul crede a fi adevărat tot ceea ce este descoperit în Cuvânt ca şi autoritatea lui Dumnezeu Însuşi1249 , şi înţelege că acest Cuvânt, deşi dat oamenilor, receptat de ei şi transmis altora, este infinit superior oricărei alte scrieri şi lucrurilor din lume1250 , şi descoperă slava lui Dumnezeu în atributele Sale, excelenţa lui Mesia în atributele şi acţiunile Sale, şi puterea şi plinătatea Duhului Sfânt în lucrările şi slujbele Lui. Astfel, credinciosul este în măsură să îşi odihnească sufletul în adevărurile crezute1251 ; acţionând diferit în funcţie de ceea ce conţine un anumit pasaj1252 ; supunându-se în ascultare poruncilor1253 ; şi îmbrăţişând promisiunile lui Dumnezeu pentru această viaţă şi pentru cea viitoare1254 ; 5. Această credinţă poate să difere în intensitate; ea poate fi slabă sau tare1255 , totuşi, este la fel de preţioasă ca şi credinţa apostolică1256 , şi a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna1257 ; aşadar, chiar dacă de multe ori este atacată şi slăbită, această credinţă1258 câştigă victoria1259 , crescând până la obţinerea unei siguranţe depline prin Mesia1260 , care este atât Autorul cât şi Desăvârşitorul credinţei noastre1261 . E. Pocăinţa de faptele moarte1262 faţă de Dumnezeu şi credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ trebuie proclamată atât iudeilor, cât şi neamurilor1263 . VII. A fi socotit neprihănit: îndreptăţirea. A. Îndreptăţirea a fost desemnată prin mai mulţi termeni şi sintagme: stare după voia lui YHWH, neprihănire, conformare cu standardul divin, dreptitudine, justificare. B. Îndreptăţirea omului înaintea lui YHWH este un act juridic dumnezeiesc, săvârşit instantaneu, prin care Dumnezeu consideră că păcatele noastre sunt iertate iar dreptatea lui Mesia ne aparţine şi, concomitent, îi declară drepţi, neprihăniţi, îi îndreptăţeşte, pe cei care, prin credinţa în Mesia, se pocăiesc de păcatele lor1264 şi-L mărturisesc ca Adonai/Domn suveran1265 . 1249 Fap. 24:14. 1250 Is. 55:8,9; Ps. 19:7-10; 119:72. 1251 II Tim. 1:12. 1252 Io. 15:14. 1253 Is. 66:2. 1254 Evr. 11:13. 1255 Evr. 5:13,14; Mat. 6:30; Rom. 4:19,20. 1256 II Pet. 1:1. 1257 Iuda, 3. 1258 S-a spus: „Emunah este un foc strălucitor în inimă, nu o mărturisire intelectuală a doctrinelor; ea este primită, nu învăţată; este o lucrare a lui Ruaħ ha-Qodeş.” 1259 Ef. 6:16; I Io. 5:4,5 1260 Evr. 6:11,12; Col. 2:2. 1261 Evr. 12:2. 1262 Evr. 6:1. 1263 Fap. 20:21. 1264 Lc. 13:3; Fap. 2:38; 3:19; 11:18; II Cor. 7:10; Rom. 2:4; Is. 55:6,7. 1265 Rom. 10:9,10; I Cor. 12:3; II Cor. 4:5; Fil. 2:11. 172
  • Ei cred că păcatele lor au fost transferate asupra lui Mesia1266 şi că dreptatea Sa a fost transferată în contul lor1267 . C. Prin acest minunat mijloc al credinţei, Dumnezeu poate fi drept, îndreptăţind, totuşi, pe cel care crede în Yeşua1268 . D. Pe aceştia, El i-a îndreptăţit fără plată1269 , iertându-le păcatele şi considerându-i şi acceptându-i ca drepţi1270 ; nu mulţumită vreunei virtuţi sau lucru bun găsit în ei sau făcut de ei1271 , ci numai de dragul lui Mesia1272 . Dumnezeu nu pune această dreptate pe seama credinţei, a acţiunii de a crede, sau a vreunei ascultări evanghelice, ci pe seama ascultării depline a lui Mesia faţă de întreaga Lege (Torah, ebr.) şi considerând ascultarea lui Mesia ca singura şi deplina lor îndreptăţire1273 . Deci, credincioşii primesc şi rămân în El şi în dreptatea Lui prin credinţă, o credinţă pe care nu o au prin ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu1274 . E. Aşadar, credinţa, primind-o şi rămânând în Mesia şi în dreptatea Sa, este singurul mijloc de îndreptăţire1275 ; totuşi, credinţa nu se găseşte singură în persoana îndreptăţită, ci este însoţită întotdeauna de toate celelalte haruri mântuitoare, şi nu este o credinţă moartă, ci se manifestă prin dragoste1276 şi prin fapte1277 . F. Prin ascultarea şi moartea Lui, Mesia a plătit pe deplin datoria celor care sunt îndreptăţiţi; şi, prin jertfa de Sine de pe cruce, ispăşind în locul lor pedeapsa care li se cuvenea, a satisfăcut în mod real şi pe deplin justiţia lui Dumnezeu în locul lor1278 ; totuşi, deşi El a fost dăruit lor de către Tatăl, şi ascultarea Lui a fost acceptată în locul lor, ambele în mod gratuit, fără vreo contribuţie din partea lor1279 , îndreptăţirea lor se face numai prin har, pentru ca şi justiţia exactă şi harul bogat ale lui Dumnezeu să fie slăvite în îndreptăţirea păcătoşilor1280 . G. La timpul prestabilit (kairos, gr.), Mesia a murit pentru păcatele credincioşilor şi a înviat din morţi pentru îndreptăţirea lor1281 . Totuşi, ei nu sunt îndreptăţiţi în mod personal până când, prin Ruaħ ha-Qodeş, ei sunt transformaţi după chipul lui Mesia1282 . 1266 Col. 2:14; I Pet. 2:24. 1267 I Cor. 1:2,30; 6:11; II Cor. 5:21. Acest transfer poate fi denumit şi „imputare”. 1268 Rom. 3:26. 1269 Rom. 3:24; 8:30. 1270 Sau: neprihăniţi. Rom. 4:5-8; Ef. 1:7. 1271 Rom. 3:20; 4:6. 1272 I Cor. 1:30,31; Rom. 5:17-19. 1273 Fil. 3:8,9; Ef. 2:8-10. 1274 Io. 1:12; Rom. 5:17. 1275 Rom. 3:28. 1276 Gal. 5:6; Iac. 2:17,22,26. 1277 Gen. 15:6, Gal. 3:6 şi Rom. 4 confirmate faptic şi comentate în Gen. 22:1-19, Evr. 11:17-19 şi Iac. 2:14- 26; Num. 25:6-13 comentat în Ps. 106:29-31; Ios. 2:1-21 cu Iac. 2:25 şi Evr. 11:31; Ef. 2:8,9 şi 10; Iac. 2:14-26; II Pet. 1:3,4 şi 5-11. 1278 Evr. 9:12,14; 10:12,14; I Pet. 1:18,19; Is. 53:5,6. 1279 Rom. 8:32; II Cor. 5:21. 1280 Rom. 3:26; Ef. 1:6-7;2:7. 1281 Rom. 4:25. 1282 Col. 1:21,22; Tit 3:4-7; I Pet. 1:2. 173
  • H. YHWH continuă să ierte păcatele celor care sunt îndreptăţiţi1283 . Credincioşii pot să cadă în dizgraţia părintească a lui Dumnezeu1284 prin păcat; ajunşi în această stare ei nu mai beneficiază de lumina feţei Lui, până când nu se smeresc, până când nu îşi mărturisesc păcatele, nu îşi cer iertare şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa1285 . I. Îndreptăţirea credincioşilor din perioada anterioară Legământului Înnoit fost, în toate privinţele, una şi aceeaşi cu îndreptăţirea credincioşilor din perioada de după acesta1286 . VIII. Adopţia1287 : Toţi aceia care sunt îndreptăţiţi primesc de la Dumnezeu, de dragul lui Yeşua, dreptul de a fi părtaşi harului adopţiei1288 , prin care intră în numărul copiilor lui Dumnezeu, şi se bucură de privilegiile şi de libertăţile caracteristice acestora1289 , sunt pecetluiţi cu numele Lui1290 , primesc duhul adopţiei1291 , au acces la tronul harului cu îndrăzneală, au dreptul de a striga „Abba” – Tată1292 , sunt miluiţi, adică sunt cuprinşi în grija şi dragostea Lui1293 , păziţi1294 , li se poartă de grijă1295 şi sunt disciplinaţi de El ca de un Tată1296 . Ei sunt pecetluiţi pentru ziua mântuirii1297 şi moştenesc promisiunile ca şi moştenitori ai mântuirii eterne1298 . IX. Sfinţirea: A. Fiecare credincios este sfinţit, adică pus deoparte pentru Dumnezeu prin îndreptăţire şi de aceea este declarat sfânt şi recunoscut ca atare. Această sfinţire se referă la poziţia credinciosului în relaţia cu Dumnezeu, este statică (sfinţenia) şi instantanee. Ea nu trebuie confundată cu sfinţenia progresivă. Această sfinţenie are de-a face cu poziţia credinciosului, nu cu trăirea sau starea lui prezentă1299 ; B. Prin lucrarea lui Ruaħ ha-Qodeş mai există o sfinţire, un proces progresiv prin care starea credinciosului, prin fapte drepte, se conformează tot mai mult lui Mesia1300 , prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi împuternicirea dată de Duhul. Credinciosul este capabil1301 să trăiască o viaţă de sfinţenie crescândă conform voii lui Dumnezeu. Această sfinţire 1283 Mat. 6:12; I Io. 1:7,9. 1284 Ps. 89:31-33. 1285 Ps. 32:5; 51:1-19; Mat. 26:75. 1286 Gal. 3:9; Rom. 4:22-24. 1287 Huiothesia (gr., Gal. 4:5; Rom. 8:15,23; Ef. 1:5). 1288 Ef. 1:5; Gal. 4:4,5. 1289 Io. 1:12; Rom. 8:17. 1290 II Cor. 6:18; Apoc. 3:12. 1291 Rom. 8:15. 1292 Gal. 4:6; Ef. 2:18. 1293 Ps. 103:13. 1294 Prov. 14:26. 1295 I Pet. 5:7. 1296 Evr. 12:6. 1297 Ef. 4:30. 1298 Evr. 1:14; 6:12. 1299 Fap. 20:32; I Cor. 1:2,30; II Tes. 2:13; Evr. 2:11; 3:1; 10:10,14; 13:12; I Pet. 1:2. 1300 ...Altfel spus, devine tot mai asemănător lui Mesia: Io. 17:17,19; I Tes. 4:3,4; 5:23; II Cor. 3:18; Rom. 6:1-22. 1301 II Pet. 1:3-11. 174
  • progresivă aduce onoare Numelui divin1302 şi trebuie să fie dezideratul fiecărui credincios mesianic; C. Cei care sunt uniţi cu Mesia, chemaţi eficace şi regeneraţi, având o nouă inimă şi un nou duh create în ei prin meritul morţii şi învierii lui Mesia, sunt mai departe sfinţiţi, în mod real şi personal pe aceeaşi bază1303 , prin Cuvântul Lui şi prin Duhul Lui care sălăşluieşte în ei1304 , domnia totală exercitată de păcat în trupul lor este distrusă1305 , şi poftele care decurg de aici sunt tot mai slăbite şi mai mortificate1306 , iar harurile mântuitoare sunt din ce în ce mai consolidate1307 , în vederea practicării sfinţeniei, fără de care nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu1308 ; D. Această sfinţire are loc în întreaga persoană a omului1309 , deşi va fi imperfectă în această viaţă, întrucât rămăşiţe ale stricăciunii rămân în fiecare parte componentă a omului1310 . Astfel are loc un război continuu şi ireconciliabil: firea păcătoasă, natura adamică1311 luptă înverşunat împotriva Duhului şi Duhul luptă înverşunat împotriva firii1312 . În acest război, deşi rămăşiţele stricăciunii vor avea pentru un timp câştig de cauză1313 , totuşi, prin puterea continuă care vine din sfinţirea produsă de Duhul lui Mesia, partea regenerată va triumfa1314 . Astfel, toţi sfinţii cresc în har, în sfinţenie, în frica de YHWH, aşteptând viaţa cerească, în ascultare evanghelică de toate poruncile pe care Mesia, în calitate de Cap şi Rege, li le-a prescris în Cuvântul Său1315 ; E. Viaţa mesianică e o viaţă trăită în conformare cu standardul divin şi dovedită de o atitudine de fericire1316 şi de o continuă aspiraţie către sfinţenie1317 . X. Perseverarea: rămânerea în credinţă. A. Toţi cei care sunt cu adevărat născuţi din nou prin puterea lui Dumnezeu vor persevera în credinţă până la sfârşitul vieţii lor şi numai cei care vor persevera până la sfârşit au fost cu adevărat născuţi din nou. B. YHWH ne-a acceptat în dragostea Sa, ne-a chemat şi ne-a sfinţit prin Duhul Lui, şi ne-a dat credinţa preţioasă a celor aleşi. Noi vom persevera în starea de har până la sfârşit, şi vom fi mântuiţi pentru totdeauna, văzând darurile şi chemarea lui Dumnezeu prin care El continuă să nască şi să hrănească în noi credinţă, pocăinţă, dragoste, bucurie, nădejde şi toate 1302 A onora Numele divin: kiduş ha-Şem (ebr.). 1303 Fap. 20:32; Rom. 6:5,6. 1304 Io. 17:17; Ef. 3:16-19; I Tes. 5:21-23. 1305 Rom. 6:14. 1306 Gal. 5:24. 1307 Col. 1:11. 1308 II Cor. 7:1; Evr. 12:14. 1309 I Tes. 5:23. 1310 Rom. 7:18,23. 1311 Sarx (gr.): natura adamică, căzută, firea pământească sau „carnea”. 1312 Gal. 5:17; I Pet. 2:11. 1313 Rom. 7:23. 1314 Rom. 6:14. 1315 Ef. 4:15,16; II Cor. 3:18; 7:1. 1316 Mat. 5:2-12. 1317 II Cor. 7:1; Rom. 12:1,2; Evr. 12:14; Tit 2:11-14; I Io. 3:1-10. 175
  • harurile Duhului spre nemurire1318 . Avem parte de multe încercări, dar acestea nu ne smulg de pe Stânca pe care suntem fundamentaţi prin credinţă. Desigur că, prin necredinţa şi ispitele lui Satan, acea lumină sensibilă a dragostei lui Dumnezeu poate fi umbrită pentru un timp şi întunecată pentru noi1319 ; totuşi, El este Acelaşi şi nu ne refuză mântuirea1320 . C. Perseverenţa noastră nu depinde de voinţa noastră, ci de decretul imuabil al alegerii1321 , care curge din dragostea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritelor şi mijlocirii lui Yeşua ha- Maşiyaħ şi de unirea cu El1322 , de jurământul lui Dumnezeu1323 , de prezenţa lui Ruaħ ha-Qodeş şi de sămânţa lui Dumnezeu din noi1324 , şi de natura legământului harului1325 ; din toate acestea izvorăşte şi siguranţa şi infailibilitatea acestei perseverenţe. D. Este posibil ca, prin ispitirile lui Satan şi ale lumii, prin predominanţa stricăciunii care rămâne în noi, şi prin neglijarea mijloacelor păstrării noastre, să cădem în păcate cumplite şi, pentru un timp, chiar să continuăm să le practicăm1326 , făcând ceea ce lui YHWH Îi displace şi întristând Duhul Sfânt1327 , periclitându-ne harurile şi bucuria1328 . Inimile noastre se pot împietri şi conştiinţa ne poate fi rănită1329 , îi rănim şi îi scandalizăm pe alţii, ne atragem asupră-ne judecăţi temporare1330 . Totuşi, un adevărat credincios mesianic îşi va reînnoi pocăinţa şi va fi păstrat prin credinţa în Mesia Yeşua până la sfârşit1331 . E. Pentru rămânerea în starea de har, Dumnezeu ne-a oferit mijloace adiţionale. Acestea sunt trei dintre sacramente, adică botezul, pocăinţa şi, respectiv, Cina Domnului1332 , apoi Şabatul1333 , rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi1334 , faptele drepte1335 . XI. Siguranţa harului şi a mântuirii: A. Credincioşii adevăraţi în Adonai Yeşua, care Îl iubesc sincer şi se străduiesc să trăiască vieţi drepte înaintea Lui, pot avea siguranţa în viaţa 1318 Io. 10:28,29; Fil. 1:6; II Tim. 2:19; I Io. 2:19. 1319 Ps. 89:31,32; I Cor. 11:32. 1320 Io. 6:37,45. 1321 Rom. 8:30; 9:11,16. 1322 Rom. 5:9,10; Ioan, 14:19. 1323 Evr. 6:17,18. 1324 I Io. 3:9. 1325 Ier. 32:40. 1326 Mat. 26:70,72,74. 1327 Is. 64:5,9; Ef. 4:30. 1328 Ps. 51:10,12. 1329 Ps. 32:3,4. 1330 II Sam. 12:14. 1331 Lc. 22:32,61,62. 1332 A se vedea capitolul Despre sacramente. 1333 Ex. 20:8-11; 5:12-15. 1334 Fap. 2:42; 17:11; 20:32. 1335 Tit 3:14; II Pet. 1:3-11. 176
  • aceasta că sunt în starea de har şi se pot bucura de nădejdea slavei lui Dumnezeu1336 . Această nădejde nu-i va lăsa niciodată de ruşine1337 ; B. Această certitudine nu este doar o convingere conjecturală şi probabilă, întemeiată pe o nădejde slabă, ci este o siguranţă infailibilă a credinţei1338 , bazată pe mai multe fundamente: cel al sângelui şi dreptăţii lui Mesia revelate în Evanghelie1339 ; cel al dovezii interioare a acelor haruri ale Duhului cu privire la care sunt făcute promisiuni1340 ; şi pe mărturia Duhului despre adopţie, mărturisind cu duhurile noastre că suntem copiii lui Elohim1341 . Ca rod al acestor fapte, inima se păstrează smerită şi sfântă1342 ; C. Această siguranţă infailibilă nu aparţine atât esenţei credinţei, ci un credincios adevărat poate să aştepte mult, şi să înfrunte multe greutăţi până să aibă parte de ea1343 ; Duhul îi permite să cunoască lucrurile pe care Dumnezeu i le-a dat fără plată şi el poate să dobândească această siguranţă fără vreo iluminare extraordinară, prin mijloace potrivite1344 ; astfel că este de datoria fiecăruia să facă în aşa fel încât, cu mare atenţie, să-şi consolideze chemarea şi alegerea pentru ca inima să i se umple de pace şi bucurie în Duhul Sfânt, de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi de putere şi veselie în datoriile ascultării, pentru ca roadele potrivite acestei siguranţe să fie vizibile1345 , – fiind departe de a-i îndemna pe oameni la delăsare1346 ; D. Aceasta siguranţă pe care o au credincioşii adevăraţi poate fi zdruncinată, diminuată şi întreruptă în diferite moduri: prin neglijenţa în a o păstra1347 ; prin căderea în vreun păcat deosebit care răneşte conştiinţa şi întristează Duhul1348 ; prin vreo ispită bruscă şi puternică1349 ; sau prin retragerea de către Dumnezeu a luminii Lui, suferind teama de a umbla fără El în întuneric şi fără lumină1350 . Totuşi ei nu sunt niciodată lipsiţi de sămânţa lui Dumnezeu1351 şi de viaţa credinţei1352 , ci, prin dragostea lui Mesia şi a confraţilor, prin sinceritatea inimii şi conştiinţa datoriei din care, prin 1336 I Io. 2:3, 3:14, 18-19,21,24; 5:13. 1337 Rom. 5:2,5. 1338 Evr. 6:11,19. 1339 Evr. 6:17,18. 1340 II Pet. 1:4,5,10,11. 1341 Rom. 8:15,16. 1342 I Io. 3:1-3. 1343 Is. 50:10; Ps. 88:1-8; 77:1-12. 1344 I Io. 4:13; Evr. 6:1-12. 1345 Rom. 5:1-2,5; 14:17; Ps. 119:32. 1346 Rom. 6:1,2; Tit 2:11,12,14. 1347 C. Cânt. 5:2,3,6. 1348 Ps. 51:8,12,14. 1349 Ps. 116:11; 77:7,8; 31:22. 1350 Ps. 30:7. 1351 I Io. 3:9. 1352 Lc. 22:32. 177
  • lucrarea Duhului Sfânt, această siguranţă poate renaşte la timpul potrivit1353 şi prin care, între timp, ei sunt păziţi de disperare1354 . XII. Separarea: A. Separarea sau despărţirea de păcat este poruncită clar atât în cărţile „Vechiului Legământ”1355 , cât şi în cărţile „Legământului Înnoit”1356 , fiind conştienţi că în timpurile finale apostazia şi spiritul lumesc va creşte1357 ; B. În consecinţă, noi credem şi mărturisim că cei credincioşi ar trebui să se separe pentru Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ1358 , fugind de orice asociere cu apostazia religioasă, precum şi cu practicile lumeşti şi păcătoase1359 . Capitolul al XXI-lea DESPRE FAPTELE BUNE În discuţia despre mântuire, de obicei un rol central îl ocupă faptele celui care vrea să fie mântuit. Mulţi îşi închipuie că mântuirea este o relaţie de genul do ut des, „Îţi dau, ca să-mi dai”, adică săvârşesc anumite ritualuri, ţin anumite posturi, fac anumite fapte meritorii, pentru a dobândi, a-şi agonisi mântuirea. Aşa să stea lucrurile şi în relaţie cu YHWH Elohim, Dumnezeul suveran, Creator al Cerurilor şi al Pământului?... Expunem convingerea noastră cu privire la „faptele bune”: 1353 Ps. 42:5,11. 1354 Plân. 3:26-31. 1355 Lev. 11:44. 1356 Mat. 5:48. 1357 II Cor. 6:14-7:1; II Tim. 3:1-5. 1358 II Tes. 1:11,12; Evr. 12:1,2. 1359 I Cor. 5:9-13; II Cor. 6:14-7:1; Rom. 12:1,2; I Io. 2:15-17; II Io. 9-11. 178
  • I. Faptele bune sunt numai acelea pe care YHWH le-a poruncit în Cuvântul Său1360 şi nu acelea care, fără a fi mandatate aici, sunt făcute de oameni dintr-un zel orb, pretinzându-se a fi făcute cu intenţii bune1361 . II. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui YHWH, sunt roadele şi dovada unei credinţe adevărate şi vii1362 şi, prin ele, noi, credincioşii mesianici, ne manifestăm recunoştinţa1363 , ne întărim siguranţa1364 , ne edificăm confraţii, împodobim mărturisirea Evangheliei1365 , închidem gurile adversarilor, şi Îl slăvim pe YHWH1366 , ai Cărui lucrători suntem, fiind creaţi pentru aceasta în Mesia Yeşua1367 pentru ca, aducând roadă în sfinţenie, să putem avea în final viaţa eternă1368 . III. Capacitatea noastră de a face fapte bune nu vine de la noi, ci în întregime de la Duhul lui Mesia1369 . Pentru ca să putem fi echipaţi în această direcţie, pe lângă harurile pe care deja le-am primit, este necesară o influenţă propriu-zisă a Duhului Sfânt, care să lucreze în noi dorinţa şi înfăptuirea acestor fapte bune spre plăcerea Lui1370 . Totuşi, noi, credincioşii mesianici, nu trebuie să devenim neglijenţi, ca şi când nu am mai avea nici o îndatorire, ci trebuie să fim sârguincioşi în stimularea harului lui Dumnezeu care este în noi1371 . IV. Aceia dintre noi care în ascultarea lor ajung la cel mai înalt standard posibil în viaţa aceasta, sunt atât de departe de ceea ce cere Dumnezeu, încât nu sunt în stare să facă nici pe departe destul din ceea ce au datoria de a face1372 . V. Chiar prin cele mai bune fapte pe care le-ar face, noi, credincioşii mesianici, nu putem merita iertarea păcatelor noastre, din cauza marii discrepanţe care există între noi şi slava viitoare, şi a marii distanţe care ne desparte de Dumnezeu, Căruia nu-I putem face nici un bine, nici nu-L putem mulţumi, plătind în vreun fel datoria sau o compensaţie pentru păcatele pe care le-am săvârşit1373 . După ce am făcut tot ce era posibil, ne-am făcut numai datoria1374 şi suntem tot robi netrebnici1375 ; şi pentru că faptele sunt bune, vin de la Duhul Lui1376 . Atunci când facem fapte bune, ele sunt întinate şi amestecate cu atâta slăbiciune şi imperfecţiune, încât nu pot îndura judecăţii severe a lui Dumnezeu1377 . 1360 Mica 6:8; Evr. 13:21. 1361 Mat. 15:9; Is. 29:13. 1362 Iac. 2:18,22. 1363 Ps. 116:12,13. 1364 I Io. 2:3,5; II Pet. 1:5-11. 1365 Mat. 5:16. 1366 I Tim. 6:1; I Pet. 2:15; Fil. 1:11. 1367 Ef. 2:10. 1368 Rom. 6:22. 1369 Io. 15:4,5. 1370 II Cor. 3:5; Fil. 2:13. 1371 Fil. 2:12; Evr. 6:11,12; Is. 64:7. 1372 Iov 9:2,3; Gal. 5:17; Lc. 17:10. 1373 Rom. 3:20; Ef. 2:8,9; Rom. 4:6. 1374 Iov 35:7,8. 1375 Lc. 17:10. 1376 Gal. 5:22,23; Fil. 2:12,13. 1377 Is. 64:6; Ps. 143:2. 179
  • VI. Totuşi, pentru că noi, credincioşii mesianici, suntem acceptaţi în Mesia, şi faptele noastre bune sunt acceptate tot în El1378 ; nu pentru că ele ar fi în această viaţă ireproşabile şi impecabile în faţa lui Dumnezeu, ci pentru că Tatăl le priveşte prin Fiul Său şi Se bucură să accepte şi să răsplătească ceea ce este făcut cu sinceritate, deşi însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni1379 . VII. Faptele făcute de către oameni neregeneraţi, deşi sunt poate fapte poruncite de Dumnezeu şi de folos atât lor cât şi altora1380 , totuşi, pentru că nu pornesc dintr-o inimă purificată de credinţă1381 , nici nu sunt făcute conform Cuvântului1382 , nici cu un scop potrivit, acela de a-L slăvi pe Dumnezeu1383 , sunt aşadar păcătoase, şi nu Îl pot mulţumi pe Dumnezeu, nici nu poate prin ele un om primi har de la Dumnezeu1384 . Totuşi, neglijarea lor este şi mai păcătoasă şi mai neplăcută înaintea lui Dumnezeu1385 . Capitolul al XXII-lea DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ Dacă am susţine o religie a exteriorului, a ritualurilor sfinţitoare, poate că viaţa cultică ar fi mult mai simplă. Noi, însă, avem un Dumnezeu care priveşte la inimă1386 şi inima aceasta, esenţa personalităţii individului, este cea care stabileşte relaţii cu 1378 Ef. 1:6; I Pet. 2:5. 1379 Mat. 25:21,23; Evr. 6:10. 1380 II Re. 10:30; I Re. 21:27,29. 1381 Gen. 4:5; Evr. 11:4,6. 1382 I Cor. 13:1. 1383 Mat. 6:2,5. 1384 Am. 5:21,22; Rom. 9:16; Tit 3:5. 1385 Iov 21:14,15; Mat. 25:41-43. 1386 I Sam. 16:7. 180
  • Dumnezeu şi cunoaşte cadrul în care se poate păstra şi chiar consolida relaţia cu El. În inimă, omul, a cărui conştiinţă este luminată de Duhul Sfânt prin citirea Sfintelor Scripturi, are o anumită libertate. Despre această libertate vom vorbi în rândurile de mai jos: I. Libertatea pe care Mesia a agonisit-o pentru credincioşii care trăiesc în ascultarea Evangheliei constă în eliberarea lor de sub vina păcatului, de sub mânia condamnatoare a lui Dumnezeu, şi de sub rigoarea şi blestemul legii1387 . Ei sunt eliberaţi de lumea rea de-acum1388 , de robia lui Satan1389 , de domnia păcatului1390 , de răul pe care necazurile îl pot aduce1391 , de teama şi de boldul morţii, de victoria mormântului1392 şi de pedeapsa veşnică1393 . De-asemenea, ei sunt eliberaţi de ele şi pentru a avea intrare liberă la Dumnezeu, şi pentru a I Se supune Lui nu dintr-o teamă de rob1394 , ci dintr-o dragoste de copil şi o minte care doreşte asta1395 . Toate acestea erau posedate în esenţa lor şi de credincioşii ce erau sub Lege1396 , dar în cadrul Legământului Înnoit libertatea credincioşilor este extinsă, ei fiind eliberaţi de cerinţele legii ceremoniale în vederea mântuirii, căreia îi era supusă adunarea evreilor. Acest cadru extins este demonstrat în plus de intrarea la tronul harului cu o îndrăzneală sporită, şi de o împărtăşire mai deplină a Duhului lui Dumnezeu, lucruri de care credincioşii de sub Lege nu aveau parte1397 . II. Dumnezeu este singurul Domn al conştiinţei1398 , şi i-a acordat libertate şi independenţă faţă de poruncile sau doctrinele oamenilor care sunt în vreun fel contrare Cuvântului Său, sau nu sunt conţinute în el1399 . III. Deci, a crede asemenea doctrine, sau a asculta de asemenea porunci din conştiinţă ar înseamnă a trăda adevărata libertate de conştiinţă1400 . De-asemenea, a cere credinţă doar de dragul credinţei, sau o ascultare absolută şi oarbă, înseamnă a distruge libertatea conştiinţei şi a raţiunii1401 . IV. Cei care, sub pretextul libertăţii agonisite de Mesia practică păcatul, sau nutresc vreo poftă păcătoasă, pervertesc prin aceasta principalul rol al harului Evangheliei spre osânda lor1402 , nu au discernământ1403 şi, de fapt, distrug libertatea în Mesia. Scopul libertăţii mesianice este acela ca, eliberaţi fiind din mâinile tuturor 1387 Gal. 3:13. 1388 Gal. 1:4. 1389 Fap. 26:18. 1390 Rom. 8:3. 1391 Rom. 8:28. 1392 I Cor. 15:54-57. 1393 II Tes. 1:10. 1394 Rom. 8:15. 1395 Lc. 1:73-75; I Io. 4:18. 1396 Gal. 3:9,14. 1397 Io. 7:38,39; Evr. 10:19-21. 1398 Iac. 4:12; Rom. 14:4. 1399 Fap. 4:19, 29; I Cor. 7:23; Mat. 15:9. 1400 Col. 2:20,22,23. 1401 I Cor. 3:5; II Cor. 1:24. 1402 Rom. 6:1,2. 1403 Evr. 5:14. 181
  • vrăjmaşilor noştri, să-I putem sluji Domnului fără teamă, în sfinţenie şi în neprihănire înaintea Lui, toate zilele vieţii noastre1404 . PARTEA A V-A DESPRE PARTEA LUI YHWH Capitolul al XXIII-lea „PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE „...să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, 1404 Gal. 5:13; II Pet. 2:18, 21; Lc. 1:74,75. 182
  • ce este necurat de ce este curat...”1405 Cât de implicat este Creatorul în creaţia Sa? Cât Şi-a mai păstrat din ea şi cât a încredinţat omului? A dăruit omului creaţia Sa, sau i-a încredinţat-o spre păstrare, administrare, gestionare, ca uzufruct? În cele ce urmează, prezentăm dogma pe care o credem ca fiind întru totul fundamentată pe Sfintele Scripturi. I. Printre bunurile de care Dumnezeu, Proprietarul Suveran, i-a făcut parte şi omului, ca posesor şi administrator, există anumite lucruri puse deoparte exclusiv spre slava lui YHWH. Ele fac parte din sfera sacrului; profanarea lor atrage pedepse divine1406 . II. Aceste lucruri sunt plasate în categorii diferite: calendar; bunuri şi obiecte; oameni, comunităţi, etnii şi popoare; legi, sacramente etc. Exemplificăm: A. În creaţie, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, „pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse”1407 . Şabatul este ziua DOMNULUI1408 ; B. În grădina din Eden, pomul cunoştinţei binelui şi răului era numai al lui Dumnezeu1409 ; C. Legămintele răscumpărătoare pe care YHWH le-a făcut cu oamenii1410 sunt legăminte instituite de El, pe care oamenii le puteau accepta sau respinge, dar nu le puteau modifica; D. Dintre popoare, poporul Yisrael este al Său prin alegere suverană1411 ; E. Muntele Moriah1412 , adică Muntele Templului1413 şi Templul aparţin lui YHWH1414 . F. Torah (Legea/Instrucţiunea) este a lui Dumnezeu.1415 G. Întâii-născuţi1416 de gen masculin, umani şi animali, erau ai lui YHWH1417 , la fel ca primele roade1418 şi la fel ca şi zeciuiala1419 ; H. Dintre israeliţi, preoţii1420 şi leviţii1421 erau ai Săi în mod special1422 ; 1405 Leviticul, 10:10; 11:47a. 1406 „Acela care profanează cele sacre...chiar dacă ar fi un înfăptuitor de fapte bune, nu are parte în veacul care va să vie.” Rabbi Li’ezer ha-Moda’i. 1407 Gen. 2:3; Ex. 16:23; 31:13 etc. 1408 A se vedea Despre Şabat. 1409 Genesa, 2-3. 1410 De exemplu, legământul avrahamic, Genesa, 12-22, sau davidic, II Samuel, 7. 1411 Ex. 4:22,23; 5:1; 7:16; 15:16; 19:4-6; Deut. 7:6-15; II Cr. 7:23,24; Ps. 94:14; 95:7. A se vedea capitolul Israelologie şi laologie. 1412 Gen. 22:2-14. 1413 Har ha-Bait; II Cr. 3:1. 1414 Ex. 15:17; Is. 2:2 1415 A se vedea Despre Torah. 1416 Întâi-născut sau primogenit: bekor (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1417 Ex. 13:2,12-15; 34:19,20; Lev. 27:26; Num. 3:13; Deut. 15:19 etc. 1418 Ex. 22:29; 23:19; 34:26; Lev. 2:14-16; 23:10,11. Primele roade: bikurim (ebr.). 1419 Lev. 27:30. A se vedea Despre zeciuială 1420 Exodul, 28-29; Leviticul, 21. 1421 Num. 8:15-19 etc. 1422 A se vedea Despre preoţie. 183
  • I. Anul şabatic1423 şi jubileul1424 aparţin DOMNULUI; J. Ţara Israel1425 aparţine DOMNULUI şi El a dat-o cui a vrut El1426 ; K. Mântuirea omenească şi modul de închinare plăcut Lui1427 sunt stabilite de El1428 ; L. Calendarul şi praznicele din Exodul, 12, 23, Leviticul, 23, Deuteronomul, 16 ş.a., sunt ale Sale; M. Comunitatea celor credincioşi în El1429 este a Lui; N. Anumiţi oameni sunt aleşi de El şi puşi deoparte, consacraţi Lui1430 ; O. Actele sacre (sacramentele) sunt stabilite de El: vezi Despre sacramente. P. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul1431 . Capitolul al XXIV-lea DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC Este Cel Preaînalt suveran numai peste creaţie, ca spaţiu, sau şi peste eternalitate şi timp?... Acestei întrebări, precum şi multor altora, le dăm mai jos răspunsuri dogmatice: I. Generalităţi: A. Pretutindeni în Sfânta Scriptură, atât în cărţile „Vechiului Legământ”, cât şi în cărţile Legământului Înnoit, descoperim că YHWH-Elohim a acţionat 1423 Ex. 23:10,11; Lev. 25:1-7, 18-22. Anul şabatic: ş(e)mita (ebr.). 1424 Lev. 25:8-17. Anul de îndurare, anul jubiliar: yobel (ebr.). 1425 Ţara Yisrael: Ereţ Yisrael. 1426 Lev. 25:23,24; II Cr. 7:20; Ioel 2:18; 3:2. A se vedea capitolul Israelologie şi laologie. 1427 A se vedea Mişkan, Cortul întâlnirii, din Ex. 25-27:19. 1428 Rom. 8:28-30; 9-11; Ef. 1:4-6,11,12. 1429 Qehilah, sau ekklesia din Mat. 16:18; II Tim. 2:19. 1430 Ex. 3:10; 31:1-11; Ier. 1:5; Fap. 9:15; 13:2; Gal. 1:15; Ef. 4:11,12. 1431 A se vedea capitolul Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 184
  • şi acţionează conform unui tipar profetic1432 şi plan al Său1433 şi conform unor momente alese şi timpuri prestabilite1434 de El. Adonai, Suveranul, nu a lăsat absolut nimic, nici măcar căderea unui fir de păr sau a unei vrăbii1435 pe seama coincidenţei1436 , a accidentelor, la voia întâmplării1437 , a destinului, soartei, norocului sau a entropiei. Dimpotrivă, există o „împlinire1438 a timpurilor”1439 ; B. Aceste momente şi timpuri prestabilite sunt felurite: 1. „vremuri (timpuri)”1440 ; 2. „soroace”1441 ; 3. „ceasuri”1442 ; 4. „ziua (aceea)”1443 ; 5. „ziua lui YHWH”1444 ; 6. „ziua lui Elohim”1445 ; 7. „zilele din urmă”1446 ; 8. „timpurile goyim-ilor”1447 ; 9. „ziua judecăţii”1448 ; 10. „ziua lui Mesia Yeşua”1449 ; B. Satan încearcă să imite, să contrafacă şi, astfel, să distrugă calendarul dumnezeiesc: zilele săptămânii poartă numele unor zeităţi păgâne, plăsmuite de tatăl minciunii1450 , la fel ca multe dintre lunile anului, iar sărbătorile omeneşti sunt, de fapt, încercarea lui de a contraface Praznicele lui YHWH1451 ; ca atare, noi ne străduim să nu folosim numele zeităţilor păgâne, onorând porunca din Deuteronomul, 12:3,30. Conform Daniel, 7:25, încercarea de schimbare a timpurilor stabilite divin este păcat anticristic; 1432 Configuraţie, tipar profetic: tavnit (ebr.). 1433 Ef. 1:9.10. 1434 Mo’ed (ebr.), kairos (gr.): timp prestabilit, moment oportun, soroc. 1435 Mat. 10:29-31; Lc. 12:6,7. 1436 O zicală rabinică spune: „Cuvântul «coincidenţă» nu este un cuvânt kaşer.” 1437 Se poate folosi termenul „întâmplare” cu privire la voia dumnezeiască doar dacă se cunoaşte etimologia acestui cuvânt, care provine din latinescul in şi templum, şi, iniţial, este foarte posibil să semnifice faptul că evenimentele din cursul vieţii omeneşti erau decise „in-templu”, adică de către zei. În acest sens, viaţa omului este decisă de către Dumnezeu. 1438 Împlinire: pleroma (gr.) 1439 Gal. 4:4; Ef. 1:10. 1440 Gen. 1:14; Ps. 104:19a; Dan. 12:7; Fap. 1:7; I Tes. 5:1. 1441 Fap. 1:7; I Tes. 5:1. 1442 Io. 2:4; 4:21,24 etc. 1443 Ioel 2:29; Is. 61:2b; 63:4; I Cor. 3:13; II Tim. 4:8; Evr. 10:25. 1444 Ob. 15; Ioel, 1:15; 2:1,11,31; Am. 5:18,20; Is. 13:6,9; Ţef. 1:7,14; Ier. 46:10; Ez. 30:3; Mal. 3:2; 4:1-5; Fap. 2:20; I Tes. 5:2; II Tes. 2:2; II Pet. 3; Apoc. 1:10; 16:14. 1445 II Pet. 3:12. 1446 Gen. 49:1; Num. 24:14; Deut. 4:30; 31:29; Os. 3:5; Mica, 4:1; Ier. 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ez. 38:16; Dan. 2:28; 10:14; Fap. 2:17; II Tim. 3:1; Iac. 5:3; II Pet. 3:3; Evr. 1:2 etc. 1447 Lc. 21:24. A se viziona şi http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI 1448 Mat. 10:15; Fap. 17:31; Apoc. 6:17; 16:14. 1449 I Cor. 5:5; II Cor. 1:14. 1450 Ier. 10:2; Io. 8:44. 1451 I Re. 12:33. 185
  • C. Calendarul divin prezintă atât evenimente unice şi irepetabile (Exodul, primul Pesaħ, darea Legii, evenimentul cristic, sau darea Duhului Sfânt etc.), cât şi praznice1452 . Unele sărbători sunt comemorative, altele sunt tipologice şi profetice; D. Conform calendarului sacru, o zi începe seara1453 , de la asfinţitul soarelui şi ţine până la următorul asfinţit; E. Săptămâna începe o dată cu trecerea Şabatului, după asfinţitul soarelui, şi ţine până vineri seara, la asfinţit. Ziua de Şabat, care începe o dată ce soarele a asfinţit, este ziua sacră (a se vedea mai jos); F. De asemenea, luna sacră începe cu apariţia pe cer a lunii noi (a se vedea mai jos). II. Despre Şabat: A. Şabatul în opera creaţiei: după ce a săvârşit opera Sa creatoare, Elohim a binecuvântat-o şi „S-a odihnit”1454 . Ziua de odihnă divină (Şabat, ebr.) este, deci, o zi comemorativă universală, instituită în cadrul paradisiac. Graţie bunătăţii şi providenţei Sale, Divinitatea a făcut parte omenirii, în întregime, de odihna în El şi în activităţile Sale. El a fost „pus deoparte”, sacralizat, de Dumnezeu Însuşi. El nu aparţine numai poporului evreu, cum cred unii, ci este evident din mărturia cărţii Genesa (Be-reşit) că el aparţine Creatorului-Elohim. De remarcat faptul că primul Şabat din istorie şi prima zi de viaţă a omenirii nu a fost o zi de muncă, ci una de odihnă. Istoria se va încheia tot cu o odihnă de Şabat1455 ; B. Şabatul în opera izbăvirii: în fiecare din următoarele patru cărţi ale Torei ni se vorbeşte despre legislaţia şabatică. Exodul, 16:23,28,29 spune că Şabatul este un ziua de odihnă închinată DOMNULUI1456 . El era nu numai o zi de închinare, ci şi o poruncă şi o lege. Exodul, 20:8-11 (a patra poruncă din Decalog) doar îndeamnă poporul paradigmatic la „aducerea aminte”, deci la o comemorare participativă a ceea ce omenirea ştiuse odată, dar uitase în scurgerea timpului. Prin faptul că Şabatul a fost reactualizat, fiind poruncit în mod specific unui popor, vedem că el se îmbogăţeşte şi cu calitatea de a prezerva identitatea sa etnică şi de sfinţire a sa1457 ; C. Pentru poporul evreu, Şabatul se mai încarcă şi cu sensul de memorial al unei eliberări istorice, naţionale şi spirituale de sub puterea unui duşman de neînvins, prin forţe proprii1458 . Altfel spus, atât Creaţia, cât şi Izbăvirea poartă pecetea Şabatului; D. Şabatul în profeţi: o zi de adunare solemnă1459 şi o încetare a tuturor activităţilor. Dacă el era respectat conform poruncii dumnezeieşti, atunci 1452 Despre relaţia dintre conceptul de Praznic (ħag, ebr.; heorte, gr.) şi „vremea hotărâtă” (mo’ed, ebr.; kairos, gr.) a se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1453 Gen. 1:5,8,13,19,23,31. 1454 Gen. 2:1-3. 1455 Epistola către evrei, 4. 1456 A se vedea şi vs. 30; 34:21; 35:2,3; Lev. 19:3, 30; 23:3, 38 etc. 1457 Ex. 31:12-17; Num. 15:32-36; Deut. 5:12-15; Ez. 20:12-24. 1458 Deut. 5:15. 1459 Is. 1:13. 186
  • aducea bucurie1460 . În Isaia, capitolul 561461 , ni se spune că el este dăruit şi ne-evreilor rezidenţi1462 care alegeau să se închine în mod corect, iar Ezechiel, 45:17; 46:3,4 ne revelează faptul că Şabatul va fi respectat din nou în timpul împărăţiei; E. Şabatul în cărţile Legământului Înnoit: Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a respectat Şabatul, atrăgând atenţia asupra faptului că închinarea corectă1463 şi studiul Sfintei Scripturi primează1464 , şi nu poverile adăugate de tradiţia omenească. Respectând Şabatul, El a arătat că în oikonomia Legământului Înnoit sunt transferate toate Cele zece porunci din Exodul, 20:1-17 şi Deuteronomul, 5:1-22; F. Yeşua a petrecut un Şabat în mormânt, odihnindu-Se în acel timp de lucrarea isprăvită1465 ; G. Epistola către evrei capitolul 4 vorbeşte, îndeosebi, despre faptul că Dumnezeu Îşi isprăvise lucrările Sale (creaţie şi răscumpărare) în mod virtual încă de la întemeierea lumii, bazându-Se pe un eveniment care urma să se concretizeze în viitor: evenimentul cristic şi odihna de Şabat petrecută de Mesia în mormânt; H. Epistola către evrei, capitolul 4 şi Apocalipsa, 14:13 ne arată că odihna noastră de Şabat vorbeşte în mod tipologic de o odihnă (şabat) perpetuă în prezenţa lui Dumnezeu; I. Şabatul începe vineri1466 de la apusul soarelui, după ce credincioşii şi-au pus lucrurile în rânduială şi şi-au pregătit inima în mod cuvenit. Credincioşii petrec Şabatul închinându-se lui YHWH în privat şi în public, cu bucurie1467 şi, în sfinţenie1468 se odihnesc1469 toată ziua de lucrările, cuvintele şi gândurile lor, de slujbele şi treburile lor lumeşti1470 ; J. Cu toate acestea, există acte salvifice1471 care pot fi săvârşite în Şabat: consideraţia faţă de viaţa umană1472 are întâietate faţă de legea Şabatului1473 . Prin acte salvifice înţelegem: hrănirea flămânzilor, adăparea celor însetaţi, adăpostirea străinilor, îmbrăcarea celor goi, vizitarea bolnavilor1474 şi a puşcăriaşilor şi rugăciuni pentru ei, îngroparea morţilor şi, în cazul evreilor, circumcizia1475 ; 1460 Is. 58:13,14. 1461 A se vedea îndeosebi vss. 2, 4, 6-8. 1462 În limba ebraică, acestor rezidenţi străini li se spunea gherim. 1463 Is. 58:13,14. 1464 Mc. 1:21; Lc. 4:16,31. 1465 A se vedea strigătul tetelestai, din Io. 19:30, 17:4. 1466 Ajunul Şabatului: Erev Şabat (ebr.). 1467 În limba ebraică: oneg. 1468 În limba ebraică: qeduşah. 1469 În limba ebraică: menuħah. 1470 Is. 58:13; a se vedea şi Isaia, 66; Nee. 13:15-22; Evr. 4:1-11. 1471 Mat. 12:1-12; Mc. 1:29-31; Lc. 6:1-5. 1472 În limba ebraică, pikuaħ nefeş înseamnă consideraţia faţă de viaţa umană. 1473 Mat. 12:8; Mc. 2:27. S-a spus: „Poruncile divine au fost date omului ca să trăiască prin ele, iar nu ca să moară respectându-le.” 1474 Is. 58:6-10 cf. Mat. 25:31-46; Lc. 4:31-39; 6:6-11; 14:1-6; Ioan, 5:1-18. 1475 Io. 7:22,23. 187
  • K. Mesia a fost înviat în prima zi a săptămânii1476 ; Ruaħ ha-Qodeş a venit pe Pământ tot în ziua întâi a săptămânii, conform sărbătorii Şavuot1477 . Însă textele sacre ale Cărţii Legământului Înnoit nu afirmă încetarea respectării Şabatului dumnezeiesc şi nici nu recomandă celebrarea duminicii sau înlocuirea Şabatului cu duminica; L. Asemenea tendinţe de înlocuire a Şabatului cu duminica au apărut chiar din primul veac, prin acţiuni concertate: din interiorul Bisericii zis creştine (apologeţi şi polemişti ne-evrei, mai mult sau mai puţin cunoscători ai Tanaħ-ului revelat, scris, transmis şi trăit în cadrul iudaismului) şi din exteriorul ei: antisemitismul şi reacţionarismul îndreptat împotriva evreilor, ca popor cu o istorie străveche şi nobilă, închinător monoteist la o divinitate invizibilă, şi neasimilabil. M. Persoanele care au ales să celebreze ziua întâi a săptămânii şi nu Şabatul nu au dreptul să ne judece pe noi1478 , iar noi nu avem dreptul să-i judecăm pe ei pentru profanarea Şabatului1479 ; N. Chiar mai mult, putem avea relaţii fraterne, cordiale, cu persoane care au avut o naştere din nou autentică şi trăiesc integraţi în comunităţi de credinţă scripturale, chiar dacă nu au ajuns încă la aceeaşi lumină privitoare la sacralitatea Şabatului. Suntem mântuiţi prin jertfa lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ1480 , nu prin respectarea Şabatului1481 . III. Despre Praznicele sfinte: A. Există zile pe care Cel Sfânt le-a dăruit întregii omeniri, poruncindu-i să le respecte (Şabatul), şi există praznice şi sărbători pe care El le-a poruncit a fi respectate de către un popor etnic paradigmatic, poporul evreu1482 . În Torah praznicele pot fi găsite în pasajele Exodul, 12:1-13:16; 23:14-19; 34:18-28; Leviticul, 23:4-44; Numeri, 9:1-14; 28:16-31; Deuteronomul, 16:1-171483 . Ele totalizau aproximativ două luni din cele douăsprezece ale anului, fapt care atestă marea importanţă pe care YHWH o dădea închinării festive în care entitatea celebrată era Fiinţa Sa, nu praznicul în sine; B. Praznicele şi sărbătorile aveau semnificaţii profunde pe mai multe paliere: agricole, istorice, personale, familiale, comunitare, religioase. De- asemenea, din punctul de vedere tipologic, ele prefigurau momente şi acţiuni care aveau să se împlinească în lucrarea de slujire a lui Mesia, fie la venirea, fie la revenirea1484 Sa; C. Din punctul de vedere profetic, calendarul marchează „etapele în care-Şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii”1485 . 1476 Mat. 28:1 ş. urm; Mc. 16:1 ş. urm; Lc. 24:1 ş. urm.; Io. 20:1,19 ş. urm. 1477 Ex. 23:16a; 34:22a; Lev. 23:15,16; Fap. 2:1 etc. 1478 Col. 2:16. 1479 Rom. 14-15; Iac. 4:11,12. În limba ebraică, profanarea Şabatului se numeşte ħilul Şabbat. 1480 Fap. 15:11; 16:30,31. 1481 A se vedea capitolul Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă. 1482 Naum, 1:15. 1483 Alte referinţe: Ios. 5:9-12; II Cr. 30; 35:1-19; Ezra, 3:4,5; Nee. 8:13-18; Ez. 45:21-25; Zah. 14:16-21. 1484 A doua Sa venire sau revenirea Sa: parousia (gr.). 1485 Daniel Brânzei, blogul barzilaiendan.wordpress.com 188
  • Ca atare, nu sunt importante numai praznicele în sine, ci şi ordinea lor, ea revelând o soteriologie universală; D. Evreii devotaţi1486 şi prozeliţii1487 ţineau praznicele şi în timpul lui Yeşua; E. Noi relaţionăm praznicele şi sărbătorile la Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ şi le considerăm ca având semnificaţie numai în El şi lucrarea Sa (evenimentul cristic). O examinare atentă a praznicelor şi sărbătorilor, făcută în lumina epifaniei Dumnezeirii în Yeşua Mesia în Cărţile Legământului Înnoit ne ajută să examinăm semnificaţia de-atunci şi de-acolo a sărbătorilor, şi să disociem elementele instructive şi normative de cele pur instructive sau permise cultural; F. Câteva motive pentru care Cărţile Legământului Înnoit şi contextul istoric actual nu poruncesc respectarea Praznicelor în literă, ci în spirit: 1. porunca celebrării acestor praznice a fost dată unui popor paradigmatic, poporului evreu. Cărţile Legământului Înnoit nu înfăţişează aceste porunci ca trebuind să fie respectate de ne-evrei; 2. Templul fizic din Ierusalim a fost distrus1488 ; astăzi Duhul Sfânt sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual1489 şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici1490 ; 3. o dată ce Templul a fost distrus, jertfele animale au încetat. Oricum, ele fuseseră împlinite în Jertfa supremă, unică şi veşnică a lui Yeşua Mesia1491 ; 4. o dată ce Templul a fost distrus, şi preoţia aharonică a încetat. Oricum, ea fusese înlocuită de preoţia melħiţedeqică a lui Yeşua1492 , precum şi de preoţia fiecărui credincios1493 ; 5. poporul evreu nu mai are Templu, preoţie şi sacrificii sângeroase, deci nu poate respecta în mod desăvârşit Praznicele şi sărbătorile; 6. pentru noi, credincioşii mesianici, alipiţi spiritualiceşte de poporul evreu, respectarea Praznicelor este un privilegiu; 7. de-asemenea, în celebrarea Praznicelor, credincioşii mesianici au parte de bunuri în posesia căruia evreii încă nu au intrat: odihnirea în Mesia1494 , curăţarea deplină de păcate etc.; 8. Spunem împreună cu Maxim Mărturisitorul că Praznicele din Vechiul Testament erau umbre, cele pe care le ţinem astăzi sunt chipuri, iar cele pe care le vom ţine în Mileniu şi în eshaton sunt adevăratele realităţi. H. Despre luna nouă: 1486 Lc. 2:41; 22:7,8; Io. 4:45; 5:1; 7:2,11; 12:12,20. 1487 Fap. 2:10; 8:27. 1488 Istoriceşte, distrugerea Templului din Ierusalim a avut loc în anul 70 e.n. 1489 I Cor. 6:19,20. 1490 I Cor. 3:16,17,23. 1491 Io. 1:29,32,33,36; 19:30; Evr. 9:11-14,27,28 etc. 1492 Genesa, 14; Ps. 110:4; Evr. 2:17; 3:1; 4:14,15; 5:6,10; 6:20; 7:11,12,15,17,21-28 etc. 1493 I Pet. 2:5,9,10. 1494 Evr. 3:7-4:11; 9:11-14. 189
  • 1. Acordăm atenţie lunii noi, înţelegând prin aceasta faza de „Crai Nou” a astrului selenar1495 care inaugurează luna calendaristică1496 , nu sărbătoarea Lunii noi1497 , celebrată în poporul Yisrael1498 . Apariţia fazei noi a lunii1499 , la care se trâmbiţa din trompete de argint, este cea care determină stabilirea Şabatului şi a altor sărbători şi festivităţi; 2. Ziua răsunetului sau Sărbătoarea trâmbiţelor1500 din 1 Tişri1501 avea întotdeauna loc la o lună nouă. I. Despre praznice: 1. Despre Paşte1502 : a. Pesaħ-ul egiptean a avut loc o singură dată în istorie, în data de 14 Abib (ulterior Nisan), în cadru intim-familial. La nivel comunitar, atunci avusese loc izbăvirea1503 poporului evreu din robia din ţara Egiptului1504 ; b.Ulterior, Pesaħ-ul se celebra în data de 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânii în care cădea această dată, ca o sărbătoare de aducere-aminte/ comemorare, în cadru comunitar, instituţionalizat1505 , până la distrugerea Templului (anul 70 e.n.); c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul1506 şi Răscumpărătorul lor1507 , de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor1508 ; d. După distrugerea Templului, evreii celebrează Pesaħ-ul într-o formă modificată, întrucât nu mai există pelerinaj la Templu, preoţie aharonică şi nici miel; e. Cu toate acestea, praznicul de Pesaħ îndeamnă credinciosul mesianic pe următoarele coordonate: să cunoască evenimentul din punctul de vedere istoric şi teologic, să se identifice cu Exodul evreilor prin participarea afectivă şi simbolică la un serviciu divin festiv şi un ospăţ comunitar (Seder) culminat cu Cina Domnului; să-şi amintească faptul că Mesia este Paştele1509 , Mielul lui Dumnezeu care, fiind jertfit1510 , ridică 1495 Luna, ca astru: yareaħ (ebr.). 1496 A se vedea Gen. 1:16, Ps. 104:19 etc. Luna calendaristică: yerah (ebr.). 1497 Sărbătoarea Lunii noi: Roş Ħodeş (ebr.). 1498 Num. 10:10; 28:11-15; Is. 1:13; Am. 8:5; Ez. 46:1,3; Ps. 81:3. 1499 Faza nouă a lunii: Molad ha-Levanah (ebr.). 1500 Sărbătoarea trâmbiţelor: Yom teruah (ebr.). 1501 A se vedea Lev. 23:23-25; Num. 29:1-6. 1502 Paşte: Pesaħ (ebr.) 1503 Şi nu numai izbăvirea. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1504 A se lectura Exodul, 12-13. 1505 A se vedea Deuteronomul, 16. 1506 Ex. 20:11. 1507 Deut. 5:12-15. 1508 Deut. 16:1; Ex. 12:13. 1509 I Cor. 5:7. 1510 Evr. 9:28. 190
  • păcatele sale1511 . Mesia ne-a izbăvit din robia spirituală a Egiptului păcatelor noastre1512 ; f. În 13 spre 14 Nisan, înainte de înjunghierea Paştelor, avea loc ceremonia denumită Bedikat Ħameţ, căutarea şi măturarea sau izgonirea aluatului1513 din fiecare casă evreiască1514 . Mesia a curăţat aluatul care dospeşte păcatul prin biciuirea şi izgonirea speculanţilor din Casa Tatălui Său1515 ; g. Mesia a împlinit Paştele doar parţial; împlinirea totală va avea loc în eshaton, la ospăţul nunţii Mielului, după ce-Şi va fi izbăvit poporul1516 ; h.Faptul că în anul 150 şi în 200 e.n. Anicetus şi Victor, episcopii Romei, au impus în mod dictatorial ca Paştele să cadă întotdeauna în zi de duminică este nu numai o gravă neînţelegere a Sfintelor Scripturi, ci şi un păcat anticristic de schimbare a timpurilor stabilite divin1517 . 2. Despre Praznicul Azimilor1518 : a. Celebrarea Praznicului Azimilor începea a doua zi de Pesaħ, deci în data de 15 Nisan, în orice zi a săptămânii cădea această dată, şi se încheia în 21 Nisan; b. Dacă Pesaħ-ul semnifica un nou început, acest Praznic semnifică o viaţă nouă: YHWH începe restaurarea omului, împuternicindu-l să trăiască o viaţă înnoită; c. În prima zi de după Şabat1519 , ca parte a Praznicului, se aducea preotului, ca reprezentant al lui YHWH, un snop de orz (omer) ca pârgă1520 a secerişului1521 , împreună cu mulţumiri, căci aceste prime roade erau garanţia secerişului viitor; d. Această pârgă este asimilată de credincioşii mesianici cu Mesia Yeşua, Care a înviat ca Pârgă a celor adormiţi1522 ; învierea Sa promite învierea şi viaţa veşnică tuturor celor care cred în El. 3. Despre Praznicul Săptămânilor1523 , denumit şi Praznicul Secerişului1524 , al Primelor roade1525 sau al Cincizecimii: 1511 Io. 1:29,36. 1512 I Pet. 1:18,19. 1513 Fermenţii de orice fel (ħameţ), respectiv dospeala aluatului (se’or, ebr.) ca simbol al păcatului. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1514 Ex. 12:15; I Cor. 5:7a. 1515 Mat. 21:12,13; Mc. 11:15-17; Lc. 19:45,46; Io. 2:13-17. 1516 Lc. 22:16; Apoc. 19:9. 1517 Dan. 7:25. 1518 Praznicul Azimilor: Ħag ha-Maţot (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1519 Foarte probabil în 16 Nisan (concepţia fariseică), nu în ziua întâi a săptămânii (concepţia saducheică). 1520 Pârgă: bikurim (ebr.), aparħe (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1521 Lev. 23:10-14. Posibil şi Ex. 23:19; 26:1-11; 34:26a. 1522 Fap. 26:23; I Cor. 15:20. 1523 Praznicul Săptămânilor: Ħag ha-Şavuot (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1524 Praznicul Secerişului: Ħag ha-Qaţir (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1525 Praznicul Primelor roade: bikurim, pârga (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 191
  • a. De-a doua zi de după Pesaħ se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b. În 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului; c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul1526 şi Răscumpărătorul lor1527 , iar de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor1528 , de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor1529 ; d. Ulterior, tradiţia evreiască a stabilit data de 6 Sivan ca fiind ziua în care YHWH a dat Torah lui Moşe1530 pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exodul, 19 şi 20; e. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia1531 , semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei); f. La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor1532 ; g. Există şi o împlinire viitoare a Praznicului1533 ; 4. Între Ziua Primelor Roade1534 din 16 Nisan şi acest praznic al Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia1535 , dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale. 5. Despre Ziua răsunetului sau Praznicul Trâmbiţelor1536 : a.se celebra în data de 1 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b.se trâmbiţa din marele şofar1537 , nu din trompete de argint, ca în alte zile cu lună nouă1538 ; c.Nu se lucra, avea loc o adunare sfântă; d. Era o zi de introspecţie şi judecată, de rededicare. Se aniversează crearea lumii, e baza de calcul al calendarului 1526 Ex. 20:11. 1527 Deut. 5:12-15. 1528 Deut. 16:1; Ex. 12:13. 1529 Lev. 23:10,18,19. 1530 În limba ebraică, dăruirea Torei se numeşte matan Torah. 1531 Fapte, 2. 1532 Iac. 1:18; I Cor. 15:23; Rom. 11:16; Apoc. 14:4. 1533 Apoc. 14:15,16. 1534 Yom ha-Bikurim. 1535 I Cor. 15:20-23. 1536 Praznicul Trâmbiţelor: Yom Teruah (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1537 Marele şofar: şofar ha-gadol (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1538 Lev. 23:23-25; 23:24; Num. 29:1. 192
  • (inclusiv pentru anii şabatici şi cei jubiliari), şi e Anul Nou pentru semănat; e. Marchează începutul Sărbătorilor Mari, a celor 10 Zile de Pocăinţă1539 , cu apogeul din Ziua Ispăşirii, din 10 Tişri; f. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul1540 şi Răscumpărătorul lor1541 , de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor1542 , de Praznicul Săptămânilor evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor1543 , de acest Praznic al Trâmbiţelor evreii Îl recunoşteau pe YHWH ca fiind Judecătorul care, după zece zile, în Ziua Ispăşirii, urma să decidă soarta lor1544 ; g. Credincioşii mesianici îşi amintesc faptul că fiecare se va prezenta înaintea tronului de judecată al lui Mesia1545 ; h.Din alt punct de vedere, acest Praznic ar putea avea şi o altă faţetă, cea a repatrierii israeliţilor1546 , a Revenirii lui Yeşua1547 şi a Răpirii comunităţii credincioase în Mesia1548 . 6. Despre Ziua Ispăşirii1549 : a.se ţinea în data de 10 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b.Era o zi în care avea loc o adunare sfântă şi solemnă, în care nu se lucra, ci avea loc o introspecţie şi judecată personală, credincioşii se smereau şi se pocăiau, iar postul era obligatoriu. Pocăinţa era întreită: recunoaşterea nelegiuirilor, exprimarea remuşcărilor prin spovedanie, ispăşirea în faţa lui Dumnezeu pentru a obţine iertarea. Oricine nu se smerea, era „retezat”1550 din popor1551 . În acea zi, Marele Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul era alungat în pustie pentru Azazel1552 . Sărbătoarea marca ziua în care Dumnezeu făcea judecata copiilor Săi şi îi curăţa de vinovăţia lor1553 . Era o zi de mâhnire şi de mare smerire; 1539 Cele Zece Zile de Pocăinţă: aseret yeme teşuvah (ebr.), denumite şi Yamim Noraim (ebr.), adică Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. 1540 Ex. 20:11. 1541 Deut. 5:12-15. 1542 Deut. 16:1; Ex. 12:13. 1543 Lev. 23:10,18,19. 1544 Num. 29:7; Lev. 23:29. 1545 II Cor. 5:10. 1546 Deut. 30:3; Is. 27:12,13; Ier. 23:3; 29:14; 31:10-14; 32:37; Ez. 37:21-28 etc. 1547 A se vedea Yom teruah, din Vocabularul de la finalul lucrării. 1548 Zah. 9:14; Mat. 24:31; I Tes. 4:16,17; I Cor. 15:52. 1549 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.). 1550 Termenul ebraic karath a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi. 1551 Lev. 23:29. 1552 Leviticul, 16. A se vedea şi Ex. 30:10; Lev. 16; 23:26-32; 25:9; Num. 29:7-11; Ioel 1:14; 2:15,16; Evr. 9-10:21; 13:11,12. 1553 Lev. 16:14,15,21. 193
  • c. Yom Kippur este un memorial care ne ajută să ne amintim de actul răscumpărător al lui Mesia, care „suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” şi făcând ispăşirea păcatelor noastre1554 . El Îşi va curăţa poporul şi-l va elibera de prezenţa păcatului la revenirea Sa1555 ; d.De-asemenea, este foarte probabil ca această zi să fie ziua în care Yisraelul se va întoarce la Mesia al său1556 . 7. Despre Praznicul Corturilor/ Colibelor1557 sau Praznicul Strângerii Roadelor1558 : a. Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începe în data de 15 Tişri1559 şi se încheie în data de 23 Tişri1560 prin Hoşana Rabbah, A opta zi de adunare1561 ; b.Se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în pustie înainte de intrarea în Canaan şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor în corturi1562 , precum şi protecţia pe care Dumnezeu le-a asigurat-o providenţial, prin har1563 ; c. Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului”1564 ; d. De-asemenea, se încheia recoltarea roadelor; e.De Ħag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui israelit; f. Este foarte probabil că Adonai Yeşua, care a „cortuluit” printre noi, plin de har şi de adevăr1565 , S-a născut de Sărbătoarea Colibelor, şi a participat la Sukot1566 . 8. Astfel, aceste Praznice, Paştele, Praznicul Azimilor, Praznicul Secerişului, Praznicul Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor ni-L dezvăluie pe YHWH ca fiind Creator, Răscumpărător, Izbăvitor/Eliberator, Restaurator/ Înnoitor, Furnizor/ Dătător, Judecător-Ispăşitor şi Protector. 9. Paştele, Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor erau denumite „Cele trei pelerinaje (anuale)”1567 , când toţi israeliţii de gen 1554 Is. 53:4,5; Mat. 8:17; Evr. 9:12,14; 10:12,14; I Pet. 2:24; Apoc. 14:7. 1555 Evr. 9:28. 1556 Zah. 12:10-14; 13. 1557 Praznicul Corturilor/Colibelor: Ħag ha-Sukot (ebr.). 1558 Praznicul Strângerii Roadelor: Ħag ha-Asif (ebr.). 1559 Ex. 23:16b; 34:22b; Lev. 23:33-36a, 39a; Num. 29:12. 1560 Lev. 23:36b, 39b; Num. 29:35-38. 1561 A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1562 A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1563 Lev. 23:33-36, 39-43; Deut. 16:13-17. 1564 Lev. 23:42. 1565 Io. 1:14. 1566 Io. 7:2, 8-52. 1567 Cele trei pelerinaje: Şaloş regalim (ebr.). 194
  • masculin, în vârstă de cel puţin 13 ani şi care fuseseră iniţiaţi prin ceremonia de „bar-miţvah” 1568 „urcau”1569 la Templul din Ierusalim să se închine acolo şi să aducă jertfe înaintea lui YHWH prin intermediul preoţilor aharonici1570 . Încheiem cu cuvintele lui Samuele Bacchiocchi1571 : Scepticismul poate fi o excrescenţă a uitării. Neglijarea Şabatului, memorialul creaţiei, poate să-i facă pe oameni să devină sceptici cu privire la originea şi destinul lor divine. Neglijarea Paştelor, memorialul răscumpărării, îi poate face pe oameni uituci şi sceptici faţă de faptul că Dumnezeu a purtat de grijă de mântuirea noastră prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Neglijarea Cincizecimii, memorialul turnării ploii timpurii a Duhului Sfânt în vederea lansării misiunii creştine, îi poate face pe oameni sceptici faţă de ploaia târzie care va desăvârşi misiunea creştină. Neglijarea Praznicului Trâmbiţelor, aducătorul aminte al faptului că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea tronului de Judecător al lui Dumnezeu (II Cor. 5.10), poate să-i facă pe oameni să trăiască moralmente iresponsabil. Neglijarea Zilei Ispăşirii, aducătorul aminte al actului final de răscumpărare săvârşit de Hristos care, la A Doua Sa Venire (Evr. 9:28), Îşi va curăţa poporul şi-i va scăpa de păcatele lor, îi poate face pe oameni să fie disperaţi vizavi de problema păcatului care afectează omenirea. Neglijarea Praznicului Corturilor, aducătorul aminte al faptului că în trecut Dumnezeu ne-a călăuzit în mod providenţial, îi poate face pe oameni să se îndoiască de capacitatea Sa de a ne duce în Ţara Promisă.” Capitolul al XXV-lea DESPRE SACRAMENTE Nu există sisteme sau măcar convingeri „religioase” care să nu acorde o valoare sporită, superioară, anumitor cuvinte, gesturi, acţiuni, semne. În ceea ce priveşte răspunsul nostru vizavi de această chestiune, el nu ţine de aburii părelniciei, ci de domeniul dogmei: I. Există acte instituite de Însuşi Dumnezeu, consacrate prin semne raţionale sau simboluri practice şi care sunt semnificante exterioare ale unor semnificate interioare.1572 Le denumim acte sacre, sau sacramente. Ele nu sunt sfinte „puneri deoparte” numai pentru slujba dumnezeiască, ci sunt utile şi credincioşilor mesianici, fiind săvârşite în cadrul comunităţii de credinţă şi întărindu-i în harul le-a fost dat. Aceste sfinte „puneri deoparte”, aceste sacramente, sunt: botezul, 1568 Bar-miţvah (ebr.): a se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1569 La templul din Ierusalim credinciosul nu mergea în pelerinaj, pur şi simplu, ci „urca“, făcea aliyah. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 1570 Ex. 23:14-19 etc. 1571 Samuele Bacchiocchi, God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, p. 15. 1572 „...Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, ...le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa.” Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu, pp. 13-14. 195
  • pocăinţa şi spovedania, Cina Domnului, căsătoria şi învestirea/hirotonia. Dacă se însuşesc cu credinţă, atunci în ele elementul uman conlucrează cu cel divin. II. Despre sacramentul botezului (tevilah): A. Istorie: 1. În perioada aşa zisă „inter-testamentară”, botezul1573 era administrat în apă curgătoare1574 goyim-ilor care doreau să se alipească la iudaism şi să devină prozeliţi. Nu existau „botezători”, ci doar rabini care asistau la scufundare şi se asigurau că prozelitul s-a scufundat atât de mult încât au fost acoperite de apă şi ultimele două fire de păr1575 . 2. În Cartea Legământului Înnoit, vedem că Ioan Botezătorul1576 „boteza” în apă pe baza pocăinţei, a îndreptării manifestate prin roade şi a mărturisirii1577 . 3. Ioan, Înainte-mergătorul mesianic, L-a „botezat” pe Yeşua Mesia în râul Yarden1578 . 4. Yeşua şi discipolii1579 Săi oficiau botezuri1580 . 5. Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a poruncit continuarea botezului1581 . 6. După Înălţarea Domnului, slujitorii Săi au continuat să boteze1582 . B. Fenomenologie: 1. Baptisma (gr.) înseamnă „scufundare, imersiune”. Ca atare, botezul trebuie oficiat prin scufundare în întregime1583 . 2. Elementul material care trebuie folosit în sacramentul baptismal este apa, în care individul care s-a pocăit şi a ajuns să creadă în Yeşua ha- Maşiyaħ va fi botezat spre iertarea păcatelor1584 . 3. Acest sacrament trebuie asistat de slujitori învestiţi, în conformitate cu sarcina trasată de Mesia1585 . 4. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, botezul poate fi considerat şi un rit de iniţiere. C. Teologie: 1. Tipologic1586 , în cărţile „Vechiului Legământ”, identificăm botezul şi purificarea construite pe cel puţin1587 trei coordonate: 1573 Botez: tevilah (ebr.), baptisma (gr.). 1574 Mayim ħayim: ape vii, ape curgătoare. 1575 A se vedea şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikvah, de Rabbi Aryeh Kaplan. 1576 Ioan Botezătorul: Yoħanan ha-Matvil. 1577 Mat. 3:5,8-11; Mc. 1:4; Lc. 3:3,7 ş.urm.; Fap. 13:24; 19:4. 1578 Mat. 3:13-16; Mc. 1:4,5,8-10; Lc. 3:3,7,16,21; 4:1; Io. 1:25,26,28,31-34. 1579 Talmid (ebr.), mathetes (gr.): traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Varianta corectă ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine). 1580 Io. 3:22; 4:2. 1581 Mat. 28:18-20; Mc. 16:16. 1582 Fap. 2:37-41; 8:36-38; 9:18; 16:14,15; 16:30-33; 19:4,5; 22:16; Gal. 3:27; Rom. 6:3,4; I Cor. 1:13-16; 10:2;12:13; Col. 2:12; Ef. 4:5; Evr. 6:1,2; I Pet. 3:21. 1583 Mat. 3:16; Io. 3:23. 1584 Mat. 28:19,20; Fap. 2:38; 3:19. 1585 Mat. 28:19; Fap. 8; I Cor. 4:1. 1586 Antitypos: „icoană închipuitoare”, I Pet. 3:21. 196
  • a. Cartea Genesa. Noe, căruia i s-a făcut parte de mila divină, un om drept şi impecabil, care avea o relaţie cu Dumnezeu, a crezut Cuvântul Domnului şi, plin de teamă sfântă, a acţionat în consecinţă, construind un chivot, supravieţuind Potopului1588 şi moştenind dreptatea care se capătă prin credinţă1589 . Potopului, un „botez” care a purificat lumea, i-au supravieţuit numai cei care au ascultat Cuvântul Domnului; b. în cărţile ulterioare ale Pentateuhului apa era un semnificant exterior al purificării (ritualice şi igienice)1590 ; c. în Profeţi apa juca şi rolul de semnificant al relaţiei mântuitoare cu Dumnezeu: Osea, 10:12; Isaia, 12:31591 ; 44:3 (a-b), 4; 45:8; 55:1; Ieremia, 2:13; 17:13; Ezechiel, 36:25 cu 26,27; 2. Botezul este un semnificant exterior şi vizibil al unui semnificat interior. Acest semnificat interior are câteva elemente constitutive: elementul pocăinţei1592 şi al credinţei1593 , prin care conştiinţa se purifică1594 ; elementul iertării păcatelor credinciosului1595 ; elementul unirii credinciosului cu moartea şi îngroparea lui Mesia, pentru ca de la ieşirea din apă să trăiască o viaţă înnoită, viaţa de înviere împreună cu El1596 ; elementul îmbrăcării cu Mesia1597 ; elementul alipirii la comunitatea de credinţă mesianică locală1598 . 3. Botezul se face „spre iertarea păcatelor”1599 , fără ca el însuşi să cureţe păcatele. Această lucrare o face numai pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, chemarea Numelui Domnului1600 , adică invocarea purificării prin sângele lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ1601 . El nu este nici naştere din nou1602 , ci este declaraţia făcută public privitoare la credinţa în temeinicia elementelor prezentate la subpunctul de mai sus. 1587 „Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.” Mircea Eliade, op. cit., p. 187. 1588 Gen. 6:8-9:29. 1589 Evr. 11:7. 1590 Ex. 30:17-21; Lev. 8:6; 11:24-32,39,40; 14:5,6,8; 15; 17:15,16; 22:6; Num. 19; 31:23,24; Deut. 23:11. 1591 Bazat pe Isaia, 12:3 şi 44:1-4, în iudaism s-a ajuns chiar la Ceremonia Scoaterii Apei. La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Şmini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan, 7:37,38. 1592 Lc. 24:47; Fap. 2:38; 3:19; Evr. 6:1,2. 1593 Mc. 16:16; Io. 3:16-18; Fap. 8:36,37; Ef. 2:8,9; Evr. 6:1,2. 1594 Ef. 5:26; I Pet. 3:21. 1595 Mc. 1:4; Fap. 2:38; 3:19; 22:16. 1596 Rom. 6:3-5; Col. 2:12. „Simbolismul Apelor implică atât Moartea cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare: pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o ‚nouă naştere’, pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potenţialul vieţii.” Mircea Eliade, op. cit., p. 188. 1597 Gal. 3:27. 1598 A se vedea şi capitolul Despre comunitatea credincioşilor mesianici. 1599 Fap. 2:38; 3:19. 1600 Fap. 22:16. 1601 A se vedea şi I Ioan, 1:7. Sângele lui Mesia „este instrumentul curăţirii iniţiale, dar este şi fântâna în care credinciosul se poate reface în mod continuu.” John Murray, op. cit. 1602 Fap. 8:13-23; I Pet. 3:21. 197
  • 4. Botezul trebuie oficiat numai celor care au avut parte de naşterea din nou1603 şi care mărturisesc pocăinţa faţă de Dumnezeu1604 , credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ şi ascultarea de El1605 . 5. Pentru credincios, la nivel personal, botezul poate semnifica data în care Dumnezeu a îndepărtat de el nelegiurile sale atât de departe pe cât este răsăritul de departe de apus1606 şi intrarea în comunitatea de credinţă mesianică. 6. După cum un levit sau un preot aharonic putea sluji numai după spălarea cu apă a întregului corp1607 , şi credinciosul mesianic, preot melħiţedeqic, poate sluji numai în urma spălării sale cu Cuvântul lui Dumnezeu şi a botezului în apă1608 . 7. Recomandăm oficierea sacramentului baptismal în apă curgătoare1609 , în acord cu botezul administrat prozeliţilor ne-evrei convertiţi la iudaism, evreilor care au acceptat botezul lui Ioan, precum şi al lui Adonai Yeşua1610 . După ce omul a avut parte de convertire şi botez, poate accede la celelalte sacramente. III. Despre sacramentul pocăinţei (teşuvah): A. Reamintim faptul că moartea Fiului lui Dumnezeu asigură credincioşilor împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, şi învierea Fiului lui Dumnezeu asigură mântuirea lor1611 ; B. Pocăinţa iniţială este una dintre faţetele convertirii. De aceeaşi natură cu ea şi strâns legată de ea este pocăinţa ca sacrament, care se produce şi se manifestă la fel ca şi pocăinţa iniţială1612 ; C. Pocăinţa trebuie continuată pe întreg parcursul vieţilor noastre de credinţă în Yeşua, din cauza acestui trup de moarte şi a tuturor păcatelor ce rezultă din acest fapt: păcate de atitudine, de motivaţie, de gândire, cuvinte, făptuit prin omitere sau comitere1613 ; D. În acelaşi fel, este datoria fiecărui credincios mesianic de a se pocăi de păcatele pe care ştie că le-a săvârşit în mod particular1614 ; E. Aceasta este decizia pe care Dumnezeu a luat-o prin Mesia în legământul harului pentru păstrarea credincioşilor pentru mântuire: deşi nu există păcat prea mic ca să nu merite osânda1615 , totuşi nu există nici păcat atât de 1603 Io. 3:3-8; Tit 3:5. 1604 Lc. 24:47; Fap. 2:38; 3:19. 1605 Mc. 16:16; Fap. 8:36,37; 2:41; 8:12; 18:8. 1606 Ps. 103:12. 1607 Ex. 29:4; 40:12; Lev. 8:6; Num. 8:6. 1608 Ef. 5:26; Tit 3:5; I Cor. 6:11. 1609 Mayim ħayim: „ape vii”, apă curgătoare. 1610 Mat. 3:6,16; Mc. 1:5,9; Lc. 3:21-4:1; Io. 10:40. 1611 Rom. 5:10. 1612 A se vedea capitolul Despre mântuire, punctul „Pocăinţa şi credinţa”. 1613 Ier. 17:9; II Cor. 7:9,10; Apoc. 3:19. 1614 Lc. 19:8 1615 Rom. 6:23. 198
  • mare încât să-i osândească pe cei care se pocăiesc1616 ; lucrul acesta face necesară predicarea constantă a pocăinţei; F. Aspectul de sacrament este prezent în următoarele: în Vechiul Legământ, atunci când israelitul păcătuia, el se ducea la preotul aharonic, îşi mărturisea păcatul, îşi punea mâna pe animalul dus ca jertfă, îl înjunghia1617 şi numai apoi preotul pronunţa iertarea divină1618 . DOMNUL Însuşi Se încărca cu vina păcatului mărturisit1619 . Când cenuşa jertfei era risipită în pustie, şi vina păcatului putea dispărea din conştiinţa celui care păcătuise1620 . La fel, când credinciosul care a păcătuit vrea să se pocăiască, el poate să-şi transfere păcatele sale asupra Mielului Pascal prin credinţa din inimă şi mărturisirea cu gura1621 în prezenţa slujitorilor comunităţii. Dacă e cazul, aceştia pot stabili măsuri disciplinatorii, menite să mustre, să recupereze şi să vindece credinciosul căzut în păcat1622 . Desigur, ei pot să scrie păcatele săvârşite (şi de care credinciosul s-a pocăit prin mărturisire şi lepădare) pe o foaie de hârtie care va arsă şi a cărei cenuşă va fi aruncată, simbolic pentru cenuşa risipită în pustie; G. Unele păcate, deşi mărturisite şi abandonate, pot avea consecinţe pe diferite planuri: spiritual, emoţional, fizic, financiar-material, social etc.; IV. Despre sacramentul Cinei Domnului (Seudat ha-Adon)1623 : A. Istorie: 1. În cărţile Legământului Înnoit vedem că Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a instituit Cina în noaptea în care a fost trădat şi vândut1624 ; 2. Credincioşii din adunările întemeiate de apostoli au respectat acest sacrament al Cinei1625 . B. Fenomenologie: 1. Elementele materiale ale Cinei sunt azima1626 şi rodul viţei1627 ; 2. Slujitorii comunităţii înalţă rugăciunea de binecuvântare1628 consacrată, apoi frâng azima şi o împărtăşesc credincioşilor, precum şi lor înşişi, împreună cu rodul viţei1629 , dar separat de acesta; 3. Din punct de vedere al antropologiei culturale, acest sacrament poate fi considerat un rit de apartenenţă sau de continuare a identificării cu 1616 Is. 1:16-18; 55:7. 1617 Lev. 17:11; Evr. 9:22. 1618 Lev. 4:20,26,31,35; 5:10,13,16,18; 6:7; Num. 15:25,26,28. 1619 Leviticul, 16; Rom. 3:25,26; Evr. 10:11. 1620 Săvârşitorul era absolvit de vina păcatului, dar, om fiind, el putea ţine minte păcatul în sine: a se vedea Epistola către evrei, 9:9; 10:1-4,11. 1621 Rom. 10:9,10; Mat. 10:32; Lc. 9:26. 1622 Mat. 18:15-20; I Tim. 1:20; 5:1,19,20; Tit 3:10,11; Iac. 5:14-20; Iuda, 22,23. 1623 La finalul acestei lucrări, în Vocabular, am schiţat Cina Domnului din perspectiva antropologiei culturale. 1624 Mat. 26:17-25, 26-30; Mc. 14:12-21, 22-26; Lc. 22:7-16, 17-20; Io. 13:1-4. 1625 I Cor. 5:7,8; 11:20-34. 1626 Azimă: maţah (ebr.), azumos (gr.). 1627 Mat. 26:26,27; Mc. 14:22,23; Lc. 22:17,19; I Cor. 11:24. 1628 În creştinism, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu (ebr., baraħa) a evoluat în rugăciune de invocare a lui Dumnezeu şi de mulţumire (ebr., yada, gr., euħaristia), adică „epicleza euharistică”. 1629 Io. 6:18. 199
  • comunitatea de credinţă, cu fiinţa, trăirea, viziunea şi acţiunile comunităţii de credinţă1630 . C. Teologie: 1. Tipologic, în cărţile „Vechiului Legământ” identificăm Cina Domnului construită pe două coordonate: a. în Genesa, 14:18-20. Lui Avraham, om cu care YHWH tocmai instituia un legământ, regele-preot Melħiţedeq1631 îi dă pâine şi vin şi-l binecuvântează. Cel mic era binecuvântat de cel mare1632 ; b. în Paştele celebrat o dată pentru totdeauna în Exodul, 12 şi comemorat anual1633 . Paştele puteau fi consumate numai de oameni din poporul ales sau de alogeni1634 care acceptaseră legământul lui YHWH, inclusiv legământul circumciziei1635 . 2. Cina Domnului este, şi ea, un semnificant exterior al unui semnificat interior, care are mai multe faţete: a. Prima dintre faţete este cea temporală, adică aspectul trecut, cel al prezentului şi cel al viitorului. i. Ca aspect trecut: • Cina Domnului este, mai întâi de toate, o aducere- amintire1636 :  Când Sfânta Scriptură vorbeşte despre „aducerea- aminte”, ea nu vorbeşte despre amintiri sau despre o rememorare, ci despre o comemorare1637 şi o identificare a trăitorului cu evenimentul comemorat;  Prin predica anaforică de la Cină participanţilor li se aduce aminte de un eveniment istoric unic şi irepetabil, moartea ispăşitoare a lui Mesia pe Calvar şi semnificaţia sa pentru mântuirea credinciosului din păcat şi condamnare. Această moarte1638 este motivaţia noastră supremă împotriva căderii în păcat şi a oricărei aparenţe de rău1639 ; 1630 După William Robertson Smith, Cina Domnului ar fi un „sacrament de comuniune”, iar Arnold van Gennep l-ar denumi „comensualism”, ritul de a mânca şi de a bea în comun, considerându-l un rit de agregare. A se vedea Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu, pp. 36-37. 1631 Posibil Şem, fiul lui Noe. 1632 Evr. 7:7. 1633 Ex. 12:14; Lev. 23:5; Num. 9:3,5; Ios. 5:10. 1634 Rezident naturalizat: gher, toşav (ebr.):. 1635 Ex. 12:43-45, 48,49. Legământul circumciziei: beriyth milah (ebr.). 1636 I Cor. 11:24-26; Lc. 22:19. Aducere-aminte: anamnesis (gr.). 1637 Comemorare: zekher (ebr.). 1638 „După felul în care teologia creştină priveşte istoria, moartea lui Hristos este punctul central al istoriei; aici converg toate drumurile trecutului; de-aici se despart toate drumurile viitorului.” Episcopul anglican Stephen Neill, apud John Stott, Crucea lui Cristos, SMR, Wheaton, Illinois, SUA, 1992, p. 42. 1639 I Tes. 5:22. 200
  •  De asemenea, ea este şi o mulţumire1640 pentru binecuvântările şi mântuirea oferite de Dumnezeu şi făcute accesibile prin sacrificiul Său pe cruce1641 . ii. Ca aspect prezent: • Cina Domnului este o comuniune1642 cu Mesia şi o împărtăşire din binefacerile morţii Sale sacrificiale. La această Cină, El, gazda, devine prezent într-un mod special1643 . „Numai cine comunică cu Mesia se cuminecă cu Mesia.” Prin ea, noi recunoaştem şi proclamăm Legământul Înnoit, reafirmând domnia lui Yeşua ha-Maşiyaħ şi angajamentul nostru de a împlini voia Lui, de a-I rămâne fideli, de a ne împotrivi păcatului şi de a ne identifica cu misiunea Lui1644 ; • La Cină avem o comuniune nu numai cu Mesia, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii de credinţă1645 , întrucât Trupul lui Mesia nu este alcătuit dintr-un membru, ci din toţi membrii Trupului1646 . iii. Ca aspect viitor: • Cina Domnului este o anticipare, o pregustare a viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu şi a viitorului ospăţ mesianic când toţi credincioşii vor fi cu împreună cu Domnul1647 ; • Ea mai reprezintă şi expectaţia fierbinte a întoarcerii iminente a lui Mesia pentru poporul Său de legământ1648 ; • Ea va fi respectată în comunităţile de credinţă mesianică până la revenirea Sa. 3. După cum la sărbătoarea de Paşte era interzisă existenţa sângelui în carnea mielului jertfit şi existenţa aluatului în azimă, tot aşa interzicem prezenţa fermenţilor1649 de genul drojdiei în azimă sau în 1640 Mulţumire: euħaristia (gr.). 1641 I Cor. 11:24; Mat. 26:27,28; Mc. 14:2; Lc. 22:19. 1642 Comuniune: koinonia (gr.). 1643 Mat. 18:20; Lc. 24:35. El nu este prezent literal şi fizic, ci spiritual, această realitate fiind denumită „prezenţă dinamică”. 1644 I Cor. 11:25; Mat. 26:28; Mc. 14:24; Lc. 22:20. 1645 I Cor. 10:16,17. 1646 Cina se ia de către membrii credincioşi ai comunităţii. A te împărtăşi cu membrii altor comunităţi este eronat întrucât comunitatea locală nu are jurisdicţie asupra membrilor altor comunităţi şi, în caz de necesitate, nu poate exercita disciplinarea acestora. 1647 Mat. 8:11; 22:1-14; Mc. 14:25; Lc. 13:29; 22:17,18,30. 1648 Apoc. 22:17,20. 1649 Ferment de orice fel: ħameţ. 201
  • rodul viţei. Aluatul1650 şi drojdia1651 simbolizează păcatul şi folosirea lor în acest sacrament nu este scripturală1652 . 4. În urma Rugăciunii de binecuvântare, materiile rămân azimă şi rodul viţei1653 , capabile să hrănească şi să adape omul nostru din afară: a. În acest act Mesia nu este oferit Tatălui Său, nici nu are loc o jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morţi, ci este o aducere aminte, o comemorare a jertfei Sale voluntare pe cruce, o dată pentru totdeauna1654 şi spre slava lui Dumnezeu din aceleaşi motive. Jertfa lui Mesia, însuşită prin pocăinţă şi credinţă ascultătoare, este singura care poate ierta păcatele credincioşilor1655 ; b. Pasajele care spun că ar fi o împărtăşire cu trupul real şi sângele real al Domnului întrebuinţează o vorbire figurativă1656 (vezi contextul lor imediat); c. Prin consacrarea lor şi împărtăşirea cu credinţă, azima şi rodul viţei ni-L comunică omului nostru duhovnicesc pe Mesia cel crucificat şi înviat. „Primitorii vrednici, care iau parte în mod exterior la elementele acestui act, de asemenea o fac şi în interior prin credinţă, într-adevăr, nu în mod carnal şi corporal, ci în mod spiritual primesc, şi se hrănesc cu Cristosul răstignit, şi cu toate beneficiile morţii Lui; trupul şi sângele lui Cristos fiind prezente în mod spiritual, şi nu corporal sau carnal, în credinţa celor care cred în acest act, aşa cum elementele însele sunt pentru simţurile lor externe (I Cor. 10:16; 11:23-26).”1657 Altfel spus, la Cină, binecuvântările duhovniceşti, virtuale, devin actuale numai dacă sunt însuşite cu credinţă adevărată, rugăciune sinceră, predare totală. 5. „Toţi oamenii ignoranţi şi păcătoşi, care sunt nepotriviţi pentru a avea comuniune cu Cristos, sunt nevrednici şi de a sta la masa Lui, şi nu pot, fără a păcătui împotriva Lui, dacă rămân aşa, să ia parte la aceste taine sfinte, sau să fie primiţi la ele (II Cor. 6:14-15); iar toţi cei care se împărtăşesc astfel, sunt vinovaţi de trupul şi sângele Domnului, mâncând şi bând judecata împotriva lor înşişi (I Cor. 11:29; Mat. 7:6)”1658 . 1650 Cu privire la aluat şi dospeală, a se vedea capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre Praznicele sfinte”. 1651 A se vedea interdicţia folosirii drojdiilor în untdelemnul sfânt pentru ungerea preoţilor, din Ex. 27:20, din făina frământată în untdelemn pregătită pentru jertfa necurmată (Ex. 29:40), precum şi rostirile divine din Ţef. 1:12,13; Ier. 48:11; Ps. 75:8. 1652 Ex. 12:15,19 etc.; 13:7; 34:18; I Cor. 5:7,8. 1653 I Cor. 11:26-28. 1654 Evr. 9:25-26,28. 1655 I Cor. 11:24; Mat. 26:27; I Io. 1:7. 1656 I Cor. 11:27. O citire contextuală a Sfintelor Scripturi ar scuti de multe din ereziile şi erorile teologice. 1657 Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689. 1658 Id. 202
  • 6. Actul spălării picioarelor este un act de umilinţă, parte integrantă din sacramentul Cinei Domnului1659 . V. Despre sacramentul căsătoriei: A. Istorie: 1. Genesa, 2:21-23, arată că femeia1660 a fost luată din bărbat1661 . B. Fenomenologie: 1. La fel ca Şabatul, căsătoria este o instituţie dumnezeiască paradisiacă, ea provenind din Eden1662 . 2. Instituţia căsătoriei a fost binecuvântată în mod suplimentar de prezenţa participativă a lui Adonai Yeşua1663 . 3. Revelaţia scripturală arată că unirea maritală trebuie să aibă loc între un bărbat şi o femeie; nu este legal ca un bărbat să aibă mai mult de o soţie, nici ca o femeie să aibă mai mult de un soţ în acelaşi timp1664 . 4. Revelaţia interzice categoric relaţiile homosexuale1665 şi, prin implicaţie, şi căsătoriile homosexuale. Niciodată nu vor fi permise astfel de relaţii, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi. C. Teologie: 1. Femeia a fost luată din bărbat pentru a constitui un singur trup1666 cu el, a-i fi acestuia un ajutor potrivit, complementar1667 ; 2. Căsătoria a fost instituită pentru ajutorul reciproc între soţ şi soţie1668 , cel spiritual mai întâi de toate, pentru prevenirea necurăţiei1669 şi pentru înmulţirea omenirii în mod legitim1670 ; 3. Ontologic, femeia este egală cu bărbatul, fiind mântuibilă prin aceeaşi jertfă a Fiului lui Dumnezeu1671 ; 4. Funcţional, însă, bărbatul şi femeia au roluri diferite1672 ; 5. Este normal pentru toate categoriile de oameni care sunt în deplinătatea facultăţilor mentale să-şi dea consimţământul în vederea căsătoriei1673 ; totuşi, credincioşii au datoria de a se căsători „în Adonai”1674 ; de aceea, cei care mărturisesc adevărata credinţă trebuie să nu accepte căsătoria cu păgâni sau închinători la idoli; aceia care sunt de partea lui Dumnezeu trebuie să nu se înjuge la un jug 1659 Io. 13:4-17; I Tim. 5:10. 1660 Femeie: işah (ebr.). 1661 Bărbat: iş (ebr.). 1662 Gen. 1:27,28. 1663 Io. 2:1-12. 1664 Gen. 2:24; Mal. 2:15; Mat. 19:5,6. 1665 Lev. 18:22,29; 20:13; Rom. 1:26-28. 1666 În limba ebraică: basar eħad. 1667 Gen. 2:18. Ajutor potrivit: ezer kenegdo (ebr.). 1668 Gen. 2:18. 1669 I Cor. 7:2,9. 1670 Gen. 1:28. 1671 Gen. 3:16; 14:6; Fap. 4:12. 1672 Gen. 3:16-19; I Tim. 2:8-15. 1673 Gen. 13:4; I Tim. 4:3. 1674 I Cor. 7:39. 203
  • nepotrivit, căsătorindu-se cu oameni răi, sau care susţin o erezie condamnabilă1675 ; 6. O etapă premergătoare, de pregătire a căsniciei între un credincios şi o credincioasă în Adonai este logodna. Ea este o relaţie curată în care se angajează cei doi parteneri care s-au păstrat feciori (cu excepţia cazului în care unul a mai fost căsătorit/ă şi a rămas văduv/ă1676 ), şi care, după ce au solicitat călăuzire divină, parentală şi pastorală, îşi iau angajamentul în vederea căsătoriei. Logodna poate fi anulată numai dacă partea care cere această anulare s-a păstrat pură şi partenerul/partenera sa a avut relaţii intime păcătoase cu alt/ă partener/ă1677 ; 7. Sfânta Scriptură1678 interzice căsătoria făcută între rude consangvine (de acelaşi sânge). Niciodată nu vor fi permise astfel de căsătorii incestuoase, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi1679 ; 8. Soţul trebuie să-şi iubească soţia precum Mesia Şi-a iubit adunarea şi S-a jertfit pentru ea1680 , iar soţia trebuie să-şi asculte soţul şi să se teamă de el cu respect1681 ; 9. Ca o încredinţare adiaphoron: nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor1682 . VI. Despre sacramentul hirotoniei (smiħa): A. Istorie: 1. În timpurile preistorice, fiecare bărbat era preot pentru sine şi pentru familia sa1683 ; 2. Ulterior, preoţia familială s-a transferat în sacerdoţiu comunitar1684 ; 3. Pe Muntele Sinai Dumnezeu a chemat la preoţie un popor întreg, poporul evreu1685 . Aceasta nu înseamnă că tot poporul preoţea; dintre ei au fost selectaţi pentru sacerdoţiu fiii lui Aaron1686 , ajutaţi de leviţi1687 ; 4. Sarcinile preoţilor erau reprezentarea poporului înaintea Celui Sfânt prin sacrificii şi rugăciuni aduse în Cortul Întâlnirii (mai târziu, în Templul de pe Muntele Moriah din Ierusalim), precum şi prin tălmăcirea Torei1688 ; 1675 Nee. 13:25-27. 1676 Lev. 21:7,13; Ez. 44:22,23; Apoc. 14:4. 1677 Mat. 1:18-20; 5:31; Deut. 22:13-21. Ne bazăm această convingere şi pe cartea profetului Osea unde, prin relaţia Sa de logodnă cu Yisrael, vedem o curtoazie pură şi validată istoriceşte bazată pe o promisiune de fidelitate care creează un fundament durabil al unei iubiri nupţiale şi încredere mutuală. 1678 Lev. 18:1-30. 1679 Mc. 6:18; I Cor. 5:1. 1680 Col. 3:19; Ef. 5:25-33; I Pet. 3:7. 1681 Num. 30:6-16; Col. 3:18; Ef. 5:22-24, 33b; I Pet. 3:1-6. 1682 Gen. 45:7; 46:1-4,34; Ex. 4:22,23; 6:7; 23:32; Ios. 23:12,13; Jud. 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Nee. 10:30; 13:3,23-31. 1683 Gen. 4:3,4, 26; Iov, 1:1-5. 1684 Gen. 14:17-20; Ex. 2:16; 3:1. 1685 Ex. 19:5,6; Deut. 7:6; 14:2; 26:19. 1686 Ex. 28-29; Lev. 8-10; 21; Evrei, 5:1-4. 1687 Num. 3:5 ş. urm.; 8:5-26 etc. 1688 A se vedea capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ. 204
  • 5. La învestirea sa, Marele Preot era uns1689 cu untdelemn, ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt peste el pentru a-şi îndeplini slujba sacră1690 . B. Fenomenologie şi teologie: 1. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul, confirmând Isaia, 56:3,6, posibilitatea altoirii Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti1691 . Acest eveniment de o valoare incomensurabil de mare fusese prevestit în Ieremia, 31:31-34 şi Ezechiel, 36:25-27. În acest Legământ Înnoit, circumcizia, jertfele, ispăşirea, preoţia, templul şi praznicele sunt diferite1692 ; 2. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică1693 , jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile1694 şi contestă jertfa Fiului; 3. Yeşua Mesia a fost şi este Marele Preot; 4. Înlocuirea efectivă a preoţiei aaronice cu preoţia melħiţedeqică a avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aaronice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus; 5. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi, aducându- i în comunitatea sa de credinţă1695 . Fiecare credincios mesianic este un preot melħiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă; 6. Mai mult, Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel1696 Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual1697 şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici1698 ; 7. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruaħ ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar1699 şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har1700 . 1689 A unge: meşiha (ebr.); ħrio (gr.). 1690 Ex. 28:41; 29:7; 30:30; 40:15; Leviticul, 10:7. 1691 Rom. 11:16-24. 1692 A se vedea capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyaħ şi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 1693 Io. 1:29,36; I Cor. 5:7 etc. 1694 Io. 19:30; Evr. 9:11-14,27,28 etc. 1695 Qehilah sau ekklesia din Mat. 16:18; II Tim. 2:19; I Pet. 2:5,9,10. 1696 Ezechiel, 10-11. 1697 I Cor. 6:19,20. 1698 I Cor. 3:16,17,23. 1699 Ex. 31:1-11; I Cor. 12:4-7. 1700 Dar provenit din harul divin: ħarisma (gr.). A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 205
  • C. Mesia, deci, alege şi cheamă oameni în slujba Sa, acordându-le slujbe1701 , spre slava Tatălui1702 ; D. Dintre ei, Duhul Sfânt va alege şi chema pe unii „deoparte”, îi va separa, sfinţi şi consacra pentru funcţii de slujire1703 ; E. Comunitatea (qehilah, ebr.) identifică aceste acte dumnezeieşti suverane1704 , împreună cu slujitorii deja existenţi1705 şi poate proceda la cercetarea1706 candidaţilor1707 în vederea recunoaşterii oficiale a slujbelor acestora1708 şi a învestirii/hirotonirii1709 lor; F. Candidaţii trebuie să-şi fi demonstrat vocaţia prin slujirea adusă lui Mesia şi comunităţii, să fi fost energizaţi de Ruaħ ha-Qodeş şi hăruiţi cu daruri spirituale1710 , să fie cunoscuţi ca oameni care, după modelul exemplar al lui Mesia, oferă celorlalţi în chip iubitor, precum şi să fi întrunit anumite condiţii biblice1711 . Ei sunt învestiţi în slujba respectivă în urma cercetării1712 , a consensului comunităţii1713 , prin consacrare solemnă prin post şi rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei (hirotonire) de către conducerea comunităţii1714 ; G. Presbiterii trebuie să-I slujească lui Mesia în mod constant, făcând lucrarea Cuvântului şi a rugăciunii, veghind asupra sufletelor credincioşilor, pentru că vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu1715 ; H. Nu toţi presbiterii sunt predicatori1716 , dar cei care sunt atât predicatori cât şi cârmuiesc bine, merită să li se dea o onoare dublă1717 ; I. Membrii comunităţii au obligaţia nu numai de a le acorda tot respectul cuvenit, ci şi de a le dărui tot ce au mai bun, conform cu posibilităţile lor şi chiar mai mult decât atât1718 , pentru ca nevoile presbiterilor să fie împlinite fără a fi istoviţi de truda pentru agonisirea hranei şi împlinirea nevoilor de bază1719 . În plus, presbiterii trebuie să aibă resursele necesare pentru a fi ospitalieri1720 . Acestea sunt cerute şi de legea naturii, şi prin ordinul expres 1701 Ef. 4:11-16. 1702 Evanghelia după Ioan, 17. 1703 Ex. 3:10; Ier. 1:5; Fap. 9:15; 13:2; 20:17,28; Gal. 1:15; Ef. 4:11,12; Fil. 1:1. 1704 Fap. 6:1-5; 20:28. 1705 Fap. 6:6; Tit, 1:5. 1706 I Tim. 5:22a. 1707 I Tim. 3:1. 1708 Fap. 14:23. 1709 A învesti/hirotoni: smiħa (ebr.); ħeirotoneo (gr). 1710 I Corinteni, 12-14. 1711 I Tim. 3:1-7; Tit 1:5-9; I Pet. 5:1-5. 1712 I Tim. 5:22a. 1713 Fap. 14:23. 1714 I Tim. 4:14. 1715 Fap. 6:4; Evr. 13:17. 1716 Predicator: darşan (ebr.). 1717 I Tim. 5:17. 1718 Gal. 6:6,7; I Tim. 5:17,18. 1719 II Tim. 2:4. 1720 I Tim. 3:2. 206
  • al lui Adonai Yeşua, Care a poruncit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie1721 ; J. Slujitorii au autoritate în îndrumarea comunităţii, în administrarea anumitor lucruri şi în exercitarea autorităţii şi datoriei spirituale pe care El li le încredinţează şi la care îi cheamă, pentru a fi continuate până la sfârşitul lumii1722 ; K. Predicarea Cuvântului nu aparţine exclusiv presbiterilor cu dar de predicare, ci sunt şi alţii care au dar de la Duhul Sfânt şi sunt potriviţi pentru aceasta. Dacă au chemarea aceasta şi comunitatea îi acceptă, atunci aceşti predicatori pot face această lucrare1723 ; L. Aceeaşi procedură de învestire şi hirotonire se aplică în cazul diaconilor1724 , dar candidatul la diaconie trebuie să fi demonstrat abilităţi practice; M. Dacă Dumnezeu Îşi alege slujitorii şi aceştia au o viaţă sfântă, ei sunt inamovibili din slujbă. Structura de autoritate impusă de Dumnezeu credincioşilor este aceea de teocraţie cu conducere pluralistă, nu de alegeri democratice; N. Dacă păcătuiesc, pot fi mustraţi1725 , dar pot fi descalificaţi din slujbe numai din cauza unor păcate de o gravitate specială sau dacă nu mai împlinesc nevoile spirituale ale adunării (a se vedea Statutul). Capitolul al XXVI-lea DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM) Nicio religie nu poate (…) să se detaşeze de chestiunile financiare, măcar pentru a asigura funcţionarea organizaţiei sale. În mod fundamental, în măsura în care religia se 1721 I Cor. 9:6-14. 1722 Fap. 20:17,28; Fil. 1:1. 1723 Fap. 11:19-21; I Pet. 4:10,11. 1724 Fap. 6:3-6; I Tim. 3:8-13. Diacon: parnas (ebr.). 1725 I Tim. 5:19. 207
  • străduieşte să modifice comportamentele pentru a-i îndrepta pe oameni către Dumnezeu, este inevitabil ca aceasta să publice recomandări cu privire la bani, aşa cum face şi în materie de morală1726 . Ce spun Sfintele Scripturi despre aspectul material şi financiar al vieţii? Convingerile noastre cu privire la acest aspect sunt următoarele: I. YHWH-Elohim este „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Calitatea sa de Creator Îi atribuie şi calitatea Sa de Stăpân peste cele create: „Al DOMNULUI este Pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc”1727 . II. Zeciuiala (dijma) este a 10-a parte din veniturile financiare şi materiale ale credinciosului. III. Istoria zeciuielii se poate citi în pasajele următoare: Genesa, 14:20; 28:20-22; Leviticul, 27:30-33; Numeri, 18:20-24; II Samuel, 24:24; Maleahi, 3:7-12; Proverbele, 3:9,10; 11:24,25. IV. Fenomenologie şi teologie: A. Deuteronomul, 12:6-19 şi 14:22-27 vorbesc despre o a doua zeciuială, dată anual pentru a finanţa Praznicele; B. Deuteronomul, 14:28,29 vorbeşte despre o a treia zeciuială, dată o dată la trei ani, pentru ajutorarea săracilor din popor; C. Practic, evreii dădeau aproximativ 23,3% din venituri; D. Pe lângă acestea, evreii puteau să dăruiască lui Dumnezeu ofrande de bună-voie, voluntare, după putinţa lor1728 . Acestea erau în plus faţă de zeciuiala cerută. Cortul întâlnirii, de exemplu, a fost confecţionat prin donaţii voluntare1729 ; E. Atitudinea inimii în ofrandele voluntare: de bunăvoie (majoritatea referinţelor), „cu tragere de inimă”1730 , cu bucurie şi „dragă inimă”1731 , „cu mână largă”1732 ; F. În cărţile Legământului Înnoit nu apare termenul „zeciuială”, ci de daruri de bună-voie1733 . Atitudinea cu care trebuie donată zeciuiala: bucuria1734 . Aducerea zeciuielii la casa lui YHWH este un mod de închinare plăcut Lui; G. Pe baza Sfintelor Scripturi citate mai sus, convingerea noastră este aceea că zeciuiala trebuie adusă la casa lui YHWH, iar ofrandele voluntare, donate după ce zeciuiala a fost adusă la casa lui YHWH, poate fi donată oriunde credinciosul se simte călăuzit s-o facă, şi cu bucurie; H. Motivele aducerii zeciuielii la Casa lui YHWH: 1726 Michel Malherbe, op. cit., p. 195. 1727 Ps. 24:1. 1728 Ex. 25:2; 35:5; Deut. 16:17; I Cr. 29:9; Ezra, 1:6; 2:68,69; 7:16; Prov. 11:24,25. 1729 Ex. 25:1,2; 35:5,21; 36:5-7. 1730 Ex. 25:2. 1731 I Cr. 29:9. 1732 Prov. 11:24,25 1733 Mat. 6:2-4,19,20; Mc. 12:41-44; II Corinteni, 8-9. 1734 II Cor. 9:6,7; Rom. 12:8. 208
  • 1. Ajutorarea cazurilor sociale1735 , în primul rând cele aparţinând comunităţii1736 ; 2. Construirea sanctuarelor1737 ; 3. Împlinirea nevoilor legitime ale slujitorilor lui YHWH1738 . PARTEA A VI-A DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE Capitolul al XXVII-lea 1735 Văduve, orfani, săraci etc.: Deut. 14:29; Mat. 25:40; Io. 12:7,8; Fap. 11:29; Gal. 6:10a; I Cor. 16:1; Iac. 1:27. 1736 Gal. 6:10b. 1737 Ex. 35:21; I Cr. 29:1,9; Ezra 2:68,69 etc. 1738 Mat. 10:10; Gal. 6:6,7; I Cor. 9:14; Fil. 4:16,18; I Tim. 5:18; Tit 3:13; III Io. 6 etc. 209
  • DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE În vremurile moderne, psihologia, o „ştiinţă pe nedrept denumită astfel”1739 , declară că individul devine persoană numai în cadrul relaţiilor interpersonale... Cu toate acestea, urmaşi ai lui Mesia, îndeosebi Părinţii capadocieni, afirmau acest fapt cu mult înainte ca psihologia să fi afirmat acest truism. Omul poate deveni şi se poate împlini ca persoană autentică numai în cadrul relaţiilor ci Dumnezeu-Triunul şi cu semenii săi. Prezentăm mai jos următoarele convingeri: I. Faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru, şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii1740 . II. Însăşi Natura revelează că există un Dumnezeu care domneşte ca Suveran asupra tuturor lucrurilor; El este drept, bun şi face bine tuturor; de aceea trebuie să ne temem de El, să-L iubim, să-L lăudăm, să ne încredem în El, să-I slujim cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată puterea noastră1741 . Dar închinarea plăcută Dumnezeului adevărat este instituită de El Însuşi1742 şi reglementată de voia Lui revelată, aşa încât nu trebuie să ne închinăm Lui după imaginaţia şi mijloacele oamenilor, nici după sugestiile lui Satan, sub vreo reprezentare vizibilă, ca idol, semn sau icoană1743 , sau în vreun alt mod nedescris în Sfânta Scriptură1744 . III. De la Căderea în păcat omul se poate închina Tatălui numai printr-un mijlocitor1745 , acesta fiind Mesia1746 . IV. Închinarea trebuie adusă lui Dumnezeu şi numai Lui1747 ; nu îngerilor, sfinţilor (fie ei chiar „adormiţi întru Domnul”) sau altei creaturi1748 . V. Citirea Scripturii1749 , predicarea1750 şi auzirea Cuvântului lui Dumnezeu1751 , învăţătura şi părtăşia în psalmi, cântările/imnurile de laudă, cântarea cu har în inimile noastre către Dumnezeu1752 ; precum şi sacramentele, sunt toate părţi ale închinării înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcute în ascultare de El, cu 1739 I Tim. 6:20,21. 1740 A se vedea şi capitolul Despre om (Adam; Antropologie). 1741 Ier. 10:7; Mc. 12:33. 1742 Deut. 12:32. 1743 Ps. 97:7. 1744 Ex. 20:4-6. 1745 Io. 14:6; 16:23. 1746 I Tim. 2:5. 1747 Mat. 4:9-10; Io. 6:23; Mat. 28:19. 1748 Rom. 1:25; Col. 2:18; Apoc. 19:10. 1749 I Tim. 4:13. 1750 Inclusiv nouthesia (gr., sfat, avertisment, instruire). 1751 II Tim. 4:2; Lc. 8:18. 1752 Col. 3:16; Ef. 5:19. 210
  • credinţă, reverenţă şi teamă sfântă; mai mult, în umilinţă solemnă, în post1753 , şi cu mulţumiri în ocazii speciale, trebuie folosite într-o manieră sfântă şi religioasă1754 . VI. Un mod de închinare sfinţit de Dumnezeu este aducerea zeciuielii la casa Sa1755 . VII. O parte din închinarea pretinsă de Dumnezeu tuturor oamenilor constă în rugăciune. Ea este una dintre mijloacele harului, foarte eficientă pentru aprofundarea relaţiei cu Cel Preasfânt, fiind o stare de părtăşie intimă a credinciosului cu Dumnezeu. Prin rugăciune, omul dinlăuntru comunică sincer cu Creatorul şi Dumnezeul său1756 . VIII. Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale în vederea creşterii şi fortificării credinciosului mesianic, a feririi sale de ispite şi a victoriei asupra vrăjmaşului1757 . IX. Rugăciunea poate fi de mai multe feluri: de mulţumire, de cerere, de mijlocire, în funcţie de starea inimii1758 . X. Rugăciunea cu mulţumiri este o parte a închinării pretinse de Dumnezeu tuturor oamenilor1759 . Pentru a fi acceptată, trebuie făcută în numele Fiului1760 , prin ajutorul Duhului1761 , conform voii Sale1762 , cu înţelegere, reverenţă, umilinţă, ardoare, credinţă, dragoste şi perseverenţă. XI. Lui Dumnezeu trebuie să i Se închine orice credincios, oriunde, în duh şi în adevăr1763 ; în particular1764 , în familii1765 , zilnic1766 , în grup1767 şi cu atât mai solemn în adunări publice1768 , care nu trebuie neglijate, părăsite sau uitate în mod voit1769 , când Dumnezeu, prin Cuvântul Lui sau prin providenţă, cere asemenea adunări. XII. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri potrivite şi pentru oameni în viaţă, sau care urmează să se nască1770 . XIII. Rugăciunea particulară se poate face oriunde, iar rugăciunea comunitară se face în părtăşie cu ceilalţi credincioşi1771 . Întrucât Sfintele Scripturi vorbesc despre rugăciunea personală în cadrul comunităţii, insistând pe aspectul interdependenţei şi reciprocităţii1772 , rugăciunea comunitară trebuie făcută într-o limbă cunoscută de grupul de rugăciune1773 . 1753 Est. 4:16; Ioel 2:12. 1754 Ex. 15:1-19; Ps. 107. 1755 A se vedea Despre zeciuială. 1756 Ps. 62:8; 142:1,2; Fil. 4:6. 1757 Lc. 18:1; I Tes. 5:17; Mat. 26:41; Ef. 3:16. 1758 I Tim. 2:1; Ef. 5:20. 1759 Ps. 95:1-7; 65:2. 1760 Io. 14:13-14. 1761 Rom. 8:26. 1762 I Io. 5:14. 1763 Io. 4:24; Mal. 1:11; I Tim. 2:8. 1764 Mat. 6:6; 14:23. 1765 Fap. 10:2. 1766 Mat. 6:11; Ps. 55:17. 1767 Mat. 26:36-39. 1768 Fap. 2:42; 12:5. 1769 Evr. 10:25. 1770 I Tim. 1:1,2; II Sam. 7:29. 1771 Mat. 26:36-39; Fap. 2:42; 12:5 1772 Biblia nu cunoaşte sintagma „privatizarea religiei”. 1773 I Cor. 14:16,17. 211
  • XIV. Nu practicăm rugăciunea pentru morţi1774 , întrucât omul care a murit ajunge la locul său imediat după moarte, fără să mai aibă posibilitatea de a se transfera din iad în rai1775 . Acest tip de aşa-zise rugăciuni sunt anti-scripturale. Capitolul al XXVIII-lea DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ În grupările eclesiale din contemporaneitate se rosteşte, uneori ad nausea, că „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă”. Afirmaţia este găsită în I Samuel, 16:7b. Deci, nu putem spune că ea ar fi nebiblică. Cu toate acestea, scopurile pentru care este făcută această afirmaţie nu sunt 1774 II Sam. 12:21-23. 1775 Lc. 16:26. 212
  • biblice ci, de cele mai multe ori, sunt o portiţă spre considerarea unei tendinţe păcătoase ca fiind lipsită de o importanţă reală, sunt o găselniţă prin care se banalizează sau se trivializează un aspect sau un comportament exterior, se tratează acesta ca fiind nesemnificativ. Rândurile de mai jos sunt departe de a încerca să treacă viaţa şi lumea în două categorii, pure şi impure, sacre şi păcătoase, drepte şi strâmbe. Mai degrabă, ele sunt repere despre care credem că le-am desluşit în Sfintele Scripturi cu privire la îmbrăcăminte şi conduită: I. Dragostea faţă de YHWH şi de aproapele1776 trebuie să transpară din fiecare motivaţie, atitudine, gând, cuvânt, faptă şi habitudine a credinciosului mesianic. Credincioşii mesianici trebuie să se subordoneze unii altora, în dragoste1777 . II. Torah revelează în toate lucrurile categorii clare şi distincte: există regn mineral, vegetal, animal, uman, angelic, există masculinitate şi feminitate1778 . III. Transgresarea unui element sau membru dintr-o categorie în alta1779 produce neorânduială1780 , păcat şi răzvrătire. IV. În lumina acestor categorii, Sfânta Scriptură spune ferm: când un bărbat adoptă un comportament efeminat1781 şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus1782 , sau când o femeie adoptă un comportament masculinizat şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus, încalcă categoriile clare şi distincte date de Dumnezeu, iar rezultatul final şi consecinţa ultimă poate fi transvestitismul, operaţia de schimbare de sex sau practicile homosexuale. Toate acestea sunt păcate condamnate de Sfânta Scriptură1783 . V. Îmbrăcămintea scurtă, sau cu decolteu, mulată, transparentă, sau care expune corpul prea mult încalcă poruncile privitoare la goliciune şi decenţă, iar îmbrăcămintea care atrage atenţia asupra purtătorului său sau urmează mode omeneşti nu pune deoparte trupul ca Templu al Domnului1784 . VI. Unul dintre semnele masculinităţii unui bărbat este purtarea părului capilar scurt1785 şi a bărbii, date lui de către YHWH1786 ; raderea lor sau smulgerea lor este semn de jale1787 , de necinstire1788 sau de judecată1789 . VII. Unul dintre semnele feminităţii unei fete sau femei este purtarea părului lung, dat ei ca podoabă1790 , iar dezvelirea lui este semn de judecată1791 . Sfânta Scriptură 1776 Deut. 6:5; 10:12; 30:6; Lev. 19:18; Mat. 22:36-40; Lc. 10:25-28; Mc. 12:28-31; Iac. 2:8; Gal. 5:14; Rom. 13:9. 1777 Ef. 5:21; Fil. 2:3; I Pet. 5:5. 1778 Gen. 1:31; Ecl. 3:11; I Cor. 14:32. 1779 Lev. 19:19; Deut. 22:9-11. A se vedea şi termenul „soi”, min (ebr.), prezent în Genesa, 1, de 10 ori. 1780 I Cor. 14:32. 1781 „Malah”: a se vedea I Cor. 6:9. 1782 Conceptul Kli gever, din Deut. 22:5. 1783 Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Tim. 1:10. 1784 I Cor. 6:13-20. 1785 Ez. 44:20; I Cor. 11:14. 1786 Lev. 9:27. 1787 Lev. 21:5; Is. 15:2; Ier. 41:5; 48:37. 1788 Is. 50:6. 1789 Is. 7:20; Ier. 9:26. 1790 I Cor. 11:6,10,15. 1791 Num. 5:18; Is. 47:2,3 213
  • îndeamnă credincioasele să-şi acopere capul în întregime atunci când se roagă sau profeţesc1792 , să se îmbrace cu cuviinţă, ruşine şi sfială1793 , şi să se împodobească nu cu păr împletit, cu bijuterii perisabile şi cu haine scumpe sau trendy1794 , ci cu un duh blând şi liniştit1795 . Capitolul al XXIX-lea DESPRE VIAŢA DE FAMILIE Un obiectiv predilect pentru atacurile lui Satan este viaţa de familie a credincioşilor mesianici. Redăm convingerile noastre cu privire la acest aspect deosebit de important: I. Despre logodnă şi căsătorie: a se vedea capitolul Despre sacramente. II. Sfânta Scriptură nu a interzis explicit niciunde nici poligamia, nici poliandria, dar Cuvântul normativ vorbeşte despre căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură 1792 I Cor. 11:6,7. Acoperirea integrală a capului: katakalupto (gr.). În România anului 2013, această poruncă apostolică se mai păstrează în portul (popular sau nu al) femeilor din mediul rural, mai ales al celor de vârsta a treia. 1793 I Tim. 2:9. 1794 I Pet. 3:3. 1795 I Pet. 3:1-5. 214
  • femeie1796 , iar adevăratul Mesia va avea ospăţul de nuntă cu o singură Mireasă, nu cu mai multe1797 . III. Sfânta Scriptură nu numai că nu aminteşte nimic despre căsătoriile homosexuale şi lesbiene, dar osândeşte ca fiind păcat relaţiile şi chiar poftele de acest gen1798 . IV. Despre statute şi roluri în cadrul familiei de credincioşi mesianici: A. Pentru a avea o familie virtuoasă şi preţuită de Adonai, soţul care are statut de credincios mesianic trebuie să rămână supus lui Yeşua în calitatea sa de cap al familiei şi al căminului1799 . Soţia trebuie să se supună autorităţii lui Mesia încredinţată soţului ei1800 şi să aibă grijă de familia şi de căminul ei1801 ; B. În perioada impurităţii lunare a soţiei, soţul trebuie să respecte poruncile divine referitoare la puritate1802 . C. Parentalitate şi filiaţie: 1. Ambii părinţi trebuie să fie în unitate1803 şi să se îngrijească şi să-şi educe copiii în cinste, reverenţă şi ascultare de legile, poruncile şi rânduielile lui YHWH1804 , găsind echilibrul între încurajare şi mustrare1805 ; 2. Copiii trebuie să manifeste o grijă iubitoare faţă de părinţi, iar la bătrâneţea acestora nu au voie să-i izoleze, expediindu-i la aziluri sau comunităţi asemănătoare, deteriorând relaţiile familiale1806 . V. Convingerile noastre privitoare la divorţ sunt următoarele: A. Dumnezeu urăşte divorţul1807 ; B. Dispensa sau îngăduinţa mozaică din Deuteronomul, 24:1-4, privitoare la tragedia divorţului la care s-a ajuns din cauza împietririi inimii este clarificată de Adonai Yeşua1808 ; C. Divorţul este, totuşi, îngăduit dacă înainte de căsătorie unul dintre parteneri nu era fecior/fecioară, nu se pocăise de acest păcat şi nu comunicase lucrul acesta prin bună înţelegere viitorului partener de căsnicie1809 ; D. Divorţul este îngăduit şi dacă după căsătorie unul dintre parteneri a căzut în păcatul adulterului1810 ; 1796 Gen. 1:27; 2:18-25. 1797 Ef. 5:23-33; Apoc. 19:7; 21:2,9; 22:17. 1798 Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Tim. 1:10. 1799 Ef. 5:23; I Cor. 11:3. 1800 Ef. 5:22; I Cor. 11:3; I Tim. 2:12. 1801 Tit 3:2-5. 1802 În ceea ce priveşte discuţia despre niddah (impuritate), a se vedea Lev. 15; 18:19: 20:18; Ez. 18:6; 22:10. A se vedea şi Taharat ha-Mişpaħah, în Vocabularul de la finalul lucrării. 1803 Mat. 19:5. 1804 Deut. 4:9; 6:6,7; 11:18,19; Prov. 22:6; Ef. 6:1. 1805 Prov. 13:24; 22:15; 29:15; Ef. 6:4. 1806 I Tim. 5:4,8. 1807 Mal. 2:14-16. 1808 Mat. 5:31,32; 19:3-9; Mc. 10:2-12; Lc. 16:18. 1809 Mat. 5:32; 19:9. 1810 În Evanghelia după Matei, 5:32 şi 19:9, termenul porneia nu semnifică numai „curvie”, ci include şi „adulter”. 215
  • E. Cu toate acestea, divorţul (chiar şi pentru alte motive, aparent întemeiate, cum ar fi un partener violent faţă de soţie şi eventual copii) poate duce la pericolul trăirii în păcatul imoralităţii şi adulterului1811 ; F. Deşi motivele prezentate mai sus pot fi invocate ca baze pentru divorţ, aceasta nu înseamnă că partenerului lezat i se porunceşte să divorţeze1812 , ci doar i se îngăduie s-o facă. VI. Adulterul de care săvârşitorul nu s-a pocăit sau în care a căzut în mod repetat nu lasă altă opţiune decât izgonirea răului din „Yisrael-ul spiritual”1813 prin disociere şi înlăturarea persoanei imorale din comunitatea mesianică1814 . VII. Cu toate acestea, fiecare caz de divorţ trebuie consiliat separat, iar dacă este urmat de pocăinţă, credinciosul care a traversat tragedia divorţului trebuie recuperat cu dragoste şi răbdare1815 . Capitolul al XXX-lea DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI1816 (QEHILAH) O dată ce un om a avut parte de miracolul naşterii din nou, ce urmează să facă? Cum urmează să trăiască? Cu cine, cum, când urmează să aibă relaţii interpersonale în vederea împărtăşirii şi consolidării sale în viaţa de credinţă? Prezentăm mai jos un răspuns dogmatic: 1811 Mc. 10:11,12; Lc. 16:18; Rom. 7:1-3; I Cor. 7:39; 7:10-16, 27a,39. 1812 Gal. 5.19-21; Ef. 5:6; Evr. 13:4; Apoc. 22:15. 1813 Deut. 13:5; 17:7,12. 1814 I Cor. 5:11-13; Rom. 16:17; Tit 3:10,11. 1815 Ez. 18:21-23,27,28,31,32 şi paralele în cap. 33. 1816 Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 216
  • I. O dată ce Duhul Sfânt împărtăşeşte unui individ pocăinţa de păcat şi credinţa în filiaţia divină, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua, omul intră într-o relaţie cu personală cu Acesta, fiind născut din nou, de sus1817 . Yeşua devine Capul său, iar credinciosul devine mădular, membru în Trupul lui Mesia1818 , un trup spiritual unit1819 , fiind o parte din plinătatea Celui care umple totul în toţi1820 . II. Deşi este unit cu El, Cel pe care Îl recunoaşte ca Adonai şi Mesia, şi are părtăşie în harurile, suferinţele, moartea, învierea şi slava Lui1821 , credinciosul îşi păstrează individualitatea şi personalitatea proprie, bunuri date lui de Dumnezeu. III. Credincioşii mesianici care consimt să trăiască conform rânduielii lui Mesia, predându-se pe ei înşişi lui Dumnezeu, şi unii altora, prin voia lui Dumnezeu, în supunere declarată faţă de poruncile Evangheliei1822 pot şi trebuie să stabilească relaţii spirituale şi să formeze împreună sfinte comunităţi de credinţă. IV. Întemeierea şi continuitatea comunităţii locale de credinţă este învăţată şi definită limpede în cărţile Legământului Înnoit1823 . V. Scopul comunităţii de credinţă mesianică este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu1824 , de a-L cunoaşte1825 , de a se edifica în credinţă1826 prin învăţătură din Cuvânt1827 , prin comuniune1828 , prin respectarea poruncilor1829 , prin proclamarea Evangheliei în întreaga lume1830 . VI. Autoritatea supremă şi unică a comunităţii de credinţă este Mesia Însuşi1831 . Ca atare, afirmăm categoric christocefalia şi independenţa comunităţii de credinţă mesianică faţă de intervenţia oricărei ierarhii de indivizi sau organizaţii şi dreptul său de a se auto-organiza1832 în ascultare de Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ. Comunitatea este scutită de orice autoritate sau control exterior. VII. Comunitatea de credinţă mesianică este un organism spiritual unic, divino-uman, plasat în timp istoric, dar cu rădăcini în eshaton. Ea este alcătuită din toţi credincioşii autentici, începând cu Abel1833 , Enoħ1834 , Noe1835 , Iov1836 , Melħiţedeq1837 şi cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Mesia1838 . 1817 A se vedea subcapitolul Regenerarea. 1818 II Cor. 11:2; Col. 1:18; Ef. 1:22; 4:15; 5:23-32; Apoc. 19:7,8. 1819 I Cor. 12:12,13. 1820 Evr. 12:23; Ef. 1:10,22-23; 5:23,27,32. 1821 I Io. 1:3; Io. 1:16; Fil. 3:10; Rom. 6:5,6. 1822 Mat. 28:20; Fap. 2:41,42; 5:13,14; II Cor. 9:13. 1823 Fap. 14:23,27; 20:17,28; Gal. 1:2; Fil. 1:1; I Tes. 1:1; II Tes. 1:1. 1824 Ef. 3:21. 1825 Io. 17:3. 1826 Ef. 4:13-16. 1827 II Tim. 2:2,15; 3:16,17. 1828 Fap. 2:47; I Io. 1:3. 1829 Lc. 22:19; Fap. 2:38-42. 1830 Mat. 28:19; Fap. 1:8. 1831 Col. 1:18; Ef. 1:22,23. 1832 Tit 1:5. 1833 Genesa, 4. 1834 Gen. 5:18. 1835 Gen. 5:29. 1836 Cartea Iov. 1837 Gen. 14:18-20. 1838 I Tes. 4:13-18; I Cor. 15:51,52; Ef. 2:11-3:6. 217
  • VIII. Comunitatea este distinctă de Yisrael1839 , o taină care n-a fost dezvăluită până în această epocă1840 . Cu toate acestea, noi avem datorii sfinte faţă de Yisrael1841 . IX. Noi considerăm o datorie sfântă şi un privilegiu să oferim credincioşilor cadrul necesar pentru a deveni discipoli1842 , identificându-şi locul şi chemarea spirituală, punând în comun şi exercitându-şi darurile şi harurile acordate şi crescând în ele1843 . X. Credem că toţi credincioşii sunt chemaţi la lucrarea de slujire1844 , având obligaţia sfântă de a îndeplini anumite datorii, publice şi private, într-un mod ordonat, care să conducă la binele lor reciproc, atât în omul dinlăuntru, cât şi în cel de afară1845 . El dă şi aptitudini spirituale unice şi speciale fiecărui membru din Trupul lui Mesia1846 pentru a sluji altora1847 . XI. Toţi cei care se bucură de privilegiile comunităţii sunt subordonaţi vegherii ei spirituale şi conducătorilor acesteia, conform regulii lui Mesia1848 . XII. Unul din modurile în care se concretizează slujirea şi vegherea e prin disciplinarea membrilor comunităţii care cad în păcat, în armonie cu standardele Scripturii1849 . XIII. Fiecăreia dintre comunităţile de credinţă sau adunări întrunite conform înţelepciunii Lui declarate în Cuvântul Său, Adonai i-a acordat toată autoritatea necesară pentru a realiza acea ordine în închinare şi disciplină, pe care El le-a instituit pentru ca membrii săi să le facă; cu porunci şi reguli necesare pentru implementarea şi exercitarea acestei autorităţi1850 . Conducerea, darurile, ordinea, disciplina şi închinarea comunităţii sunt toate rânduite prin suveranitatea Sa, aşa cum o găsim în Scripturi. XIV. Prin porunca Tatălui, în această comunitate este învestită într-un mod suprem toată autoritatea de a chema, institui, ordona şi guverna1851 . 1839 I Cor. 10:32. 1840 Ef. 3:1-6; 5:32. 1841 Ps. 122:6; Rom. 15:25-27. 1842 Mat. 28:19,20; II Tim. 2:2. Discipol, ucenic: talmid (ebr.), mathetes (gr.). 1843 I Cor. 3:21-23; 12:7; Ef. 4:15,16; Evr. 10:25. 1844 I Cor. 15:58; Ef. 4:12; Apoc. 22:12. 1845 Fap. 11:29,30; I Tes. 5:11,14; Gal. 6:10; Rom. 1:12; Evr. 10:24,25; 3:12,13; I Io. 2:17,18. 1846 Rom. 12:5-8; I Pet. 4:10,11. 1847 I Corinteni, capitolul 12, metafora trupului, în special v. 7. 1848 Mat. 18:15-17; I Tes. 5:14; II Tes. 3:6,14,15. A se vedea şi Şev. 39 a: Kol Yisrael arevim ze ba-ze: „Toţi evreii sunt răspunzători unul pentru altul”. 1849 Mat. 18:15-22; Fap. 5:1-11; I Cor. 5:1-13; II Tes. 3:6-15; I Tim. 1:19,20; Tit 1:10-16. A se vedea Legământul comunităţii. 1850 Mat. 18:17-18; I Cor. 5:4-5; 5:13; II Cor. 2:6-8. 1851 Mat. 28:18-20; Col. 1:18; Ef. 4:11,12. În biserici, acest articol este denumit „autoritatea eclesiastică”. 218
  • Capitolul al XXXI-lea DESPRE RELAŢIILE CREDINCIOŞILOR MESIANICI RESTAURATORI CU CREDINCIOŞI DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ Sfintele Scripturi ne arată clar că, încă de la apariţia comunităţii de credinţă în Yeşua, unii credeau în El, iar alţii simulau foarte bine această credinţă: Iuda, Ananias, Safira sunt exemple în acest sens. Dar Biblia ne spune chiar mai mult, şi anume că încă din vremurile Stăpânului nostru Mesia, erau unii care-L urmau fără a face neapărat parte din nucleul apropiat Lui1852 . Cum trebuie să se relaţioneze credincioşii mesianici la cei care-L urmează pe Mesia, dar nu aşa cum o fac ei? Înfăţişăm mai jos convingerile noastre: 1852 Mc. 9:38; Lc. 9:49. 219
  • I. Noi oferim mâna dreaptă de părtăşie1853 şi suntem deschişi corespondenţei şi colaborării nu numai cu credincioşi mesianici individuali, ci şi cu toţi cei care mărturisesc credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de El prin Mesia şi Evanghelia Sa, şi se păstrează puri doctrinar şi prin conduită şi vorbire, şi care pot fi numiţi sfinţi vizibili1854 . Aceştia pot constitui comunităţi mesianice sau adunări şi confesiuni creştine1855 . Vrem să avem relaţii de părtăşie genuină, în pace, pentru creşterea în dragoste şi edificarea reciprocă1856 , şi pentru prezentarea şi răspândirea credinţei în Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ. II. Pe de altă parte, dezaprobăm categoric ecumenismul şi suntem rezervaţi vizavi de mişcările inter-confesionale. Suntem conştienţi de faptul că chiar şi cele mai pure comunităţi de credinţă de pe Pământ sunt supuse amestecului şi erorii1857 , dar unele au decăzut într-atât încât din comunităţi de credinţă în Mesia, au devenit peşteri de tâlhari1858 . III. Slujitorii comunităţii de credinţă mesianică sunt aceia care, pe baza interpretării şi aplicării Sfintelor Scripturi, decid măsura şi metodologia corespondenţei şi colaborării cu alte comunităţi de credinţă1859 . Capitolul al XXXII-lea DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE) Cititorul a lecturat încă de la bun început câte ceva despre identitatea noastră: nu facem parte din etnia evreiască şi nici din poporul israelian. În acest punct al lucrării noastre, considerăm necesară şi utilă stabilirea identităţii noastre spirituale în raport cu Sfintele Scripturi, cu poporul Yisrael şi cu etniile ne-evreieşti. În definitiv, noi tindem spre întemeierea şi consolidarea unei comunităţi formate din ne-evrei care studiază şi acceptă Scripturile evreieşti ca adevăruri care au autoritatea supremă asupra noastră şi după care ne îndreptăm vieţile, dar nu dorim să ne părăsim locul în lume şi identitatea etnică pe care ni le-a încredinţat Creatorul. El cunoaşte motivele pentru care i-a făcut pe unii evrei, pe alţii ne-evrei şi noi nu dorim să aducem încurcătură în planurile şi 1853 Gal. 2:9. 1854 Fap. 11:26; I Cor. 1:2; Rom. 1:7. 1855 I Cor. 12:14-27. 1856 Rom. 16:1,2; III Io. 8-10; Ef. 1:20-22. 1857 I Cor. 5:1-13; Tit 1:16; II Tim. 2:16-18; 3:5; 4:3,4; Iuda 4,12; Apoc. 2:1-29; 3:1-22. 1858 Mat. 21:13; II Tes. 2:11,12. 1859 Fap. 15:19-31; 20:28; I Cor. 5:4-7,13; I Pet. 5:1-4. 220
  • organizarea lor, ci orânduială. În consecinţă, în cele ce urmează prezentăm identitatea noastră: I. Laologie şi universalism: A. După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, Dumnezeu a avut întotdeauna grijă să Se reveleze şi să-Şi păstreze în viaţă o spiţă de oameni drepţi1860 , care I Se închinau în mod corect: Abel, Enoħ, Noe, Iov, Melħiţedeq sunt doar câţiva dintre ei. Apoi, în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţħaq şi Yaakov pentru a întemeia poporul Yisrael. Dumnezeu a ales să-Şi maximalizeze revelaţia de Sine la un grup etnic, evreii, pe care i-a chemat la o misiune specială, cu aspecte multiple. B. Credinţa monoteistă fusese dată lumii iniţial prin Adam şi Eva1861 . Ea s-a perpetuat prin oameni drepţi: 1. Abel: fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască valoarea credinţei1862 şi a închinării prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic, precum şi importanţa arderii grăsimii1863 ; 2. Enoħ1864 : trăitor cu Dumnezeu, om despre care Dumnezeu mărturisise că-I era plăcut şi-l strămutase1865 ; 3. Noe: trăitor cu Dumnezeu, om drept şi impecabil printre contemporanii săi1866 , partener de legământ cu DOMNUL1867 . Fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască animalele curate şi necurate1868 , închinarea prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic şi valoarea altarului1869 . Prin intermediul credinţei care duce la ascultare1870 , el a moştenit neprihănirea1871 ; a se vedea „Legile noahice” (extrastatutare). După origine, ne-evreii credincioşi sunt fii ai lui Noe1872 , după credinţă sunt fii ai lui Avraham1873 ; 4. Iov: om fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu, care se abătea de la rău1874 , preot al casei sale1875 , mijlocitor1876 ; 1860 Om drept/neprihănit: ţadiq (ebr.). 1861 Gen. 1-2; 3:8a. A se vedea şi http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html 1862 Evr. 11:4. 1863 Gen. 4:4. 1864 Gen. 5:18-24; Evr. 11:5; Iuda 14,15. 1865 Enoħ este un tip al Răpirii eschatologice 1866 Gen. 6:9; 7:1. 1867 Gen. 6:18; 9:9-17. 1868 Gen. 7:2,8. 1869 Gen. 8:20. 1870 Gen. 6:22; 7:5. 1871 Evr. 11:7. 1872 Bnai Noaħ. A se vedea şi http://www.noachide.org.uk/ Totuşi, nu ne identificăm cu Mişcarea noahidă. 1873 Bnai Avraham. 1874 Iov, 1:1,8; 2:3. 1875 Iov, 1:5. 1876 Iov, 42:8. 221
  • 5. Melħiţedeq: rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Preaînalt (El Elyon), l-a împărtăşit pe Avraham cu pâine şi vin, l-a binecuvântat şi a primit zeciuiala de la acesta. C. Ulterior, credinţa monoteistă a fost pervertită în diferite moduri: „Puţin câte puţin, prin degenerescenţa constantă a umanităţii, idolatria a proliferat în diverse forme”1877 : prin ateism1878 , prin rebeliune făţişă1879 , politeism1880 , spiritism, magie şi vrăjitorie1881 , henoteism1882 şi idolatrie1883 . El a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor, deşi a păstrat mărturia Sa depre Sine Însuşi1884 . D. În mijlocul idolatriei mondiale, prin Avraham şi poporul Yisrael, Dumnezeu a re-dăruit lumii întregi credinţa monoteistă1885 . E. Prin poporul Yisrael se demonstra ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu1886 . F. Sfintele Scripturi au fost date poporului Yisrael, care le-a păstrat şi transmis mai departe1887 . G. Prin poporul Yisrael urma să vină în lume Mesia1888 . H. Profeţii spun că Yisrael, adunat din mijlocul tuturor popoarelor, restaurat fizic în Ereţ Yisrael şi spiritual prin întoarcerea la Dumnezeu, va avea cea mai mare înălţare şi slavă pământească1889 . Pe baza harului şi a alegerii suverane1890 , poporul Yisrael are şi va avea un loc aparte printre toate popoarele1891 . I. Mai mult, Israelul, ca ţară plasată între nişte graniţe geografice, este a lui YHWH, şi El a vrut ca poporul Său să trăiască acolo1892 . Orice negocieri internaţionale de genul „pământ în schimbul păcii” este un afront la adresa proprietăţii Divine. J. Descendenţii fizici ai lui Avraham, Yiţħaq şi Yaakov, evreii care-şi pun credinţa în Yeşua, recunoscându-L ca fiind Mesia al Yisraelului, precum şi 1877 J. B. Agus, Evoluţia gândirii evreieşti, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu, p. 6. 1878 Perioada din Genesa, 4:16-25; Psalmii, 10:4; 14:1. 1879 Gen. 4:8; 6:2,5, 11; 10:9; 11:4; 19:5. 1880 Ex. 5:2; 12:12; Is. 36:18. 1881 Deut. 18:9-14. 1882 Ez. 8:3 ş. urm. 1883 Is. 2:18, 20; 10:10; Rom. 1:22,23,25. 1884 Aşa-numitul Vestigium Dei (lat.), despre care vorbesc Fapte, 14:16, 17; 17:23, 26-28; Romani, 1:19 etc. Aşadar, susţinem aşa-numitul „protomonoteism”, monoteismul primitiv care a degenerat treptat, lăsând numai fiinţe supreme foarte risipite şi nişte mari zei, recuperaţi în variate tipare religioase şi în încercări de încropire a unor sisteme teologice, concepţie tratată de Wilhelm Schmidt în Der Ursprung der Gottesidee (1912-1936) sau The Origin and Growth of Religion, Dial Press (1931) şi în Primitive Revelation (1939). 1885 Deut. 6:4 cu Is. 43:10-12. 1886 Deut. 33:26-29; I Cr. 17:20,21; Ps. 144:5; I Cor. 10:6,11. 1887 Deut. 4:5-8; Rom. 3:1,2; 15:4. 1888 Gen. 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Sam. 7:12-16; Is. 7:14; 9:6; Mat. 1:1; Gal. 4:4; Rom. 1:3. 1889 Ez. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Am. 9:11-15; Zah. 12-14; Is. 11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34. 1890 Deut. 9:4,5; 7:7,8. 1891 Deut. 32:8; Zah. 8:23; Num. 23:5. 1892 Lev. 25:23,24; II Cr. 7:20; Ioel 2:18; 3:2. 222
  • Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal, acceptând Legământul Înnoit oferit de El1893 continuă să rămână evrei. K. Noi contestăm şi denunţăm ca fiind nebiblice orice doctrine sau teologii care încearcă să prezinte Ekklesia, Biserica creştină, ca înlocuind poporul Yisrael în planul de mântuire al lui Dumnezeu („replacement theology”). L. Principiul reprezentativităţii, un fapt real şi un dat vizibil, spune că, de exemplu, capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii politici reprezintă societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În Scriptură, Adam reprezintă întreaga omenire căzută, Yeşua reprezintă omul înnoit1894 . Principiul reprezentativităţii ne arată că drepţii (ţadiqim) care merg înaintea noastră sunt Abel, Enoħ, Noe, Iov, Melħiţedeq şi ei ne reprezintă. După ce Dumnezeu şi-a selectat un popor etnic căruia I S-a revelat prin Avraham, Yiţħaq, Yaakov şi fiii săi, El a continuat să primească ne-evrei în comunitatea Sa de credinţă: ei erau rezidenţii străini1895 , imigranţii naturalizaţi, neisraeliţii care locuiau ca protejaţi printre israeliţi. Dumnezeu a spus despre ei că-i va binecuvânta, dar numai dacă se află într-o relaţie corectă cu Avraham1896 şi Sămânţa sa1897 . În tradiţia midraşică rabinii afirmau, şi pe bună dreptate, că „Avraham recruta prozeliţi printre bărbaţi, iar Sarah printre femei”1898 . Îi recrutau, adică, la credinţa monoteistă revelată. Vedem în Scripturi oameni de genul lui Tamar1899 , al ne-evreilor alipiţi de poporul evreu la Ieşirea din Egipt1900 sau Yethro1901 . Spiritualiceşte, noi ne identificăm cu ei. Deci, putem spune că, în bunătatea Sa, Dumnezeu a purtat de grijă confraţilor noştri ne-evrei, dar şi nouă, în Ereţ Yisrael, prin ordonanţe divine1902 . Ni s-au dat drepturi juridice în tribunalele evreieşti1903 . Exodul, 23:12 şi Deuteronomul, 31:12 ne vizează în mod deosebit. Evreilor li s-a dat porunca de a ne iubi, amintindu-şi, astfel, de obârşia lor1904 . Ne aducem jertfele înaintea lui YHWH, la fel ca poporul Yisrael1905 . Recunoaştem stipulaţiile privitoare la puritatea relaţiilor intime1906 . Leviticul, 19:33 şi Deuteronomul, 27:19, ne asigură un tratament corect. Salutăm credinţa unei femei de genul lui Raħav1907 , sau a gabaoniţilor1908 , sau a lui Rut, străbunica ne-evreică a unui 1893 Mat. 26:26-29; Mc. 14:22-26; Lc. 22:7-20; I Cor. 11:17-34. 1894 I Cor. 15:21-49; II Cor. 5:14,15,21; Epistola către romani, 5-6. 1895 Gher, toşav: rezident străin. 1896 Gen. 12:3. 1897 Când spunem „Sămânţa”, ne referim atât la poporul evreu, Genesa, cap. 15-17, cât şi la Yeşua ha- Maşiyaħ, Gal. 3:16. 1898 Genesa Raba, 31:14. 1899 Genesa, 38; Matei, 1:3. 1900 Ex. 12:38,43,45,48,49. 1901 Exodul, 18. 1902 Deut. 24:19,20; 26:12. 1903 Deut. 24:17; 27:19. 1904 Deut. 10:19. 1905 Lev. 17:8. 1906 Lev. 18:26. 1907 Ios. 2:9-12; Mat. 1:5. 1908 Ios. 9:24. 223
  • mare rege al Yisraelului1909 . Şelomoh ne-a numărat printre străinii din II Cronici, 2:17. Isaia, 56:3,6 ne garantează adopţia divină, reiterată în Evanghelia după Ioan, 1:12,13, I Ioan, 3:1,2; Galateni, 3:26-29, Romani, 8:14-17. Rămânerea poporului ales în Pământul Făgăduinţei a depins şi de modul în care ne tratau evreii1910 . În dreptatea Sa, Cel Preasfânt ne ia apărarea1911 . Recunoaştem cu bucurie promisiunile ce ne vizează din Ezechiel, 47:22,23, Amos, 9:12; Isaia, 2:2-4; 11:10-12; 14:1; 49:22,23; 51:5; 55:4,5; Ieremia, 3:17. Ne găsim locul în profeţia care înfăţişează un viitor slăvit al Yisraelului credincios, alături de care ne închinăm1912 . Şemaia şi Avtalion, care alcătuiau a patra din cele cinci perechi (zugot) de înţelepţi din perioada dintre haşmonei şi tanaiţi1913 erau ne-evrei, la fel ca marele Rabbi Akiva. Am făcut un pelerinaj proschinetic împreună cu magii1914 şi I-am adresat rugăminţi lui Yeşua împreună cu centurionul roman1915 şi cu canaaneanca1916 . Vedem cu bucurie convertirea samaritencii1917 şi a concetăţenilor săi1918 . Am urcat la Yeruşalayim să ne închinăm împreună cu grecii care au declanşat din partea lui Mesia un discurs de neuitat1919 , ne-am convertit împreună cu samaritenii din Fapte, 8:12, 14-17 şi am coborât cu eunucul etiopian în apa botezului1920 . Duhul Sfânt ne-a botezat şi pe noi când Petru i-a evanghelizat pe centurionul Cornelius şi apropiaţii săi1921 . Am crezut şi ne-am mirat împreună cu demnitarul Sergius Paulus1922 . Fapte, 13:16 ne numeşte „temători de Dumnezeu”. Când în Fapte, 13:43 citim despre prozeliţi1923 şi ştim că înseamnă convertiţi la religia iudaică, ne dăm seama că erau fraţi de-ai noştri, la fel ca şi în pasajele Fapte, 14:1,27 şi capitolul 15. Am izbucnit şi noi în întrebarea majoră a mântuirii, împreună cu temnicerul din Fapte, 16:31-34. Eram temători de Dumnezeu şi mesajul lui Rabbi Şaul şi Sila ne-a convins1924 . Ne facem simţită prezenţa în Fapte, 18:4,7,11; 19:18,19; 20:21; 22:21; 26:17; 27:21925 ; 28:28. Inspirat de Ruaħ ha-Qodeş, rabbi Şaul vorbeşte despre noi în Epistola către galateni, 1:16; 2:2,7-9,14; 3:7-9,14; Epistola către romani, 1:5,14,16; 2:10,28,29; 3:29,30; 4:16-18; 9:23- 26,30; 10:12,13,19,20; 11:11-13; 11:30; 15:9-12,16,18,27; 16:26; I Corinteni, 1:24; 10:32; 16:15; Epistola către efeseni, 2:11-22; 3:1,6-12; 1909 A se vedea cartea Rut, îndeosebi 1:16 şi 2:12. 1910 Ier. 7:5-7; 22:3. 1911 Ez. 22:7,29. 1912 Is. 56:1-8; 60; 62:2; Zah. 2:14, cf. Is. 49:6; 8:20-23; 14:16. 1913 La sfârşitul sec. I î.e.n. 1914 Mat. 2:1-12. 1915 Mat. 8:5-13; Lc. 7:1-10. 1916 Mat. 15:21-28; Mc. 7:24-30. 1917 Io. 4:28. 1918 Io. 4:39-42. 1919 Io. 12:20,21. 1920 Fap. 8:26-40. 1921 Fap. 10-11. 1922 Fap. 13:7-12. 1923 Prozelit: proselutos (gr.). 1924 Fap. 17:4,12,34. 1925 Aristarchus macedoneanul. 224
  • Epistola către filipeni, 3:3; Epistola către coloseni, 1:27. Noi, goyim-ii care ne-am pus credinţa în Yeşua, am fost „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei1926 , devenind copii spirituali ai lui Avraham1927 . Vom păşi în lumina cetăţii sfinte a Noului Ierusalim1928 . M. Cu toate acestea, pasaje de genul Epistola către romani, 1:16,17; 2:9,10; 3:1,2 sunt contrabalansate, de exemplu, de pasaje de tipul celor din Romani, 2:11-29; 3:9-30 şi capitolul 4. Poporul evreu are anterioritate în chemare şi alegere, şi a fost pus deoparte pentru a binecuvânta Neamurile, dar nu are o superioritate ontologică: el este mântuibil pe baza aceleiaşi jertfe de Sine a lui Mesia1929 , Mielul pascal1930 şi Marele Preot jertfitor1931 prin intermediul aceleiaşi credinţe preţioase date sfinţilor1932 . Trupul spiritual al lui Mesia, comunitatea credincioşilor în El este, într-adevăr, formată atât din evreii, cât şi din ne-evreii care au crezut că Yeşua este Mesia, Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal1933 . În pofida convertirii, identitatea etnică, statutul social şi diferenţele de gender rămân1934 . II. Relaţia cu poporul evreu contemporan: A. Cel mai mare miracol al timpurilor contemporane a fost reîntemeierea sau renaşterea statului Israel, o împlinire a profeţiilor străvechi1935 precum şi faptul că a supravieţuit războaielor şi conflictelor armate recente împotriva sa1936 . B. Noi avem datoria sfântă de a sluji poporului evreu prin rugăciuni pentru prosperitatea şi pacea sa spirituală şi materială1937 , prin dărnicie materială şi financiară1938 şi acţiuni de asistenţă socială. Simpatizăm cu mişcarea sionistă, dar cu rezerve, întrucât Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta1939 . 1926 Rom. 11:17-25. 1927 Gal. 3:26-29; Rom. 2:28,29; 4:11,12. A se vedea şi http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm 1928 Apoc. 21:24. 1929 Ef. 2:8,9. 1930 Io. 1:29,36. 1931 Epistola către evrei. 1932 Iuda, 3. 1933 I Cor. 12:13; Rom. 10:9-13; 2:26-29; Col. 3:11; Ef. 2:11-22. 1934 I Cor. 10:32. 1935 Ez. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Am. 9:11-15; Zah. 12-14; Is. 11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34. 1936 A se vedea şi http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict. 1937 Ps. 122:6. 1938 Printre acestea includem construcţiile de sinagogi mesianice, ajutoare caritabile. A se vedea Romani, 15:26,27. 1939 Io. 18:36. 225
  • C. Nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor1940 . Capitolul al XXXIII-lea DESPRE JURĂMINTE Unul dintre aspectele care vizează viaţa cotidiană este cel legat de jurăminte: cum ar trebui să se relaţioneze credinciosul mesianic la ele? Convingerea noastră este următoarea: I. Atât cărţile „Vechiului Legământ” cât şi cărţile Legământului Înnoit vorbesc despre jurăminte. II. În cărţile „Vechiului Legământ”: 1940 Gen. 45:7; 46:1-4,34; Ex. 4:22,23; 6:7; 23:32; Ios. 23:12,13; Jud. 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Nee. 10:30; 13:3,23-31. 226
  • A. Jurămintele1941 făcute de evrei trebuiau făcute în Numele lui YHWH1942 , invocat ca martor, cu teama de a nu profana Numele Său1943 , fiind rostite cu adevăr, neprihănire şi judecată1944 , pentru a avea loc o judecată potrivită cu adevărul sau cu falsul conţinut în jurământul respectiv1945 . B. Omul care avea mâinile nevinovate şi inima curată, care nu-şi deda sufletul la minciună, şi nu jura ca să înşele avea dreptul să urce la muntele DOMNULUI şi să se ridice până la locul Lui cel Sfânt, să capete binecuvântarea DOMNULUI şi neprihănirea dată de Dumnezeul mântuirii lui1946 . C. Jurămintele făcute trebuiau respectate cu toată credincioşia1947 . D. Jurămintele false duceau, metaforic vorbind, la jalea şi bocetele ţării1948 . III. În cărţile Legământului Înnoit, însă, ni se interzic jurămintele pe Numele lui Dumnezeu1949 . Motivul acestei interdicţii este evitarea profanării Numelui lui Dumnezeu, întrucât omul este mărginit şi păcătos1950 şi poate ajunge să juxtapună un adevăr parţial, o eroare sau chiar o minciună la Numele Celui Sfânt. A. Invocaţia Divinităţii folosită de Apostol în II Corinteni, 1:23 nu oferă temei solid unei învăţături diferite de cea prezentată aici. B. Epistola către evrei, 6:16 nu recomandă jurămintele, ci doar înfăţişează o stare de lucruri. IV. În consecinţă, convingerea noastră este că se poate jura, dar nu pe Numele lui Dumnezeu, ci pe conştiinţa şi onoarea personală, şi numai dacă acestea sunt transparente şi revelează un caracter integru, în care ceea ce omul gândeşte, spune şi acţionează este identic1951 . Capitolul al XXXIV-lea DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU SFERA SOCIO-CULTURALĂ Atunci când un om are parte de naşterea din nou, el nu este brusc transferat în prezenţa cerească a lui Dumnezeu, ci continuă să rămână „în lume”. În consecinţă, el este în continuare amplasat într-o constelaţie de relaţii sociale, într-un context cultural. În ceea ce priveşte relaţionarea credinciosului mesianic restaurator la sfera socio-culturală, convingerile noastre sunt următoarele: 1941 Din latinescul adjurare. 1942 Deut. 10:20; Nee. 13:25. 1943 Ex. 20:7; Lev. 19:12. 1944 Ier. 4:2. 1945 II Cr. 6:22-23. 1946 Ps. 24:3-5. 1947 Gen. 28:20-22; Ps. 76:11. 1948 Ier. 23:10. 1949 Mat. 5:34,37; Iac. 5:12. 1950 Ier. 17:9,10. 1951 Mat. 5:37; Iac. 5:12. 227
  • I. În cartea Genesa, capitolele 1-3, precum şi în numeroase alte ocurenţe, Sfintele Scripturi revelează faptul că Dumnezeu, Stăpânul şi Regele suprem al întregului Univers1952 , a plămădit omul, iar apoi i-a dat două mandate: mandatul slujirii şi închinării înaintea Creatorului, precum şi cel cultural, al subordonării creaţiei înaintea Creatorului. II. Yeşua Mesia are nu doar rolul primordial de Creator al creaţiei1953 , ci şi de „înomenit” în cadrul creaţiei1954 , întrupat într-una din culturile umane1955 . III. În învăţăturile şi practicile lui Yeşua Mesia există atât elemente de renunţare la lume, cât şi de implicare în ea1956 . IV. Îi îndemnăm cordial pe toţi credincioşii mesianici să se sfinţească1957 , să facă atât de mult bine pe cât este posibil1958 , făcând bine în primul rând familiilor şi confraţilor lor1959 , încercând să participe la restaurarea lumii1960 , ştiind, în acelaşi timp, că Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta1961 , că întreaga creaţie va suferi transformări majore1962 , că iubirea lucrurilor din lume este păcat1963 şi că Mesia nu transformă culturi1964 şi nici măcar nu le restaurează, şi nu mântuieşte nici în funcţie de apartenenţa religioasă şi nici pe baze etnice1965 . V. În ceea ce priveşte relaţia credinciosului mesianic cu politica şi viaţa politică: credinciosul mesianic poate avea simpatii politice şi poate vota după cum îi dictează conştiinţa, dar suntem rezervaţi vizavi de membralitatea sa în cadrul unui partid politic. Societatea civilă, mai ales organizaţiile non-guvernamentale, oferă credinciosului mesianic multiple posibilităţi de implicare activă pentru bunăstarea semenilor săi. 1952 Regele suprem al întregului Univers: Meleħ ha-Olam (ebr.). 1953 Io. 1:1-3,14; Evrei, 1:1:2,3. 1954 Io. 1:14. 1955 Mat. 1:16,25; Luca, 1:31-33; Rom. 1:3; Gal. 4:4. 1956 Mat. 11:16-19 şi Lc. 7:31-35. 1957 Lev. 11:44a. 1958 Iac. 1:27; 4:17. 1959 Io. 15:13; I Tim. 5:8; Mat. 25:40. 1960 II Pet. 3:11,12a. 1961 Io. 18:36. 1962 II Pet. 3:12b,13. 1963 I Io. 2:15. 1964 A se vedea Christ and Culture, de H. Richard Niebuhr. 1965 Subliniind faptul că între patriotismul sănătos şi naţionalismul extremist există o diferenţă semnificativă de esenţă şi manifestări, adăugăm că puseurile de naţionalism extremist nu-L impresionează pe Mesia, iar cei care şi le îngăduie demonstrează că nu-L cunosc pe Mântuitorul. 228
  • Capitolul al XXXV-lea DESPRE RELAŢIILE MESIANISMULUI RESTAURATOR CU AUTORITĂŢILE STATULUI LAIC Întrucât credinciosul mesianic restaurator este amplasat într-o constelaţie de relaţii sociale, trebuie să vorbim şi despre relaţiile sale cu autorităţile de stat: I. În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile statului: în Genesa, 9:5,6, Dumnezeu a întemeiat autoritatea civilă exercitată sub autoritatea Sa, spre slava Lui, deasupra oamenilor şi pentru binele societăţii; şi a asigurat autorităţilor mijloacele necesare 229
  • impunerii ordinii1966 , pentru apărarea şi încurajarea celor care fac binele şi pentru pedepsirea celor care fac răul1967 . II. Autorităţilor civile, fiind orânduite de Dumnezeu1968 cu scopurile amintite mai sus, li se cuvine supunere în toate lucrurile legii poruncite de ele1969 . Noi trebuie să ne supunem lor în Domnul, nu doar de teama de mânia lor, ci şi de dragul conştiinţei1970 . III. Mai mult, trebuie să facem rugăciuni şi cereri pentru toate autorităţile pentru ca, sub stăpânirea lor, să putem trăi în pace şi linişte o viaţă cinstită şi după voia lui Dumnezeu1971 . IV. Nu este un păcat ca credinciosul mesianic să accepte şi să îndeplinească slujbă de autoritate când este chemat la aceasta, contribuind la menţinerea dreptăţii şi păcii1972 , conform legilor fiecărui stat. V. În cazul în care autorităţile cer credinciosului mesianic un lucru contrar Sfintei Scripturi, credinciosul trebuie să ceară înţelepciune lui Dumnezeu1973 şi să asculte de îndemnul conştiinţei sale iluminate de Duhul Sfânt1974 . Dacă poruncile autorităţilor cer săvârşirea unui păcat şi sunt inflexibile, credinciosul mesianic are dreptul de a nu se subordona autorităţilor1975 , ştiind că are datoria de a asculta de Dumnezeu, Autoritatea supremă1976 . Întrucât numai Dumnezeu este Stăpânul conştiinţei, sfera temporală nu are autoritatea de a constrânge spre angajamente care facilitează sau poruncesc păcatul1977 . VI. În legătură cu satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi încorporarea forţată pentru apărarea patriei în timp de război: A. ştiind că sunt străini şi pelerini pe acest Pământ1978 , credincioşii mesianici au o perspectivă cerească asupra vieţii şi a lucrurilor1979 ; B. ca acţiune, recomandăm ocrotirea vieţii sub oricare din formele sale. Creaţia trebuie respectată şi distrugerile inutile trebuie evitate1980 , ştiind că Dumnezeu va judeca pe cei ce distrug Pământul şi ecosistemul1981 . Ca atare, dacă înrolarea nu poate fi evitată, sugerăm înrolarea ca asistenţi medicali. 1966 Gen. 9:5,6. 1967 Rom. 13:1-4. 1968 Prov. 21:1. 1969 Mat. 22:21; Lc. 3:14. Anterior anului 259 e.n., când academia din Nehardea a fost strămutată în Pumbedita, rabbi Samuel spunea: Dina d'malħuta dina, adică „Legea statului este lege”. 1970 Rom. 13:5-7; I Pet. 2:13-17. 1971 I Tim. 2:1,2; Tit 3:1. 1972 II Sam. 23:3; Ps. 82:3,4. 1973 Nee. 2:4; Iac. 1:5. 1974 Rom. 9:1. 1975 Exodul; I Regi, 16:1-4,7; 17:1; 18:18; Daniel; Evrei, 11:23, 35-38. 1976 Fap. 4:19,20; 5:29. 1977 Io. 18:36. 1978 Evr. 11:13-16. 1979 Iac. 4:14; Apoc. 13:10. 1980 Deut. 20:19,20; 22:6,7. 1981 Apoc. 11:18; 19:2. 230
  • CAPITOLUL AL XXXVI-LEA DESPRE RELAŢIA MESIANISMULUI RESTAURATOR CU EDUCAŢIA ŞI ŞCOLARIZAREA Plămădindu-l din ţărână şi dăruindu-i suflet, Elohim, Creatorul, a poruncit omului primordial să crească1982 , să se reproducă, să populeze Pământul şi să-l supună, în calitate de preot-mediator între Atoateziditor şi cele pământeşti, precum şi domnitor peste creaţie1983 . Atunci când se referă la creştere, textul sacru subînţelege creşterea omului întru cunoaşterea de Dumnezeu, precum şi în capacităţile sale de cunoaştere sufletească şi 1982 În versiunea Septuaginta (LXX). 1983 Gen. 1:28. 231
  • intelectuală1984 . Un alt text, Genesa, 2:18-20, arată iarăşi un foarte timpuriu proces de învăţare: denumirile pe care Adam le dădea miilor de specii de animale demonstrează nu numai scoaterea lor din Nenumire (echivalent al haosului şi informului) prin diferenţiere, ci şi giganticele capacităţi intelectuale, cele de inventare de nume şi de memorare a lor, pe care le avea omul primordial1985 . De la un capăt al lor la celălalt, Sfintele Scripturi ale Tanaħ-ului spun că există o înţelepciune în această lume, iar începutul său este frica de YHWH1986 . Scripturile Noului Testament vorbesc, de asemenea, despre educaţie şi învăţare: Yeşua „creştea în înţelepciune”, bine-plăcând lui Dumnezeu şi oamenilor1987 . Apostolul Pavel se ruga pentru duh de înţelepciune şi descoperire şi iluminarea puterii de înţelegere a minţii1988 , precum şi pentru înţelegerea lărgimii, lungimii, înălţimii şi adâncimii dragostei lui Mesia, cunoscând astfel dragostea lui Mesia, care întrece orice cunoaştere, fiind în acest fel umpluţi de toată plinătatea Dumnezeirii1989 . După căderea în păcat a proto-părinţilor1990 păcatul a intrat în lume1991 şi „întreaga lume zace în Cel Rău”1992 . Trăind într-o lume decăzută şi strâmbă, oamenii, chiar şi cei credincioşi, au continuat să înveţe, fie lucruri bune, fie rele, sfinte sau păgâne: în acest sens, este elocvent cazul lui Daniel şi a prietenilor săi care, aflaţi la academia imperială din Babilon, şi-au însuşit învăţătura predată lor, dar având ştiinţă, pricepere şi înţelepciune de la Dumnezeu, erau de 10 ori mai destoinici decât toţi savanţii vremurilor respective1993 . Noul Testament mai declară că în lume există o „ştiinţă” (pe nedrept numită astfel) care, dacă este adâncită, va duce credincioşii în rătăcire1994 , în timp ce-i asigură pe aceştia că în Mesia se găsesc toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei1995 . Toată înţelepciunea, ştiinţa, cunoaşterea tainelor şi credinţa trebuie substanţiate de dragoste1996 şi de cultivarea virtuţilor1997 . Astfel, convingerea noastră cu privire la educaţia copiilor este că aceasta trebuie să fie făcută de părinţi1998 , familie şi comunitatea de credinţă într-un mod evlavios, respectând preceptele biblice. Pe de altă parte, în cadrul sistemului de şcolarizare oferit de statul laic, credinciosul mesianic are datoria de a cerceta critic toate lucrurile, de a 1984 „Didim vorbeşte despre «puterea cunoaşterii/ gnozei» asupra plantelor. Omului i s-a dat acum capacitatea de a deosebi plantele hrănitoare, nehrănitoare, medicinale”. Septuaginta 1, volum coordonat de Cristian Bădiliţă et al., Editura Polirom, Iaşi, 2004, nota de subsol 29 de la pagina 55. 1985 Faptul că uriaşa defilare a animalelor în perechi înaintea lui Adam l-a ajutat pe acesta să-şi descopere o dată în plus necesitatea unui om complementar lui ţine şi de discursul nupţial, dar pe care nu-l vom aborda aici. 1986 Prov. 9:10a. 1987 Lc. 2:40, 52. 1988 Ef. 1:17-23. 1989 Ef. 3:14-20. 1990 Genesa, 3. 1991 Rom. 5:12. 1992 I Io. 5:19b. 1993 Daniel, 1. 1994 I Tim. 6:20,21. 1995 Col. 2:3. 1996 I Cor. 13:2. 1997 II Pet. 1:3-11. 1998 A se vedea şi capitolul al XXIX-lea, Despre viaţa de familie. 232
  • păstra ce este bun şi de a se feri de orice rău1999 , iubind neprihănirea şi urând nelegiuirea2000 . Îndemnul final pentru toţi aceia incluşi în diferite sisteme de învăţământ este să depună toate eforturile pentru a deveni asemenea omului de stat şi profetului Daniel (a se vedea mai sus). CAPITOLUL AL XXXVII-LEA DESPRE VREMURILE FINALE (HA-AĦARIT HA-YAMIM; ESHATOLOGIE) În legătură cu ha-aħarit ha-yamim, deci cu vremurile finale, eshatologice, nu se poate dogmatiza. Cu toate acestea, se pot emite câteva consideraţii: I. Împreună cu alţi mesianici şi cu adevăraţii creştini, noi credem şi mărturisim că Mesia a murit, Mesia a înviat, Mesia S-a înălţat la Ceruri şi Mesia va reveni. YHWH-Elohim, Care a acţionat în trecut şi acţionează chiar şi acum, va continua să acţioneze, aducând la împlinire şi desăvârşire scopul Său etern în Adonai 1999 I Tes. 5:21,22. 2000 Evr. 1:9. 233
  • Yeşua ha-Maşiyaħ. Ne-am pus încrederea în El, Care ţine viitorul şi veşnicia noastră în mâinile Sale. II. Trăind în acest veac2001 , nu ştim cu mare certitudine, precizie şi acurateţe „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând”2002 , cele privitoare la „lumea care va veni”. Faptul că Dumnezeu acţionează în istorie şi eshatologie în conformitate cu un tipar profetic identificabil în Sărbătorile lui YHWH este convingerea noastră, dar nu putem dogmatiza aceasta. Cu toate acestea, afirmăm cu încredere învăţătura limpede a Sfintei Scripturi în aceste adevăruri doctrinare esenţiale: A. Starea intermediară dintre moarte şi judecată. La moartea fizică, trupul, plăsmuit din ţărână2003 , este coborât în mormânt şi putrezeşte2004 , iar duhul, partea imaterială a omului, dată de Dumnezeu, merge la El, care l-a dat2005 . B. În această lume a imaterialităţii şi necorporalităţii, există două stări diferite şi complet despărţite: 1. una din stări este în prezenţa lui YHWH-Elohim, o stare de fericire de negrăit, de desfătare, strălucire slăvită şi odihnă, raiul sau „sânul lui Avraham”, „casa din Ceruri”2006 ; acolo ţadiqim, adică drepţii, aşteaptă mântuirea deplină a trupurilor lor2007 . 2. cealaltă stare este separată de la faţa lui Dumnezeu, o stare de pedeapsă şi de suferinţă cruntă: iadul, „locul de chin”, „întunericul de afară”, „adâncul” etc. După moarte, oamenii mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyaħ merg în rai, iar cei nemântuiţi merg în iad. În fiecare din aceste stări, oamenii sunt pe deplin conştienţi2008 şi aşteaptă judecata finală2009 . 3. o a treia stare (purgatoriu, de exemplu) nu există. C. Revenirea lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ în slavă. Actualmente, noi trăim în erev Şabat (ajunul Şabatului) şi aşteptăm cu bucurie şi anticipăm cu intensitate binecuvântata noastră nădejde: Acelaşi Yeşua ha-Maşiyaħ care S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil2010 , va şi reveni2011 personal, fizic, literal şi vizibil2012 . El va fi Rege al regilor şi Judecător al tuturor2013 . D. Învierea corporală. Prin slăvita Sa înviere, Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ a rupt lanţurile morţii, întronându-Şi autoritatea peste ea, iar în ziua revenirii Sale, Îşi va afirma autoritatea aceasta şi în numele nostru, înviindu-ne2014 . 2001 În limba ebraică, olam ha-ze înseamnă veacul de acum, iar olam ha-ba, veacul viitor, eshaton. 2002 Apoc. 1:1. 2003 Gen. 3:19. 2004 Fap. 13:36. 2005 Ecl. 12:7. 2006 Lc. 23:43; II Cor. 5:1,6,8; Fil. 1:23; Evr. 12:23. 2007 A se vedea şi Lc. 16:22; Apoc. 6:9-11; 7:9-14. 2008 În consecinţă, respingem psihopanihismul, concepţia că sufletul doarme până la Judecată. 2009 A se vedea Ma. 8:12; 13:49,50; Lc. 16:23,24; II Pet. 2:4-9,17, Iuda 6,7; Apoc. 6:9-11. 2010 Mc. 16:19; Luca, 24:51; Fapte, 1:9. 2011 Io. 14:3. 2012 A doua venire a lui Yeşua Mesia, Revenirea sa: Parousia (gr.). 2013 Zah. 14:3,4; Mat. 24:30; Mc. 13:26; Lc. 21:27; Fap. 1:11; Apoc. 1:7. 2014 Iov 19:25-27; Dan. 12:2,3; Io. 5:28,29; Fap. 24:15; I Cor. 15:42. 234
  • E. Transfigurarea şi răpirea. La revenirea Sa, credincioşii care vor fi în viaţă vor fi transformaţi (transfiguraţi) într-o clipită2015 şi răpiţi2016 pentru a-şi întâmpina Stăpânul2017 . F. Scopul învierii oamenilor. Morţii vor învia cu corpuri2018 transfigurate conform trupului Său slăvit2019 . Astfel, mântuirea veşnică şi deplină include şi corpul, nu numai partea imaterială a credinciosului2020 . G. Învierea are loc în vederea judecăţii şi a răsplătirii eterne2021 . Morţii care au murit în neprihănire şi dreptate vor avea parte de viaţa2022 şi fericirea eternă, trăite în Ceruri, un loc de lumină şi slavă de nedescris, în prezenţa lui Dumnezeu2023 . Morţii care au murit în păcatele şi nelegiuirile lor2024 vor fi azvârliţi pentru vecie2025 în iazul de foc, care este moartea a doua, un loc de întuneric de negrăit şi de agonie cumplită. H. Termenul „pierzare”2026 (gr. apoleia) nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite2027 . I. Nădejdea comunităţii noastre este revenirea binecuvântată, consolatoare şi purificatoare a lui Adonai Yeşua ha-Maşiyaħ. Noi mărturisim această preţioasă promisiune în fiecare domeniu al vieţii noastre, „aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui YHWH printr-o purtare sfântă şi evlavioasă”2028 . III. Despre judecata de apoi: A. Dumnezeu Tatăl a dat lui Yeşua ha-Maşiyaħ toată autoritatea şi judecata2029 şi, prin El, în ziua prestabilită, Dumnezeu va judeca lumea după dreptate2030 . În acea zi nu vor fi judecaţi numai îngerii apostaţi2031 , ci înaintea tribunalului lui Mesia se vor înfăţişa şi toţi oamenii care au trăit pe Pământ, pentru a da socoteală pentru gândurile, atitudinile, motivaţiile şi cuvintele lor, şi pentru a primi răsplata pentru faptele săvârşite pe când trăiau în trup, bune sau rele2032 . B. Dumnezeu a prestabilit această zi în vederea manifestării slavei milei Lui, în mântuirea veşnică a celor aleşi; şi în vederea manifestării slavei justiţiei 2015 I Cor. 15:51-53; Fil. 3:21. 2016 Naţal (ebr.), harpazo (gr.): Răpire. 2017 Iov 14:14; Mat. 24:36; Io. 3:36; 11:25,26; 14:3; I Tes. 1:10; 4:16,17; Apoc. 20:5,6,10-15; 21:7,8. 2018 Iov 19:26-27 etc. 2019 Fap. 24:15; Io. 5:28,29; Fil. 3:21. 2020 I Cor. 15:42-44. 2021 II Cor. 5:10; Rom. 2:16; Apoc. 20:12. 2022 Io. 3:36a; 11:25,26; Mat. 25:34,46b. 2023 Apoc. 21:3,4; 22:3-5. 2024 Io. 3:36b. 2025 Mat. 25:41,46a; Apoc. 20:15; 21:8. 2026 Pierzare: (gr.) apoleia. A se vedea Vocabularul de la finalul lucrării. 2027 A se vedea şi Mat. 7:11, Io. 17:12, Rom. 9:22, Fil. 1:28; 3:19; II Tes. 1:9, 2:3; I Tim. 6:9; Evr. 10:39; II Pet. 2:1,3; 3:7,16; Apoc. 17:8,11. 2028 II Pet. 3:11. 2029 Io. 5:22,27. 2030 Fap. 17:31. 2031 I Cor. 6:3; Iuda 6. 2032 Ecl. 12:14; Mat. 12:35-37; 25:31-46; II Cor. 5:10; Rom. 14:10,12. 235
  • Lui, în osânda veşnică a celor respinşi, care sunt răi şi neascultători2033 , căci atunci cei drepţi vor intra în viaţa veşnică şi vor experimenta deplinătatea bucuriei şi a slavei împreună cu răsplătiri eterne în prezenţa lui Adonai; dar cei răi, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia lui Yeşua Mesia, vor fi aruncaţi afară în chinuri veşnice2034 şi vor fi pedepsiţi cu separarea eternă din prezenţa Domnului şi din slava puterii Lui2035 . C. După cum Mesia doreşte ca noi să fim convinşi că va fi o zi a judecăţii, atât pentru ca oamenii să se ferească de păcat2036 , cât şi pentru consolarea celor drepţi care sunt încercaţi de necazuri2037 , tot aşa El a hotărât ca acea zi să fie necunoscută oamenilor, pentru ca aceştia să nu se bazeze pe o siguranţă firească, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că nu ştiu nici ceasul şi nici măcar ziua revenirii Stăpânului2038 şi pentru a fi întotdeauna pregătiţi să spună: „Vino, Adonai Yeşua, vino curând!”2039 Amen. ADDENDA VOCABULAR În general, traducerea termenilor ebraici şi greceşti din acest Vocabular este preluată după Concordanţa Strong, iar în cazul termenilor greceşti am apelat şi la William E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966. A 2033 Rom. 9:22,23. 2034 Mat. 25:21,34; II Tim. 4:8. 2035 Mat. 25:46; Mc. 9:48; II Tes. 1:7-10. 2036 II Cor. 5:10,11. 2037 II Tes. 1:5-7. 2038 Mc. 13:35-37; Lc. 12:35-40. 2039 Apoc. 22:20. 236
  • Abba (ebr., Strong 1 şi gr., Strong 5): Tată (Dumnezeu). Ha-aħarit ha-yamim (ebr., Strong 319): vremurile finale, eshatologice. Termenul grecesc echivalent este eschatos (Strong 2078). Adiaphoron (gr.): încredinţare personală, opinie teologică privitoare la un lucru ce nu este nici poruncit, nici interzisă de Sfânta Scriptură. Ca atare, acel lucru este o părelnicie, fiind irelevant pentru mântuire, poate fi exercitat în conformitate cu libertatea de conştiinţă şi ţine de credinţa şi practica personală. În general, în viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris, evitând a deveni motiv de poticnire pentru unii confraţi mai slabi în credinţă (Galateni, 5:6; I Corinteni, 6:12; 8:8; Romani, 14:17). Adon (ebr., Strong 113): stăpân. Exprimă calitatea de stăpân, de conducător, de cap sau căpetenie, de autoritate. Antonimul său este eved, serv, slujitor. În mod aluziv, Yeşua S-a referit la Sine ca fiind Eved-Yahu, Robul sau Servul DOMNULUI, descris în Cântările Robului lui YHWH din Isaia, 42:1-7; 49:1-7; 50:4-10; 52:13-53:12; 61:1-3. Când se doreşte folosirea expresiei „Domnul meu”, se scrie Adoni (vezi şi Psalmii, 110, folosit despre Mesia). Adonai (ebr., Strong 136): Stăpân. În forma sa accentuată înseamnă „Stăpânul/Domnul meu”. Termenul grecesc echivalent este Despotes (Strong 1203). Almah (ebr., Strong 5959): fetişcană, fecioară, virgină. Termenul grecesc echivalent este parthenos (gr., Strong 3933). Faptul că almah înseamnă „fecioară” reiese şi din comparaţia cu na’arah (I Regi, 1:2; Rut, 2:6), cu betulah (Genesa, 24:16; Judecători, 21:12; Ioel, 1:8) şi din ocurenţele din Genesa, 24:43; Exodul, 2:8; Psalmii, 68:25; Cântarea Cântărilor, 1:3; 6:8; Proverbele, 30:18,19. Aliyah (ebr., Strong 5944): „urcuş”. Credinciosul nu mergea, pur şi simplu, la templul din Ierusalim, ci „urca“, făcea aliyah (vezi Evanghelia după Luca, 2:42, Evanghelia după Ioan, 5:1); Ierusalimul, şi mai ales Templul, erau considerate cele mai înalte locuri din lume, nu atât ca altitudine a unui topos geografic, ci mai degrabă ca elevaţie spirituală, axis mundi, „buricul Pământului”, locul unde Pământul se întâlneşte şi comunică cu Cerurile. Astăzi, în iudaism, „a face aliyah” înseamnă a emigra în Israel. Tot în iudaism, „a face aliyah” diferă de „a avea aliyah”, care înseamnă a avea parte de onoarea de a urca la bima (amvon) pentru a recita sau a incanta binecuvântări peste Torah. Anothen (gr., Strong 509): de sus, din nou (Evanghelia după Ioan, 3:3 etc.). Termenul anothen înseamnă simultan ambele, atât naştere de sus, cât şi din nou, un principiu de viaţă complet nou, nu doar o „restaurare a chipului lui Dumnezeu în om”, aşa cum o concepe teologia ortodoxă. Conceptul de „naştere din nou” nu apare pentru prima dată în Evanghelia după Ioan, 3:3, ci el este un concept iudaic, transportat în 237
  • creştinism, mai ales în neo-protestantism. Iniţial, se referea la două pasaje din Tanaħ, Ezechiel, 36:24-28, care profeţeşte despre un Legământ înnoit şi vorbeşte despre stropirea cu apă, sălăşluirea Duhului şi transplantul unei inimi de carne în locul celei de piatră, precum şi Isaia, 44:3, unde apare un paralelism ebraic între apă şi Duh. (A se vedea şi expresia din Talmud, Yevamot 48b (rabbi Yosi) şi 62a (Shim’on Ben-Lakiş): „un prozelit este ca un bebeluş nou-născut”.) Antitypon (gr., Strong 499): „icoană închipuitoare”, I Petru, 3:21. Aparħe (gr. Strong 536): începutul sau pârga unei jertfe. „El traduce doi termeni ebraici, unul2040 semnificând partea principală sau de căpetenie (Numeri, 18:12; Proverbele, 3:9), iar celălalt2041 semnificând roadele cele mai timpurii ale solului sau pomilor roditori (Exodul, 23:16; Neemia, 10:35). În Exodul, 23:19, de exemplu, ei apar alăturaţi. În lucrurile spirituale, termenul este aplicat după cum urmează: (a) la Duhul Sfânt prezent cu credinciosul care este pârga roadei depline a Crucii; (b) la Hristos Însuşi în înviere, în relaţie cu toţi credincioşii care au adormit, I Corinteni, 15:20,23; (c) la primii credincioşi dintr-o ţară, în relaţie cu compatrioţii lor convertiţi mai târziu (II Tesaloniceni, 2:13). Comp. cu Apocalipsa, 14:4.”2042 A se vedea şi Bikurim. Apocrife (gr., apokrupha): cărţi deutero-canonice, care nu sunt egale ca inspiraţie cu restul canonului inspirat de Dumnezeu, dar sunt anagunoskomena (gr.), adică bune de citit. Arħe (gr., Strong 746): început; principiu. (Ioan, 1:1, Apocalipsa, 3:14 etc.). Mesia nu este prima creatură a lui Dumnezeu-Tatăl, ci Ipostas dumnezeiesc şi principiul subzistent întregii creaţii. Aron qodeş (ebr., Strong 727): chivotul lui YHWH, aflat în Qodeş ha-Qodeşim, adică Locul preasfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Echivalentul său grecesc este kibotos, Strong 2787. (În iudaismul de astăzi, aron qodeş este dulapul în care sunt ţinute sulurile Tanaħ-ului.) Aseret (ebr., Strong 6235) ha-Dibrot (ebr.): Cele Zece Porunci sau Decalogul. Echivalentul grecesc al termenului „poruncă” este, în cea mai mare parte, entole, Strong 1785, fiind folosit despre precepte morale şi religioase. Aseret yeme teşuvah (ebr.): Cele Zece Zile de Pocăinţă. Denumite şi Yamim Noraim, Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. Expresia apare în iudaismul rabinic. Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. 2040 Reşit (Strong 7225): început, căpetenie, de la roş (Strong 7218) frunte, cap, căpetenie, prim. N. ns. 2041 Bikurim (ebr., Strong 1061): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi, primogeniţii. N. ns. 2042 William E. Vine, op. cit., vol. al II-lea, p. 105. 238
  • B Bar-miţvah (ebr.): „fiu al poruncii”; era un rit de trecere evreiesc, o ceremonie făcută băieţilor evrei care împlineau 13 ani şi care deveneau majori din punctul de vedere religios. După această ceremonie, puteau aduce jertfe şi aveau voie să citească Torah în sinagogă. Bekor (ebr., Strong 1060): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi, primogeniţii. Provine din aceeaşi rădăcină (bakar) ca şi bikurim (ebr., Strong 1061; gr., aparħe, Strong 536), primele roade. De-asemenea, Bikurim este şi prescurtarea sintagmei Yom ha-Bikurim, Praznicul Primelor Roade (ebr., Strong 1061). Vezi şi Aparħe (gr., Strong 536). Vezi mai jos Yom ha-Bikurim. Ha-Ben (ebr., Strong 1121): Fiul (lui Dumnezeu). B’rith sau Beriyth (ebr., Strong 1285): legământ, alianţă. Este un concept teologic de importanţă majoră în cadrul Tanaħ-ului, întrucât Elohim a făcut legăminte cu Noe, Avraham, Iţħaq, Yaakov, cu poporul evreu prin Moşe şi cu David, regele. De-asemenea, a promis că-Şi va înnoi legământul făcut cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda (profeţia din Ieremia, 31:31-34), şi a repetat aceasta în Ieremia, 32:40, 33:14,15, Ezechiel, 36:22-38 şi capitolul 37, unde apar două alegorii, cea a învierii şi cea a împreunării toiegelor. Termenul grecesc diatheke (gr., Strong 1242) are altă sferă semantică: dispoziţie, contract, ultimă voie, testament, legământ. Din problemele filologice nesoluţionate apar problemele teologice, întrucât nu există un Vechi Testament, ci un Legământ învechit (Evrei, 8:13). Viţeii şi ţapii al căror sânge a pecetluit şi ratificat legământul mozaic, din Exodul, 24, nu şi-au făcut „testamentul”, ci ei au fost jertfiţi de Suveranul viu care „tăia un legământ” ca în Genesa, capitolul 15, adică instituia un legământ cu un partener viu, poporul paradigmatic al evreilor. Ca atare, „Noul Testament” nu este o sintagmă corectă, întrucât Adonai Yeşua nu Şi-a făcut testamentul, ci a înnoit vechiul legământ cu propriul Său sânge şi S-a dat morţii pentru ca după aceea să învie şi, prin Duhul Sfânt, să se asigure de implementarea acestuia. În plus, chiar sintagma ebraică Ha-B’rith Ha-Ħadaşah şi cea greacă He Kaine Diatheke indică un legământ înnoit, întrucât chadaş (ebr., Strong 2318, 2319) şi kainos (gr., Strong 2537) nu înseamnă „nou” (gr., neos), ci „înnoit”. Aspectul spiritual al profeţiilor făcute de Ieremia şi Ezechiel a început să fie împlinit în Evanghelia după Matei, 26:26-30, Marcu, 14:22-26, Luca, 22:14-20, I Corinteni, 10:16-18, 11:20-34 şi prezentat în colecţia de cărţi denumite, impropriu, cum am spus, Noul Testament. B’rith milah (ebr.): legământul circumciziei. (Rădăcinile conceptului apar în Exodul, 12:48.) C Cohen (ebr., Strong 3548): preot. Termenul grecesc echivalent este hiereus (Strong 2409). În Sfânta Scriptură apar diferite tipuri de preoţii: preoţia străveche în care capul familiei avea şi rol sacerdotal (Iov), cea melħiţedeqică (Genesa, 14), cea aharonică, cea a lui Yeşua, lăsată urmaşilor Săi. 239
  • Ha-cohen ha-gadol (ebr.): Marele Preot. Termenul grecesc echivalent este ho arħiereus (Strong 749). Ħ2043 Ħag (ebr., Strong 2282): festival, (zi solemnă de) festivitate; sacrificiu. El provine din ħagag (ebr., Strong 2287), care însemna mişcare în cerc, mişcare circulară. Termenul are atât o conotaţie temporală, cât şi una spaţială. Din punct de vedere temporal, există un timp liniar, format din trecut, prezent şi viitor, şi există un timp ciclic, care se învârte în cerc sau „face un ocol” (Sărbătorile din Isaia, 29:1, deşi acolo în original apare naqaf, Strong 5362). Astfel, Festivităţile DOMNULUI sunt ciclice, recurente, ele revenind săptămânal (Şabatul), lunar (Luna nouă), anual (Şaloş regalim, Cele trei praznice), o dată la şapte ani (şemita, anul şabatic agricol) sau o dată la 49 de ani (Yobel, jubileul). Din punct de vedere spaţial, ciclicitatea se vedea prin faptul că bărbaţii evreii făceau un pelerinaj circular, „urcând” (Luca, 2:42, Io. 5:1) la Templul din Ierusalim şi apoi „coborând (Luca, 2:51) spre casele lor. (Despre relaţia dintre Sărbători şi vremea lor hotărâtă, sau timpul lor prestabilit, vezi termenul mo’ed.) Înaintea DOMNULUI închinătorul se prezenta cu un ħagigah, un dar pus deoparte pentru pelerinaj, respectând porunca din Exodul, 23:15b; 34:20b; Deuteronomul, 16:16b: „Să nu te apropii cu mâinile goale de faţa Mea.” Termenul ebraic qarab înseamnă „a te apropia (cu un dar)”, şi din ele provine termenul qorban, „dar pus deoparte pentru Dumnezeu.” Totdeauna trebuia să fie aduse daruri DOMNULUI, şi la fel trebuie să fie şi astăzi, prin zeciuieli, donaţii, slujbe în adunare şi în afara ei. În limba greacă a Noului Testament, termenul ħag este heorte (gr., Strong 1859), iar ħagag a fost preluat ca hora, care înseamnă tot mişcare în cerc. În Evanghelia după Ioan, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, repetă aproape obsesiv despre „ceasul” Lui. Acolo era un joc de cuvinte, întrucât El nu aştepta numai o anumită oră prestabilită dinainte de întemeierea lumii, ci El Se referea şi la faptul că era în plină desfăşurare a unei mişcări „circulare”, să spunem aşa: El venise de Sus „la plinirea vremurilor” (Galateni, 4:4) pentru a sluji (Ioan, 4:23; 5:25; 7:30), a pătimi (Ioan, 8:20; 17:1) şi a Se întoarce Sus „la ceasul hotărât” (Ioan, 12:23,27; 13:1). În viaţa cotidiană, această mişcare circulară s-a prezervat foarte bine în următoarele trei cazuri: A: acele ceasornicului sau ale orologiului merg în cerc (repetăm, în limba greacă ceasul, ora, este de fapt, hora), făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic, recurent; B: de Paşte, ortodocşii şi catolicii fac o procesiune circulară în jurul bisericii; C: dansul popular dansat în cerc se numeşte horă. Aceste aspecte provin tot de la greceascul „ceas”, hora. Ħag ha-Maţot (ebr.): Praznicul Azimilor (Strong 4682), care vine în prelungirea Pesaħ-ului. Se celebrează din 15 până în 21/22 Nisan. 2043 Limba ebraică are şi un sunet gutural „h” (ħet), care se pronunţă cam ca şi sunetul „h” din „hrean”, „hrubă”, sau germanul milch. L-am redat prin ħ. 240
  • Ħag ha-Qaţir (ebr.): Praznicul Secerişului (Strong 7105). A se vedea Ħag ha- Şavuot. Ħag ha-Sukot (ebr.): Praznicul Colibelor (sau al Corturilor; Strong 7900). Termenul grecesc echivalent este skenopegia (Strong 4634). Uneori, acestui Praznic i se mai spunea şi Ħag ha-Asif (Strong 625), Praznicul Strângerii Roadelor. Pe planul agricol, se termina secerişul (Exodul, 23:16; Leviticul, 23:33 etc.; Deuteronomul, 16:13-15). Pe planul istoric evreiesc, se comemora începutul peregrinării poporului Yisrael în deşert şi Providenţa lui Dumnezeu faţă de ei. Conform Psalmii, 27:5; 31:20 şi Isaia, 4:6, cortul era imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi ca loc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii”. Ş’mini Aţeret era a opta zi de adunare din cadrul Praznicului (Leviticul, 23:36; Numeri, 29:35 etc.), când era ziua finală de bucurie şi încheierea anului liturgic, şi se rostea rugăciunea „Ana Adonai hoşi'ah na, Ana Adonai hatzliħah na” (Psalmii, 118:25: „Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei: erau trimişi doi bărbaţi care scoteau apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia, 12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna peste altar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia dătătoare de viaţă pentru anul următor. (Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu decidea dacă în anul următor va fi recoltă bogată sau nu.) În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia, 44, erau în minţile tuturor, se încheia anul liturgic. La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Ş’mini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan, 7:37,38. Talmudiştii au considerat un lucru bun să ţină o festivitate după ziua Colibelor, în care credincioşii evrei se bucură de faptul că s-a încheiat citirea celor 52 de paraşiyoth, adică de pericope, în care a fost împărţită Torah pentru a fi citită în decursul unui an. Această festivitate se numeşte simħat Torah, bucuria Torei. Ħag ha-Şavuot (ebr.): Praznicul Săptămânilor. Această sărbătoare era denumită şi Praznicul Secerişului (Ħag ha-Qaţir), Praznicul primelor roade (al pârgii, Ħag ha- bikkurim) sau al Cincizecimii (Strong 7620. Termenul grecesc echivalent este Pentekoste, Strong 4005). Cronologic, evenimentele festive se desfăşurau după cum urmează: de-a doua zi de după Pesaħ se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată. În această zi de 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului. Aspectul agricol al Praznicului se află conţinut în sintagma Ħag ha-bikkurim Praznicul primelor roade sau al pârgii: dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exodul, 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronomul, 5:12-15), iar de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deuteronomul, 16:1; Exodul, 12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Leviticul, 23:10,18,19). 241
  • Aspectul religios al Praznicului, încorporat în liturghia iudaică, a dat acestui Praznic titulatura zeman matan Torah: se consideră că în 6 Sivan YHWH a dat Torah lui Moşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exodul, capitolele 19 şi 20. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia (Faptele apostolilor, cap. 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei). La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov, 1:18; I Corinteni, 15:23; Romani, 11:16; Apocalipsa, 14:4). Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa, 14:15,16). Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikurim) din 16 Nisan şi acest praznic al Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni, 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale; Ħallah (ebr., Strong 2471): turtă (sfinţită). Astăzi, cele două ħaloth-uri pe care evreii le consumă la intrarea în Şabbat sunt un fel de franzele împletite. Ħameţ (ebr., Strong 2556): orice fel de ferment, respectiv dospeala aluatului (seor, ebr.). Acestea simbolizează păcatul: Leviticul, 2:11; 6:16,17; 10:12; 23:17; Numeri, 6:15; I Cronici, 23:29; Amos, 4:5; Matei, 6:6,11,12; Marcu, 8:15; Luca, 12:1; Galateni, 5:9. Mişna, în tratatul „Pesaħim” spune: „La căderea nopţii dinainte de ziua de 14 (Nisan), trebuie să purcedem la căutarea aluatului la lumina lămpii” (a se vedea şi Ţefania, 1:12). Termenul grecesc echivalent este zume (Strong 2219). Singura dată când termenul „aluat, dospeală” nu are conotaţia sa de păcat şi moarte, ci de fermentare, extindere spre viaţă, e în pericopa din Evanghelia după Luca, 13:18-21. A se vedea Maţah. Ħamişah ħumşeh Torah (ebr., Strong 2568), Pentateuħ (gr.): „Cele cinci cincimi ale Torei”, referindu-se la cărţile scrise de Moşe, adică Genesa, Exodul, Levitic, Numeri, Deuteronomul. Ħanukiah (ebr.): candelabru cu nouă braţe, în care lumânările se aprind doar de sărbătoarea Ħanukah. Terminaţia fusului candelabrului se numeşte şamaş (servitorul), şi de la el se aprind toate celelalte lumânări. Termenul apare în perioada inter-testamentară. Ħarisma (gr., Strong 5486): dar provenit din har, donaţie cu titlu gratuit (I Corinteni, 1:7; 12:4; Romani, 1:11; 6:23; 12:6). Harismele se subordonează darurilor sau manifestărilor spirituale generale, „spiritualiilor” (gr., pneumatikos, Strong 4152) din I Corinteni, 2:13-15, 12:1; 15:44-46; Apocalipsa, 11:8. Ħatta: vezi Strong 2398-2403. Ħatta’th (ebr.): apa de ispăşire sau de lustraţie. 242
  • Ħesed (ebr., Strong 2617): un concept greu de tradus în gândirea europeană, semnificând bunătatea sau îndurarea statornică manifestată în cadrul unui legământ de sânge; ea nu este un afect, o reacţie emoţională puternică, dar de scurtă durată, ca mila, ci este o acţiune care urmăreşte statornic şi necurmat binele suprem al partenerului de legământ. Ħesed este dragostea jertfitoare din cadrul legământului de sânge. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este agape (gr., Strong 26). Ħet (ebr., Strong 2399): crimă, delict serios, sau pedeapsa sa; vină (deosebit de gravă), ofensă, (pedeapsă pentru) păcat. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este hamartia, Strong 266. Ħilul ha-Şem (ebr., din ħalal, Strong 2490): păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin YHWH. Ħilul Şabbat (ebr.): profanarea Şabatului. D Darşan (ebr.): predicator. Davar (ebr., din amar, Strong 559): cuvânt, lucru, eveniment. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este logos, Strong 3056. Demuth (ebr., Strong 1823): asemănare. Termenul grecesc echivalent este homoioma (Strong 3667). Dogma (gr.): în sens primar, doctrină şi precept moral propovăduit de Yeşua Mesia sau promulgat de Adonai Yeşua sau de apostoli; în sensul mai larg, adevăr privitor la credinţă sau morală, revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, chiar dacă într-o formă mai adumbrită, trans-raţională, dar a cărei crezare este necesară pentru mântuire (Estera, 3:3; Fapte, 16:4; 17:7; Efeseni, 2:15.) E Eħad (ebr., Strong 259): unul, unit(ate compozită), împreună (Genesa, 2:24; Exodul, 24:3; Ezra, 2:64; Ezechiel, 37:17, alegoria împreunării toiegelor). Nu semnifică unicitate, ca termenul yaħid, ci unitate, o unitate compozită, ca un grup de oameni, sau un ciorchine de struguri. El (ebr., Strong 352 şi 410b): zeu, tare, puternic, Dumnezeu. Termenul grecesc echivalent este theos (Strong 2316). El-Elyon (ebr., Strong 5945b): Cel Preaînalt. 243
  • Elohim (ebr., Strong 430): în sens primar, (dumne)zei. În sens lărgit, Dumnezeul creator. În termenul Elohim nu apare pluralul dual ebraic, ci un plural care desemnează (cel puţin) trei persoane. Paradoxul filologic şi, implicit, cel biblic, teologic şi filosofic, constă în faptul că Elohim desemnează o pluralitate de „Persoane dumnezeieşti”, ca să Le denumim aşa, dar, cu foarte puţine excepţii, în Tanaħ, după pluralul acesta, verbele apar la singular: „La început, Elohim/ Dumnezei (plural) a făcut (singular)...” (Genesa 1:1), „Elohim/ Dumnezei a zis..” (Genesa, 1:3,6,9,11 etc.). Emunah (ebr., din aman, Strong 539): credinţă. Iniţial, aman însemna stâlpul central care ţinea cortul unei familii (semi-)nomade, elementul de susţinere centrală, verticală şi statornică a întregii case. Altfel spus, credinţa în Mesia susţine „cortul” pământesc şi vremelnic al fiecărui credincios. Termenul grecesc echivalent este pistis (Strong 4102), care nu este o credinţă intelectuală, ci o convingere fermă, bazată pe auzire, care produce o recunoaştere deplină a adevărului sau revelaţiei dumnezeieşti (II Tesaloniceni, 2:11,12), o predare Lui (Ioan, 1:12) şi un comportament inspirat de asemenea predare (II Corinteni, 5:7). Enipostaziere. „Una din cele mai importante clarificări pe care Leontiu de Bizanţ (+ 542) o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre « unirea după ipostas » şi «unirea după natură». În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiect omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”2044 Ereţ (ebr., din Strong 776): pământ, sol, teren; ţară; pământ. Termenul grecesc echivalent este gee (Strong 1093). Ereţ Yisrael: ţara Yisrael. Erev Şabbat (ebr.): ajunul Şabatului. Eucharistia (gr., Strong 2169): aducere de mulţumiri. Evenimentul cristic: Karl Barth şi Reinhold Niebuhr, teologi neo-ortodocşi, au definit evenimentul cristic ca fiind alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua Mesia. Ex nihilo (lat.): (creaţia) din nimic. Ezer k(e)negdo (ebr., Strong 5828 şi 5048): ajutor potrivit, complementar (Genesa, 2:18). F „Finitum non capax infinitum” (lat.): Finitul nu poate cuprinde infinitul. Jean Calvin. 2044 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html 244
  • G Ganz Andere (germ.): sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit”. Gher (ebr., Strong 1616), toşav (ebr., Strong 8453): (rezident) străin, venetic, imigrant naturalizat, alogen. Gheulah (ebr., Strong 1353): răscumpărare. Conform Torei (Leviticul, 25:25 etc.), cel care acţionează ca răscumpărător este Go’el, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare. Conceptul îşi găseşte împlinirea totală şi ultimă în Yeşua, Fratele mai mare, Răscumpărătorul celor care cred în El (Matei, 20:28, I Timotei, 2:6, Tit 2.14; I Petru, 1:18,19; Evrei, 2:11-18). Echivalenţii greceşti sunt exagorazo (Strong 1805), a plăti preţul pentru un sclav (în vederea eliberării sale) (Galateni, 3:13 şi 4:5) şi lutroo (Strong 3084), eliberarea care are loc în urma plătirii efective a preţului răscumpărării. Altfel spus, Yeşua, Go’el-ul credincioşilor în El, a plătit cu sângele Său expiatoriu preţul iertării, îndreptăţirii şi al eliberării de sub vina păcatelor (Romani, 3:24; Efeseni, 1:7; Coloseni, 1:24) şi osânda corespunzătoare, precum şi o viaţă înnoită, de libertate (Romani, 6:4; Evrei, 9:15). Cu toate acestea, răscumpărarea finală a credinciosului din prezenţa şi de sub puterea păcatului şi din trupul său pieritor va avea loc numai la Parousia Domnului. Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca termenul Geth-Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081), locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea sufletească a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naşterea Pâinii vieţii (Ioan, 6:33,35) în Beth-Leħem, „Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., pasħein), care a avut loc de Paşte (ebr., Pasħa). H Haşgahah (ebr.): providenţa divină. Echivalentul grecesc este pronoia (Strong 4307; Fapte, 24:2 şi Romani, 13:14), adică, „pre-vedere”, „purtare de grijă”, „aprovizionare”. Heilsgeschichte (germ.): în teologie, termenul este consacrat pentru a desemna sintagma „Istoria mânturii“. Hitgaşmut ha-Maşiyaħ (ebr.): întruparea lui Mesia. Hupostasis (gr., Strong 5287): ipostas, aproximativ „subzistenţă“. Concret, esenţă; abstract, încredere, asigurare. (Dumitru Cornilescu l-a tradus ca „Fiinţă” în Epistola către evrei, 1:3 şi ca „încredere neclintită” în Evrei, 11:1.) Atunci când vorbim despre Ipostasuri sau Persoane în Dumnezeire, limbajul, care este de fapt un mijloc de comunicare simbolică, devine mai neclar ca oricând. Cu toate acestea, definim Ipostas (hupostasis, gr.) drept „subzistenţă“, sau, ca Jaroslav Pelikan, „o singură substanţă care 245
  • subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”. Charles Ryrie2045 defineşte ipostasul mai scurt, spunând că acesta este o „existenţă necesară”. „Din punctul de vedere tehnic, hupostasis se referă la fiecare dintre Cele Trei Persoane Trinitare distincte, care împărtă esc o singură natură sau esen ă divină.”ș ț 2046 I Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant. Iş (ebr., Strong 376): bărbat. Echivalentul grecesc este aner, Strong 435. Işah (ebr.): femeie. Echivalentul grecesc este gune, Strong 1135. K Kapar (ebr., Strong 3722a): (jertfă de) ispăşire, propiţiere. Provine din verbul evreiesc a acoperi (cu referire la jertfele din Leviticul). Echivalentul său grecesc hilaskomai (Strong 2433), înseamnă şi a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă. He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B’rith Ha-Ħadaşah (ebr.): teoretic, aceste sintagme înseamnă „Noul Testament”. Practic, ar trebui tradus „Legământul Înnoit”. A se vedea mai sus tratarea sintagmei Ha-B’rith Ha-Ħadaşah. Kapporeth (ebr., Strong 3727): Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”. În Epistola către evrei, 9:5 apare scaunul îndurării, hilasterion, Strong 2435. Karath (ebr., Strong 3772): acest termen ebraic a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi. Dumitru Cornilescu l-a tradus, în general, drept „a nimici”. Kaşrut (ebr.): legi privind consumul alimentelor kaşer (ebr. Strong 3787), curate din punct de vedere ritualic. Katakalupto (gr., Strong 2619): acoperirea integrală a capului femeii, în I Corinteni, 11:6. Katav (ebr., Strong 3791): scriere, Scriptură. Kitvey ha-Qodeş (ebr.): Sfânta Scriptură, formată din Tanaħ şi Ha-Beriyth Ha- Ħadaşah, deci din cărţile „Vechiului Legământ” şi ale Legământului Înnoit. 2045 Charles Ryrie, Teologie elementară, Editura Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma, p. 49. 2046 Art. „Hypostasis, Unire ipostatică”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, Dicţionar de termeni teologici, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2005, trad. E. Conţac. 246
  • Kiyor neħoşet (ebr., Strong 3595 şi 5178): ligheanul sau cuva de aramă din curtea Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul. Kenosis (gr., din kenoo, Strong 2758): golire de Sine. Această doctrină are baza în Epistola către filipeni, 2:7-11. „Termenul kenosis se referă atât la golirea de Sine a lui Hristos în întrupare, cît şi la acceptarea conştientă, de către El, a supunerii faţă de voia divină care L-a condus la moarte prin răstignire. Mulţi teologi văd în acest termen o referire la alegerea lui Isus de a nu-Şi exercita prerogativele şi puterile pe care le deţinea în virtutea naturii Sale divine. În sec. XIX, pornind de la această idee, unii gînditori au elaborat o cristologie kenotică, potrivit căreia întruparea constituie golirea de Sine a Fiului preexistent, etern, care a devenit omenescul Isus. Această golire de Sine a presupus renunţarea la anumite atribute divine sau cel puţin la exercitarea independentă a puterilor Sale divine.”2047 Koinonia (gr., Strong 2842) : comuniune, părtăşie, participare. Din acest termenul provine cuvântul românesc „cununie”, semnificând începutul unirii plenare al proaspeţilor căsătoriţi la nivelul cel mai intim, al relaţiei lor comune cu Dumnezeu şi unul cu celălalt, relaţie care se consumă şi în aspectul său fizic, unirea intimă. L Laşon (ebr., Strong 3956) ha-qodeş (ebr.): limba sfântă, limba ebraică. M Maaseh Bereşit (ebr., Strong 4639): actul creaţiei. Maaseh ha-Torah „Faptele Legii” fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, îl distingeau de ne-evreii păgâni, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. Maaser (ebr., Strong 4643): zeciuială. Ha-Maşiyaħ (ebr., Strong 4899), ho Ħristos (gr.): „Unsul” (DOMNULUI), Mesia, Hristos. Mattanot (ebr., Strong 4976) le-evyionim (ebr.): donaţii făcute săracilor. Maţah (ebr., Strong 4682): azimă. Termenul grecesc echivalent este azumos (Strong 106) adică „fără ferment, fără dospeală”, din care provine cuvântul românesc „azimă”. A se vedea mai sus tratarea termenului ħameţ. 2047 Art. „Kenosis”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, op. cit. 247
  • Mayim ħayim (ebr., Strong 4325): „ape vii”, ape curgătoare. În iudaismul secolului I, un goy, adică un bărbat ne-evreu, se putea converti la iudaism numai dacă accepta „mărturisirea de credinţă” iudaică (Şema), accepta legământul circumciziei (b’rith mila) şi botezul (tevilah), sau afundarea totală în apă curgătoare în prezenţa a cel puţin unui rabin, care atesta faptul că până şi ultimele două fire de păr fuseseră imersate.2048 Meleħ (ebr., Strong 4428): rege. Termenul grecesc echivalent este basileus (Strong 935). Meleħ ha-Olam (ebr.): Regele suprem al întregului Univers. Menorah (ebr., Strong 4501): sfeşnicul sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe din Locul Sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Limba greacă a Noului Testament nu are un echivalent al termenului menorah, ci vorbeşte doar despre sfeşnice (luchnia, Strong 3087). E foarte probabil că sfeşnicele din Apocalipsa, 1 şi 2, să fi fost, de fapt, menore. Miqveh (după ebraicul Strong 4723): (apele din) scăldătoare, iaz. Prin implicaţie, spălare, spălătură, abluţiune. Absolut necesare pentru iudaism, vezi şi Faptele apostolilor, 16:13 şi Epistola către evrei, 6:2a, „învăţătura despre botezuri”, unde, de fapt, este vorba despre spălări sau abluţiuni. Minħah (ebr., Strong 4503): jertfa de mâncare sau de grâne. Miqdaş (ebr.): Locaşul sfânt sau sanctuarul. Mişkan (ebr., Strong 4908): Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa. Mizbeaħ neħoşet (ebr., Strong 4196 şi 5178): altarul de aramă din curtea Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Mizbeaħ zaħav (ebr.): altarul aurit al tămâierii, aflat în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Mo’ed (ebr., Strong 4150): o adunare care se întruneşte într-un loc stabilit (Yeruşalayim), la un timp stabilit, adică de Praznice, cu scopul clar definit, acela de a prăznui în cinstea lui YHWH. (Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el însemnând doar „timp prestabilit”, „soroc”.) Molad ha-Levanah (ebr.): faza nouă a lunii. Morphe Theou (μορφ θεοῇ ῦ, gr.): natura/esenţa, caracteristica lui Dumnezeu, subzistând concret şi inseparabil în Fiul. (Filipeni, 2:6.) 2048 Botezul convertiţilor la iudaism se făcea numai în apă curgătoare. Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikveh, de R. Aryeh Kaplan. 248
  • N Naştere (a Fiului lui Dumnezeu): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.2049 Naviy (ebr., Strong 5030): (în sens primar) văzător; în sens lărgit, profet. Termenul grecesc echivalent este prophetes (Strong 4396). Nefeş (ebr., Strong 5315): suflet. Termenul grecesc echivalent este psuħe (Strong 5590). Non posse pecare (lat.): nu poate să păcătuiască. Expresia se referă la starea slăvită şi veşnică a credinciosului. Vezi şi Non posse non pecare şi Posse non pecare. Non posse non pecare (lat.): nu poate să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea prezentă a omului, chiar şi a celui credincios. Vezi şi Posse non pecare şi Non posse pecare. O Ohel mo’ed (ebr., Strong 168): Cortul întâlnirii. Olah (ebr., Strong 5930a): jertfa arsă de tot sau arderea de tot. Olah tamid (ebr. Strong 5930a şi 8548): jertfa necurmată sau continuă, perpetuă. Omer (ebr., Strong 6016): snopul de orz secerat (Leviticul, 23:10-12). Oneg (ebr., Strong 6027): bucurie, desfătare, plăcere. Opera ad extra (lat.): lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii. Ordo salutis (lat.): ordinea mântuirii. Această ordine constă din alegere (Dumnezeu ne alege în vederea mântuirii), chemarea Evangheliei (proclamarea mesajului Evangheliei), naştere din nou sau regenerare, convertire (pocăinţă şi credinţă), justificare sau îndreptăţire (statutul legal), sfinţire (comportamentul corect în viaţă), perseverare (rămânerea în credinţă), moarte (plecarea pentru a fi cu Domnul), slăvire (primirea unui trup înviat).2050 P 2049 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988, p. 94. 2050 Apud Wayne Grudem, op. cit., p. 702, care-l citează pe John Murray, Redemption Accomplished and Applied. 249
  • Parah adumah (ebr., Strong 6499 şi 122): vaca roşie (Numeri, 19:2). Parnas (ebr.): diacon. Funcţionar al sinagogii şi, mai târziu, al bisericii, care avea aptitudini administrative şi se ocupa de lucrări cu aspect practic, cum ar fi construcţia sau renovarea lăcaşelor de cult, gestionarea pomenilor şi ajutoarelor etc. Paroħet (ebr., Strong 6532): catapeteasma, perdeaua din Templu, dintre Locul Preasfânt şi Locul sfânt. Echivalentul grecesc este katapetasma, Strong 2665. Parousia (gr., Strong 3952): a doua venire a lui Yeşua Mesia sau Revenirea. Din grecescul parousia, care însemna că o persoană importantă, un rege, sosea într-o cetate în care avea să se stabilească şi din care urma să domnească. „Când termenul este folosit despre Hristos, la Răpirea Bisericii, el semnifică nu numai venirea Sa momentană pentru sfinţii Lui, ci prezenţa Sa cu ei din acel moment până la revelarea Sa şi manifestarea Lui înaintea lumii. În unele pasaje cuvântul acordă proeminenţă începutului perioadei, cursul perioadei fiind subînţeles, I Corinteni, 15:23; I Tesaloniceni, 4:15; 5:23; II Tesaloniceni, 2:1; Iacov, 5:7,8; II Petru, 3:4. În altele, predominant este cursul, Matei, 24:3,37; I Tesaloniceni, 3:13; I Ioan, 2:28; iar în alte pasaje, semnifică încheierea perioadei, Matei, 24:27; II Tesaloniceni, 2:8.”2051 Pesaħ (ebr., Strong 6453): Paşte. Iniţial, termenul avea conotaţii pline de semnificaţie: „a sări peste sau a trece pe lângă, în sensul de a cruţa”. Rădăcinile Paştelor se află în legământul avrahamic (Genesa, 12:1-3,7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-21; 22:15- 18) şi în Exodul, 6:6,7b, unde apar patru verbe pline de putere: „Vă voi scoate (yaţa) … vă voi izbăvi (naţal)…vă voi răscumpăra (gaal)…vă voi lua (laqaħ) ca popor al Meu.” De Pesaħ-ul egiptean nu avusese loc numai acţiunea izbăvirii, dar acestea vor fi tratate într-o lucrare viitoare. După William Vine, termenul semnifică (I) Ospăţul de Paşte, de exemplu Matei, 26:2; Ioan, 2:13,23; 6:4; 11:55; 12:1; 13:1; 18:39; 19:14; Fapte, 12:4; Evrei, 11:28; (II) prin metonimie, (a) Cina Pascală, Matei, 26:18,19; Marcu, 14:16; Luca, 22:8,13; (b) mielul pascal, de exemplu Marcu, 14:12 (conform Exodul, 12:21) Luca, 22:7; (c) Hristos Însuşi, I Corinteni, 5:7.2052 Ca şi în cazul altor cuvinte (de exemplu Beth-Leħem sau Geth-semane), Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca în limba greacă verbul „a suferi” să fie denumit prin verbul pasħein. Altfel spus, Mielul trebuia să sufere (pasħein) de Paşte (Pasħa). Pe planul istoric, acest Praznic este zeman ħeruth, o sărbătoare comemorativă, care evocă ieşirea din Egipt (Exodul, 12:6; Leviticul, 23:5,8; Numeri, 28:16-25; Deuteronomul, 16:1-8), eveniment istoric unic şi irepetabil. Phusis (gr., Strong 5449): fire. Această „fire” este, de fapt, natura (Galateni, 4:8; I Corinteni, 11:14, Romani, 11:24. În Iuda, 10 s-ar putea traduce „instinct”, iar II Petru, 1:4 este unic, vorbind despre natura dumnezeiască). Operele pauline (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3; 4:23,29; 5:13,16- 26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola către 2051 William E. Vine, op. cit. 2052 Id., ibid. 250
  • romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3), precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine (Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16), nu se referă la natură, în sensul de creaţie (Romani, 8:19-23), ci la sarx2053 . A se vedea mai jos. Pierzare (gr., Strong 684): apoleia. Termenul nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite Vezi şi Matei, 7:11; Ioan, 17:12; Romani, 9:22; Filipeni, 1:28; 3:19; II Tesaloniceni, 1:9, 2:3; I Timotei, 6:9; Evrei, 10:39; II Petru, 2:1,3; 3:7,16; Apocalipsa, 17:8,11. Pikuaħ nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană. Pleroma (gr., Strong 4138): împlinire, plenitudine. Posse non pecare (lat.): putea să nu păcătuiască. Expresia se referă la starea edenică a oamenilor înainte de Căderea în păcat. A se vedea şi Non posse non pecare şi Non posse pecare. Pronoia (gr., 4307): „vedere înainte”, providenţă, purtare de grijă, aprovizionare. Proselutos (gr., Strong 4339): prozelit. Purcedere (a Duhului Sfânt; ekporeusis): actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a treia Subzistenţe personale întocmai ca a Sa, punând acest al treilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.2054 Q Qehilah (ebr., Strong 6952). Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia (Strong 1577). El nu semnifică o adunare de oameni, care pot fi mulţi ca număr statistic, dar întruniţi în scop nereligios (Marea Adunare Naţională din România socialistă), nici o biserică, eventual una care s-a descalificat printr-o istorie de persecuţii sângeroase sau prin anti-semitismul său (Bisericile romano-catolică şi ortodoxe), nici o congregaţie de tip sectar („Martorii lui Iehova”), nici o colectivitate divizată ca interese şi aşteptări, ci o com-unitate, un grup de oameni cu credinţe, norme de viaţă şi interese izvorâte din cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi împărtăşite lor prin studiul biblic asiduu luminat de Duhul Sfânt. A se vedea adunarea sau comunitatea din Matei, 16:18; II Timotei, 2:19. Qiduş ha-Şem (ebr., din Strong 6942): a onora Numele divin. 2053 Id., ibid. 2054 Apud Louis Berkhof, op. cit., p. 97. 251
  • Ha-Qodeş (ebr., Strong 6944): Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul. Qodeş ha-Qodeşim (ebr.): Locul preasfânt, al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul. Qorban (ebr., Strong H 7133): „ceva adus la altar, adică un dar sacrificial; oblaţie, ceea ce este dăruit, ofrandă.” El provine din qarav, „a se apropia sau a face să se apropie, a se alătura, a aduce ofrande, a înfăţişa, a produce, a pregăti, a sta, a lua.” Altfel spus, când credinciosul se înfăţişa la altar, trebuia să ducă divinităţii o jertfă, fie de ispăşire, fie de închinare, fie ambele. Qorban aşam (ebr., Strong 817): jertfa pentru vină. Qorban ħatta’th (ebr., Strong 2403b): jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate. Pentru păcatele intenţionate, adică păcatele de care omul nu se lepăda, de la care nu se întorcea la Dumnezeu, nu exista jertfă. R Regula fidei (lat.): „regula credinţei”. Reşit (ebr., Strong 7225): început, prim. În cazul Leviticul, 23:10, Exodul, 23:19, 34:26, reşit se traduce „pârgă”. Prin natura sa esenţială (orz), cantitate (snop) şi timpul jertfirii sale (16 Nisan, Leviticul, 23:11), reşit/pârga diferă de bikurim/cele dintâi roade, care aveau ca natură esenţială grâul, şi erau jertfite sub formă de pâini după 50 de zile, cu ocazia altui Praznic, al Săptămânilor, al Secerişului sau Cincizecimii (Leviticul, 23:17, Exodul, 23:16, 34:22, Numeri, 28:26, Deuteronomul, 16:10). (La fel, învierea credincioşilor în Mesia nu este identică cu a Lui, ci asemănătoare, Romani, 6:5; Filipeni, 3:10,11.) Limba greacă a Noului Testament (cărţile „Legământului Înnoit”) nu face distincţie între pârga/ reşit şi primele roade/ bikurim, traducând printr-un singur cuvânt, aparħe. Roş Ħodeş (ebr., Strong 7218 şi 2320): (semi-)sărbătoarea Lunii noi. Ruaħ (ebr., Strong 7307): duh. Termenul grecesc oarecum echivalent este pneuma (gr., Strong 4151). Ruaħ Elohim: Duhul lui Dumnezeu (Genesa, 1:2 etc.). Ruaħ ha-Qodeş (ebr.): Duhul Sfânt. Rugăciunea de binecuvântare a darurilor: în contextul teologic ortodox, această rugăciune se numeşte „epicleza euharistică”. A se vedea, de pildă, Nicolae I. Popoviciu, Epicleza euharistică, Editura Nemira, Bucureşti, 2003. 252
  • S Sacra Scriptura sui interpres (lat.): principiul hermeneutic care spune că Sfânta Scriptură se interpretează pe sine însăşi. Sarx (gr., Strong 4561): traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, a utilizat sintagma „fire pământească”2055 . În limba greacă, acest concept are mai multe conotaţii. Denotaţia sa este aceea de „carne”, materia corporală, a oamenilor şi animalelor (I Corinteni, 15:39), sau chiar corpul uman (Galateni, 2:20; II Corinteni, 10:3a; Filipeni, 1:22). Cu toate acestea, atunci când se întrebuinţează figura de stil denumită sinecdocă, sarx vorbeşte despre omenitate, în sensul totalităţii lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, adică duh, suflet şi trup (Matei, 24:22; Ioan, 1:13; Romani, 3:20); ca sinecdocă, vorbeşte despre întreaga umanitate a lui Adonai Yeşua, în totalitatea a ceea ce este esenţial omenirii, adică duh, suflet şi trup (Ioan, 1:14; I Timotei, 3:16; Evrei, 5:7; I Ioan, 4:2; II Ioan, 7); tot ca sinecdocă, sarx vizează persoana în integralitatea sa (Ioan, 6:51-57; II Corinteni, 7:5; Iacov, 5:3). Alte conotaţii ale termenului sarx sunt următoarele: • elementul mai slab din natura umană (Matei, 26:41; Romani, 6:19; 8:3a); • starea neregenerată a oamenilor ne-născuţi din nou, Romani, 7:5; 8:8,9; • „sediul” păcatului în om (II Petru, 2:18; I Ioan, 2:16); • elementul inferior, căzut, din credinciosul mesianic şi creştin (Galateni, 3:3; 6:8); • elementul inferior din orânduielile sau riturile religioase (Evrei, 9:10); • realizările materiale ale oamenilor (I Corinteni, 1:26; II Corinteni, 10:2,3b); • circumstanţele (I Corinteni, 7:28) şi apectele exterioare ale vieţii (II Corinteni, 7:1; Efeseni, 6:5; Evrei, 9:13); • prin metonimie, aspectul exterior şi aparent, în contrast cu spiritul, aspectul lăuntric şi real (Ioan, 6:63; II Corinteni, 5:16); • relaţia naturală, de consanguinitate (I Corinteni, 10:18; Galateni, 4:23), sau maritală (Matei, 19:5). Practic, în cele mai multe ocurenţe (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3; 4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola către romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3, precum şi I Petru, 2:11 şi scrierile ioanine, Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16), sarx se referă la natura căzută, adamică a omului, la firea pământească, păcătoasă. S(e)miħa (ebr.), ħeirotoneo (gr., Strong 5500): a învesti/hirotoni. Punerea mâinilor (epithesis, Strong 1936) face parte din ceremonia învestirii, ca semn al identificării conducătorilor-slujitori cu candidaţii la ordinare sau hirotonie, dar actul în sine al punerii mâinilor se mai aplică şi în alte cazuri (identificare cu jertfa de pace în Leviticul, 3:2,8,13; 4:29,33; identificarea preoţilor cu jertfa pentru păcat, Leviticul, 4:4; 16:21; la rugăciunea pentru bolnavi etc.). 2055 Însă, a se vedea şi nota de subsol de la Epistola către romani, 8:3. 253
  • Seudat ha-Adon (ebr.): Cina Domnului. Acest sacrament pe care creştinii îl oficiază cu reverenţă îşi are bazele, de fapt, într-un obicei de nuntă iudaic, pe care-l redăm mai jos. Obiceiul cerea ca tânărul care voia să se căsătorească să meargă acasă la viitoarea soţie (pe care, foarte probabil, n-o văzuse niciodată, aranjamentele erau făcute de o „peţitoare”, o femeie în vârstă din cadrul comunităţii). El mergea la tatăl fecioarei cu un mohar, „preţul miresei”, care arăta şi bunăstarea mirelui, dar şi cât de mult o „preţăluia” pe viitoarea mireasă. Tatăl miresei umplea două potire cu vin şi le punea pe masă, apoi o chema pe fiica-sa şi-i spunea despre cererea în căsătorie. Potenţialul mire bea potirul de vin şi apoi aştepta: dacă tânăra bea şi ea potirul ei, atunci însemna că a acceptat cererea în căsătorie. Tânărul pleca şi începea să construiască un loc pentru mireasă, undeva în apropiere de casa tatălui său. El nu ştia când construcţia va fi gata, întrucât tatăl era acela care aviza construcţia şi, la un moment neştiut de fiul, îi spunea acestuia: „Odaia de nuntă este gata, te poţi duce să-ţi aduci mireasa.” După care fiul pleca împreună cu nuntaşii, şi pe drum prietenul mirelui (Ioan, 3:29; Matei, 25:6) striga: „Iată mirele! Ieşiţi-i în întâmpinare!” Îi ieşeau în întâmpinare fecioarele, prietenele miresei, care proiectau lumina lămpaşelor şi a candelelelor pe faţa mirelui, pentru a-i evidenţia frumuseţea şi îmbrăcămintea bogată. Nuntaşii intrau în odaia ospăţului de nuntă şi se închideau uşile. La Cina Domnului ne amintim de faptul că Duhul Sfânt ne peţeşte, îmbiindu-ne la căsătoria cu Mirele ceresc. Îl vedem pe Mire plătind mohar-ul, „preţul miresei”, pe care o preţuieşte atât de mult încât crede că pentru ea merită plătit preţul suprem, sângele Său, viaţa Lui. La Cină, mireasa Îl vede cum bea potirul, dar El bea un potir al suferinţelor. Ea, Biserica-mireasă, acceptă să bea paharul logodnei, preînchipuit de potirul cu rodul viţei băut la Cină. El pleacă să pregătească un loc (Ioan, 14:2,3) şi-l construieşte în palatele Sale cereşti şi nu ştie ceasul în care va reveni, dar îl ştie Tatăl (Matei, 24:36; Marcu, 13:32; Fapte, 1:7). Până la revenirea Mirelui, Mireasa trebuie să vegheze „cu sufletul la gură”, să se pregătească (Apocalipsa, 19:7,8), iar comunitatea mesianică trebuie să îndrepte lumina (Matei, 25:1-13) spre frumuseţea Fiului care acum este la uşă, cu mâna pe zăvor. Ş Şaloş regalim (ebr.): Cele trei pelerinaje, pe care bărbaţii şi băieţii evrei mai mari de 13 ani erau obligaţi să le facă anual, „urcând” la Templul din Ierusalim pentru a duce daruri şi ofrande lui YHWH şi a I Se închina. În timpul acestor trei pelerinaje se celebrau câteva Praznice: Paştele şi Praznicul Azimilor; Praznicul Săptămânilor sau al Secerişului; şi Praznicul Colibelor, cu ziua finală, a opta, când se încheia anul liturgic evreiesc. Şem (ebr., Strong 8034) ha-meforaş (ebr.): Numele YHWH, care era inefabil, indicibil, adică de nepronunţat. Ş(e)ma, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH eħad, crezul de bază al Tanaħ-ului şi al iudaismului se poate traduce în următoarele moduri: „Ascultă, Yisrael, YHWH- Dumnezeii noştri, YHWH este unul”; sau: „YHWH Dumnezeul nostru este un (singur) 254
  • YHWH”; sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, YHWH este unul” sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, numai YHWH”. Şemen (ebr., Strong 8081): untdelemn. Ş(e)mita (ebr.): anul şabatic (Leviticul, 25:1-7). Şenem asar (ebr., vezi Strong 8147): Cei doisprezece (profeţi mici). Şiluş (ebr.): triadologie. Şiluş ha-yiħud (ebr.): unitate întreită. Şofar ha-gadol (ebr.): marele şofar. În Isaia, 27:13: „trâmbiţa cea mare”, iar în Matei 24:31 „trâmbiţa răsunătoare”. Ele se sunau în Ziua Ispăşirii, Yom Kippur. Şulħan leħem ha-panim (ebr.): masa cu pâinile pentru punerea înainte, Pâinile Feţei/Prezenţei, aflată în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul. T Taharat ha-mişpaħah (ebr.): set de legi de puritate familială care cer separarea soţului de soţia lui atunci când aceasta are ciclul menstrual. Talmid (ebr.), mathetes (gr., Strong 3101): discipol, ucenic. Traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine). Tavnit (ebr.): configuraţie, tipar (profetic). După cum scria Mircea Eliade, „Lumea se dezvăluie (...) ca fiind înzestrată de structuri şi guvernată de legi.”2056 Este foarte posibil ca această noţiune să fi originat din concepţia sumeriană „giş- khur, schiţa, planul, tiparul lucrurilor care trebuie să fie, întocmite de zei la întemeierea lumii şi stabilite în cer cu scopul de a determina imuabilitatea creaţiei lor (...). De- asemenea, substanţialmente, sumerienii aveau aceleaşi idei despre soartă sau destin (nam-tar) care vor fi găsite mai târziu la greci.”2057 Telos (gr., Strong 5056): sfârşit, scop, punct final. Uneori, telos înseamnă şi „ţintă” (dar nu în cadrul versetului Romani, 10:4, cum greşit se susţine uneori). T(e)şuvah (ebr.): întoarcere, în sensul de pocăinţă. Echivalentul său grecesc este metanoia (gr., Strong 3341), adică „schimbarea gândirii”, „răzgândire”. Cuvântul românesc „pocăinţă” provine din termenul slavon caianie, căinţă, remuşcare, şi intensivul „po-”, semnificând, deci, o căinţă profundă. Deci, suma acestor trei termeni înseamnă că pocăinţa este o căinţă intensă pentru păcat, o schimbare a gândirii vizavi de el, 2056 Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 87. 2057 Adică, eide-le platonice. William Foxwell Albright, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967, p. 177. 255
  • considerându-l, deci, o urâciune, o lepădare de el (Proverbele, 28:13) şi o întoarcere la Dumnezeu. T(e)vilah (ebr.; baptisma, gr., Strong 908): botez. Theologoumenon (gr.): convingere teologică proprie. Torah (ebr.): Legea, Învăţătura, Instrucţiunile. Termenul grecesc nomos (Strong 3551) nu ocupă aceeaşi sferă semantică, ci înseamnă doar Lege. Torat Moşe: Legea lui Moşe, expusă în cărţile Exodul-Deuteronomul. Acestea conţin Taryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive. Ţ Ţadiq (ebr., Strong 6662): om drept/neprihănit, conform standardelor Legii (Torah). Traducerea „drept” este preferabilă, întrucât sugerează mai pregnant caracterul juridic, făcând trimitere la Torah, Legea dumnezeiască, aceea care decide dreptatea sau nedreptatea individului uman. Se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătorul drept, Torah-Legea sa dreaptă şi omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumva considerat drept în faţa Tribunalului dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca Judecătorul să devină nedrept. Modul în care acestei dileme i s-a putut da răspunsul final, ultim, i-a fost revelat în mod dumnezeiesc unui doctor în Lege, rabbi Şaul (Romani, 1:1 – 3:31). Ţara’at (ebr., Strong 6883): dermatoză, „lepră”. Echivalentul grecesc este lepra (Strong 3014). Ţelem (ebr., Strong 6754), eikon (gr., Strong 1504): chip. Conform cărţilor Legământului Înnoit, omul este un chip al Chipului lui Dumnezeu, care este Yeşua Mesia. V Vidui (ebr.): spovedanie. Verbul grecesc corespunzător este exhomologeo (Strong 1843). Z Zeker (ebr., Strong 2143), anamnesis (gr., Strong 364): aducere aminte, comemorare. Zebaħ şelamim (ebr., 2077 şi 8002): jertfa de mulţumire sau „de păci”. Y Yareaħ (ebr., 3394): Luna, astrul selenar. 256
  • Y(e)raħ (3391 sau ħodeş, ebr., 2320): luna calendaristică. Yeşua: numele ebraic al Stăpânului şi Mântuitorului nostru, tradus în limba greacă prin Iesous, iar în limba română prin I(i)sus. Yeşua ha-Maşiyaħ (ebr.) sau Iesous ho Ħristos (gr.): I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul. Yeşuah (ebr., Strong 3444): mântuire. Echivalentul grecesc este soteria (Strong 4991). Yobel (ebr., Strong 3104): jubileu, anul al cincizecilea, an de îndurare şi veselie. Yoħanan ha-Maţvil (ebr.): Ioan Botezătorul. Yom ha-Bikurim (ebr., Strong 1061): Praznicul Primelor Roade, prescurtat Bikurim. Vezi şi Aparħe (gr., Strong 536). Pe planul agricol, este ziua când se începea secerişul grâului. (Exodul, 34:26; Leviticul, 23:10-14; Numeri, 28:26-31.) Pe planul istoric evreiesc, este şi ziua când, tradiţional, Dumnezeu dăduse Torah lui Moşe pe Muntele Sinai (zeman mattan Torah). Pentru mesianici şi creştini, este ziua când se comemorează pogorârea Duhului Sfânt şi nu instituirea, ci mai degrabă începutul constituirii Comunităţii de credinţă în Yeşua Mesia. Yom Kippur (ebr., Strong 3117 şi 3722a): Ziua Ispăşirii. Yom teruah (ebr., Strong 8643): „Ziua răsunetului”, adică Sărbătoarea trâmbiţelor. (Vezi Leviticul, 23:23-25; Numeri, 29:1-6.) Această sărbătoare are o valenţă triplă: liturgică, administrativă şi tipologică Din punctul de vedere liturgic, sărbătoarea inaugura o lună nouă, şi se sufla zgomotos din marele şofar (Psalmii, 81:3: „...la lună nouă...”; vezi şofar ha-gadol), se cântau Psalmii, 47, 93 şi 96-99. (Studiază şi II Samuel, 6-7, Psalmii, 132 şi I Regi, 8.) Din punct de vedere administrativ, atunci nu începea numai o lună nouă, ci şi un an nou: în Yisrael festivalul „mare” al întronării regilor avea loc în această zi. (Festivalul „mic” al întronării avea loc de Ħag ha-Sukot.) Valenţa tipologică: este foarte posibil ca Yeşua să revină pe Pământ şi să fie întronat vizibil într-o zi de Yom teruah. 257
  • REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ – CINCISPREZECE TEZE DE CARL F. H. HENRY2058 1. Revelaţia este o activitate iniţiată de Dumnezeu, o comunicare liberă a lui Dumnezeu prin care El singur Îşi transformă intimitatea Sa personală într-o descoperire deliberată a realităţii Sale. 2. Revelaţia dumnezeiască este dată în folosul omului şi îi oferă acestuia o comuniune privilegiată cu Creatorul său în Împărăţia lui Dumnezeu. 3. Revelaţia dumnezeiască nu înlătură cu totul taina transcendentă a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu-Revelatorul transcende propria Sa revelaţie. 4. Însuşi faptul că descoperirea este făcută de către singurul Dumnezeu viu asigură unitate comprehensivă a Revelaţiei dumnezeieşti. 5. Dumnezeu hotărăşte în mod exclusiv nu numai ca Revelaţia dumnezeiască să aibă loc, ci şi însăşi natura, conţinutul şi diversitatea sa. 6. Revelaţia lui Dumnezeu este eminamente personală atât în conţinut, cât şi în formă. 2058 După Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1994-1996, trad. Agnes Dragomir. 258
  • 7. Dumnezeu Se revelează pe Sine nu numai în mod universal, în istoria cosmosului şi a naţiunilor, cât şi în mod răscumpărător, în această istorie externă, în acţiuni mântuitoare unice. 8. Punctul culminant al revelaţiei speciale a lui Dumnezeu este Iisus din Nazareth, incarnarea personală a lui Dumnezeu în trup; în Iisus Hristos, sursa şi conţinutul revelaţiei converg şi coincid. 9. Agentul mediator în întreaga Revelaţia dumnezeiască este Logosul Etern: preexistent, incarnat şi acum slăvit. 10. Revelaţia lui Dumnezeu este o comunicare raţională transmisă prin idei inteligibile şi prin cuvinte cu înţeles, adică într-o formă conceptual-verbală. 11. Biblia este rezervorul şi conducta adevărului dumnezeiesc. 12. Duhul Sfânt supraveghează comunicarea Revelaţiei dumnezeieşti, în primul rând prin inspirarea scrierilor profetic-apostolice şi în al doilea rând prin iluminarea şi interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu oferit scriptural. 13. Ca dătător al vieţii spirituale, Duhul Sfânt îi face pe oameni în stare să-şi însuşească Revelaţia dumnezeiască într-un mod mântuitor şi, prin aceasta, atestă puterea răscumpărătoare a adevărului revelat al lui Dumnezeu în experienţa personală a păcătoşilor născuţi din nou. 14. Biserica aproximează Împărăţia lui Dumnezeu în miniatură; ca atare, ea trebuie să oglindească pentru fiecare generaţie succesivă puterea şi bucuria realităţilor însuşite ale Revelaţiei dumnezeieşti. 15. Dumnezeul care Se auto-manifestă Îşi va dezvălui slava într-o revelaţie supremă a puterii şi a judecăţii; în această descoperire care va avea loc la consumarea veacurilor, Dumnezeu va instaura dreptatea şi justiţia, va supune şi va subordona în cele din urmă răul şi va aduce la existenţă un Cer nou şi un Pământ nou. Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică2059 Expunere şi fundal „Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică” a fost elaborată la un summit internaţional de lideri evanghelici, care a avut loc la Hyatt Regency O'Hare din Chicago, în toamna anului 1978. Acest congres a fost sponsorizat de Consiliul Internaţional pentru Ineranţa Biblică. „Declaraţia Chicago” a fost semnat de aproape 300 de oameni de ştiinţă evanghelici, inclusiv James Boice, Norman L. Geisler, John Gerstner, Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer, Harold Lindsell, John Warwick Montgomery, Roger Nicole, J. I. Packer, Robert Preus, Earl Radmacher, Francis Schaeffer, R. C. Sproul şi John Wenham. CIIB s-a destrămat în 1988, după ce a publicat trei declaraţii majore: una despre ineranţa biblică, în 1978, una despre hermeneutica biblică, în 1982, şi una despre aplicaţiile biblice, în 1986. Următorul text, care conţine o „Prefaţă” elaborată de către 2059 După http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt 259
  • comisia proiectului CIIB, o „Declaraţie rezumativă”, „Articole de afirmare şi negare”, şi o „Expunere” auxiliară, a fost publicat in toto de Carl F. H. Henry în God, Revelation and Authority, vol. 4 (Waco, Tx.: Word Books, 1979), la pp. 211-219. Cele nouăsprezece „Articole de afirmare şi negare”, împreună cu o scurtă introducere, apar şi în cartea A General Introduction to the Bible, de Norman L. Geisler and William E. Nix (Chicago: Moody Press, rev. 1986), la pp. 181-185. Un comentariu oficial asupra acestor articole a fost scris de R. C. Sproul în Explaining Inerrancy: A Commentary (Oakland, Calif.: ICBI, 1980), iar Norman Geisler a editat cuvântările majore de la conferinţa din 1978 în lucrarea Inerrancy (Grand Rapids: Zondervan, 1980). O clarificare a unei părţi a limbajului folosit în această Declaraţie se poate găsi în Chicago Statement on Biblical Hermeneutics din 1982. Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică Prefaţă Autoritatea Scripturii este o problemă de bază a Bisericii creştine din veacul acesta şi din fiecare veac. Cei care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor sunt chemaţi să dovedească realitatea uceniciei lor prin ascultarea cu umilinţă şi fidelitate de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. A te abate de la Scriptură în credinţă sau conduită este o lipsă de loialitate faţă de Stăpânul nostru. Recunoaşterea întregului adevăr şi a totalei veridicităţi ale Sfintelor Scripturi este esenţială pentru o înţelegere deplină şi o mărturisire adecvate a autorităţii sale. Următoarea Declaraţie afirmă din nou această ineranţă a Scripturii, clarificând modul nostru de a o înţelege şi avertizând împotriva negării sale. Suntem convinşi că a nega ineranţa Scripturii înseamnă a respinge mărturia lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfânt şi a refuza supunerea faţă de însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care caracterizează adevărata credinţă creştină. Noi considerăm că avem datoria oportună de a face această Declaraţie în faţa îndepărtărilor curente de la adevărul ineranţei prezent printre confarţii noştri creştini şi a înţelegerilor greşite cu privire la această doctrină în marea parte a lumii. 260
  • Această Declaraţie cuprinde trei părţi: o Declaraţie rezumativă, Articolele de afirmare şi negare, şi o Expunere auxiliară. Declaraţia a fost elaborată în decursul unei consultări de trei zile în Chicago. Cei care au semnat Declaraţia rezumativă şi Articolele doresc să-şi afirme convingerea lor cu privire la ineranţa Scripturii şi să se încurajeze şi să se îndemne unii pe alţii şi pe toţi creştini la o înţelegere şi o apreciere crescândă a acestei doctrine. Noi recunoaştem limitele unui document elaborat în cadrul unei conferinţe intense şi scurte, şi nu propunem ca acestei Declaraţii să i se acorde greutatea unui Crez. Cu toate acestea, noi ne bucurăm de aprofundarea convingerilor proprii, prin discuţiile pe care le-am avut împreună şi ne rugăm ca Declaraţia pe care am semnat-o să fie folosită spre slava Dumnezeului nostru spre o nouă reformă a Bisericii în credinţa, viaţa şi misiunea sa. Prezentăm această Declaraţie nu într-un spirit de dispută, ci de smerenie şi dragoste, pe care, prin harul lui Dumnezeu, intenţionăm să-l menţinem în orice dialog viitor care va rezulta din cele afirmate de noi. Recunoaştem cu bucurie că mulţi dintre cei care neagă ineranţa Scripturii nu se manifestă consecinţele acestui refuz în restul credinţei şi conduitei lor, şi suntem conştienţi că noi, cei care mărturisim această doctrină adesea o negăm în viaţă prin faptul că nu izbutim să aducem gândurile şi faptele noastre, tradiţiile şi obiceiurile noastre, la supunerea adevărată faţă de Cuvântul dumnezeiesc. Noi aşteptăm un răspuns la această Declaraţie din partea oricui care identifică vreun motiv pe baza căruia poate să-i aducă amendamente privitoare la Scriptură prin însăşi lumina Scripturii, sub a cărui autoritate infailibilă ne plasăm actualul discurs. Nu pretindem nici o infailibilitate personală pentru mărturia pe care o depunem, şi vom fi recunoscători pentru orice ajutor care ne face în stare să întărim acest testimoniu despre Cuvântul lui Dumnezeu. Comitetul redacţional. Declaraţie rezumativă 1. Dumnezeu, care este El Însuşi Adevărul şi vorbeşte numai adevărul, a inspirat Sfânta Scriptură pentru ca prin ea să Se reveleze pe Sine omenirii pierdute prin Iisus Hristos ca şi Creator şi Domn, Răscumpărător şi Judecător. Sfânta Scriptură este mărturia lui Dumnezeu despre Sine Însuşi. 2. Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, scrisă de oameni pregătiţi şi supravegeheaţi de Duhul Sfânt, are autoritate dumnezeiască infailibilă în toate subiectele pe care le abordează: ea trebuie crezută ca învăţătură a lui Dumnezeu în tot ceea ce afirmă; trebuie ascultată ca poruncă a lui Dumnezeu în tot ceea ce cere; îmbrăţişată ca obligaţie din partea lui Dumnezeu în tot ceea ce promite. 3. Duhul Sfânt, Autorul dumnezeiesc al Scripturii, ne-o autentifică mărturisind-o înlăuntrul nostru şi ne deschide mintea noastră pentru a-i înţelege sensul său. 4. Fiind dată de Dumnezeu în întregime şi verbal, Scriptura nu are erori sau greşeală în niciuna din învăţăturile sale, nici în ceea ce afirmă despre acţiunile lui Dumnezeu în creaţie, despre evenimentele din istoria lumii, şi despre propriile sale origini literare din Dumnezeu, şi cu atât mai puţin în mărturia sa despre harul mântuitor al lui Dumnezeu în vieţile indivizilor. 261
  • 5. Autoritatea Scripturii este inevitabil subminată în cazul în care această ineranţă dumnezeiască este, în vreun fel, limitată sau desconsiderată, sau relaţionată la o concepţie despre adevăr contrară adevărului Bibliei; şi asemenea lipsuri provoacă pagube serioase atât indivizilor cât şi Bisericii. Articole de afirmare şi negare Articolul I. NOI AFIRMĂM că Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca şi Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu. NOI NEGĂM faptul că Scripturile îşi primesc autoritatea din partea Bisericii, a tradiţiei sau a oricărei alte surse omeneşti. Articolul II. NOI AFIRMĂM că Scripturile sunt norma scrisă supremă prin care Dumnezeu obligă conştiinţa, şi că autoritatea Bisericii este subordonată autorităţii Scripturii. NOI NEGĂM că crezurile Bisericii, consilii, sau declaraţiile au autoritate mai mare sau egală cu autoritatea Bibliei. 262
  • Articolul III. NOI AFIRMĂM că Cuvântul scris este totalmente revelaţia dată de Dumnezeu în întregime. NOI NEGĂM că Biblia este doar un martor despre revelaţie, sau devine revelaţie numai în întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, sau că validitatea sa depinde de răspunsurile oamenilor. Articolul IV. NOI AFIRMĂM că Dumnezeu care a făcut omenirea în imaginea Sa a folosit limba ca mijloc de revelaţie. NOI NEGĂM că limbajul uman este atât de limitat de statutul nostru de creaturi încât este inadecvat ca mijloc de revelaţie dumnezeiască. De asemenea, noi negăm că pângărirea sau coruperea culturii umane şi a limbii prin păcat a dejucat lucrarea lui Dumnezeu de inspiraţie. Articolul V. NOI AFIRMĂM că revelaţia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură a fost progresivă. NOI NEGĂM că revelaţiile mai târzii, care pot împlini revelaţii mai timpurii, le-ar corecta sau le-ar contrazice pe acestea. De-asemenea, noi negăm faptul că de la încheierea scrierilor Noului Testament ar fi fost dată vreo revelaţie normativă. Articolul VI. NOI AFIRMĂM că toată Scriptura, atât în întregul său cât şi în toate părţile sale, până la chiar cuvintele originale, au fost date prin inspiraţie dumnezeiască. NOI NEGĂM faptul că se poate spune despre Scriptură că este inspirată în întregime, dar nu şi în părţile sale, sau în unele părţi, dar nu în întregime. Articolul VII. NOI AFIRMĂM că inspiraţia a fost lucrarea în care Dumnezeu prin Duhul Său, prin intermediul scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Său. Originea Scripturii este dumnezeiască. În cea mai mare parte a sa, modul de inspiraţie dumnezeiască rămâne pentru noi o taină. NOI NEGĂM că inspiraţia poate fi redusă la o perspicacitate umană, sau la orice fel de stări elevate de conştienţă. Articolul VIII. NOI AFIRMĂM că în lucrarea Sa de inspiraţie, Dumnezeu a utilizat personalităţile şi stilurile literare distincte ale scriitorilor pe care El îi alesese şi îi pregătise. 263
  • NOI NEGĂM că Dumnezeu, în procesul determinării acestor scriitori de a folosi chiar cuvintele pe care El le-a ales, a anihilat personalităţile lor. Articolul IX. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, deşi nu conferă omniscienţa, garantează enunţuri adevărat şi demne de încredere cu privire la toate subiectele cu privire la care autorii biblici au fost mânaţi să vorbească şi să scrie. NOI NEGĂM că finitudinea sau statutul de oameni născuţi în păcat al acestor scriitori, prin necesitate sau în alt mod, a introdus distorsiuni sau falsitate în Cuvântul lui Dumnezeu. Articolul X. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, strict vorbind, se aplică numai la textele autografe ale Scripturii, care, în providenţa lui Dumnezeu, pot fi stabilite cu mare precizie pe baza manuscriselor disponibile. Noi mai afirmăm că traducerile şi copiile Scripturii sunt Cuvântul lui Dumnezeu în măsura în care ele reprezintă fidel originalului. NOI NEGĂM faptul că orice element esenţial al credinţei creştine este afectată de absenţa textelor autografe. Noi negăm şi faptul că această absenţă face ca ineranţa biblică să fie invalidă sau irelevantă. Articolul XI. NOI AFIRMĂM că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă, astfel încât, departe de a ne induce în eroare, ea este adevărată şi demnă de încredere în toate subiectele pe care le abordează. NOI NEGĂM că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp şi infailibil şi eronată în afirmaţiile sale. Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu separate. Articolul XII. NOI AFIRMĂM că Scriptura în întregul său este infailibilă, neconţinând nici o falsitate, înşelăciune sau minciună. NOI NEGĂM că infailibilitatea şi ineranţa biblică sunt limitate la temele spirituale, religioase sau cele de răscumpărare, excluzând afirmaţiile din domeniile istoriei şi ştiinţei. Noi negăm şi faptul că ipoteze ştiinţifice despre istoria Pământului pot fi utilizate în mod corect pentru a răstălmăci învăţătura Scripturii cu privire la Creaţie şi Potop. Articolul XIII. NOI AFIRMĂM corectitudinea folosirii ineranţei ca un termen teologic cu referire la veridicitatea deplină a Scripturii. NOI NEGĂM că este adecvată evaluarea Scripturii în conformitate cu standardele de adevăr şi de eroare, care sunt străine de uzajul sau scopul său. Noi mai negăm şi faptul 264
  • că ineranţa este infirmată de fenomene biblice, cum ar fi lipsa preciziei tehnice moderne, nereguli de gramatică sau de ortografie, descrieri de observare a naturii, de rapoarte mincinoase, de utilizarea hiperbolelor şi a numerelor rotunjite, de aranjarea tematică a materialului, de selectare de variante ale materialului în relatări paralele, sau de utilizarea de citate libere. Articolul XIV. NOI AFIRMĂM unitatea şi consecvenţa internă a Scripturii. NOI NEGĂM că presupusele erori şi discrepanţe care nu au fost încă soluţionate viciază afirmaţiile despre adevăr ale Bibliei. Articolul XV. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei se fundamentează pe învăţătura Bibliei cu privire la inspiraţie. NOI NEGĂM că învăţătura lui Iisus despre Scriptură poate fi respinsă făcându-se apel la acomodarea culturală sau la orice limitare naturală a umanităţii Sale. Articolul XVI. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei a fost parte integrantă a credinţei Bisericii de-a lungul istoriei sale. NOI NEGĂM că ineranţa este o doctrină inventat de protestantismul scolastic, sau este o poziţie reacţionară postulată ca răspuns la critica superioară negativă. Articolul XVII. NOI AFIRMĂM că Duhul Sfânt depune mărturie în favoarea Scripturilor, asigurând credincioşii de adevărul Cuvântului scris al lui Dumnezeu. NOI NEGĂM faptul că această mărturie a Duhului Sfânt funcţionează izolat de Scriptură sau împotriva acesteia. Articolul XVIII. NOI AFIRMĂM că textul Scripturii trebuie să fie interpretat prin intermediul exegezei istorico-gramaticală, ţinând cont de formele sale literare şi de procedeele sale stilistice, şi că Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. NOI NEGĂM legitimitatea oricărei tratări a textului sau identificarea surselor situate la baza acestuia care duce la relativizarea, dezistoricizarea sau discreditarea învăţăturii sale, sau la respingerea pretenţiilor sale privitoare la paternitate. 265
  • Articolul XIX. NOI AFIRMĂM că o mărturisire a autorităţii depline, a infailibilităţii şi ineranţei Scripturii este vitală pentru o înţelegere corectă a întregii credinţe creştine. Noi afirmăm în continuare că o asemenea mărturisire ar trebui să conducă la o conformare sporită faţă de chipul lui Hristos. NOI NEGĂM faptul că astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Cu toate acestea, negăm şi faptul că o atare ineranţă poate fi respinsă fără consecinţe grave, atât pentru individ cât şi pentru Biserică. Expunere Înţelegerea pe care o avem asupra doctrinei ineranţei trebuie să fie stabilită în contextul mai larg al învăţăturilor Scripturii cu privire la sine. Această expunere prezintă relatarea unei schiţe de doctrină din care sunt extrase Declaraţia rezumativă şi Articolele noastre. Creaţie, revelaţie şi inspiraţie Dumnezeu Triunul, care a format toate lucrurile prin enunţurile Sale creatoare şi guvernează toate lucrurile prin Cuvântul hotărârii Sale, a făcut omenirea după propriul Său chip pentru o viaţă de comuniune cu Sine, după modelul de comuniune veşnică de comunicare iubitoare din cadrul Dumnezeirii. În calitate de purtător de chip al lui Dumnezeu, omul urma să audă Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui şi să răspundă cu bucuria ascultării adoratoare. Ca o revelaţie superioară revelaţiei de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul ordinii create şi a succesiunii de evenimente în cadrul acesteia, fiinţele umane de la Adam încoace au primit de la Dumnezeu mesaje verbale, fie direct, aşa cum este menţionat în Scriptură, fie indirect, ca parte a Scripturii sau întregul său. Când Adam a căzut în păcat, Creatorul nu a abandonat omenirea judecăţii finale, ci a promis mântuirea Sa şi a început să Se reveleze ca Răscumpărător într-o succesiune de evenimente istorice centrate pe familia lui Avraam şi culminând în viaţa, moartea, învierea şi slujirea cerească actuală a lui Iisus Hristos, şi a promis întoarcea Acestuia. În 266
  • acest cadru, din când în când, Dumnezeu a rostit fiinţelor umane păcătoase cuvinte specifice de judecată şi de milă, a făcut promisiuni şi a dat porunci, pentru a le atrage într-o relaţie de legământ de angajamente reciproce între El şi ele, în care El le binecuvântează cu daruri de har şi de ele Îl binecuvânteze răspunzându-I prin adoraţie. Moise, pe care Dumnezeu l-a folosit ca mijlocitor pentru a duce cuvintele Sale la poporul Lui, în timpul Exodulului, stă în capul unui lung şir de profeţi în ale căror guri şi scrieri Dumnezeu a pus cuvintele Lui pentru izbăvirea Israelului. Scopul lui Dumnezeu în această succesiune de mesaje a fost acela de a-Şi păstra legământul Lui, făcând poporul Său să-I cunoască Numele Lui, adică natura Sa, şi voia Lui atât ca precept cât şi ca scop în prezent şi pentru viitor. Această linie de purtători de cuvânt profetic de la Dumnezeu s-a desăvârşit în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care a fost El Însuşi un profet, mai mult decât un profet, şi nu mai puţin, şi în apostolii şi profeţii din prima generaţie creştină. Când mesajul culminant şi final al lui Dumnezeu, cuvântul Său dat lumii cu privire la Iisus Hristos, a fost rostit şi elucidat de către cei care formau cercul apostolic, succesiunea mesajelor revelate a încetat. Din acel moment, Biserica urma să trăiască şi să-L cunoască pe Dumnezeu pe baza a ceea ce El spusese deja, şi spusese pentru totdeauna. La Sinai, Dumnezeu a scris termenii legământului Său pe table de piatră, ca mărturie durabilă şi accesibilă, şi pe întreaga perioadă de revelaţie profetică şi apostolică El a determinat oamenii să scrie mesajele date lor şi prin intermediul lor, împreună cu consemnări festive ale relaţiilor Sale cu poporul Lui, la care se adaugă reflecţii morale asupra vieţii de legământ şi forme de laudă şi rugăciune pentru îndurarea oferită în cadrul legământului. Realitatea teologică a inspiraţiei în producţia documentelor biblice corespunde cu cea a profeţiilor rostite: deşi personalităţile scriitorilor omeneşti au fost exprimate în ceea ce au scris, cuvintele erau constituite în mod dumnezeisc. Astfel, ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu; autoritatea ei este autoritatea Lui, pentru că El este Autorul ei ultim, dând-o prin mintea şi cuvintele de oameni aleşi şi pregătiţi care, cu libertate şi credincioşie „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (I Petru, 1:21). Sfânta Scriptură trebuie să fie recunoscută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu în virtutea originii sale dumnezeieşti. Autoritatea: Hristos şi Biblia Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Cuvântul întrupat, Profetul, Preotul şi Regele nostru, este Mijlocitorul suprem al comunicării lui Dumnezeu cu omul, după cum este şi toate darurile harului lui Dumnezeu. Revelaţia pe care a dat-o a fost mai mult decât verbală; El L-a revelat pe Tatăl, de asemenea, prin prezenţa Lui şi faptele Sale,. Cu toate acestea, cuvintele Sale au fost extrem de importante; întrucât El era Dumnezeu, El a vorbit de la Tatăl, şi cuvintele Lui îi vor judeca pe toţi oamenii în ziua finală. În calitatea Sa de Mesia profeţit, Iisus Hristos este tema centrală a Scripturii. Vechiul Testament privea în viitor spre El; Noul Testament priveşte înapoi la prima Sa venire şi înainte la a doua Sa venire. Scriptura canonică este martorul inspirat de Dumnezeu şi, prin urmare, normativ, cu privire la Hristos. Prin urmare, nu este acceptabilă nici o hermeneutică în care punctul focal nu este Hristos. Sfânta Scriptură 267
  • trebuie să fie tratată în conformitate cu esenţa sa, aceea de mărturie a Tatălui cu privire la Fiul întrupat. Se pare că în timpul lui Iisus canonul Vechiului Testament fusese deja stabilit. De-asemenea, acum canonul Noului Testament este închis, în măsura în care nu poate fi adusă nici o nouă mărturie apostolică pentru Hristosul istoric. Până revine Hristos, nu se va da nici o nouă revelaţie, ca fiind distinctă de înţelegerea dată de Duhul privitoare la revelaţia existentă deja. Canonul a fost creat, în principiu, prin inspiraţia dumnezeiască. Partea Bisericii a fost aceea de a discerne canonul pe care-l crease Dumnezeu, nu aceea de a născoci unul propriu. Termenul canon, care semnifică o regulă sau standard, este un indicator spre autoritate, ceea ce înseamnă dreptul de a conduce şi de a controla. Autoritatea în creştinism Îi aparţine lui Dumnezeu în revelaţia Lui, ceea ce înseamnă, pe de o parte, Iisus Hristos, Cuvântul viu şi, pe de altă parte, Sfânta Scriptură, Cuvântul scris. Dar autoritatea lui Hristos şi cea a Scripturii sunt una. În calitate de Profet al nostru, Hristos a mărturisit că Scriptura nu poate fi desfiinţată. În calitate de Marele nostru Preot şi Rege, El Şi-a dedicat viaţa Sa pământească împlinirii Legii şi a Profeţilor, chiar murind în ascultare de cuvintele profeţiei mesianice. Astfel, după cum a văzut Scriptura ca atestându-L pe El şi autoritatea Sa, tot aşa, prin propria Sa supunere El a atestat autoritatea acesteia. După cum El S-a plecat în faţa învăţăturii date de Tatăl în Biblia Sa (Vechiul Testament pe care-l avem), tot aşa cere să facă şi urmaşii Lui, însă, totuşi, nu izolaţi de mărturia apostolică cu privire la El pe care El S-a angajat s-o dea ca inspiraţie prin darul Duhului Sfânt, ci în relaţie cu ea. Deci, creştinii se arată slujitori credincioşi Domnului lor plecându-se în faţa la instrucţiunea divină dată în scrierile profetice şi apostolice, care împreună formează Biblia noastră. Autentificându-şi autoritatea reciproc, Hristos şi Sfânta Scriptură fuzioneazǎ într- un singur izvor de autoritate. Hristosul interpretat biblic şi Biblia centrată pe Hristos şi proclamându-L pe El sunt, din acest punct de vedere, una. În ceea ce priveşte faptul inspiraţiei, deducem că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu, astfel încât, din relaţia revelată dintre Iisus Hristos şi Scriptură, putem declara la fel de bine că ceea ce spune Scriptura, spune Hristos. Infailibilitate, ineranţă, interpretare Sfânta Scriptură, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care-L mărturiseşte cu autoritate pe Iisus Hristos, poate fi denumită pe drept cuvânt infailibilă şi inerantă. Aceşti termeni negativi au o valoare deosebită, pentru că ei salvgardează în mod explicit adevăruri pozitive cruciale. lnfailibil înseamnă calitatea faptului că nici nu induci, nici nu eşti indus în eroare şi, astfel, salvgardează în termeni categorici adevărul că Sfânta Scriptură este o regulă şi o călăuză demnă de încredere, sigură şi certă în toate subiectele. În mod similar, inerant înseamnă calitatea de a nu conţine nici o falsitate sau greşeală şi, astfel, salvgardează adevărul că Sfânta Scriptură este în întregime adevărată şi demnă de încredere în toate afirmaţiile sale. Noi afirmăm că Scriptura canonică ar trebui să fie întotdeauna interpretată pe baza faptului că ea este infailibilă şi inerantă. Cu toate acestea, în procesul de stabilire a ceea 268
  • afirmă în fiecare pasaj scriitorul învăţat de Dumnezeu, trebuie să acordăm cea mai mare atenţie pretenţiilor sale şi caracterului său de produs omenesc. În procesul de inspiraţie, Dumnezeu a folosit cultura şi convenţiile de mediu în care se afla scriitorul Său, un mediu pe care Dumnezeu îl controlează în providenţa Sa suverană; ar fi o răstălmăcire să ne imaginăm altfel. Deci, istoria trebuie să fie tratate ca istorie, poezia ca poezie, hiperbola şi metafora ca hiperbolă şi metaforă, generalizarea şi aproximarea conform trăsăturilor lor, şi aşa mai departe. Trebuie observate şi diferenţele dintre convenţiile literare din timpurile biblice şi timpul nostru, întrucât, de exemplu, naraţiunea non-cronologic şi citatele imprecise erau convenţionale şi acceptabile şi nu încălcau aşteptările din acele zile, iar noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le vom găsi la scriitorii Bibliei. Atunci când nu se viza şi nici nu era aşteptată precizia totală de un anume tip, nu este nici o eroare să nu o fi atins. Scriptura este inerantă nu în sensul de a fi absolut precis pe baza standardelor moderne, ci în sensul de a lua drept bune afirmaţiile sale şi de a atinge acea măsură de adevăr pe care-l vizau autorii săi. Veridicitatea Scripturii nu este negată prin apariţia în ea a unor nereguli de gramatică sau de ortografie, de descrieri naturale fenomenale, de rapoarte conţinând afirmaţii mincinoase (de exemplu, minciunile lui Satan), sau discrepanţe aparente între un pasaj si altul. Nu este corect a stabili aşa-numitele „fenomene” (fapte neobişnuite) ale Scripturii împotriva învăţăturii Scripturii cu privire la ea însăşi. Neconcordanţele aparent nu ar trebui să fie ignorate. Soluţionarea lor, în cazul în care acest lucru poate fi realizat convingător, va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu există o soluţie convingătoare, Îl vom onora în mod semnificativ pe Dumnezeu, încrezându-ne în garanţia pe care ne-o dă, aceea că Cuvântul Lui este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şi menţinându-ne încrederea noastră că într-o zi ele vor fi văzute că au fost iluzii. În măsura în care toată Scriptura este produs de o singură gândire dumnezeiască, interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să evite ipoteze care ar putea corecta un pasaj biblic prin altul, fie în numele revelaţiei progresive, fie în numele unei iluminări imperfecte a minţii scriitorului inspirat. Deşi Sfânta Scriptură nu este nicăieri constrânsă de cultură, în sensul că învăţăturii sale îi lipseşte valabilitatea universală, ea este, uneori, condiţionată cultural de cutume şi punctele de vedere convenţionale ale unei anumite perioade, astfel încât aplicarea principiilor sale astăzi solicită un alt fel de acţiune. Scepticism şi criticism De la Renaştere încoace, şi mai ales de la Iluminism încoace, au fost dezvoltate concepţii despre lume şi viaţă care implică scepticism cu privire la principiile creştine de bază. O asemenea concepţie este agnosticismul, care neagă că Dumnezeu este cognoscibil; raţionalismul, care neagă că El este de neînţeles; idealismul, care neagă că El este transcendent; şi existenţialismul care neagă raţionalitatea în relaţiile Sale cu noi. Când aceste principii ne-biblice şi anti-biblice se infiltrează în teologiile oamenilor la [un] nivel presupoziţional, aşa cum se întâmplă astăzi în mod frecvent, interpretarea fidelă a Sfintei Scripturi devine imposibilă. 269
  • Transmitere şi traducere Întrucât Dumnezeu n-a promis niciunde o transmitere inerantă a Scripturii, este necesar să afirmăm că numai textele autografe ale documentelor originale au fost inspirate şi avem nevoie să păstrăm critica textuală ca un mijloc de a detecta orice erori care poate s-au strecurat în text în cursul transmiterii sale. Verdictul acestei ştiinţe, însă, este faptul că în ebraică şi textul grec apar uimitor de bine conservate, astfel că suntem pe deplin justificaţi a afirma, împreună cu Confesiunea Westminster, o providenţă singulară a lui Dumnezeu în acest domeniu şi în a declara că autoritatea a Scripturii este în nici un fel pusă în pericol de faptul că copiile pe care le avem nu sunt în întregime lipsite de erori. În mod similar, nici o traducere este sau nu poate fi perfectă, şi toate traducerile sunt un pas suplimentar mai departe de autographa. Cu toate acestea, verdictul ştiinţei lingvistice este acela că creştinii de limbă engleză, cel puţin, sunt extrem de bine serviţi în aceste zile cu o serie de traduceri excelente şi au nici un motiv pentru a ezita să conchidă că Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu este la îndemâna lor. Într-adevăr, având în vedere repetarea frecventă în Scriptură a problemelor principale de care se ocupă şi, de asemenea, mărturia constantă a Duhului Sfânt cu privire la Cuvânt şi prin el, Cuvântul, nici o traducere serioasă ale Sfintelor Scripturi nu va distruge sensul său astfel încât să fie în imposibilitatea de a face sale cititor înţelept în vederea mântuirii prin credinţa în Hristos Iisus (II Timotei, 3:15). Ineranţă şi autoritate În afirmaţia pe care o facem cu privire la autoritatea Scripturii ca deţinând adevărul total, noi stăm în mod conştient împreună cu Hristos şi cu apostolii Săi, într- adevăr cu toată Biblia şi cu curentul principal al istoriei Bisericii din primele zile până de curând. Suntem preocupaţi de modul evident necugetat, neglijent şi nepăsător în care atât de mulţi în zilele noastre au renunţat la o credinţă cu implicaţii atât de măreţe. Suntem conştienţi şi de faptul că o confuzie mare şi gravă rezultă şi din încetarea de a menţine adevărul total al Bibliei a cărei autoritate unii credincioşi mărturisesc că ar recunoaşte-o. Rezultatul acestei acţiuni este acela că Biblia pe care a dat-o Dumnezeu îşi pierde autoritatea sa, şi ceea ce dobândeşte autoritate în locul ei este o Biblie cu conţinut redus în conformitate cu cerinţele raţionamentelor critice ale oamenilor şi, în principiu, reductibilă şi mai mult, o dată ce deja a fost redusă o dată. În esenţă, aceasta înseamnă că acum autoritatea este deţinută de raţiunea independentă, în contrast cu învăţătura biblică. În cazul în care acest lucru nu este văzut şi dacă, pentru moment, doctrinele de bază evanghelice sunt încă păstrate, persoanele care neagă adevărul deplin al Scripturii pot pretinde o identitate evanghelică, în timp ce, metodologic, ei s-au îndepărtat de principiul evanghelic de cunoaştere ajungând la un subiectivism instabil, şi le va fi greu să nu continue rătăcirea. Noi afirmăm că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. Fie ca El să fie slăvit. Amen şi Amen. 270
  • BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ TRADUCERI ALE BIBLIEI ŞI BIBLII DE STUDIU Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu, 1923. Biblia cu explicaţii, Daniel Brânzei (ed.). Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), Editura Life, Bucureşti, 1996, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu. The MacArthur Study Bible, John F. McArthur (ed.), New King James Version, Thomas Nelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997. ARTICOLE „Confessions and Credos”, de Reiling, J., în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. “Creed”, pe http://www.creeds.net/creed.htm „Crez”, de Martin, R.P, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. „Dumnezeu-Dumnezeire”, de Bria, Ion, pr. prof. dr., în Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. „Dumnezeu, Numele lui”, de Manley, G.T. şi Bruce, F. F., în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. 271
  • „Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated Bible Dictionary, Thomas Nelson Publishers, USA, 1995. „Education in Bible Times”, de Davis, Cos, în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. „Educaţia”, de Payne, D.F., în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. „Epistola către romani”; „Epistola către evrei”, în Donald C. Stamps (ed.), Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Editura Life, 1996, Bucureşti, trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu. „Henoteism”, în Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978. „Hypostasis, Unire ipostatică”; „Kenosis”, de Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, în Dicţionar de termeni teologici, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2005, trad. E. Conţac. „Monoteism”, în Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978. „Omiletică”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein. „Pavel”, de Ellis, E.E., în Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. „Politeism”, în Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978. „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, de Ică, Ioan I., Pr. prof. dr., în http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta- 68852.html „Romans, Book of” de Songer, Harold S., în Trent Butler (ed. gen.), Holman Bible Dictionary, Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991. „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein. „Sistem”, în Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978. „Şarpe”, de Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, în Dicţionar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. “The Biblical Doctrine of the Trinity”, de Warfield, Benjamin B., în http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God „The Names of God”, de Stone, Nathan, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20- 20Nathan%20Stone.pdf „Tradiţia”, de Bria, Ion, pr. prof. dr., în Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. „Tradiţia”, de Langa, Tertulian, în Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997. „Treime – Trinitate”, de Bria, Ion, pr. prof. dr., în Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. “Trinity”, de Warfield, Benjamin B., în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia, Eerdmans, Grand Rapids, Michigan, SUA, 1930. DICŢIONARE 272
  • Bria, Ion, pr. prof. dr., Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994. Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, vol. 3, Editura Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, Dicţionar de termeni teologici, Editura Logos, Cluj-Napoca, 2005, trad. E. Conţac. Langa, Tertulian, Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismului catolic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997. Vine, William E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. Revell Company, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966. *** Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), Editura Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. *** Dicţionar de filozofie, Editura Politică, Bucureşti, 1978. *** Dicţionar enciclopedic de iudaism, Editura Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein. *** Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Nashville: Holman Bible Publishers, Tennessee, USA, 1991. *** New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas Nelson Publishers, USA,1995. *** The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Eerdmans, Grand Rapids, MIchigan, USA, 1930. *** The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977. MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ ŞI CATEHISME Catehismul presbiterian, text prescurtat, Biserica Prezbiteriană din România, Bucureşti, 2001, trad. L. Novac. Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563. Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689. Confesiunea belgiană – Canoanele de la Dordrecht, 1561, revizuite în 1619, Editura Stephanus, Bucureşti, 1997, trad. C. Moisa. Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină ale Bisericii adventiste de ziua a şaptea. CĂRŢI Lucrări de teologie sistematică: Berkhof, Louis, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA, 1988. Erickson, Millard J., Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninth printing, 2006. Grudem, Wayne, Teologie sistematică, Editura Făclia şi Editura Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. D. Moga. McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.ro Ryrie, Charles C., Teologie elementară, Editura Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma. 273
  • Simmons, Thomas Paul, A Systematic Study of Bible Doctrine. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei. Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996. Thiessen, Henry C., Prelegeri de teologie sistematică, publicată de Societatea Misionară Română. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului. Literatură generală: Agus, J. B., Evoluţia gândirii evreieşti, Editura Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu. Albright, William Foxwell, From the Stone Age to Christianity – Monotheism and the Historical Process, second edition, The Johns Hopkins Press, Baltimore, Md., USA, third printing, 1967. Bacchiocchi, Samuele, în God’s Festivals in Scripture and History, vol. I, format pdf. Becleanu-Iancu, Adela, Geneza culturologiei româneşti, Editura Junimea, Iaşi, 1974. Bellah, Robert N., Religion in Human Evolution – From the Paleolithic to the Axial Age, Cambridge: The Belknap Press of Harvard University Press, Massachusetts, USA, 2011. Bivin, David, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007. Boia, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. T. Mochi. Breck, John, pr. prof., Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, EIBMBOR, Bucureşti, 1999, trad. M. Herghelegiu. Caillois, Roger, Omul şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, ed. a doua revizuită, 2006, trad. Dan Petrescu. Cairns, Earle C., Creştinismul de-a lungul secolelor, publicată de Societatea Misionară Română, 1992. Cassirer, Ernst, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman. Cocagnac, Maurice, Simbolurile biblice – Lexic teologic, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. M. Slăvescu. Cohen, André, Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman. Covey, Stephen R., Eficienţa în şapte trepte, Editura All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza. Davies, Brian, Introducere în filozofia religiei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, trad. D. Oancea. Djuvara, Neagu, Civilizaţii şi tipare istorice – Un studiu comparat al civilizaţiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Şerban Broché. Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu. Eliade, Mircea, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I: „De la epoca de piatră la misterele din Eleusis”, Editura Universitas, Chişinău, Moldova, 1992, trad. C. Baltag. Eliade, Mircea, Nostalgia originilor – Istorie şi semnificaţie în religie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag. Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. Brânduşa Prelipceanu. 274
  • Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, ed. a V-a, trad. M. Noica. Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, format pdf. Fărăgău, Beniamin, Leviticul, Cluj-Napoca: Imprimeria ARDEALUL, 2003. Fărăgău, Beniamin, Pentateuhul – Cartea lui Moise, Fundaţia „Istoria Binecuvântării”, Cluj-Napoca, 2002. Fărăgău, Beniamin, Shema Israel!, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1994. Gavriluţă, Nicu, Mentalităţi şi ritualuri magico-religioase – Studii şi eseuri de sociologie a sacrului, Editura Polirom, Iaşi, 1998, cuvânt înainte de Ştefan Afloroaei. Geertz, Clifford, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York, USA, 1973. Georgescu, Florin, Societate şi religie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Géraud, Marie-Odile, Leservoisier, Olivier, Pottier, Richard, Noţiunile-cheie ale etnologiei – Analize şi texte, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. Dana Ligia Ilin. Gordon, Vasile, pr. conf. dr., Biserica şi şcoala, Editura Christiana, Bucureşti, 2003. Gunton, Colin, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA, 2003. Henry, Carl, F.H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, Editura Cartea Creştină, Oradea, 1994-1996, trad. Agnes Dragomir. Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. V. Drăgan. Hick, John H., Filosofia religiei, Editura Herald, Bucureşti, 2010, trad. A. Anghel. Idel, Moshe, Mesianism şi mistică, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein. Kernbach, Victor, Miturile esenţiale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978. Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. C. Dumitru. Kolakowski, Leszek, Religia, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, trad. S. Mărculescu. Kroeber, A.L., Kluckhohn, C., Culture: A Critical Review of Concepts and Definitions, Random House, New York, USA, 1952. Leith, John H. (ed.), Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from the Bible to the Present, John Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition. Letham, Robert, The Work of Christ, Inter-Varsity Press, Leicester, United Kingdom, 1993. MacArthur, John F., Criza spiritualităţii, Editura Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma. McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.ro Moreschini, C., Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc. Muntean, Vasile V., pr. prof. dr., Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004. Mureşan, Pavel, Ce este imitaţia?, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980. Murray, John, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, Harpenden: The Roundwood Trust, Marea Britanie, trad. Dinu Moga. Anul nu este precizat. Neaga, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament, Cluj-Napoca: Editura Renaşterea, 2007, ediţia a III-a, îngrijită, prefaţată şi postfaţată de Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă. 275
  • Otto, Rudolf, Sacrul – Despre elementul iraţional din ideea divinului şi despre relaţia lui cu raţionalul, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, trad. Ioan Milea. Pelikan, Jaroslav, The Vindication of Tradition, Vail-Ballou Press, Binghamton, New York, USA, pentru Yale University. Rivière, Claude, Socio-antropologia religiilor, Editura Polirom, Iaşi, 2000, trad. Mihaela Zoicaş. Romanato, Gianpaolo, Lombardo, Mario G., Culianu, Ioan Petru, Religie şi putere, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu. Sironneau, Jean-Pierre, Milenarisme şi religii moderne, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu. Skinner, Craig, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, USA, 1973. Stan, Alexandru, pr. conf. dr., Rus, Remus, prof. dr., Istoria religiilor, EIBMBOR, Bucureşti, 1991. Stan, Cristian, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2001. Tozer, Aiden W., Cunoaşterea Celui Preasfânt, Editura Logos, Cluj-Napoca, 1996, trad. M. Mitrofan. Ţuţea, Petre, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Cartea întregurilor logice”, Editura Timpul, Iaşi, 1993. Van Gennep, Arnold, Rituri de trecere, Editura Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu. Vintilescu, Petru, pr. prof., Istoria liturghiei în primele trei veacuri, Editura Nemira, Bucureşti, 2001. Wach, Joachim, Sociologia religiei, Editura Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv de Nicu Gavriluţă. White, Leslie A., The Evolution of Culture, Left Coast Press, Walnut Creek, California, USA, 2007. Zizioulas, Ioannis, Creaţia ca euharistie, Editura Bizantină, Bucureşti, 1999, trad. C. Papacioc. SITOGRAFIE http://books.google.ro http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God http://dexonline.ro http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict http://en.wikipedia.org/wiki/Messianism http://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic. http://www.bible-researcher.com/chicago1.html http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.html http://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.html http://www.creeds.net/creed.htm http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm 276
  • http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20- 20Nathan%20Stone.pdf http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html http://www.hebroots.com/tabernac.html http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt http://www.mesianic.org. http://www.noachide.org.uk/ http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htm http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI 277