Uploaded on

 

More in: Spiritual
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
No Downloads

Views

Total Views
1,966
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
70
Comments
0
Likes
1

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. MESIANISMUL RESTAURATOR ŞI TEOLOGIA SA SISTEMATICĂ De Michael REINHARDT
  • 2. CUPRINS:PRECUVÂNTAREPARTEA I: UNICITATEA MESIANISMULUIRESTAURATORPARTEA A II-A: SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE AMESIANISMULUI RESTAURATORSECŢIUNEA I: DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂCapitolul I: DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂCapitolul al II-lea: DESPRE SFINTELE SCRIPTURI (KITVEY HA-QODEŞ;BIBLIOLOGIE)Capitolul al III-lea: DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURISECŢIUNEA A II-A: DESPRE DUMNEZEUCapitolul al IV-lea: DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YICHUD;TRIADOLOGIE)Capitolul al V-lea: DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE)Capitolul al VI-lea: DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEUCapitolul al VII-lea: DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYACH(HA-BEN; MESIANOLOGIE)Capitolul al VIII-lea: DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUACHHA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE)Capitolul al IX-lea: DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ)SECŢIUNEA A III-A: DESPRE CREAŢIECapitolul al X-lea: DESPRE ACTUL CREAŢIEI (MAASEH BEREŞIT) ŞIDESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SACapitolul al XI-lea: DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE)Capitolul al XII-lea: DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE)Capitolul al XIII-lea: DESPRE PROVIDENŢA DIVINĂ (HAŞGAHAH)Capitolul al XIV-lea: DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE)Capitolul al XV-lea: DESPRE VOINŢA LIBERĂCapitolul al XVI-lea: DESPRE PĂCAT (KHET; HAMARTOLOGIE) 2
  • 3. SECŢIUNEA A IV-A: DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI(GEULAH)Capitolul al XVII-lea: DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞILEGISLAŢIA SACapitolul al XVIII-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH ŞIEVANGHELIA HARULUICapitolul al XIX-lea: DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞILEGĂMÂNTUL ÎNNOITCapitolul al XX-lea: DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE)Capitolul al XXI-lea: DESPRE FAPTELE BUNECapitolul al XXII-lea: DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DECONŞTIINŢĂSECŢIUNEA A V-A: DESPRE PARTEA LUI YHWHCapitolul al XXIII-lea: DESPRE PARTEA LUI YHWH: „PUNERI DEOPARTE”,SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRECapitolul al XXIV-lea: DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESCCapitolul al XXV-lea: DESPRE SACRAMENTECapitolul al XXVI-lea: DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILEFĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM)SECŢIUNEA A VI-A: DESPRE VIAŢA DE RELAŢIECapitolul al XXVII-lea: DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNECapitolul al XXVIII-lea: DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂCapitolul al XXIX-lea: DESPRE VIAŢA DE FAMILIECapitolul al XXX-lea: DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILORMESIANICI (QEHILAH)Capitolul al XXXI-lea: DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTECOMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂCapitolul al XXXII-lea: DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE)Capitolul al XXXIII-lea: DESPRE JURĂMINTECapitolul al XXXIV-lea: DESPRE RELAŢIA CU SFERA SOCIO-CULTURALĂCapitolul al XXXV-lea: DESPRE RELAŢIA CU STATULSECŢIUNEA A VII-A: DESPRE VREMURILE FINALECapitolul al XXXVI-lea: DESPRE VREMURILE FINALE (HA-ACHARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE)VOCABULAR 3
  • 4. PRECUVÂNTARE Odinioară, Joseph Mitsuo Kitagawa, citându-l pe Joachim Wach, a spus că acesta„a remarcat odată că experienţa religioasă are trei tipuri de expresie: teoretică, prinsimbol, concept, doctrină şi dogmă; practică, prin cult şi adorare; şi sociologică, pringrupări şi asociaţii de cult”1. Cartea de faţă exprimă tipul de exprimare teoretică a experienţei religioase,începând cu o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri de mesianism, conturând,apoi, unicitatea mesianismului restaurator şi elaborând o schiţă a teologiei salesistematice. Mai întâi, aşadar, vom arunca o privire de ansamblu asupra unor diferite tipuri demesianisme şi vom face câteva precizări preliminare.1 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, Ed. Humanitas, Bucureşti,1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 119. Pentru localizarea citatului, a se vedea Joachim Wach, Sociologiareligiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiu introductiv Nicu Gavriluţă, pp. 48-54. 4
  • 5. PARTEA I UNICITATEA MESIANISMULUI RESTAURATOR SECŢIUNEA I PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA UNOR DIFERITE TIPURI DE MESIANISMI. MESIANISMUL CA ARHETIP Psihologia ne-ar spune că Mesia ar fi un arhetip născocit din diverse trebuinţe,cum ar fi trebuinţa de siguranţă şi trebuinţa de a experia sacrul (transcendentul/mysteriumtremendum et fascinans-ul lui Rudolf Otto).2 Mai concret, încă din fragedă pruncie, individul uman se întâlneşte cu oameni răi,care de obicei sunt şi mai puternici decât el, este batjocorit, abuzat şi violentat,experimentând durerea şi nedreptatea. Acestea sunt experienţele umane trăite infinit maides şi mai plenar decât liniştea, tihna, pacea. Ca atare, psihismul individual făureşte unErou civilizator sau un Rege moral, aşteptat pentru a aduce dreptate şi a-i scăpa pe ceislabi de cei mai puternici.3 Dar viaţa este complicată, şi individul uman se izbeşte de multe necunoscute, areîntrebări, se frământă şi ar vrea să afle nişte răspunsuri... Pe cine să întrebe?... Cine să-lsfătuiască şi să-l călăuzească? Nu se găseşte, oare, pe undeva, un Înţelept, un Învăţător,un duhovnic priceput sau un guru?... Aşa se naşte arhetipul Înţeleptului, determinat denevoia omului de a fi consiliat. Chiar mai mult, arhetipului sau modelului exemplar Mesia, fie el Eroul(civilizator şi/sau Războinicul), fie el Înţeleptul/Învăţătorul sau Mentorul, fie el o fuziunea acestora, i se poate da o valoare mai mare prin acordarea unui nimb de sacralitate – vomvedea mai târziu în ce fel şi pentru ce motiv. Aşadar, arhetipul Mesia zămisleşte un mesianism individual, conştient sauinconştient, sistematizat sau nu, iar atunci când un număr mare de indivizi au convingerimesianice şi acestea seamănă unele cu altele, iar indivizii se asociază şi-şi manifestăconvingerile, se declanș ează o miș care mesianică, un mesianism de masă care poate să2 Aplicaţie practică al arhetipului mesianic: o psihologie a religiilor aplicată la populaţii concrete ar spune,de pildă, că Arhetipul par excellence al grecilor şi al civilizaţiei eleniste este Eroul, Războinicul (care s-aperpetuat în decursul veacurilor ajungând astăzi până la noi prin intermediul filmelor cu actorii musculoşide la Hollywood), pe când Arhetipul evreilor era Înţeleptul, Rabinul care, cu mintea sa, mai degrabă decâtcu sabia, despica întunericul ignoranţei şi aducea lumina ştiinţei sacre...3 Gândind astfel, individul uman se poate deplasa spre mitogeneză. 5
  • 6. aibă diferite forme de manifestare: ideologic-politică, teologic-religioasă, filosofică şiartistică. Când apare un mesianism de masă, sociologii de la instituţiile cu fonduri bogatealocate cercetării vor da năvală să-i studieze diversele sale manifestări sociale, psihologiise vor interesa de viaţa psihică, colectivă şi individuală, subliniind calităţile excepţionaleale personalităţii mesianice, iar teologii, din turnul lor de cleştar, vor examina ansamblulde concepte religioase şi modul în care această idee se integrează unei anumite teologiisau istoriei ideilor.4II. MESIANISMUL CA FORME DE MANIFESTARE A. Mesianismul ideologic-politic Forma politică de manifestare a mesianismului s-a concretizat în apariţia unorgânditori de genul lui Marx, Engels, Lenin, Gobineau, Chamberlain, Hitler, Mao Zedongetc., în operele acestora, precum şi în ideologii şi activiştii de partid care le-au călcat peurme. Sfera de cuprindere a aspiraţiilor unora a fost naţională, a altora internaţională. Mesianismul ideologic-politic s-a manifestat, printre altele, şi prin intermediulîntemeierii de partide milenariste. Jean-Pierre Sironneau, profesor emerit de sociologie şiantropologie, rezumă: ...Pe de altă parte, altă posteritate, cea a ideologiilor revoluţionare, a reluat, într-un mod mai mult sau mai puţin secularizat, scenariul milenarist; dacă luăm în considerare două ideologii revoluţionare proprii secolului al XX-lea, marxism-leninismul şi naţional- socialismul, regăsim cele patru momente ale scenariului: starea de perfecţiune iniţială, căderea, ruptura mesianică, instaurarea împărăţiei. Comunismul primitiv sau epoca eroică a vechilor arieni sunt echivalente ale Edenului; diviziunea în clase sau amestecul raselor sunt echivalente ale căderii; ruptura revoluţionară violentă evocă acele cataclisme care precedă venirea lui Mesia; instaurarea societăţii fără clase sau a stăpânirii ariene sunt o secularizare a împărăţiei lui Dumnezeu.5 Teoretic, acum, după ce proiectele religiilor politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste şi-au demonstrat ineficienţa, omenirea pare să se fi potolit în ceea ce priveştedorinţa sa abisală de a construi „omul nou”. Însă aceasta este doar o aparenţă: undeva, înlaboratoarele puterii oculte, „trans-umanul” îşi aşteaptă momentul în care, pe fondul uneicrize mondiale, va apărea pe scenă... B. Mesianismul teologic-religios Mai întâi de toate, în legătură cu conceptul „religie”, împărtăşim lamentaţiaeruditului istoric al religiilor Mircea Eliade, care deplângea faptul că „Este regretabil cănu dispunem de un cuvânt mai precis…”6 pentru a comunica acest univers conceptual.Însă, neavând alt termen, momentan lucrăm cu noţiunile existente.4 Moshe Idel, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, trad. Ţ. Goldstein, p. 9.5 Jean-Pierre Sironneau, Milenarisme şi religii moderne, ed. DACIA, Cluj-Napoca, 2006, trad. I. Lascu, p.18,19. Vezi şi comentariul lui Lucian Boia, Pentru o istorie a imaginarului, edit. HUMANITAS, Bucureşti,2000, trad. T. Mochi, p. 21-23, 148-152.6 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, edit. HUMANITAS, Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag, p. 5. 6
  • 7. Revenind: forma „religioasă” de manifestare a mesianismului s-a concretizat înapariţia unor gânditori de genul lui Buddha, Zoroastru, Confucius, Iisus, Mahomed etc.),în operele lor, în raportarea lor la conceptul de stat, cultură şi civilizaţie, precum şi în cler(imami, guru, călugări, preoţi etc.). Mesianismul teologic-religios poate fi descoperit foarte uşor în religiile mondiale:budismul, hinduismul, zoroastrismul, taoismul, iudaismul, creştinismul şi islamismul şiit.Aceste religii, care pot fi denumite generic mesianice, au o perspectivă oarecum unitarăasupra lumii; ele consideră că starea lumii este deznădăjduit de decăzută şi că eforturileomeneşti singulare nu pot s-o salveze, astfel încât este necesară o intervenţie printr-un om(eventual de obârşie divină), selectat special şi susţinut de Divinitate, un Răscumpărătorşi un Mântuitor. Acest om, în budism este denumit Maitreya, hinduismul îl denumeşteKalki, zoroastrismul îl denumeşte Saoşyant, taoismul îi spune Li Hong, islamismul şiit îldenumeşte Mahdi, iudaismul îl denumeşte Mesia, iar creştinismul – Hristos. 7 El varestaura lumea, o va face mai bună, mai dreaptă, mai pură, mai frumoasă. Aşadar,nădejdea caldă, nutrită şi întreţinută de unii că, la un moment dat, cândva, într-un viitornedesluşit, pe Pământ se va instaura o epocă luminoasă, slăvită, de pace universală, deprosperitate, de fericire, o „epocă de aur”, este o nădejde sau o expectaţie mesianică. Printre cei care au nădejdi mesianice există unii care conştientizează faptul căMesia nu are sarcina de a salva lumea singur, făcând-o mai bună, mai dreaptă, maifrumoasă şi mai pură, ci le-a adresat şi oamenilor invitaţia de a participa la acest efort.Întrucât Mesia are un nimb de sacralitate, El îi poate face mai buni, mai drepţi, maifrumoşi şi mai puri pe cei care-l urmează şi care, pe măsura străduinţelor lor de ametamorfoza lumea, de a o sfinţi şi restaura, devin mai buni, mai drepţi, mai frumoşi şimai puri. Unii, puţini, îşi asumă această misiune şi, prin acţiunile lor concrete, vor săurgenteze instaurarea epocii mesianice. C. Mesianismul filosofic şi artistic Pe plan filosofic, probabil cel mai coerent discurs mesianic a fost elaborat deMişcarea intelectuală şi culturală transumanistă.8 Mesianismul artistic este extrem de vast şi de variat, el apărând o dată cuomenirea; aici nu vom vorbi despre modurile în care acesta, sau măcar crâmpeie din el,s-au manifestat în planul artistic, ci ne mărginim să menţionăm ceea ce este poate cea maireuşită materializare a sa, transpusă în film, cea de-a şaptea artă: ne referim la „RăzboiulStelelor” şi faimoasa trilogie „Stăpânul Inelelor”. Scriitori şi scenarişti au identificat înmod strălucit arhetipul mesianic, au elaborat o întreagă mitopoeză, iar regizori şi actoricare au beneficiat de fonduri imense au atins plenitudinea vizualului şi au indusmesianisme artificiale; un exemplu foarte recent: la recensământul desfăşurat în lunanoiembrie 2011 din Republica Cehă, 15.000 de cetăţeni au declarat că religia lor este ceaJedi, desprinsă din filmul ştiinţifico-fantastic „Războiul stelelor”. Comentariile sunt deprisos... „Clerul” acestor mesianisme care, deşi sunt două, este unul, este alcătuit dinoameni „de succes” (sau care îl mimează foarte bine), de genul unor regizori, scenarişti,actori, sportivi, cântăreţi, oameni de cultură, politicieni, chiar militari de carieră, oameni7 Art. “Messianism”, din Wikipedia, the free encyclopedia.8 A se vedea articolul de popularizare http://en.wikipedia.org/wiki/Transhumanism 7
  • 8. care sunt capabili să identifice expectaţiile mesianice ale maselor largi şi să le hrănească,lăsând impresia că îşi asumă misiuni eliberatoare. D. Mesianismul iudaic al Tanakh-ului În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise deMoşe 9 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor şi dinKetuvim (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acestea formează Tanakh-ul, termenprovenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim. Scrierea acestui corpus deopere literare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. şi, printre alte învăţături, el conturează unpersonaj misterios, denumit Mesia. Pentru a identifica persoana acestui Mesia, trebuie ca,în cadrul Tanakh-ului, să pornim de la câteva consideraţii etimologice, să vedemcontextele în care se vorbeşte despre ele şi să extragem învăţăturile lor. Mai întâi, în limba ebraică există substantivul maşiyach care provine din verbulmaşach, al cărui participiu este maşuach. În Tanakh acest termen apare de 39 de ori şi, cudouă excepţii (Isaia, 21:5 şi Ieremia, 22:14), ideea conţinută este aceea a consacrării sausacralizării, adică a punerii deoparte a unor lucruri sau persoane pentru scopuri sacre.Substantivul maşiyach (Strong H 4899), însă, desemnează un „uns”, un om uns cuuntdelemn 10 (simbol al Duhului Sfânt, Ruach ha-Qodeş din Isaia, 61:1), un om pusdeoparte, sfinţit, consacrat pentru a sluji fie în calitate de profet11, fie ca Mare Preot12, fieca rege13. În cazuri foarte speciale, iudaismul asistase la fuziunea într-un singur om adouă dintre aceste slujbe dumnezeieşti: Melchiţedeq fusese rege şi preot, Moise fuseseprofet şi preot, David fusese rege şi profet şi, la un eveniment special, îmbrăcase şi efodulpreoţesc (II Samuel, 6:14). Natura acestui Mesia era destul de enigmatică, el urmând a fi un om înzestrat cumultiple calităţi înnăscute (sau virtuţi dobândite?), totalmente superior, deosebit deelevat, un Salvator, probabil de obârşie regală. De ce se credea că Mesia va fi de obârşieregală? Pasaje de genul I Samuel, 2:10,35, Psalmii, 2:2; 20:6; 28:8; 84:9, Habacuc,32:13, Daniel, 9:25,26 portretizează un rege uns de YHWH pentru a domni, dar chipulacestui rege se vede mai bine în titlul „Slujitorul DOMNULUI” (ebed-Yahu). Primul rege„uns al DOMNULUI” (maşiyach YHWH) a fost Saul (I Samuel, 24:6/7,10/11;26:9,11,16,23; II Samuel, 1:14,16), pentru ca începând cu momentul I Samuel, 16:13,David să devină „unsul DOMNULUI”. Profeţia pe care DOMNUL o rosteşte în IISamuel cu privire la David şi la descendenţii săi, aşa-numitul legământ davidic, expunefaptul că împărăţirea acestora era promisă în veci, şi la fel ș i faptul că urmau să aibă unregat, o împărăţie nesfârşită în timp şi spaţiu. Psalmul 89 este un comentariu asupramăreţei promisiuni făcute în II Samuel, 7, clarificând conceptul de legământ pe careYHWH îl făcuse cu David, acesta fiind „alesul”, „slujitorul DOMNULUI” (Psalmii,89:3/4, 4/5, 35; 132:10), întâiul Său născut şi cel mai înălţat dintre regii Pământului(89:27/28), al cărui „tată” urma să fie Însuşi Dumnezeu (89:26/27). Acesta este prototipul9 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). VeziVocabularul de la finalul lucrării.10 În versiunea Septuaginta (LXX), traducerea în limba greacă a Tanakh-ului făcută în Alexandria prin anii250 î.e.n. de către 70-72 de cărturari evrei pentru Ptolemeus Philadelphus, conceptul este redat princhristos, „unsul” (Strong G 5547).11 Navi (ebr.). A se vedea Deuteronomul, 18:15; I Regi, 19:16; Isaia, 55:4.12 Cohen Gadol (ebr.) A se vedea Leviticul, 4:5,16; Psalmii, 110:4.13 Melech (ebr.). A se vedea I Samuel, 24:6,10; Psalmii, 2:6; Zaharia, 9:9. 8
  • 9. mesianic regal şi acesta era Mesia pe care îl aştepta iudaismul din perioada celui de-aldoilea Templu. E. Mesianismul iudaic contemporan Teoretic, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care au ajuns săcreadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prin profeţii dinSfintele Scripturi ale Tanakh-ului (aşa-numitul „Vechi Testament”), dar nu s-au afiliatniciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şi păstreze elementele de identitate etnică,lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurile şi tradiţiile.14 Această mişcare a fostiniţiată în vremurile moderne, dar a devenit vizibilă mai ales în perioada contemporană. Acest mesianism iudaic contemporan a generat şi o teologie specifică, a căreidefiniţie de lucru, aşa cum este văzută de rabbi dr. Mark Kinzer, preşedinte al MessianicJewish Theological Institute, este următoarea15: Teologia iudaică mesianică este reflecţia disciplinată asupra caracterului, voii şi lucrărilor lui Dumnezeu, şi asupra relaţiei lui Dumnezeu cu Israelul, Neamurile şi întreaga creaţie, în lumina alegerii dumnezeieşti irevocabile a Israelului pentru a fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt şi a lucrării creatoare, revelatoare şi răscumpărătoare a lui Dumnezeu în Mesia Yeşua. Teologia iudaică mesianică este înrădăcinată în revelaţia dumnezeiască (Torah), urmărită într-un context al vieţii şi tradiţiei comunitare iudaice şi într-o conversaţie respectuoasă cu întreaga tradiţie teologică creştină, precum şi informată de rugăciune, de experimentarea lumii şi de toate sursele disponibile ale cunoaşterii şi înţelegerii omeneşti.16 Viaţa de credinţă a acestor evrei este cea mai grea, şi asta din mai multe motiveobiective. În primul rând, un evreu mesianic trebuie să-şi pună întrebări identitare deosebitde gingaşe: „Sunt eu un evreu care a ajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi înfiliaţia Sa dumnezeiască, sau sunt eu un credincios în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţiaSa dumnezeiască, credincios care s-a născut evreu?... Ce mă defineşte, apartenenţa mea lao etnie sau credinţa? Îl adaug pe Yeşua la ebraismul meu, sau adaug ebraismul meu laYeşua?... Şi cum să plasez într-un sistem de relaţii corecte Sfintele Scripturi (inclusivNoul Testament) cu moştenirea mea istorică, culturală şi teologică (inclusiv Talmud-ul)?”17 Aceste întrebări au şi o prelungire dureroasă, provenită din experienţa şi gândireaevreiască. De exemplu, există o maximă care spune Kol Yisrael arevim ze ba-ze, adică„Toţi evreii sunt răspunzători unii pentru alţii”. Datorită implicaţiilor teologice majore,14 A se vedea, de pildă, http://www.mesianic.ro/cemo/index.php?menu_id=2&lang=ro15 Rabbi Dr. Mark Kinzer, în http://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgY16 Millard J. Erickson ar fi spus, probabil, că primul paragraf al acestei definiţii de lucru mărturiseşte despredoctrine şi convingeri, iar al doilea insistă asupra sentimentelor şi atitudinilor, precum şi asupra unui modusvivendi, asupra unui tip de comportament şi stil de viaţă conform unui anumit Weltanschauung. A se vedealucrarea sa, Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan, USA, second edition, ninthprinting, 2006, p. 20-21.17 În foarte rare cazuri, unei întrebări greşite i se poate da un răspuns corect, dar nu aici. Întrebarea nu este„Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, adică nu este vorba despre anterioritate temporală şi devenireontologică, pentru că în sfatul Celui Preaînalt acestea erau simultan şi din veşnicii. 9
  • 10. precum şi a persecuţiilor pe care creştinii (sau, mai corect, „creştinii”) le-au săvârşit înistorie împotriva lor, evreii consideră că un evreu care a început să creadă în mesianismullui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască şi-a renegat etnia şi moştenirea sa etnică,culturală, istorică, chiar a apostaziat. El va fi ostracizat, „retezat” din iudaism şi se vaîntreba: „Cum trebuie să mă relaţionez la evrei, care sunt acceptaţi dacă sunt ortodocşi,reformaţi, liberali, atei, comunişti, chiar budişti sau homosexuali, dar îi resping pe ceicare au ajuns să creadă în Yeşua? Mai sunt ei sunt co-etnicii mei, confraţii mei?” În al doilea rând, evreul mesianic trebuie să-şi pună şi alte întrebări legitime, carevizează relaţii: „Întrucât am ajuns să fiu, simultan, atât evreu, cât şi un om care crede înmesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască, cum trebuie să mă relaţionez lacreştini, care afirmă că au o singură credinţă, cea în în mesianismul lui Iisus şi în filiaţiaSa dumnezeiască, dar sunt fărâmiţaţi în mii de grupări, adunări, confesiuni şi religii?...Avem o experienţă religioasă comună sau avem două « religii » diferite?... Observ că, cufoarte puţine excepţii, bisericile creştine nu văd cu ochi buni faptul că un evreu care aajuns să creadă în mesianismul lui Yeşua şi în filiaţia Sa dumnezeiască continuă să facăbrit milah (circumcizia), să respecte şabatele şi praznicele evreieşti, să poarte talith şikipah, să mănânce kaşer etc. Nemărturisit, bisericile creştine au aşteptarea ca un evreucare crede în Yeşua să se deznaţionalizeze, să devină nu evreu « mesianic », ci evreucreştin. Şi mai observ că, pe alocuri, bisericile creştine fac diferite tipuri de presiuniasupra evreilor care cred în Yeşua.” În al treilea rând, ca şi cum presiunile descrise mai sus nu ar fi fost îndeajuns,comunităţile de credinţă ale evreilor mesianici care, de prin anii 1960, în SUA, au devenittot mai multe şi mai vizibile, au fost luate cu asalt de către hoarde de ne-evrei careproveneau din medii foarte diverse, russeliste, adventiste, catolice, carismatice, sau chiarnon-religioase, care aveau motivaţii diferite, aşteptări diverse şi intenţii variate şi care ausolicitat să devină membri. Credem că nu mai este nevoie să spunem că aceşti ne-evreicare au decis să trăiască „mesianic” nu şi-au părăsit bagajele culturale la intrarea însinagoga mesianică şi, având o pondere de circa 90% dintre cei care se închină într-oasemenea sinagogă, ci au transformat-o într-o „bisericagogă” şi au ajuns să seciorovăiească în legătură cu kipah, talith, alimentaţie kaşer şi circumcizie... Poţi lua ocioară, o poţi vopsi în culori stridente şi poţi pretinde că este papagal exotic: ea varămâne o cioară vopsită... La fel, poţi lua un român turmentat de iudaism, îi poţi tufli okippah pe cap, îi poţi arunca un talith pe umeri, el va rămâne tot român, şi încă unul care-şi reneagă etnia dată lui de Dumnezeu... Probabil că privind asemenea manifestări, uniievrei mesianici se simt asediaţi şi simt că asistă la transpunerea în viaţă a dictonului„Dacă nu-i poţi învinge, uneşte-te cu ei!”... Pe fondul tuturor acestor frământări, evreii mesianici au problematizat uneori preapuţin matur spiritualiceşte şi au dat răspunsuri în consecinţă. 10
  • 11. SECŢIUNEA A II-A MESIANISMUL RESTAURATOR Paginile următoare conturează un tip de mesianism unic, cel restaurator. Cândspunem „unic”, prin aceasta nu înţelegem că mesianismul pe care-l prezentăm ar fisuperior calitativ, conceptual şi sistemic, tuturor celorlalte „mesianisme” schiţate mai sus,dar nu este nici inferior. Mesianismul restaurator este distinct de ele, adică diferit de ele,dar are şi trăsături comune cu ele... şi nici nu ar fi putut fi altfel, deoarece emergenţa sanu are loc într-un vid conceptual, „religios”, politic, filosofic, artistic, cultural etc. Prinurmare, în cele ce urmează, prezentăm mesianismul restaurator. Mai întâi de toate, inserăm Proto-Evanghelia din Genesa, capitolul 3, cândDumnezeu, vorbind cu şarpele (sau Şarpele) imediat după catastrofa Căderii în păcat, arostit următoarele cuvinte în auzul perechii primordiale: Voi pune duşmănie între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; El îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcâiul.18 Genesa, 3:15. Această Proto-Evanghelie trebuie citită în contextul său, din care face parte şiversetul 20: „Adam a numit-o Eva pe soţia sa, pentru că ea a fost mama tuturor celor vii”,or Eva, Chavah, înseamnă „viaţă”. ...Pe vremuri, Mircea Eliade zicea că „Sacrul este unelement în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe”19; noi vrem săreliefăm acum faptul că nu numai că sacrul despre care amintea ilustrul savant nu ar fidoar un stadiu în istoria conştiinţei, ci este un element în structura sa, înzidit de Creator,dar şi faptul că arhetipul Mesia cu tot ceea ce însumează el, sentimentul nevoii de unMesia, intuiţia că El există, convingerea că El va veni şi va aduce eliberare, nu a existat înom de la apariţia acestuia şi nici nu este o născocire provenită din trebuinţele umane careaveau nevoie de un Mântuitor, un Răscumpărător, şi şi-au plăsmuit unul să le fie dealinare sufletească, ci a apărut imediat după rostirea dumnezeiască de mai sus şi dăinuie,conştient sau nu, în ADN-ul spiritual al fiecărui om şi încă din acele vremuri. Această afirmaţie categorică are un corolar cu două faţete: Sfintele Scripturi (vomvedea mai jos ce înţelegem prin această sintagmă) şi arhetipul Mesia au, ambele, caracterobiectiv. Sfintele Scripturi sunt revelate în chip dumnezeiesc (după cum vom demonstraîn lucrare), iar nevoia de Mesia există, identificată sau nu, în toţi oamenii care suspină dincauza greutăţilor vieţii actuale şi-şi închipuie că ceva mai bun va să vie. Dar această ultimă propoziţie mai trebuie prelungită cu o afirmaţie categorică:Eclesiastul spunea că omul are veşnicia în inima sa 20 , adică el are trebuinţatranscendentală a închinării, omul vrea să se-nchine, tot ce este în natura sa tânjeşte să se-nchine şi nu poate vieţui altfel decât închinându-se... În consecinţă, având înzidite în eisacrul şi intuiţia mesianică, oamenii le-au topit împreună, le-au modelat şi şi-au făurit18 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Genesa319 Mircea Eliade, Nostalgia originilor, ed. HUMANITAS, Bucureș ti, 1994, trad. C. Baltag.20 Eclesiastul, 3:10. 11
  • 12. sisteme de închinare, culte, religii, ideologii politice, sisteme filosofice în care seidentifică clar sacrul, sau chiar reminiscenţe ale promisiunii originale cu privire lamântuire, dar o teologhisire corectă şi coerentă despre Mesia se poate face numai pe bazaadevărurilor revelate ale Bibliei. Aşadar, religiile politice marxist-leniniste şi naţional-socialiste, intuiţiile mesianice ale budismului, hinduismului, zoroastrismului, taoismului,şi islamismului şiit sunt eronate, acestea nefiind fundamentate pe adevărul revelat alSfintelor Scripturi. În ceea ce priveşte mesianismul iudaic al Tanakh-ului, lucrurile stau diferit:Tanakh-ul pare să vorbească uneori despre Mesia ca fiind om, iar alteori ca fiind YHWHÎnsuşi. Tanakh-ul este, într-adevăr, revelat de YHWH, dar nu este revelaţia completă;modul în care identitatea şi lucrarea lui YHWH se suprapun cu cele ale lui Mesia,precum şi pasajele în care identitatea şi lucrarea lui YHWH pur şi simplu coincid cu celeale lui Mesia, aducând la lumină identitatea dumnezeiască clară a lui Mesia, sunt găsite încorpus-ul de scrieri denumit „Noul Testament” sau, mai corect, cărţile LegământuluiÎnnoit (gr., He Kaine Diatheke, ebr., Ha-Beriyt ha-Chadaşah21). Acest corpus suplimentar de 27 de cărţi redau deosebit de fidel iudaismulsecolului I e.n., inclusiv „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea,învierea şi înălţarea lui Yeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil(latinizată în „Galileea”). Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi oprelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelorîntâmplări, ci din mai multe motive, dintre care unul important, de factură teologică, estecel al împlinirii în Yeşua a zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh.22 Făcând această afirmaţie, am ajuns la momentul în care trebuie să vedem caresunt relaţiile dintre mesianismul restaurator pe care-l declarăm şi mesianismul iudaiccontemporan. După cum am văzut, mesianismul iudaic este o mişcare alcătuită din evrei care auajuns să creadă că Iisus, Yeşua din Nazareth, este, într-adevăr Mesia cel prevestit prinprofeţii din Tanakh-ului, dar nu s-au afiliat niciunei biserici de ne-evrei, ci au ales să-şipăstreze elementele de identitate etnică, lingvistică, istorică, culturală, inclusiv obiceiurileşi tradiţiile. Convingerea noastră fermă vizavi de aceştia este aceea că ei trebuie susţinuţiîn rugăciuni în dificila misiune care le-a fost încredinţată, trebuie încurajaţi în vedereadecelării interogaţiilor semnificative şi asistaţi în elaborarea răspunsurilor conformeSfintelor Scripturi. În acelaşi timp, unele comunităţi de evrei mesianici au ales să includă în liturghialor elemente (rugăciuni, de pildă) provenite din cultul de la Templu, sau să aprindăcandelele vineri seara, la intrarea în şabat, să gătească anumite mâncăruri cu anumiteocazii specifice, şi să cânte melodii specifice acestor prilejuri. Ei adaugă, aşadar (sau, mai21 Ha-Beriyt ha-Chadaşah: Noul Testament sau, mai corect, Legământul Înnoit. Sintagma, în integralitateasa, se referă la Legământul mântuitor pe care, în suveranitatea Sa, YHWH îl oferă Yisraelului şi în care potfi incluşi, „altoiţi”, şi goyim-ii, ne-evreii. Cărţile scrise de şeliachim-i, apostolii lui Yeşua, tratează înnoireaacestui Legământ. În literatura şi discuţiile teologice Ha-Beriyt ha-Chadaşah/Legământul Înnoit/He KaineDiatheke/Noul Testament se referă uneori la Legământ ca act sacru şi soteriologic, instituit de Yeşua, dar decele mai multe ori vizează numai cele 27 de cărţi care alcătuie Noul Testament: Evanghelia după Matei,Marcu, Luca şi Ioan, Faptele apostolilor, împreună cu Epistolele apostolilor şi cu Apocalipsa. Aici nereferim la aceste cărţi, nu la Legământul soteriologic.22 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiule ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.” 12
  • 13. rău, inventează) obiceiuri culturale (dansuri „davidice”23) sau amestecă în teologia lorrostiri cabalistice împreună cu cele scripturale. Relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi culturaîn care trebuie ele întrupate prin trăirea zilnică sunt un subiect extrem de spinos, întrucâtvizează interferenţele dintre mandatul preoţesc şi cel cultural al credincioşilor, dar, cusiguranţă, dacă nu se examinează atent aceste relaţii şi nu se veghează asupra purităţiidoctrinare, ci se îngăduie importuri culturale necuvenite, se va ajunge la conştientizareaîndureratei rostiri apostolice: dospeala, chiar puţină, face ca toată plămada să dospească24,cu toate relele, impurităţile şi strâmbăciunile aduse de acest amestec. Spuneam că, intr-adevăr, relaţiile dintre Sfintele Scripturi şi cultura în care trebuieele întrupate sunt un subiect extrem de spinos; ca atare, se ridică întrebarea: cum trebuieprocedat? Există vreun filtru, vreun criteriu de selecţie? Ajungând înaintea unei asemenea întrebări, Martin Luther a spus. „Tot ceea ceScriptura nu interzice, înseamnă că îngăduie”. Răspunsul lui Jean Calvin a fost exactinvers, fiind normativ pentru mulţi reformaţi care-şi iau credinţa în serios: „Tot ceea ceScriptura nu prevede, înseamnă că interzice”. Iar H. Richard Niebuhr a prezentat relaţiilecare se pot stabili între Hristos şi cultură: „Hristos împotriva culturii”, „Hristosulculturii”, „Hristos superior culturii”, „Paradoxul Hristos şi cultură” şi, finalmente, arecomandat viziunea „Hristos, transformatorul culturii”. Cum vede autorul acestei lucrărirăspunsul? Pentru a da acest răspuns, trebuie să prezentăm convingerile noastre doctrinare:mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistem rădăcinos ca şi iudaismul rabinicmodern (în variatele sale forme) şi creştinismul (fie el tradiţional, evanghelic, protestantsau neo-protestant) dar, din câte vom vedea, îşi are individualitatea sa şi nu se confundăcu acestea. Lecturarea schiţei doctrinelor mesianismului restaurator, prezentate aşa cum oface teologia sistematică, va facilita receptarea ulterioară a convingerilor noastreprivitoare la relaţiile dintre Sfintele Scripturi, credinţa trăită cotidian şi cultură.I. SCHIŢA DOCTRINELOR MESIANISMULUI RESTAURATOR VERSUS IUDAISMUL RABINIC ŞI CREŞTINISM A. Despre Sfânta Scriptură (Bibliologie): Iudaismul rabinic crede că Biblia este compusă doar din cărţile Tanakh-ului, adicăLegea, Profeţii şi Scrierile (Torah, Neviim, Ketuvim). Creştinismul crede că acest corpus se numeşte „Vechiul Testament” şi la el maiadaugă unul: „Noul Testament”. Mesianismul restaurator afirmă că Tanakh-ul este format din cărţile Legii, aleProfeţilor şi Scrierilor (Hagiografele), împărţite aşa cum le împarte iudaismul rabinic, şinu cu un „Vechi Testament”; mieii jertfiţi în vechime nu-şi făceau testamentul, ei erau23 Sfintele Scripturi scriu fără echivoc că regele-psalmist a dansat (II Sam. 6:14). Dar oare arăta dansul săuspontan aşa cum se dansează astăzi în comunităţile iudaice mesianice, unde femeile dansează cu bărbaţiiîntr-un soi de horă? Dansul este o formă de bucurie îngăduită chiar şi la evreii ultra-ortodocşi (charedim),dar există cel puţin buna-cuviinţă a segregării de gender, adică bărbaţii dansează cu bărbaţii, iar femeile,separate de bărbaţi printr-o cortină, dansează numai cu femeile.24 Epistola către galateni, 5:9. 13
  • 14. jertfiţi în vederea validării sau confirmării unui legământ. La acest corpus, mesianiciiacceptă încă unul, format din cărţile Legământului Înnoit; în seara anterioară arestăriiSale, Iisus, Yeşua, nu şi-a făcut testamentul, deci nu avem un Nou Testament, ci a înnoitLegământul din Ieremia, 31:31-34. B. Despre Dumnezeu: Pornind de la afirmaţia din Deuteronom, 6:4: „Ascultă, Yisraele: YHWH,Dumnezeul nostru, YHWH este unul” (traducere ad-litteram) şi alte pasaje, iudaismulrabinic (ortodox) susţine monoteismul strict. (Credincioşii care se închină în acord cuaceastă convingere nu sunt numai monoteişti, ci chiar monolatri.) Creştinismul citeşte şi „Noul Testament” şi, pe lângă aluzii trinitariene în VechiulTestament, descoperă alte afirmaţii mai concret trinitariene în Noul Testament. Astfel,creştinismul se afirmă a fi tot monoteist, dar de tip trinitarian. Mesianismul restaurator este monoteist trinitarian, iar în plan doxologicînchinarea se aduce Tatălui, în Numele lui Yeşua Mesia, prin Duhul Sfânt. C. Despre Iisus/Yeşua (cristologie sau mesianologie): Iudaismul rabinic (ortodox) Îl consideră un înşelător, şi nu-L denumeşte Yeşua,aşa cum se numea, ci Yeşu, după iniţialele care provin de la nişte cuvinte care, traduse,înseamnă: „Fie ca Numele Său să fie şters pe vecie!” Eventual, în cel mai fericit caz, uniicredincioşi mozaici cred că Yeşua a fost un rabin demn de a fi luat în seamă, dar evreiireligioşi nu concep că Dumnezeu S-ar fi putut înomeni vreodată, adică ar fi putut deveniom. „Iisus a fost Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Fiullui Dumnezeu!” strigă creştinii în cor. „Şi cine nu crede aceasta este un eretic şi esteanathema!”, mai adaugă unii, dar mai degrabă în ș oaptă. (De ce să deranjeze procesul deecumenizare numai din cauza acestui adevăr?...) Mesianismul restaurator declară categoric că Yeşua este Mesia cel prevestit deprofeţii DOMNULUI din Tanakh (este doctrina centrală a sistemului nostru teologic), Eleste Fiul înomenit al lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, deaceeaşi esenţă cu Tatăl şi co-etern cu El. D. Despre Duhul Sfânt (pneumatologie): Iudaismul rabinic Îl asimilează cu Dumnezeu, în timp ce creştinii cred că El are opersonalitate de sine stătătoare, fiind chiar a treia Persoană din Dumnezeire. Ei maiproblematizează dacă Duhul purcede de la Tatăl şi de la Fiul, Iisus, având două surse deprocesiune ekporeutică, sau numai una, purcezând numai de la Tatăl. Mesianismul restaurator crede, ca şi creştinii, că Duhul lui Dumnezeu este într-adevăr Dumnezeu, purcezând numai de la Tatăl şi distinct de El, fără a fi esenţialmentediferit de Acesta. 14
  • 15. E. Hamartiologia, sau doctrina păcatului: Iudaismul rabinic crede că în fiecare om există o înclinaţie bună (yeţer ha-tov) şiuna rea (yeţer ha-ra) şi principalul este să urmezi impulsurile înclinaţiei bune. Îndefinitiv, Creatorul a făcut omul bun, după chipul şi asemănarea Sa, şi porunca de astăpâni peste păcat a fost rostită de El şi după ce Adam căzuse în păcat, nu (Genesa,4:7)?...Deci evreii nu se consideră păcătoşi din naştere, ci accentuează Imago Dei înfiinţele umane. Creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cu mesianismul restauratorsesizează efectele distrugătoare pe care o asemenea convingere o poate avea asuprasoteriologiei şi a escatologiei şi afirmă că de la Căderea în păcat a proto-părinţilor noştri,omul s-a născut virusat de păcat în toate componentele fiinţei sale. F. Despre mântuire: Concepţia despre om, antropologia susţinută de fiecare dintre tabere, dacă omuleste păcătos sau nu, determină categoric o anumită soteriologie, pe care o vom prezentapuţin mai detaliat. Mulţi evrei astăzi sunt non-religioşi şi ei interpretează mântuirea uitându-se laBiblie (exemplul clasic: cartea Exodul), dar nu din punctul de vedere teologic, ci din celistoric şi corporativ: Dumnezeul care a izbăvit atunci poporul Israel a acordat o mântuirenaţională, o izbăvire de o calamitate, a redat libertatea, a eliberat un popor. Dar aceastălibertate nu e personală şi n-are nimic de-a face cu refacerea unei relaţii, de restaurareaunei legături personale. Evreii credincioşi, însă, respectă preceptele unui iudaism care nu mai este mozaic,ci rabinic: ei nu mai au Templu, Mare Preot şi jertfe, dar sunt conştienţi că păcatul trebuieispăşit. Ei cred că păcatele personale săvârşite de fiecare om pot fi ispăşite prin regretarealor, prin mărturisirea şi abandonarea păcatului şi compensarea sa prin post şi fapte bune,milostive, şi resping convingerea mesianicilor şi a creştinilor că un Om ar putea să moarăca ispăşire, ca sacrificiu substitutiv pentru păcatele altora. În ceea ce priveşte rugăciunea: evreii consideră că rugăciunile lor ajung direct laDumnezeu, nu este nevoie de vreun Mijlocitor sau intermediar între om şi Dumnezeu. Bref, evreii cred că mântuirea omului se află înlăuntrul lui, în cadrul capacităţilorsale, care trebuie exercitate. Pe de-altă parte, creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi, dimpreună cumesianismul restaurator sunt convinşi că, o dată ce omul este păcătos în sine însuşi, el arenevoie de o mântuire venită din exteriorul său şi, dacă ea este în afara sa, el trebuie să şi-oînsuşească cumva, altfel rămâne pierdut pe veci. Astfel că afirmaţia categorică pe carecreştinismul evanghelic şi (neo-)protestant o face în comun cu mesianismul restauratoreste următoarea: „omul este păcătos şi orice încercare de a-şi ispăşi păcatele esteimperfectă. Mântuirea omului se găseşte în afara lui, oferită numai pe baza harului divin,şi însuşită prin pocăinţa de păcat şi credinţa în jertfa ispăşitoare a lui Iisus/Yeşua. 15
  • 16. Când Îl primeşti pe Iisus/Yeşua în fiinţa şi în viaţa ta ca Stăpân de care asculţi şiMântuitor, El te regenerează; adică, la natura ta veche, păcătoasă, altoieș te şi o naturănouă, dumnezeiască şi te aduce la o stare dreaptă, de neprihănire, înaintea luiDumnezeu.” Altfel spus, Evanghelia în care cred mesianicii şi creştinii (neo-)protestanţi spunecă pentru a fi mântuit, omul are nevoie de intervenţia harică a lui Dumnezeu, careregenerează omul şi-i oferă refacerea relaţiei rupte de acesta prin păcat. Pe lângă asta, mesianicii şi creştinii evanghelici şi (neo-)protestanţi cred cărugăciunile lor nu ajung direct la Dumnezeu, ci sunt intermediate de un Mijlocitor,Yeşua/Iisus. Distanţarea între mesianici şi unii creştini apare, totuşi, atunci când se ridică uniicreştini care cred şi propovăduiesc că mântuirea este numai prin har şi Legea nu mai estevalabilă, deci pot trăi cam cum vor, ca antinomieni. Mesianismul restaurator, atent la Legea dată de Cel Preaînalt în Tanakh, spune:„Evanghelia spune că mântuirea nu e PRIN fapte, dar nu-i FĂRĂ fapte”, şi apelează laEpistola lui Yaakov, care pentru antinomieni este deranjant de canonică... G. Despre lucrurile viitoare (Eschatologie): Eschatologia rabinică modernă nu este foarte precisă în această privinţă, dar uniisperă într-un tikun ha-olam, o restaurare a tuturor lucrurilor, o înnoire a lor, dar prineforturi umane colective, conjugate. Aşteptarea creştinilor evanghelici şi (neo-)protestanţi este, în general, aceea caHristos să-i „răpească”, să meargă în Cer şi să domnească de la distanţă pe Pământ, saupe vreo stea, planetă sau măcar asteroid, după Necazul cel mare şi Mileniul cărţiiApocalipsa (pe care, dacă nu este metaforic, oricum nu prea ştiu unde să-l plaseze). Fără a dogmatiza, Mesianismul restaurator susţine revenirea lui Yeşua Mesia peMuntele Măslinilor, şi împărăţirea Sa din Yeruşalayim-ul pământesc, peste care se vapogorî cel ceresc. Atunci se vor împlini promisiunile Tatălui faţă de Yisrael şi profeţiilemesianice neîmplinite încă. H. Israelologia: Punctul final de dezacord dintre mozaism, mesianismul restaurator şi creştinismeste israelologia, setul de convingeri privitoare la poporul Yisrael. Ea are mai multefaţete, dar aici ne oprim doar la câteva. În imensa lor majoritate, evreii, fără a fi atei, sunt non-religioşi, dar asta nu-iîmpiedică să fie foarte buni familişti şi un popor care luptă pentru a-şi păstra identitateaetnică. Ca atare, israelologia evreilor vizavi de evreii care au ajuns să creadă că Yeşuaeste Mesia, israelologie deformată şi din cauza persecuţiilor la care i-au supus timp deveacuri „creştinii”, este esenţialmente una: oricine se alipeşte de Yeşua crezând în El ca 16
  • 17. Mesia, nu mai este considerat evreu, ci este considerat „retezat” din iudaism, din familieşi mort. În aceeaşi gamă de atitudini şi sentimente, direct sau indirect, mulţi creştini aufost învăţaţi să creadă o retorică păguboasă şi degenerantă, care spune că Dumnezeu numai are inclus în planul Său de mântuire pe „poporul jidănesc, care L-a răstignit peDomnul Hristos. De acum noi, Biserica, suntem adevăratul Israel, cel spiritual.” Pe de o parte, mesianismul restaurator nu acceptă această retorică dez-naţionalizatoare pseudo-creştină, ci o consideră o erezie înlocuitoare, „replacementtheology”. Mesianicii ne-evrei ştiu faptul că, spiritualiceşte, sunt doar „altoiţi” înmăslinul evreiesc, nefiind puii de cuc care izgonesc din cuib oule adevăraţilor părinţi-păsări... Pr de altă parte, raportarea noastră vizavi de evrei, non-religioşi, adepţi aiteologiilor rabinice sau mesianice este următoarea: îi iubim pe evrei, dar nu se simţim căam avea chemarea de a se închina împreună cu ei cu regularitate, din mai multe motive,dintre care aici trebui precizat numai cele care ţine de identitatea etnică şi culturaedificată de aceaştia: noi credem în valoarea atribuită de Dumnezeu fiecărui grup etnicexistent; fiecare dintre aceste grupuri are propria sa moştenire culturală, mai apropiată deSfintele Scripturi sau mai îndepărtată, dar egală pe plan etnologic. Nu considerăm căevreii ar fi superiori ne-evreilor: când citim Epistola către romani, 1:16, înţelegem căversetul vorbeşte despre anterioritatea chemării adresate evreilor din punct de vederetemporal, dar nu că ei ar fi mai buni sau mai morali decât ne-evreii sau superioriontologic. Mântuirea, atât a evreilor, cât şi a ne-evreilor se săvârşeşte în acelaşi fel: harullui Dumnezeu ni s-a descoperit nouă, păcătoşilor din fire, şi ne-a dat ca pe un lucru cutitlu gratuit, un cadou, patimile şi jertfa ispăşitoare şi obiectivă a lui Mesia în locul nostruşi pentru păcatele noastre, ne-a împărtăşit şi crezarea acestui lucru şi ne şi ţine credincioşiLui până la moarte. Adevăratul mesianism nu este unul cultural, el nu constă în purtarea talitului sau akippei, nu constă în dansurile davidice, nici în aprinderea candelelor de şabat, înconsumarea chaloturilor, a sofganioturilor etc. Ele sunt elemente care aparţin pur şisimplu moştenirii culturale şi identităţii etnice evreieşti, dar nu numai că nu au valoarebiblică per se, ci prezintă pericolul de a-i călăuzi pe ne-evreii care le practică spreidolatrizarea acestei moşteniri.culturale şi identităţi etnice. Şi teama autorului acesteilucrări este că în teologia şi practicile multor comunităţi de credinţă mesianică, chemareaeste mai mult spre o anumită cultură şi civilizaţie, iar ne-evreii sunt seduşi de aceste elepână acolo încât, deşi L-au cunoscut pe Dumnezeul cel viu, se uită la aceste elemente şiajung să strige „Israele! iată dumnezeul tău...” (Exodul, 32:4). Vorbind pe plan cultural,dansurile davidice au tot atâta valoare cât are „Căluşarul” românesc sau „Csàrdàs”-ulunguresc, iar sofganioturile de Chanukah nu sfinţesc mai mult decât sarmalele, fie ele şipreparate fără carne de porc. 17
  • 18. Adevăratul mesianism, aşadar, nu constă în alăturarea la o comunitate de credinţămesianică evreiască, unde 10% sunt evrei iar ceilalţi 90% simulează evreitatea sau sechinuie să-şi descopere rădăcini evreieşti, ci începe atunci când înţelegi Persoana, viaţa,cuvintele şi acţiunile lui Mesia nu numai în cadrul timpurilor Sale şi a culturii evreieşti şigreco-latine, ci şi în afara vremurilor Lui şi a respectivelor contexte culturale. Şi dacă unom înţelege toate acestea şi că Mesia a venit să facă pace între creatura răzvrătită şiCreatorul său şi să restaureze toate lucrurile la starea lor primară – şi chiar la o staresuperioară, atunci corolarul ar fi că el va începe să trăiască această înţelegere, s-o practiceîn viaţa sa. Înţelegând şi practicând adevărurile biblice, făcând tot ce se poate pentru arestaura lumea din jurul său, omul aduce pe scenă vremurile mesianice şi pe MesiaÎnsuşi: 11 Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, 12 aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, şi trupurile cereşti se vor topi de căldura focului? A doua epistolă a lui Petru, 3:11,12.25 Convingerea noastră este că acesta este adevăratul mesianism, şi în acest fel, seajunge messianic, sfinţindu-ţi fiinţa, sfinţind locul, punând umărul la restaurarea lumiidecăzute a lui Dumnezeu. Din câte s-a văzut mai sus, mesianismul restaurator creşte din acelaşi sistemrădăcinos ca şi iudaismul rabinic modern şi creştinismul dar îşi are individualitatea sa şinu se confundă cu acestea.II. RESTAURAREA: O NOŢIUNE UITATĂ? În acest punct ar trebui, probabil, să clarificăm semnificaţia termenului„restaurare” şi să vedem bogăţia sa, nu atât cea a sensurilor sale, ci a posibilităţilor de a-laplica în viaţă. După dicţionarul Webster, cunoscut ca fiind un dicţionar foarte amplu, definiţiainteresantă pentru noi a verbului a restaura este „A întoarce sau readuce dintr-o stare deruină, decădere, vătămare, boală, mutilare sau vreo stare asemănătoare, la condiţia saupoziţia sa originală sau folosibilă şi funcţională; a înlocui o parte sau piesă sau aîmpreuna ceea ce este rupt, spart, sfâşiat; a readuce la viaţă; a obţine sau a da viaţă nouăsau energie nouă”26. Dar ce înseamnă „mesianism restaurator”? Ce restaurează această formă demesianism?25 Sublinierea noastră.26 http://www.websters-online-dictionary.org/definitions/restore 18
  • 19. …Distinse cititor, o dată ce aţi ajuns aici cu lectura, o primă certitudine pe care o avem este că această lucrare v-a suscitat interesul. O a doua certitudine este aceea că aveţi înţelepciunea dată de Sus, puterea şi resursele pentru a continua singur drumeţia care duce la identificarea şi clarificarea sintagmei „mesianism restaurator”. Mai jos, autorul acestor pagini vă oferă doar câteva repere pe hartă a drumului, invitându-vă cu toată căldura să studiaţi pe baza Sfintelor Scripturi următoarele teme: I. Elohim – Dumnezeul Creator. II. Creatorul şi Creaţia Sa: A. Creaţia vizibilă; B. Creaţia invizibilă. III. Creatorul şi Providenţa Sa. IV. Scopurile creaţiei active. V. Distrugerea creaţiei pasive: A. Păcatul antecedent al lui Satan şi roul său în distrugerea creaţiei pasive; B. Păcatul original al lui Adam şi rolul său în distrugerea creaţiei pasive. VI. Interludiu: criza mondială actuală.VII. YHWH – Dumnezeul Restaurator.VIII. Mesia: Restauratorul creaţiei pasive distruse: A. Profeţiile mesianice şi împlinirile lor: 1. Înomenirea27 şi naşterea lui Mesia; 2. Slujba lui Mesia; 3. Patimile şi crucificarea lui Mesia; 4. Moartea înlocuitoare şi ispăşitoare a lui Mesia; 5. Învierea slăvită a lui Mesia; 6. Înălţarea lui Mesia. IX. Duhul Sfânt: Ipostasul Său şi funcţiile Sale. X. Ce anume restaurează Mesia şi cum face El aceasta? A. Timpul. B. Creaţia pasivă: 1. Creaţia inanimată; 2. Creaţia animată. C. Fiinţa umană: individul: 1. Spiritul fiinţei umane; 2. Sufletul fiinţei umane; 3. Trupul fiinţei umane; 4. Masculinitatea bărbatului; 5. Feminitatea femeii; 6. Mijloacele de trai ale fiinţei umane. D. Fiinţa umană: mediul său înconjurător şi comunitatea: 27 Adică, miracolul prin care Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat, a devenit om, om adevărat. A se vedea Evanghelia după Ioan, 1:14, Epistola către evrei, 2:14,17 etc. Totuşi, Biblia declară categoric faptul că, in pofida înomenirii Sale, Fiul lui Dumnezeu nu Şi-a asumat şi o natură păcătoasă. A se vedea Epistola către romani, 8:3, Epistola către evrei, 4:15. 19
  • 20. 1. Fiinţa umană şi restaurarea limbajului: noul mijloc de comunicare; 2. Fiinţa umană şi cultura şi etnicitatea restaurate; 3. Fiinţa umană şi restaurarea comunităţii de credinţă, închinare şi trăire biblică; 4. Fiinţa umană şi restaurarea guvernului: a. Regatul lui Mesia; b. Constituţia Regatului Mesianic; c. Legislaţile Regatului Mesianic. E. Sionismul autentic: întoarcerea spirituală a poporului evreu la Mesia şi întoarcerea sa fizică în Ereţ Yisrael.XI. Restauratorul mesianic: A. Cine este restaurator mesianic? B. Care sunt funcţiile unui restaurator mesianic?XII. Păşirea în eternitate. Urăm „Călătorie placută” cititorilor dornici de a drumeţi şi a cunoaşte mesianismul restaurator urmând aceste repere. Pentru cei care, cu toate acestea, doresc să aibă nu doar reperele, ci şi harta concretă şi ghidul lângă ei, invizibil dar sesizabil, îi invit să privească o hartă mult mai detaliată a mesianismului restaurator. 20
  • 21. PARTEA A II-A SCHIŢA TEOLOGIEI SISTEMATICE A MESIANISMULUI RESTAURATOR Iniţial, această lucrare s-a dorit a fi o Mărturisire de credinţă, iar frazele saleinaugurale erau următoarele: „Pornind de la necesitatea de a prezenta cu claritatedogmele şi convingerile noastre, precum şi de la necesitatea de a ne delimita deconvingerile pe care nu le susţinem, înfăţişăm următoarea Mărturisire de credinţă...”, iarapoi introduceam fiecare capitol printr-o frază formulată oarecum stereotip: „Noi credemîn inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precumşi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10) următoarele dogme şiconvingeri...” Pe parcurs, însă, lucrarea a prins, parcă, o viaţă de sine stătătoare, apela ladescoperiri pe care Adonai, Stăpânul, le-a făcut credincioşilor Săi şi din alte comunităţide credinţă decât cea mesianică restauratoare, perecepând că şi lor le-a fost datămanifestarea Duhului spre folosul altora (Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni,12:7), îi cita, recurgea la utilizarea destul de generoasă a unor termeni, sintagme,concepte provenite din teologie şi din religiologie, din ebraică, greacă, latină, germană,îşi însuşea multe, prea multe note de subsol, adnotări, comentarii, bibliografie şi renunţala aspectul strict, rece şi formal de Mărturisire de credinţă. Astfel încât, sub ochii noştri,respectiva Mărturisire s-a metamorfozat în schiţa teologiei sistematice a mesianismuluirestaurator. O punem la dispoziţia tuturor celor interesaţi, repetând îndemnul apostolic:,,...Cercetaţi toate lucrurile, păstraţi ce este bun, feriţi-vă de orice se pare rău”28. Încheiem cu doxologia din Epistola către romani, 11:36: Din El, prin El, şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amen.28 Întâia epistolă către tesaloniceni, 5:21,22. 21
  • 22. SECŢIUNEA I DESPRE REVELAŢIA DUMNEZEIASCĂ Capitolul I DESPRE REVELAŢIA NATURALĂ ŞI SUPRANATURALĂ Definiţia revelaţiei: Revelaţia este acel act al lui Dumnezeu prin care El Se descoperă pe Sine sau comunică minţii un adevăr, act prin care El le arată creaturilor Sale ceea ce nu ar putea fi cunoscut pe nici o altă cale. Revelaţia poate avea loc într-un act izolat, instantaneu, sau se poate extinde pe o perioadă lungă de timp; şi această comunicare de Sine sau de adevăr al Său poate fi percepută de mintea umană în diferite grade de plinătate.29 Există două tipuri de revelaţie: revelaţia naturală şi revelaţia supranaturală. Ele sunt distincte în ceea ce priveşte conţinutul, scopul şi destinatarii lor.I. Revelaţia naturală (generală) „se referă la acea cunoaştere a lui Dumnezeu pe care o dobândim din afara Scripturii.” Ea constă în revelarea de Sine a lui Dumnezeu prin intermediul creaţiei, istoriei şi conştiinţei. A. Revelaţia prin creaţie: Gen. 1 & 2; Isaia 40:12-14,26; Iov 12:7-9; Psalmul 8:1-3; 19:1,2; Fapte 14:15-17; Romani 1:18-21. Scopul acestei revelaţii este slăvirea lui Dumnezeu şi îndemnul adresat omului de a-L căuta pe Dumnezeu şi a accepta relaţia mântuitoare pe care El o oferă în Mesia. B. Revelaţia prin istorie: Psalmul 75:6,7; Fapte 17:26,27; Romani 13:1. Vezi şi Exod 9:13-17; Deuteronom 7:1; 9:1; Iosua 6-12; II Regi 19:35,36 cu Isaia 10:5-19; 44:24-45:7; 46:9,10; Ieremia 46:14-26; 50:1-16; 51:1-4; Ezechiel 31:1-14; Daniel 7:7,8,23,24; 8:1-21; 11:5-35; Naum 3:1-7; Habacuc 1-2; Proverbe 14:34; Romani 9:17. C. Revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om 30 : Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16. Prin analogie 31 , deşi mărginite şi păcătoase, totuşi minţile omeneşti mai păstrează rămăşiţe ale cunoaşterii naturii nemărginite şi sfinte a lui Dumnezeu. 29 Henry C. Thiessen, Prelegeri de teologie sistematică, p. 8. 30 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 31 Via analogiae (lat.): modul de a atribui lui Dumnezeu caracteristici bazat pe conceptul proporţionalităţii sau similarităţii relaţiilor. 22
  • 23. II. Revelaţia supranaturală (specială) înseamnă acele acţiuni ale lui Dumnezeu prin care El Se face cunoscut pe Sine şi adevărul Său în anumite timpuri şi anumitor persoane sau popoare. Dumnezeu S-a revelat prin intermediul miracolelor biblice, al profeţiilor, prin Sfintele Scripturi 32 , prin Yeşua ha-Maşiyach 33 , şi prin experierea personală directă. A. Revelaţia prin miracole: Exod 4:2-5; I Regi 18:24; Ioan 5:36; 20:30,31; Fapte 2:22. B. Revelaţia prin profeţi şi profeţii: Genesa 12:3, împlinit în Galateni 3:8; Genesa 49:10, împlinit în Evrei 7:14; Isaia 1:1; Amos 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ieremia 38:21; Ezechiel 2:2; 11:5; 24; Mica 3:8. C. Revelaţia prin Sfânta Scriptură: Exod 24:4; 31:18; Psalmul 19:7,8; 102:18; Habacuc 2:2; I Corinteni 12:6; II Timotei 3:16,17; II Petru 1:21; Apocalipsa 1:11. D. Revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach: Iisus Hristos este suprema şi desăvârşita revelare de Sine a lui Dumnezeu: Matei 7:28,29; Ioan 1:1-3,14,18; 6:46; 8:58; 14:9; 17:5; Coloseni 1:15; 2:9; Evrei 1:1-3; vezi şi mai jos. E. Revelaţia prin experiere personală directă: în toate epocile, oamenii au avut întâlniri existenţiale personale cu Dumnezeu. Întrucât nu au înţeles şi nu au putut asimila infinitudinea Sa, ei nu L-au „experimentat” pe Dumnezeu, ci L-au experiat. El este cognoscibil, dar incomprehensibil în esenţa Sa (Psalmul 145:3; 147:5; Romani 11:33). Numai Dumnezeu Îl poate înţelege şi asimila total pe Dumnezeu: „Finitum non capax infinitum.”34 Oamenii pot să-L cunoască doar parţial, să-L experieze (Iov 11:7. Vezi şi Genesa 5:24; 6:9; 7:1; 12:1; 26:24; 28:13; 35:1; Exod 3:4; Iosua 1:1; Judecători 6:25; I Samuel 3:4; 23:9-12; I Regi 17:2-4; Isaia 6:8; Matei 3:16,17; Ioan 12:27,28; Marcu 9:7; Fapte 8:29; 9:4-6; 9:10; I Corinteni 2:7,10-13; II Corinteni 3:18; Romani 8:14-16; I Petru 1:8; II Petru 1:3,4,21). În experierea personală directă includem visele şi viziunile personale, care pot fi date de Dumnezeu, dar care trebuie să se conformeze mărturisirii generale a Bibliei şi să fie verificate în cadrul comunităţii hermeneutice.35III. Relaţia dintre revelaţia naturală şi cea supranturală poate fi exprimată după cum urmează: „Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei supranaturale; sau revelaţia naturală e dată şi menţinută de Dumnezeu în continuare printr-o acţiune a Lui mai presus de natură.”36 32 Sfintele Scripturi: Kitvey ha-Qodeş, formate din Tanakh (acronim pentru Torah – Legea, Neviim – Profeţii, şi Ketuvim – Scrierile, ceea ce creştinii denumesc, incorect, Vechiul Testament), şi Ha-Beriyth Ha- Chadaşah – cărţile Legământului Înnoit, denumite tot incorect, Noul Testament. 33 Yeşua ha-Maşiyach sau Iesous ho Christos: I(i)sus Mesia, I(i)sus Hristos, sau I(i)sus Unsul. 34 „Finitul nu poate cuprinde infinitul.” Jean Calvin. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 35 Un alt material excelent privitor la Revelaţia dumnezeiască se poate găsi la finalul lucrării, în Revelaţia dumnezeiască: Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry. 36 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 11. 23
  • 24. Capitolul al II-lea DESPRE SFINTELE SCRIPTURI – KITVEY HA-QODEŞ (BIBLIOLOGIE) Acest capitol tratează despre Sfintele Scripturi. În iudaism, ele sunt cunoscute sub sintagma de Kitvey ha-qodeş, iar discursul creştin despre ele se numeşte bibliologie şi conţine declaraţii despre insuflare, scrierea textului sacru, natura şi caracterul său, alcătuirea sa. I. Revelaţia naturală şi providenţa manifestă în ele însele într-atât de mult bunătatea, înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu, încât omul nu se poate scuza în nici un fel; el poate conştientiza existenţa Creatorului (Psalmul 19:1-6; Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16). Totuşi, ele nu sunt suficiente pentru a da cunoştinţa lui Dumnezeu şi a voii Sale care este necesară pentru mântuire (Psalmul 19:7-14; Romani 1:19-21; 2:14,15). Aşadar, Dumnezeu a considerat benefic să Se descopere în diferite timpuri şi pe diferite căi, şi să declare omenirii voia Lui (Exod 31:18; Deuteronom 29:29; Evrei 1:1). Apoi, pentru a păstra şi propaga mai bine adevărul, şi pentru a-i înrădăcina mai sigur pe credincioşii Săi împotriva ispitelor firii, precum şi a răutăţii lui Satan şi a lumii, El a ales să pună Cuvântul Său într-o formă scrisă; Sfintele Scripturi (Kitvey ha-Qodeş) sunt absolut necesare pentru cunoaştere, credinţă, viaţă şi mântuire, întrucât acum Dumnezeu nu Se mai descoperă oamenilor la fel cum o făcea în trecut (Proverbe 22:19-21; Romani 15:4; II Petru 1:19,20). II. Dumnezeu a vorbit prin Cuvântul Său scris printr-un proces de dublă paternitate: Duhul Sfânt 37 i-a insuflat pe autorii umani şi i-a supravegheat astfel încât ei, folosindu-şi propriile personalităţi şi diferitele stiluri de scris, au consemnat în scris şi au redactat mesajul lui Dumnezeu dat omului (II Petru 1:20,21), care nu are erori (Matei 5:18; II Timotei 3:16).III. Sfânta Scriptură face parte din revelaţia specială dată de Dumnezeu omului şi constă din cărţile „Vechiului Legământ” şi din cărţile „Legământului Înnoit”38. Ea este o revelaţie obiectivă, propoziţională (I Tesaloniceni 2:13; I Corinteni 2:13), insuflată de Dumnezeu în fiecare cuvânt (II Timotei 3:16), infailibilă (nu poate greşi), absolut inerantă (nu are greşeală) în documentele originale (autografe), Cuvântul scris al lui Dumnezeu inspirat în egală măsură în toate părţile sale (I Corinteni 2:7-14; II Petru 1:20,21). De asemenea, noi subscriem Declaraţiei de la Chicago despre ineranţa biblică, 1978.39 37 Duhul Sfânt: Ruach ha-Qodeş (ebr.). 38 He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-Beriyth Ha-Chadaşah (ebr.) nu înseamnă „Noul Testament”, ci „Legământul Înnoit”. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 39 Vezi http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt sau http://www.bible-researcher.com/chicago1.html 24
  • 25. IV. Sfânta Scriptură 40 este singura autoritate clară, necesară, suficientă, sigură şi infailibilă a cunoştinţei, credinţei şi ascultării practice mântuitoare (Deuteronom 6:4-9; Isaia 8:20; 48:12-16; Proverbe 3:1-6; Psalmul 119:89,105; Matei 5:18; 24:35; Luca 16:29,31; Ioan 3:5b; 16:12,13; 17:17; I Corinteni 2:13; Romani 8:14- 17; Efeseni 2:20; II Timotei 3:15-17; Evrei 4:12; II Petru 1:20,21).41 V. În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită din canonizarea unui set de cinci cărţi scrise de Moşe 42 , denumite Torah (Legea/Instrucţiunea), din Neviim, cărţile Profeţilor (Profeţii mari, adică Isaia, Ieremia şi Ezechiel, şi cei doisprezece profeţi mici 43 ) şi din Ketuvim (Scrieri sau Hagiografe). Acestea împreună formează Tanakh-ul, termen provenit din acronimele evreieşti Torah, Neviim, Ketuvim (Romani 3:2). Cu excepţia unor pasaje scurte, scrise în aramaică, Tanakh-ul este scris în limba ebraică. A. O convingere nedogmatică44 personală este aceea că limba ebraică biblică este nu numai limba Revelaţiei, dar şi limba revelată. Ea este Laşon ha- qodeş, limba sfântă. VI. La aceste cărţi, Biserica creştină a mai adăugat un corpus de 27 de cărţi, formate din Evanghelii, cartea Faptele apostolilor, Epistolele apostolilor şi Apocalipsa. Biserica a denumit cărţile Tanakh-ului drept Vechiul Testament, iar celelalte le-a denumit Noul Testament. A. Scripturile Legământului Înnoit au fost scrise în limba greacă, o limbă care nu a fost aleasă pentru că ar fi fost revelată, ci pentru funcţionalitatea sa, ea fiind folosită ca lingua franca în bazinul Mării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuitul universalităţii.VII. În ceea ce ne priveşte, pentru cărţile Tanakh-ului sau ale Vechiului Testament noi vom folosi în mod preponderent sintagma „Cărţile Vechiului Legământ”, iar pentru cărţile Noului Testament vom utiliza sintagma „Cărţile Legământului Înnoit.”VIII. Noi grupăm „Cărţile Vechiului Legământ” pe principii istorice şi tematice, după cum urmează: A. Torah, adică cele cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Genesa, Exod, Levitic, Numeri şi Deuteronom. Toate celelalte cărţi ale Tanakh-ului, Profeţii şi Scrierile, se fundamentează pe Torah şi construiesc pe ea; B. Iosua; C. Judecători; D. Rut; E. Cărţile lui Samuel, respectiv I Samuel şi II Samuel; F. Cărţile Regilor, respectiv I Regi (Împăraţi) şi II Regi (Împăraţi); G. Cărţile Cronicilor, respectiv I Cronici şi II Cronici; H. Ezra; I. Neemia; 40 Sfânta Scriptură: Kitvey ha-Qodeş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 41 Vezi Wayne Grudem, Teologie sistematică, pp. 47-144. 42 Cele cinci cărţi ale lui Moise (ebr., Moşe): Chamişah chumşe Torah (ebr.), Pentateuch (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 43 Cei doisprezece (profeţi mici): şenem asar (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 44 Theologoumenon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 25
  • 26. J. Estera; K. Cărţile profeţilor: 1. Obadia; 2. Ioel; 3. Iona; 4. Amos; 5. Osea; 6. Isaia; 7. Mica; 8. Ţefania; 9. Naum; 10. Ieremia şi Plângerile lui Ieremia; 11. Habacuc; 12. Daniel; 13. Ezechiel; 14. Hagai; 15. Zaharia; 16. Maleahi; L. Literatura sapienţială: 1. Iov; 2. Psalmii; 3. Cărţile lui Solomon, respectiv Cântarea cântărilor, Proverbele şi Eclesiastul.IX. „Cărţile Legământului Înnoit” vor fi redate mai jos, sub forma unui „arc de triumf” care are ca bază cărţile istorice ale Evangheliilor şi Faptelor Apostolilor, coloanele sunt construite din epistolele adresate mai întâi evreilor apoi şi ne- evreilor. X. Întregul plan şi scop al lui Dumnezeu referitor la toate lucrurile care Îi aduc slavă, la mântuirea oamenilor, la credinţă şi viaţă este prezentat fie în mod expres, fie conţinut în mod necesar în Sfânta Scriptură. La aceste Sfinte Scripturi nu trebuie să se adauge nimic niciodată (Apocalipsa 22:18,19), nici în urma unei aşa-zise noi „revelaţii” din partea Duhului, nici provenind din tradiţiile omului (Galateni 1:8,9; II Timotei 3:15-17).XI. Sfânta Scriptură nu dă instrucţiuni până în cele mai mici detalii privitoare la conduită şi bună rânduială, ci trasează această sarcină şi conştiinţei răscumpărate a credinciosului şi simţului realităţii45 (I Corinteni 11:13,14; 14:26,40; Evr. 5:14).XII. Prin purtarea de grijă dumnezeiască, semnificaţia Sfintelor Scripturi a fost păstrată intactă de-a lungul veacurilor. Limbile originale nu sunt cunoscute tuturor oamenilor lui Dumnezeu, care sunt interesaţi de Scripturi, care au dreptul şi privilegiul de a le cunoaşte şi au porunca de a le citi (Fapte 15:15) şi de a le cerceta (Ioan 5:39) în frică de Stăpânul. În consecinţă, ele au fost traduse în limbi vorbite (I Corinteni 14:6,9,11-12,24,28), pentru ca, o dată ce Cuvântul lui Dumnezeu va fi fost însuşit de oameni pe deplin, până ce el devine os din oasele lor şi carne din carnea lor, ei să I se închine lui Dumnezeu într-un mod plăcut Lui 45 Vezi semnificaţia termenului adiaphoron din Vocabularul de la finalul lucrării şi Despre libertatea în Mesia şi libertatea de conştiinţă. 26
  • 27. şi, prin răbdare şi mângâierea pe care o dau Scripturile, să aibă nădejde (Romani 15:4). În plus, credincioşii pot apela la ele ca la o instanţă supremă în orice controverse privitoare la religie (Isaia 8:20).XIII. Este posibil ca mărturia vreunui om sau a unei întregi comunităţi a lui Dumnezeu să ne mişte şi să ne lămurească într-atât încât vom dobândi respect faţă de Sfintele Scripturi. Seriozitatea problemei, eficienţa doctrinei, maiestuozitatea stilului, consensul şi armonia în care sunt toate părţile sale, lipsite de contradicţii interne, scopul întregului (care este slăvirea lui Dumnezeu), descoperirea pe care ne-o dă, aceea a singurei căi prin care omul poate ajunge la mântuire, perfecţiunea întregii scrieri, şi multe alte calităţi neasemuite, sunt argumente suficiente prin care Scriptura se validează pe sine însăşi a fi Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi, nu aceste mărturii exterioare ajung să ne convingă pe deplin şi să ne facă siguri despre adevărul infailibil şi despre autoritatea Bibliei, ci numai Autorul ei, Dumnezeu- Adevărul (Ioan 17:17). Ruach ha-Qodeş, adică Duhul Sfânt, lucrează înlăuntrul nostru şi mărturiseşte despre Cuvânt inimilor noastre şi în inimile noastre (Ioan 16:13-15; I Ioan 2:20,27; I Corinteni 2:10-12). De aceea primim noi Scriptura: nu numai pentru că ea este Cuvântul lui Dumnezeu (II Tesaloniceni 2:13; II Timotei 3:16; II Petru 1:19-21; I Ioan 5:9); ci şi pentru că Duhul Sfânt ne-a prelucrat inimile în vederea primirii ei (I Corinteni 2:9-12).XIV. Cărţile denumite în mod curent „apocrife” 46 nu sunt inspirate de Dumnezeu şi conţin erori; ca atare, nu fac parte din canonul Scripturii prezentat mai sus şi, de aceea, ele nu au autoritatea de a furniza temei de învăţătură în comunitatea de credinţă a lui Dumnezeu.47 La fel ca pseudoepigrafele, ele trebuie folosite numai ca alte scrieri omeneşti (Luca 24:27,44; Romani 3:2), care aruncă lumină asupra contextului istoric sau descriu aşteptări, frământări, situaţii de viaţă etc. 46 Deutero-canonice sau anagunoskomena (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 47 Vezi art. 6 din Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563. 27
  • 28. Diagramă preluată de la Daniel Brânzei, din Biblia cu explicaţii, şi adaptată. ÎNTÂIA A DOUA EPISTOLĂ EPISTOLA EPISTOLA EPISTOLĂ CĂTRE TIMOTEI CĂTRE TITUS CĂTRE CĂTRE FILIMON TIMOTEI Apocalipsa Epistola către filipeniA treia epistolă a Epistola către lui Ioan efeseniA doua epistolă a Epistola către lui Ioan coloseni Întâia epistolă Epistola cătresobornicească a romani lui IoanEpistola lui Iuda A doua epistolă către corinteni Epistola către Întâia epistolă evrei către corinteniA doua epistolă A doua epistolăsoborni-cească a către lui Petru tesaloniceni Întâia epistolă Întâia epistolăsoborni-cească a către lui Petru tesaloniceniEpistola soborni- Epistola către cească a lui galateni Iacov Epistolele Epistolele adresate adresate îndeosebi îndeosebi ne- evreilor evreilorEVANGHE- EVANGHELIA EVANGHE- EVANGHE- FAPTELELIA DUPĂ DUPĂ MARCU LIA DUPĂ LIA DUPĂ APOSTO- MATEI LUCA IOAN LILOR 28
  • 29. Capitolul al III-lea DESPRE TÂLCUIREA SFINTELOR SCRIPTURI Sfintele Scripturi există pentru a fi citite, înţelese, crezute, trăite şi împărtăşite şi altora. Convingerile noastre dogmatice despre tâlcuirea Sfintelor Scripturi sunt înfăţişate după cum urmează: I. Instrucţiunile lui Dumnezeu cu privire la toate lucrurile care-I aduc slavă, cu privire la credinţă, la viaţă şi la mântuirea săvârşită şi oferită omului, sunt specificate în Sfânta Scriptură atât de clar şi de deschis, încât nu doar cei învăţaţi, ci şi cei neînvăţaţi, cu mijloace aflate la îndemâna lor, pot ajunge la o înţelegere suficientă a lor (Psalmul 19:7; 119:130). II. Aceste mijloace aflate la îndemâna credincioşilor care vor să trăiască împlinind Cuvântul lui Dumnezeu sunt studierea Bibliei cu reverenţă, cu dorinţa de a o cunoaşte şi a trăi curat, o viaţă de rugăciune temeinică şi disponibilitatea de a auzi sfaturile comunităţii hermeneutice în care există oameni înzestraţi cu daruri de sfătuire şi/sau predicare (Efeseni 4:11-15). Ca rezultat al acestor bunuri duhovniceşti şi al luminării conştiinţei de către Duhul Sfânt (Romani 9:1), credincioşii vor avea parte de edificare personală (Iuda 20).III. Deci, Judecătorul suprem, prin care trebuie rezolvate, hotărâte şi examinate toate controversele religiei, toate decretele conciliilor, opiniile vechilor scriitori, doctrinele omului, şi alte duhuri, şi în sentinţa căruia trebuie să rămânem, nu poate fi altul decât Sfânta Scriptură descoperită de Duhul Sfânt; credinţa noastră este decisă finalmente pe baza Scripturii astfel descoperite (Matei 22:29,31,32; Fapte 28:23; Efeseni 2:20).IV. Tâlcuirea Sfintei Scripturi: Scriptura se interpretează pe sine însăşi 48 , conform analogia fidei49. Semnificaţia sa fundamentală trebuie aflată apelând la iluminarea Duhului Sfânt şi aplicând cu perseverenţă 50 , zel şi umilinţă, metoda de interpretare literală, istorico-gramaticală (Ioan 7:17; 16:12-15; I Corinteni 2:7-15; I Ioan 2:20. Vezi mai jos o imagine reprezentativă).V. Credinciosul are responsabilitatea de a se convinge cu grijă de adevărata intenţie şi semnificaţie a Scripturii, recunoscând faptul că aplicaţia corectă este obligatorie pentru toate generaţiile şi contextele culturale (II Petru 3:16).VI. Descoperirile personale (iluminarea) trebuie verificate în lumina contextului cărţii studiate, a întregii Scripturii şi a contextului mai larg al comunităţii hermeneutice. 48 Sacra Scriptura sui interpres, lat. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 49 Analogia fidei (lat.): principiul hermeneutic care spune că doctrinele individuale trebuie înţelese în lumina întregii înţelegeri a adevărului mesianic şi creştin, că pasajele mai obscure ale Scripturii trebuie înţelese în lumina pasajelor mai clare, şi că Vechiul Testament trebuie înţeles în lumina Noului Testament. Acest principiu este supraordonat exegezei textelor controversate. 50 „Cel care îşi repetă lecţia de 100 de ori nu trebuie comparat cu cel care şi-o repetă de 101 ori.” Talmud, B. Chagigah 9b, apud David Bivin, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center, Holland, Michigan, USA, 2007, p. 6. 29
  • 30. Tensiunile care pot apărea uneori între descoperirea personală şi cea a comunităţii hermeneutice trebuie gestionate cu umilinţă, recunoscând faptul că credincioşii îşi sunt necesari unii altora, că există niveluri diferite de maturitate şi că nimeni afară de Dumnezeu nu deţine adevărul total şi suprem.VII. Recunoaştem existenţa unui „canon” în cadrul Canonului: pentru a afirma o doctrină sau chiar o dogmă, literatura sapienţială va fi exegetată după Lege, Profeţi, Evanghelii şi Epistole, şi literatura apocaliptică după toate aceste specii literare.VIII. Pentru a tâlcui duhovniceşte şi corect Sfânta Scriptură (Ioan 5:39), interpretul public trebuie să fi fost pregătit iniţiatic, adică să aibă „un mănunchi de virtuţi”, precum naşterea din nou (Matei 22:29; Ioan 3:3-8), o viaţă duhovnicească curată şi rugativă, să iubească neprihănirea şi să urască nelegiuirea (Evrei 1:9), să fie smerit (Ioan 7:17), să fi studiat Scriptura îndelung, precum şi să cunoască cercetările biblice şi teologice curate şi semnificative cu privire la tema sau pasajul de interpretat. 30
  • 31. DUMNEZEU A VORBIT Scriptura există pentru că Dumnezeu a vorbit. Scriptura este ceea ce este pentru că Acela care a vorbit este Însuşi Dumnezeu. Dumnezeu a vorbit ca să Se facă înţeles (contextul literar). Pentru a Se face înţeles, Dumnezeu a vorbit în timp şi spaţiu (contextul istorico- geografic). Dumnezeu nu Se contrazice (contextul teologic). Vorbirea lui Dumnezeu rămâne veşnic relevantă şi normativă în principiile ei, dar nu neapărat în aplicaţiile sale specifice (contextul actual). Când se face exegeza unui text biblic, el este privit ca fiind determinat de cele treicontexte care au născut textul: contextul literar, contextul istoric şi contextul teologic.Contextul literar există mulţumită faptului că, în comunicarea Lui cu omul, DumnezeuS-a folosit de limbaj, respectând şi adaptându-Se tuturor regulilor acestuia51. Contextulistoric derivă din faptul că Dumnezeu a vorbit unor oameni care au trăit într-o perioadăistorică şi o zonă geografică dată. Contextul teologic ţine de faptul că întreaga Scripturăeste vorbirea Unuia şi Aceluiaşi Dumnezeu, iar El nu Se contrazice. La cele trei contextecare determină înţelesul textului Scripturii, trebuie adăugat şi al patrulea, contextulcititorului, în care cititorul-închinător aplică adevărurile înţelese din text. Întrucât Acelacare a vorbit este Însuşi Dumnezeu, vorbirea Lui rămâne relevantă şi normativă pentruoamenii din toate timpurile, deci şi pentru noi, acum şi aici.52 Întrucât o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, redăm mai jos o diagramă:51 Termenul latin este accomodatio, a ajusta un lucru la altele; Dumnezeu a comunicat în moduri ajustatecapacităţilor umane limitate.52 Aceste axiome, precum şi diagrama următoare, sunt preluate de la Beniamin Fărăgău, Shema Israel!, pp.178,179. 31
  • 32. 32
  • 33. SECŢIUNEA A II-A DESPRE DUMNEZEU Capitolul al IV-lea DESPRE DUMNEZEU-TRIUNUL (ŞILUŞ HA-YICHUD – TRIADOLOGIE) Teologiile sistematice catolică, protestante, neo-protestante şi mesianice dinOccident îşi încep demersul teologhisind despre substanţa sau natura lui Dumnezeu,accentuând ontologia şi specificul individual al Ipostasurilor Trinităţii, în defavoarearelaţiilor perihoretice53 care identifică şi caracterizează unicitatea Triunităţii. Noi, însă, dorim să evităm erorile majore săvârşite de o asemenea teologhisire54 şine începem discursul despre Dumnezeu prezentând triadologia, tratând despreDumnezeu-Triunul, sintagmă care, în ebraică, este Şiluş ha-yichud. Deşi vorbim despre Dumnezeu-Triunul, se va vedea mai târziu că nu suntemtriteişti, crezând în trei dumnezei, ci într-un Dumnezeu, care are o singură natură, esenţăsubstanţă. Da, Dumnezeul în care credem, în acord cu lumina revelată de SfinteleScripturi, fiinţează în trei Ipostasuri, dar chiar şi aşa, El nu este Trei-în-Unul, ci Unul înTrei. Aşadar, credem că un studiu al Sfintei Scripturi, făcut cu sfială şi reverenţă, neface să păşim pe tărâmul paradoxului şi ne îngăduie să întrezărim anumite taine 55 caretranscend gândirea, şi care trebuie însuşite prin credinţă: Sfânta Scriptură revelează treiRealităţi existenţiale pe care, recunoscându-ne cu umilinţă mărginirea gândirii şi limitelelimbajului, noi le vom denumi Ipostasuri: un Ipostas, înseamnă o „subzistenţă”, adicăadică „o singură substanţă care subzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, cum53 Perichoresis (gr.; circumincessio, lat.): compenetrare, conceptul potrivit căruia fiecare dintre cele treiIpostasuri ale lui Dumnezeu se împărtăşeşte reciproc din viaţa Celorlalte două, astfel încât nici Una dintreEle nu este izolată sau detaşată.54 Dacă teologhisirea occidentală ar fi respectată întocmai şi ar fi dusă până la capăt, s-ar ajunge la rezultategrave pe plan filosofic, social, economic şi politic. Din punctul de vedere filosofic, s-ar accentua esenţa, îndefavoarea existenţei; din punctul de vedere social, ar fi evidenţiat individul şi individualismul, îndefavoarea comunităţii; pe plan economic, am întâlni doar „persoane fizice autorizate”, entităţi economicefărâmiţate, şi nu firme care au forţă financiară şi lucrări de anvergură; pe plan politic, s-ar putea ajunge laun liberalism nesupravegheat, uitându-se de principile social-democraţiei. Or, toate acestea, fiind chestiunide relaţie, trebuie ţinute în echilibru.55 Mortimer Adler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago, devenit mesianic: „Atunci, care ar fipunctul esenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamentecomprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.” 33
  • 34. ar zice Jaroslav Pelikan, sau o „existenţă necesară” (Charles Ryrie). Aceste Ipostasurisunt Tatăl (Abba), Fiul (ha-Ben), Duhul Sfânt (Ruach ha-Qodeş). Există, deci, Un singurDumnezeu, Care fiinţează în Trei Ipostasuri, fiecare Ipostas fiind pe deplin Dumnezeu, ocom-unitate perihoretică. Să vedem şi rostirile scripturale pentru această declaraţie dogmatică.I. Cărţile „Vechiul Legământ”: A. Genesa, 1:1 vorbeşte despre Elohim, substantiv plural care, corect, ar trebui tradus „(Dumne)zei”56. B. Aluzii la pluralitate: Genesa 1:26: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Genesa 3:22: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi...” Genesa 11:7: „Haidem să ne pogorâm...” Isaia 6:8: „...Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?...” C. Ad-litteram, marele Şema din Deuteronom 6:4 afirmă: Şema, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad 57– „Ascultă, Yisrael, YHWH-Zeii noştri, YHWH este unul”58. D. Alte aluzii la pluralitate: relatarea creaţiei din Psalmul 33:659; Prov. 30:4; vestirea triunitară a mântuirii (Trisaghion-ul din Isaia 6:3; în Isaia 42:1; 48:16; 61:1-3); benedicţia divină triună din Numeri 6:22-2760.II. Cărţile „Legământului Înnoit” aduc dezvăluiri suplimentare ale tainei Dumnezeirii:61 Matei 3:16,17; 17:5; 28:18-20; Marcu 1:10,11; Luca 3:21,22; Ioan 1:1-3,14; II Corinteni 13:14; Romani 8:14-17 etc. A. Când ne referim la Ipostasurile Dumnezeirii în natura Lor, în esenţa Lor supraesenţială şi în substanţa Lor neîmpărţită, putem folosi sintagma „Dumnezeu Triunul” sau Triunitatea. Când ne referim la Unul dintre Cei Trei ca fiind implicat într-o lucrare aparent „mai mult” decât Ceilalţi, distinct, deşi nu separat de Ei (vezi mai jos), putem întrebuinţa termenul „Trinitate.” Operăm, deci, atât cu conceptul de Triunitate cât şi cu cel de Trinitate. Vezi Anexe.56 Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.57 Acest verset se poate traduce şi în alte feluri, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.58 Echad (ebr.): unul, unit(ate compozită), unitar, împreună. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.59 Cuvântul: dabar (ebr.), logos (gr.). Împreună cu alţi mesianici şi cu creştinii, aici înţelegem că este vorbadespre Cuvântul întrupat, Yeşua Mesia, şi interpretăm „suflarea” (ruach, ebr.) din partea a doua a versetuluica fiind Duhul Sfânt.60 De meditat la Genesa, 19:24; Osea, 1:7; Zaharia, 2:8,9; Psalmii, 45:6,7.61 „Aceasta nu este o lecturare nelegitimă a ideilor Noului Testament în textul Vechiului Testament; estedoar lecturarea textului Vechiului Testament sub iluminarea revelaţiei neo-testamentare. Vechiul Testamentpoate fi asemuit cu o cameră mobilată abundent, dar slab luminată; apariţia luminii nu aduce la existenţănimic ce să nu fi fost înainte, ci doar înfăţişează mai clar mult din ceea ce era în ea, dar înainte fuseseperceput slab sau chiar deloc. Taina Trinităţii nu este revelată în Vechiul Testament, însă taina Trinităţii seafla la baza revelaţiei Vechiului Testament, şi pe alocuri aproape iese la iveală. Astfel, revelaţia vetero-testamentară a lui Dumnezeu nu este corectată de vreo revelaţie mai deplină care ar urma-o, ci doardesăvârşită, extinsă şi mărită.” Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, înhttp://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 34
  • 35. B. O încercare de definire a Trinităţii: „Există un singur Dumnezeu adevărat, însă în unitatea Dumnezeirii fiinţează trei Persoane co-eterne şi co-egale, aceleaşi în substanţă, dar distincte ca subzistenţă”62. C. Fiecare dintre Cei Trei se distinge de Ceilalţi Doi prin relaţii personale diferite şi câteva roluri distincte: 1. „Aceste Trei Persoane nu sunt decât un singur Dumnezeu. Aşadar, este clar că Tatăl nu este Fiul şi că Fiul nu este Tatăl; tot astfel, Duhul Sfânt nu este nici Tatăl, nici Fiul. Şi totuşi, Aceste Persoane atât de distincte nu sunt nici divizate, nici combinate sau amestecate, căci nici Tatăl, nici Duhul Sfânt nu S-au întrupat, ci numai Fiul. Tatăl nu S-a aflat niciodată fără Fiul Său63, nici fără Duhul Său cel Sfânt, pentru că toţi trei sunt din veşnicie în veşnicie şi egali şi de aceeaşi esenţă. (…) Toţi trei sunt una în adevăr, în putere, în bunătate şi îndurare64. 2. Din punctul de vedere relaţional, Sfintele Scripturi ne revelează, iar noi mărturisim cu evlavie, faptul că în cadrul trinităţii, există nenaşterea, naşterea (filiaţia 65 ) şi purcederea (spiraţia 66 ), cele trei însuşiri personale, nemişcate şi neschimbate ale Preasfintei Trinităţi: Tatăl este fără de început, nenăscut, naşte pe Fiul şi purcede pe Duhul Sfânt; Fiul este împreună fără de început, născut de către Tatăl, dând şi trimiţând Duhul Sfânt purcezând de la Tatăl; Duhul Sfânt este împreună fără de început, purcezând din Tatăl, fiind dat şi trimis prin Fiul 67 . Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”. 3. În opera ad extra, adică lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii, participă Trinitatea, adică toate Ipostasurile Divine. 68 La creaţie a participat Tatăl (Genesa 1:1; Psalmul 102:25; Eclesiastul 12:1; Maleahi 2:10; I Petru 1:2), Fiul (Ioan 1:3; Coloseni 1:16) şi Duhul Sfânt (Iov 33:4; Psalmul 33:6).69 Întruparea Fiului a fost un act la care au conlucrat Persoanele (Luca 1:35) şi Ele erau împreună şi la62 Benjamin B. Warfield, “Trinity”, în James Orr (ed.), The International Standard Bible Encyclopedia,Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930, apud Charles Ryrie, op.cit., loc. cit.63 Unitarienii şi arienii moderni, adică „Martorii lui Iehova” şi „Studenţii în Biblie” afirmă că Fiul a fostfăcut, fiind prima lucrare a lui Dumnezeu, făcut înainte de creaţie. Erorile logice ale acestei afirmaţii suntmari, iar pe plan teologic, soteriologic, eclesiologic şi relaţional, consecinţele unei asemenea pseudo-teologii sunt imense. Asta ar însemna, printre altele, că în veşnicia trecută a existat un „timp”, în care Tatăln-a avut un Fiu; corolarul ar fi că Tatăl nu a fost pururea Tată, ci a devenit Tată numai „mai târziu”, dupăce L-a făcut pe Fiul. Ca atare, nu a fost pururea implicat personal în viaţa de relaţie, ci a ajuns s-o cunoascăulterior (un soi de teologie a procesualităţii). O altă consecinţă este aceea că Dumnezeu a creat înainte de acrea, ceea ce este o contradicţie în termeni. Acestora le recomandăm o altă contradicţie în termeni: să sarămai sus decât pot sări.64 Canoanele de la Dordrecht, fragmente din art. VIII şi IX.65 Pentru o definiţie a naşterii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.66 Pentru o definiţie a purcederii, vezi Vocabularul de la finalul lucrării.67 Apud Grigore Sinaitul, Capete de acrostih 27, în „Treime – Trinitate”, în pr. prof. dr. Ion Bria,Dicţionarul de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.68 Opera trinitatis ad extra sunt indivisa (lat.).69 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 35
  • 36. botezul lui Yeşua (Matei 3:16,17), precum şi în ispăşirea mântuitoare făcută de El (Ioan 1:7; 4:14; Evrei 9:14). Desigur că şi la învierea Fiului s-a colaborat sinergic: Fapte 2:32; Ioan 10:17,18 şi Romani 1:4. Mântuirea noastră este atribuită Triunităţii divine (I Petru 1:2). „În vreme ce Tatãl primeşte împãcarea, Fiul este Cel ce face împăcarea, iar Duhul Sfânt este mulţimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufletelor care s-au împăcat cu El.”70 Marea Misiune din Matei 28:19 reliefează faptul că botezul se săvârşeşte în Numele întreit71. 4. Între Cele Trei Ipostasuri ale Dumnezeirii există, deci, o subordonare oikonomică, adică o subordonare în roluri72. 5. Noi insistăm asupra vieţii de relaţie de comuniune existentă în Dumnezeire: atributele şi caracteristicile Sale nu sunt fixe, ci sunt relaţionale, sunt aflate în relaţiile intra-trinitariene, precum şi în relaţiile sale cu creaţia Sa. 6. „Doctrina Trinităţii ne este dată în Scriptură nu într-o definiţie formulată, ci în aluzii fragmentare; când adunăm disjecta membra în unitatea lor organică, nu ne depărtăm de Scripturi, ci intrăm mai amănunţit în semnificaţia Scripturii. Putem afirma doctrina în termeni tehnici, supliniţi de reflecţii filosofice, dar doctrina afirmată este una autentic scripturală”73. 7. În Yeşua ha-Maşiyach (Iisus Hristos), Dumnezeu, din transcendent a devenit imanent (Ioan 1:1-3,14; Coloseni 1:15-20; Filipeni 2:6-11; Evrei 1:1-3; I Ioan 1:1-3), lucru tainic, care trebuie abordat cu sfială şi reverenţă. 8. Întrucât Triunul a extins credincioşilor în El comuniunea care, esenţialmente, era a Sa, şi care este temelia relaţiei noastre cu El şi a dependenţei noastre de El. Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Modul în care înţelegem taina Trinităţii şi Triunităţii şi relaţiile armonioase din sânul Dumnezeierii (ad intra) se va vedea în relaţiile noastre intrapersonale, familiale, comunitare şi interpersonale. Relaţiile sănătoase pe plan vertical vor duce neapărat la relaţii sănătoase pe plan orizontal. „Monoteismul trinitar...este structura supremei iubiri”74.70 Nicolae Cabasila. Faptul că Duhul Sfânt ne sfinţeşte sălăşluindu-Se în inimile noastre apare şi din ICorinteni, 6:11; I Petru, 1:2; Galateni, 4:6; Tit, 3:5; Romani, 8:9; Ioan, 14:16.71 Nu ne grăbim să spunem că acest verset ar fi formula baptismală consacrată.72 Să ne grăbim să spunem că, totuşi, pe lângă subordonarea oikonomică, există şi o egalitate ontologică,după cum vom vedea mai jos.73 Benjamin B. Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, înhttp://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God74 Pr. prof. dr. Ion Bria, „Dumnezeu-Dumnezeire”, în op.cit. 36
  • 37. 9. Dumnezeirea Triunităţii, suveranitatea lui Dumnezeu-Tatăl, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua din Naţereth, precum şi spiritualitatea şi sfinţenia relaţional-sanctificatoare a Duhului Sfânt reprezintă centrul şi circumferinţa credinţei noastre. 37
  • 38. Capitolul al V-lea DESPRE DUMNEZEU TATĂL (ABBA; TEOLOGIE) Am dori să deschidem acest capitol cu o rostire tulburător de frumoasă, a celui care este ultimul gânditor al Evului Mediu şi primul gânditor al Renaşterii, Nicolaus Cusanus, teolog, filosof, matematician, episcop: Mintea ştie că nu Te cunoaşte, căci ştie că Tu nu poţi fi cunoscut, decât dacă ceea ce este de necunoscut poate fi cunoscut, invizibilul poate fi văzut şi inaccesibilul atins... Dacă cineva ar înfăţişa un concept prin care să poţi fi priceput, ştiu că acel concept nu ar fi un concept despre Tine, căci orice noţiune se izbeşte de zidul Paradisului... Aşijderea, dacă cineva ar vrea să vorbească despre faptul că Te înţelege, căutând să ofere un mijloc prin care Tu să poţi fi priceput, omul acela ar fi departe de Tine...într-atât eşti Tu mai presus de orice concepte pe care le-ar putea formula vreun om. La puţin timp după el, Jean Calvin spunea şi el: „Finitum non capax infinitum”, adică finitul nu poate cuprinde infinitul. Aşadar, cu sărmana noastră gândire şi puţinele noastre cuvinte, despre Dumnezeu- Tatăl vom dogmatiza în următorul mod:I. Dumnezeu-Tatăl, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică: A. Din perspectiva relaţională, Tatăl este primul din Trinitate, izvorul şi principiul 75 Dumnezeirii, sursa, cauza, şi nu Îşi are cauza şi obârşia în nimeni, este nenăscut şi fără de început. B. El este denumit Tată, având o paternitate împătrită, după cum urmează: 1. Paternitatea lui Dumnezeu este generatoare: în cadrul Trinităţii, Dumnezeu Tatăl este Tatăl Fiului, Adonai Yeşua ha-Maşiyach (Domnul Iisus Hristos). Adevărul sondabil, dar incomprehensibil, este acela că Tatăl Îl „naşte” din veşnicie pe Fiul care este Părintele veşniciilor (Is. 9:6b): Psalmul 2:7; Proverbe 30:4-6, cf. Evrei 1; Matei 1:20,21,23; 3:17; 4:3,6; 8:29; 11:25; 16:16; 17:5; Marcu 14:36; Luca 1:32,35; 10:21,22; 22:42; 23:34; Fapte 2:33; I Corinteni 8:6; II Corinteni 1:3; Romani 15:6; Coloseni 1:15-18; Efeseni 3:14; I Petru 1:2; II Petru 1:17,18; Ioan 1:1-3, 14, 18, 29-34, 49; 3:14-18; 5:17-27; 6:27-46; cap. 17; I Ioan 4:9,15; Apocalipsa 3:5,21 etc. 75 Principiu: arche (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 38
  • 39. 2.Paternitatea lui Dumnezeu este creatoare: în cadrul creaţiei, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22; Isaia 45:18, Psalmul 8:4-8; 82:6; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11 etc., lucru sesizat şi de necredincioşi: Fapte 17:24,25,28)76. 3. Paternitatea lui Dumnezeu este etnică: în cadrul istoriei mântuirii, în mod suveran şi miraculos, Dumnezeu Tatăl i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţchaq şi Yaakov pentru a aduce prin ei la fiinţă pe poporul Yisrael (Genesa 12-22: Exod 3:6; 4:22; 6:7; Deuteronom 14:1; 32:20; Osea 11:1,2; Isaia 64:8,9; Ieremia 3:4,19; 4:22; 31:9; Maleahi 1:6; 2:10; Matei 6:9,32; Fapte 3:13,22,25; 5:30; 7:32). 4. Paternitatea lui Dumnezeu este adoptivă: Dumnezeu este Tatăl adoptiv al celor care, prin har, cred în El şi au avut parte de naşterea din nou (Ioan 1:12,13; 4:23; Galateni 1:1; 4:6,7; I Corinteni 1:3; II Corinteni 6:18; Romani 8:14-17; Evrei 12:5-9; II Petru 1:4 etc.). C. Relaţia Tatălui cu Fiul este aceea de Născător şi Născut: Tatăl Îl „naşte” pe Fiul mai înainte de toţi vecii, adică veşnic (Psalmul 2:7; Ioan 1:14,18; 3:16; I Ioan 4:9; Coloseni 1:15-18; Evrei 1:5 etc.). D. Tatăl nu numai că Îl „naşte” veşnic pe Fiul, dar Îl şi trimite în lumea creată (Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), „ungându-L” 77 continuu cu Duhul Sfânt (Matei 3:16,17; Luca 4:18,19,21; Fapte 10:38), în vederea împlinirii unei multitudini de scopuri. E. Relaţia Tatălui cu Ruach ha-Qodeş, Duhul Sfânt, este aceea de Purcezător- Purces, vezi Ioan 15:26 şi I Corinteni 2:12. F. Născând şi purcezând, Tatăl nu-Şi modifică Ipostasul calitativ şi nu Se împuţinează „cantitativ”.II. Dumnezeu-Tatăl, din perspectiva ontologică (fiinţială): A. Numele definitoriu al Tatălui este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt” (Exod 3:14; Isaia 48:12; Ieremia 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi 78, fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută79, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei 1:17). Ca atare, unul dintre atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea. 76 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 77 Titlul Mesia (ha-Maşiyach, ebr.) sau Hristos (ho Christos, gr.) înseamnă „Unsul” (DOMNULUI). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 78 Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 79 Din punctul de vedere filosofic, „absolut”, care provine din absolutus, absolvere, înseamnă exact acelaşi lucru, adică ceea ce există în sine şi din sine însuşi, fără a se afla în vreo relaţie de dependenţă. 39
  • 40. B. Dumnezeu-Tatăl este infinit în fiinţă şi perfecţiune80 şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni altul decât de El 81 (incomprehensibil, Exod 3:14; Isaia 55:8,9; Iov 11:7; Romani 11:33). Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia 46:9; 48:12) şi „finitul nu poate cuprinde infinitul” (Ioan 1:5; vezi şi Deuteronom 29:29). C. Dumnezeu-Tatăl este un duh pur (incorporal; Deuteronom 4:12,15,23,24,33; 5:22-26; Ioan 4:24), care are o natură sau o fire (gr., phusis, II Pet. 1:4) dumnezeiască, o esenţă supraesenţială, o substanţă neîmpărţită, o putere, o lucrare şi o energie (Exod 20:2,3; Isaia 43:10-13; 44:24; Marcu 12:29; Ioan 17:3; I Corinteni 8:4,6; Efeseni 4:6; I Timotei 2:5). D. El este invizibil (Deuteronom 4:12,15,16; Romani 1:20; I Timotei 1:17), locuind în lumina de care nici un om nu se poate apropia (I Timotei 6:16). E. Fiind un spirit pur, Dumnezeu nu are nevoi biologice, iar fiind infinit în fiinţă şi perfecţiune El nu are necesităţi, (Fapte 17:24,25), nici măcar necesitatea de a primi slava care I Se cuvine (Iov 22:2,3). F. El este neschimbător (imuabil: Maleahi 3:6, Iacov 1:17), infinit în spaţiu (I Regi 8:27; Ieremia 23:24; Psalmul 148:13), etern (Isaia 40:28; Ieremia 10:10; Psalmul 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa 17:1; 18:14; Apocalipsa 1:8), preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Psalmul 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia 46:10; Psalmul 115:3; Efeseni 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbe 16:4; Romani 11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său. G. El este iubitor (Ioan 3:16; I Ioan 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate (Psalmul 119:68; Matei 19:17) şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exod 34:6,7); răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat (Evrei 11:6), şi drept (Ieremia 12:1) şi grozav în judecăţile Lui (Neemia 9:32,33; Evrei 10:31), urând păcatul (Psalmul 5:5,6; Evrei 1:9), care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat (Exod 34:7; Naum 1:2,3). H. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită82 (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil (Genesa 16:13; Isaia 29:15; Ezechiel 11:5; Daniel 2:22; Fapte 15:18; Evrei 4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbe 24:12; Mat. 11:21-23).80 Anselm de Canterbury a produs argumentul ontologic pentru existenţa lui Dumnezeu: id quo majuscogitarii nequit, „Acela decât care mai mare nu se poate gândi”. El face parte din apologia creştină,împreună cu argumentul cosmologic sau al Primului mişcător, Primum movens, prima cauză din caredecurg toate celelalte efecte; cu argumentul design-ului sau teleologic, şi cu argumentul moral.81 Filosofi medievali, pornind de la distincţia aristotelică între dunamis şi energeia, ar fi zis că El este actuspurus, adică perfecţiunea absolută, veşnică, nemărginită.82 Psalmii, 147:4: „El socoteşte numărul stelelor, şi le dă nume la toate.” S-a estimat că în galaxia noastrăexistă peste o sută de miliarde de stele, şi că ar exista peste o sută de miliarde de galaxii în acest Universfinit. El nu numai că le cunoaşte numărul, dar le şi denumeşte. Pentru actul denumirii în iudaism, veziurmătorul capitol. 40
  • 41. I. Dumnezeu-Tatăl este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent83 (Genesa 1:1; Exod 3:14; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 33:6; 94:9; Fapte 17:24; Romani 1:18-21; Efeseni 4:6).84III. În consecinţă, Tatăl, născând pe Fiul şi purcezând pe Duhul Sfânt (Ioan 10:30; 15:26), Le împărtăşeşte din natura şi esenţa Sa supraesenţială, precum şi din celelalte atributele ale Sale, ale căror izvor şi origine, sau fons et origo, cum spuneau latinii, este El Însuşi.IV. Dumnezeu-Tatăl şi relaţia Sa cu creaţia: A. Funcţional, Tatăl este Domn/Stăpân (Adonai) unic, absolut şi atotputernic în Univers, este suveran în creaţie (Psalmul 103:19; 145:8,9; I Corinteni 8:6; Romani 11:36)85. B. Tatăl a decis pentru propria Sa slavă toate lucrurile care se întâmplă (Efeseni 1:11). El susţine, conduce şi stăpâneşte orice creatură şi eveniment (I Cronici 29:11; Psalmul 145:8,9; Romani 11:36). C. În suveranitatea Sa, El nu este autorul păcatului, nici nu-l aprobă (Habacuc 1:13), nici nu restrânge responsabilitatea creaturilor morale şi inteligente (I Petru 1:17). 83 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 84 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 85 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 41
  • 42. Capitolul al VI-lea DESPRE NUMELE LUI DUMNEZEU În iudaism, în perioada în care a fost scrisă Biblia, actul denumirii, era foarte important (vezi Genesa, 2:19-20): el servea la individualizare, la punerea ordinii în creaţie, la eradicarea haosului sau la dezvăluirea esenţei, a lăuntrului purtătorului său, sau măcar a câtorva atribute sau caracteristici ale sale. Din acest punct de vedere, Numele lui Dumnezeu revelate în Sfânta Scriptură nu face excepţie, el revelează identitatea Sa, atributele Lui, precum şi o constelaţie de relaţii dinamice pe care oamenii le pot avea cu El. I. Dumnezeu nu este Numele Celui Preasfânt (baruch-Hu!); este un titlu care provine din sintagma latină Dominus et deus, „Stăpân şi zeu”.II. YHWH ( ; Exod 3:14). Prezentându-se drept YHWH, Dumnezeu spunea: „Eu sunt ‚Cel ce sunt’”. „Strict vorbind, acesta este singurul ‚Nume’ al lui Dumnezeu” 86 . „Toate Numele lui Dumnezeu, revelate în Scripturi, derivă din lucrările Sale, în afară de acesta! Ne arată clar şi fără echivoc substanţa lui Dumnezeu”87. Chiar dacă pronunţia antică exactă a tetragramei ar fi cunoscută, Numele nu ar trebui pronunţat, fiind inefabil 88 şi pentru ca nu cumva noi, păcătoşii, să ajungem să profanăm Numele Său89, încălcând Porunca a treia din Decalog (Exod 20:7; Deuteronom 5:11). Putem substitui termenul Ha-Şem, care înseamnă „Numele” în locul Numelui lui Dumnezeu, sau vom scrie cu majuscule, ADONAI, DOMNUL. A. Acest Nume indică aseitatea lui Dumnezeu, faptul că El fiinţează prin Sine Însuşi, fără a-Şi avea suportul existenţial în exteriorul Său. El este Dumnezeul spiritual, moral, personal, infinit şi etern.90 B. În cărţile „Vechiului Legământ” Numele YHWH apare de peste 6.800 de ori, de multe ori în combinaţie cu atribute ale lui Dumnezeu care pot fi descoperite numai în relaţia cu El: 86 Art. „Dumnezeu, Numele lui”, de G.T. Manley şi F. F. Bruce, în J.D. Douglas (red. principal), Dicţionar biblic, edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei. 87 Nathan Stone, The Names of God, în http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdf 88 Numele inefabil, indicibil, sau de nepronunţat: Şem ha-meforaş (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 89 Păcatul profanării sau a luării în deşert a Numelui divin: chilul ha-Şem. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 90 Vezi capitolul Teologie monoteistă. 42
  • 43. 1. YHWH-Yireh (Genesa 22:13,14): DOMNUL va purta de grijă, va aproviziona. Dezvăluie atributul divin al providenţei sau proniei dumnezeieşti. 2. YHWH-Rafa (Exod 15:26): DOMNUL, vindecătorul. El vindecă, tămăduieşte, restaurează spiritual, moral, fizic. 3. YHWH-Nisi (Exod 17:8-15; aluziv, Cântarea cântărilor 2:4 91 ): DOMNUL, Stindardul meu. Vizează izbăvirea, victoria. 4. YHWH-Mekadişkem (Exod 31:13; Levitic 20:8; 21:8): DOMNUL care sfinţeşte. „E echilibrul tuturor atributelor Divinităţii: puterea fără sfinţire ar degenera în cruzime; omniscienţa fără sfinţenie ar deveni înşelătorie; justiţia fără sfinţenie ar degenera în răzbunare, iar bunătatea fără ea ar fi pasională şi necumpătată, comiţând greşeli mai degrabă decât făcând bine.” Această sfinţenie este grandoarea şi maiestuozitatea lui Dumnezeu şi, mai mult ca orice altceva, constituie plenitudinea şi perfecţiunea Sa. 5. YHWH-Şalom (Judecători 6:24): DOMNUL, pacea noastră. El desăvârşeşte, încheie, isprăveşte, dă tihnă, armonie, bunăstare, prosperitate, satisfacţie. 6. YHWH-Ţidkenu (Ieremia 23:6; 33:16): DOMNUL, Neprihănirea/ Îndreptăţirea noastră, starea noastră după voia lui Dumnezeu. 7. YHWH-Ţevaoth (I Samuel 1:3; 17:45; Psalmul 24:10; 46:7,11): DOMNUL oştirilor: a. Oştiri de astre: Genesa 2:1; Neemia 9:6; Isaia 40:26; b. Oştiri de îngeri: Isaia 6:3; Luca 2:13; c. Oştiri de sfinţi: Iosua 5:15; d. Oştiri de păcătoşi: Judecători 4:2; II Samuel 10:16; II Regi 5:1. 8. YHWH-Şamah (Ezechiel 48:35): DOMNUL e aici, DOMNUL Omniprezent (Exod 33:14,15; I Cronici 16:27,33; Psalmul 16:11; 97:5). 9. YHWH-Elyon (Psalmul 7:17; 47:2; 97:9): DOMNUL cel Preaînalt; 10. YHWH-Qana (Exod 20:5; 34:14; Deuteronom 4:24; 5:9): DOMNUL cel gelos. 11. YHWH-Şafat (Judecători 11:27): DOMNUL, Judecătorul. 12. YHWH-Ghibor (Isaia 10:21, 9:6)92: DOMNUL, Puternicul. 13. YHWH-Hosenu (Psalmul 95:6): DOMNUL, Făcătorul nostru. 14. YHWH-Elohim: vezi mai jos.91 În Isaia, 11:10, 13:2, 18:3 şi 62:10 termenul nes (ebr., Strong 5251), care se traduce „stindard” sau„semn(al)”, se aplică şi lui Mesia.92 În privinţa acestui nume-titlu, non-trinitarienii au o problemă: termenul ghibor se traduce puternic şi, prinimplicaţie, războinic (Is. 42:13). În Isaia, 9:6b, Fiul lui Dumnezeu este puternic şi arienii moderni, adicăMartorii lui Iehova şi Studenţii în Biblie spun că Tatăl este atotputernic, iar Fiul, care, pretind ei, nu esteegal din punctul de vedere al fiinţei cu Dumnezeu-Tatăl, este doar puternic. Cu toate acestea, în Isaia,10:21, Dumnezeu-Tatăl este ghibor, deci puternic. Adică Dumnezeu-Tatăl este doar puternic, nuatotputernic?... Iar dacă s-ar încerca traducerea termenului ghibor ca fiind atotputernic (deşi alte ocurenţeale acestui termen nu permit aceasta), dilema non-trinitarienilor nu ar fi soluţionată, pentru că fie cătraducem „atotputernic”, fie că traducem „puternic”, Fiul din Isaia, 9:6b are tot atâta putere ca şi Tatăl dinIsaia, 10:21. 43
  • 44. III. El. Acest Nume-titlu înseamnă „Cel tare şi puternic”, „zeu”, sau „demnitar”, sursă de tărie. Este folosit cam de 250 de ori şi frecvent se referă la omnipotenţa lui Dumnezeu. A. În Scriptură „El” poate apărea şi ca Eloah (57 de ori), cu semnificaţii îndeosebi poetice. B. „El” intră în combinaţii cu alte funcţii: 1. El-Elyon (Genesa 14:18-20), adică Dumnezeul cel Preaînalt, Conducător, Proprietar sau Superior absolut. 2. El-Şaday (Genesa 17:1; 28:3; 35:11; 43:14; 48:3; Exod 6:3; Deuteronom 7:9; Plângeri 3:22,23; Ezechiel 10:5): Dumnezeul cel Atotputernic, Cel totalmente capabil să împlinească orice nevoie. Este sursă nu numai de tărie, ci şi de har, este nu doar Creator, ci şi Dătător. 3. El-Olam: Dumnezeul cel Veşnic. El este veşnic credincios (Genesa 21:33; Isaia 40:28), Îşi ţine veşnic legământul şi este un veşnic loc de scăpare şi adăpost (Psalmul 90:1,2; Isaia 26:4). 4. El-Elohe-Yisrael (Genesa 33:19,20): EL, Dumnezeul lui Yisrael. 5. El-Roi (Genesa 16:13): Dumnezeul care mă vede. IV. Elohim. Acest Nume-titlu este pluralul termenului EL şi poate însemna fie adevăratul Dumnezeu al măreţiei şi slavei, fie zeităţi, fie demnitari umani. Când israeliţii foloseau acest Nume-titlu, se refereau la Creatorul, aveau în minte ideea puterii creatoare (vezi Genesa 1:3 ş.urm.), guvernatoare şi suverane a lui Dumnezeu, omnipotenţa Sa. A. Elohim Chai (Isaia 37:4,17): Dumnezeul cel Viu.93 B. YHWH-Elohim: DOMNUL, Dumnezeul Creator. El este Creator al omului (Genesa 2:7-15), are autoritate morală asupra sa (Genesa 2:16,17), statorniceşte relaţiile în societatea umană şi guvernează asupra lor (Genesa 2:18-24; 3:16-19,22-24) şi este Mântuitorul omului (Genesa 3:8-15,21). De asemenea, YHWH-Elohim are relaţii cu Israelul (Genesa 24:7; 28:13). El este Dumnezeul puterii divine şi a maiestuozităţii, Fiinţa Căreia ne închinăm. V. Elyon (Isaia 14:14): Cel Preaînalt. VI. Adonai (Genesa 15:2,8; Isaia 6:1; Mica 4;13; Psalmul 86:12): Domnul, Stăpân în virtutea calităţii sale de Creator şi suveran. A. Adonai-YHWH (Genesa 15:2,8; Deuteronom 3:24; 9:26; Iosua 7:7; Judecători 6:22; II Samuel 7:18-20; Isaia 7:7; Psalmul 69:6; 71:5): subliniază caracterul de Stăpân al Dumnezeirii.VII. Qedoş Yisrael (Isaia 1:4; 37:23): Sfântul lui Yisrael.VIII. În cărţile Legământului Înnoit, Numele Dumnezeirii este revelat a fi Adonai Yeşua ha-Maşiyach, adică „Domnul, Cel Uns de Yah ca Mântuitor”: Matei 1:21, Fapte 1:24-26; Efeseni 1:20; Luca 2:11,26,27. Acesta este Numele Dumnezeirii înomenite, şi un Nume întreit al Trinităţii (Coloseni 1:19; 2:9; Matei 28:19,20). 93 Rene Guenon spune că această sintagmă ar trebui tradusă prin Dumnezeul dătător de viaţă, care este principiul însuşi al vieţii. A se vedea art. „Şarpe”, în Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. 3, edit. Artemis, Bucureşti, trad. L. Zoicaş et al. , p. 299. 44
  • 45. Capitolul al VII-lea DESPRE FIUL LUI DUMNEZEU, YEŞUA HA-MAŞIYACH (HA-BEN; MESIANOLOGIE) Sfintele Scripturi ale Tanakh-ului, într-o formă aluzivă, şi cărţile Legământului Înnoit, prin afirmaţii clare, revelează faptul că Dumnezeu-Tatăl are un Fiu. Să examinăm această afirmaţie dogmatică în lumina următoarelor versete: I. Fiul lui Dumnezeu, în viaţa de relaţie trinitară şi perihoretică: A. Din punct de vedere relaţional, Fiul lui Dumnezeu nu-Şi are obârşia în Sine Însuşi, ci este „născut” de Tatăl mai înainte de toţi vecii (Psalmul 2:7; Ioan 1:14,18; 3:16; I Ioan 4:9; Coloseni 1:15-18; Evrei 1:5 etc.). B. El este Fiul lui Dumnezeu nu doar din momentul întrupării Sale, când S-a făcut părtaş naturii umane, ci din eternitate în eternitate (Is. 9:6b; Proverbe 30:4; Ioan 8:23,58; 9:35-37; Fapte 8:37; Romani 9:5). C. Fiul nu originează numai din veşnicii (Mica 5:2), ci este chiar Părintele veşniciilor (Is. 9:6b), deci nu are început şi nu este făcut. D. Fiul este oglindirea slavei Tatălui şi întipărirea Fiinţei Sale (Evrei 1:3), fiind chipul Său (Coloseni 1:15; Fil. 2:6,7). E. Fiul are slava pe care Tatăl nu o împarte cu nimeni creat (Isaia 48:11 şi Apocalipsa 4:11 cu Apocalipsa 5:9-14) şi Lui I se aduce închinare ca lui Dumnezeu (Psalmul 110:1 cu Evrei 1:13; Ioan 9:38). II. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva ontologică: A. Întrucât Dumnezeu-Tatăl naşte pe Fiul, ontologic (fiinţial), Fiul Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl (Ioan 8:58) şi Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În consecinţă, Fiul este Dumnezeu, con-substanţial (deofiinţial: Ioan 1:1-3,14; 10:30,38; 14:9- 11,20; 17:21; 20:28; Tit 2:13) cu Tatăl (Ioan 17:24; I Corinteni 1:9) şi cu Duhul Sfânt, co-etern (Mica 5:2; Ioan 1:1; 17:5,24) şi egal cu Ei (Zah. 13:7).III. Fiul lui Dumnezeu, din perspectiva funcţională: A. Fiul este al Doilea din Trinitate (Psalmul 110:1 cu Evrei 1:13; Isaia 9:6,7; Matei 28:18-20; Ioan 20:28; Tit 2:10,13; Ioan 1:1-3; 14:28), Co-creator şi Susţinător al creaţiei (Ioan 1:3; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2,3).94 B. Motivele enipostazierii şi slujbele Fiului lui Dumnezeu: 94 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 45
  • 46. 1. În scopul Său etern, Dumnezeu-Tatăl a considerat potrivit să facă un legământ cu Fiul Său, pe baza căruia Acesta urma să fie atât trimis (Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25) cât şi să vină şi din propria Sa voinţă (Psalmul 40:7) pentru a deveni „Unsul” 95 pentru slujbe multiple: slujba de Legiuitor, Profet şi Învăţător; slujba de Mare Preot şi de Rege-Judecător96. 2. Deşi Fiul urma să vină pe Pământ şi să se umilească, Tatăl a hotărât ca în Fiul să sălăşluiască trupeşte toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 1:19) şi să aibă în Sine tot tezaurul înţelepciunii şi cunoştinţei (Coloseni 2:3). 3. Venirea Sa fusese promisă în pasaje de genul Genesa 3:15; Isaia 11:1-5; Daniel 9:24-26; Psalmul 40:7,8; 45:6,7. 4. La împlinirea vremurilor (Galateni 4:4), adică la timpul prestabilit,97 Duhul Sfânt S-a pogorât peste fecioara98 Miryam, şi Puterea Celui Preaînalt99 a adumbrit-o; astfel, Fiul, trimis de Tatăl, precum şi venit din propria Sa voinţă, a venit pe Pământ şi S-a înomenit100, născân- du-Se dintr-o fecioară (Isaia 7:14, cf. Matei 1:23, Luca 1:30-35; Isaia 11:1-5), născându-Se sub Torah (Galateni 4:4; Matei 3:15), descinzând din tribul lui Yehudah, din sămânţa lui Avraham şi David, după Scripturi (Matei 1:1,22,23; Luca 1:27,31,35). 5. Umilirea lui Mesia: la venirea Sa pe Pământ, Fiul a rămas Dumnezeu, dar a renunţat temporar la unele prerogative ale Sale101, şi a luat asupra Sa (Şi-a asumat) natura umană102, cu toate însuşirile de bază şi neputinţele fireşti care rezultă din aceasta (Ioan 1:14; Filipeni 2:5-8, în contrast cu exaltarea Sa din Filipeni 2:9-11). 6. În urma enipostazierii Sale, El a fost numit Yeşua (Iisus), însemnând „Yah mântuie” (Matei 1:21,25; Luca 1:26-35). 7. În Yeşua, cele două naturi, cea dumnezeiască şi cea omenească, au fost unite inseparabil, cu toate acestea fără a se confunda, schimba, compune sau amesteca (teantropie: Psalmul 45:7; Marcu 5:2; Ioan 3:34; 5:23; 14:9,10; Fapte 10:38; Coloseni 2:9). Omenitatea a fost adăugată dumnezeirii103. 8. Recunoaştem faptul că modul în care Yeşua este Dumnezeu în mod deplin şi om în mod deplin, fiind Dumnezeul-Om, este o taină: Ioan 1:1-3, 14; 10:30,38; Filipeni 2:5-8; Coloseni 2:5-9; Evrei 1:1-3; I Ioan 1:1-3.95 Unsul: ha-Maşiyach (ebr.), ho Christos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.96 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach.97 Timp prestabilit: moed (ebr.), kairos (gr.); vezi şi capitolul Despre calendar. Vezi Vocabularul de lafinalul lucrării.98 Fecioara: almah (ebr.), parthenos (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.99 Cel Preaînalt: El-Elyon (ebr.) Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.100 Hitgaşmut ha-maşhiach (ebr.): întruparea lui Mesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.101 Doctrina kenosis, golirea de Sine. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.102 Doctrina enipostazierii. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.103 Ceea ce se denumeşte prin unire ipostatică. 46
  • 47. 9. Motivele înomenirii sau enipostazierii Fiului sunt multiple: a. Primul motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este următorul: cărţile „Vechiului Legământ” Îl revelau pe YHWH ca şi Creator-Elohim şi Stăpân-Adonai (Genesa 1:1,26 etc.).104 Fiul Îl revelează în mod perfect pe Dumnezeu ca Tată (Ioan 1:18; 14:9; 20:28; Filipeni 2:5-11; Coloseni 1:15-19), fiind chipul Acestuia, morphe Theou (Coloseni 1:15; 2:6; Evrei 1:3); b. Al doilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a împlini profeţiile mesianice rostite de Dumnezeu (Genesa 3:15; 12:3; 18:18; 49:10; Numeri 24:17; Mica 5:2; Isaia 7:14 etc.) şi a arăta îndurare faţă de ne-evrei (Romani 15:8-13). O serie de profeţii spuneau că Mesia va veni ca Rege şi va avea un Regat (Psalmii regal-mesianici etc.), alte profeţii spuneau că Mesia urma să vină ca Mântuitor (Jertfele din Torah); c. Al treilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a accepta diferite slujbe, după cum urmează: 1) Fiul urma să vină pe Pământ atât trimis de către Tatăl (Psalmul 40:7,8; 45:6,7; Ioan 14:24; 16:5; 17:3,8,18,23,25), cât să vină şi din propria Sa voinţă (Psalmul 40:7, Gal. 1:4; Tit 2:14; I Tim. 2:6; Evr. 9:14), pentru a deveni „Unsul”, adică Mesia sau Hristos. Termenul „uns” provine din cărţile Vechiului Legământ 105 , din faptul că existau trei categorii de oameni care erau unşi cu untdelemn sfinţit, ca simbol al ungerii lor de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt. Aceste categorii erau profeţii, marii preoţi şi regii. Fiul lui Dumnezeu este Profet, Mare Preot şi Rege; 2) Slujba de Profet 106 . Profetul era un om trimis de Dumnezeu prin care Acesta revela oamenilor voia Sa (Deuteronom 18:15,18). El era uns cu untdelemn sfinţit ca simbol al ungerii Sale de către Dumnezeu cu Duhul Sfânt (I Regi 19:15,16; Isaia 61:1-3; Mica 3:8) şi avea o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu Torah (Legea/Instrucţiunile). Schiţăm profetismul în Yisrael: i. Torah a fost dată de către YHWH prin Moşe (matan Torah, în 6 Sivan; Exod 19:6; 24:3,4,7,12 etc.; Deuteronom 4:13; 5:5,22 etc.; II Regi 22:8-11; Fapte 7:38; Evrei 9:19);104 Vezi şi capitolele Despre Dumnezeire – Triadologie; Despre Dumnezeu-Tatăl – Teologie; DespreDumnezeu – Teologie monoteistă; Despre creaţie.105 Biblia evreiască sau Tanakh.106 Profet: naviy, ebr; prophetes, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 47
  • 48. ii. Moşe nu era Legiuitorul, Autorul Torei, ci mesagerul şi interpretul ei (Ioan 1:17); iii. Prin ceilalţi profeţi se chema poporul la pocăinţă şi la întoarcerea la Lege (I Regi 18:18; II Regi 22:8- 11; II Cronici 24:19,20; Neemia 9:29,30; Isaia 1:10; 8:20; Ieremia 26:4,5; Zaharia 7:12); iv. Toţi profeţii adevăraţi, Moşe şi cei ulteriori lui, rosteau Cuvântul divin doar având o autoritate derivată de la Dumnezeu (Exod 3:10 etc.; I Samuel 3:7-10; Isaia 6:8; 8:20; Ieremia 1:2-10; Ezechiel 1:3; 2:1-8; Osea 1:1; Ioel 1:1; Amos 1:1-3; Obadia 1; Iona 1:1; Mica 1:1; Habacuc 1:1; Ţefania 1:1; Hagai 1:1; Zaharia 1:1; Maleahi 1:1); v. Profetul dădea învăţătură (Exod 19:6,7; 20:22; I Samuel 7:6; vezi profeţii etc.), predica, făcea predicţii (Deuteronom 4:25-31; Isaia 1:24-31; Ieremia 3:14-18; 25:11,12; 29:10; Daniel 9:22-27; cap. 11; Ezechiel 40-48; Osea 1:4-11; Ioel 2; Amos 1:4-15; Obadia; Mica 1:6,7; Naum 2; Habacuc 1:6- 11; Ţefania 1:2-6; Hagai 2:6-9,21-23; Zaharia 6; Maleahi 3:1-6; cap. 4). Câteodată, el făcea discipoli (Exod 24:13; 33:11; Numeri 11:28; I Regi 19:19- 21; Ieremia 32; 36). Uneori, el săvârşea miracole, semne care arătau spre mesajul divin proclamat şi-l confirmau (Exod 7:8-12,20; 11:10 etc.; I Regi 17:24.; II Regi 4:1-7; 32-35; 5:1-5; 6:6,18; 13:21 etc.). vi. Sfânta Scriptură verifică slujba de Profet a lui Yeşua prin comparaţie cu Moşe, precum şi cu profeţii care i-au urmat:  Yeşua este chiar Cuvântul divin (Psalmul 33:6) proclamat cu putere de către profeţi (Ioan 1:1-3; Evrei 1:1-3), prevestit prin slujbele lor (Luca 24:25-27,44-47; Ioan 5:45- 47) şi aşteptat cu nerăbdare de ei 107 (I Petru 1:10-12);  Yeşua este interpretul Torei la cel mai profund nivel spiritual 108 cât şi împlinitorul ei (Matei 5:17) şi al majorităţii profeţiilor mesianice, fiind ţinta Legii (Romani 10:4; Evrei 7:12,18,19);107 S-a spus: „El nu predica Cuvântul, El ERA Cuvântul; El nu evangheliza, El ERA Evanghelia”.108 Vezi cele şase rostiri „Dar Eu vă spun...” din Matei 5:22-44. 48
  • 49.  Moşe a fost „‚credincios în toată casa lui Dumnezeu’, ca slugă” (Numeri 12:7; Evrei 3:2,5), în timp ce Yeşua a fost mai mare ca Moşe, fiind Dumnezeul care Şi-a construit Casa (Evrei 3:3,4,6; Efeseni 2:19-22; I Petru 2:4-8); Adonai Yeşua a dat învăţătură, fiind Învăţător- Rabin (vezi Învăţătura de pe Munte, Matei 5- 7; învăţături date prin aproape 40 de parabole, vezi Matei 13 etc.). El a predicat Vestea Bună (Luca 4:18,19,21, cf Isaia 61:1,2a; vezi şi Fapte 10:38); a predicat despre pocăinţă (Marcu 1:14,15,38), despre naşterea din nou (Ioan 3), despre căutarea şi mântuirea celor pierduţi (Matei 18:11; Marcu 10:45; Luca 9:56; 19:10; Ioan 3:17; 12:47) şi a rostit alte discursuri; în calitate de Rabbi-Învăţător a dat porunci noi (de exemplu, Ioan 13:34; 15:12-14; Matei 26:26-29 etc.; I Corinteni 11:23-25); de-asemenea, a prezis (Matei 16:18,21,27; 20:17-19 şi textele analoage din Marcu şi Luca; cap. 24-25) inclusiv persecutarea comunităţii de credinţă în El (Luca 12:11,12), venirea Duhului; distrugerea Ierusalimului şi semnele sfârşitului veacurilor (Matei 24-25; Luca 19:41-44); triumful comunităţii de credinţă în El (Matei 16:18); Adonai a discipolizat, chemând pe unii (Marcu 3:13; Matei 4:19,21 etc.) să fie cu El, să predice (Matei 10:7; Luca 9:2; 10:9), să vindece, să izgonească demoni (exorcizare: Matei 10:1,8; Marcu 16:17,18,20; Luca 24:49) şi a transferat autoritate oamenilor (Matei 16:18,19; 28:18-20; Ioan 14:12; cartea Faptelor); Adonai Yeşua a făcut miracole (Matei 4:23; 9:35; 14:19-21,25-33; Ioan 2:1-11), vindecări (Ioan 9). Toate miracolele făptuite indicau că Împărăţia lui Dumnezeu ajunsese până la oameni (Luca 11:20). În plus, însuşi evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea Sa sunt miraculoase (Fapte 2:22; 10:38 etc.); 49
  • 50.  Yeşua Îşi continuă activitatea de Rabbi- Învăţător: prin intermediul Sfintei Scripturi, a Duhului Sfânt şi a comunităţii de credinţă mesianică, El ne descoperă voia lui Dumnezeu pentru sfinţirea şi mântuirea noastră (Ioan 1:18; I Petru 1:10-12; Ioan 15:15; 20:31);  Conchidem: Adonai Yeşua era profet uns de Dumnezeu, slujbă afirmată de El, prevestită de profeţi (Luca 24:25-27,44-47; Ioan 5:45-47) şi recunoscută de alţii (Luca 13:33; Ioan 6:14; 7:40; Fapte 3:22; 10:38; Evrei 1:1,2). 3) Slujba de Mare Preot 109 . Marele Preot era luat dintre oameni şi îmbăiat (Exod 28:1; 29:4; 40:12; Levitic 8:6), uns (Exod 28:41; 29:7,21; 40:13-15; Levitic 4:3,5,16; 6:22; 8:12; Numeri 35:25b) pentru a-i reprezenta şi a mijloci între ei şi YHWH (Exod 28:1,38,43; I Cronici 23:13; II Cronici 26:18; Evrei 5:1-4). El nu mijlocea doar prin rugăciuni, ci şi prin daruri şi jertfe ispăşitoare pentru păcatele sale şi ale poporului (Levitic 1-7; cap. 16; Evrei 5:1). În plus, el trebuia să tălmăcească Torah (Levitic 10:11; II Cronici 15:3; Maleahi 2:4-9), să binecuvânteze norodul (Num. 6:22-27; Deuteronom 10:8; 21:5) şi să decidă în chestiuni conflictuale (Deuteronom 21:5; Ezechiel 44:23,24).110 Această slujbă arhierească, însă, nu putea duce închinătorii la desăvârşirea cerută de cugetul lor (Ieremia 31:34; Evrei 9:9; 10:2-4,22). i. Yeşua este Mare Preot (Evrei 2:17,18; 4:14,15; 5:5,10; 6:20; 9:11) în veac, după orânduiala lui Melkhiţedeq (Genesa 14:18-20; Psalmul 110:4; Evrei 5:6,10; 6:20). El nu are această slujbă numai pentru că Tatăl l-a numit ca atare (Isaia 42:1), ci şi pentru următoarele motive:  A fost spălat cu apă curată, aşa cum se cerea preoţilor aharonici (Matei 3:13-15; Marcu 1:9; Luca 3:21);  a fost uns cu Duhul Sfânt 111 (Matei 3:16,17; Luca 3:21,22; 4:18,19,21; Fapte 10:38);  a dat învăţătură din Lege (Matei 5-7; 13 etc.);  a binecuvântat (Marcu 10:16; Luca 24:50,51; Fapte 3:26);109 Marele Preot: Ha-cohen ha-gadol, ebr.; ho archiereus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.110 Ca o particularitate, Marele Preot era singurul din Yisrael care avea haina ţesută dintr-un singur fir, iarEvanghelia după Ioan, 19:23b, vorbeşte aluziv despre caracterul preoţesc al lui Yeşua.111 Încredinţarea noastră este aceea că la revenirea Sa, Yeşua va fi uns şi cu untdelemnul sacru, a căruireţetă apare în Exod, 30:22-33, ca să se împlinească şi Psalmii, 45:7,8, 50
  • 51.  S-a rugat şi Se roagă pentru oameni (Luca 23:34; Ioan 17; Romani 8:34; Evrei 7:25; 7:24-28; I Ioan 2:1);  a adus jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (Daniel 9:24-26; Isaia 53; Romani 3:21-31; 4:25; Evrei 1:3; 2:17; 9-10; Ioan 3:16,17; I Ioan 2:2) o dată pentru totdeauna, adică pe Sine Însuşi, fiind şi Miel Pascal (Gen 22:8, Zah. 12:10; Ioan 1:29,36; 19:37; II Corinteni 5:21; Evrei 2:9; 9:12,14; I Petru 1:18,19; I Ioan 1:7,9; 3:5; Levitic 16; Apocalipsa 1:5);  a satisfăcut dreptatea divină (Galateni 3:13; Romani 3:24-26; 5:19; I Petru 2:24);  i-a împăcat cu Dumnezeu pe credincioşii în El (Ioan 16:33; Romani 5:1; Coloseni 1:20; Efeseni 2:14-16);  El poate fi mijlocitor-răscumpărător pentru că este atât Dumnezeul care a creat omul şi-l cunoaşte din interior, cât şi om, având o natură omenească reală, cu excepţia păcatului (Evrei 5:1-5; 2:10,17,18; 4:15,16);  În consecinţă, această slujbă de mijlocitor- răscumpărător între om şi Dumnezeu este proprie numai lui Mesia, şi nu poate fi totalmente transferată de la El la altcineva (I Timotei 2:5), dar credincioşii pot şi trebuie să fie mijlocitori pentru alţii (I Tim. 2:1-4). 4) Slujba de Rege112. Regele era uns (I Samuel 9:16a, 10:1; 16:13a; I Regi 19:15,16; Daniel 9:25,26; Psalmul 2; 45:6,7; Luca 1:33) pentru a-şi cârmui supuşii şi a-i apăra. i. Dumnezeu Tatăl I-a predat lui Yeşua toată judecata şi autoritatea (Ioan 5:22-27; Fapte 2:36; Matei 28:18; Filipeni 2:9-11; Apocalipsa 2:26,27); ii. El Îşi cârmuieşte supuşii, îi apără şi îi ajută să-şi însuşească şi să trăiască victoria obţinută de El pe cruce (Fapte 15:14-16; I Corinteni 15:25; Psalmul 110; I Timotei 6:15; Apocalipsa 1:15); iii. Este Rege-păstor legiuitor şi judecător drept (Genesa 49:10; Numeri 24:17; Isaia 9:6,7; Matei 25:31,32,34,40; 28:18; Fapte 5:31; Romani 10:9; Apocalipsa 2:26,27);112 Rege: melekh, ebr; basileus, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 51
  • 52. iv. Lui I S-a dat din eternitate un popor care să fie sămânţa Lui şi de El răscumpărat, mântuit, chemat, îndreptăţit (sau „socotit neprihănit”) şi slăvit (Isaia 53:10; Ioan 17:6; Romani 8:30) la timpul prestabilit; v. El este viitorul Rege universal, care va domni de pe tronul lui David (Isaia 9:6,7; Ezechiel 37:24-28; Luca 1:3-33) peste Împărăţia lui Dumnezeu (Psalmul 2:7-9; Isaia 9:6; I Petru 1:18,19). 5) Yeşua era „întemeietorul, instrumentul, reprezentantul, purtătorul, revelatorul şi mediatorul Împărăţiei lui Dumnezeu”113. 6) Acest număr de slujbe şi ordinea lor este necesară, pentru că în privinţa ignoranţei noastre avem nevoie de slujba Sa profetic-dăscălească (Ioan 1:18); în privinţa îndepărtării noastre de Dumnezeu şi a imperfecţiunii celor mai bune acte ale noastre, avem nevoie de slujba Lui preoţească pentru a ne împăca cu Dumnezeu şi a ne prezenta acceptabili înaintea Lui (Coloseni 1:21; Galateni 5:17); şi în privinţa împotrivirii noastre şi a completei noastre incapacităţi de a ne întoarce la Dumnezeu, şi pentru salvarea şi siguranţa noastră în faţa vrăjmaşilor noştri spirituali, avem nevoie de slujba Sa de Rege pentru a ne convinge, supune, atrage, susţine, elibera şi păstra în Împărăţia Lui cerească (Ioan 16:8; Psalmul 110:3; Luca 1:74,75)114. d. Al patrulea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a nimici lucrările Diavolului (I Ioan 3:8; Evrei 2:14,15). Yeşua l-a învins pe Satan (Ioan 12:31; 14:30), punând victoria Lui la dispoziţia poporului Său115 (Luca 19:10; Matei 28:18-20; Apocalipsa 12:11; Efeseni 2; Romani 16:20); e. Al cincilea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este pentru a ne da un exemplu de viaţă sfântă (Matei 11.29; I Petru 2:21; I Ioan 2:6; II Corinteni 3:16); f. Al şaselea motiv pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit este Pentru a Se pregăti pentru a doua Sa venire116 (Evrei 9:28).113 G.R. Beasley-Murray, apud Robert Letham, The Work of Christ, Leicester LE1 7GP, UK, Inter-VarsityPress, 1993, p. 60.114 Despre relaţia dintre slujbele lui Mesia şi ispăşire vezi, pe scurt, http://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.html115 „Deci, dacă scopul primei veniri a lui Hristos a fost să înlăture păcatul şi să nimicească lucrărileDiavolului, atunci noi nu trebuie să facem compromis nici cu păcatul, nici cu Diavolul. În cazul în carefacem compromis cu păcatul sau cu Diavolul, ne vom trezi că luptăm împotriva lui Dumnezeu!” John Stott.116 A doua sa venire sau Revenirea: Parousia (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 52
  • 53. 10. Fiul lui Dumnezeu, Yeşua ha-Maşiyach, a rămas până la sfârşit plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14), sfânt, fără cusur (I Petru 1:18,19), nepătat (Evrei 7:26), fără păcat (impecabil; Romani 8:3; Evrei 2:14,16,17; 4:15). 11. A fost pe deplin echipat pentru a executa slujba de garant al legământului mai bun (Evrei 7:22), slujbă pe care nu Şi-a arogat-o singur, ci i-a fost dată de către Tatăl (Evrei 5:5). 12. Adonai Yeşua Şi-a asumat această slujbă în mod voluntar (Psalmul 40:7,8; Evrei 10:5-10; Ioan 10:18) şi, pentru ca s-o poată îndeplini, a fost născut sub Torah (Galateni 4:4; Matei 3:15) pe care a împlinit-o în mod desăvârşit; şi a luat asupra Lui pedeapsa încălcării Legii, care ni se cuvenea nouă, pe care trebuia să o suportăm şi să o suferim noi (Galateni 3:13; Isaia 53:6; I Petru 3:18), fiind făcut păcat şi blestem pentru noi (II Corinteni 5:21), pătimind mâhniri grele în sufletul Lui şi dureri cumplite în trupul Său (Matei 26:27-38,46; Luca 22:44). El a fost răstignit, a murit ca Sacrificiu suprem pentru păcat (Ioan 1:29,34; I Corinteni 5:7; Evrei 9:28; Apocalipsa). 13. Prin ascultarea Lui desăvârşită şi prin sacrificiul de Sine pe care le-a oferit lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, Adonai Yeşua a ispăşit plenar pentru păcat, a satisfăcut pe deplin justiţia lui Dumnezeu (Romani 3:25,26; Evrei 9:14; 10:14), a adus împăcarea şi a agonisit o moştenire veşnică în Împărăţia Cerurilor pentru toţi aceia pe care I i- a dat Tatăl (Ioan 17:2; Evrei 9:15; I Petru 1:18,19). 14. Moartea Sa prin crucificare a fost voluntară, sacrificială, ispăşitoare şi substitutivă/vicarială, răscumpărătoare, reconciliatoare (Marcu 10:45; Ioan 10:15; Romani 3:24,25; 5:8; Evr. 9:26; 10:12; I Petru 2:24). 15. Pe baza eficacităţii morţii Domnului nostru Yeşua ha-Maşiyach, păcătosul care crede este scutit de pedeapsa, de consecinţa şi de puterea păcatului, iar într-o zi va fi izbăvit de însăşi prezenţa lui; şi el este declarat drept (îndreptăţit), i se dă viaţa veşnică, este adoptat în familia lui Dumnezeu (Romani 3:25; 5:8,9; I Petru 2:24; 3:18). 16. Deşi preţul mântuirii a fost plătit faptic de Mesia numai după întrupare, totuşi virtutea, eficienţa şi beneficiile acesteia au fost comunicate celor aleşi în toate epocile succesive de la începutul lumii, în şi prin acele promisiuni, tipuri şi jertfe în care El a fost revelat şi anunţat că va fi sămânţa femeii, învingător peste Satan şi răscumpărător 117 al omenirii (Genesa 3:15) Rege-păstor legiuitor drept (Genesa 49:10; Numeri 24:17), Mesia promis Yisraelului (Isaia 9:6,7; 11:1; Daniel 9, în special vss. 20-26); Isaia 53; Ioan 1:17,40,41,45,49; Marcu 8:29); El este rădăcina şi sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, vezi Numeri 24:17 şi Apocalipsa 22:16. El este Servul lui YHWH profeţit în Isaia 42:1-7;117 Răscumpărător: goel (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 53
  • 54. 49:1-7; 50:4-7; 52:13-53:12 şi 61:1-3. El este Mielul (Genesa 22:8; I Petru 1:18,19) înjunghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8), fiind acelaşi ieri, azi şi în veci (Evrei 13:8). El este şi Mirele (Mat. 9:15; 25:6,10; Mc. 2:20; Lc. 5:34,35; Io. 3:29; dumnezeiesc (Is. 62:5)118. 17. Despre exaltarea lui Mesia: a. El a fost îngropat, dar nu a putrezit (Fapte 13:37), pentru că a treia zi a înviat (Psalmul 16:10; Matei 28:6,7,9; Marcu 16:6,9; Luca 24:6,7,34,46; Fapte 2:24,31-33a; 3:15; 4:2,10,33; 5:30; 10:40,41; 13:30,33; 17:3,18,31; 25:19; 26:23; Romani 1:4; 4:24; 14:9; Evrei 13:30; I Petru 1:3 etc.) fizic dintre cei morţi (I Corinteni 15:3,4) în acelaşi trup în care suferise (Ioan 20:9,17,25,27), deşi un trup transfigurat (Dan. 10:6; Apoc. 1:13-16; 2:18; 19:12); b. Prin aceasta, Dumnezeu-Tatăl a confirmat dumnezeirea Fiului şi a acceptat ispăşirea făcută de El pe cruce (Ioan 5:26-29; 14:19; Romani 4:25; 6:5-10; I Corinteni 15:20,23; Evrei 9:12,14; 10:12,14); c. Yeşua nu numai că S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil (Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte 1:9-11), dar a primit şi un statut elevat (Fil. 2:9; Evr. 7:26); d. El are calitatea de moştenitor al tuturor lucrurilor (Evrei 1:2), precum şi cea de judecător al lumii (Fapte 17:31); e. Acum Fiul lui Dumnezeu, Yeşua Mesia, este la dreapta Tatălui şi mijloceşte ca Avocat şi Mare Preot al nostru (Evr. 7:25). f. El a trimis Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl (Ioan 14:16,26; 15:26; 16:7; Fapte 2:33; I Corinteni 2:12); g. Noi, credincioşii mesianici, suntem declaraţi drepţi („socotiţi neprihăniţi”) pe baza învierii fizice a Fiului dintre cei morţi (Romani 4:25); h. Mesia a obţinut pentru ai Săi mântuirea eternă, le-o împărtăşeşte şi le-o aplică în mod sigur şi eficace, mijlocind pentru ei (Ioan 6:37; 10:15,16; 17:9; Romani 5:10; I Tim. 2:5), unindu-i cu Sine prin Duhul Lui, revelându-le taina mântuirii în şi prin Cuvântul Lui, convingându-i să creadă şi să se supună (Ioan 17:6; Efeseni 1:9; I Ioan 5:20), domnind în inimile lor prin Cuvântul Lui şi Duhul Lui (Romani 8:9,14), şi învingându-i pe toţi vrăjmaşii lor prin atotputernica Sa tărie şi înţelepciune (Psalmul 110:1; I Corinteni 15:25,26), în moduri şi căi care sunt în perfect acord cu minunata şi nepătrunsa Lui oikonomie (administrarea infinit de înţeleaptă a lumii); şi toate acestea sunt date prin harul gratuit şi absolut, fără să fi pre-118 Pentru clarificări teologic-antropologice, vezi Seudat ha-Adon, din Vocabularul de la finalul lucrării. 54
  • 55. existat în ei calităţi sau merite care să-L fi determinat pe El să le acorde această mântuire (Ioan 3:8; Efeseni 1:8).18. Yeşua ha-Maşiyach va reveni tot personal, fizic, literal şi vizibil (parousia, gr.; Zaharia 14:3,4; Fapte 1:11) pentru a-i judeca pe îngeri (II Petru 2:4), precum şi pe toţi oamenii (Ioan 5:22,23; Fapte 10:42; Romani 14:9,10), după cum urmează: a. Pe credincioşi (I Corinteni 3:10-15; II Corinteni 5:10); b. Pe cei vii de pe Pământ, la slăvita Sa revenire (Matei 25:31- 46); c. Pe morţii necredincioşi la Marele Tron Alb (Apocalipsa 20:11- 15).19. În privinţa revenirii Sale, Scriptura spune că „Răscumpărătorul (Goel) va veni în Ţion” (Isaia 59:20,21; Zaharia 14:4), că va avea loc o răscumpărare spirituală a Yisraelului (Zaharia 12:8-13:1; Romani 11:25-27; Evrei 9:28; Ieremia 31:31-40; Ezechiel 36:24-28; Legământul Înnoit) şi că restaurarea naţională a Yisraelului înseamnă întoarcerea rămăşiţei poporului Yisrael din cele patru colţuri ale lumii şi restaurarea Regatului davidic (Isaia 11 – despre restabilirea tronului şi a Regatului lui David, care va dăinui veşnic; Isaia 9:6,7, cf. Luca 1:30-33; Ieremia 23:3-8; Ezechiel 36:24-38). 55
  • 56. Capitolul al VIII-lea DESPRE DUHUL SFÂNT AL LUI DUMNEZEU (RUACH HA-QODEŞ; PNEUMATOLOGIE) Discursul despre Duhul Sfânt, care în ebraică este denumit Ruach ha-Qodeş, în teologie se numeşte pneumatologie. Înfăţiţăm mai jos afirmaţiile dogmatice pe care le facem despre El. I. Din perspectiva relaţională, Duhul Sfânt purcede din Dumnezeu-Tatăl, care este Purcezătorul, fiind trimis de Yeşua ha-Maşiyach (Ioan 14:16,17,26; 15:26; I Corinteni 2:12). II. Din perspectiva ontologică (fiinţială), Duhul Sfânt Se împărtăşeşte din aceeaşi natură şi esenţă supraesenţială ca şi Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Duhul Sfânt este Dumnezeu, con-substanţial, co-egal şi co-etern cu Tatăl (Genesa 1:2b) şi cu Fiul (Matei 28:19; Fapte 5:3,4; 28:25,26; I Corinteni 12:4-6; II Corinteni 13:14; Efeseni 4:4-6; Ieremia 31:31-34 cu Evrei 10:15-17), este veşnic (Genesa 1:2b; Evrei 9:14), omniprezent (Psalmul 139:7-10), omnipotent (Roman 15:13), omniscient (Isaia 40:13,14), are sentimente (Efeseni 4:30), intelect (I Corinteni 2:10-13), voinţă (I Corinteni 12:11) şi veridicitate (Ioan 16:13).III. Din punct de vedere funcţional, Duhul Sfânt este al Treilea din Trinitate, şi activitatea Sa este vizibilă în creaţie şi în desăvârşirea ei (Genesa 1:2; Iov 26:13; 33:4; Psalmul 33:6; 104:30,31)119, în împuternicirea unor oameni cum ar fi Moşe, David (vezi II Samuel 23:1-3) şi Profeţii, pentru împlinirea unor scopuri specifice, inclusiv scrierea Revelaţiei (Exod 17:14; Deuteronom 31:9; I Regi 11:41; II Petru 1:19-21), în înomenirea Fiului (Matei 1:18), în jertfirea Sa (Evrei 9:14), în învierea Sa (Romani 1:4), în scrierea revelaţiei (II Petru 1:20,21) şi în opera mântuirii (Ioan 3:5-7).IV. În ziua de Praznic al Secerişului sau al Săptămânilor120, Duhul Sfânt a venit de la Tatăl, aşa cum promisese Mesia (Ioan 14:16,17,26; 15:26; Fapte 2:33), şi a inaugurat o epocă unică, în care are de făcut lucrări multiple: A. Îl slăveşte pe Mesia, nu pe Sine Însuşi (Ioan 16:14); B. convinge lumea cu privire la păcat, dreptate şi judecată (Ioan 16:8-11); C. a început şi va finaliza formarea comunităţii celor credincioşi în El; D. El este dat ca un cadou de la Dumnezeu Tatăl: Fapte 2:38; E. El este agentul supranatural şi suveran în regenerare (naştere din nou), străpungând oamenii în inimile lor (Fapte 2:37), determinându-i să creadă din inimă în Yeşua ha-Maşiyach şi să-L mărturisească verbal şi faptic ca Adonai (Romani 10:9,10); 119 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 120 Praznicul Cincizecimii sau al Săptămânilor: Chag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 56
  • 57. F. Îi botează pe credincioşi în comunitatea lui Mesia (I Corinteni 12:13), dar Se şi sălăşluieşte în ei (Ioan 14:17). „Ceea ce Fiul instituie, Duhul constituie.” Sălăşluirea Sa în credincioşi îi face pe aceştia să aibă parte de călăuzirea Lui (Fapte 16:6,7) şi de învăţătura Lui (Ioan 16:13-15), de împuternicirea Lui în vederea trăirii unor vieţi evlavioase şi sfinţite, prin care ei devin tot mai asemănători lui Yeşua, Chipul Tatălui (Ioan 16:7-9; Fapte 1:5,8; 2:4; Romani 8:14-17; 8:29; Filipeni 2:6); G. Îi împuterniceşte pe credincioşi (Fapte 1:8; 2:4; I Corinteni 2:4) şi-i pecetluieşte pentru ziua răscumpărării (Romani 8:9-11; II Corinteni 3:6; Efeseni 1:13; 4:30), transformându-i în proprietatea lui Dumnezeu (Romani 8:9); H. O activitate specială a Duhului Sfânt după pogorârea Sa a fost insuflarea unor credincioşi în vederea continuării scrierii şi redactării Scripturii, un act unic, irepetabil şi încheiat o dată cu finalizarea scrierii cărţii Apocalipsa (II Timotei 3:16,17; II Petru 1:19-21; 3:15,16); I. Duhul Sfânt îl înzestrează pe credincios cu daruri spirituale121 în scopul slăvirii lui Dumnezeu, a iluminării sale personale, a edificării altor sfinţi şi a mântuirii păcătoşilor (I Corinteni 12-14).V. În viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceea ce este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris. În consecinţă, noi nu acceptăm homotimia (închinarea la Duhul Sfânt), întrucât nu scrie în Biblie că vreun om s-ar fi închinat vreodată Duhului Sfânt sau că această închinare ar fi fost cerută neamului omenesc. 121 Dar spiritual, sau spiritualie (gr., pneumatikos, Strong 4152): vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 57
  • 58. Capitolul al IX-lea DESPRE DUMNEZEU (TEOLOGIE MONOTEISTĂ) Acum, o dată ce am stabilit dogmele noastre trinitariene, putem să demonstrăm faptul că nu suntem triteişti, crezând în trei Dumnezei, ci monoteişti trinitarieni. I. Sfânta Scriptură ne învaţă monoteismul: YHWH Elohim (DOMNUL Dumnezeu) este Unul (Marele Şema din Deuteronom 6:4; 4:35; Isaia 45:5; Zaharia 14:9), o singură Fiinţă (Isaia 44:6-8; 45:18; Iacov 2:19a), având o singură natură sau esenţă supraesenţială, putere, lucrare, energie (Exod 20:2,3; Isaia 43:10-13; 44:24; Marcu 12:29; Ioan 17:3; I Corinteni 8:4,6; Efeseni 4:6; I Timotei 2:5). II. Numele Său este YHWH, fiind tradus „Cel ce sunt” (Exod 3:14; Isaia 48:12; Ieremia 10:10; Ioan 5:24,26; 11:25; gr., Ho On). Aceasta înseamnă că El subzistă în Sine şi prin Sine Însuşi122, fiindu-Şi suficient Sieşi (auto-suficient) pentru că în El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă: El nu necesită nimic din exterior pentru a subzista. În El nu este numai viaţa, ci şi nemurirea (I Timotei 1:17). Ca atare, unul dintre atributele Sale provenite din auto-existenţa sau aseitatea Sa este eternalitatea. El este infinit în fiinţă şi perfecţiune şi esenţa Sa nu poate fi înţeleasă de nimeni altul decât de El (incomprehensibil, Exod 3:14; Isaia 55:8,9; Iov 11:7; Romani 11:33). Pentru a-L înţelege pe Dumnezeu pe deplin, trebuie să fii Dumnezeu, or El este unic (Isaia 46:9; 48:12) şi finitul nu poate cuprinde infinitul (Ioan 1:5; vezi şi Deuteronom 29:29).III. El este neschimbător (imuabil: Maleahi 3:6, Iacov 1:17), etern (Isaia 40:28; Ieremia 10:10; Psalmul 90:2), atotputernic (omnipotent: Genesa 17:1; 18:14; Apocalipsa 1:8), preasfânt în toate gândurile, poruncile şi lucrările Sale (Isaia 6:3; Habacuc 1:13; Psalmul 145:17), făcând toate lucrurile conform voii Lui (Isaia 46:10; Psalmul 115:3; Efeseni 1:11) neprihănite şi neschimbate, spre slava Lui (Proverbe 16:4; Romani 11:36), împlinind toate conform planului şi scopului Său.IV. El este iubitor (Ioan 3:16; I Ioan 4:8,16), blând, plin de milă, îndelung răbdător, plin de bunătate (Psalmul 119:68; Matei 19:17) şi de adevăr, iertând strâmbăciunea noastră morală (nelegiuirea), răzvrătirea şi păcatul (Exod 34:6,7); răsplătind pe cei care-L caută cu adevărat (Evrei 11:6), şi drept (Ieremia 12:1) şi grozav în judecăţile Lui (Neemia 9:32,33; Evrei 10:31), urând păcatul (Psalmul 5:5,6; Evrei 1:9), care sub nici o formă nu-l va graţia pe vinovat (Exod 34:7; Naum 1:2,3).V. Cunoaşterea şi înţelepciunea Lui este infinită (omniscienţă), infailibilă, independentă de creatură, aşa încât Lui nu-i este nimic nesigur sau probabil (Genesa 16:13; Isaia 29:15; Ezechiel 11:5; Daniel 2:22; Fapte 15:18; Evrei 4:13), şi El cunoaşte nu numai ceea ce este, ci şi ceea ce ar fi putut fi (Proverbe 24:12; Mat. 11:21-23). 122 A se vedea şi capitolele al IV-lea şi V-lea. 58
  • 59. VI. Dumnezeu-Elohim este nu numai Creatorul şi Susţinătorul tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, ci şi Stăpânitorul suveran şi omnipotent123 (Genesa 1:1; Exod 3:14; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 33:6; 94:9; Fapte 17:24; Romani 1:18-21; Efeseni 4:6)124.VII. Toate răspunsurile satisfăcătoare la investigaţia „Unul şi Multiplul”, sau teologie versus triadologie, ţin de paradox, de transcendent şi vor fi date în eschaton, olam ha-Ba. 123 Stăpân: Adonai (ebr.); Despotes (gr). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 124 Vezi şi capitolul Despre creaţie. 59
  • 60. SECŢIUNEA A III-A Capitolul al X-lea DESPRE ACTUL CREAŢIEI ŞI DESPRE RELAŢIA LUI DUMNEZEU CU CREAŢIA SA Tradus din limba ebraică, Maaseh Bereşit înseamnă actul creaţiei. Cu toate acestea, această sintagmă înseamnă mai mult decât atât şi anume, este una dintre cele două ramuri ale misticii evreieşti. În această lucrare, însă, noi nu ne referim la mistica evreiască, ci chiar la actul creaţiei, pe care-l considerăm ca fiind dogmă în felul prezentat mai jos: I. La început, Dumnezeu (Elohim) a găsit potrivit şi plăcut să creeze din nimic125 lumea şi toate lucrurile din ea, vizibile şi invizibile, în şase zile. Elohim-Creatorul le-a creat pe toate, adică Ceruri, Pământ, lume angelică, regn mineral, vegetal, animal (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22a; Isaia 44-45; Psalmul 8:4-8; 82:6; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11 etc.), cele văzute şi cele nevăzute, şi toate erau foarte bune (Genesa 1:31). II. După ce Dumnezeu a făcut toate celelalte creaturi, El a creat omul, bărbat şi femeie, după chipul Său, după asemănarea Sa (Genesa 1:27)126. III. Calitatea Sa de Creator a fost sesizată şi de necredincioşi: Fapte 17:24,25,28. IV. Motivul creaţiei este manifestarea slavei eternei Sale puteri, înţelepciuni şi bunătăţi (Romani 1:20; 11:34-36). V. Dumnezeu (Elohim) este nu numai Creatorul, ci şi Susţinătorul, izvorul sau principiul127, temelia tuturor. „Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile” (Romani 11:34-36). VI. Pe baza creaţiei şi a susţinerii tuturor lucrurilor, văzute şi nevăzute, El este şi Adonai, adică Stăpânitorul lor suveran şi omnipotent (Genesa 1:1; Exod 3:14; 9:29; 20:1-3; Deuteronom 6:4,5; Maleahi 2:10; Iov 31:15; Psalmul 94:9; 103:19; Fapte 17:24; Romani 1:19,20; Efeseni 4:6).VII. În calitatea Sa de Domn suveran, El poate face prin ele, pentru ele şi lor, orice Îi va bine-plăcea (Daniel 4:25,34,35).VIII. Îngerii şi oamenii Îi datorează lui Dumnezeu Creatorul (Elohim) toată închinarea, slujirea şi ascultarea, precum şi orice altceva va voi El să le ceară (I Cronici 29:10-12; Apocalipsa 5:12-14). 125 Sintagma teologică consacrată pentru creaţia din nimic este latinescul ex nihilo. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 126 Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie. 127 Principiu: arche, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 60
  • 61. IX. În pofida faptului că El este Creatorul şi este izvorul sau principiul, temelia tuturor, El este dincolo de creaţia Sa (transcendent) şi totalmente diferit 128 de ea129. X. La creaţie au participat toate Ipostasurile Dumnezeirii, după cum urmează: A. în cadrul creaţiei, opera ad extra, Dumnezeu Tatăl este Tatăl „creator al văzutelor tuturor şi nevăzutelor”, adică al Cerurilor, al Pământului, al lumii angelice, al regnului mineral, vegetal, animal şi al omului, după chipul şi asemănarea Sa (Genesa 1 şi 2; Numeri 16:22; Isaia 45:18, Psalmul 8:4-8; 82:6; 95:4,5; Luca 3:38; Efeseni 3:9; Evrei 12:9; Apocalipsa 4:11). În virtutea creaţiei, Tatăl este Suveran unic şi absolut în Univers (Psalmul 103:19; 145:8,9; I Corinteni 8:6; Romani 11:36); B. Fiul a fost implicat activ în Creaţie: Psalmul 33:6a; Ioan 1:2,3; Coloseni 1:15-17; Evrei 1:2; C. Duhul Sfânt a fost implicat activ în Creaţie şi în desăvârşirea ei: Genesa 1:2; Iov 26:13; 33:4; Psalmul 33:6b; 104:30,31; D. Tatăl „creează prin Fiul şi duce la desăvârşire prin Duhul”130. XI. El a pus omul într-un mediu care nu numai că-L slăveşte pe El (Psalmul 19:1-6), dar, graţie providenţei divine, respectă şi principiul antropic, fiind, deci, creat într- un mod încât să fie absolut benefic omului. Dumnezeu nu a acordat omului o libertate totală (în Univers nu pot exista două fiinţe cu adevărat libere), ci o libertate derivată. Chiar şi creaţia a suferit efectele Căderii în păcat şi se supune principiului entropiei introdus în ea (Romani 8:19-23), aşteptând, însă, eliberarea escatologică din robia stricăciunii, repararea raportului omenire-creaţie (tikun olam, Isaia 11:6-10).XII. Întreaga creaţie este creaţia lui Dumnezeu. Mai mult, o altă faţetă a chipului lui Dumnezeu în om este capacitatea acestuia de a stabili relaţii cu creaţia divină. Credincioşii mesianici au datoria de a o respecta şi întreţine (exemple principiale: Exod 23:4,5,11; Levitic 25:7; Deuteronom 20:19,20; 22:1-4,6,7; 25:4; Matei 12:11)131.XIII. În bunătatea şi dărnicia Sa, Creatorul l-a umplut pe om de haruri şi de bunătăţi; în unele cazuri, acestea au fost date omului, iar în alte cazuri, ele i-au fost doar încredinţate spre administrare, posesorul lor rămânând Dumnezeu. Spre exemplu, omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, şi lucrul acesta nu l-a distrus nici măcar căderea în păcat (v. Genesa 9:6, Romani 11:29).XIV. Există, însă, alte bunuri, pe care Dumnezeu Şi le-a păstrat pentru Sine, iar omul este un administrator132. 128 Sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit” este germanul ganz Andere. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 129 S-a spus: „El este creatorul prin voinţa Sa, dar creaţia nu ţine de esenţa Sa.” 130 Vasile cel Mare. 131 Vezi, de exemplu, Creaţia ca euharistie, de Ioannis Zizioulas. 132 Vezi Secţiunea a IV-a: Despre partea lui Dumnezeu 61
  • 62. Capitolul al XI-lea DESPRE ÎNGERI (MALAKIM; ANGELOLOGIE) Doctrina despre îngeri (malakim), angelologia, a fost una dintre doctrinele care, veacuri la rând, a fascinat minţile oamenilor şi i-a dus spre multe speculaţii. Noi nu ne putem îngădui să ne îndepărtăm de descoperirile Sfintelor Scripturi, astfel încât theologoumena noastră, adică convingerile noastre nedogmatice, sunt următoarele: I. Îngerii sunt fiinţe create (Ps. 148:1-5; Col. 1:16), spirituale (Evr. 1:14; Lc. 24:39). Ei se pot materializa uneori, dar doar pentru perioade scurte de timp şi numai în vederea îndeplinirii unor porunci dumnezeieşti concrete (vezi Genesa 19). II. Ei formează un regn de creaturi superioare oamenilor (Evr. 2:7; II Pet. 2:11; Mat. 26:53; 28:2; II Tes. 1:7). III. O parte din îngeri servesc credincioşilor (Evr. 1:14). IV. Îngeri vor fi judecaţi de credincioşii în Mesia (I Cor. 6:3) întrucât, în starea de slavă, îngerii vor fi inferiori poziţional credincioşilor mântuiţi (Eficient. 1:20,21; Fil. 2:6-9). V. Îngerii sunt asexuaţi (Mat. 22:30) şi nemuritori (Lc. 20:36).VI. Îngerilor nu trebuie să li se aducă închinare (Apoc. 22:9; Col. 2:18).VII. Există două clase de îngeri: cei aleşi (I Tim. 5:21) şi cei căzuţi (II Pet. 2:4; Iuda 6).VIII. După Dionisie Pseudo-Areopagitul, funcţiile şi ierarhiile angelice sunt după cum urmează: Funcţia celor 3 ierarhii Denumirea ierarhiilor cereşti Adorarea Serafimi lui Dumnezeu Heruvimi Tronuri Răspunzătoare Domnii de creaţie Puteri Stăpâniri Răspunzătoare Începătorii de umanitate Arhangheli Îngeri IX. Elaborând funcţiile angelice, se pot spune următoarele: A. Funcţiile îngerilor sfinţi: 1. Îl laudă pe Dumnezeu şi îndeplinesc poruncile Sale (Ps. 103:20;148:2). 2. se bucură de mântuirea oamenilor (Lc. 15:7,10). 62
  • 63. 3. slujesc moştenitorilor mântuirii (Evr. 1:14; I Re. 19:5-8; Dan. 6:22; Ps. 34:7; 91:11,12; Fap. 12:8-11).4. sunt mesagerii lui Dumnezeu către oameni (Gen. 19:1-13; Num. 22:22-35; Mat. 1:20; 2.13,19,20; Lc. 1:11-13,19; Fap. 8:26; 10:3-6; 27:23,24).5. ei îndeplinesc scopurile lui Dumnezeu (II Sam. 24:16; II Re. 19:35; II Cr.. 32:21; Ps. 35:5,6; Mat. 13:41, 49,50; 24:31; Fap. 12:23; Apoc. 7:1,2; 9:15;15:1).6. Legea a fost dată prin îngeri (Fap. 7:53; Gal. 3:19; Evr. 2:2).7. I-au slujit lui Mesia (Mat. 4:11; Lc. 22:43).8. Îl vor însoţi pe Mesia la a doua Sa venire (Mat. 25:31,32; II Tes. 1:7,8).9. Sunt prezenţi la adunările dumnezeieşti (I Cor. 11:10).10. Sunt foarte interesaţi de adevărurile dumnezeieşti şi învaţă, îndeosebi prin intermediul Comunităţilor de credinţă în Mesia (I Pet. 1:12; Ef. 3:10). Pentru îngeri, Universul este o universitate... 63
  • 64. Capitolul al XII-lea DESPRE HA-SATAN ŞI DEMONI (DEMONOLOGIE) Căpetenia căzută a îngerilor, răul pur, este Satan. El şi demonii săi au reprezentat, ca şi îngerii, obiecte ale dorinţei de cunoaştere, călăuze spre superstiţie şi, uneori, chiar de venerare. În cele ce urmează, vom expune theologoumena noastră, deci convingerile noastre ne-dogmatice despre Satan, apoi despre demonii săi.133 I. Etimologic vorbind, termenul evreiesc articulat ha-Satan (I Cr. 21:1; I Pet. 5:8) înseamnă „vrăjmaşul”, iar cel grec, diabolos (Mat. 4:1,5,8), are înţelesul de „acuzator, bârfitor, calomniator”. Satan mai este cunoscut şi sub alte titluri: A. Ispititorul (Mat. 4:3). B. Prinţul demonilor (Mc. 3.22). C. Prinţul acestei lumi (Io. 12:31; 14:30). D. Prinţul puterii văduhului (Ef. 2:2). E. Acuzatorul/Pârâşul (Apoc. 12:10). II. Scopul şi momentul creării lui Satan este o taină. Noi putem doar şti că Dumnezeu nu este în nici un fel autorul păcatului (Hab. 1:13; I Io. 1:5). III. Satan este o creatură angelică, este o căpetenie de îngeri (Mat. 12:24-28; 25:41; Luca 10:18; Efes. 2:2; 6:11-12; Apoc. 9:11; 20:2) care a căzut în păcat 134 (Is. 14:12-17; Ezec. 28:12-18) şi a devenit răul pur. IV. El Îl urăşte pe Dumnezeu şi întreaga Sa creaţie. În calitatea sa de „vrăjmaş”, I Se împotriveşte Celui Preasfânt (Matei 13:39; Marcu 4:15; II Cor. 11:14-15; 2 Tes. 2:9-10; Apoc. 2:10; 3:9). V. Satan a ispitit şi a amăgit prima pereche omenească spre păcat şi spre rău (Gen. 3:6), şi continuă şi astăzi aceste acţiuni malefice (1 Cronici 21:1; Mat. 4:1-9; Ioan 13:2, 27; Fapte 5:3), întrucât scopul său este acela de a fura, de a înjunghia şi de a distruge (Io. 10:10a). VI. Satan stăpâneşte şi controlează lumea care se opune lui Dumnezeu (Iov 9:24; Mat. 4:8-9; Ioan 12:31; 14:30; 16:11; 2 Cor. 4:3-4; Efes. 6:12; 1 Ioan 5:19) şi pe cei pierduţi (Io. 8:44; 12.37-40; Fapte 26:18; II Cor. 4.4; Ef. 2.2,3; II Tes. 2:9,10; II Tim. 2:26).VII. Satan este acuzatorul poporului ales al Celui Preaînalt (Iov 1:6,9; 2:3-5; Apoc. 12:9,10).VIII. Satan are capacitatea de a provoca boli (Luca 13:16; Fapte 10:38). IX. Satan are puterea morţii (Evr. 2:14). 133 După A Systematic Study of Bible Doctrine, de Thomas Paul Simmons. 134 Păcatul săvârşit de Satan este păcatul antecedent, diferit de păcatul săvârşit de Adam, păcatul originar. 64
  • 65. X. Cu toate acestea, toate lucrările lui Satan sunt stăpânite de mâna atotputernică şi suverană a lui Dumnezeu, care foloseşte răul lui Satan pentru a sluji propriei Sale glorii şi a binelui sfinţilor. Ps. 76:10; 2 Cor. 12:7; Efes. 1:11.135 XI. O proastă interpretare a Bibliei, care a fuzionat cu superstiţia, spune că Satan ar fi acum în iad. Este complet eronat, în prezent el încă mai sălăşluieşte în locurile cereşti (Efes. 6:11-12), are acces la Dumnezeu (Iov 1:6) şi este activ pe Pământ (Iov 1:7; I Petru 5:8).XII. Satan va fi legat de Hristos în Adânc pentru perioada mileniului (Apoc. 20:1-7). După cei o mie de ani, el va fi eliberat doar pentru a-şi găsi sfârşitul fiind aruncat în Iazul de foc (Apoc. 20:7-10).XIII. Satan şi îngerii săi vor avea un destin comun, ajungând în iazul de foc pregătit pentru ei (Mat. 25:41). 135 Un bun exemplu în acest caz este căderea şi reabilitarea lui Petru. 65
  • 66. Capitolul al XIII-lea DESPRE PROVIDENŢA DUMNEZEIASCĂ (HAŞGAHAH) Este util să ştim că termenul evreiesc haşgahah a fost tradus în greacă drept pronoia, adică „gândire înainte” în latină providentia, iar în limba română s-a consacrat atât prin „pronia cerească”, precum şi prin „providenţa dumnezeiască”. Iar dacă a cunoaşte cele de mai sus este util, a te încrede în Providenţa dumnezeiască atrage trăirea unei vieţi de mari bucurii şi alinări!... Să vedem împreună la ce anume se referă această Providenţă dumnezeiască. I. În puterea şi înţelepciunea Lui infinită, Elohim, Creatorul tuturor lucrurilor, are la dispoziţie şi guvernează în mod direct toate lucrurile şi creaturile Sale (Evrei 1:3; Iov 38:11; Isaia 46:10,11; Psalmul 135:6), de la cele mai mici până la cele mai mari (Matei 10:29-31) prin providenţa Lui preasfântă şi înţeleaptă, până la scopul pentru care au fost create, în conformitate cu precunoaşterea Lui infailibilă şi cu liberul şi neschimbabilul sfat al voii Sale. II. Scopul pentru care au fost create este acela de a lăuda slava înţelepciunii, puterii, dreptăţii, bunătăţii infinite şi milei Lui (Efeseni 1:11).III. Deşi în relaţie cu precunoaşterea şi decretul lui Dumnezeu, Întâia cauză, toate lucrurile se întâmplă în mod infailibil şi imuabil (Fapte 2:23), pentru ca nimic să nu aibă loc întâmplător sau fără providenţa Lui (Proverbe 16:33), totuşi, prin aceeaşi providenţă, El a poruncit căderea conform cu natura cauzelor secundare, fie în mod necesar, liber sau contingent (Genesa 8:22). Dintre cauze am putea enumera „legile naturii”, „legea cauzei şi efectului”, legile economiei de piaţă etc.IV. În providenţa Sa, Dumnezeu se foloseşte de mijloace (Fapte 27:31,44; Isaia 55:10,11). Totuşi, El este liber să lucreze şi fără ele (Osea 1:7), deasupra lor (Romani 4:19-21), şi împotriva lor (Daniel 3:27), după cum Îi place.V. Puterea nemărginită, înţelepciunea fără hotar şi bunătatea infinită ale lui Dumnezeu se manifestă într-atât în providenţa Lui, încât hotărârea sfatului Său se extinde chiar şi asupra primei căderi, şi asupra tuturor celorlalte acţiuni păcătoase, atât ale îngerilor cât şi ale oamenilor (Romani 11:32-34; II Samuel 24:1; I Cronici 21:1); şi asta nu printr-o simplă permisiune, ci printr-o formă de permisiune în care El a inclus limitele cele mai puternice şi mai înţelepte şi alte mijloace pentru îngrădirea şi controlarea păcatului (II Regi 19:28; Psalmul 76:10). Aceste limitări diferite au fost rânduite de Dumnezeu pentru ca în final să se împlinească scopurile Sale finale (Genesa 50:20; Isaia 10:6,7,12). Aceasta are loc în aşa fel încât păcătoşenia faptelor lor provine numai de la creaturi, şi nu de la Dumnezeu, care, fiind preasfânt şi neprihănit, nici nu este şi nici nu poate fi autorul păcatului sau de acord cu păcatul (Habacuc 1:13; Psalmul 50:21; I Ioan 2:16). 66
  • 67. VI. Dumnezeul cel preaînţelept, drept şi plin de har trebuie deseori să Îşi lase copiii să fie supuşi ispitelor şi răutăţii inimilor lor, să îi pedepsească pentru păcatele lor din trecut (Evrei 12:6), sau să le descopere puterea ascunsă a stricăciunii şi înşelătoriei inimilor lor, pentru ca ei să fie smeriţi; şi pentru a-i aduce la o dependenţă mai apropiată şi mai constantă de ajutorul Lui; şi pentru a-i face mai veghetori cu privire la viitoarele ocazii de păcătuire; şi pentru alte scopuri sfinte şi drepte (II Cronici 32:25,26,31; II Corinteni 12:7-9). Aşa că orice ar veni asupra copiilor lui Dumnezeu, este prin planul Lui, spre slava Lui, şi spre binele lor (Romani 8:28).VII. Pe oamenii răi şi păcătoşi îi orbesc şi îi împietresc păcatelor lor (Romani 1:24- 26,28; 11:7,8): de la aceştia Dumnezeu Şi-a luat harul prin care ei ar fi putut fi luminaţi în înţelegerea lor şi atinşi în inimă (Deuteronom 29:4); uneori le sunt luate şi darurile pe care aveau (Matei 13:12) şi sunt expuşi situaţiilor în care stricăciunea din inimile lor provoacă păcatul (Deuteronom 2:30; II Regi 8:12,13. Când au ocazia de a păcătui, păcătoşii vor acţiona în consecinţă.) Apoi sunt daţi pe mâna poftelor lor, ispitelor lumii, şi a puterii lui Satan (Psalmul 81:11,12; II Tesaloniceni 2:10-12). Aceste lucruri au ca şi consecinţă împietrirea lor suplimentară, prin aceleaşi mijloace pe care Dumnezeu le foloseşte pentru cercetarea altora (Exod 8:15,32; Isaia 6:9,10; I Petru 2:7,8).VIII. Providenţa lui Dumnezeu se extinde, în general, peste toate creaturile; totuşi, într- un mod mai special se îngrijeşte de comunitatea Sa de credincioşi (qehilah) şi face toate lucrurile spre binele acesteia (I Timotei 4:10; Amos 9:8,9; Isaia 43:3-5). 67
  • 68. Capitolul al XIV-lea DESPRE OM (ADAM; ANTROPOLOGIE) Coroana creaţiunii lui Dumnezeu, se spune adesea în cercurile de credincioşi biblici, este omul. Cu toate acestea, se pare că nimeni nu a distrus creaţiunea dumnezeiască mai bine decât această făptură plămădit de Dumnezeu... I. În ceea ce priveşte apariţia omului, noi suntem monofiletişti, credem cu tărie într- o singură linie de descendenţă, alcătuită din proto-părinţii Adam şi Eva. II. Adam nu a fost o maimuţă ominizată printr-o serie de mutaţii genetice, ci a fost creat de Dumnezeu în mod direct şi nemijlocit (Iov 10:8). Partea materială a omului este creată din ţărână, iar partea sa imaterială, adică duhul136 şi sufletul137 său erau create după chipul138 şi asemănarea139 lui Dumnezeu (Genesa 1:26,27).III. Adam a fost creat după chipul lui Dumnezeu, în cunoştinţă, dreptate, neprihănire şi sfinţenie adevărată (Eclesiastul 7:29a; Genesa 1:26), fără păcat (impecabil), înzestrat cu o natură raţională, cu inteligenţă, cu voinţă, cu capacitatea de auto- determinare, cu responsabilitate morală faţă de Dumnezeu (Genesa 2:7,15-25; Iacov 3:9) şi cu demnitate140, iar Eva a fost plăsmuită din Adam (Gen. 2:22).IV. Adam cel creat şi Eva cea plăsmuită au fost puşi în Gan Eden, grădina desfătărilor paradisiace (Gen. 2:8-15). Aşadar, noi credem că a existat un singur centru genic din care, în urma izgonirii (Gen. 3:23) omenirea s-a răspândit peste tot în lume, în diferite faze.V. După căderea în păcat, faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman, în sufletul căruia s-au înscris structuri, funcţii, norme şi valori, devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii.VI. Intenţia lui Dumnezeu în crearea omului a fost ca acesta să-şi trăiască viaţa conform voii Sale, adică slăvindu-L pe Dumnezeu şi bucurându-se de comuniunea fericită cu El (Isaia 43:7; Coloseni 1:16; Efeseni 2:10; Apocalipsa 4:11). 136 Duh: ruach, ebr; pneuma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 137 Suflet: nefeş, ebr.; psuche, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 138 Chip: ţelem, ebr.; eikon, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 139 Asemănare: demuth; gr., homoioma, gr. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 140 „Demnitatea omului este extrinsecă... nu inerentă; ea nu există în şi prin ea însăşi. Demnitatea omului este una derivată, dependentă şi primită.” R.C. Sproul, Doctrinele harului, Multimedia, Arad, 2002, p. 26. 68
  • 69. VII. În starea sa iniţială de inocenţă, omul avea legea lui Dumnezeu scrisă în inima sa (Romani 2:14,15) şi avea puterea de a o împlini şi de a nu păcătui 141. Totuşi, i s-a dat şi posibilitatea de a încălca legea, fiind lăsat în libertatea voinţei sale, care a fost supusă schimbării (Genesa 3:6; Iacov 1:14).VIII. Pe lângă legea scrisă în inima sa şi puterea de a nu păcătui, omului i s-a dat porunca de a nu mânca din pomul cunoştinţei binelui şi răului (Geneza 2:17). Atât timp cât respecta porunca, omul era fericit în comuniunea sa cu Dumnezeu şi stăpânea toate celelalte creaturi (Genesa 1:26,28). 141 Posse non pecare (putea să nu păcătuiască, lat.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 69
  • 70. Capitolul al XV-lea DESPRE VOINŢA LIBERĂ În teologia creştină mai ales, certurile dintre cei care susţin că omul are voinţăliberă şi cei care susţin orice altă variantă, sau chiar că omul nu ar avea această voinţăliberă, par interminabile. Convingerile noastre vizavi de acest subiect sensibil sunt expusemai jos.I. Omul fusese creat de Dumnezeu nu numai inocent, dar şi având o voinţă liberă şi o putere firească, naturală, de a acţiona conform alegerilor făcute. Această voinţă nu era forţată sau determinată prin vreo necesitate naturală să săvârşească binele sau răul (Matei 17:12; Iacov 1:14; Deuteronom 30:19).II. În acea stare de inocenţă omul avea libertatea şi puterea să voiască şi să înfăptuiască ceea ce era bun şi plăcut lui Dumnezeu. Totuşi, în această stare omul avea posibilitatea de a fi schimbat, pentru a se permite astfel căderea (Eclesiastul 7:29; Genesa 3:6).III. Prin căderea în starea de păcat, omul a pierdut toată capacitatea voinţei sale de a alege şi de a face vreun lucru bun care este asociat cu mântuirea (Romani 5:6; 8:7). Astfel, omul firesc, natural, fiind deja împotrivitor binelui şi mort în păcat (Efeseni 2:1,5) nu este capabil prin propria sa putere să se convertească pe sine, nici să se pregătească pentru aşa ceva şi nici măcar s-o dorească (Ioan 1:12,13; 6:44; Tit 3:3-5).IV. Când Dumnezeu converteşte un păcătos şi îl transferă în starea de har, El îl şi eliberează de robia păcatului, starea firească în care se găsea acesta (Coloseni 1:13; Ioan 8:36). Apoi, Dumnezeu îi dă, numai prin harul Său, capacitatea de a dori şi de a înfăptui liber ceea ce este bun din punctul de vedere spiritual (Filipeni 2:13). Stricăciunea va continua să rămână în el şi el nu va putea îndeplini perfect binele, nici nu va putea dori numai binele. Voinţa sa va mai fi îndreptată şi spre ceea ce este rău (Romani 7:15,18,19,21,23)142.V. Această voinţă a omului va fi făcută perfectă şi pentru totdeauna liberă în vederea binelui doar în starea de slavă (Efeseni 4:13)143.142 Vezi şi capitolul Despre om – Antropologie.143 Se poate spune că omul a trecut de la starea edenică posse non pecare (putea să nu păcătuiască), lastarea telurică non posse non pecare (nu poate să nu păcătuiască), pentru ca în Ceruri să ajungă la nonposse pecare (nu poate să păcătuiască). 70
  • 71. Capitolul al XVI-lea DESPRE PĂCAT (KHET; HAMARTOLOGIE) Ce este mai caracteristic pentru om decât păcătoşenia sa?... O spunem cu cel mai profund regret: nimic. Şi ce este cel mai adesea ignorat? Răspunsul, rostit cu acelaşi regret profund, este identic... În cele ce urmează, prezentăm dogma despre păcat, denumit în ebraică khet, şi în teologia creştină hamartologie: I. Protopărinţii omenirii, Adam şi Eva, nu au ascultat de voia revelată şi de Cuvântul lui Dumnezeu. Satan, căzut în păcatul antecedent, a folosit subtilitatea şarpelui pentru a o amăgi pe Eva, iar apoi, prin ea, l-a sedus pe Adam care, fără a fi constrâns, a încălcat cu voia legea creaţiei lor şi porunca ce le-a fost dată, mâncând din fructul interzis (Genesa 3:12,13; II Corinteni 11:3), pe care Dumnezeu, conform voii Lui sfinte şi înţelepte, l-a creat spre slava Sa. Acesta a fost păcatul originar. II. Păcatul este lipsa de conformitate faţă de legea morală a lui Dumnezeu în natură, atitudine, motivaţie, gând, cuvânt, faptă.III. Căderea în păcat a avut o multitudine de consecinţe tragice: A. prin păcatul său de neascultare, omul a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă; B. a fost despărţit şi înstrăinat 144 de Dumnezeu (Isaia 59:2), de sine şi de semenii săi; C. a intrat sub incidenţa sfintei mânii dumnezeieşti (Romani 1:18); D. Separat de harul dumnezeiesc, omul a pierdut o parte din darurile excelente cu care-l înzestrase Creatorul (Romani 3:10 etc.), a pierdut asemănarea cu Dumnezeu, dar a păstrat în el145 nişte vestigii deteriorate ale chipului Său146 (Fapte 14:16,17; 17:25-29; Romani 2:14-16); E. a atras asupra sa moartea spirituală şi fizică (Efeseni 2:1,5); F. omul nu numai că a decăzut din starea sa iniţială de inocenţă, ci a şi a preluat în sine Păcatul ca principiu energizant al vieţii sale (Romani 7), starea de păcătoşenie, fiind corupt în toate facultăţile şi părţile sufletului şi ale trupului (Tit 1:15; Genesa 6:5; Ieremia 17:9; Romani 3:10-19; Efeseni 4:18); 144 S-a alienat de Dumnezeu (alienare, lat., înstrăinare). Vezi tratarea paulinică a relaţiei dintre păcat- alienare şi reconciliere-mântuire, îndeosebi din Epistola către coloseni, 1:21. 145 În Apologeticum 17:6, Tertullian spunea: “Anima naturaliter christiana”, adică sufletul este în mod natural creştin sau, altfel spus, ficare suflet este înzestrat cu o cunoaştere de Dumnezeu şi această cunoaştere nu poate fi niciodată complet eradicată. 146 Imago Dei (lat.): chipul lui Dumnezeu. 71
  • 72. G. Robia Păcatului: în această stare de păcătoşenie, omul a devenit incapabil să aleagă sau să facă ceea ce este plăcut lui Dumnezeu, şi este rob al Păcatului, complet înclinat şi pornit spre rău (Romani 5:6; 8:7; Coloseni 1:21; Isaia 26:12; Psalmul 94:11; Ioan 3:27; 6:44,65; 8:34; 15:5; Romani 6:17,20). Din capabil să nu păcătuiască, omul a devenit incapabil să nu păcătuiască (I Re. 8:46; Eclesiastul 7:20). IV. Din acest principiu al Păcatului, această stare de păcătoşenie, originează toate păcatele propriu-zise147 (Iacov 1:14,15; Matei 15:19; Marcu 7:21; Galateni 5:17- 21). V. Fără a avea puterea care să-i permită convertirea şi restaurarea, omul era iremediabil pierdut (Genesa 2:16,17; 3:1-19; Ioan 3:36; Romani 3:23; 6:23; 7:17- 23; I Corinteni 2:14; Efeseni 2:1-3; I Timotei 2:13,14; I Ioan 1:8; Tit 3:3,4; Ioan 6:44). VI. Mai mult, întrucât toţi oamenii au fost în Adam, vina păcatului său a fost imputată şi natura sa viciată de păcat şi degenerată (sarx, gr.) s-a transmis tuturor oamenilor din toate epocile (Genesa 5:3; I Corinteni 15:21,22,45,49; Romani 5:12-19). De la Căderea în păcat, oamenii au fost concepuţi în păcat (Psalmul 51:5; Iov 14:4), având natura de copii ai mâniei (Efeseni 2:1-3), robi ai păcatului (Romani 6:17,20), supuşi morţii (Romani 6:20; 5:12), şi tuturor celorlalte nenorociri, spirituale, temporale şi eterne (iazul de foc) (Matei 25:41,46).VII. În pofida faptului că omul păcătuieşte din cauza principiul Păcatului care-i energizează viaţa, a naturii păcătoase (sarx, gr.) care este în el, totuşi el va fi tras la răspundere şi judecat ca responsabil pentru fiecare atitudine, motivaţie, gând, cuvânt şi faptă păcătoasă săvârşită (Romani 14:12; Matei 12:36; II Corinteni 5:10; Evrei 9:27). Vestigiile rămase în om după căderea sa în păcat, chipul divin (chiar dacă deteriorat), sunt suficiente pentru a-i demonta acestuia orice argumentaţie justificativă şi pledoarie defensivă (Romani 1:20,21; Fapte 17:27).VIII. Astfel, toţi oamenii sunt păcătoşi şi degeneraţi prin natură, prin alegere şi prin proclamaţie divină (Psalmul 14:1-3; 49:7-10; 53:3; Isaia 48:8; 64:6; Ieremia 17:9; Romani 3:9-18,23; 5:10-21). 147 În unele teologii, există păcate capitale, din care decurg alte păcate. Le redăm aici împreună cu opusurile lor, virtuţile capitale: mândria/umilinţa, avariţia/dărnicia, pofta sexuală/castitatea, mania/blândeţea, lăcomia/cumpătarea, invidia/dragostea, trândăvia/hărnicia. 72
  • 73. SECŢIUNEA A III-A DESPRE RĂSCUMPĂRAREA OMULUI (GEULAH) Capitolul al XVII-lea DESPRE LEGĂMÂNTUL LUI DUMNEZEU ŞI LEGISLAŢIA SA148 Această secţiune va trata răscumpărarea omului, denumită în ebraică geulah. Această răscumpărare are faţete multiple, după cum vom vedea mai jos: I. Distanţa dintre Dumnezeu-Creatorul 149 şi creatură este aşa de mare încât, deşi creaturile înzestrate cu raţiune Îi datorează lui Dumnezeu ascultare, întrucât este El este Creatorul, susţinătorul şi suveranul150 lor, totuşi ele n-ar fi putut niciodată obţine cadoul vieţii fără vreo condescendenţă voluntară din partea lui Dumnezeu (Luca 17:10; Iov 35:7,8), pe care El a găsit cu cale să o exprime sub forma unui legământ. II. Înainte de căderea omului în păcat, Dumnezeu a găsit cu cale să facă un legământ de har (Genesa 2:17; Galateni 3:10; Romani 3:20,21; Apocalipsa 13:8) prin care El oferă în mod gratuit păcătoşilor viaţa şi mântuirea prin Yeşua ha-Maşiyach, cerându-le credinţa în El pentru mântuirea lor (Romani 8:3; Marcu 16:15,16; Ioan 3:16); şi promiţând să dea Duhul Său cel Sfânt tuturor celor ce se pocăiesc şi cred (Ezechiel 36:26,27; Ioan 6:44,45; Psalmul 110:3).III. Acest legământ este revelat în Evanghelie; mai întâi lui Adam, prin promisiunea mântuirii prin sămânţa femeii 151 ; şi apoi, prin profeţii mesianice şi legăminte ulterioare, a ajuns până la descoperirea sa deplină din Legământul Înnoit (Evrei 1:1; I Corinteni 10:6,11; Romani 15:4). Legământul de har152 făcut cu omul are ca temelie legământul etern răscumpărător făcut între Tatăl şi Fiul (Evrei 13:20) cu privire la răscumpărarea153 celor aleşi (II Timotei 1:9; Tit 1:2). 148 A nu se confunda cu Covenantal nomism, elaborat de E.P. Sanders. 149 Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator: Elohim. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 150 Stăpânitor suveran: Adonai. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 151 „Protoevanghelia” din Genesa 3:15. 152 Legământ de har: foedus gratiae (lat.). 153 Răscumpărare: geulah (ebr.). Cel care acţionează ca răscumpărător este, conform Torei, Goel, ruda cea mai apropiată, care are drept de răscumpărare. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 73
  • 74. IV. Numai în virtutea harului acestui legământ este posibil ca toţi aceia dintre urmaşii lui Adam, care au căzut şi au fost mântuiţi, să obţină viaţa eternă şi binecuvântata nemurire. Această imensă binecuvântare a mântuirii este realizabilă şi aplicabilă datorită faptului că, în starea decăzută de acum, omul este total incapabil de a fi acceptat de Dumnezeu în aceiaşi termeni în care era Adam în starea lui de inocenţă (Evrei 11:6,13; Romani 4:1,2; Fapte 4:12; Ioan 8:56). V. Întreaga Creaţiune demonstrează nu numai purtarea de grijă a lui Dumnezeu, divina providenţă, ci şi faptul că El a creat şi susţine toate conform unor legi ale Sale (Isaia 40:26; I Corinteni 14:33a). VI. Nu numai Creaţiunea inanimată are legi pe baza cărora există şi funcţionează, ci şi omul: atunci când Elohim-Creatorul l-a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa, El a scris în inima acestuia o lege universală de ascultare: Romani 2:14,15.VII. De-asemenea, Elohim i-a dat omului şi o poruncă particulară, aceea de a nu mânca din fructul pomului cunoştinţei binelui şi răului (Genesa 1:27; Eclesiastul 7:29).VIII. Aceste acţiuni dumnezeieşti arată că Creatorul l-a însărcinat pe Adam şi pe toţi urmaşii săi la o ascultare personală, deplină, exactă şi perpetuă (Romani 10:5). YHWH-Elohim l-a înzestrat cu puterea şi capacitatea de a respecta poruncile, i-a promis viaţa dacă le va împlini, şi l-a avertizat că va muri în cazul în care le va încălca154 (Galateni 3:10-12). IX. După Căderea sa în păcat, omul a mai păstrat o cunoaştere155 a modalităţii de „re- legare” a sa de Dumnezeire. Modalitatea „re-legării” conţinea în sine sacrificiile (vegetale, animale sau umane), sacrificanţii (indivizi, capi de familie, căpetenii de triburi, regi şi/sau sacerdoţi-preoţi), spaţiul sacrificial (crâng, altar, tabernacol, templu), sacrul (lucruri pure ritualiceşte) şi festivităţile ocazionate de aducerea sacrificiilor (ospeţe sau chiar zile de sărbătoare). Acestea există doar pentru că înainte de întemeierea lumii Creatorul şi Mântuitorul pregătise toate: A. sacrificiile care să-L „îmbuneze” pe YHWH urmau să fie posibile numai pentru că înainte de întemeierea lumii avusese deja loc un Sacrificiu (Romani 3:25; Evrei 9:26; I Petru 1:19,20; Apocalipsa 13:8); B. sacrificanţii puteau aduce jertfe numai pentru că urma să existe un Sacrificant (Matei 20:28; Galateni 2:20; Tit 2:14; Evrei 9:12); C. spaţiul sacrificial urma să existe numai pentru că, în timp, urma să existe o Golgotha şi o ieşire în afara taberei/cetăţii (Exod 29:14; Levitic 4:11,21; 9:11; 16:27; Numeri 19:3; Evrei 13:11-13); D. sacralizările şi consacrările erau cerute pentru că YHWH era sfânt şi El urma să ceară poporului Său să fie sfânt (Exod 19:6; Levitic 11:44; 20:26; Deuteronom 7:6); E. festivităţile prefigurau odihna în El şi banchetul mesianic (Genesa 14:18; Isaia 25:6; Apocalipsa 19:9). X. Răscumpărarea şi mântuirea omului apare în Protoevanghelia din Genesa 3:15, şi capătă o formă mai concretă în legământul noahic, prin aşa-numitele legi noahice: 154 Legământul faptelor: foedus operum (lat.) 155 Această cunoaştere, chiar dacă vagă, era atât intuitivă, cât şi predată prin tradiţia orală. Lucrul acesta se vede atât din mărturiile biblice anterioare dării Legii pe Muntele Sinai, cât şi din studiul multor grupuri etnice şi populaţii de pe Glob. Diferitele studii de antropologie culturală şi religioasă confirmă aceasta. 74
  • 75. A. Înfăptuirea dreptăţii (datoria de a institui un sistem de legi); B. Interdicţia de a huli (inclusiv de a depune mărturie strâmbă); C. Interdicţia idolatriei; D. Interdicţia incestului (inclusiv a adulterului şi a altor delicte sexuale); E. Interdicţia de a ucide; F. Interdicţia de a fura; G. Interdicţia de a mânca din carnea unui animal viu (adică interzicerea cruzimii sub toate formele sale).XI. Cartea Genesei lasă să se întrezărească prefigurări ale Celor Zece Porunci din Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22: pentru referinţa la prima şi a doua poruncă vezi Genesa 35:1-4; a patra, Genesa 2:1-3; a cincea, Genesa 9: 20-27; a şasea, Genesa 4:8-11; a şaptea, Genesa 39:7-9; 19:1-10; a opta, Genesa 44:8; a noua, Genesa 12:11-20; 20:1-10; şi a zecea, Genesa 27.XII. Ulterior în istoria mântuirii156 Dumnezeu a dat ansamblul legislaţiei mozaice157, revelând israeliţilor şi, prin ei, omenirii, voia divină şi sistematică cu privire la modul de re-legare de Dumnezeu, de închinare şi mântuire. El este structurat din următoarele elemente: A. „Legea morală” 158 , adică Cele Zece Porunci sau Decalogul 159 care cuprindea reguli pentru o viaţă sfântă (Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1- 22), scrise pe două table de piatră (Exod 24:12; 31:18; 32:15,16; 34:1,4,28,29; Deuteronom 5:22): 1. Cu degetul Său, Dumnezeu Însuşi a gravat Decalogul pe două table de piatră ce trebuiau să fie păstrate înăuntrul chivotului 160 din sanctuar (Exod 31:18; Deuteronom 10:2). 2. Cele Zece Porunci reflectau perfect caracterul lui YHWH-Elohim, materializează legea care, iniţial, fusese scrisă în inima omului, şi consemnează regula perfectă a unei relaţii drepte cu El161. B. Legea civilă, aceasta tratând despre viaţa legală şi socială a lui Yisrael ca naţiune (Exod 21:1-23:33); C. Legea ceremonială, care stipula forma şi ritualul închinării Yisraelului înaintea lui YHWH, inclusiv sistemul sacrificiilor (Exod 24:12-31:18; cartea Levitic); ea conţinea legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte; D. Legea morală şi cea ceremonială erau un mare har dăruit omului păcătos, prin care Dumnezeu îi acorda şansa conştientizării păcatului, a mărturisirii şi a ispăşirii lui;156 În teologie, sintagma „Istoria mânturii“ este consacrată prin termenul german Heilsgeschichte.157 Torat Moşe, adică Legea lui Moşe, se găseşte în cărţile Exod-Deuteronom. Acestea conţin Taryagmiţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive.158 Nu că celelalte legi date de Dumnezeu ar fi fost amorale.159 Cele Zece Porunci sau Decalogul: Aseret ha-Dibrot (ebr.).160 Chivotul: aron qodeş (ebr.).161 Pe această bază se putea spune despre Enoch că umbla cu Dumnezeu, despre oamenii din Sodoma căerau răi, sau despre cei din Genesa, 20:4,6 că erau un neam nevinovat. 75
  • 76. E. Legile civile ale Yisraelului şi cele ceremoniale, care reglementau slujbele din sanctuar au fost scrise de Moşe în „Cartea legii” şi aşezate lângă chivotul legământului lui YHWH... ca martoră împotriva ta” (Deuteronom 31:26)”162; F. Din alt punct de vedere, în Sfânta Scriptură, prin Torah se înţeleg fie Cele Zece Porunci (Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22), fie Torat Moşe, adică legislaţia mozaică ca un tot unitar (vezi Deuteronom 4:44; 29:20; 30:10; Ios. 1:7,8; Ezra 3:2; Neemia 8:8; Luca 24:44; Fapte 28:23), fie întregul Tanakh163; G. Prin apariţia şi acceptarea acestei legislaţii (Exod 24:3-8), din punctele de vedere politic şi social Yisrael înceta a mai fi o gloată pestriţă de fugari şi devenea o naţiune.XIII. Torah este de folos ca regulă de viaţă, instruindu-ne în diferite privinţe: A. revelează perfecţiunea lui Dumnezeu şi perfecţiunea ascultării lui Mesia; B. revelează voia lui Dumnezeu şi datoria noastră de a ne sfinţi: Torah este etalonul suprem al sfinţeniei şi standardul după care măsurăm progresul sau regresul nostru în sfinţenie; C. pe baza Torei conştientizăm mai bine stricăciunea naturii noastre, a inimilor şi vieţilor noastre, ceea ce va rezulta într-o umilinţă mai accentuată şi o ură mai intensă împotriva păcatului (Romani 3:20; 7:7-25); D. Torah ne este utilă pentru a ne scuti de anumite consecinţe ale păcatelor care, în viaţa aceasta, se vor concretiza în necazuri; deşi suntem eliberaţi de blestem, totuşi rămânem supuşi consecinţelor acestuia.162 „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua aşaptea are un comentariu pertinent: „Ori de câte ori păcătuiau, acest ‚martor’ condamna acţiunile lor şi aprevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu (Deuteronom, 31:25,26). ...Aceste legisuplimentare au fost cunoscute ca fiind ‚Cartea legii lui Moşe’ (Iosua, 8:31; Neemia, 8:1, II Cronici, 25:4)sau, simplu, ‚legea lui Moşe’ (II Regi, 23:25; II Cronici, 23:18).”163 Cărţile „Vechiului Legământ”, Daniel, 9:10-13. 76
  • 77. Capitolul al XVIII-lea DESPRE RELAŢIA DINTRE LEGE/TORAH ŞI EVANGHELIA HARULUI164 Un aspect deosebit de important din răscumpărarea de către Dumnezeu a omului pierdut este constituit de relaţia dintre Torah, termen care semnifică „Învăţătura normativă” şi a fost tradusă prin Lege, şi evanghelia harului, revelată de cărţile Legământului Înnoit. Mai jos prezentăm convingerile noastre despre acest subiect: I. Mântuirea este în întregime un dar al harului divin, însuşită prin credinţă, nu prin faptele Legii 165 (Efeseni 2:8,9). Prin faptele lor bune, importante sau insignificante, multe sau puţine, de o calitate morală superioară sau mai slabă, credincioşii mesianici nu sunt declaraţi drepţi de către Torah/Lege, ea nu le poate oferi mântuirea (Romani 6:14; Galateni 2:16; Romani 8:1; 10:4). Faptele bune şi ascultătoare sunt rodul mântuirii prin Mesia (Efeseni 2:10; Tit 3:5). Cei care încearcă să ţină Torah pentru a fi declaraţi drepţi şi mântuiţi vor constata o mai adâncă robie faţă de păcat (Romani 3:20). II. Cu toate acestea, în toată Scriptura Legea şi Evanghelia se întreţes în mod perfect armonios (Matei 5:16-20; Efeseni 2:8-10; II Petru 1:3-11).III. Legea şi Evanghelia înainte de Sinai: A. După ce Adam şi Eva au căzut în păcat, ei au experimentat sentimente noi, ca vinovăţia şi teama, şi au conştientizat nevoi (Genesa 3:10). Dumnezeu a răspuns nevoilor lor nu prin anularea Legii care-i condamna, ci vestindu-le Evanghelia ce avea să-i readucă în comuniune şi ascultare de El (Genesa 3:15). Evanghelia promitea răscumpărarea prin „sămânţa femeii”, care urma să vină într-o zi şi să triumfe asupra răului (Genesa 3:15). Sistemul jertfelor învăţa că iertarea poate fi obţinută numai prin vărsarea sângelui, prezentând ca tip ceea ce moartea Mântuitorului era ca antetip. Crezând că animalul sacrificat simbolizează moartea ispăşitoare a Mântuitorului în folosul lor, ei au obţinut iertarea de păcat. Ei au fost mântuiţi prin har; B. Această promisiune a Evangheliei a fost centrul legământului cel veşnic al harului lui Dumnezeu oferit omenirii (Genesa 12:1-3; 15:4,5; 17:1-9; Evrei 13:20). Ea era strâns legată de ascultarea de Legea lui Dumnezeu (Genesa 18:18,19; 20:4,5). Chezăşia legământului lui Dumnezeu a fost Fiul lui Dumnezeu care, ca punct central al Evangheliei, a fost Mielul care a fusese junghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13:8). Harul lui Dumnezeu, deci, pregătise jertfa ispăşitoare şi mântuirea înainte de întemeierea lumii. 164 Acest capitol extrage in extenso din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea. 165 Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. 77
  • 78. IV. Legea şi Evanghelia la Sinai: A. Există o strânsă legătură între Decalog şi Evanghelie. Preambulul Legii, de exemplu, se referă la Dumnezeu ca Răscumpărător 166 (Exod 20:1). Şi, după proclamarea Celor Zece Porunci, Dumnezeu i-a învăţat pe israeliţi să înalţe un altar şi să înceapă aducerea de jertfe care aveau să descopere harul Său mântuitor; B. Pe Muntele Sinai, Dumnezeu a dat lui Moşe o mare parte a legii ceremoniale ce se ocupa cu construirea sanctuarului, locul unde avea să locuiască Dumnezeu cu poporul Său, să Se întâlnească cu ei pentru a le împărţi binecuvântările Sale şi a le ierta păcatele (Exod 24:9-31:18). Această dezvoltare a sistemului simplu al jertfelor ce existase mai înainte de Sinai prefigura lucrarea de mijlocire a lui Mesia pentru răscumpărarea păcătoşilor şi apărarea autorităţii şi sfinţeniei Legii lui Dumnezeu; C. Şekhinah, slava prezenţei lui Dumnezeu era în Sfânta Sfintelor din sanctuarul pământesc, deasupra capacului ispăşirii al chivotului în care erau păstrate Cele Zece Porunci. Jertfele de sânge arătau tipologic spre moartea ispăşitoare a lui Mesia, care avea să elibereze rasa umană de sub condamnarea Legii167; D. Decalogul, gravat pe două table de piatră, a fost aşezat înăuntrul chivotului, legile ceremoniale împreună cu rânduielile civile pe care Dumnezeu le-a dat au fost scrise în „cartea legii”, şi pusă „lângă chivotul legământului Domnului… ca martoră împotriva ta” (Deuteronom 31:26). Ori de cîte ori păcătuiau, acest „martor” condamna acţiunile lor şi a prevăzut, în mod amănunţit, cerinţele împăcării cu Dumnezeu. De la Sinai şi pînă la moartea lui Adonai Mesia, păcătoşii, călcători ai Decalogului, găseau curăţare, iertare şi nădejde prin credinţa în Evanghelia reprezentată tipologic de către serviciile sanctuarului, prevăzute de legea ceremonială. IV. Mesia şi Legea: A. Adonai Mesia a avut cea mai înaltă consideraţie pentru Torah. În calitate de marele „EU SUNT”, El personal a rostit de pe Sinai Legea morală a Tatălui (Ioan 8:58; Exod 3:14). O parte a misiunii Sale pe Pământ a fost „să vestească o Lege mare şi minunată” (Isaia 42:21). Un pasaj din Psalmi, pe care cărţile Legământului Înnoit îl aplică la Mesia, arată cu claritate atitudinea Sa faţă de Lege: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40:8; conf. Evrei 10:5,7); B. Adonai Mesia Însuşi nu a desfiinţat Legea, nu a abrogat-o, ci a împlinit-o şi a întărit-o printr-o viaţă de ascultare (Matei 5:17-19; Romani 3:31). El a afirmat categoric faptul că marele obiectiv al Legii lui Dumnezeu trebuie să fie totdeauna păstrat în adâncurile fiinţei omeneşti: „Să iubeşti pe YHWH Elohim al tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Matei 22:37,38). El dorea ca urmaşii Săi să se iubească unii pe alţii nu cu o iubire egoistă sau sentimentală, ci cu o iubire altruistă, jertfitoare, de tip khesed, agape, aşa cum El Însuşi Îşi iubise ucenicii. Când un credincios mesianic îşi iubeşte166 Răscumpărător: goel (ebr.).167 Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 78
  • 79. confraţii aşa cum l-a iubit Mesia, el ascultă de „porunca nouă” dată de Mesia (Ioan 13:34; 14:15; 15:10,12; I Ioan 2:3). Această nouă poruncă nu înlocuieşte Decalogul, ci exemplifică dragostea divină; C. Astfel, Adonai Mesia a venit nu numai să răscumpere pe om, ci să apere autoritatea şi sfinţenia Legii lui Dumnezeu, prezentând măreţia şi slava ei înaintea oamenilor şi dându-le un exemplu al modului în care să se comporte faţă de ea.VI. Legea şi Evanghelia după crucificarea lui Mesia. Moartea lui Mesia a confirmat valabilitatea veşnică a Legii morale, şi a împlinit legea ceremonială în cea mai mare parte a sa. A. Legea ceremonială.168 B. Decalogul şi crucificarea lui Mesia. 1. Moartea lui Adonai Mesia a întărit autoritatea Celor Zece Porunci. Mesia a îndepărtat blestemul Legii, eliberând astfel pe credincioşi de condamnarea ei. Totuşi, aceasta nu înseamnă că Decalogul fost abolit, dându-ne libertatea de a călca principiile sale. Mărturia abundentă a Sfintelor Scripturi cu referire la veşnicia Legii respinge un astfel de punct de vedere169; 2. Pavel şi relaţia dintre ascultare şi Evanghelia harului mântuitor: Chemându-i pe credincioşi la o vieţuire sfântă, el le cere categoric să se dea pe ei înşişi lui Dumnezeu „ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (Romani 6:13,14). a. Aşadar, mesianicii nu ţin Legea pentru obţinerea mântuirii: „Atâta vreme cât omul este sub Lege, el rămâne de asemenea sub puterea păcatului, căci Legea nu poate scăpa pe cineva nici de condamnare, nici de puterea păcatului (Vezi şi Fapte 15:10). Dar aceia care sunt sub har primesc nu numai scăparea de sub condamnare (Romani 8:1), ci şi puterea de a birui (Romani 6:4). În acest fel, păcatul nu va mai avea stăpânire asupra lor”; b. Mesia este sfârşitul170 Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta dreptatea (Romani 10:4). Oricine crede în Mesia conştientizează faptul că El este sfârşitul Legii ca mijloc de obţinere a neprihănirii. În noi înşine, suntem păcătoşi, dar, în Yeşua Mesia suntem declaraţi drepţi prin dreptatea pe care El ne-o atribuie; c. Şi totuşi, fiind sub har, credincioşilor nu li se acordă libertatea de a „păcătui mereu, ca să se înmulţească păcatul” (Romani 6:1). Dimpotrivă, harul furnizează puterea ce face posibilă ascultarea şi biruinţa asupra păcatului (Romani 8:1).168 Vezi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit.169 „Noi nu trebuie să ne imaginăm că venirea lui Hristos ne-a eliberat de sub autoritatea Legii; pentru că eaeste regula veşnică a unei vieţi devotate şi sfinte şi astfel trebuie să fie de neschimbat, ca şi dreptatea luiDumnezeu” (Jean Calvin).170 Sfârşit: telos (gr.). Uneori, telos înseamnă şi „ţintă”, dar nu în cadrul versetului 4 din Epistola cătreromani, capitolul 10. 79
  • 80. 2. Moartea lui Adonai Mesia proslăveşte Legea, susţinând autoritatea ei universală. Dacă Decalogul ar fi putut fi schimbat, El n-ar mai fi trebuit să moară. Dar pentru că această Lege este absolută şi de neschimbat, era nevoie de o moarte pentru a plăti pedeapsa pe care ea a impus-o. Adonai Mesia a satisfăcut pe deplin această cerinţă, prin moartea Sa pe cruce. Astfel, El a făcut ca viaţa veşnică să fie posibilă pentru toţi aceia care primesc măreţul Său sacrificiu. C. Ascultarea de Lege. Prin harul Său uimitor, manifestat în mod deosebit la cruce, Dumnezeu Şi-a eliberat copiii de pedeapsa şi blestemul păcatului. Deşi erau păcătoşi, Mesia Şi-a dat viaţa pentru a le da darul vieţii veşnice. Iubirea îmbelşugată a lui Dumnezeu trezeşte în păcătosul pocăit un răspuns ce se manifestă într-o ascultare iubitoare, prin puterea harului revărsat din abundenţă. Credincioşii care au înţeles că Mesia acordă importanţă Legii şi care înţeleg binecuvântările ascultării vor fi puternic motivaţi să trăiască o viaţă asemenea vieţii lui Yeşua Mesia. D. Binecuvântările ascultării. Ascultarea dezvoltă caracterul mesianic şi produce un simţământ de bine, făcându-i pe credincioşi să crească ca nişte „prunci născuţi de curând” şi să fie „schimbaţi în acelaşi chip al Lui” (I Petru 2:2; II Corinteni 3:18). Această schimbare, această transformare de la păcătos la poziţia de copil al lui Dumnezeu depune o mărturie convingătoare despre puterea lui Adonai Mesia: 1. Scriptura pronunţă binecuvântări asupra tuturor acelora „care umblă totdeauna după Legea Domnului” (Psalmul 119:1), acelora care îşi găsesc plăcerea „în Legea Domnului” şi care „zi şi noapte cugetă la Legea Lui” (Psalmul 1:2). 2. Binecuvântările ascultării sunt multiple: a. înţelegere şi înţelepciune (Psalmul 119:98,99); b. pace (Psalmul 119:165; Isaia 48:18); c. neprihănire (Deuteronom 6:25; Isaia 48:18); d. viaţă curată şi morală (Prov. 7:1-5); e. cunoaşterea adevărului (Ioan 7:17); f. ocrotire împotriva bolilor (Exod 15:26); g. viaţă lungă (Prov. 3,1,2; 4:10,22); h. asigurarea că rugăciunile vor fi ascultate (I Ioan 3:22; conf. Psalmul 66:18). 3. Invitându-ne la ascultare, Dumnezeu promite binecuvântări abundente (Levitic 26:3-10; Deuteronom 28:1-12). Atunci când răspunsul nostru este pozitiv, noi devenim ai Lui „o preoţie împărătească, un neam sfânt” (Exod 19:5,6; conf. I Petru 2:5,9).VII. Lucrurile înfăţişate mai sus nu arată o opoziţie între Lege şi Evanghelia harului, ci o armonie între ele (Galateni 3:21), Duhul lui Mesia supunând şi abilitând voinţa omului de a face cu bucurie şi neconstrâns ceea ce cere voia lui Dumnezeu, revelată în Lege (Ezechiel 36:27). 80
  • 81. „Marile principii ale Legii lui Dumnezeu sunt cuprinse în Cele Zece Porunci şiexemplificate în viaţa Domnului Iisus. Ele exprimă iubirea, voia şi hotărârile luiDumnezeu cu privire la comportarea şi relaţiile omului şi sunt obligatorii pentru toţioamenii din toate timpurile. Aceste precepte constituie baza legământului lui Dumnezeucu poporul Său şi etalonul după care se desfăşoară judecata lui Dumnezeu. Prinintermediul Duhului Sfânt, ele scot în evidenţă păcatul şi trezesc un simţământ al nevoiidupă un Mântuitor. Mântuirea este numai prin har şi nu prin fapte(le Legii), dar roada eieste ascultarea de porunci(le Legii). Această ascultare dezvoltă caracterul creştin şi are carezultat o stare de bine. Ea este o dovadă a iubirii noastre faţă de Domnul şi a preocupăriipentru concetăţenii noştri. Ascultarea care vine din credinţă demonstrează putereaDomnului Hristos de a transforma viaţa şi întăreşte în acest fel mărturisirea creştină.”171171 Citat preluat din „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericiiadventiste de ziua a şaptea. 81
  • 82. Capitolul al XIX-lea DESPRE RELAŢIA DINTRE VECHIUL LEGĂMÂNT ŞI LEGĂMÂNTUL ÎNNOIT Puţini credincioşi biblici par să mai acorde astăzi atenţie termenului beryith, legământ, şi încă şi mai puţini par să fie capabili să relaţioneze corect din punct de vedere biblic Vechiul Legământ, încheiat de YHWH cu Avraham şi descendenţii săi etnici, detaliat prin Moise, şi Legământul Înnoit, încheiatNoi credem în inimile noastre şi mărturisim cu gurile noastre (Romani 10:9,10; I Tim. 6:12), precum şi cu faptele noastre (Ioan 18:37; Mat. 5:16), mai întâi evreilor, apoi ne-evreilor (Matei 10:5,6; Luca 24:47; Fapte 20:21; Romani 1:16; 2:9,10), următoarea convingere:I. Legământul Înnoit a fost prevestit în Ieremia 31:31-34 şi Ezechiel 11:19,20 şi 36:24-28 (şi reiterat în Evrei 8:8-12 şi 10:16,17). El are următoarele elemente: A. este făcut cu casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah; B. El pune Legea Sa înăuntrul lor, o scrie în inimile lor; C. El este Dumnezeul lor, iar ei poporul Său; D. El va fi cunoscut personal de fiecare din ei, prin faptul că le va ierta nelegiuirea şi nu-Şi va mai aduce aminte de păcatul lor; E. cunoaşterea lui Dumnezeu va fi personală şi nemijlocită de învăţători umani; F. înainte de venirea lui Adonai Mesia, legea ceremonială jucase un rol esenţial, slujind unui scop temporar şi fiind obligatorie pentru israeliţi până la „o vreme de îndreptare” (Evrei 9, 10; cf. Galateni 3:19); G. Legământul Înnoit a fost inaugurat de Dumnezeu prin Yeşua Mesia, cu discipolii Săi (descendenţi din casa lui Yisrael şi casa lui Yehudah), simbolizat prin azima şi rodul viţei consumate la Cina Pascală (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-25; Luca 22:14-20; I Corinteni 11:23-26) şi materializat efectiv prin moartea lui Yeşua Mesia pe cruce. Prin evenimentul cristic 172 , în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: elementele cultuale şi exterioare ale jertfelor şi ispăşirii, a preoţiei şi a lăcaşului sfânt – care acum sunt diferite – trebuie să fie substanţiate şi energizate de dragostea jertfitoare173 (Levitic 19:18; Io. 13:34; 15:12-17; I Io. 2:7,8; 3:11-24; 4:21; Iac. 2:8; I Tesaloniceni 4:9; Efeseni 5:2; I Pet. 1:22); H. Legământul Înnoit permite şi includerea ne-evreilor în sfera sa de cuprindere soteriologică (Fapte 10:15,28,34,35; 11:9,18; Efeseni 2:11-22) realitate denumită felurit: adoptarea Neamurilor ca sămânţă a lui Avraham (Galateni 3:29, 4:7-29; Romani 8:14-17), altoirea Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Isaia 11:1,10 şi Romani 15:12; Romani 11:16-24) etc.; 172 Evenimentul cristic este alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua. 173 Dragostea jertfitoare de legământ: chesed (ebr.), agape (gr.). 82
  • 83. I. Acum credincioşii, evrei şi ne-evrei, împăcaţi „într-un singur trup, prin cruce” (Efeseni 2:14-16), pot să se apropie de Mântuitorul în mod nemijlocit, pentru că „trupul este al lui Mesia” (Coloseni 2:17); J. Legământul Înnoit nu este un eveniment unic şi singular, ci un proces de cunoaştere a lui YHWH, proces în care se intră la naşterea din nou şi se finalizează în veşnicii (I Corinteni 13:12; I Io. 3:2). II. Despre relaţia dintre Legea morală şi Legământul Înnoit: A. Legea morală trebuie respectată de toţi oamenii (Romani 13:8-10; Iacov 2:8,10-12), nu numai în ceea ce priveşte cele conţinute în ea, ci şi privitor la respectul faţă de autoritatea lui Dumnezeu, Cel care a dat-o (Iacov 2:10,11): 1. Poruncile acestea nu erau date numai poporului Yisrael, ca popor paradigmatic, ci întregii omeniri. Primele patru porunci conţin îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu, iar celelalte şase îndatoririle faţă de oameni (Deuteronom 10:4), poruncindu-se respectarea vieţii, a demnităţii şi a bunurilor semenilor. 2. „Decalogul – Cele Zece Porunci (Exod 34:28) – constă din două părţi, sugerate de către cele două table de piatră pe care le-a scris Dumnezeu (Deuteronom 4:13). ...Această împărţire derivă din cele două mari principii fundamentale ale iubirii, pe baza cărora acţionează Împărăţia lui Dumnezeu: ‚Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău; şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi’ (Luca 10:27; cf. Deuteronom 6:4,5; Levitic 19:18). Aceia care trăiesc aceste principii vor fi în deplină armonie cu Cele Zece Porunci, căci poruncile exprimă aceste principii în mod mai amănunţit. Prima poruncă îndreaptă spre adorarea exclusivă a unui singur şi adevărat Dumnezeu. A doua interzice idolatria. A treia interzice blasfemia şi profanarea numelui lui Dumnezeu prin jurăminte false. A patra cheamă la păzirea Sabatului şi identifică pe adevăratul Dumnezeu ca fiind Creatorul cerului şi al Pământului. Porunca a cincea cere copiilor să se supună părinţilor lor, ca fiind instrumente numite de Dumnezeu pentru transmiterea voinţei Sale descoperite către generaţiile următoare (vezi Deuteronom 4:6-9; 6:1-7). A şasea protejează viaţa ca fiind sacră. A şaptea cere moralitate şi asigură ocrotirea legăturilor conjugale. A opta ocroteşte proprietatea. A noua apără adevărul şi interzice mărturia falsă. A zecea merge la rădăcina tuturor relaţiilor umane, interzicând a pofti ceea ce aparţine altora”174.III. Despre relaţia dintre legea civilă şi Legământul Înnoit: A. Teoretic, atunci când Yisrael a fost învins de Imperiul roman şi risipit printre ne-evrei, legea civilă proprie poporului evreu a fost abolită; 174 După „Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” a Bisericii adventiste de ziua a şaptea. 83
  • 84. B. Practic, echitatea sa generală mai este aplicabilă (I Corinteni 9:8-10) şi popoarele ne-evreieşti ar avea parte de mari beneficii dacă ar ţine cont de ea (Deuteronom 4:6,8).IV. Despre relaţia dintre legea ceremonială şi Legământul Înnoit: A. La moartea lui Mesia catapeteasma Templului a fost ruptă în două în mod supranatural, de sus pînă jos (Matei 27:51), arătând aluziv sfârşitul valorii spirituale a serviciilor pământeşti de la Templu. Jertfa Sa ispăşitoare a oferit iertare pentru toate păcatele credincioşilor. Acest act „a şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era protivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce” (Coloseni 2:14; cf. Deuteronom 31:26). Ceremoniile complexe – şi incapabile să îndepărteze păcatele sau să cureţe conştiinţa (Evrei 10:4; 9:9,14) – au devenit inutile. Deci, autoritatea legii ceremoniale vizavi de mântuirea personală în cadrul comunitar, de ispăşire şi de apropierea de Dumnezeu, s-a sfârşit; B. Cu toate acestea, la prima venire a lui Adonai Mesia, tipul a împlinit antetipul numai parţial: de pildă, s-au împlinit o mare parte a profeţiilor mesianice, dar nu toate, câteva dintre Praznicele lui YHWH, dar nu toate etc.; C. Circumciderea băieţilor evrei în ziua a opta era o cerinţă din legământul avrahamic (Genesa 17; 21:4; Io. 7:22,23) anterioară dării Legii (Levitic 12:3; Ios. 5) şi includea şi pe bărbaţii care voiau să devină israeliţi (Exod 12:48). Ea nu a fost menită să fie o metodă de dobândire a mântuirii, ci ca memorial al ascultării de Torah, un simbol al circumciziei inimii (Levitic 26:41; Deuteronom 10:16; 30:6; Ezechiel 36:26); D. Jertfele erau aduse numai pentru păcatele fără voie (adică cele pe care israelitul le recunoştea şi de care se lepăda) şi sunt expuse îndeosebi în Levitic 1-7: prima şi ultima jertfă adusă în timpul unei zile era jertfa necurmată 175 de dimineaţă şi de seară (Exod 29:38-42; Numeri 28:3). Toate celelalte daruri şi jertfe erau încadrate între acestea: 1. jertfa arsă de tot 176 era jertfa de bun miros/înmiresmată/ aromată (Levitic 1:3-17; 6:8-13; Isaia 56:7; Ieremia 33:18); ea arăta identificarea israelitului credincios cu jertfa, precum şi un transfer dublu, cel al păcatelor omului asupra animalului şi al inocenţei animalului asupra omului; 2. jertfa de mâncare sau de grâne177 (Levitic 2:1-16; 6:14-23. Vezi şi Isaia 66:20; Ieremia 33:18; Apocalipsa 8:1-4): făina de cea mai bună calitate se frământa cu untdelemn şi tămâie, plus sare. Era aromată şi era „legată de celebrarea harului apropierii israelitului de Dumnezeu şi era un semn al reconsacrării israelitului în slujba Domnului”178; 175 Jertfa necurmată sau continuă, perpetuă: olah tamid (ebr.). 176 Jertfa arsă de tot sau arderea de tot: olah (ebr.) 177 Jertfa de mâncare sau de grâne: minkhah (ebr.). 178 Beniamin Fărăgău, Leviticul, imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca, 2003, p. 60. 84
  • 85. 3. jertfa de mulţumire179: Levitic 3:1-17; 7:11-36; 4. jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate 180 : Levitic 4:1-5:13; 6:24-30; 16:15; 5. jertfa pentru vină181: Levitic 5:14-6:7; 7:1-10; Isaia 53:10; 6. ţapii ispăşitori: Levitic 16 (Yom Kippur); 7. vaca roşie182 şi apa de ispăşire183: Numeri 19; Evrei 9:13. E. Slujba de Mare Preot: vezi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu; F. Locaşul sfânt184 era Cortul185, denumit şi Cortul întâlnirii186 cu Dumnezeu, din Exod 25-27, compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte. Mobilierul locaşului sfânt: 1. în Locul Preasfânt187: chivotul188 cu capacul ispăşirii189; 2. între Locul Preasfânt şi Locul Sfânt: catapeteasma190; 3. în Locul Sfânt 191 : masa cu pâinile pentru punerea înainte 192 ; sfeşnicul193; altarul aurit al tămâierii194; 4. în curte: altarul de aramă195 şi ligheanul de aramă196; G. Curăţia, respectiv necurăţia ritualică, este ilustrată prin animale curate şi necurate, mâncăruri curate şi necurate, prin contactul fizic cu cadavre, prin dermatoze 197 şi scurgeri: Levitic 3:17; 6:26,27, cu privire la sânge şi grăsime; Levitic 11; 17:10-14, 19:26; sânge; Deuteronom 12:16,23-25; 15:23; I Samuel 14:33,34; 20:25; Deuteronom 14:1-21a; Isaia 65:4; 66:4,17) şi curăţări (după atingerea cadavrelor, de lepre şi de scurgeri: Levitic 12-15); H. Timpurile prestabilite 198 şi Praznicele: Şabatul, Paştele, Praznicul Azimilor, Ziua Primelor Roade; Praznicul Săptămânilor, Ziua Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii, Praznicul Corturilor, anul şabatic, jubileul. Vezi Exod 23; Levitic 16 şi 23; Deuteronom 16 etc.;179 Jertfa de mulţumire sau „de păci”: zevakh şelamim (ebr.).180 Jertfa de ispăşire a păcatelor neintenţionate: qorban chatta’th (ebr.).181 Jertfa pentru vină: qorban aşam (ebr.).182 Vaca roşie: parah adumah (ebr.).183 Apa de ispăşire sau de lustraţie: chatta’th (ebr.).184 Locaşul sfânt sau sanctuarul: miqdaş (ebr.).185 Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa: Mişkan (ebr.).186 Cortul întâlnirii: ohel moed (ebr.)187 Locul preasfânt: Qodeş ha-Qodeşim (ebr.).188 Chivotul: aron qodeş (ebr.).189 Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”: kapporeth (ebr.).190 Catapeteasma: parokhet (ebr.).191 Locul sfânt: ha-Qodeş (ebr.).192 Masa cu pâinile pentru punerea înainte: şulkhan lekhem ha-panim (ebr.).193 Sfeşnicul: menorah (ebr.).194 Altarul aurit al tămâierii: mizveakh zachav (ebr.).195 Altarul de aramă: mizveakh (ebr.).196 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.).197 Lepră: ţaraat (ebr.).198 Timp prestabilit: moed, pl. moadim (ebr.). 85
  • 86. I. Toate acestea erau tipuri care urmau (şi unele încă urmează) să-şi întâlnească antetipul (Evrei 10:1); J. În timpul exodului din Egipt, israeliţii au încălcat legământul făcut de Dumnezeu cu ei (Ier. 31:32). Ca atare, prin har, dar în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu S-a angajat să înnoiască Legământul Său.V. Legea ceremonială nu conţinea numai legislaţia privitoare la apropierea de Cel Preasfânt prin intermediul circumciziei, al jertfelor, al preoţiei, al locaşurilor sfinte, al curăţiei ritualice şi al praznicelor sfinte, ci şi aspecte tipologice care-L prefigurau pe Mesia, darurile, acţiunile, suferinţele şi beneficiile Lui (Evrei 10:1; Coloseni 2:17). A. Despre circumcizia din Legământul Înnoit: 1. în cadrul Legământului Înnoit, Dumnezeu săvârşeşte tăierea împrejur a inimii. Dacă aceasta nu a avut loc, circumcizia fizică (pe care credincioşii mesianici au libertatea s-o facă fiilor lor) este utilă numai din punctul de vedere igienic (Galateni 5:2-6; 6:15; Romani 2:25-29; I Corinteni 7:17-20; Coloseni 2:11-13; 3:11); B. Despre jertfele199 din Legământul Înnoit: 1. Arderea de tot din Noul Legământ tipiza natura impecabilă200 a lui Mesia şi oferta ispăşirii (Efeseni 5:2 şi II Corinteni 2:15) pentru Păcat (natura păcătoasă: Romani 7:15-24) şi transferul păcatelor credinciosului asupra lui Mesia şi a dreptăţii Sale asupra credinciosului (I Corinteni 1:30; II Corinteni 5:21; Fil. 3:9); 2. Jertfa de mâncare/grâne tipiza deplina consacrare/dedicare a lui Mesia faţă de planul şi scopurile Tatălui (I Corinteni 5:8; 11:23-32; Galateni 5:9; Matei 16:12); 3. Jertfa de pace 201 arăta faptul că Mesia avea pace şi părtăşie cu Dumnezeu şi tipiza împăcarea cu Dumnezeu pe care ne-o oferă El: I Corinteni 11:23-32; Ioan 16:33; Romani 5:1; Efeseni 2:14-17; 3:12; Coloseni 1:20,21; 4. Jertfa de ispăşire şi jertfa pentru vină tipiza moartea substitutivă şi propiţiatoare 202 a lui Mesia (Galateni 1:4; 2:20; Romani 3:25; Evrei 7:27; 9:14; I Petru 2:24; I Ioan 1:5-2:2; 3:5; 4:10 etc.), adevăratul Miel Pascal (Ioan 1:29,34; I Corinteni 5:7; I Petru 1:19; Apocalipsa 5:6-9); 5. Jertfa pentru vină arată că Mesia a plătit tot preţul vinei şi al răscumpărării noastre şi beneficiile sale se pot însuşi prin pocăinţă (Isaia 53:6-12, îndeosebi v.10 cu II Corinteni 5:21);199 „Toate tipurile de jertfe mijloceau ajungerea israelitului în prezenţa lui Dumnezeu. Or, conformafirmaţiilor Noului Testament, intrarea noastră slobodă la Tatăl este mijlocită de jertfa Domnului IsusHristos.” Beniamin Fărăgău, op. cit., p. 63.200 Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant.201 De fapt, jertfa „de păci”, plural.202 Propiţiere: din verbul evreiesc kafar, acoperire (cu referire la jertfele din Levitic) şi verbul greceschilaskomai, a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilă sau milostivă. Semnifică (jertfă de)ispăşire. 86
  • 87. 6. Ţapii ispăşitori din Levitic 16 203 , care curăţau Locul Preasfânt, Locul Sfânt, altarul, preotul şi casa lui, precum şi poporul, se recapitulează în El (Evrei 1:3, 4:14-16, 9:11-14); 7. Vaca roşie şi apa de ispăşire din Numeri 19 se recapitulează în El, conform Evrei 9:11-14; 8. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică (Ioan 1:29,36; I Corinteni 5:7; Evrei 9:12,14; 10:12,14 etc.), jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile (Dan. 9:27; Ioan 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.) şi contestă jertfa Fiului (Evrei 7:25-27; 10:18); 9. Credincioşii aduc jertfe duhovniceşti: (prefigurate în Psalmul 40:6-8; 50:14,23; 51:17); în Noul Legământ arderea de tot apare în Romani 12:1. Jertfa de laudă era una dintre jertfele de mulţumire (Levitic 3; 7:11-15; Osea 14:2; Psalmul 50:14,23; 51:17; 69:30,31; 107:22; I Petru 2:5; Evrei 13:15,16); C. Despre preoţia din Legământul Înnoit (vezi mai întâi Capitolul al VII-lea, Despre Fiul lui Dumnezeu): 1. Înlocuirea efectivă a preoţiei aharonice cu preoţia melkhiţedeqică a avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aharonice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus; 2. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi (I Pet. 2:5- 9), aducându-i în comunitatea sa de credinţă204. Fiecare credincios mesianic este un preot melkhiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă; 3. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruach ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar (Exod 31:1-11; I Corinteni 12:4-7) şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har205; D. Despre Locaşul sfânt: 1. Cortul/Tabernacolul, Templul (locul întâlnirii cu Dumnezeu) reproducea Templul din Ceruri (Exod 25:9; 26:30; Apocalipsa 11:19; 15:5; 16:1,17); 2. De-asemenea, Yeşua Mesia este împlinirea parţială a Templului, El fiind venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14); 3. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exod 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:9-17,23; Efeseni 2:20-22; Evrei 3:6; I Petru 2:5);203 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.).204 Qehilah, sau ekklesia din Evanghelia după Matei, 16:18; II Timotei, 2:19.205 Dar provenit din har: charisma (gr.). 87
  • 88. 4. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmul 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35), om(salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur); 5. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei 2:16,17b); 6. în chivot era Legea (Exod 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era Legea (Psalmul 40:8; vezi şi Psalmul 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei 10:16); 7. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a); 8. în chivot era omerul cu mană (Exod 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59; 9. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la moartea lui Yeşua (Matei 27:51; Marcu 15:38; Luca 23:45) semnifica trupul Său (Evrei 10:20); 10. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite 206 (Exod 25:23-29; 37:10-16) face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti; 11. pervazul mesei (Exod 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Io. 10:28b,29b); 12. sfeşnicul 207 (Exod 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5); 13. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa 1:12,13), care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină; 14. untdelemnul 208 de măsline pentru sfeşnic (Exod 27:20,21; Levitic 24:1-4) era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane 209 (Matei 26:36; Marcu 14:32); 15. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exod 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate210; E. Despre curăţia, respectiv necurăţia ritualică în Legământul Înnoit: 1. Legământul Înnoit nu a diluat distincţia dintre animale curate şi necurate, respectiv mâncăruri curate şi necurate, aşa cum pare să afirme Evrei 8:13 211 şi 10:9b 212 vizavi de Legământul mozaic, întrucât acestea au fost date anterior instituirii Legământului mozaic:206 Turtă sfinţită: challah (ebr.).207 Sfeşnicul, sau candelabrul sau lampadarul cu şapte braţe: menorah (ebr.).208 Untdelemen: şemen (ebr.).209 Ghetsemane: „Teasc de untdelemn”, locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobirea sufletească şifizică a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El.210 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare,conform Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şihttp://www.hebroots.com/tabernac.html211 „Prin faptul că zice: « Un nou legământ », a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce aîmbătrânit, este aproape de pieire.”212 „...El desfiinţează astfel pe cele dintâi, ca să pună în loc pe a doua.” 88
  • 89. Genesa 7:2,8; Genesa 9:4. 213 Legământul mozaic doar a adus precizări şi exemplificări îndeosebi în cărţi de genul Levitic. Ca atare, nu mâncăm animalele necurate enumerate în Levitic 11, nu consumăm sânge (Deuteronom 12:16,23; I Sam. 14:33) şi nu fierbem iedul în laptele mamei lui214 (Exod 23:19, 34:26, Deuteronom 14:21) şi nici nu mâncăm animale care au murit singure, prin accidente sau de moarte bună (Levitic 22:8); 2. Legământul Înnoit este superior celui Vechi, curăţarea fiind făcută în Ceruri: Evrei 9:11,12,23,24; 3. Prin el se curăţă păcatul (Io. 1:29; Evrei 10:12,14), duhul (II Corinteni 7:1), cugetul (Evrei 9:13,14; 10:22) şi inima (Evrei 10:22). F. Despre timpurile prestabilite şi praznicele sfinte: vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre praznicele sfinte”; G. Per ansamblu, relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit este înfăţişată în următorul tabel215: Cartea Levitic Epistola către Evrei Vechiul Legământ Evrei 7:22; 8:6,13; 10:20 Legământul Înnoit (temporar) (permanent) Promisiuni învechite Evrei 8:6-13 Promisiuni mai bune O umbră Evrei 5; 9:23,24; 10:1 Realitatea Mulţi preoţi aharonici Evrei 6:19-7:25 Un singur preot melkhiţedeqic Preoţie păcătoasă Evrei 7:26,27; 9:7 Preoţie impecabilă Preoţie limitată de Evrei 7:16,17,23,24 Preoţie veşnică moarte Jertfe animale Evrei 9:11-15,26; 10:4-10,19 Jertfa Fiului lui Dumnezeu Jertfe zilnice Evrei7:27;9:12,25,26;10:9,10,12 Jertfă o dată pentru totdeauna Jertfe perpetue Evrei 10:11-14,18 Jertfele animale nu mai sunt necesare Ispăşire anuală Evrei 7:25; 9:12,15; 10:1-4,12 Propiţiere veşnică213 Vezi şi Legile noahice.214 Acestea erau rituri păgâne.215 După John F. McArthur (ed.), The MacArthur Study Bible, New King James Version, Thomas NelsonPublishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997. 89
  • 90. Capitolul al XX-lea DESPRE MÂNTUIRE (YEŞUAH; SOTERIOLOGIE) Termenul „religie” provine din latinescul religio. Una din explicaţiile etimologice ale termenului este că acesta ar proveni din latinescul „re-ligare”, care înseamnă „a re- lega”, „a lega din nou”. Dacă aceasta este explicaţia, atunci termenul revelează dorinţa omului de a se re-lega de divinitate de care ştie că s-a înstrăinat, într-un fel sau altul... Religia se naşte din dorinţa de relegare de Zeu, pentru a fi mântuit. Modul în care „religiile” expun mântuirea este extrem de diferit. Noi vom prezenta, în cele ce urmează, dogma pe care o susţinem cu privire la mântuire:I. Generalităţi: A. Prin virtutea creaţiei, în omul creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este întipărită ideea de Divin şi transcendent, precum şi nevoia de relaţie cu Divinitatea care l-a creat, o relaţie care conţine dorinţa aprinsă de închinare216; B. Omul este conştient că, prin păcatul originar, el s-a „rupt” de Divin şi că merită pedeapsa din partea unui Judecător. Altfel spus, al doilea element niebuhrian este „sentimentul obligaţiei morale, pus în conştiinţa unui om de undeva de dincolo de sine şi al nevredniciei morale înaintea unui judecător”; C. De-asemenea, omul ştie că trebuie să existe un mod de re-legare de Dumnezeire. El are al treilea element, „dorinţa după iertare”; D. Una din minciunile majore pe care natura căzută217 a omului i le comunică acestuia este că el, omul, poate cumva să facă fapte meritorii sau pune la lucru puteri sufleteşti, gnostice, care-l pot ajuta să dobândească sau să agonisească mântuirea. Eforturile umane de mântuire, concretizate în sisteme, nasc rituri, ritualuri, culte, secte, religii false; E. Sfânta Scriptură spune, însă, că orice faptă, fie ea chiar şi dreaptă, făcută de om în vederea mântuirii sale are o dorinţă egoistă şi o motivaţie păcătoasă, fiind o faptă moartă (Isaia 64:6; Psalmul 47:7-10; Evrei 6:1; 9:14). Nici măcar faptele drepte cerute de Torah218 nu au mântuit vreodată pe cineva (Genesa 15:6; Epistola către galateni; Romani 2-6; Efeseni 2:8,9; Tit 3:5; Evrei 11:6,39; Iacov 2:10); 216 „La întâlnirea dintre om şi Dumnezeu pot fi observate trei elemente: primul este un sentiment de reverenţă şi de dependenţă înaintea grandorii Originii absolute a fiinţei.” R. Niebuhr. 217 Natura căzută, adamică a omului, firea pământească, păcătoasă: sarx (gr.) 218 Faptele Legii: maaseh ha-Torah, fapte care sfinţeau, „puneau deoparte” Yisraelul, cum ar fi circumcizia, legile alimentare (kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. 90
  • 91. F. Aceste fapte moarte nu numai că întinează cugetul, dar îl şi înşeală pe om într-un mod dublu: contestă puterea lui Mesia de a mântui pe deplin, şi încearcă să adauge efortul propriu, uman, la lucrarea dumnezeiască a lui Yeşua, erijându-l pe om în postura (imposibilă) de co-mântuitor al său; G. Rezultă că mântuirea poate fi făurită în întregime în exteriorul omului (Ioan 14:6), exclusiv pe baza harului şi a îndurării lui Dumnezeu (Filipeni 2:13); H. Din această stare jalnică şi mortală de păcătoşenie (Genesa 2:17; Iov 25:4; Iacov 1:15; Romani 3:23; 5:12; 6:23), omul poate fi mântuit numai dacă pentru păcatul său se aduce o jertfă aptă să ispăşească păcatul şi să-l substituie pe om înaintea Celui în faţa şi împotriva Căruia s-a păcătuit. Ea poate fi adusă numai de un agent moral născut fără păcat (Evrei 1:9; 4:15; I Ioan 3:5), care trăieşte fără păcat (Ioan 8:46) şi acceptă voluntar şi neconstrâns jertfa de sine (Psalmul 40:7,8; Ioan 10:17,18; Evrei 10:7-10). Numai acest cineva poate mântui omenirea (I Tesaloniceni 1:10; II Corinteni 3:5; Evrei 2:14,15), oferind acces ulterior la Tatăl (Ioan 14:6; Evrei 4:16; 10:19,20). Această ocazie de mântuire se fundamentează exclusiv pe harul (Efeseni 2:8,9) şi îndurarea lui Dumnezeu (Filipeni 2:13), manifestate în mod obiectiv în opera sacrificială ispăşitoare şi răscumpărătoare săvârşită de Adonai Yeşua ha-Maşiyach 219 (Levitic 17:11; Isaia 53; Daniel 9:24-26; I Corinteni 15:22; Evrei 9:11-14, 28; 10:12,14; Ioan 1:12; 3:36), şi rezultă în regenerarea făcută de Duhul Sfânt (Ioan 3:3-8; Tit 3:4-7; vezi şi Ioan 1:12,13; Efeseni 1:4-7; 2:8-10; I Petru 1:18,19; I. Orice esenţă (interioară) se va manifesta prin aparenţe (exterioare). Credinţa fără fapte este moartă, dar faptele o ajută să se desăvârşească (Genesa 15:6, Galateni 3:6 şi Romani 4 confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19 şi Iacov 2:14-26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu Iacov 2:25 şi Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-11); J. Chiar şi atunci când un om se pocăieşte de păcatele sale şi-şi pune credinţa în Yeşua ha-Maşiyach, recunoscându-L ca Stăpân (Adonai) şi Mântuitor al său, fiind născut din nou şi regenerat, el tot va păstra principiul Păcatului, natura adamică (sarx, gr.) şi intenţiile naturii rămân păcătoase (Romani 7:18,23-25; Iov 25:4; Eclesiastul 7:20; I Ioan 1:8). Va avea, deci, atât natura adamică, provenită din naşterea naturală, cât şi natura dumnezeiască, altoită în el din naşterea din nou/de sus (Galateni 5:17; I Petru 2:11; II Petru 1:4)220;219 Gaal: ruda răscumpărătoare.220 Vezi şi capitolul Despre voinţa liberă. 91
  • 92. II. Ordinea mântuirii 221 : mântuirea trebuia nu numai realizată o dată pentru totdeauna (Ioan 17:4; 19:30; Apocalipsa 21:6), prin evenimentul cristic, ci şi aplicată în cazul fiecărui credincios, în cadru comunitar: A. Alegerea: Dumnezeu alege în Mesia o comunitate în vederea mântuirii sale; B. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei; C. Naşterea din nou/de sus: regenerarea; D. Pocăinţa şi credinţa: convertirea; E. Îndreptăţirea: statutul legal; F. Adopţia în familia lui Dumnezeu; G. Sfinţirea: tot mai asemănători cu Yeşua; H. Perseverarea: rămânerea în credinţă; I. Siguranţa harului şi a mântuirii; J. Moartea: plecarea pentru a fi cu Adonai; K. Slăvirea: primirea unui trup înviat.III. Alegerea: actul prin care, înainte de creaţie, numai Dumnezeul iubitor şi drept a ales numai în Mesia, o comunitate de oameni (qehilah) care să creadă în El în vederea sfinţirii şi a mântuirii. A. Alegerea se vede încă din cărţile „Vechiului Legământ”: pe baza harului şi a alegerii suverane (Deuteronom 9:4,5; 7:7,8) patriarhii Avraham, Yţchaq, Yaakov şi poporul evreu au fost aleşi pentru ca, prin ei, Dumnezeu să re- dăruiască lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronom 6:4 cu Isaia 43:10-12), să se demonstreze ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 33:26-29; I Cronici 17:20,21; Psalmul 144:5; I Corinteni 10:6,11), să le fie încredinţate Sfintele Scripturi spre păstrare şi transmitere (Deuteronom 4:5-8; Romani 3:1,2; 15:4) şi să- L aducă în lume pe Mesia (Genesa 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Samuel 7:12-16; Isaia 7:14; 9:6; Matei 1:1; Galateni 4:4; Romani 1:3.)222 Alegerea poporului evreu a fost în mod primordial în vederea slujirii şi preoţirii, şi în mod secundar în vederea mântuirii. B. Înainte de întemeierea lumii (Efeseni 1:4; I Petru 1:20), Dumnezeu a ales în mod suveran ca mediul în care comunitatea de credincioşi (qehilah) să fie mântuiţi să fie „în Mesia” (Efeseni 1:4), adică numai în Numele şi pe baza lucrării şi jertfei Sale (Isaia 42:1,6; Fapte 4:12; 20:28; Efeseni 1:4- 12). Dumnezeu nu mântuie indivizi izolaţi, ci indivizi care prin intermediul relaţiilor, devin persoane, persoane credincioase aflate în relaţie cu El şi se încorporează în comunitatea Sa de credinţă. Mântuirea nu este individuală, ci personală, în cadrul comunităţii de credinţă. Aceste persoane sunt născute din nou, se sfinţesc şi vor fi mântuiţi (I Tesaloniceni 1:4,5; II Tesaloniceni 2:13; Romani 8:28-30; Efeseni 1:4-11; II Timotei 1:9; 2:10; I Petru 1:1,2).221 Ordinea mântuirii: ordo salutis (lat.).222 Vezi şi capitolul Israelologie şi laologie. 92
  • 93. C. Alegerea, deci, originează numai din Dumnezeu, este pretemporală, în Mesia şi comunitară.IV. Chemarea eficace: proclamarea mesajului Evangheliei. A. „Chemarea eficace este actul lui Dumnezeu Tatăl care vorbeşte prin vestirea Evangheliei de către oameni, prin care îi cheamă pe oameni la El în aşa fel încât aceştia răspund printr-o credinţă mântuitoare”223. B. Prin Cuvântul Său şi prin Duhul Lui, Dumnezeu cheamă (Romani 8:30; II Tesaloniceni 2:14) din starea de păcat şi de moarte în care se aflau prin natura lor, la har şi la mântuire prin Yeşua ha-Maşiyach (Efeseni 2:1-6). C. Dumnezeu luminează mintea oamenilor pentru a putea înţelege în mod spiritual şi pentru mântuirea lor lucrurile Sale (Fapte 26:18; Efeseni 1:17,18); le înlocuieşte inima de piatră cu una de carne (Ezechiel 36:26); le înduplecă voinţa (Ieremia 31:18 cu Plângeri 5:21) şi îi atrage spre Yeşua (Deuteronom 30:6; Ezechiel 36:27; Efeseni 1:19). D. Această chemare se face numai prin harul lui Dumnezeu gratuit şi special, nu ca şi cum Dumnezeu ar fi fost determinat să facă aceasta datorită vreunei calităţi sau merit pe care El ar fi cunoscut dinainte că omul urma să o aibă (II Timotei 1:9; Efeseni 2:8). În convertirea sa, omul este totalmente pasiv, el fiind mort în păcat şi fărădelege, până va fi schimbat şi înnoit de Duhul Sfânt (I Corinteni 2:14; Efeseni 2:5; Ioan 5:25). Prin har, însă, omul ajunge capabil să răspundă acestei chemări şi să îmbrăţişeze harul oferit şi conţinut în ea, printr-o putere cu nimic mai prejos decât aceea care L-a înviat pe Mesia dintre cei morţi (Efeseni 1:19,20). E. Copiii care mor foarte mici sunt regeneraţi şi mântuiţi de Mesia prin Duhul Sfânt (Ioan 3:3,5,6), care lucrează suveran în timpurile, în locurile şi în modurile vrute de El (Ioan 3:8). F. Cei care nu-L primesc pe Mesia şi adevărul mesianic, chiar dacă sunt credincioşi în a-şi conduce vieţile conform luminii naturii şi legii religiei pe care o profesează, nu vor fi mântuiţi (Fapte 4:12; Ioan 4:22; 17:3).V. Naşterea din nou/ de sus224 (Ioan 3:3-8; regenerarea): A. Naşterea din nou este un act tainic al lui Dumnezeu prin care omului i se dă o nouă viaţă spirituală225; B. Naşterea din nou este o lucrare supranaturală săvârşită instantaneu, nu treptat, de Ruach ha-Qodeş prin Cuvântul lui Dumnezeu (Ioan 5:25; I Petru 1:23). Pe lângă viaţa biologică (bios, gr.), omului care are parte de acest privilegiu imens i se împărtăşeşte şi natura dumnezeiască (II Petru 1:4) şi viaţa dumnezeiască (zoe, gr; Ioan 3:3-8; Tit 3:5). În această naştere din nou, păcătosul care s-a pocăit răspunde prin credinţă mântuirii date lui de către Dumnezeu; C. Naşterea din nou autentică se manifestă prin roade vrednice de pocăinţă, arătate în atitudini şi comportament conforme voii lui Dumnezeu. Faptele223 Wayne Grudem, op. cit., p. 725.224 Anothen (gr.): de sus sau din nou. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării225 Id., ibid., p. 732. 93
  • 94. bune vor fi dovada obiectivă şi roadele ei caracteristice (I Corinteni 6:19,20; Efeseni 5:17-21; Filipeni 2:12b; Coloseni 3:12-17; II Petru 1:4- 11). Această ascultare îl va face pe credincios să devină tot mai asemănător chipului lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach (II Corinteni 3:18). Procesul de asemănare şi de conformare va culmina cu slăvirea credinciosului la revenirea lui Mesia (Romani 8:16,17; II Petru 1:4; I Ioan 3:2,3).VI. Pocăinţa şi credinţa: convertirea. A. Convertirea: „răspunsul nostru voit la chemarea Evangheliei, prin care ne pocăim de păcatele noastre în mod sincer şi ne punem încrederea în Mesia pentru mântuire” 226 . Pocăinţa iniţială şi credinţa sunt cele două faţete subordonate ale convertirii, conceptul supraordonat (pocăinţă şi convertire: Fapte 3:19; 26:20; credinţă şi convertire: Fapte 11:21). Prin har suveran, Dumnezeu dăruieşte pocăinţa şi credinţa care duc la viaţa spirituală autentică şi la mântuire (Marcu 1:15; Luca 13:3; 22:31,32; 24:47; Fapte 2:38; 3:19; 5:31; 17:30; Tit 3:4-6). Convertirea este o deschidere a inimii (Fapte 16:14); o deschidere şi o luminare a ochilor orbiţi (II Corinteni 4:4-6); o înviere din nou (Efeseni 2:1 etc.) şi căpătarea unei noi înţelegeri (I Ioan 5:20). B. Pocăinţa227 care duce la viaţă este „un har mântuitor prin care păcătosul, convins de păcatul său, şi înţelegând mila lui Dumnezeu (Osea 11:8-11; Ieremia 3) în Mesia, se întoarce, urând păcatul (Psalmul 119:104,128; Evrei 1:9), spre Dumnezeu (Deuteronom 4:23-31; 30:1-10; I Samuel 7:3; I Regi 8:33-40,46-53; II Regi 17:13; II Cronici 7:14; 15:4; 30:6-9; Ioel 2:12-14; Isaia 55:6,7; Ieremia 4:1; Ezechiel 14:6; 18:21-24,30-32; 33:11- 16; Daniel 9:3; Neemia 1:9; Zaharia 1:3), având un scop nou şi străduindu-se să trăiască cu Mesia în conformitate cu toate poruncile Sale”228. 1. Prin lucrarea lui Dumnezeu (Ieremia 31:18 cu Plângeri 5:21; Zaharia 12:10; Ioan 16:8-11; Fapte 11:18; Filipeni 2:12,13), oamenii sunt iluminaţi şi devin conştienţi de stricăciunile pe care le provoacă păcatul lor (aspectul intelectual al pocăinţei: Psalmul 119:105,130; Ioan 16:8-11), ajung să îl regrete profund (aspectul emoţional: „străpungerea inimii” din Fapte 2:37) şi să-l urască (Evrei 1:9) şi se leapădă de el (aspectul voliţional: II Regi 22-23:30 cu II Cronici 34- 35; Iona 3:8; Ezechiel 36:31; Proverbe 28:13; Luca 15:10; 19:1-10; II Corinteni 7:10,11).226 Id., ibid., p. 743.227 Pocăinţă: teşuvah (ebr.); metanoia (gr.).228 John Murray, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden, MareaBritanie, trad. Dinu Moga, p. 135. 94
  • 95. C. Modul de manifestare exterioară al pocăinţei interioare. Pocăinţa care are loc lăuntric faţă de Dumnezeu (şi faţă de semeni, dacă s-a păcătuit şi faţă de ei), se manifestă în exterior în următoarele moduri: 1. Păcătosul îşi mărturiseşte public păcatul 229 (Levitic 5:5; 26:40; Numeri 5:7; Osea 14:1,2; Matei 3:6; Marcu 1:5; Luca 15:11-24; Iacov 5:16); 2. Păcătosul mărturiseşte calitatea de Suveran, de Judecător şi de Mântuitor a lui Mesia (Romani 10:9,10; Matei 10:32; Luca 9:26); 3. Păcătosul se leapădă de păcat (Proverbe 28:13; Matei 3:8-10; Coloseni 3:8,9; Efeseni 4:17,20-32; Evrei 12:1; I Petru 2:1,2; I Ioan 1:6; 2:1-6); 4. Dacă este cazul, păcătosul ispăşeşte pentru păcat prin despăgubiri (Exod 21:18 ş. urm.; capitolul 22; Levitic 6:1-7; Numeri 5:5-8; Ezechiel 33:11-16; Luca 19:8); 5. Păcătosul care s-a pocăit se întoarce „de la întunericul idolatriei, de la păcat şi de la domnia lui Satan la închinarea şi slujirea Dumnezeului adevărat (Fapte 14:15; 26:18; I Tesaloniceni 1:9) şi a Fiului Său (I Petru 2:25)”, Yeşua ha-Maşiyach. D. YHWH dăruieşte Israelului pocăinţa şi iertarea păcatelor numai prin Yeşua (Fapte 4:12), care a fost înălţat de Dumnezeu şi a fost făcut Adonai şi Mântuitor (Fapte 5:31). E. Pocăinţa iniţială care, dimpreună cu credinţa, plasează omul într-o relaţie mântuitoare (Fapte 20:21; 26:20), este de aceeaşi natură cu pocăinţa ca sacrament230, dar distinctă de aceasta (II Corinteni 7:10; Apocalipsa 3:19). F. Credinţa231: „Credinţa mântuitoare este punerea încrederii în Yeşua Mesia ca Persoană vie pentru iertarea păcatelor şi primirea vieţii veşnice cu Dumnezeu.” Ea este „interacţiunea triunghiulară reciproc consolidatoare dintre (1) cunoaşterea (daat) adevărului (emet), (2) încrederea în acest adevăr revelat şi (3) înfăptuirea provenită din ascultare. Termenul emunah este foarte bogat şi conţine în sine şi conceptele de dragoste faţă de Atotputernicul, de statornicie, de verticalitate şi credincioşie.” „Acum, vom poseda o definiţei corectă a credinţei dacă o vom denumi o cunoaştere certă şi fermă a bunăvoinţei lui Dumnezeu faţă de noi, fondată pe adevărul promisiunii date gratuit în Hristos, atât revelată minţilor noastre, cât şi pecetluită pe inimile noastre prin Duhul Sfânt”232: 1. Prin har, Duhul lui Mesia conduce oamenii spre auzirea Cuvântului Evangheliei (Romani 10:17,10,11,9) şi le împărtăşeşte credinţa mântuitoare în adevărurile Evangheliei (Iacov 1:18; I Petru 1:23,25);229 Vidui (ebr.), exhomologia (gr.): spovedanie.230 Vezi şi capitolul Despre sacramente, subcapitolul „Despre sacramentul pocăinţei”.231 Credinţă: emuna (ebr.); pistis (gr.).232 Jean Calvin, apud Colin Gunton, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York,USA, 2003, p. 6. 95
  • 96. 2. Această credinţă mântuitoare (II Corinteni 4:13; Efeseni 2:8) este aceea că Yeşua este Fiul lui Dumnezeu, El Însuşi fiind Dumnezeu, Stăpân şi Mesia (Ioan 1:1,34,49; 20,28,31; Tit 2:13). Altfel spus, acţiunile principale ale credinţei mântuitoare duc la o relaţie nemijlocită cu Yeşua ha-Maşiyach, omul acceptând, primind şi punându-şi credinţa numai în El pentru îndreptăţire, sfinţire şi viaţă veşnică, în virtutea legământului harului (Ioan 1:12; Fapte 16:31; Galateni 2:20; Fapte 15:11); 3. Credinţa împărtăşită oamenilor este ulterior consolidată şi înmulţită (Luca 17:5; I Petru 2:2; Fapte 20:32) prin mijloacele harului: rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit 2:11-13; 3:14; II Petru 1:3-11), ascultarea învăţăturilor biblice (Romani 10:17), străduinţa de a cultiva virtuţile (II Petru 1:5-8), sacramentele; 4. Prin credinţa consolidată, credinciosul crede a fi adevărat tot ceea ce este descoperit în Cuvânt ca şi autoritatea lui Dumnezeu Însuşi (Fapte 24:14), şi înţelege că acest Cuvânt, deşi dat oamenilor, receptat de ei şi transmis altora, este infinit superior oricărei alte scrieri şi lucrurilor din lume (Isaia 55:8,9; Psalmul 19:7-10; 119:72), şi descoperă slava lui Dumnezeu în atributele Sale, excelenţa lui Mesia în atributele şi acţiunile Sale, şi puterea şi plinătatea Duhului Sfânt în lucrările şi slujbele Lui. Astfel, credinciosul este în măsură să îşi odihnească sufletul în adevărurile crezute (II Timotei 1:12); acţionând diferit în funcţie de ceea ce conţine un anumit pasaj (Ioan 15:14); supunându-se în ascultare poruncilor (Isaia 66:2); şi îmbrăţişând promisiunile lui Dumnezeu pentru această viaţă şi pentru cea viitoare (Evrei 11:13); 5. Această credinţă poate să difere în intensitate; ea poate fi slabă sau tare (Evrei 5:13,14; Matei 6:30; Romani 4:19,20), totuşi, este la fel de preţioasă ca şi credinţa apostolică (II Petru 1:1), şi a fost dată sfinţilor o dată pentru totdeauna (Iuda 3); aşadar, chiar dacă de multe ori este atacată şi slăbită, această credinţă233 câştigă victoria (Efeseni 6:16; I Ioan 5:4,5), crescând până la obţinerea unei siguranţe depline prin Mesia (Evrei 6:11,12; Coloseni 2:2), care este atât Autorul cât şi Desăvârşitorul credinţei noastre (Evrei 12:2). G. Pocăinţa de faptele moarte (Evrei 6:1) faţă de Dumnezeu şi credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyach trebuie proclamată atât iudeilor, cât şi neamurilor (Fapte 20:21).233 S-a spus: „Emunah este un foc strălucitor în inimă, nu o mărturisire intelectuală a doctrinelor; ea esteprimită, nu învăţată; este o lucrare a lui Ruach ha-Qodeş.” 96
  • 97. VII. A fi socotit neprihănit: îndreptăţirea. A. Îndreptăţirea a fost desemnată prin mai mulţi termeni şi sintagme: stare după voia lui YHWH, neprihănire, conformare cu standardul divin, dreptitudine, justificare. B. Îndreptăţirea omului înaintea lui YHWH este un act juridic dumnezeiesc, săvârşit instantaneu, prin care Dumnezeu consideră că păcatele noastre sunt iertate iar dreptatea lui Mesia ne aparţine şi, concomitent, îi declară drepţi, neprihăniţi, îi îndreptăţeşte, pe cei care, prin credinţa în Mesia, se pocăiesc de păcatele lor (Luca 13:3; Fapte 2:38; 3:19; 11:18; II Corinteni 7:10; Romani 2:4; Isaia 55:6,7) şi-L mărturisesc ca Adonai/Domn suveran (Romani 10:9,10; I Corinteni 12:3; II Corinteni 4:5; Filipeni 2:11). Ei cred că păcatele lor au fost transferate asupra lui Mesia (Coloseni 2:14; I Petru 2:24) şi că dreptatea Sa a fost transferată în contul lor (imputare: I Corinteni 1:2,30; 6:11; II Corinteni 5:21). C. Prin acest minunat mijloc al credinţei, Dumnezeu poate fi drept, îndreptăţind, totuşi, pe cel care crede în Yeşua (Romani 3:26). D. Pe aceştia, El i-a îndreptăţit fără plată (Romani 3:24; 8:30), iertându-le păcatele şi considerându-i şi acceptându-i ca drepţi (sau: neprihăniţi) (Romani 4:5-8; Efeseni 1:7); nu mulţumită vreunei virtuţi sau lucru bun găsit în ei sau făcut de ei (Romani 3:20; 4:6), ci numai de dragul lui Mesia (I Corinteni 1:30,31; Romani 5:17-19). Dumnezeu nu pune această dreptate pe seama credinţei, a acţiunii de a crede, sau a vreunei ascultări evanghelice, ci pe seama ascultării depline a lui Mesia faţă de întreaga Lege (Torah, ebr.) şi considerând ascultarea lui Mesia ca singura şi deplina lor îndreptăţire (Filipeni 3:8,9; Efeseni 2:8-10). Deci, credincioşii primesc şi rămân în El şi în dreptatea Lui prin credinţă, o credinţă pe care nu o au prin ei înşişi, ci este darul lui Dumnezeu (Ioan 1:12; Romani 5:17). E. Aşadar, credinţa, primind-o şi rămânând în Mesia şi în dreptatea Sa, este singurul mijloc de îndreptăţire (Romani 3:28); totuşi, credinţa nu se găseşte singură în persoana îndreptăţită, ci este însoţită întotdeauna de toate celelalte haruri mântuitoare, şi nu este o credinţă moartă, ci se manifestă prin dragoste (Galateni 5:6; Iacov 2:17,22,26) şi prin fapte (Genesa 15:6, Galateni 3:6 şi Romani 4 confirmate faptic şi comentate în Genesa 22:1-19, Evrei 11:17-19 şi Iacov 2:14-26; Numeri 25:6-13 comentat în Psalmul 106:29-31; Iosua 2:1-21 cu Iacov 2:25 şi Evrei 11:31; Efeseni 2:8,9 şi 10; Iacov 2:14-26; II Petru 1:3,4 şi 5-11). F. Prin ascultarea şi moartea Lui, Mesia a plătit pe deplin datoria celor care sunt îndreptăţiţi; şi, prin jertfa de Sine de pe cruce, ispăşind în locul lor pedeapsa care li se cuvenea, a satisfăcut în mod real şi pe deplin justiţia lui Dumnezeu în locul lor (Evrei 9:12,14; 10:12,14; I Petru 1:18,19; Isaia 53:5,6); totuşi, deşi El a fost dăruit lor de către Tatăl, şi ascultarea Lui a fost acceptată în locul lor, ambele în mod gratuit, fără vreo contribuţie din partea lor (Romani 8:32; II Corinteni 5:21), îndreptăţirea lor se face numai 97
  • 98. prin har, pentru ca şi justiţia exactă şi harul bogat ale lui Dumnezeu să fie slăvite în îndreptăţirea păcătoşilor (Romani 3:26; Efeseni 1:6-7;2:7). G. La timpul prestabilit (kairos, gr.), Mesia a murit pentru păcatele credincioşilor şi a înviat din morţi pentru îndreptăţirea lor (Romani 4:25). Totuşi, ei nu sunt îndreptăţiţi în mod personal până când, prin Ruach ha- Qodeş, ei sunt transformaţi după chipul lui Mesia (Coloseni 1:21,22; Tit 3:4-7; I Petru 1:2). H. YHWH continuă să ierte păcatele celor care sunt îndreptăţiţi (Matei 6:12; I Ioan 1:7,9). Credincioşii pot să cadă în dizgraţia părintească a lui Dumnezeu (Psalmul 89:31-33) prin păcat; ajunşi în această stare ei nu mai beneficiază de lumina feţei Lui, până când nu se smeresc, până când nu îşi mărturisesc păcatele, nu îşi cer iertare şi îşi înnoiesc credinţa şi pocăinţa (Psalmul 32:5; Psalmul 51:1-19; Matei 26:75). I. Îndreptăţirea credincioşilor din perioada anterioară Legământului Înnoit fost, în toate privinţele, una şi aceeaşi cu îndreptăţirea credincioşilor din perioada de după acesta (Galateni 3:9; Romani 4:22-24).VIII. Adopţia234: Toţi aceia care sunt îndreptăţiţi primesc de la Dumnezeu, de dragul lui Yeşua, dreptul de a fi părtaşi harului adopţiei (Efeseni 1:5; Galateni 4:4,5), prin care intră în numărul copiilor lui Dumnezeu, şi se bucură de privilegiile şi de libertăţile caracteristice acestora (Ioan 1:12; Romani 8:17), sunt pecetluiţi cu numele Lui (II Corinteni 6:18; Apocalipsa 3:12), primesc duhul adopţiei (Romani 8:15), au acces la tronul harului cu îndrăzneală, au dreptul de a striga „Abba” (Tată) (Galateni 4:6; Efeseni 2:18), sunt miluiţi, adică, cuprinşi în grija şi dragostea Lui (Psalmul 103:13), păziţi (Proverbe 14:26), li se poartă de grijă (I Petru 5:7), şi sunt disciplinaţi de El ca de un Tată (Evrei 12:6). Ei sunt pecetluiţi pentru ziua mântuirii (Efeseni 4:30), şi moştenesc promisiunile ca şi moştenitori ai mântuirii eterne (Evrei 1:14; 6:12).IX. Sfinţirea: A. Fiecare credincios este sfinţit, adică pus deoparte pentru Dumnezeu prin îndreptăţire şi de aceea este declarat sfânt şi recunoscut ca atare. Această sfinţire se referă la poziţia credinciosului în relaţia cu Dumnezeu, este statică (sfinţenia) şi instantanee. Ea nu trebuie confundată cu sfinţenia progresivă. Această sfinţenie are de-a face cu poziţia credinciosului, nu cu trăirea sau starea lui prezentă (Fapte 20:32; I Corinteni 1:2,30; II Tesaloniceni 2:13; Evrei 2:11; 3:1; 10:10,14; 13:12; I Petru 1:2); B. Prin lucrarea lui Ruach ha-Qodeş mai există o sfinţire, un proces progresiv prin care starea credinciosului, prin fapte drepte, se conformează tot mai mult lui Mesia (devine tot mai asemănător Lui: Ioan 17:17,19; I Tesaloniceni 4:3,4; 5:23; II Corinteni 3:18; Romani 6:1-22), prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu şi împuternicirea dată de Duhul. Credinciosul este capabil (II Petru 1:3-11) să trăiască o viaţă de sfinţenie crescândă conform voii lui Dumnezeu. Această sfinţire progresivă aduce234 Huiothesia (gr., Gal. 4:5; Rom. 8:15,23; Ef. 1:5). 98
  • 99. onoare Numelui divin 235 şi trebuie să fie dezideratul fiecărui credincios mesianic; C. Cei care sunt uniţi cu Mesia, chemaţi eficace şi regeneraţi, având o nouă inimă şi un nou duh create în ei prin meritul morţii şi învierii lui Mesia, sunt mai departe sfinţiţi, în mod real şi personal pe aceeaşi bază (Fapte 20:32; Romani 6:5,6), prin Cuvântul Lui şi prin Duhul Lui care sălăşluieşte în ei (Ioan 17:17; Efeseni 3:16-19; I Tesaloniceni 5:21-23), domnia totală exercitată de păcat în trupul lor este distrusă (Romani 6:14), şi poftele care decurg de aici sunt tot mai slăbite şi mai mortificate (Galateni 5:24), iar harurile mântuitoare sunt din ce în ce mai consolidate (Coloseni 1:11), în vederea practicării sfinţeniei, fără de care nici un om nu-L va vedea pe Dumnezeu (II Corinteni 7:1; Evrei 12:14); D. Această sfinţire are loc în întreaga persoană a omului (I Tesaloniceni 5:23), deşi va fi imperfectă în această viaţă, întrucât rămăşiţe ale stricăciunii rămân în fiecare parte componentă a omului (Romani 7:18,23). Astfel are loc un război continuu şi ireconciliabil: firea păcătoasă, natura adamică236 luptă înverşunat împotriva Duhului şi Duhul luptă înverşunat împotriva firii (Galateni 5:17; I Petru 2:11). În acest război, deşi rămăşiţele stricăciunii vor avea pentru un timp câştig de cauză (Romani 7:23), totuşi, prin puterea continuă care vine din sfinţirea produsă de Duhul lui Mesia, partea regenerată va triumfa (Romani 6:14). Astfel, toţi sfinţii cresc în har, în sfinţenie, în frica de YHWH, aşteptând viaţa cerească, în ascultare evanghelică de toate poruncile pe care Mesia, în calitate de Cap şi Rege, li le-a prescris în Cuvântul Său (Efeseni 4:15,16; II Corinteni 3:18; 7:1); E. Viaţa mesianică e o viaţă trăită în conformare cu standardul divin şi dovedită de o atitudine de fericire (Matei 5:2-12) şi de o continuă aspiraţie către sfinţenie (II Corinteni 7:1; Romani 12:1,2; Evrei 12:14; Tit 2:11-14; I Ioan 3:1-10).X. Perseverarea: rămânerea în credinţă. A. Toţi cei care sunt cu adevărat născuţi din nou prin puterea lui Dumnezeu vor persevera în credinţă până la sfârşitul vieţii lor şi numai cei care vor persevera până la sfârşit au fost cu adevărat născuţi din nou. B. YHWH ne-a acceptat în dragostea Sa, ne-a chemat şi ne-a sfinţit prin Duhul Lui, şi ne-a dat credinţa preţioasă a celor aleşi. Noi vom persevera în starea de har până la sfârşit, şi vom fi mântuiţi pentru totdeauna, văzând darurile şi chemarea lui Dumnezeu prin care El continuă să nască şi să hrănească în noi credinţă, pocăinţă, dragoste, bucurie, nădejde şi toate harurile Duhului spre nemurire (Ioan 10:28,29; Filipeni 1:6; II Timotei 2:19; I Ioan 2:19). Avem parte de multe încercări, dar acestea nu ne smulg de pe Stânca pe care suntem fundamentaţi prin credinţă. Desigur că, prin necredinţa şi ispitele lui Satan, acea lumină sensibilă a dragostei lui235 A onora Numele divin: kiduş ha-Şem (ebr.).236 Sarx (gr.): natura adamică, căzută, firea pământească sau „carnea”. 99
  • 100. Dumnezeu poate fi umbrită pentru un timp şi întunecată pentru noi (Psalmul 89:31,32; I Corinteni 11:32); totuşi, El este Acelaşi, şi nu ne refuză mântuirea (Ioan 6:37,45). C. Perseverenţa noastră nu depinde de voinţa noastră, ci de decretul imuabil al alegerii (Romani 8:30; 9:11,16), care curge din dragostea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl, de eficacitatea meritelor şi mijlocirii lui Yeşua ha-Maşiyach şi de unirea cu El (Romani 5:9,10; Ioan 14:19), de jurământul lui Dumnezeu (Evrei 6:17,18), de prezenţa lui Ruach ha-Qodeş şi de sămânţa lui Dumnezeu din noi (I Ioan 3:9), şi de natura legământului harului (Ieremia 32:40); din toate acestea izvorăşte şi siguranţa şi infailibilitatea acestei perseverenţe. D. Este posibil ca, prin ispitirile lui Satan şi ale lumii, prin predominanţa stricăciunii care rămâne în noi, şi prin neglijarea mijoacelor păstrării noastre, să cădem în păcate cumplite şi, pentru un timp, chiar să continuăm să le practicăm (Matei 26:70,72,74), făcând ceea ce lui YHWH Îi displace şi întristând Duhul Sfânt (Isaia 64:5,9; Efeseni 4:30), periclitându-ne harurile şi bucuria (Psalmul 51:10,12). Inimile noastre se pot împietri şi conştiinţa ne poate fi rănită (Psalmul 32:3,4), îi rănim şi îi scandalizăm pe alţii, ne atragem asupră-ne judecăţi temporare (II Samuel 12:14). Totuşi, un adevărat credincios mesianic îşi va reînnoi pocăinţa şi va fi păstrat prin credinţa în Mesia Yeşua până la sfârşit (Luca 22:32,61,62). E. Pentru rămânerea în starea de har, Dumnezeu ne-a oferit mijloace adiţionale. Acestea sunt trei dintre sacramente, adică botezul, pocăinţa şi, respectiv, Cina Domnului 237 , apoi Şabatul (Exod 20:8-11; 5:12-15), rugăciunea şi studierea Sfintelor Scripturi (Fapte 2:42; 17:11; 20:32), faptele drepte (Tit 3:14; II Petru 1:3-11).XI. Siguranţa harului şi a mântuirii: A. Credincioşii adevăraţi în Adonai Yeşua, care Îl iubesc sincer şi se străduiesc să trăiască vieţi drepte înaintea Lui, pot avea siguranţa în viaţa aceasta că sunt în starea de har şi se pot bucura de nădejdea slavei lui Dumnezeu (I Ioan 2:3, 3:14, 18-19,21,24; 5:13). Această nădejde nu-i va lăsa niciodată de ruşine (Romani 5:2,5); B. Această certitudine nu este doar o convingere conjecturală şi probabilă, întemeiată pe o nădejde slabă, ci este o siguranţă infailibilă a credinţei (Evrei 6:11,19), bazată pe mai multe fundamente: cel al sângelui şi dreptăţii lui Mesia revelate în Evanghelie (Evrei 6:17,18); cel al dovezii interioare a acelor haruri ale Duhului cu privire la care sunt făcute promisiuni (II Petru 1:4,5,10,11); şi pe mărturia Duhului despre adopţie, mărturisind cu duhurile noastre că suntem copiii lui Elohim (Romani 8:15,16). Ca rod al acestor fapte, inima se păstrează smerită şi sfântă (I Ioan 3:1-3);237 Vezi capitolul Despre sacramente. 100
  • 101. C. Această siguranţă infailibilă nu aparţine atât esenţei credinţei, ci un credincios adevărat poate să aştepte mult, şi să înfrunte multe greutăţi până să aibă parte de ea (Isaia 50:10; Psalmul 88:1-8; Psalmul 77:1-12); Duhul îi permite să cunoască lucrurile pe care Dumnezeu i le-a dat fără plată şi el poate să dobândească această siguranţă fără vreo iluminare extraordinară, prin mijloace potrivite (I Ioan 4:13; Evrei 6:1-12); astfel că este de datoria fiecăruia să facă în aşa fel încât, cu mare atenţie, să-şi consolideze chemarea şi alegerea pentru ca inima să i se umple de pace şi bucurie în Duhul Sfânt, de dragoste şi recunoştinţă faţă de Dumnezeu, şi de putere şi veselie în datoriile ascultării, pentru ca roadele potrivite acestei siguranţe să fie vizibile (Romani 5:1-2,5; 14:17; Psalmul 119:32), - fiind departe de a-i îndemna pe oameni la delăsare (Romani 6:1,2; Tit 2:11,12,14); D. Aceasta siguranţă pe care o au credincioşii adevăraţi poate fi zdruncinată, diminuată şi întreruptă în diferite moduri: prin neglijenţa în a o păstra (Cântarea Cântărilor 5:2,3,6); prin căderea în vreun păcat deosebit care răneşte conştiinţa şi întristează Duhul (Psalmul 51:8,12,14); prin vreo ispită bruscă şi puternică (Psalmul 116:11; 77:7,8; 31:22); sau prin retragerea de către Dumnezeu a luminii Lui, suferind teama de a umbla fără El în întuneric şi fără lumină (Psalmul 30:7). Totuşi ei nu sunt niciodată lipsiţi de sămânţa lui Dumnezeu (I Ioan 3:9) şi de viaţa credinţei (Luca 22:32), ci, prin dragostea lui Mesia şi a confraţilor, prin sinceritatea inimii şi conştiinţa datoriei din care, prin lucrarea Duhului Sfânt, această siguranţă poate renaşte la timpul potrivit (Psalmul 42:5,11), şi prin care, între timp, ei sunt păziţi de disperare (Plângeri 3:26-31).XII. Separarea: A. Separarea sau despărţirea de păcat este poruncită clar atât în cărţile „Vechiului Legământ” (Levitic 11:44), cât şi în cărţile „Legământului Înnoit” (Matei 5:48), fiind conştienţi că în timpurile finale apostazia şi spiritul lumesc va creşte (II Corinteni 6:14-7:1; II Timotei 3:1-5); B. În consecinţă, noi credem şi mărturisim că cei credincioşi ar trebui să se separe pentru Adonai Yeşua ha-Maşiyach (II Tesaloniceni 1:11,12; Evrei 12:1,2), fugind de orice asociere cu apostazia religioasă, precum şi cu practicile lumeşti şi păcătoase (I Corinteni 5:9-13; II Corinteni 6:14-7:1; Romani 12:1,2; I Ioan 2:15-17; II Ioan 9-11). 101
  • 102. Capitolul al XXI-lea DESPRE FAPTELE BUNE În discuţia despre mântuire, un rol central îl au faptele celui care vrea să fie mântuit. Mulţi îşi închipuie că mântuirea este o relaţie de genul do ut des, „Îţi dau, ca să- mi dai”, adică săvârşesc anumite ritualuri, ţin anumite posturi, fac anumite fapte meritorii, pentru a dobândi, a-mi agonisi mântuirea. Aşa să stea lucrurile şi în relaţie cu Dumnezeul suveran, Creator al Cerurilor şi al Pământului, pe nume YHWH?... Expunem convingerea noastră cu privire la „faptele bune”: I. Faptele bune sunt numai acelea pe care YHWH le-a poruncit în Cuvântul Său (Mica 6:8; Evrei 13:21), şi nu acelea care, fără a fi mandatate aici, sunt făcute de oameni dintr-un zel orb, pretinzându-se a fi făcute cu intenţii bune (Matei 15:9; Isaia 29:13). II. Aceste fapte bune, făcute în ascultare de poruncile lui YHWH, sunt roadele şi dovada unei credinţe adevărate şi vii (Iacov 2:18,22) şi, prin ele, noi, credincioşii mesianici, ne manifestăm recunoştinţa (Psalmul 116:12,13), ne întărim siguranţa (I Ioan 2:3,5; II Petru 1:5-11), ne edificăm confraţii, împodobim mărturisirea Evangheliei (Matei 5:16), închidem gurile adversarilor, şi Îl slăvim pe YHWH (I Timotei 6:1; I Petru 2:15; Filipeni 1:11), ai Cărui lucrători suntem, fiind creaţi pentru aceasta în Mesia Yeşua (Efeseni 2:10) pentru ca, aducând roadă în sfinţenie, să putem avea în final viaţa eternă (Romani 6:22).III. Capacitatea noastră de a face fapte bune nu vine de la noi, ci în întregime de la Duhul lui Mesia (Ioan 15:4,5). Pentru ca să putem fi echipaţi în această direcţie, pe lângă harurile pe care deja le-am primit, este necesară o influenţă propriu-zisă a Duhului Sfânt, care să lucreze în noi dorinţa şi înfăptuirea acestor fapte bune spre plăcerea Lui (II Corinteni 3:5; Filipeni 2:13). Totuşi, noi, credincioşii mesianici, nu trebuie să devenim neglijenţi, ca şi când nu am mai avea nici o îndatorire, ci trebuie să fim sârguincioşi în stimularea harului lui Dumnezeu care este în noi (Filipeni 2:12; Evrei 6:11,12; Isaia 64:7).IV. Aceia dintre noi care în ascultarea lor ajung la cel mai înalt standard posibil în viaţa aceasta, sunt atât de departe de ceea ce cere Dumnezeu, încât nu sunt în stare să facă nici pe departe destul din ceea ce au datoria de a face (Iov 9:2,3; Galateni 5:17; Luca 17:10).V. Chiar prin cele mai bune fapte pe care le-ar face, noi, credincioşii mesianici, nu putem merita iertarea păcatelor noastre, din cauza marii discrepanţe care există între noi şi slava viitoare, şi a marii distanţe care ne desparte de Dumnezeu, Căruia nu-I putem face nici un bine, nici nu-L putem mulţumi, plătind în vreun fel datoria sau o compensaţie pentru păcatele pe care le-am săvârşit (Romani 3:20; Efeseni 2:8,9; Romani 4:6). După ce am făcut tot ce era posibil, ne-am făcut numai datoria (Iov 35:7,8), şi suntem tot robi netrebnici (Luca 17:10); şi pentru că faptele sunt bune, vin de la Duhul Lui (Galateni 5:22,23; Filipeni 2:12,13). Atunci când facem fapte bune, ele sunt întinate şi amestecate cu atâta slăbiciune şi 102
  • 103. imperfecţiune, încât nu pot îndura judecăţii severe a lui Dumnezeu (Isaia 64:6; Psalmul 143:2).VI. Totuşi, pentru că noi, credincioşii mesianici, suntem acceptaţi în Mesia, şi faptele noastre bune sunt acceptate tot în El (Efeseni 1:6; I Petru 2:5); nu pentru că ele ar fi în această viaţă ireproşabile şi impecabile în faţa lui Dumnezeu, ci pentru că Tatăl le priveşte prin Fiul Său şi Se bucură să accepte şi să răsplatească ceea ce este făcut cu sinceritate, deşi însoţit de multe slăbiciuni şi imperfecţiuni (Matei 25:21,23; Evrei 6:10).VII. Faptele făcute de către oameni neregeneraţi, deşi sunt poate fapte poruncite de Dumnezeu, şi de folos şi lor şi altora (II Regi 10:30; I Regi 21:27,29), totuşi, pentru că nu pornesc dintr-o inimă purificată de credinţă (Genesa 4:5; Evrei 11:4,6), nici nu sunt făcute conform Cuvântului (I Corinteni 13:1), nici cu un scop potrivit, acela de a-L slăvi pe Dumnezeu (Matei 6:2,5), sunt aşadar păcătoase, şi nu Îl pot mulţumi pe Dumnezeu, nici nu poate prin ele un om primi har de la Dumnezeu (Amos 5:21,22; Romani 9:16; Tit 3:5). Totuşi, neglijarea lor este şi mai păcătoasă şi mai neplăcută înaintea lui Dumnezeu (Iov 21:14,15; Matei 25:41-43). 103
  • 104. Capitolul al XXII-lea DESPRE LIBERTATEA ÎN MESIA ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ Dacă am susţine o religie a exteriorului, a ritualurilor sfinţitoare, poate că viaţacultică ar fi mult mai simplă. Noi, însă, avem un Dumnezeu care priveşte la inimă (I Sam.16:7), şi inima aceasta, esenţa personalităţii individului, este cea care stabileşte relaţii cuDumnezeu şi cunoaşte cadrul în care se poate păstra şi chiar consolida relaţia cu El. Îninimă omul, a cărui conştiinţă este luminată de Duhul Sfânt prin citirea SfintelorScripturi, are o anumită libertate. Despre această libertate vom vorbi în rândurile de maijos:I. Libertatea pe care Mesia a agonisit-o pentru credincioşii care trăiesc în ascultarea Evangheliei constă în eliberarea lor de sub vina păcatului, de sub mânia condamnatoare a lui Dumnezeu, şi de sub rigoarea şi blestemul legii (Galateni 3:13). Ei sunt eliberaţi de lumea rea de-acum (Galateni 1:4), de robia lui Satan (Fapte 26:18), de domnia păcatului (Romani 8:3), de răul pe care necazurile îl pot aduce (Romani 8:28), de teama şi de boldul morţii, de victoria mormântului (I Corinteni 15:54-57) şi de pedeapsa veşnică (II Tesaloniceni 1:10). De-asemenea, ei sunt eliberaţi de ele şi pentru a avea intrare liberă la Dumnezeu, şi pentru a I Se supune Lui nu dintr-o teamă de rob (Romani 8:15), ci dintr-o dragoste de copil şi o minte care doreşte asta (Luca 1:73-75; I Ioan 4:18). Toate acestea erau posedate în esenţa lor şi de credincioşii ce erau sub Lege (Galateni 3:9,14), dar în cadrul Legământului Înnoit libertatea credincioşilor este extinsă, ei fiind eliberaţi de cerinţele legii ceremoniale în vederea mântuirii, căreia îi era supusă adunarea evreilor. Acest cadru extins este demonstrat în plus de intrarea la tronul harului cu o îndrăzneală sporită, şi de o împărtăşire mai deplină a Duhului lui Dumnezeu, lucruri de care credincioşii de sub Lege nu aveau parte (Ioan 7:38,39; Evrei 10:19-21).II. Dumnezeu este singurul Domn al conştiinţei (Iacov 4:12; Romani 14:4), şi i-a acordat libertate şi independenţă faţă de poruncile sau doctrinele oamenilor care sunt în vreun fel contrare Cuvântului Său, sau nu sunt conţinute în el (Fapte 4:19, 29; I Corinteni 7:23; Matei 15:9).III. Deci, a crede asemenea doctrine, sau a asculta de asemenea porunci din conştiinţă ar înseamnă a trăda adevărata libertate de conştiinţă (Coloseni 2:20,22,23). De- asemenea, a cere credinţă doar de dragul credinţei, sau o ascultare absolută şi oarbă, înseamnă a distruge libertatea conştiinţei şi a raţiunii (I Corinteni 3:5; II Corinteni 1:24). 104
  • 105. IV. Cei care, sub pretextul libertăţii agonisite de Mesia practică păcatul, sau nutresc vreo poftă păcătoasă, pervertesc prin aceasta principalul rol al harului Evangheliei spre osânda lor (Romani 6:1,2), nu au discernământ (Evr. 5:14) şi, de fapt, distrug libertatea în Mesia. Scopul libertăţii mesianice este acela ca, eliberaţi fiind din mâinile tuturor vrăjmaşilor noştri, să-I putem sluji Domnului fără teamă, în sfinţenie şi în neprihănire înaintea Lui, toate zilele vieţii noastre (Galateni 5:13; II Petru 2:18, 21; Luca 1:74,75). 105
  • 106. SECŢIUNEA A IV-A Capitolul al XXIII-lea DESPRE PARTEA LUI YHWH: „PUNERI DEOPARTE”, SFINŢIRI, CONSACRĂRI, ACTE SACRE „...să puteţi deosebi ce este sfânt de ce nu este sfânt, ce este necurat de ce este curat...”238 Cât de implicat este Creatorul în creaţia Sa? Cât Şi-a mai păstrat din ea şi cât a încredinţat omului? A dăruit omului creaţia Sa, sau i-a încredinţat-o spre păstrare, administrare, gestionare, ca uzufruct? În cele ce urmează, prezentăm dogma pe care o credem ca fiind întru totul fundamentată pe Sfintele Scripturi. I. Printre bunurile de care Dumnezeu i-a făcut parte şi omului şi pe care l-a desemnat să le administreze există anumite lucruri puse deoparte exclusiv spre slava lui YHWH. Ele fac parte din sfera sacrului; profanarea lor atrage pedepse divine239.II. Aceste lucruri sunt plasate în categorii diferite: calendar; bunuri şi obiecte; oameni, comunităţi, etnii şi popoare; legi, sacramente etc. Exemplificăm: A. În creaţie, Dumnezeu a binecuvântat şi a sfinţit ziua a şaptea, „pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o zidise şi o făcuse” (Genesa 2:3; Exod 16:23; 31:13 etc.). Şabatul este ziua DOMNULUI240; B. În grădina Eden, pomul cunoştinţei binelui şi răului era numai al lui Dumnezeu (Genesa 2-3); C. Legămintele răscumpărătoare pe care YHWH le-a făcut cu oamenii (de exemplu, legământul avrahamic, Genesa 12-22, sau davidic, II Samuel 7) sunt legăminte instituite de El, pe care oamenii le puteau accepta sau respinge, dar nu le puteau modifica; D. Dintre popoare, poporul Yisrael este al Său prin alegere suverană (Exod 4:22,23; 5:1; 7:16; 15:16; 19:4-6; Deuteronom 7:6-15; II Cronici 7:23,24; Psalmul 94:14; 95:7)241; E. Muntele Moriah (Genesa 22:2-14), adică Muntele Templului (har ha-Bait; II Cronici 3:1) şi Templul aparţin lui YHWH: Exod 15:17; Isaia 2:2. 238 Leviticul, 10:10; 11:47a. 239 „Acela care profanează cele sacre...chiar dacă ar fi un înfăptuitor de fapte bune, nu are parte în veacul care va să vie.” Rabbi Liezer ha-Modai. 240 Vezi Despre Şabat. 241 Vezi capitolul Israelologie şi laologie. 106
  • 107. F. Torah (Legea/Instrucţiunea) este a lui Dumnezeu.242 G. Întâii-născuţi 243 de gen masculin, umani şi animali, erau ai lui YHWH (Exod 13:2,12-15; 34:19,20; Levitic 27:26; Numeri 3:13; Deuteronom 15:19 etc.), la fel ca primele roade244 (Exod 22:29; 23:19; 34:26; Levitic 2:14-16; 23:10,11) şi la fel ca şi zeciuiala (Levitic 27:30)245; H. Dintre israeliţi, preoţii (Exod 28,29; Levitic 21) şi leviţii (Numeri 8:15-19 etc.) erau ai Săi în mod special246; I. Anul şabatic 247 (Exod 23:10,11; Levitic 25:1-7, 18-22) şi jubileul 248 (Levitic 25:8-17) aparţin DOMNULUI; J. Ţara Israel249 (Ereţ Yisrael) aparţine DOMNULUI şi El a dat-o cui a vrut El: Levitic 25:23,24; II Cronici 7:20; Ioel 2:18; 3:2;250 K. Mântuirea omenească şi modul de închinare plăcut Lui (vezi Mişkan, Cortul întâlnirii, Exod 25-27:19) sunt stabilite de El (Romani 8:28-30; 9- 11; Efeseni 1:4-6,11,12); L. Calendarul şi praznicele din Exod 12, 23, Levitic 23, Deuteronom 16 ş.a., sunt ale Sale; M. Comunitatea celor credincioşi în El251 este a Lui; N. Anumiţi oameni sunt aleşi de El şi puşi deoparte, consacraţi Lui (Exod 3:10; 31:1-11; Ieremia 1:5; Fapte 9:15; 13:2; Galateni 1:15; Efeseni 4:11,12); O. Actele sacre (sacramentele) sunt stabilite de El: vezi Despre sacramente. P. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul.252242 Vezi Despre Torah.243 Întâi-născut sau primogenit: bekor (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.244 Primele roade: bikurim (ebr.).245 Vezi Despre zeciuială246 Vezi Despre preoţie.247 Anul şabatic: şmita (ebr.).248 Anul de îndurare, anul jubiliar: yobel (ebr.).249 Ţara Yisrael: Ereţ Yisrael.250 Vezi capitolul Israelologie şi laologie.251 Qehilah, sau ekklesia din Evanghelia după Matei, 16:18; II Timotei, 2:19.252 Vezi capitolul Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şi Legământul Înnoit. 107
  • 108. Capitolul al XXIV-lea DESPRE CALENDARUL DUMNEZEIESC Este Cel Preaînalt suveran numai peste creaţie, ca spaţiu, sau şi peste eternalitate şi timp?... Acestei întrebări, precum şi multor altora, le dăm mai jos răspunsuri dogmatice:I. Generalităţi: A. Pretutindeni în Sfânta Scriptură, atât în cărţile „Vechiului Legământ”, cât şi în cărţile Legământului Înnoit, descoperim că YHWH-Elohim a acţionat şi acţionează conform unui tipar profetic253 şi plan al Său (Efeseni 1:9,10) şi conform unor momente alese şi timpuri prestabilite 254 de El. Adonai Suveranul nu a lăsat absolut nimic, nici măcar căderea unui fir de păr sau a unei vrăbii (Matei 10:29-31; Luca 12:6,7) pe seama coincidenţei 255 , a accidentelor, la voia întâmplării256, a destinului, soartei, norocului sau a entropiei. Dimpotrivă, există o „împlinire257 a timpurilor” (Galateni 4:4; Efeseni 1:10); B. Aceste momente şi timpuri prestabilite sunt felurite: 1. „vremuri (timpuri)” (Genesa 1:14; Psalmul 104:19a; Daniel 12:7; Fapte 1:7; I Tesaloniceni 5:1); 2. „soroace” (Fapte 1:7; I Tesaloniceni 5:1); 3. „ceasuri” (Ioan 2:4; 4:21,24 etc.); 4. „ziua (aceea)” (Ioel 2:29; Isaia 61:2b; 63:4; I Corinteni 3:13; II Timotei 4:8; Evrei 10:25); 5. „ziua lui YHWH” (Obadia 15; Ioel 1:15; 2:1,11,31; Amos 5:18,20; Isaia 13:6,9; Ţefania 1:7,14; Ieremia 46:10; Ezechiel 30:3; Maleahi 3:2; 4:1-5; Fapte 2:20; I Tesaloniceni 5:2; II Tesaloniceni 2:2; II Petru 3; Apocalipsa 1:10; 16:14); 6. „ziua lui Elohim” (II Petru 3:12); 7. „zilele din urmă” (Genesa 49:1; Numeri 24:14; Deuteronom 4:30; 31:29; Osea 3:5; Mica 4:1; Ieremia 23:20; 30:24; 48:47; 49:39; Ezechiel 38:16; Daniel 2:28; 10:14; Fapte 2:17; II Timotei 3:1; Iacov 5:3; II Petru 3:3; Evrei 1:2 etc.); 253 Configuraţie, tipar profetic: tavnit (ebr.). 254 Mo’ed (ebr.), kairos (gr.): timp prestabilit, moment oportun, soroc. 255 O zicală rabinică spune: „Cuvântul ‚coincidenţă’ nu este un cuvânt koşer.” 256 Se poate folosi termenul „întâmplare” cu privire la voia dumnezeiască doar dacă se cunoaşte etimologia acestui cuvânt, care provine din latinescul in şi templum, şi, iniţial, este foarte posibil să semnifice faptul că evenimentele din cursul vieţii omeneşti erau decise „in-templu”, adică de către zei. În acest sens, viaţa omului este decisă de către Dumnezeu. 257 Împlinire: pleroma (gr.) 108
  • 109. 8. „timpurile goyim-ilor” (Luca 21:24)258; 9. „ziua judecăţii” (Matei 10:15; Fapte 17:31; Apocalipsa 6:17; 16:14); 10. „ziua lui Mesia Yeşua” (I Corinteni 5:5; II Corinteni 1:14); C. Satan încearcă să imite, să contrafacă şi, astfel, să distrugă calendarul dumnezeiesc: zilele săptămânii poartă numele unor zeităţi păgâne, plăsmuite de tatăl minciunii (Ier. 10:2; Io. 8:44), la fel ca multe dintre lunile anului, iar sărbătorile omeneşti sunt, de fapt, încercarea lui de a contraface Praznicele lui YHWH (I Regi 12:33); ca atare, noi ne străduim să nu folosim numele zeităţilor păgâne, onorând porunca din Deuteronom 12:3,30. Conform Daniel 7:25, încercarea de schimbare a timpurilor stabilite divin este păcat anticristic; D. Calendarul divin prezintă evenimente unice şi irepetabile (exodul, primul Pesach, darea Legii, evenimentul cristic, sau darea Duhului Sfânt etc.), dar şi praznice 259 (moadim, ebr). Unele sărbători sunt comemorative, altele sunt tipologice şi profetice; E. Conform calendarului sacru, o zi începe seara (Genesa 1:5,8,13,19,23,31), de la asfinţitul soarelui şi ţine până la următorul asfinţit; F. Săptămâna începe o dată cu trecerea Şabatului, după asfinţitul soarelui, şi ţine până vineri seara, la asfinţit. Ziua de Şabat, care începe o dată ce soarele a asfinţit, este ziua sacră (vezi mai jos); G. De asemenea, luna sacră începe cu apariţia pe cer a lunii noi (vezi mai jos).II. Despre Şabat: A. Şabatul în opera creaţiei: după ce a săvârşit opera Sa creatoare, Elohim a binecuvântat-o şi „S-a odihnit” (Genesa 2:1-3). Ziua de odihnă divină (Şabat, ebr.) este, deci, o zi comemorativă universală, instituită în cadrul paradisiac. Graţie bunătăţii şi providenţei Sale, Divinitatea a făcut parte omenirii, în întregime, de odihna în El şi în activităţile Sale. El a fost „pus deoparte”, sacralizat, de Dumnezeu Însuşi. El nu aparţine numai poporului evreu, cum cred unii, ci este evident din mărturia cărţii Genesa (Be-reşit) că el aparţine Creatorului-Elohim. De remarcat faptul că primul Şabat din istorie şi prima zi de viaţă a omenirii nu a fost o zi de muncă, ci una de odihnă. Istoria se va încheia tot cu o odihnă de Şabat (vezi Evrei 4); B. Şabatul în opera izbăvirii: în fiecare din următoarele patru cărţi ale Torei ni se vorbeşte despre legislaţia şabatică. Exod 16:23,28,29 spun că Şabatul este un ziua de odihnă închinată DOMNULUI (Vezi şi vs. 30; 34:21; 35:2,3; Levitic 19:3, 30; 23:3, 38 etc.) El era nu numai o zi de închinare, ci şi o poruncă şi o lege. Exod 20:8-11 (a patra poruncă din Decalog) doar îndeamnă poporul paradigmatic la „aducerea aminte”, deci la o comemorare participativă a ceea ce omenirea ştiuse odată, dar uitase în scurgerea timpului. Prin faptul că Şabatul a fost reactualizat, fiind poruncit258 http://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvI259 Despre relaţia dintre conceptul de Praznic (chag, ebr.; heorte, gr.) şi „vremea hotărâtă” (mo’ed, ebr.;kairos, gr.) vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 109
  • 110. în mod specific unui popor, vedem că el se îmbogăţeşte şi cu calitatea de a prezerva identitatea sa etnică şi de sfinţire a sa (Exod 31:12-17; Numeri 15:32-36; Deuteronom 5:12-15; Ezechiel 20:12-24); C. Pentru poporul evreu, Şabatul se mai încarcă şi cu sensul de memorial al unei eliberări istorice, naţionale şi spirituale de sub puterea unui duşman de neînvins, prin forţe proprii (Deuteronom 5:15). Altfel spus, atât Creaţia, cât şi Izbăvirea poartă pecetea Şabatului; D. Şabatul în profeţi: o zi de adunare solemnă (Isaia 1:13) şi o încetare a tuturor activităţilor. Dacă el era respectat conform poruncii dumnezeieşti, atunci aducea bucurie (Isaia 58:13,14). În Isaia 56 (îndeosebi vss. 2, 4, 6- 8), ni se spune că el este dăruit şi ne-evreilor rezidenţi (gerim) care alegeau să se închine în mod corect, iar Ezechiel 45:17; 46:3,4 ne revelează faptul că Şabatul va fi respectat din nou în timpul împărăţiei; E. Şabatul în cărţile Legământului Înnoit: Adonai Yeşua ha-Maşiyach a respectat Şabatul, atrăgând atenţia asupra faptului că închinarea corectă (Isaia 58:13,14) şi studiul Sfintei Scripturi primează (Marcu 1:21; Luca 4:16,31), şi nu poverile adăugate de tradiţia omenească. Respectând Şabatul, El a arătat că în oikonomia Legământului Înnoit sunt transferate toate Cele zece porunci din Exod 20:1-17 şi Deuteronom 5:1-22; F. Yeşua a petrecut un Şabat în mormânt, odihnindu-Se în acel timp de lucrarea isprăvită260; G. Epistola către evrei capitolul 4 vorbeşte, îndeosebi, despre faptul că Dumnezeu Îşi isprăvise lucrările Sale (creaţie şi răscumpărare) în mod virtual încă de la întemeierea lumii, bazându-Se pe un eveniment care urma să se concretizeze în viitor: evenimentul cristic şi odihna de Şabat petrecută de Mesia în mormânt; H. Epistola către evrei capitolul 4 şi Apocalipsa 14:13 ne arată că odihna noastră de Şabat vorbeşte în mod tipologic de o odihnă (şabat) perpetuă în prezenţa lui Dumnezeu; I. Şabatul începe vineri261 de la apusul soarelui, după ce credincioşii şi-au pus lucrurile în rânduială şi şi-au pregătit inima în mod cuvenit. Credincioşii petrec Şabatul închinându-se lui YHWH în privat şi în public, cu bucurie (oneg, ebr.) şi, în sfinţenie (qeduşah, ebr.), se odihnesc (menuhah, odihnă) toată ziua de lucrările, cuvintele şi gândurile lor, de slujbele şi distracţiile lor lumeşti (Isaia 58:13; vezi şi Isaia 66; Neemia 13:15-22; Evrei 4:1-11); J. Cu toate acestea, există acte salvifice (Matei 12:1-12; Marcu 1:29-31; Luca 6:1-5) care pot fi săvârşite în Şabat: consideraţia faţă de viaţa umană 262 are întâietate faţă de legea Şabatului 263 (Matei 12:8; Marcu 2:27). Prin acte salvifice înţelegem: hrănirea flămânzilor, adăparea celor260 Vezi strigătul tetelestai, Evanghelia după Ioan, 19:30, 17:4.261 Ajunul Şabatului: Erev Şabbat (ebr.).262 Pikuach Nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană.263 S-a spus: „Poruncile divine au fost date omului ca să trăiască prin ele, iar nu ca să moară respectându-le.” 110
  • 111. însetaţi, adăpostirea străinilor, îmbrăcarea celor goi, vizitarea bolnavilor (Isaia 58:6-10 cu Matei 25:31-46; Luca 4:31-39; 6:6-11; 14:1-6; Ioan 5:1- 18) şi a puşcăriaşilor şi rugăciuni pentru ei, îngroparea morţilor şi, în cazul evreilor, circumcizia (Ioan 7:22,23); K. Mesia a fost înviat în prima zi a săptămânii (Matei 28:1 ş. urm; Marcu 16:1 ş. urm; Luca 24:1 ş. urm.; Ioan 20:1,19 ş. urm.); Ruach ha-Qodeş a venit pe Pământ tot în ziua întâi a săptămânii, conform sărbătorii Şavuot (Exod 23:16a; 34:22a; Levitic 23:15,16; Fapte 2:1 etc.). Însă textele sacre ale Cărţii Legământului Înnoit nu afirmă încetarea respectării Şabatului dumnezeiesc şi nici nu recomandă celebrarea duminicii sau înlocuirea Şabatului cu duminica; L. Asemenea tendinţe de înlocuire a Şabatului cu duminica au apărut chiar din primul veac, prin acţiuni concertate: din interiorul Bisericii zis creştine (apologeţi şi polemişti ne-evrei, mai mult sau mai puţin cunoscători ai Tanakh-ului revelat, scris, transmis şi trăit în cadrul iudaismului) şi din exteriorul ei: antisemitismul şi reacţionarismul îndreptat împotriva evreilor, ca popor cu o istorie străveche şi nobilă, închinător monoteist la o divinitate invizibilă, şi neasimilabil. M. Persoanele care au ales să celebreze ziua întâi a săptămânii şi nu Şabatul nu au dreptul să ne judece pe noi (Coloseni 2:16), iar noi nu avem dreptul să-i judecăm pe ei pentru profanarea Şabatului 264 (Romani 14,15; Iacov 4:11,12); N. Chiar mai mult, putem avea relaţii fraterne, cordiale, cu persoane care au avut o naştere din nou autentică şi trăiesc integraţi în comunităţi de credinţă scripturale, chiar dacă nu au ajuns încă la aceeaşi lumină privitoare la sacralitatea Şabatului. Suntem mântuiţi prin jertfa lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach (Fapte 15:11; 16:30,31), nu prin respectarea Şabatului265.III. Despre Praznicele sfinte: A. Există zile pe care Cel Sfânt le-a dăruit întregii omeniri, poruncindu-i să le respecte (Şabatul), şi există praznice şi sărbători pe care El le-a poruncit a fi respectate de către un popor etnic paradigmatic, poporul evreu (Naum 1:15). În Torah praznicele pot fi găsite în pasajele Exod 12:1-13:16; 23:14-19; 34:18-28; Levitic 23:4-44; Numeri 9:1-14; 28:16-31; Deuteronom 16:1-17. (Alte referinţe: Iosua 5:9-12; II Cronici 30; 35:1-19; Ezra 3:4,5; Neemia 8:13-18; Ezechiel 45:21-25; Zaharia 14:16-21.) Ele totalizau aproximativ două luni din cele douăsprezece ale anului, fapt care atestă marea importanţă pe care YHWH o dădea închinării festive în care entitatea celebrată era Fiinţa Sa, nu praznicul în sine;264 Profanarea Şabatului: chilul Şabbat (ebr.)265 Vezi capitolul Despre relaţii cu credincioşi din alte comunităţi de credinţă. 111
  • 112. B. Praznicele şi sărbătorile aveau semnificaţii profunde pe mai multe paliere: agricole, istorice, personale, familiale, comunitare, religioase. De- asemenea, din punctul de vedere tipologic, ele prefigurau momente şi acţiuni care aveau să se împlinească în lucrarea de slujire a lui Mesia, fie la venirea, fie la revenirea266 Sa; C. Din punctul de vedere profetic, calendarul marchează „etapele în care-Şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii”267. Ca atare, nu sunt importante numai praznicele în sine, ci şi ordinea lor, ea revelând o soteriologie universală; D. Evreii devotaţi (Luca 2:41; 22:7,8; Ioan 4:45; 5:1; 7:2,11; 12:12,20) şi prozeliţii (Fapte 8:27) ţineau praznicele şi în timpul lui Yeşua; E. Noi relaţionăm praznicele şi sărbătorile la Adonai Yeşua ha-Maşiyach şi le considerăm ca având semnificaţie numai în El şi lucrarea Sa (evenimentul cristic). O examinare atentă a praznicelor şi sărbătorilor, făcută în lumina epifaniei Dumnezeirii în Yeşua Mesia în Cărţile Legământului Înnoit ne ajută să examinăm semnificaţia de-atunci şi de-acolo a sărbătorilor, şi să disociem elementele instructive şi normative de cele pur instructive sau permise cultural; F. Câteva motive pentru care Cărţile Legământului Înnoit şi contextul istoric actual nu poruncesc respectarea Praznicelor în literă, ci în spirit: 1. porunca celebrării acestor praznice a fost dată unui popor paradigmatic, poporului evreu. Cărţile Legământului Înnoit nu înfăţişează aceste porunci ca trebuind să fie respectate de ne-evrei; 2. Templul fizic din Ierusalim a fost distrus (anul 70 e.n.); astăzi Duhul Sfânt sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:16,17,23); 3. o dată ce Templul a fost distrus, jertfele animale au încetat. Oricum, ele fuseseră împlinite în Jertfa supremă, unică şi veşnică a lui Yeşua Mesia (Ioan 1:29,32,33,36; 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.); 4. o dată ce Templul a fost distrus, şi preoţia aharonică a încetat. Oricum, ea fusese înlocuită de preoţia melkhiţedeqică a lui Yeşua (Genesa 14; Psalmul 110:4; Evrei 2:17; 3:1; 4:14,15; 5:6,10; 6:20; 7:11,12,15,17,21-28 etc.), precum şi de preoţia fiecărui credincios (I Petru 2:5,9,10); 5. poporul evreu nu mai are Templu, preoţie şi sacrificii sângeroase, deci nu poate respecta în mod desăvârşit Praznicele şi sărbătorile; 6. pentru noi, credincioşii mesianici, alipiţi spiritualiceşte de poporul evreu, respectarea Praznicelor este un privilegiu; 7. de-asemenea, în celebrarea Praznicelor, credincioşii mesianici au parte de bunuri în posesia căruia evreii încă nu au intrat: odihna în Mesia (Evrei 3:7-4:11; 9:11-14), curăţarea deplină de păcate etc.;266 A doua sa venire sau revenirea Sa: parousia (gr.).267 Daniel Brânzei, blogul barzilaiendan.wordpress.com 112
  • 113. 8. Spunem împreună cu Maxim Mărturisitorul că Praznicele din Vechiul Testament erau umbre, cele pe care le ţinem astăzi sunt chipuri, iar cele pe care le vom ţine în Mileniu şi în eschaton sunt adevăratele realităţi. H. Despre luna nouă: 1. Acordăm atenţie lunii noi, înţelegând prin aceasta faza de „Crai Nou” a astrului selenar 268 care inaugurează luna calendaristică 269 (vezi Genesa 1:16, Psalmul 104:19 etc.), nu sărbătoarea Lunii noi270, celebrată în poporul Yisrael (Numeri 10:10; 28:11-15; Isaia 1:13; Amos 8:5; Ezechiel 46:1,3; Psalmul 81:3). Apariţia fazei noi a lunii 271 , la care se trâmbiţa din trompete de argint, este cea care determină stabilirea Şabatului şi a altor sărbători şi festivităţi (vezi mai jos); 2. Ziua răsunetului sau Sărbătoarea trâmbiţelor 272 din 1 Tişri (vezi Levitic 23:23-25; Numeri 29:1-6), avea întotdeauna loc la o lună nouă. I. Despre praznice: 1. Despre Paşte273: a. Pesach-ul egiptean a avut loc o singură dată în istorie, în data de 14 Abib (ulterior Nisan), în cadru intim-familial. La nivel comunitar, atunci avusese loc izbăvirea274 poporului evreu din robia din ţara Egiptului: Exod 12-13; b. Ulterior, Pesach-ul se celebra în data de 14 Nisan, indiferent de ziua săptămânii în care cădea această dată, ca o sărbătoare de aducere-aminte/comemorare, în cadru comunitar, instituţionalizat (Deuteronom 16), până la distrugerea Templului (anul 70 e.n.); c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13); d. După distrugerea Templului, evreii celebrează Pesach-ul într-o formă modificată, întrucât nu mai există pelerinaj la Templu, preoţie aharonică şi nici miel; e. Cu toate acestea, praznicul de Pesach îndeamnă credinciosul mesianic pe următoarele coordonate: să cunoască evenimentul din punctul de vedere istoric şi teologic, să se identifice cu268 Luna, ca astru: yareach (ebr.).269 Luna calendaristică: yerah (ebr.).270 Sărbătoarea Lunii noi: Roş Chodeş (ebr.).271 Faza nouă a lunii: Molad ha-Levanah (ebr.).272 Sărbătoarea trâmbiţelor: Yom teruah (ebr.).273 Paşte: Pesach (ebr.)274 Şi nu numai izbăvirea. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 113
  • 114. exodul evreilor prin participarea afectivă şi simbolică la un serviciu divin festiv şi un ospăţ comunitar (Seder) culminat cu Cina Domnului; să-şi amintească faptul că Mesia este Paştele (I Corinteni 5:7), Mielul lui Dumnezeu care, fiind jertfit (Evrei 9:28), ridică păcatele sale (Ioan 1:29,36). Mesia ne-a izbăvit din robia spirituală a Egiptului păcatelor noastre (I Petru 1:18,19); f. În 13 spre 14 Nisan, înainte de înjunghierea Paştelor, avea loc ceremonia denumită Bedikat Chameţ, căutarea şi măturarea sau izgonirea aluatului din fiecare casă evreiască (Exod 12:15; I Corinteni 5:7a).275 Mesia a curăţat aluatul care dospeşte păcatul prin biciuirea şi izgonirea speculanţilor din Casa Tatălui Său (Matei 21:12,13; Marcu 11:15-17; Luca 19:45,46; Ioan 2:13- 17); g. Mesia a împlinit Paştele doar parţial; împlinirea totală va avea loc în eschaton, la ospăţul nunţii Mielului, după ce-Şi va fi izbăvit poporul (Luca 22:16; Apocalipsa 19:9); h. Faptul că prin anii 150-200 e.n. unii conducători (Anicetus, Victor) ai Bisericii creştine (de apus) au impus în mod dictatorial ca Paştele să cadă întotdeauna în zi de duminică este nu numai o gravă neînţelegere a Sfintelor Scripturi, ci şi un păcat anticristic de schimbare a timpurilor stabilite divin (Daniel 7:25). 2. Despre Praznicul Azimilor276: a. Celebrarea Praznicului Azimilor începea a doua zi de Pesach, deci în data de 15 Nisan, în orice zi a săptămânii cădea această dată, şi se încheia în 21 Nisan; b. Dacă Pesach-ul semnifica un nou început, acest Praznic semnifică o viaţă nouă: YHWH începe restaurarea omului, împuternicindu-l să trăiască o viaţă înnoită; c. În prima zi de după Şabat277, ca parte a Praznicului, se aducea preotului, ca reprezentant al lui YHWH, un snop de orz (omer) ca pârgă 278 a secerişului (Levitic 23:10-14 279 ), împreună cu275 Fermenţii de orice fel (chameţ), respectiv dospeala aluatului (seor, ebr.) ca simbol al păcatului. VeziVocabularul de la finalul lucrării.276 Praznicul Azimilor: Chag ha-Maţot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.277 Foarte probabil în 16 Nisan (concepţia fariseică), nu în ziua întâi a săptămânii (concepţia saducheică).278 Pârgă: bikurim (ebr.), aparche (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.279 Posibil şi Exodul, 23:19; 26:1-11; 34:26a. 114
  • 115. mulţumiri, căci aceste prime roade erau garanţia secerişului viitor; d. Această pârgă este asimilată de credincioşii mesianici cu Mesia Yeşua, Care a înviat ca Pârgă a celor adormiţi (Fapte 26:23; I Corinteni 15:20); învierea Sa promite învierea şi viaţa veşnică tuturor celor care cred în El. 3. Despre Praznicul Săptămânilor 280 , denumit şi Praznicul Secerişului281, al Primelor roade282 sau al Cincizecimii: a. De-a doua zi de după Pesach se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de 6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b. În 6 Sivan se încheia secerişul orzului şi se începea secerişul grâului; c. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), iar de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de acest Praznic evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19); d. Ulterior, tradiţia evreiască a stabilit data de 6 Sivan ca fiind ziua în care YHWH a dat Torah lui Moşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de (familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exod 19 şi 20; e. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, când Duhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţa ascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia (Fapte 2), semnificând prima recoltă dumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei); f. La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva se pocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov 1:18; I Corinteni 15:23; Romani 11:16; Apocalipsa 14:4); g. Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa 14:15,16); 4. Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic al Secerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi de esenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni 15:20-23), dar învierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale.280 Praznicul Săptămânilor: Chag ha-Şavuot (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.281 Praznicul Secerişului: Chag ha-Qaţir (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.282 Praznicul Primelor roade: bikurim, pârga (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 115
  • 116. 5. Despre Ziua răsunetului sau Praznicul Trâmbiţelor283: a. se celebra în data de 1 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b. se trâmbiţa din marele şofar,284 nu din trompete de argint, ca în alte zile cu lună nouă (Levitic 23:23-25; 23:24; Numeri 29:1); c. Nu se lucra, avea loc o adunare sfântă; d. Era o zi de introspecţie şi judecată, de rededicare. Se aniversează crearea lumii, e baza de calcul al calendarului (inclusiv pentru anii şabatici şi cei jubiliari), şi e Anul Nou pentru semănat; e. Marchează începutul Sărbătorilor Mari, a celor 10 Zile de Pocăinţă285, cu apogeul din Ziua Ispăşirii, din 10 Tişri; f. Dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeu ca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), de Paşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de Praznicul Săptămânilor evreii Îi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19), de acest Praznic al Trâmbiţelor evreii Îl recunoşteau pe YHWH ca fiind Judecătorul care, după zece zile, în Ziua Ispăşirii, urma să decidă soarta lor (Numeri 29:7; Levitic 23:29); g. Credincioşii mesianici îşi amintesc faptul că fiecare se va prezenta înaintea tronului de judecată al lui Mesia (II Corinteni 5:10); h. Din alt punct de vedere, acest Praznic ar putea avea şi o altă faţetă, cea a repatrierii israeliţilor (Deuteronom 30:3; Isaia 27:12,13; Ieremia 23:3; 29:14; 31:10-14; 32:37; Ezechiel 37:21-28 etc.), a Revenirii lui Yeşua286 şi a Răpirii comunităţii credincioase în Mesia (Zaharia 9:14; Matei 24:31; I Tesaloniceni 4:16,17; I Corinteni 15:52). 6. Despre Ziua Ispăşirii287: a. se ţinea în data de 10 Tişri, în orice zi a săptămânii cădea această dată; b. Era o zi în care avea loc o adunare sfântă şi solemnă, în care nu se lucra, ci avea loc o introspecţie şi judecată personală, credincioşii se smereau şi se pocăiau, iar postul era obligatoriu. Pocăinţa era întreită: recunoaşterea nelegiurilor, exprimarea remuşcărilor prin spovedanie, ispăşirea în faţa lui Dumnezeu283 Praznicul Trâmbiţelor: Yom Teruah (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.284 Marele şofar: şofar ha-gadol (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.285 Cele Zece Zile de Pocăinţă: aseret yeme teşuvah (ebr.), denumite şi Yamim Noraim (ebr.), adică ZileleÎnfricoşătoare sau Zilele de tremur.286 Vezi Yom teruah, din Vocabularul de la finalul lucrării.287 Ziua Ispăşirii: Yom Kippur (ebr.). 116
  • 117. pentru a obţine iertarea. Oricine nu se smerea, era „retezat”288 din popor (Levitic 23:29). În acea zi, Marele Preot făcea ispăşirea pentru toate păcatele poporului şi ţapul era alungat în pustie pentru Azazel (Levitic 16). Exod 30:10; Levitic 16; 23:26-32; 25:9; Numeri 29:7-11; Ioel 1:14; 2:15,16; Evrei 9- 10:21; 13:11,12 Sărbătoarea marca ziua în care Dumnezeu făcea judecata copiilor Săi şi îi curăţa de vinovăţia lor (Levitic 16:14,15,21). Era o zi de mâhnire şi de mare smerire; c. În concepţia noastră mesianică, Yom Kippur este un memorial care ne ajută să ne amintim de actul răscumpărător al lui Mesia, care „suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui”, fiind „străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre” şi făcând ispăşirea păcatelor noastre (Isaia 53:4,5; Matei 8:17; Evrei 9:12,14; 10:12,14; I Petru 2:24; Apocalipsa 14:7). El Îşi va curăţa poporul şi-l va elibera de prezenţa păcatului la revenirea Sa (Evrei 9:28); d. De-asemenea, este foarte probabil ca această zi să fie ziua în care Yisraelul se va întoarce la Mesia al său (Zaharia 12:10-14; 13). 7. Despre Praznicul Corturilor/ Colibelor 289 sau Praznicul Strângerii Roadelor290: a. Celebrarea Praznicului Corturilor, o sărbătoare veselă, începe în data de 15 Tişri (Exod 23:16b; 34:22b; Levitic 23:33-36a, 39a; Numeri 29:12) şi se încheie în data de 23 Tişri (Levitic 23:36b, 39b; Numeri 29:35-38) prin Hoşana Rabbah, A opta zi de adunare291; b. Se comemorau peregrinările israeliţilor timp de 40 de ani în pustie înainte de intrarea în Canaan şi „cortuluirea” lor, adică sălăşluirea lor în corturi 292 , precum şi protecţia pe care Dumnezeu le-a asigurat-o providenţial, prin har (Levitic 23:33- 36, 39-43; Deuteronom 16:13-17); c. Timp de şapte zile, toţi evreii trebuiau să-şi părăsească locuinţele şi să stea în corturi sau colibe făcute din crengi şi pânză, „pentru ca urmaşii voştri să ştie că am făcut pe copiii lui Israel să locuiască în corturi, după ce i-am scos din ţara Egiptului” (Levitic 23:42); d. De-asemenea, se încheia recoltarea roadelor; e. De Chag ha-Sukot avea loc festivalul „mic” al întronării regelui israelit;288 Termenul ebraic karath a fost înţeles în mai multe feluri: a reteza; a nimici sau omorî; a muri înainte devârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi.289 Praznicul Corturilor/Colibelor: Chag ha-Sukot (ebr.).290 Praznicul Strângerii Roadelor: Chag ha-Asif (ebr.).291 A opta zi de adunare: Şmini Aţeret (ebr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.292 Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 117
  • 118. f. Este foarte probabil că Adonai Yeşua, care a „cortuluit” printre noi, plin de har şi de adevăr (Ioan 1:14), S-a născut de Sărbătoarea Colibelor, şi a participat la Sukot (Ioan 7:2, 8-52). 8. Astfel, aceste Praznice, Paştele, Praznicul Azimilor, Praznicul Secerişului, Praznicul Trâmbiţelor, Ziua Ispăşirii şi Praznicul Corturilor ni-L dezvăluie pe YHWH ca fiind Creator, Răscumpărător, Izbăvitor/Eliberator, Restaurator/Înnoitor, Furnizor/Dătător, Judecător-Ispăşitor şi Protector. 9. Paştele, Sărbătoarea Săptămânilor şi Sărbătoarea Corturilor erau denumite „Cele trei pelerinaje (anuale)”293, când toţi israeliţii de gen masculin, în vârstă de cel puţin 13 ani şi care trecuseră prin ceremonia de „bar-miţvah” 294 „urcau”295 la Templul din Ierusalim să se închine acolo şi să aducă jertfe înaintea lui YHWH prin intermediul preoţilor aharonici (Exod 23:14-19 etc.). Încheiem cu cuvintele lui Samuele Bacchiocchi care, în God’s Festivals inScripture and History, vol. I, p. 15, conchide: Scepticismul poate fi o excrescenţă a uitării. Neglijarea Şabatului, memorialul creaţiei, poate să-i facă pe oameni să devină sceptici cu privire la originea şi destinul lor divine. Neglijarea Paştelor, memorialul răscumpărării, îi poate face pe oameni uituci şi sceptici faţă de faptul că Dumnezeu a purtat de grijă de mântuirea noastră prin jertfa ispăşitoare a lui Hristos. Neglijarea Cincizecimii, memorialul turnării ploii timpurii a Duhului Sfânt în vederea lansării misiunii creştine, îi poate face pe oameni sceptici faţă de ploaia târzie care va desăvârşi misiunea creştină. Neglijarea Praznicului Trâmbiţelor, aducătorul aminte al faptului că toţi trebuie să ne prezentăm înaintea tronului de Judecător al lui Dumnezeu (II Cor. 5.10), poate să-i facă pe oameni să trăiască moralmente iresponsabil. Neglijarea Zilei Ispăşirii, aducătorul aminte al actului final de răscumpărare săvârşit de Hristos care, la A Doua Sa Venire (Evr. 9:28), Îşi va curăţa poporul şi-i va scăpa de păcatele lor, îi poate face pe oameni să fie disperaţi vizavi de problema păcatului care afectează omenirea. Neglijarea Praznicului Corturilor, aducătorul aminte al faptului că în trecut Dumnezeu ne-a călăuzit în mod providenţial, îi poate face pe oameni să se îndoiască de capacitatea Sa de a ne duce în Ţara Promisă.”293 Cele trei pelerinaje: Şaloş regalim (ebr.).294 Bar-miţvah (ebr.): vezi Vocabularul de la finalul lucrării.295 La templul din Ierusalim credinciosul nu mergea în pelerinaj, pur şi simplu, ci „urca“, făcea aliyah. VeziVocabularul de la finalul lucrării. 118
  • 119. Capitolul al XXV-lea DESPRE SACRAMENTE Nu există credinţe sau convingeri „religioase” care să nu acorde o valoare sporită, superioară, anumitor cuvinte, gesturi, acţiuni, semne. În ceea ce ne priveşte, redăm mai jos următoarea dogmă: I. Există acte instituite de Însuşi Dumnezeu, consacrate prin semne raţionale sau simboluri practice şi care sunt semnificante exterioare ale unor semnificate interioare.296 Le denumim acte sacre, sau sacramente. Ele nu sunt sfinte „puneri deoparte” numai pentru slujba dumnezeiască, ci sunt utile şi credincioşilor mesianici, fiind săvârşite în cadrul comunităţii de credinţă şi întărindu-i în harul le-a fost dat. Aceste sfinte „puneri deoparte”, aceste sacramente, sunt: botezul, pocăinţa, Cina Domnului, căsătoria şi învestirea/hirotonia. Dacă se însuşesc cu credinţă, atunci în ele elementul uman conlucrează cu cel divin.II. Despre sacramentul botezului (tevilah): A. Istorie: 1. În perioada aşa zisă „inter-testamentară”, botezul297 era administrat în apă curgătoare298 goyim-ilor care doreau să se alipească la iudaism şi să devină prozeliţi. Nu existau „botezători”, ci doar rabini care asistau la scufundare şi se asigurau că prozelitul s-a scufundat atât de mult încât au fost acoperite de apă şi ultimele două fire de păr.299 2. În Cartea Legământului Înnoit, vedem că Ioan Botezătorul 300 „boteza” în apă pe baza pocăinţei, a îndreptării manifestate prin roade şi a mărturisirii (Matei 3:5,8-11; Marcu 1:4; Luca 3:3,7 ş.urm.; Fapte 13:24; 19:4). 3. Ioan, Înainte-mergătorul mesianic, L-a „botezat” pe Yeşua ha- Maşiyach în râul Yarden (Matei 3:13-16; Marcu 1:4,5,8-10; Luca 3:3,7,16,21; 4:1; Ioan 1:25,26,28,31-34. 4. Yeşua şi discipolii301 Săi oficiau botezuri (Ioan 3:22; 4:2). 5. Adonai Yeşua ha-Maşiyach a poruncit continuarea botezului (Matei 28:18-20; Marcu 16:16). 296 „...Simbolul, mitul, imaginea ţin de substanţa vieţii spirituale, ...le putem camufla, mutila, degrada, însă niciodată extirpa.” Mircea Eliade, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu, pp. 13,14. 297 Botez: tevilah (ebr.), baptisma (gr.). 298 Mayim Chayim: ape vii, ape curgătoare. 299 Vezi şi Waters of Eden – The Mystery of the Mikvah, de Rabbi Aryeh Kaplan. 300 Ioan Botezătorul: Yochanan ha-Matvil. 301 Talmid (ebr.), mathetes (gr.): traducerea termenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi „discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul de disciplină (de sine). 119
  • 120. 6. După Înălţarea Domnului, slujitorii Săi au continuat să boteze (Fapte 2:37-41; 8:36-38; 9:18; 16:14,15; 16:30-33; 19:4,5; 22:16; Galateni 3:27; Romani 6:3,4; I Corinteni 1:13-16; 10:2;12:13; Coloseni 2:12; Efeseni 4:5; Evrei 6:1,2; I Petru 3:21). B. Fenomenologie: 1. Baptisma (gr.) înseamnă „scufundare, imersiune”. Ca atare, botezul trebuie oficiat prin scufundare în întregime (Matei 3:16; Ioan 3:23). 2. Elementul material care trebuie folosit în sacramentul baptismal este apa, în care individul care s-a pocăit şi a ajuns să creadă în Yeşua ha- Maşiyach va fi botezat spre iertarea păcatelor (Matei 28:19,20; Fapte 2:38; 3:19). 3. Acest sacrament trebuie asistat de slujitori învestiţi, în conformitate cu sarcina trasată de Mesia (Matei 28:19; Fapte 8; I Corinteni 4:1). 4. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, botezul poate fi considerat şi un rit de iniţiere. C. Teologie: 1. Tipologic302, în cărţile „Vechiului Legământ”, identificăm botezul şi purificarea construite pe cel puţin303 trei coordonate: a. Cartea Genesei. Noe, căruia i s-a făcut parte de mila divină, un om drept şi impecabil, care avea o relaţie cu Dumnezeu, a crezut Cuvântul Domnului şi, plin de teamă sfântă, a acţionat în consecinţă, construind un chivot, supravieţuind Potopului (Genesa 6:8-9:29) şi moştenind dreptatea care se capătă prin credinţă (Evrei 11:7). Potopului, un „botez” care a purificat lumea, i-au supravieţuit numai cei care au ascultat Cuvântul Domnului; b. în cărţile ulterioare ale Pentateuhului apa era un semnificant exterior al purificării (ritualice şi igienice): Exod 30:17-21; Levitic 8:6; 11:24-32,39,40; 14:5,6,8; 15; 17:15,16; 22:6; Numeri 19; 31:23,24; Deuteronom 23:11; c. în Profeţi apa juca şi rolul de relaţie mântuitoare cu Dumnezeu: Osea 10:12; Isaia 12:3 304 ; 44:3 (a-b), 4; 45:8; 55:1; Ieremia 2:13; 17:13; Ezechiel 36:25 cu 26,27; 2. Botezul este un semnificant exterior şi vizibil al unui semnificat interior. Acest semnificat interior are câteva elemente constitutive: elementul pocăinţei (Luca 24:47; Fapte 2:38; 3:19; Evrei 6:1,2) şi al credinţei (Marcu 16:16; Ioan 3:16-18; Fapte 8:36,37; Efeseni 2:8,9; Evrei 6:1,2), prin care conştiinţa se purifică (Efeseni 5:26; I Petru 3:21); elementul iertării păcatelor credinciosului (Marcu 1:4; Fapte 2:38; 3:19; 22:16); elementul unirii credinciosului cu moartea şi302 Antitypos: „icoană închipuitoare”, I Petru, 3:21303 „Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor; ele sunt fons et origo, rezervorul tuturorposibilităţilor de existenţă; ele precedă orice formă şi susţin orice creaţie.” Eliade Mircea, op. cit., p. 187.304 Bazat pe Isaia, 12:3 şi 44:1-4, în iudaism s-a ajuns chiar la Ceremonia Scoaterii Apei. La finalul uneiasemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Şmini Aţeret, în timpul ceremoniei de libaţie de apă peste altarşi de rugăciune pentru ploaia dătătoare de viaţă a strigat Yeşua versetele din Evanghelia după Ioan,7:37,38. 120
  • 121. îngroparea lui Mesia, pentru ca de la ieşirea din apă să trăiască o viaţă înnoită, viaţa de înviere împreună cu El 305 (Romani 6:3-5; Coloseni 2:12); elementul îmbrăcării cu Mesia (Galateni 3:27); elementul alipirii la comunitatea de credinţă mesianică locală306. 3. Botezul se face „spre iertarea păcatelor” (Fapte 2:38; 3:19), fără ca el însuşi să cureţe păcatele. Această lucrare o face numai pocăinţa şi întoarcerea la Dumnezeu, chemarea Numelui Domnului (Fapte 22:16), adică invocarea purificării prin sângele lui Adonai Yeşua ha- Maşiyach, vezi şi I Ioan 1:7.307 El nu este nici naştere din nou (Fapte 8:13-23; I Petru 3:21), ci este declaraţia făcută public privitoare la credinţa în temeinicia elementelor prezentate la subpunctul de mai sus. 4. Botezul trebuie oficiat numai celor care au avut parte de naşterea din nou (Ioan 3:3-8; Tit 3:5) şi care mărturisesc pocăinţa faţă de Dumnezeu (Luca 24:47; Fapte 2:38; 3:19), credinţa în Adonai Yeşua ha-Maşiyach şi ascultarea de El (Marcu 16:16; Fapte 8:36,37; 2:41; 8:12; 18:8). 5. Pentru credincios, la nivel personal, botezul poate semnifica data în care Dumnezeu a îndepărtat de el nelegiurile sale atât de departe pe cât este răsăritul de departe de apus (Psalmul 103:12) şi intrarea în comunitatea de credinţă mesianică. 6. După cum un levit sau un preot aharonic putea sluji numai după spălarea cu apă a întregului corp (Exod 29:4; 40:12; Levitic 8:6; Numeri 8:6), şi credinciosul mesianic, preot melkhiţedeqic, poate sluji numai în urma spălării sale cu Cuvântul lui Dumnezeu şi a botezului în apă (Efeseni 5:26; Tit 3:5; I Corinteni 6:11). 7. Recomandăm oficierea sacramentului baptismal în apă curgătoare308, în acord cu botezul administrat prozeliţilor ne-evrei convertiţi la iudaism, evreilor care au acceptat botezul lui Ioan, precum şi al lui Adonai Yeşua (Matei 3:6,16; Marcu 1:5,9; Luca 3:21-4:1; Ioan 10:40). După ce omul a avut parte de convertire şi botez, poate accede la celelalte sacramente.III. Despre sacramentul pocăinţei (teşuvah): A. Reamintim faptul că moartea Fiului lui Dumnezeu asigură credincioşilor împăcarea cu Dumnezeu-Tatăl, şi învierea Fiului lui Dumnezeu asigură mântuirea lor (Romani 5:10); 305 „Simbolismul Apelor implică atât Moartea cât şi Renaşterea. Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare: pe de o parte, pentru că disoluţia este urmată de o ‚nouă naştere’, pe de altă parte, pentru că imersiunea fertilizează şi amplifică potenţialul vieţii.” Mircea Eliade, op. cit., p. 188. 306 Vezi şi capitolul Despre comunitatea credincioşilor mesianici. 307 Sângele lui Mesia „este instrumentul curăţirii iniţiale, dar este şi fântâna în care credinciosul se poate reface în mod continuu.” John Murray, op. cit. 308 Mayim Chayim: „ape vii”, apă curgătoare. 121
  • 122. B. Pocăinţa iniţială este una dintre faţetele convertirii. De aceeaşi natură cu ea şi strâns legată de ea este pocăinţa ca sacrament, care se produce şi se manifestă la fel ca şi pocăinţa iniţială309; C. Pocăinţa trebuie continuată pe întreg parcursul vieţilor noastre de credinţă în Yeşua, din cauza acestui trup de moarte şi a tuturor păcatelor ce rezultă din acest fapt: păcate de atitudine, de motivaţie, de gândire, cuvinte, făptuit prin omitere sau comitere (Ieremia 17:9; II Corinteni 7:9,10; Apocalipsa 3:19); D. În acelaşi fel, este datoria fiecărui credincios mesianic de a se pocăi de păcatele pe care ştie că le-a săvârşit în mod particular (Luca 19:8); E. Aceasta este decizia pe care Dumnezeu a luat-o prin Mesia în legământul harului pentru păstrarea credincioşilor pentru mântuire: deşi nu există păcat prea mic ca să nu merite osânda (Romani 6:23), totuşi nu există nici păcat atât de mare încât să-i osândească pe cei care se pocăiesc (Isaia 1:16-18; 55:7); lucrul acesta face necesară predicarea constantă a pocăinţei; F. Aspectul de sacrament este prezent în următoarele: în Vechiul Legământ, atunci când israelitul păcătuia, el se ducea la preotul aharonic, îşi mărturisea păcatul, îşi punea mâna pe animalul dus ca jertfă, îl înjunghia (Levitic 17:11; Evrei 9:22) şi numai apoi preotul pronunţa iertarea divină: (Levitic 4:20,26,31,35; 5:10,13,16,18; 6:7; Numeri 15:25,26,28). DOMNUL Însuşi Se încărca cu vina păcatului mărturisit (Levitic 16; Romani 3:25,26; Evrei 10:11). Când cenuşa jertfei era risipită în pustie, şi vina păcatului putea dispărea din conştiinţa celui care păcătuise 310. La fel, când credinciosul care a păcătuit vrea să se pocăiască, el poate să-şi transfere păcatele sale asupra Mielului Pascal prin credinţa din inimă şi mărturisirea cu gura (Romani 10:9,10; Matei 10:32; Luca 9:26) în prezenţa slujitorilor comunităţii. Dacă e cazul, aceştia pot stabili măsuri disciplinatorii, menite să mustre, să recupereze şi să vindece credinciosul căzut în păcat (Matei 18:15-20; I Timotei 1:20; 5:1,19,20; Tit 3:10,11; Iacov 5:14-20; Iuda 22,23). Desigur, ei pot să scrie păcatele săvârşite (şi de care credinciosul s-a pocăit prin mărturisire şi lepădare) pe o foaie de hârtie care va arsă şi a cărei cenuşă va fi aruncată, simbolic pentru cenuşa risipită în pustie; G. Unele păcate, deşi mărturisite şi abandonate, pot avea consecinţe pe diferite planuri: spiritual, emoţional, fizic, financiar-material, social etc.;IV. Despre sacramentul Cinei Domnului (Seudat ha-Adon): A. Istorie: 1. În Cartea Legământului Înnoit vedem că Adonai Yeşua ha-Maşiyach a instituit Cina în noaptea în care a fost trădat şi vândut (Matei 26:17-25, 26-30; Marcu 14:12-21, 22-26; Luca 22:7-16, 17-20; Ioan 13:1-4); 309 Vezi capitolul Despre mântuire, punctul „Pocăinţa şi credinţa”. 310 Săvârşitorul era absolvit de vina păcatului, dar, om fiind, el putea ţine minte păcatul în sine, vezi Epistola către evrei, 9:9; 10:1-4,11. 122
  • 123. 2. Credincioşii din adunările întemeiate de apostoli au respectat acest sacrament al Cinei: I Corinteni 5:7,8; 11:20-34. B. Fenomenologie: 1. Elementele materiale ale Cinei sunt azima 311 şi rodul viţei (Matei 26:26,27; Marcu 14:22,23; Luca 22:17,19; I Corinteni 11:24); 2. Slujitorii comunităţii înalţă rugăciunea de binecuvântare312 consacrată, apoi frâng azima şi o împărtăşesc credincioşilor, precum şi lor înşişi, împreună cu rodul viţei (Ioan 6:18), dar separat de acesta; 3. Din punctul de vedere al antropologiei culturale, acest sacrament poate fi considerat un rit de apartenenţă sau de continuare a identificării cu comunitatea de credinţă, cu fiinţa, trăirea, viziunea şi acţiunile comunităţii de credinţă313. C. Teologie: 1. Tipologic, în cărţile „Vechiului Legământ” identificăm Cina Domnului construită pe două coordonate: a. în Genesa 14:18-20. Lui Avraham, om cu care YHWH tocmai instituia un legământ, regele-preot Melkhiţedeq314 îi dă pâine şi vin şi-l binecuvântează. Cel mic era binecuvântat de cel mare (Evrei 7:7); b. în Paştele celebrat o dată pentru totdeauna în Exod 12 şi comemorat anual (Exod 12:14; Levitic 23:5; Numeri 9:3,5; Iosua 5:10). Paştele puteau fi consumate numai de oameni din poporul ales sau de alogeni315 care acceptaseră legământul lui YHWH, inclusiv legământul circumciziei 316 (Exod 12:43-45, 48,49). 2. Cina Domnului este, şi ea, un semnificant exterior al unui semnificat interior, care are mai multe faţete: a. Prima dintre faţete este cea temporală, adică aspectul trecut, cel al prezentului şi cel al viitorului. i. Ca aspect trecut: Cina Domnului este, mai întâi de toate, o aducere- amintire317 (I Corinteni 11:24-26; Luca 22:19):311 Azimă: maţah (ebr.), azumos (gr.).312 În creştinism, rugăciunea de binecuvântare a lui Dumnezeu (ebr., baracha) a evoluat în rugăciune deinvocare a lui Dumnezeu şi de mulţumire (ebr., yada, gr., eucharistia), adică „epicleza euharistică”.313 După William Robertson Smith, Cina Domnului ar fi un „sacrament de comuniune”, iar Arnold vanGennep l-ar denumi „comensualism”, ritul de a mânca şi de a bea în comun, considerându-l un rit deagregare. Vezi Arnold Van Gennep, Rituri de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N. Vasilescu,pp. 36-37.314 Posibil Şem, fiul lui Noe.315 Ger, toşav (ebr.): rezident naturalizat.316 Legământul circumciziei: Beriyth milah (ebr.).317 Aducere-aminte: anamnesis (gr.). 123
  • 124.  Când Sfânta Scriptură vorbeşte despre „aducerea- aminte”, ea nu vorbeşte despre amintiri sau despre o rememorare, ci despre o comemorare318 şi o identificare a trăitorului cu evenimentul comemorat;  Prin predica anaforică de la Cină participanţilor li se aduce aminte de un eveniment istoric unic şi irepetabil, moartea ispăşitoare a lui Mesia pe Calvar şi semnificaţia sa pentru mântuirea credinciosului din păcat şi condamnare. Această moarte319 este motivaţia noastră supremă împotriva căderii în păcat şi a oricărei aparenţe de rău (I Tesaloniceni 5:22);  De asemenea, ea este şi o mulţumire 320 pentru binecuvântările şi mântuirea oferite de Dumnezeu şi făcute accesibile prin sacrificiul Său pe cruce (I Corinteni 11:24, Matei 26:27,28; Marcu 14:2; Luca 22:19). ii. Ca aspect prezent: Cina Domnului este o comuniune 321 cu Mesia şi o împărtăşire din binefacerile morţii Sale sacrificiale. La această Cină, El, gazda, devine prezent într-un mod special 322 (cf. Matei 18:20; Luca 24:35). „Numai cine comunică cu Mesia se cuminecă cu Mesia.” Prin ea, noi recunoaştem şi proclamăm Legământul Înnoit, reafirmând domnia lui Yeşua ha-Maşiyach şi angajamentul nostru de a împlini voia Lui, de a-I rămâne fideli, de a ne împotrivi păcatului şi de a ne identifica cu misiunea Lui (I Corinteni 11:25; Matei 26:28; Marcu 14:24; Luca 22:20); La Cină avem o comuniune nu numai cu Mesia, ci şi cu ceilalţi membri ai comunităţii de credinţă (I Corinteni 10:16,17), întrucât Trupul lui Mesia nu este alcătuit dintr- un membru, ci din toţi membrii Trupului. iii. Ca aspect viitor: Cina Domnului este o anticipare, o pregustare a viitoarei Împărăţii a lui Dumnezeu şi a viitorului ospăţ mesianic când toţi credincioşii vor fi cu împreună cu Domnul (Matei 8:11; 22:1-14; Marcu 14:25; Luca 13:29; 22:17,18,30); Ea mai reprezintă şi expectaţia fierbinte a întoarcerii iminente a lui Mesia pentru poporul Său de legământ (Apocalipsa 22:17,20);318 Comemorare: zekher (ebr.).319 „După felul în care teologia creştină priveşte istoria, moartea lui Hristos este punctul central al istoriei;aici converg toate drumurile trecutului; de-aici se despart toate drumurile viitorului.” Episcopul anglicanStephen Neill, apud John Stott, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, p. 42.320 Mulţumire: eucharistia (gr.).321 Comuniune: koinonia (gr.).322 El nu este prezent literal şi fizic, ci spiritual, este aşa-numita „prezenţă dinamică”. 124
  • 125. Ea va fi respectată în comunităţile de credinţă mesianică până la revenirea Sa. 3. După cum la sărbătoarea de Paşte era interzisă existenţa sângelui în carnea mielului jertfit şi existenţa aluatului în azimă, tot aşa interzicem prezenţa fermenţilor323 de genul drojdiei în azimă sau în rodul viţei. Aluatul324 şi drojdia325 simbolizează păcatul şi folosirea lor în acest sacrament nu este scripturală (Exod 12:15,19 etc.; 13:7; 34:18; I Corinteni 5:7,8). 4. În urma Rugăciunii de binecuvântare, materiile rămân azimă şi rodul viţei (I Corinteni 11:26-28), capabile să hrănească şi si să adape omul nostru din afară: a. În acest act Mesia nu este oferit Tatălui Său, nici nu are loc o jertfă reală pentru iertarea păcatelor celor vii sau celor morţi, ci este o aducere aminte, o comemorare a jertfei Sale voluntare pe cruce, o dată pentru totdeauna (Evrei 9:25-26,28) şi spre slava lui Dumnezeu din aceleaşi motive. Jertfa lui Mesia, însuşită prin pocăinţă şi credinţă ascultătoare, este singura care poate ierta păcatele credincioşilor (I Corinteni 11:24; Matei 26:27; I Ioan 1:7); b. Pasajele care spun că ar fi o împărtăşire cu trupul real şi sângele real al Domnului (I Corinteni 11:27) întrebuinţează o vorbire figurativă (vezi contextul lor imediat); c. Prin consacrarea lor şi împărtăşirea cu credinţă, azima şi rodul viţei ni-L comunică omului nostru duhovnicesc pe Mesia cel crucificat şi înviat. „Primitorii vrednici, care iau parte în mod exterior la elementele acestui act, de asemenea o fac şi în interior prin credinţă, într-adevăr, nu în mod carnal şi corporal, ci în mod spiritual primesc, şi se hrănesc cu Cristosul răstignit, şi cu toate beneficiile morţii Lui; trupul şi sângele lui Cristos fiind prezente în mod spiritual, şi nu corporal sau carnal, în credinţa celor care cred în acest act, aşa cum elementele însele sunt pentru simţurile lor externe (I Corinteni 10:16; 11:23- 26).” 326 Altfel spus, la Cină, binecuvântările duhovniceşti, virtuale, devin actuale numai dacă sunt însuşite cu credinţă adevărată, rugăciune sinceră, predare totală. 5. „Toţi oamenii ignoranţi şi păcătoşi, care sunt nepotriviţi pentru a avea comuniune cu Cristos, sunt nevrednici şi de a sta la masa Lui, şi nu pot, fără a păcătui împotriva Lui, dacă rămân aşa, să ia parte la aceste taine sfinte, sau să fie primiţi la ele (II Corinteni 6:14-15); iar toţi cei care se împărtăşesc astfel, sunt vinovaţi de trupul şi sângele323 Ferment de orice fel: chameţ.324 Cu privire la aluat şi dospeală, vezi capitolul Despre calendarul dumnezeiesc, „Despre Praznicelesfinte”.325 Vezi interdicţia folosirii drojdiilor în untdelemnul sfânt pentru ungerea preoţilor, din Exodul, 27:20, dinfăina frământată în untdelemn pregătită pentru jertfa necurmată (Exodul, 29:40), precum şi rostirile divinedin Ţefania, 1:12,13; Ieremia, 48:11; Psalmii, 75:8.326 Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689. 125
  • 126. Domnului, mâncând şi bând judecata împotriva lor înşişi (I Corinteni 11:29; Matei 7:6)”327. 6. Actul spălării picioarelor este un act de umilinţă, parte integrantă din sacramentul Cinei Domnului (Ioan 13:4-17; I Timotei 5:10). D. Pentru o tratare făcută din punctul de vedere al antropologie culturale al Cinei Domnului, vezi Vocabularul de la finalul acestei lucrări.V. Despre sacramentul căsătoriei: A. Istorie: 1. Sfânta Scriptură (Genesa 2:21-23) arată că femeia328 a fost luată din bărbat329. B. Fenomenologie: 1. La fel ca Şabatul, căsătoria este o instituţie dumnezeiască paradisiacă, ea provenind din Eden (Genesa 1:27,28). 2. Căsătoria a fost binecuvântată de prezenţa participativă a lui Adonai Yeşua (Ioan 2:1-12). 3. Revelaţia scripturală arată că unirea maritală trebuie să aibă loc între un bărbat şi o femeie; nu este legal ca un bărbat să aibă mai mult de o soţie, nici ca o femeie să aibă mai mult de un soţ în acelaşi timp (Genesa 2:24; Maleahi 2:15; Matei 19:5,6). 4. Revelaţia interzice categoric relaţiile homosexuale (Levitic 18:22,29; 20:13; Romani 1:26-28) şi, prin implicaţie, şi căsătoriile homosexuale. Niciodată nu vor fi permise astfel de relaţii, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi. C. Teologie: 1. Femeia a fost luată din bărbat pentru a constitui un singur trup (basar echad, ebr.) cu el, a-i fi acestuia un ajutor potrivit, complementar330 (Genesa 2:18); 2. Căsătoria a fost instituită pentru ajutorul reciproc între soţ şi soţie (Genesa 2:18), cel spiritual mai întâi de toate, pentru prevenirea necurăţiei (I Corinteni 7:2,9) şi pentru înmulţirea omenirii în mod legitim (Genesa 1:28); 3. Ontologic, femeia este egală cu bărbatul, fiind mântuibilă prin aceeaşi jertfă a Fiului lui Dumnezeu (Ioan 3:16; 14:6; Fapte 4:12); 4. Funcţional, însă, bărbatul şi femeia au roluri diferite (Genesa 3:16- 19; I Timotei 2:8-15); 5. Este normal pentru toate categoriile de oameni care sunt în deplinătatea facultăţilor mentale să-şi dea consimţământul în vederea căsătoriei (Evrei 13:4; I Timotei 4:3); totuşi, credincioşii au datoria de a se căsători „în Adonai” (I Corinteni 7:39); de aceea, cei care mărturisesc adevărata credinţă trebuie să nu accepte căsătoria cu păgâni sau închinători la idoli; aceia care sunt de partea lui 327 Id. 328 Femeie: işah (ebr.). 329 Bărbat: iş (ebr.). 330 Ajutor potrivit: ezer kenegdo (ebr.). 126
  • 127. Dumnezeu trebuie să nu se înjuge la un jug nepotrivit, căsătorindu-se cu oameni răi, sau care susţin o erezie condamnabilă (Neemia 13:25- 27); 6. O etapă premergătoare, de pregătire a căsniciei între un credincios şi o credincioasă în Adonai este logodna. Ea este o relaţie curată în care se angajează cei doi parteneri care s-au păstrat feciori (cu excepţia cazului în care unul a mai fost căsătorit/ă şi a rămas văduv/ă, Levitic 21:7,13; Ezechiel 44:22,23; Apocalipsa 14:4), şi care, după ce au solicitat călăuzire divină, parentală şi pastorală, îşi iau angajamentul în vederea căsătoriei. Logodna poate fi anulată numai dacă partea care cere această anulare s-a păstrat pură şi partenerul/partenera sa a avut relaţii intime păcătoase cu alt/ă partener/ă (Matei 1:18-20; 5:31; Deuteronom 22:13-21)331; 7. Sfânta Scriptură (Levitic 18:1-30) interzice căsătoria făcută între rude consangvine (de acelaşi sânge). Niciodată nu vor fi permise astfel de căsătorii incestuoase, prin nici o lege a omului sau prin acord între părţi (Marcu 6:18; I Corinteni 5:1); 8. Soţul trebuie să-şi iubească soţia precum Mesia Şi-a iubit adunarea şi S-a jertfit pentru ea (Coloseni 3:19; Efeseni 5:25-33; I Petru 3:7), iar soţia trebuie să-şi asculte soţul şi să se teamă de el cu respect (Numeri 30:6-16; Coloseni 3:18; Efeseni 5:22-24, 33b; I Petru 3:1- 6); 9. Ca o convingere ne-dogmatică: nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor (Genesa 45:7; 46:1- 4,34; Exod 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua 23:12,13; Judecători 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Neemia 10:30; 13:3,23-31).VI. Despre sacramentul hirotoniei (smiha): A. Istorie: 1. În timpurile preistorice şi protoistorice, fiecare bărbat era preot pentru sine şi pentru familia sa (Genesa 4:3,4, 26; Iov 1:1-5); 2. Ulterior, preoţia familială s-a transferat în sacerdoţiu comunitar: Genesa 14:17-20; Exod 2:16; 3:1; 3. Pe Muntele Sinai Dumnezeu a chemat la preoţie un popor întreg, poporul evreu (Exod 19:5,6; Deuteronom 7:6; 14:2; 26:19). Aceasta nu înseamnă că tot poporul preoţea; dintre ei au fost selectaţi pentru sacerdoţiu fiii lui Aaron (Exod 28-29; Levitic 8-10; 21; Evrei 5:1-4), ajutaţi de leviţi (Numeri 3:5 ş. urm.; 8:5-26 etc.); 331 Ne bazăm această convingere şi pe cartea profetului Osea unde, prin relaţia Sa de logodnă cu Yisrael, vedem o curtoazie pură şi validată istoriceşte bazată pe o promisiune de fidelitate care creează un fundament durabil al unei iubiri nupţiale şi încredere mutuală. 127
  • 128. 4. Sarcinile preoţilor erau reprezentarea poporului înaintea Celui Sfânt prin sacrificii şi rugăciuni aduse în Cortul Întâlnirii (mai târziu, în Templul de pe Muntele Moriah din Ierusalim), precum şi prin tălmăcirea Torei332; 5. La învestirea sa, Marele Preot era uns333 cu untdelemn, ca simbol al pogorârii Duhului Sfânt peste el pentru a-şi îndeplini slujba sacră (Exod 28:41; 29:7; 30:30; 40:15; Levitic 10:7). B. Fenomenologie şi teologie: 1. Prin evenimentul cristic, adică naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şi moartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua, în Ceruri şi pe Pământ au avut loc o serie de schimbări dramatice legate de Legământ: Dumnezeu a înnoit Legământul Său cu Yisraelul, confirmând Isaia 56:3,6, posibilitatea altoirii Neamurilor în măslinul credinţei evreieşti (Romani 11:16-24). Acest eveniment de o valoare incomensurabil de mare fusese prevestit în Ieremia 31:31-34 şi Ezechiel 36:25-27. În acest Legământ Înnoit, circumcizia, jertfele, ispăşirea, preoţia, templul şi praznicele sunt diferite334; 2. O dată ce El a fost sacrificat ca Miel Pascal, o Jertfă supremă, unică şi veşnică (Ioan 1:29,36; I Corinteni 5:7 etc.), jertfele animale care continuau să se aducă la Templu au devenit inutile (Ioan 19:30; Evrei 9:11-14,27,28 etc.) şi contestă jertfa Fiului; 3. El a fost şi este Marele Preot; 4. Înlocuirea efectivă a preoţiei aaronice cu preoţia melkhiţedeqică a avut loc prin evenimentul cristic sus-menţionat, iar încetarea preoţiei aaronice a avut loc în anul 70 e.n., când Templul fizic din Ierusalim a fost distrus; 5. Mesia, ca Mare Preot, alege şi cheamă în slujba Sa preoţi, aducându- i în comunitatea sa de credinţă (qehilah, sau ekklesia din Matei 16:18; II Timotei 2:19; I Petru 2:5,9,10). Fiecare credincios mesianic este un preot melkhiţedeqic, aflat în subordinea Marelui Preot Yeşua, şi trebuie să slujească în consecinţă; 6. Mai mult, Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel 10- 11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni 3:16,17,23); 7. În privinţa slujirii: fiecărui membru al comunităţii adunate şi complet organizate conform înţelepciunii lui Mesia, Ruach ha-Qodeş îi dăruieşte cel puţin un dar (Exod 31.1-11; I Corinteni 12:4-7) şi-l energizează pentru a sluji lui Dumnezeu prin acest dar de har335.332 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach.333 A unge: meşiha (ebr.); chrio (gr.).334 Vezi capitolul Slujbele lui Yeşua ha-Maşiyach şi Despre relaţia dintre Vechiul Legământ şiLegământul Înnoit.335 Dar provenit din harul divin: charisma (gr.). Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 128
  • 129. C. Mesia, deci, alege şi cheamă oameni în slujba Sa, acordându-le slujbe (Efeseni 4:11-16), spre slava Tatălui (Ioan 17); D. Dintre ei, Duhul Sfânt va alege şi chema pe unii „deoparte”, îi va separa, sfinţi şi consacra pentru funcţii de slujire (Exod 3:10; Ieremia 1:5; Fapte 9:15; 13:2; 20:17,28; Galateni 1:15; Efeseni 4:11,12; Filipeni 1:1); E. Comunitatea (qehilah, ebr.) identifică aceste acte dumnezeieşti suverane (Fapte 6:1-5; 20:28), împreună cu slujitorii deja existenţi (Fapte 6:6; Tit 1:5) şi poate proceda la cercetarea (I Timotei 5:22a) candidaţilor (I Timotei 3:1) în vederea recunoaşterii oficiale a slujbelor acestora (Fapte 14:23) şi a învestirii/hirotonirii336 lor; F. Candidaţii trebuie să-şi fi demonstrat vocaţia prin slujirea adusă lui Mesia şi comunităţii, să fi fost energizaţi de Ruach ha-Qodeş şi hăruiţi cu daruri spirituale (I Corinteni 12-14), precum şi să fi întrunit anumite condiţii biblice (I Timotei 3:1-7; Tit 1:5-9; I Petru 5:1-5). Ei sunt învestiţi în slujba respectivă în urma cercetării (I Timotei 5:22a), a consensului comunităţii (Fapte 14:23), prin consacrare solemnă prin post şi rugăciune şi prin punerea mâinilor peste ei (hirotonire) de către conducerea comunităţii (I Timotei 4:14); G. Presbiterii trebuie să-I slujească lui Mesia în mod constant, făcând lucrarea Cuvântului şi a rugăciunii, veghind asupra sufletelor credincioşilor, pentru că vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu (Fapte 6:4; Evrei 13:17); H. Nu toţi presbiterii sunt predicatori337, dar cei care sunt atât predicatori cât şi cârmuiesc bine, merită să li se dea o onoare dublă (I Timotei 5:17); I. Membrii comunităţii au obligaţia nu numai de a le acorda tot respectul cuvenit, ci şi de a le dărui tot ce au mai bun, conform cu posibilităţile lor şi chiar mai mult decât atât (Galateni 6:6,7; I Timotei 5:17,18), pentru ca nevoile presbiterilor să fie împlinite fără a fi prinşi în lucrurile lumeşti (II Timotei 2:4). În plus, presbiterii trebuie să aibă resursele necesare pentru a fi ospitalieri (I Timotei 3:2). Acestea sunt cerute şi de legea naturii, şi prin ordinul expres al lui Adonai Yeşua, Care a poruncit ca aceia care predică Evanghelia să trăiască din Evanghelie (I Corinteni 9:6-14); J. Slujitorii au autoritate în îndrumarea comunităţii, în administrarea anumitor lucruri şi în exercitarea autorităţii şi datoriei spirituale pe care El li le încredinţează şi la care îi cheamă, pentru a fi continuate până la sfârşitul lumii (Fapte 20:17,28; Filipeni 1:1); K. Predicarea Cuvântului nu aparţine exclusiv presbiterilor cu dar de predicare, ci sunt şi alţii care au dar de la Duhul Sfânt şi sunt potriviţi pentru aceasta. Dacă au chemarea aceasta şi comunitatea îi acceptă, atunci aceşti predicatori pot face această lucrare (Fapte 11:19-21; I Petru 4:10,11); L. Aceeaşi procedură de învestire şi hirotonire se aplică în cazul diaconilor338 (Fapte 6:3-6; I Timotei 3:8-13), dar candidatul la diaconie trebuie să fi demonstrat abilităţi practice;336 A învesti/hirotoni: smiha (ebr.); cheirotoneo (gr).337 Predicator: darşan (ebr.). 129
  • 130. M. Dacă Dumnezeu Îşi alege slujitorii şi aceştia au o viaţă sfântă, ei sunt inamovibili din slujbă. Structura de autoritate impusă de Dumnezeu credincioşilor este aceea de teocraţie cu conducere pluralistă, nu de alegeri democratice; N. Dacă păcătuiesc, pot fi mustraţi (I Timotei 5:19), dar pot fi descalificaţi din slujbe numai din cauza unor păcate de o gravitate specială sau dacă nu mai împlinesc nevoile spirituale ale adunării (vezi Statutul).338 Diacon: parnas (ebr.). 130
  • 131. Capitolul al XXVI-lea DESPRE ZECIUIALĂ (MA’ASER) ŞI DONAŢIILE FĂCUTE SĂRACILOR (MATTANOT LE-EVYIONIM) Ce spun Sfintele Scripturi despre aspectul material şi financiar al vieţii? Convingerile noastre cu privire la acest aspect, care pentru unii poate părea delicat, sunt următoarele: I. YHWH-Elohim este „Creatorul văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Calitatea sa de Creator Îi atribuie şi calitatea Sa de Stăpân peste cele create: „Al DOMNULUI este Pământul cu tot ce este pe el, lumea şi cei ce o locuiesc” (Psalmul 24:1). II. Zeciuiala (dijma) este a 10-a parte din veniturile financiare şi materiale ale credinciosului.III. Istorie: Genesa 14:20; 28:20-22; Levitic 27:30-33; Numeri 18:20-24; II Samuel 24:24; Maleahi 3:7-12; Proverbe 3:9,10; 11:24,25.IV. Fenomenologie şi teologie: A. Deuteronom 12:6-19 şi 14:22-27 vorbesc despre o a doua zeciuială, dată anual pentru a finanţa Praznicele; B. Deuteronom 14:28,29 vorbeşte despre o a treia zeciuială, dată o dată la trei ani, pentru ajutorarea săracilor din popor; C. Practic, evreii dădeau aproximativ 23,3% din venituri; D. Pe lângă acestea, evreii puteau să dăruiască lui Dumnezeu ofrande de bună-voie, voluntare, după putinţa lor (Exod 25:2; 35:5; Deuteronom 16:17; I Cronici 29:9; Ezra 1:6; 2:68,69; 7:16; Proverbe 11:24,25.) Acestea erau în plus faţă de zeciuiala cerută. Cortul întâlnirii, de exemplu, a fost confecţionat prin donaţii voluntare: Exod 25:1,2; 35:5,21; 36:5-7; E. Atitudinea inimii în ofrandele voluntare: de bunăvoie (majoritatea referinţelor), „cu tragere de inimă” (Exod 25:2), cu bucurie şi „dragă inimă” (I Cronici 29:9), „cu mână largă” (Proverbe 11:24,25); F. În cărţile Legământului Înnoit nu apare termenul „zeciuială”, ci de daruri de bună-voie (Matei 6:2-4,19,20; Marcu 12.41-44; II Corinteni 8-9). Atitudinea cu care trebuie donată zeciuiala: bucuria (II Corinteni 9:6,7; Romani 12:8). Aducerea zeciuielii la casa lui YHWH este un mod de închinare plăcut Lui; G. Pe baza Sfintelor Scripturi citate mai sus, convingerea noastră este aceea că zeciuiala trebuie adusă la casa lui YHWH, iar ofrandele voluntare, donate după ce zeciuiala a fost adusă la casa lui YHWH, poate fi donată oriunde credinciosul se simte călăuzit s-o facă, şi cu bucurie; 131
  • 132. H. Motivele aducerii zeciuielii la Casa lui YHWH: 1. Ajutorarea cazurilor sociale (văduve, orfani, săraci etc.: Deuteronom 14:29; Matei 25:40; Ioan 12:7,8; Fapte 11:29; Galateni 6:10a; I Corinteni 16:1; Iacov 1:27), în primul rând cele aparţinând comunităţii (Galateni 6:10b); 2. Construirea sanctuarelor: Exod 35:21; I Cronici 29:1,9; Ezra 2:68,69 etc.; 3. Împlinirea nevoilor legitime ale slujitorilor lui YHWH (Matei 10:10; Galateni 6:6,7; I Corinteni 9:14; Filipeni 4:16,18; I Timotei 5:18; Tit 3:13; III Ioan 6 etc. 132
  • 133. SECŢIUNEA A VI-A DESPRE VIAŢA DE RELAŢIE Capitolul al XXVII-lea DESPRE VIAŢA DE ÎNCHINARE ŞI RUGĂCIUNE În vremurile moderne, psihologia, o ştiinţă pe nedrept denumită astfel, declară că individul devine persoană numai în cadrul relaţiilor interpersonale... Cu toate acestea, urmaşi ai lui Mesia, îndeosebi Părinţii capadocieni, afirmau acest fapt cu mult înainte ca psihologia să fi afirmat acest truism. Omul poate deveni şi se poate împlini ca persoană autentică numai în cadrul relaţiilor ci Dumnezeu-Triunul şi cu semenii săi. Prezentăm mai jos următoarele convingeri: I. Faţeta cea mai importantă a chipului lui Dumnezeu rămas în noi este capacitatea noastră, dorinţa şi chiar nevoia noastră de a ne închina lui YHWH-Hosenu, DOMNUL, Făcătorul nostru, şi de a stabili relaţii interpersonale cu ceilalţi oameni creaţi. Individul uman devine persoană autentică numai în cadrul relaţiilor şi a comunităţii339. II. Însăşi Natura revelează că există un Dumnezeu care domneşte ca Suveran asupra tuturor lucrurilor; El este drept, bun şi face bine tuturor; de aceea trebuie să ne temem de El, să-L iubim, să-L lăudăm, să ne încredem în El, să-I slujim cu toată inima şi cu tot sufletul şi cu toată puterea noastră (Ieremia 10:7; Marcu 12:33). Dar închinarea plăcută Dumnezeului adevărat este instituită de El Însuşi (Deuteronom 12:32) şi reglementată de voia Lui revelată, aşa încât nu trebuie să ne închinăm Lui după imaginaţia şi mijloacele oamenilor, nici după sugestiile lui Satan, sub vreo reprezentare vizibilă, ca idol, semn sau icoană (Psalmul 97:7), sau în vreun alt mod nedescris în Sfânta Scriptură (Exod 20:4-6).III. De la Căderea în păcat omul se poate închina Tatălui numai printr-un mijlocitor (Ioan 14:6; 16:23), acesta fiind Mesia (I Timotei 2:5).IV. Închinarea trebuie adusă lui Dumnezeu şi numai Lui (Matei 4:9-10; Ioan 6:23; Matei 28:19); nu îngerilor, sfinţilor (fie ei chiar adormiţi întru Domnul) sau altei creaturi (Romani 1:25; Coloseni 2:18; Apocalipsa 19:10).V. Citirea Scripturii (I Timotei 4:13), predicarea 340 şi auzirea Cuvântului lui Dumnezeu (II Timotei 4:2; Luca 8:18), învăţătura şi părtăşia în psalmi, cântările/imnurile de laudă, cântarea cu har în inimile noastre către Dumnezeu (Coloseni 3:16; Efeseni 5:19); precum şi sacramentele, sunt toate părţi ale închinării înaintea lui Dumnezeu, care trebuie făcute în ascultare de El, cu credinţă, reverenţă şi teamă sfântă; mai mult, în umilinţă solemnă, în post (Estera 339 Vezi şi capitolul Despre om (Adam; Antropologie). 340 Inclusiv nouthesia (gr., sfat, avertisment, instruire). 133
  • 134. 4:16; Ioel 2:12), şi cu mulţumiri în ocazii speciale, trebuie folosite într-o manieră sfântă şi religioasă (Exod 15:1-19; Psalmul 107).VI. Un mod de închinare sfinţit de Dumnezeu este aducerea zeciuielii la casa Sa341.VII. O parte din închinarea pretinsă de Dumnezeu tuturor oamenilor constă în rugăciune. Ea este una dintre mijloacele harului, foarte eficientă pentru aprofundarea relaţiei cu Cel Preasfânt, fiind o stare de părtăşie intimă a credinciosului cu Dumnezeu. Prin rugăciune, omul dinlăuntru comunică sincer cu Creatorul şi Dumnezeul său (Psalmul 62:8; 142:1,2; Filipeni 4:6).VIII. Rugăciunea este absolut necesară vieţii spirituale în vederea creşterii şi fortificării credinciosului mesianic, a feririi sale de ispite şi a victoriei asupra vrăjmaşului (Luca 18:1; I Tesaloniceni 5:17; Matei 26:41; Efeseni 3:16). IX. Rugăciunea poate fi de mai multe feluri: de mulţumire, de cerere, de mijlocire, în funcţie de starea inimii (I Timotei 2:1; Efeseni 5:20). X. Rugăciunea cu mulţumiri este o parte a închinării pretinse de Dumnezeu tuturor oamenilor (Psalmul 95:1-7; 65:2). Pentru a fi acceptată, trebuie făcută în numele Fiului (Ioan 14:13-14), prin ajutorul Duhului (Romani 8:26), conform voii Sale (I Ioan 5:14), cu înţelegere, reverenţă, umilinţă, ardoare, credinţă, dragoste şi perseverenţă. XI. Când se face în prezenţa altor oameni şi/sau împreună cu ei, se face într-o limbă cunoscută (I Corinteni 14:16,17).XII. Rugăciunea particulară se poate face oriunde, iar rugăciunea comunitară se face în părtăşie cu ceilalţi credincioşi (26:36-39; Fapte 2:42; 12:5).XIII. Lui Dumnezeu trebuie să i Se închine orice credincios, oriunde, în duh şi în adevăr (Ioan 4:24; Maleahi 1:11; I Timotei 2:8); în particular (Matei 6:6; 14:23), în familii (Fapte 10:2), zilnic (Matei 6:11; Psalmul 55:17), în grup (Matei 26:36- 39) şi cu atât mai solemn în adunări publice (Fapte 2:42; 12:5), care nu trebuie neglijate, părăsite sau uitate în mod voit (Evrei 10:25), când Dumnezeu, prin Cuvântul Lui sau prin providenţă, cere asemenea adunări.XIV. Rugăciunea trebuie făcută pentru lucruri potrivite şi pentru oameni în viaţă, sau care urmează să se nască (I Timotei 1:1,2; II Samuel 7:29).XV. Nu practicăm rugăciunea pentru morţi (II Samuel 12:21-23), întrucât omul care a murit ajunge la locul său imediat după moarte, fără să mai aibă posibilitatea de a se transfera din iad în rai (Luca 16:26). Acest tip de aşa-zise rugăciuni sunt anti- scripturale. 341 Vezi Despre zeciuială. 134
  • 135. Capitolul al XXVIII-lea DESPRE ÎMBRĂCĂMINTE ŞI CONDUITĂ În grupările eclesiale din contemporaneitate se rosteşte, uneori ad nausea, că „Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă”. Afirmaţia este biblică, ea fiind găsită în I Samuel, 16:7b. Deci, nu putem spune că ea este greşită. Cu toate acestea, scopurile pentru care este făcută această afirmaţie nu sunt biblice ci, de cele mai multe ori, par să fie o portiţă spre considerarea unei tendinţe păcătoase ca neavând o importanţă reală, sunt o găselniţă prin care se banalizează sau se trivializează un aspect sau un comportament exterior, se tratează acesta ca fiind nesemnificativ. Rândurile de mai jos sunt departe de a încerca să treacă viaţa şi lumea în două categorii, pure şi impure, sacre şi păcătoase, drepte şi strâmbe. Mai degrabă, ele sunt repere despre care credem că le-am desluşit în Sfintele Scripturi cu privire la îmbrăcăminte şi conduită: I. Dragostea faţă de YHWH şi de aproapele (Deuteronom 6:5; 10:12; 30:6; Levitic 19:18; Matei 22:36-40; Luca 10:25-28; Marcu 12:28-31; Iacov 2:8; Galateni 5:14; Romani 13:9) trebuie să transpară din fiecare motivaţie, atitudine, gând, cuvânt, faptă şi habitudine a credinciosului mesianic. Credincioşii mesianici trebuie să se subordoneze unii altora, în dragoste (Efeseni 5:21; Filipeni 2:3; I Petru 5:5). II. Torah revelează în toate lucrurile categorii clare şi distincte: există regn mineral, vegetal, animal, uman, angelic, există masculinitate şi feminitate (Gen. 1:31; Ecl. 3:11; I Cor. 14:32).III. Transgresarea unui element sau membru dintr-o categorie în alta (Lev. 19:19; Deut. 22:9-11)342 produce neorânduială (I Cor. 14:32), păcat şi răzvrătire.IV. În lumina acestor categorii, Sfânta Scriptură spune ferm: când un bărbat adoptă un comportament efeminat (malah, I Cor. 6:9) şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus343, sau când o femeie adoptă un comportament masculinizat şi poartă îmbrăcăminte aparţinând sexului opus, încalcă categoriile clare şi distincte date de Dumnezeu, iar rezultatul final şi consecinţa ultimă poate fi transvestitismul, operaţia de schimbare de sex sau practicile homosexuale. Toate acestea sunt păcate condamnate de Sfânta Scriptură (vezi Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Timotei 1:10).V. Îmbrăcămintea scurtă, sau cu decolteu, mulată, transparentă, sau care expune corpul prea mult încalcă poruncile privitoare la goliciune şi decenţă, iar îmbrăcămintea care atrage atenţia asupra purtătorului său sau urmează mode omeneşti nu pune deoparte trupul ca Templu al Domnului (I Corinteni 6:13-20). 342 Vezi şi termenul „soi”, min (ebr.), prezent în Genesa, 1 de 10 ori. 343 Conceptul Kli gever, din Deuteronomul, 22:5. 135
  • 136. VI. Unul dintre semnele masculinităţii unui bărbat este purtarea părului capilar scurt (Ezechiel 44:20; I Corinteni 11:14) şi a bărbii, date lui de către YHWH (Levitic 19:27); raderea lor sau smulgerea lor este semn de jale (Levitic 21:5; Isaia 15:2; Ier. 41:5; 48:37), de necinstire (Isaia 50:6) sau de judecată (Isaia 7:20; Ieremia 9:26).VII. Unul dintre semnele feminităţii unei fete sau femei este purtarea părului lung, dat ei ca podoabă (I Corinteni 11:6,10,15), iar dezvelirea lui este semn de judecată (Num. 5:18; Isaia 47:2,3). Sfânta Scriptură îndeamnă credincioasele mesianice să-şi acopere capul în întregime atunci când se roagă sau profeţesc 344 (I Corinteni 11:6,7), să se îmbrace cu cuviinţă, ruşine şi sfială (I Timotei 2:9), şi să se împodobească nu cu păr împletit, cu bijuterii perisabile şi cu haine scumpe sau trendy (I Petru 3:3), ci cu un duh blând şi liniştit (I Petru 3:1-5). 344 Acoperirea integrală a capului: katakalupto (gr.). 136
  • 137. Capitolul al XXIX-lea DESPRE VIAŢA DE FAMILIE Un obiectiv predilect pentru atacurile lui Satan este viaţa de familie a credincioşilor mesianici. Redăm convingerile noastre cu privire la acest aspect deosebit de important: I. Despre logodnă şi căsătorie: vezi capitolul Despre sacramente. II. Sfânta Scriptură nu a interzis explicit niciunde nici poligamia, nici poliandria, dar Cuvântul normativ vorbeşte despre căsătoria dintre un singur bărbat şi o singură femeie (Gen. 1:27; 2:18-25), iar adevăratul Mesia va avea ospăţul de nuntă cu o singură Mireasă, nu cu mai multe (Efeseni 5:23-33; Apocalipsa 19:7; 21:2,9; 22:17).III. Sfânta Scriptură nu numai că nu aminteşte nimic despre căsătoriile homosexuale şi lesbiene, dar osândeşte ca fiind păcat chiar şi poftele şi relaţiile de acest gen (Gen. 18:20; 19:4-9; Lev. 18:22-29; 20:13; Deut. 23:17; Rom. 1:24-28; I Cor. 6:9,10; I Timotei 1:10).IV. Despre statute şi roluri în cadrul familiei de credincioşi mesianici: A. Pentru a avea o familie virtuoasă şi preţuită de Adonai, soţul care are statut de credincios mesianic trebuie să rămână supus lui Yeşua în calitatea sa de cap al familiei şi al căminului (Efeseni 5:23; I Corinteni 11:3). Soţia trebuie să se supună autorităţii lui Mesia încredinţată soţului ei (Efeseni 5:22; I Corinteni 11:3; I Timotei 2:12) şi să aibă grijă de familia şi de căminul ei (Titus 3:2-5); B. În perioada impurităţii lunare a soţiei, soţul trebuie să respecte poruncile divine referitoare la puritate (niddah; Lev. 15; 18:19: 20:18; Ezec. 18:6; 22:10)345. C. Parentalitate şi filiaţie: 1. Ambii părinţi trebuie să fie în unitate (Matei 19:5) şi să se îngrijească şi să-şi educe copiii în cinste, reverenţă şi ascultare de legile, poruncile şi orânduielile lui YHWH (Deuteronom 4:9; 6:6,7; 11:18,19; Proverbe 22:6; Efeseni 6:1), găsind echilibrul între încurajare şi mustrare (Proverbe 13:24; 22:15; 29:15; Efeseni 6:4); 2. Copiii trebuie să manifeste o grijă iubitoare faţă de părinţi, iar la bătrâneţea acestora nu au voie să-i izoleze expediindu-i la aziluri sau comunităţi asemănătoare (I Timotei 5:4,8).V. Convingerile noastre privitoare la divorţ sunt următoarele: A. Dumnezeu urăşte divorţul (Mal. 2:14-16); B. Dispensa sau îngăduinţa mozaică din Deuteronom 24:1-4 privitoare la tragedia divorţului la care s-a ajuns din cauza împietririi inimii este 345 Vezi Taharat ha-Mişpachah, în Vocabularul de la finalul lucrării. 137
  • 138. clarificată de Adonai Yeşua (Mat. 5:31,32; 19:3-9; Mc. 10:2-12; Luca 16:18); C. Divorţul este, totuşi, îngăduit dacă înainte de căsătorie unul dintre parteneri nu era fecior/fecioară, nu se pocăise de acest păcat şi nu comunicase lucrul acesta prin bună înţelegere viitorului partener de căsnicie (Matei 5:32; 19:9); D. Divorţul este îngăduit şi dacă după căsătorie unul dintre parteneri a căzut în păcatul adulterului346; E. Cu toate acestea, divorţul (chiar şi pentru alte motive, aparent întemeiate, cum ar fi un partener violent faţă de soţie şi eventual copii) poate duce la pericolul trăirii în păcatul imoralităţii şi adulterului (Marcu 10:11,12; Luca 16:18; Romani 7:1-3; I Corinteni 7:39; 7:10-16, 27a,39); F. Deşi motivele prezentate mai sus pot fi invocate ca baze pentru divorţ, aceasta nu înseamnă că partenerului lezat i se porunceşte să divorţeze (Gal. 5.19-21; Efes. 5:6; Evrei 13:4; Apoc. 22:15), ci doar i se îngăduie s-o facă. Nu înseamnă nici faptul că, după divorţ, i se permite să se recăsătorească.VI. Adulterul de care săvârşitorul nu s-a pocăit sau în care a căzut în mod repetat nu lasă altă opţiune decât izgonirea răului din „Yisrael-ul spiritual” (Deuteronom 13:5; 17:7,12) prin disociere şi înlăturarea persoanei imorale din comunitatea mesianică (I Corinteni 5:11-13; Romani 16:17; Titus 3:10,11).VII. Cu toate acestea, fiecare caz de divorţ trebuie consiliat separat, iar dacă este urmat de pocăinţă, credinciosul care a traversat tragedia divorţului trebuie recuperat cu dragoste şi răbdare: Ezechiel 18:21-23,27,28,31,32 şi paralele în cap. 33. 346 În Evanghelia după Matei, 5:32 şi 19:9 termenul porneia nu semnifică numai „curvie”, ci include şi „adulter”. 138
  • 139. Capitolul al XXX-lea DESPRE COMUNITATEA CREDINCIOŞILOR MESIANICI347 (QEHILAH) O dată ce un om a avut parte de miracolul naşterii din nou, ce urmează să facă? Cum urmează să trăiască? Cu cine, cum, când urmează să aibă relaţii interpersonale în vederea împărtăşirii şi consolidării sale în viaţa de credinţă? Dogma prezentată mai jos încearcă să ofere câteva răspunsuri: I. O dată ce Ruach ha-Qodeş împărtăşeşte unui individ pocăinţa de păcat şi credinţa în filiaţia divină, jertfa, domnia şi mesianismul lui Yeşua, omul intră într-o relaţie cu personală cu Acesta, fiind născut din nou, de sus348. Yeşua devine Capul său, iar credinciosul devine mădular, membru în Trupul lui Mesia (II Corinteni 11:2; Coloseni 1:18; Efeseni 1:22; 4:15; 5:23-32; Apocalipsa 19:7,8), un trup spiritual unit (I Corinteni 12:12,13), fiind o parte din plinătatea Celui care umple totul în toţi (Evrei 12:23; Efeseni 1:10,22-23; 5:23,27,32). II. Deşi este unit cu El, Cel pe care Îl recunoaşte ca Adonai şi Mesia, şi are părtăşie în harurile, suferinţele, moartea, învierea şi slava Lui (I Ioan 1:3; Ioan 1:16; Filipeni 3:10; Romani 6:5,6), credinciosul îşi păstrează individualitatea şi personalitatea proprie, bunuri date lui de Dumnezeu.III. Credincioşii mesianici care consimt să trăiască conform rânduielii lui Mesia, predându-se pe ei înşişi lui Dumnezeu, şi unii altora, prin voia lui Dumnezeu, în supunere declarată faţă de poruncile Evangheliei (Matei 28:20; Fapte 2:41,42; 5:13,14; II Corinteni 9:13) pot şi trebuie să stabilească relaţii spirituale şi să formeze împreună sfinte comunităţi de credinţă.IV. Întemeierea şi continuitatea comunităţii locale de credinţă este învăţată şi definită limpede în cărţile Legământului Înnoit (Fapte 14:23,27; 20:17,28; Galateni 1:2; Filipeni 1:1; I Tesaloniceni 1:1; II Tesaloniceni 1:1).V. Scopul comunităţii de credinţă mesianică este acela de a-L slăvi pe Dumnezeu (Efeseni 3:21), de a-L cunoaşte (Ioan 17:3), de a se edifica în credinţă (Efeseni 4:13-16) prin învăţătură din Cuvânt (II Timotei 2:2,15; 3:16,17), prin comuniune (Fapte 2:47; I Ioan 1:3), prin respectarea poruncilor (Luca 22:19; Fapte 2:38-42), prin proclamarea Evangheliei în întreaga lume (Matei 28:19; Fapte 1:8).VI. Autoritatea supremă şi unică a comunităţii de credinţă este Mesia Însuşi (Coloseni 1:18; Efeseni 1:22,23). Ca atare, afirmăm categoric christocefalia şi independenţa comunităţii de credinţă mesianică faţă de intervenţia oricărei ierarhii de indivizi sau organizaţii şi dreptul său de a se auto-organiza (Tit 1:5) în ascultare de Adonai 347 Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prin ekklesia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării. 348 Vezi subcapitolul Regenerarea. 139
  • 140. Yeşua ha-Maşiyach. Comunitatea este scutită de orice autoritate sau control exterior.VII. Comunitatea de credinţă mesianică este un organism spiritual unic, divino-uman, plasat în timp istoric, dar cu rădăcini în eschaton. Ea este alcătuită din toţi credincioşii autentici, începând cu Abel (Genesa 4), Enoch (Genesa 5:18), Noe (Genesa 5:29), Iov (cartea Iov), Melkhiţedeq (Genesa 14:18-20) şi cei care vor fi în viaţă la revenirea lui Mesia (I Tesaloniceni 4:13-18; I Corinteni 15:51,52; Efeseni 2:11-3:6).VIII. Comunitatea este distinctă de Yisrael (I Corinteni 10:32), o taină care n-a fost dezvăluită până în această epocă (Efeseni 3:1-6; 5:32). Cu toate acestea, noi avem datorii sfinte faţă de Yisrael (Psalmul 122:6; Romani 15:25-27). IX. Noi considerăm o datorie sfântă şi un privilegiu să oferim credincioşilor cadrul necesar pentru a deveni discipoli 349 (Matei 28:19,20; II Timotei 2:2), identificându-şi locul şi chemarea spirituală, punând în comun şi exercitându-şi darurile şi harurile acordate şi crescând în ele (I Corinteni 3:21-23; 12:7; Efeseni 4:15,16; Evrei 10:25). X. Credem că toţi credincioşii sunt chemaţi la lucrarea de slujire (I Corinteni 15:58; Efeseni 4:12; Apocalipsa 22:12), având obligaţia sfântă de a îndeplini anumite datorii, publice şi private, într-un mod ordonat, care să conducă la binele lor reciproc, atât în omul dinlăuntru, cât şi în cel de afară (Fapte 11:29,30; I Tesaloniceni 5:11,14; Galateni 6:10; Romani 1:12; Evrei 10:24,25; 3:12,13; I Ioan 2:17,18). El dă şi aptitudini spirituale unice şi speciale fiecărui membru din Trupul lui Mesia (Romani 12:5-8; I Petru 4:10,11) pentru a sluji altora (I Corinteni 12, metafora trupului, în special v. 7). XI. Toţi cei care se bucură de privilegiile comunităţii sunt subordonaţi vegherii ei spirituale şi conducătorilor acesteia, conform regulii lui Mesia (Matei 18:15-17; I Tesaloniceni 5:14; II Tesaloniceni 3:6,14,15)350.XII. Unul din modurile în care se concretizează slujirea şi vegherea e prin disciplinarea membrilor comunităţii care cad în păcat, în armonie cu standardele Scripturii (Matei 18:15-22; Fapte 5:1-11; I Corinteni 5:1-13; II Tesaloniceni 3:6-15; I Timotei 1:19,20; Tit 1:10-16; vezi Legământul comunităţii).XIII. Fiecăreia dintre comunităţile de credinţă sau adunări întrunite conform înţelepciunii Lui declarate în Cuvântul Său, Adonai i-a acordat toată autoritatea de care are nevoie pentru a realiza acea ordine în închinare şi disciplină, pe care El le-a instituit pentru ca membrii săi să le facă; cu porunci şi reguli necesare pentru implementarea şi exercitarea acestei autorităţi (Matei 18:17-18; I Corinteni 5:4-5; 5:13; II Corinteni 2:6-8). Conducerea, darurile, ordinea, disciplina şi închinarea comunităţii sunt toate rânduite prin suveranitatea Sa, aşa cum o găsim în Scripturi.XIV. Prin porunca Tatălui, în această comunitate este învestită într-un mod suprem toată autoritatea de a chema, institui, ordona şi guverna 351 (Matei 28:18-20; Coloseni 1:18; Efeseni 4:11,12). 349 Discipol, ucenic: talmid (ebr.), mathetes (gr.). 350 Vezi şi Şev. 39 a: Kol Yisrael arevim ze ba-ze: „Toţi evreii sunt răspunzători unul pentru altul”. 351 În biserici, acest articol este denumit „autoritatea eclesiastică”. 140
  • 141. Capitolul al XXXI-lea DESPRE RELAŢII CU CREDINCIOŞI DIN ALTE COMUNITĂŢI DE CREDINŢĂ SCRIPTURALĂ Sfintele Scripturi ne arată clar că, încă de la apariţia comunităţii de credinţă în Yeşua, unii credeau în El, iar alţii simulau foarte bine această credinţă: Yehudah, Ananias, Safira sunt exemple în acest sens. Dar Biblia ne spune chiar mai mult, şi anume că încă din vremurile Stăpânului nostru Mesia, erau unii care-L urmau fără a face neapărat parte din nucleul apropiat Lui (Mc. 9:38; Lc. 9:49). Cum trebuie să se relaţioneze credincioşii mesianici la cei care-L urmează pe Mesia, dar nu aşa cum o fac ei? Înfăţişăm mai jos convingerile noastre: I. Noi oferim mâna dreaptă de părtăşie (Galateni 2:9) şi suntem deschişi corespondenţei şi colaborării nu numai cu credincioşi mesianici individuali, ci şi cu toţi cei care mărturisesc credinţa în Dumnezeu şi ascultarea de El prin Mesia şi Evanghelia Sa, şi se păstrează puri doctrinar şi prin conduită şi vorbire, şi care pot fi numiţi sfinţi vizibili (Fapte 11:26; I Corinteni 1:2; Romani 1:7). Aceştia pot constitui comunităţi mesianice sau adunări şi confesiuni creştine (I Corinteni 12:14-27). Vrem să avem relaţii de părtăşie genuină, în pace, pentru creşterea în dragoste şi edificarea reciprocă (Romani 16:1,2; III Ioan 8-10; Efeseni 1:20-22), şi pentru prezentarea şi răspândirea credinţei în Adonai Yeşua ha-Maşiyach. II. Pe de altă parte, dezaprobăm categoric ecumenismul şi suntem rezervaţi vizavi de mişcările inter-confesionale. Suntem conştienţi de faptul că chiar şi cele mai pure comunităţi de credinţă de pe Pământ sunt supuse amestecului şi erorii (I Corinteni 5:1-13; Tit 1:16; II Timotei 2:16-18; 3:5; 4:3,4; Iuda 4,12; Apocalipsa 2:1-29; 3:1- 22), dar unele au decăzut într-atât încât din comunităţi de credinţă în Mesia, au devenit peşteri de tâlhari (Matei 21:13; II Tesaloniceni 2:11,12).III. Slujitorii comunităţii de credinţă mesianică sunt aceia care, pe baza interpretării şi aplicării Sfintelor Scripturi, decid măsura şi metodologia corespondenţei şi colaborării cu alte comunităţi de credinţă (Fapte 15:19-31; 20:28; I Corinteni 5:4- 7,13; I Petru 5:1-4). 141
  • 142. Capitolul al XXXII-lea DESPRE RELAŢIA CU POPORUL YISRAEL ŞI CU NE-EVREII (ISRAELOLOGIE ŞI LAOLOGIE) Cititorul a lecturat încă de la bun început câte ceva despre identitatea noastră: nu facem parte din etnia evreiască şi nici din poporul israelian. În acest punct al lucrării noastre, considerăm necesară şi utilă stabilirea identităţii noastre spirituale în raport cu Sfintele Scripturi, cu poporul Yisrael şi cu etniile ne-evreieşti. În definitiv, noi tindem spre întemeierea unei comunităţi formate din ne-evrei care studiază şi acceptă Scripturile evreieşti ca adevăruri care au autoritatea supremă asupra noastră şi după care ne îndreptăm vieţile, dar nu dorim să ne părăsim locul în lume şi identitatea etnică pe care ni le-a încredinţat Creatorul. El ştie de ce i-a făcut pe unii evrei, pe alţii ne-evrei şi noi nu dorim să aducem încurcătură în planurile şi organizarea lor, ci orânduială. În consecinţă, în cele ce urmează prezentăm identitatea noastră:I. : A. După căderea în păcat a protopărinţilor noştri, Adam şi Eva, Dumnezeu a avut întotdeauna grijă să Se reveleze şi să-Şi păstreze în viaţă o spiţă de oameni drepţi352, care I Se închinau în mod corect: Abel, Enoch, Noe, Iov, Melkhiţedeq sunt doar câţiva dintre ei. Apoi, în mod suveran şi unilateral, Dumnezeu i-a ales pe patriarhii Avraham, Yiţchaq şi Yaakov pentru a întemeia poporul Yisrael. Dumnezeu a ales să-Şi maximalizeze revelaţia de Sine la un grup etnic, evreii, pe care i-a chemat la o misiune specială, cu aspecte multiple. B. Credinţa monoteistă fusese dată lumii iniţial prin Adam şi Eva (Genesa 1- 2; 3:8a).353 Ea s-a perpetuat prin oameni drepţi: 1. Abel: fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască valoarea credinţei (Evrei 11:4) şi a închinării prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic; ştia inclusiv importanţa arderii grăsimii, Genesa 4:4; 2. Enoch (Genesa 5:18-24; Evrei 11:5; Iuda 14,15): trăitor cu Dumnezeu, om despre care Dumnezeu mărturisise că-I era plăcut şi-l strămutase (tip al Răpirii eschatologice); 3. Noe: trăitor cu Dumnezeu, om drept şi impecabil printre contemporanii săi (Genesa 6:9; 7:1), partener de legământ cu DOMNUL (Genesa 6:18; 9:9-17). Fie prin revelaţie divină, fie prin tradiţie umană, fie prin intuiţie spirituală, fie prin toate acestea, a ajuns să cunoască animalele curate şi necurate (Genesa 7:2,8), închinarea prin jertfe curate din punctul de vedere ritualic şi valoarea 352 Om drept/neprihănit: ţadiq (ebr.). 353 Vezi şi http://www.geocities.com/Rachav/noahides.html 142
  • 143. altarului (Genesa 8:20). Prin intermediul credinţei care duce la ascultare (Genesa 6:22; 7:5), el a moştenit neprihănirea (Evrei 11:7); vezi „Legile noahice” (extrastatutare). După origine, ne-evreii credincioşi sunt fii ai lui Noe 354 , după credinţă sunt fii ai lui Avraham355; 4. Iov: om fără prihană, curat la suflet, temător de Dumnezeu, care se abătea de la rău (Iov 1:1,8; 2:3), preot al casei sale (Iov 1:5), mijlocitor (Iov 42:8); 5. Melkhiţedeq: rege al Salemului şi preot al Dumnezeului Celui Preaînalt (El Elyon), l-a împărtăşit pe Avraham cu pâine şi vin, l-a binecuvântat şi a primit zeciuiala de la acesta. C. Ulterior, credinţa monoteistă a fost pervertită în diferite moduri: „Puţin câte puţin, prin degenerescenţa constantă a umanităţii, idolatria a proliferat în diverse forme”356: prin ateism (perioada Genesa 4:16-25; Psalmul 10:4; 14:1), prin rebeliune făţişă (Genesa 4:8; 6:2,5, 11; 10:9; 11:4; 19:5), politeism (Exod 5:2; 12:12; Isaia 36:18), spiritism, magie şi vrăjitorie (Deuteronom 18:9-14), henoteism (Ezechiel 8:3 ş. urm;) şi idolatrie (Isaia 2:18, 20; 10:10; Romani 1:22,23,25). El a lăsat toate popoarele să umble pe căile lor, deşi a păstrat mărturia Sa depre Sine Însuşi 357 (Fapte 14:16, 17; 17:23, 26-28; Romani 1:19 etc.)358. D. În mijlocul idolatriei mondiale, prin Avraham şi poporul Yisrael, Dumnezeu a re-dăruit lumii întregi credinţa monoteistă (Deuteronom 6:4 cu Isaia 43:10-12). E. Prin poporul Yisrael se demonstra ne-evreilor binecuvântarea de a sluji adevăratului Dumnezeu (Deuteronom 33:26-29; I Cronici 17:20,21; Psalmul 144:5; I Corinteni 10:6,11). F. Sfintele Scripturi au fost date poporului Yisrael, care le-a păstrat şi transmis mai departe (Deuteronom 4:5-8; Romani 3:1,2; 15:4). G. Prin poporul Yisrael urma să vină în lume Mesia (Genesa 3:15; 12:3; 22:18; 28:10-14; 49:10; II Samuel 7:12-16; Isaia 7:14; 9:6; Matei 1:1; Galateni 4:4; Romani 1:3). H. Profeţii spun că Yisrael, adunat din mijlocul tuturor popoarelor, restaurat fizic în Ereţ Yisrael şi spiritual prin întoarcerea la Dumnezeu, va avea cea mai mare înălţare şi slavă pământească (Ezechiel 34:11-31; 36-39; Osea 3; Amos 9:11-15; Zaharia 12-14; Isaia 11; 43; 54; 60-62; 66; Romani 11:1- 34). Pe baza harului şi a alegerii suverane (Deuteronom 9:4,5; 7:7,8), poporul Yisrael are şi va avea un loc aparte printre toate popoarele (Deuteronom 32:8; Zaharia 8:23; Numeri 23:5).354 Bnai Noach. Vezi şi http://www.noachide.org.uk/ Totuşi, nu ne identificăm cu Mişcarea noahidă.355 Bnai Avraham.356 J. B. Agus, Evoluţia gândirii evreieşti, Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M. Boiangiu, p. 6.357 Aşa-numitul Vestigium Dei (lat.)358 Regretabil, nu am avut acces la W. Schmidt-Rose: The Origin and Growth of Religion, Dial Press, 1935. 143
  • 144. I. Mai mult, Israelul, ca ţară plasată între nişte graniţe geografice, este a lui YHWH, şi El a vrut ca poporul Său să trăiască acolo (Levitic 25:23,24; II Cronici 7:20; Ioel 2:18; 3:2). Orice negocieri internaţionale de genul „pământ în schimbul păcii” este un afront la adresa proprietăţii Divine. J. Descendenţii fizici ai lui Avraham, Yiţchaq şi Yaakov, evreii care-şi pun credinţa în Yeşua, recunoscându-L ca fiind Mesia al Yisraelului, precum şi Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal, acceptând Legământul Înnoit oferit de El (Matei 26:26-29; Marcu 14:22-26; Luca 22:7-20; I Corinteni 11:17-34) continuă să rămână evrei. K. Noi contestăm şi denunţăm ca fiind nebiblice orice doctrine sau teologii care încearcă să prezinte Ekklesia, Biserica creştină, ca înlocuind poporul Yisrael în planul de mântuire al lui Dumnezeu („replacement theology”). L. Principiul reprezentativităţii, un fapt real şi un dat vizibil, spune că, de exemplu, capul familiei reprezintă familia, magistraţii sau oamenii politici reprezintă societatea, preoţii reprezintă grupul de credincioşi. În Scriptură, Adam reprezintă întreaga omenire căzută, Yeşua reprezintă omul înnoit (I Corinteni 15:21-49; II Corinteni 5:14,15,21; Romani 5-6). Principiul reprezentativităţii ne arată că drepţii (ţadiqim) care merg înaintea noastră sunt Abel, Enoch, Noe, Iov, Melkhiţedeq şi ei ne reprezintă. După ce Dumnezeu şi-a selectat un popor etnic căruia I S-a revelat prin Avraham, Yiţchaq, Yaakov şi fiii săi, El a continuat să primească ne-evrei în comunitatea Sa de credinţă: ei erau rezidenţii străini 359 , imigranţii naturalizaţi, neisraeliţii care locuiau ca protejaţi printre israeliţi. Dumnezeu a spus despre ei că-i va binecuvânta, dar numai dacă se află într-o relaţie corectă cu Avraham (Genesa 12:3) şi Sămânţa sa. (Când spunem „Sămânţa”, ne referim atât la poporul evreu, Genesa 15-17, cât şi la Yeşua ha-Maşiyach, Galateni 3:16). În tradiţia midraşică rabinii afirmau, şi pe bună dreptate, că „Avraham recruta prozeliţi printre bărbaţi, iar Sarah printre femei” 360 . Îi recrutau, adică, la credinţa monoteistă revelată. Vedem în Scripturi oameni de genul lui Tamar (Genesa 38; Matei 1:3), al ne-evreilor alipiţi de poporul evreu la Ieşirea din Egipt (Exod 12:38, 43, 45, 48, 49), sau Yethro (Exod 18). Spiritualiceşte, noi ne identificăm cu ei. Deci, putem spune că, în bunătatea Sa, Dumnezeu a purtat de grijă confraţilor noştri ne-evrei, dar şi nouă, în Ereţ Yisrael, prin ordonanţe divine (Deuteronom 24:19,20; 26:12). Ni s-au dat drepturi juridice în tribunalele evreieşti (Deuteronom 24:17; 27:19). Exod 23:12 şi Deuteronom 31:12 ne vizează în mod deosebit. Evreilor li s-a dat porunca de a ne iubi, amintindu-şi, astfel, de obârşia lor (Deuteronom 10:19). Ne aducem jertfele înaintea lui YHWH, la fel ca poporul Yisrael (Levitic 17:8). Recunoaştem stipulaţiile privitoare la puritatea relaţiilor intime (Levitic 18:26). Levitic 19:33 şi Deuteronom 27:19 ne asigură un tratament corect. Salutăm credinţa unei femei de genul lui Rachav (Iosua359 Ger, toşav: rezident străin.360 Genesa Raba, 31:14. 144
  • 145. 2:9-12; Matei 1:5), sau a gabaoniţilor (Iosua 9:24), sau a lui Ruth, străbunica ne-evreică a unui mare rege al Yisraelului (vezi cartea Ruth, îndeosebi 1:16 şi 2:12). Şelomoh ne-a numărat printre străinii din II Cronici 2:17. Isaia 56:3,6 ne garantează adopţia divină, reiterată în Ioan 1:12,13, I Ioan 3:1,2; Galateni 3:26-29, Romani 8:14-17. Rămânerea poporului ales în Pământul Făgăduinţei a depins şi de modul în care ne tratau evreii (Ieremia 7:5-7; 22:3). În dreptatea Sa, Cel Preasfânt ne ia apărarea (Ezechiel 22:7,29). Recunoaştem cu bucurie promisiunile ce ne vizează din Ezechiel 47:22,23, Amos 9:12; Isaia 2:2-4; 11:10-12; 14:1; 49:22,23; 51:5; 55:4,5; Ieremia 3:17. Ne găsim locul în profeţia care înfăţişează un viitor slăvit al Yisraelului credincios, alături de care ne închinăm (Isaia 56:1-8; 60; 62:2; Zaharia 2:14, cf. Isaia 49:6; 8:20-23; 14:16). Şemaia şi Avtalion, care alcătuiau a patra din cele cinci perechi (zugot) de înţelepţi din perioada dintre haşmonei şi tanaiţi (sfârşitul sec. I î.e.n.) erau ne-evrei, la fel ca marele Rabbi Akiva. Am făcut un pelerinaj proschinetic împreună cu magii (Matei 2:1-12), şi I-am adresat rugăminţi lui Yeşua împreună cu centurionul roman (Matei 8:5-13; Luca 7:1-10) şi cu canaaneanca (Matei 15:21-28; Marcu 7:24-30). Vedem cu bucurie convertirea samaritencii (Ioan 4:28) şi a concetăţenilor săi (Ioan 4:39-42). Am urcat la Yeruşalayim să ne închinăm împreună cu grecii care au declanşat din partea lui Mesia un discurs de neuitat (Ioan 12:20,21), ne-am convertit împreună cu samaritenii din Fapte 8:12, 14-17), şi am coborât cu eunucul etiopian în apa botezului (Fapte 8:26-40). Duhul Sfânt ne-a botezat şi pe noi când Petru i-a evanghelizat pe centurionul Cornelius şi apropiaţii săi (Fap. 10-11:1; Fap. 11:20-26). Am crezut şi ne-am mirat împreună cu demnitarul Sergius Paulus (Fapte 13:7-12). Fapte 13:16 ne numeşte „temători de Dumnezeu”. Când în Fapte 13:43 citim despre prozeliţi361 şi ştim că înseamnă convertiţi la religia iudaică, ne dăm seama că erau fraţi de-ai noştri, la fel ca şi în pasajele Fapte 14:1,27 şi capitolul 15. Am izbucnit şi noi în întrebarea majoră a mântuirii, împreună cu temnicerul din Fapte 16:31-34. Eram temători de Dumnezeu şi mesajul lui Rabbi Şaul şi al lui Sila ne-a convins (17:4,12,34). Ne facem simţită prezenţa în Fapte 18:4,7,11; 19:18,19; 20:21; 22:21; 26:17; 27:2 (Aristarchus macedoneanul); 28:28. Inspirat de Ruach ha-Qodeş, rabbi Şaul vorbeşte despre noi în Galateni 1:16; 2:2,7-9,14; 3:7-9,14; Romani 1:5,14,16; 2:10,28,29; 3:29,30; 4:16-18; 9:23-26,30; 10:12,13,19,20; 11:11-13; 11:30; 15:9-12,16,18,27; 16:26; I Corinteni 1:24; 10:32; 16:15; Efeseni 2:11-22; 3:1,6-12; Filipeni 3:3; Coloseni 1:27. Noi, goyim-ii care ne-am pus credinţa în Yeşua, am fost „altoiţi” în măslinul evreiesc al credinţei (Romani 11:17-25), devenind copii spirituali ai lui Avraham (Galateni 3:26-29; Romani 2:28-29; 4:11,12). 362 Vom păşi în lumina cetăţii sfinte a Noului Ierusalim (Apocalipsa 21:24).361 Prozelit: proselutos (gr.).362 Vezi şi http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htm 145
  • 146. M. Cu toate acestea, pasaje de genul Romani 1:16,17; 2:9,10; 3:1,2 sunt contrabalansate, de exemplu, de pasaje de tipul celor din Romani 2:11-29; 3:9-30 şi capitolul 4. Poporul evreu are anterioritate în chemare şi alegere, şi a fost pus deoparte pentru a binecuvânta Neamurile, dar nu are o superioritate ontologică: el este mântuibil pe baza aceleiaşi jertfe de Sine a lui Mesia (Efeseni 2:8,9), Mielul pascal (Ioan 1:29,36) şi Marele Preot jertfitor (Epistola către evrei) prin intermediul aceleiaşi credinţe preţioase date sfinţilor (Iuda 3). Trupul spiritual al lui Mesia, comunitatea credincioşilor în El este, într-adevăr, formată atât din evreii, cât şi din ne- evreii care au crezut că Yeşua este Mesia, Domnul (Adonai) şi Mântuitorul lor personal (I Corinteni 12:13; Romani 10:9-13; 2:26-29; Coloseni 3:11; Efeseni 2:11-22). În pofida convertirii, identitatea etnică, statutul social şi diferenţele de gender rămân (I Corinteni 10:32).II. Relaţia cu poporul evreu contemporan: A. Cel mai mare miracol al timpurilor contemporane a fost reîntemeierea sau renaşterea statului Israel, o împlinire a profeţiilor străvechi (Cel mai mare miracol contemporan a fost re-întemeierea sau renaşterea Statului Israel, conform profeţiilor străvechi (Ezec. 34:11-31; 36-39; Os. 3; Amos 9:11- 15; Zah. 12-14; Isa. 11; 43; 54; 60-62; 66; Rom. 11:1-34) precum şi faptul că a supravieţuit războaielor şi conflictelor armate recente împotriva sa363. B. Noi avem datoria sfântă de a sluji poporului evreu prin rugăciuni pentru prosperitatea şi pacea sa spirituală şi materială (Psalmul 122:6), prin dărnicie materială şi financiară (construcţii sinagogi, ajutoare, vezi Romani 15:26,27) şi acţiuni de asistenţă socială. Simpatizăm cu mişcarea sionistă, dar cu rezerve, întrucât Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Ioan 18:36). C. Nu încurajăm căsătoriile între evrei şi ne-evrei, care prezintă riscul asimilării evreilor (Genesa 45:7; 46:1-4,34; Exod 4:22,23; 6:7; 23:32; Iosua 23:12,13; Judecători 3:6; Ezra 9:1,2,12; cap. 10; Neemia 10:30; 13:3,23-31). 363 Vezi şi http://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflict. 146
  • 147. Capitolul al XXXIII-lea DESPRE JURĂMINTE Unul dintre aspectele care vizează viaţa cotidiană este cel legat de jurăminte: cum ar trebui să se relaţioneze credinciosul mesianic la ele? Convingerea noastră este următoarea: I. Atât cărţile „Vechiului Legământ” cât şi cărţile Legământului Înnoit vorbesc despre jurăminte. II. În cărţile „Vechiului Legământ”: A. Jurămintele 364 făcute de evrei trebuiau făcute în Numele lui YHWH (Deuteronom 10:20; Neemia 13:25), invocat ca martor, cu teama de a nu profana Numele Său (Exod 20:7; Levitic 19:12), fiind rostite cu adevăr, neprihănire şi judecată (Ieremia 4:2), pentru a avea loc o judecată potrivită cu adevărul sau cu falsul conţinut în jurământul respectiv (II Cronici 6:22- 23). B. Omul care avea mâinile nevinovate şi inima curată, care nu-şi deda sufletul la minciună, şi nu jura ca să înşele avea dreptul să urce la muntele DOMNULUI şi să se ridice până la locul Lui cel Sfânt, să capete binecuvântarea DOMNULUI şi neprihănirea dată de Dumnezeul mântuirii lui (Psalmul 24:3-5). C. Jurămintele făcute trebuiau respectate cu toată credincioşia: Genesa 28:20- 22; Psalmul 76:11. D. Jurămintele false duceau, metaforic vorbind, la jalea şi bocetele ţării (Ieremia 23:10).III. În cărţile Legământului Înnoit, însă, ni se interzic jurămintele pe Numele lui Dumnezeu: Matei 5:34,37; Iacov 5:12. Motivul acestei interdicţii este evitarea profanării Numelui lui Dumnezeu, întrucât omul este mărginit şi păcătos (Ieremia 17:9,10) şi poate ajunge să juxtapună un adevăr parţial, o eroare sau chiar o minciună la Numele Celui Sfânt. A. Invocaţia Divinităţii folosită de Apostol în II Corinteni 1:23 nu oferă temei solid unei învăţături diferite de cea prezentată aici. B. Evrei 6:16 nu recomandă jurămintele, ci doar înfăţişează o stare de lucruri. IV. În consecinţă, convingerea noastră este că se poate jura, dar nu pe Numele lui Dumnezeu, ci pe conştiinţa şi onoarea personală, şi numai dacă acestea sunt transparente şi revelează un caracter integru, în care ceea ce omul gândeşte, spune şi acţionează este identic (Matei 5:37; Iacov 5:12). 364 Din latinescul adjurare. 147
  • 148. Capitolul al XXXIV-lea DESPRE RELAŢIA CU SFERA SOCIO-CULTURALĂ Atunci când un om are parte de naşterea din nou, el nu este brusc trecut în prezenţa cerească a lui Dumnezeu, ci el continuă să rămână „în lume”. În consecinţă, el este în continuare amplasat într-o ţesătură de relaţii sociale, într-un context cultural. În ceea ce priveşte relaţionarea credinciosului mesianic la sfera socio-culturală, convingerile noastre sunt următoarele: I. În cartea Genesa, capitolele 1-3, şi în numeroase alte cazuri, Sfintele Scripturi revelează faptul că Dumnezeu, Stăpânul şi Regele suprem al întregului Univers365, a plămădit omul, iar apoi i-a dat două mandate: mandatul slujirii şi închinării înaintea Creatorului, precum şi cel cultural, al subordonării creaţiei înaintea Creatorului. II. Yeşua Mesia are nu doar rolul primordial de Creator al creaţiei (Io. 1:1-3,14; Evr. 1:1:2,3), ci şi de „înomenit” în cadrul creaţiei (Io. 1:14;), întrupat într-una din culturile omeneşti (Mat. 1:16,25; Lc. 1:31-33; Rom. 1:3; Gal. 4:4).III. În învăţăturile şi practicile lui Yeşua Mesia există atât elemente de renunţare la lume, cât şi de implicare în ea (Mat. 11:16-19 şi Luca 7:31-35).IV. Îi îndemnăm cordial pe toţi credincioşii mesianici să se sfinţească (Lev. 11:44a), să facă atât de mult bine pe cât este posibil (Iac. 1:27; 4:17), făcând bine în primul rând familiilor şi confraţilor lor (lucru care este o poruncă scripturală, vezi Ioan 15:13; I Timotei 5:8; Matei 25:40), încercând să participe la restaurarea lumii (II Pet. 3:11,12a), ştiind, în acelaşi timp, că Împărăţia lui Mesia nu este din lumea aceasta (Io. 18:36), că întreaga creaţie va suferi transformări majore (II Pet. 3:12b,13), că iubirea lucrurilor din lume este păcat (I Io. 2:15) şi că Mesia nu transformă culturi 366 şi nici măcar nu le restaurează, şi nu mântuieşte nici în funcţie de apartenenţa religioasă şi nici pe baze etnice367.V. În ceea ce priveşte relaţia credinciosului mesianic cu politica şi viaţa politică: credinciosul mesianic poate avea simpatii politice şi poate vota după cum îi dictează conştiinţa, dar suntem rezervaţi vizavi de membralitatea în cadrul unui partid politic. Societatea civilă, mai ales organizaţiile non-guvernamentale, oferă credinciosului mesianic multiple posibilităţi de implicare activă pentru bunăstarea semenilor săi. 365 Regele suprem al întregului Univers: Melekh ha-Olam (ebr.). 366 Vezi Christ and Culture, de H. Richard Niebuhr. 367 Puseurile de naţionalism sau românism nu-L impresionează pe Mesia, iar cei care şi le îngăduie demonstrează că nu-L cunosc pe Mântuitorul. 148
  • 149. Capitolul al XXXV-lea DESPRE RELAŢIA CU AUTORITĂŢILE Ș I CU STATUL Întrucât credinciosul este amplasat într-o ţesătură de relaţii sociale, trebuie să vorbim şi despre relaţiile cu autorităţile şi cu statul: I. În ceea ce priveşte relaţia cu autorităţile statului: în Genesa 9:5,6, Dumnezeu a întemeiat autoritatea civilă exercitată sub autoritatea Sa, spre slava Lui, deasupra oamenilor şi pentru binele societăţii; şi a asigurat autorităţilor mijloacele necesare impunerii ordinii (Genesa 9:5,6), pentru apărarea şi încurajarea celor care fac binele şi pentru pedepsirea celor care fac răul (Romani 13:1-4). II. Autorităţilor civile, fiind orânduite de Dumnezeu cu scopurile amintite mai sus, li se cuvine supunere în toate lucrurile legii poruncite de ele (Matei 22:21; Luca 3:14).368 Noi trebuie să ne supunem lor în Domnul, nu doar de teama de mânia lor, ci şi de dragul conştiinţei (Romani 13:5-7; I Petru 2:13-17).III. Mai mult, trebuie să facem rugăciuni şi cereri pentru toate autorităţile (Proverbe 21:1) pentru ca, sub stăpânirea lor, să putem trăi în pace şi linişte o viaţă cinstită şi după voia lui Dumnezeu (I Timotei 2:1,2; Tit 3:1).IV. Nu este un păcat ca credinciosul mesianic să accepte şi să îndeplinească slujbă de autoritate când este chemat la aceasta, contribuind la menţinerea dreptăţii şi păcii (II Samuel 23:3; Psalmul 82:3,4), conform cu legile fiecărui stat.V. În cazul în care autorităţile cer credinciosului mesianic un lucru contrar Sfintei Scripturi, credinciosul trebuie să ceară înţelepciune lui Dumnezeu (Neemia 2:4; Iacov 1:5) şi să asculte de îndemnul conştiinţei sale iluminate de Duhul Sfânt (Romani 9:1). Dacă poruncile autorităţilor cer săvârşirea unui păcat şi sunt inflexibile, credinciosul mesianic are dreptul de a nu se subordona autorităţilor (Exodul; I Regi 16:1-4,7; 17:1; 18:18; cartea profetului Daniel; Evrei 11:23, 35- 38), ştiind că are datoria de a asculta de Dumnezeu, Autoritatea supremă (Fapte 4:19,20; 5:29). Întrucât numai Dumnezeu este Stăpânul conştiinţei, sfera temporală nu are autoritatea de a constrânge spre angajamente care facilitează sau poruncesc păcatul (Io. 18:36).VI. În legătură cu satisfacerea stagiului militar obligatoriu şi încorporarea forţată pentru apărarea patriei în timp de război: A. ştiind că sunt străini şi călători pe acest Pământ (Evrei 11:13-16), credincioşii mesianici au o perspectivă cerească asupra vieţii şi a lucrurilor (Iacov 4:14; Apocalipsa 13:10); 368 Anterior anului 259 e.n., când academia din Nehardea, a fost strămutată în Pumbedita, rabbi Samuel spunea: Dina dmalchuta dina, adică „Legea statului este lege”. 149
  • 150. B. ca acţiune, recomandăm ocrotirea vieţii sub oricare din formele sale. Creaţia trebuie respectată şi distrugerile inutile trebuie evitate (Deuteronom 20:19,20; 22:6,7), ştiind că Dumnezeu va judeca pe cei ce distrug Pământul şi ecosistemul (Apocalipsa 11:18; 19:2). Ca atare, dacă înrolarea nu poate fi evitată, sugerăm înrolarea ca asistenţi medicali. 150
  • 151. CAPITOLUL AL XXXVI-LEA DESPRE VREMURILE FINALE (HA-ACHARIT HA-YAMIM; ESCATOLOGIE) În legătură cu ha-acharit ha-yamim, deci cu vremurile finale, cu escatologia, nu se poate dogmatiza. Cu toate acestea, se pot emite câteva consideraţii: I. Împreună cu alţi mesianici şi cu adevăraţii creştini, noi credem şi mărturisim că Mesia a murit, Mesia a înviat şi Mesia va reveni. YHWH-Elohim, Care a acţionat în trecut şi acţionează chiar şi acum, va continua să acţioneze, aducând la împlinire şi desăvârşire scopul Său etern în Adonai Yeşua ha-Maşiyach. Ne-am pus încrederea în faptul că viitorul şi veşnicia noastră sunt în mâinile Sale.II. Trăind în acest veac (olam ha-ze), nu ştim cu mare certitudine, precizie şi acurateţe „lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” (Apocalipsa 1:1), cele privitoare la „lumea care va veni” (olam ha-ba). Faptul că Dumnezeu acţionează în istorie şi escatologie în conformitate cu un tipar profetic identificabil în Sărbătorile lui YHWH este convingerea noastră, dar nu putem afirma acestea în mod dogmatic. Cu toate acestea, afirmăm cu încredere învăţătura limpede a Sfintei Scripturi în aceste adevăruri doctrinare esenţiale: A. Starea intermediară dintre moarte şi judecată. La moartea fizică, trupul, plăsmuit din ţărână (Genesa 3:19), este coborât în mormânt şi putrezeşte (Fapte 13:36), iar duhul, partea imaterială a omului, dată de Dumnezeu, merge la El, care l-a dat (Eclesiastul 12:7). B. În această lume a imaterialităţii şi necorporalităţii, există două stări diferite şi complet despărţite: 1. una din stări este în prezenţa lui YHWH-Elohim, o stare de fericire de negrăit, de desfătare, strălucire slăvită şi odihnă, raiul sau „sânul lui Avraham”, „casa din Ceruri” (Luca 23:43; II Corinteni 5:1,6,8; Filipeni 1:23; Evrei 12:23); acolo drepţii (ţadiqim) aşteaptă mântuirea deplină a trupurilor lor. Vezi şi Luca 16:22; Apocalipsa 6:9-11; 7:9-14; 2. cealaltă stare este separată de la faţa lui Dumnezeu, o stare de pedeapsă şi de suferinţă cruntă: iadul, „locul de chin”, „întunericul de afară”, „adâncul” etc. După moarte, oamenii mântuiţi şi împăcaţi cu Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach merg în rai, iar cei nemântuiţi merg în iad. În fiecare din aceste stări, oamenii sunt pe deplin conştienţi369 şi aşteaptă judecata finală. Vezi Matei 8:12; 13:49,50; Luca 16:23,24; II Petru 2:4-9,17, Iuda 6,7; 3. o a treia stare (purgatoriu, de exemplu) nu există. 369 În consecinţă, respingem psihopanihismul, concepţia că sufletul doarme până la Judecată. 151
  • 152. C. Revenirea lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach în slavă. Actualmente, noi trăim în erev Şabbat (ajunul Şabatului) şi aşteptăm cu bucurie şi anticipăm cu intensitate binecuvântata noastră nădejde: Acelaşi Yeşua ha-Maşiyach care S-a înălţat la Ceruri în mod personal, fizic, literal şi vizibil (Marcu 16:19; Luca 24:51; Fapte 1:9), va şi reveni (Ioan 14:3) personal, fizic, literal şi vizibil.370 El va fi Rege al regilor şi Judecător al tuturor (Zaharia 14:3,4; Matei 24:30; Marcu 13:26; Luca 21:27; Fapte 1:11; Apocalipsa 1:7). D. Învierea corporală. Prin slăvita Sa înviere, Adonai Yeşua ha-Maşiyach a rupt lanţurile morţii, întronându-Şi autoritatea peste ea, iar în ziua revenirii Sale, Îşi va afirma autoritatea aceasta şi în numele nostru, înviindu-ne (Iov 19:25-27; Daniel 12:2,3; Ioan 5:28,29; Fapte 24:15; I Corinteni 15:42). E. Transfigurarea şi răpirea. La revenirea Sa, credincioşii care vor fi în viaţă vor fi transformaţi (transfiguraţi) într-o clipită (I Corinteni 15:51-53; Filipeni 3:21) şi răpiţi371 pentru a-şi întâmpina Stăpânul (Iov 14:14; Matei 24:36; Ioan 3:36; 11:25,26; 14:3; I Tesaloniceni 1:10; 4:16,17; Apocalipsa 20:5,6,10-15; 21:7,8). F. Scopul învierii oamenilor. Morţii vor învia cu corpuri (Iov 19:26-27) transfigurate conform trupului Său slăvit (Fapte 24:15; Ioan 5:28,29; Filipeni 3:21). Astfel, mântuirea veşnică şi deplină include şi corpul, nu numai partea imaterială a credinciosului (I Corinteni 15:42-44). G. Învierea are loc în vederea judecăţii şi a răsplătirii eterne (II Corinteni 5:10; Romani 2:16; Apocalipsa 20:12). Morţii care au murit în neprihănire şi dreptate vor avea parte de viaţa (Ioan 3:36a; 11:25,26; Matei 25:34,46b) şi fericirea eternă, trăite în Ceruri, un loc de lumină şi slavă de nedescris, în prezenţa lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:3,4; 22:3-5). Morţii care au murit în păcatele şi nelegiurile lor (Ioan 3:36b) vor fi azvârliţi pentru vecie (Matei 25:41,46a; Apocalipsa 20:15; 21:8) în iazul de foc, care este moartea a doua, un loc de întuneric de negrăit şi de agonie cumplită. H. Termenul „pierzare” 372 (gr. apoleia) nu înseamnă anihilarea fiinţei, nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite373. I. Nădejdea comunităţii noastre este revenirea binecuvântată, consolatoare şi purificatoare a lui Adonai Yeşua ha-Maşiyach. Noi mărturisim această preţioasă promisiune în fiecare domeniu al vieţii noastre, „aşteptând şi grăbind venirea Zilei lui YHWH printr-o purtare sfântă şi evlavioasă” (II Petru 3:11).370 A doua venire a lui Yeşua Mesia, Revenirea sa: Parousia (gr.).371 Naţal (ebr.), harpazo (gr.): Răpire.372 Pierzare: (gr.) apoleia. Vezi Vocabularul de la finalul lucrării.373 Vezi şi Evanghelia după Matei, 7:11, Evanghelia după Ioan, 17:12, Epistola către romani, 9:22,Epistola către filipeni, 1:28; 3:19; A doua epistolă către tesaloniceni, 1:9, 2:3; Întâia epistolă cătreTimotei, 6:9; Epistola către evrei, 10:39; A doua epistolă a lui Petru, 2:1,3; 3:7,16; Apocalipsa, 17:8,11. 152
  • 153. III. Despre judecata de apoi: A. Dumnezeu Tatăl a dat lui Yeşua ha-Maşiyach toată autoritatea şi judecata (Ioan 5:22,27) şi, prin El, în ziua prestabilită, Dumnezeu va judeca lumea după dreptate (Fapte 17:31). În acea zi nu vor fi judecaţi numai îngerii apostaţi (I Corinteni 6:3; Iuda 6), ci înaintea tribunalului lui Mesia se vor înfăţişa şi toţi oamenii care au trăit pe Pământ, pentru a da socoteală pentru gândurile, atitudinile, motivaţiile şi cuvintele lor, şi pentru a primi răsplata pentru faptele săvârşite pe când trăiau în trup, bune sau rele (Eclesiastul 12:14; Matei 12:35-37; 25:31-46; II Corinteni 5:10; Romani 14:10,12). B. Dumnezeu a prestabilit această zi în vederea manifestării slavei milei Lui, în mântuirea veşnică a celor aleşi; şi în vederea manifestării slavei justiţiei Lui, în osânda veşnică a celor respinşi, care sunt răi şi neascultători (Romani 9:22,23), căci atunci cei drepţi vor intra în viaţa veşnică şi vor experimenta deplinătatea bucuriei şi a slavei împreună cu răsplătiri eterne în prezenţa lui Adonai; dar cei răi, care nu Îl cunosc pe Dumnezeu şi nu ascultă de Evanghelia lui Yeşua Mesia, vor fi aruncaţi afară în chinuri veşnice (Matei 25:21,34; II Timotei 4:8), şi vor fi pedepsiţi cu separarea eternă din prezenţa Domnului şi din slava puterii Lui (Matei 25:46; Marcu 9:48; II Tesaloniceni 1:7-10). C. După cum Mesia doreşte ca noi să fim convinşi că va fi o zi a judecăţii, atât pentru pentru ca oamenii să se ferească de păcat (II Corinteni 5:10,11), cât şi pentru consolarea celor drepţi care sunt încercaţi de necazuri (II Tesaloniceni 1:5-7), tot aşa El a hotărât ca acea zi să fie necunoscută oamenilor, pentru ca aceştia să nu se bazeze pe o siguranţă firească, ci să fie întotdeauna veghetori, pentru că nu ştiu nici ceasul şi nici măcar ziua revenirii Domnului (Marcu 13:35-37; Luca 12:35-40), şi pentru a fi întotdeauna pregătiţi să spună: „Vino, Adonai Yeşua, vino curând” (Apocalipsa 22:20). Amen. 153
  • 154. VOCABULAR În general, traducerea termenilor ebraici şi greceşti din acest Vocabular estepreluată după Concordanţa Strong, iar în cazul termenilor greceşti am apelat şi la WilliamE. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. RevellCompany, Old Tappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966. A Abba (ebr., Strong 1 şi gr., Strong 5): Tată (Dumnezeu). Ha-acharit ha-yamim (ebr., Strong 319): vremurile finale, escatologice.Termenul grecesc echivalent este eschatos (Strong 2078). Adiaphoron (gr.): încredinţare personală, opinie teologică privitoare la un lucruce nu este nici poruncit, nici interzisă de Sfânta Scriptură. Ca atare, acel lucru esteirelevant pentru mântuire, poate fi exercitat în conformitate cu libertatea de conştiinţă şiţine de credinţa şi practica personală. În general, în viaţa de credinţă utilizăm principiul regulativ, adică practicăm ceeace este clar poruncit şi nu practicăm ce nu este scris, evitând a deveni motiv de poticnirepentru unii confraţi mai slabi în credinţă (Galateni 5:6; I Corinteni 6:12; 8:8; Rom.14:17). Adon (ebr., Strong 113): stăpân. Exprimă calitatea de stăpân, de conducător, decap sau căpetenie, de autoritate. Antonimul său este eved, serv, slujitor. În mod aluziv,Yeşua S-a referit la Sine ca fiind Eved-Yahu, Robul sau Servul DOMNULUI, descris înCântările Robului lui YHWH din Isaia 42:1-7; 49:1-7; 50:4-10; 52:13-53:12; 61:1-3.Când se doreşte folosirea expresiei „Domnul meu”, se scrie Adoni (vezi şi Psalmii, 110,folosit despre Mesia). Adonai (ebr., Strong 136): Stăpân. În forma sa accentuată înseamnă„Stăpânul/Domnul meu”. Termenul grecesc echivalent este Despotes (Strong 1203). Almah (ebr., Strong 5959): fetişcană, fecioară, virgină. Termenul grecescechivalent este parthenos (gr., Strong 3933). Faptul că almah înseamnă „fecioară” reieseşi din comparaţia cu naarah (I Re. 1:2; Ruth 2:6), cu betulah (Gen. 24:16; Jud. 21:12;Ioel 1:8) şi din ocurenţele din Genesa 24:43; Exod 2:8; Psalmul 68:25; Cânt.c. 1:3; 6:8;Prov. 30:18,19. Aliyah (ebr., Strong 5944): „urcuş”. Credinciosul nu mergea, pur şi simplu, latemplul din Ierusalim, ci „urca“, făcea aliyah (vezi Evanghelia după Luca, 2:42,Evanghelia după Ioan, 5:1); Ierusalimul, şi mai ales Templul, erau considerate cele mai 154
  • 155. înalte locuri din lume, nu atât ca altitudine a unui topos geografic, ci mai degrabă caelevaţie spirituală, axis mundi, „buricul Pământului”, locul unde Pământul se întâlneşte şicomunică cu Cerurile. Astăzi, în iudaism, „a face aliyah” înseamnă a emigra în Israel. Tot în iudaism, „a face aliyah” diferă de „a avea aliyah”, care înseamnă a aveaparte de onoarea de a urca la bima (amvon) pentru a recita sau a incanta binecuvântăripeste Torah. Anothen (gr., Strong 509): de sus, din nou (Ioan 3:3 etc.). Termenul anothenînseamnă simultan ambele, atât naştere de sus, cât şi din nou, un principiu de viaţăcomplet nou, nu doar o „restaurare a chipului lui Dumnezeu în om”, aşa cum o concepeteologia ortodoxă. Conceptul de „naştere din nou” nu apare pentru prima dată înEvanghelia după Ioan, 3:3, ci el este un concept iudaic, transportat în creştinism, mai alesîn creştinismul baptist şi penticostal. Iniţial, se referea la două pasaje din Tanakh,Ezechiel 36:24-28, care profeţeşte despre un Legământ înnoit şi vorbeşte despre stropireacu apă, sălăşluirea Duhului şi transplantul unei inimi de carne în locul celei de piatră,precum şi Isaia 44:3, unde apare un paralelism ebraic între apă şi Duh. (Vezi şi expresiadin Talmud, Yevamot 48b (rabbi Yosi) şi 62a (Shimon Ben-Lakish): „un prozelit este caun bebeluş nou-născut”.) Antitypon (gr., Strong 499): „icoană închipuitoare”, I Petru 3:21. Aparche (gr. Strong 536): începutul sau pârga unei jertfe. „El traduce doi termeniebraici, unul374 semnificând partea principală sau de căpetenie (Num. 18:12; Prov. 3:9),iar celălalt375 semnificând roadele cele mai timpurii ale solului sau pomilor roditori (Exod23:16; Nee. 10:35). În Exod 23:19, de exemplu, ei apar alăturaţi. În lucrurile spirituale, termenul este aplicat după cum urmează: (a) la Duhul Sfântprezent cu credinciosul care este pârga roadei depline a Crucii; (b) la Hristos Însuşi înînviere, în relaţie cu toţi credincioşii care au adormit, I Cor. 15:20,23; (c) la primiicredincioşi dintr-o ţară, în relaţie cu compatrioţii lor convertiţi mai târziu (II Tes. 2:13).Comp. cu Apoc. 14:4.”376 Vezi şi Bikurim. Apocrife (gr., apokrupha): cărţi deutero-canonice, care nu sunt egale ca inspiraţiecu restul canonului inspirat de Dumnezeu, dar sunt anagunoskomena (gr.), adică bune decitit. Arche (gr., Strong 746): început; principiu. (Ioan 1:1, Apoc. 3:14 etc.). Mesia nueste prima creatură a lui Dumnezeu-Tatăl, ci principiul subzistent întregii creaţii. Aron qodeş (ebr., Strong 727): chivotul lui YHWH, aflat în Qodeş ha-Qodeşim,adică Locul preasfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Echivalentul său374 Reşit (Strong 7225): început, căpetenie, de la roş (Strong 7218) frunte, cap, căpetenie, prim. N. ns.375 Bikurim (ebr., Strong 1061): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primii copii născuţi,primogeniţii. N. ns.376 William E. Vine, op. cit. 155
  • 156. grecesc este kibotos, Strong 2787. (În iudaismul de astăzi, aron qodeş este dulapul în caresunt ţinute sulurile Tanakh-ului.) Aseret (ebr., Strong 6235) ha-Dibrot (ebr.): Cele Zece Porunci sau Decalogul.Echivalentul grecesc al termenului „poruncă” este, în cea mai mare parte, entole, Strong1785, fiind folosit despre precepte morale şi religioase. Aseret yeme teşuvah (ebr.): Cele Zece Zile de Pocăinţă. Denumite şi YamimNoraim, Zilele Înfricoşătoare sau Zilele de tremur. Expresia apare în iudaismul rabinic. Autotheotos (gr.): aseitate, existenţa lui Dumnezeu prin Sine Însuşi. B Bar-miţva (ebr.): „fiu al poruncii”; era un rit de trecere evreiesc, o ceremoniefăcută băieţilor evrei care împlineau 13 ani şi care deveneau majori din punctul de vederereligios. După această ceremonie, puteau aduce jertfe şi aveau voie să citească Torah însinagogă. Bekor (ebr., Strong 1060): primele roade, primii pui fătaţi ai animalelor, primiicopii născuţi, primogeniţii. Provine din aceeaşi rădăcină (bakar) ca şi bikurim (ebr.,Strong 1061; gr., aparche, Strong 536), primele roade. De-asemenea, Bikurim este şiprescurtarea sintagmei Yom ha-Bikurim, Praznicul Primelor Roade (ebr., Strong 1061).Vezi şi Aparche (gr., Strong 536). Vezi mai jos Yom ha-Bikurim. Ha-Ben (ebr., Strong 1121): Fiul (lui Dumnezeu). B’rith sau Beriyth (ebr., Strong 1285): legământ, alianţă. Este un concept teologicde importanţă majoră în cadrul Tanakh-ului, întrucât Elohim a făcut legăminte cu Noe,Avraham, Iţchaq, Yaakov, cu poporul evreu prin Moşe şi cu David, regele. De-asemenea,a promis că-Şi va înnoi legământul făcut cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda (profeţia dinIeremia 31:31-34), şi a repetat aceasta în Ieremia 32:40, 33:14,15, Ezechiel 36:22-38 şicapitolul 37, unde apar două alegorii, cea a învierii şi cea a împreunării toiegelor.Termenul grecesc diatheke (gr., Strong 1242) are altă sferă semantică: dispoziţie,contract, ultimă voie, testament, legământ. Din problemele filologice nesoluţionate aparproblemele teologice, întrucât nu există un Vechi Testament, ci un Legământ învechit(Evr. 8:13). Viţeii şi ţapii al căror sânge a pecetluit şi ratificat legământul mozaic, dinExod 24, nu şi-au făcut „testamentul”, ci ei au fost jertfiţi de Suveranul viu care „tăia unlegământ” ca în Genesa 15, adică instituia un legământ cu un partener viu, poporulparadigmatic al evreilor. Ca atare, „Noul Testament” nu este o sintagmă corectă, întrucâtAdonai Yeşua nu Şi-a făcut testamentul, ci a înnoit vechiul legământ cu propriul Său 156
  • 157. sânge şi S-a dat morţii pentru ca după aceea să învie şi, prin Duhul Sfânt, să se asigure deimplementarea acestuia. În plus, chiar sintagma ebraică Ha-B’rith Ha-Chadaşah şi cea greacă He KaineDiatheke indică un legământ înnoit, întrucât chadaş (ebr., Strong 2318, 2319) şi kainos(gr., Strong 2537) nu înseamnă „nou” (gr., neos), ci „înnoit”. Aspectul spiritual alprofeţiilor făcute de Ieremia şi Ezechiel a început să fie împlinit în Matei 26:26-30,Marcu 14:22-26, Luca 22:14-20, I Cor. 10:16-18, 11:20-34 şi prezentat în colecţia decărţi denumite, impropriu, cum am spus, Noul Testament. B’rith milah (ebr.): legământul circumciziei. (Rădăcinile conceptului apar înExod 12:48.) C Cohen (ebr., Strong 3548): preot. Termenul grecesc echivalent este hiereus(Strong 2409). În Sfânta Scriptură apar diferite tipuri de preoţii: preoţia străveche în carecapul familiei avea şi rol sacerdotal (Iov), cea melchiţedeqică (Genesa 14), cea aharonică,cea a lui Yeşua, lăsată urmaşilor Săi. Ha-cohen ha-gadol (ebr.): Marele Preot. Termenul grecesc echivalent este hoarchiereus (Strong 749). CH377 Chag (ebr., Strong 2282): festival, (zi solemnă de) festivitate; sacrificiu. Elprovine din chagag (ebr., Strong 2287), care însemna mişcare în cerc, mişcare circulară.Termenul are atât o conotaţie temporală, cât şi una spaţială. Din punctul de vederetemporal, există un timp liniar, format din trecut, prezent şi viitor, şi există un timp ciclic,care se învârte în cerc sau „face un ocol” (Sărbătorile din Isaia 29:1, deşi acolo în originalapare naqaf, Strong 5362). Astfel, Festivităţile DOMNULUI sunt ciclice, recurente, elerevenind săptămânal (Şabatul), lunar (Luna nouă), anual (Şaloş regalim, Cele treipraznice), o dată la şapte ani (şemita, anul şabatic agricol) sau o dată la 49 de ani (Yobel,jubileul). Din punctul de vedere spaţial, ciclicitatea evreilor se vedea prin faptul căbărbaţii evreii făceau un pelerinaj circular, „urcând” (Luca 2:42, Io. 5:1) la Templul dinIerusalim şi apoi „coborând (Luca 2:51) spre casele lor. (Despre relaţia dintre Sărbători şivremea lor hotărâtă, sau timpul lor prestabilit, vezi termenul moed.) Înaintea DOMNULUI închinătorul se prezenta cu un chagigah, un dar pusdeoparte pentru pelerinaj, respectând porunca din Exod 23:15b; 34:20b; Deut. 16:16b:„Să nu te apropii cu mâinile goale de faţa Mea.” Termenul ebraic qarab înseamnă „a teapropia (cu un dar)”, şi din ele provine termenul qorban, „dar pus deoparte pentru377 Limba ebraică are şi un sunet gutural „h” (chet), care se pronunţă cam ca şi sunetul „h” din „hrean”,„hrubă”, sau germanul milch. L-am redat prin grupul de litere ch. 157
  • 158. Dumnezeu.” Totdeauna trebuia să fie aduse daruri DOMNULUI, şi la fel trebuie să fie şiastăzi, prin zeciuieli, donaţii, slujbe în adunare şi în afara ei. În limba greacă a Noului Testament, termenul chag este heorte (gr., Strong 1859),iar chagag a fost preluat ca hora, care înseamnă tot mişcare în cerc. În Evanghelia dupăIoan, Adonai Yeşua, Domnul Iisus, repetă aproape obsesiv despre „ceasul” Lui. Acoloera un joc de cuvinte, întrucât El nu aştepta numai o anumită oră prestabilită dinainte deîntemeierea lumii, ci El Se referea şi la faptul că era în plină desfăşurare a unei mişcări„circulare”, să spunem aşa: El venise de Sus „la plinirea vremurilor” (Gal. 4:4) pentru asluji (Io. 4:23; 5:25; 7:30), a pătimi (Io. 8:20; 17:1) şi a Se întoarce Sus „la ceasulhotărât” (Io. 12:23,27; 13:1). În viaţa cotidiană, această mişcare circulară s-a prezervat foarte bine înurmătoarele trei cazuri: A: acele ceasornicului sau ale orologiului merg în cerc (repetăm, în limba greacăceasul, ora, este de fapt, hora), făcând o sinteză între timpul liniar şi cel ciclic, recurent; B: de Paşte, ortodocşii şi catolicii fac o procesiune circulară în jurul bisericii; C: dansul popular dansat în cerc se numeşte horă. Aceste aspecte provin tot de la greceascul „ceas”, hora. Chag ha-Maţot (ebr.): Praznicul Azimilor (Strong 4682), care vine în prelungireaPesach-ului. Se celebrează din 15 până în 21/22 Nisan. Chag ha-Qaţir (ebr.): Praznicul Secerişului (Strong 7105). Vezi Chag ha-Şavuot. Chag ha-Sukot (ebr.): Praznicul Colibelor (sau al Corturilor; Strong 7900).Termenul grecesc echivalent este skenopegia (Strong 4634). Uneori, acestui Praznic i se mai spunea şi Chag ha-Asif (Strong 625), PrazniculStrângerii Roadelor. Pe planul agricol, se termina secerişul (Ex. 23:16; Lev. 23:33 etc.; Deut. 16:13-15). Pe planul istoric evreiesc, se comemora începutul peregrinării poporului Yisraelîn deşert şi Providenţa lui Dumnezeu faţă de ei. Conform Psalmului 27:5; 31:20 şi Isaia4:6, cortul era imaginea protecţiei şi adăpostului, „...umbrar împotriva căldurii zilei, şi caloc de adăpost şi de ocrotire împotriva furtunii şi ploii”. Ş’mini Aţeret era a opta zi de adunare din cadrul Praznicului (Lev. 23:36; Num.29:35 etc.), când era ziua finală de bucurie şi încheierea anului liturgic, şi se rostearugăciunea „Ana Adonai hoşiah na, Ana Adonai hatzlichah na” (Psalmul 118:25:„Doamne, ajută! Doamne, dă izbândă!”). Iudaismul născocise Ceremonia Scoaterii Apei:erau trimişi doi bărbaţi care scoteau apă din scăldătoarea Siloam în timp ce rosteau Isaia12:3 („Veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii”) şi Marele Preot o turna pestealtar, ca o libaţie, rugându-se pentru ploaia dătătoare de viaţă pentru anul următor. 158
  • 159. (Tradiţia spune că în ultima zi a Praznicului Dumnezeu decidea dacă în anul următor va firecoltă bogată sau nu.) În această zi, în care versetele 1-5 din Isaia 44 erau în minţile tuturor, se încheiaanul liturgic. La finalul unei asemenea sărbători de Sukot, în ziua a opta, Ş’mini Aţeret, întimpul ceremoniei de libaţie de apă peste altar şi de rugăciune pentru ploaia dătătoare deviaţă a strigat Yeşua versetele din Ioan 7:37,38. Talmudiştii au considerat un lucru bun să ţină o festivitate după ziua Colibelor, încare credincioşii evrei se bucură de faptul că s-a încheiat citirea celor 52 de paraşioth,adică de pericope, în care a fost împărţită Torah pentru a fi citită în decursul unui an.Această festivitate se numeşte simchat Torah, bucuria Torei. Chag ha-Şavuot (ebr.): Praznicul Săptămânilor. Această sărbătoare era denumităşi Praznicul Secerişului (Chag ha-Qaţir), Praznicul primelor roade (al pârgii, Chag ha-bikkurim) sau al Cincizecimii (Strong 7620. Termenul grecesc echivalent este Pentekoste,Strong 4005). Cronologic, evenimentele festive se desfăşurau după cum urmează: de-a doua zide după Pesach se începea numărarea celor 50 de zile şi apoi se celebra Şavuot, în data de6 Sivan, în orice zi a săptămânii cădea această dată. În această zi de 6 Sivan se încheiasecerişul orzului şi se începea secerişul grâului. Aspectul agricol al Praznicului se află conţinut în sintagma Chag ha-bikkurimPraznicul primelor roade sau al pârgii: dacă în Şabat evreii Îl recunoşteau pe Dumnezeuca fiind Creatorul (Exod 20:11) şi Răscumpărătorul lor (Deuteronom 5:12-15), iar dePaşte Îl lăudau ca fiind şi Izbăvitorul lor (Deut 16:1; Exod 12:13, de acest Praznic evreiiÎi mulţumeau lui Dumnezeu pentru că era Dătătorul roadelor (Levitic 23:10,18,19). Aspectul religios al Praznicului, încorporat în liturghia iudaică, a dat acestuiPraznic titulatura zeman matan Torah: se consideră că în 6 Sivan YHWH a dat Torah luiMoşe (matan Torah) pe Muntele Sinai. Când El a dat-o, a rostit-o în toate cele 70 de(familii de) limbi deodată. Ca atare, evreii credincioşi citesc Exod 19 şi 20. Praznicul a fost împlinit parţial la 50 de zile de la crucificarea lui Mesia, cândDuhul Sfânt a fost turnat şi primele mii de oameni au fost convertiţi la credinţaascultătoare de Dumnezeu prin Yeşua Mesia (Fapte 2), semnificând prima recoltădumnezeiască a celor răscumpăraţi în Mesia (evrei şi ne-evrei). La nivel subiectiv, Praznicul se împlineşte de fiecare dată când cineva sepocăieşte de păcatele sale şi se încrede în Mesia ca Stăpân şi Mântuitor (Iacov 1:18; ICorinteni 15:23; Romani 11:16; Apocalipsa 14:4). Există şi o împlinire viitoare a Praznicului (Apocalipsa 14:15,16). Între Ziua Primelor Roade (Yom ha-Bikkurim) din 16 Nisan şi acest praznic alSecerişului, al Săptămânilor sau al Primelor Roade există diferenţe temporale şi deesenţă: şi credincioşii vor învia după cum a înviat Mesia (I Corinteni 15:20-23), darînvierea lor este de o natură diferită, derivată din natura învierii Sale; 159
  • 160. Challah (ebr., Strong 2471): turtă (sfinţită). Astăzi, cele două challoth-uri pe careevreii le consumă la intrarea în Şabbat sunt un fel de franzele împletite. Chameţ (ebr., Strong 2556): orice fel de ferment, respectiv dospeala aluatului(seor, ebr.). Acestea simbolizează păcatul: Levitic 2:11; 6:16,17; 10:12; 23:17; Numeri6:15; I Cronici 23:29; Amos 4:5; Matei 6:6,11,12; Marcu 8:15; Luca 12:1; Galateni 5:9.Mişna, în tratatul „Pesahim” spune: „La căderea nopţii dinainte de ziua de 14 (Nisan),trebuie să purcedem la căutarea aluatului la lumina lămpii” (vezi şi Ţefania 1:12).Termenul grecesc echivalent este zume (Strong 2219). Singura dată când termenul „aluat,dospeală” nu are conotaţia sa de păcat şi moarte, ci de fermentare, extindere spre viaţă, eîn pericopa din Evanghelia după Luca, 13:18-21. Vezi mai jos Maţah. Chamişah chumşe Torah (ebr., Strong 2568), Pentateuch (gr.): „Cele cincicincimi ale Torei”, referindu-se la cărţile scrise de Moşe, adică Genesa, Exod, Levitic,Numeri, Deuteronom. Chanukiah (ebr.): candelabru cu nouă braţe, în care lumânările se aprind doar desărbătoarea Chanukah. Terminaţia fusului candelabrului se numeşte şamaş (servitorul), şide la el se aprind toate celelalte lumânări. Termenul apare în perioada inter-testamentară. Charisma (gr., Strong 5486): dar provenit din har, donaţie cu titlu gratuit (I Cor.1:7; 12:4; Rom. 1:11; 6:23; 12:6). Harismele se subordonează darurilor sau manifestărilorspirituale generale, „spiritualiilor” (gr., pneumatikos, Strong 4152) din I Corinteni 2:13-15, 12:1; 15:44-46; Apoc. 11:8. Chatta: vezi Strong 2398-2403. Chatta’th (ebr.): apa de ispăşire sau de lustraţie. Chesed (ebr., Strong 2617): un concept greu de tradus în gândirea europeană,semnificând bunătatea sau îndurarea statornică manifestată în cadrul unui legământ desânge; ea nu este un afect, o reacţie emoţională puternică, dar de scurtă durată, ca mila, cieste o acţiune care urmăreşte statornic şi necurmat binele suprem al partenerului delegământ. Chesed este dragostea jertfitoare din cadrul legământului de sânge. Termenulgrecesc care-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este agape(gr., Strong 26). Chet (ebr., Strong 2399): crimă, delict serios, sau pedeapsa sa; vină (deosebit degravă), ofensă, (pedeapsă pentru) păcat. Termenul grecesc care-l redă aproximativ, încâtnu are chiar aceeaşi sferă semantică, este hamartia, Strong 266. Chilul ha-Şem (ebr., din chalal, Strong 2490): păcatul profanării sau a luării îndeşert a Numelui divin YHWH. Chilul Şabbat (ebr.): profanarea Şabatului. 160
  • 161. D Darşan (ebr.): predicator. Davar (ebr., din amar, Strong 559): cuvânt, lucru, eveniment. Termenul grecesccare-l redă aproximativ, încât nu are chiar aceeaşi sferă semantică, este logos, Strong3056. Demuth (ebr., Strong 1823): asemănare. Termenul grecesc echivalent estehomoioma (Strong 3667). Dogma (gr.): în sens primar, doctrină şi precept moral propovăduit de YeşuaMesia sau promulgat de Adonai Yeşua sau de apostoli; în sensul mai larg, adevăr privitorla credinţă sau morală, revelat de Dumnezeu în Sfânta Scriptură, chiar dacă într-o formămai adumbrită, trans-raţională, dar a cărei crezare este necesară pentru mântuire. (Estera3:3; Fapte 16:4; 17:7; Efeseni 2:15.) E Echad (ebr., Strong 259): unul, unit(ate compozită), împreună (Gen. 2:24; Exod24:3; Ezra 2:64; Ezechiel 37:17, alegoria împreunării toiegelor). Nu semnifică unicitate,ca termenul yachid, ci unitate, o unitate compozită, ca un grup de oameni, sau unciorchine de struguri. El (ebr., Strong 352 şi 410b): zeu, tare, puternic, Dumnezeu. Termenul grecescechivalent este theos (Strong 2316). El-Elyon (ebr., Strong 5945b): Cel Preaînalt. Elohim (ebr., Strong 430): în sens primar, (dumne)zei. În sens lărgit, Dumnezeulcreator. În termenul Elohim nu apare pluralul dual ebraic, ci un plural care desemnează(cel puţin) trei persoane. Paradoxul filologic şi, implicit, cel biblic, teologic şi filosofic,constă în faptul că Elohim desemnează o pluralitate de „Persoane dumnezeieşti”, ca să Ledenumim aşa, dar, cu foarte puţine excepţii, în Tanakh, după pluralul acesta, verbele aparla singular: „La început, Elohim/Dumnezei (plural) a făcut (singular)...” (Genesa 1:1),„Elohim/Dumnezei a zis..” (Genesa 1:3,6,9,11 etc.). (Avem în pregătire o lucrare maiamplă despre acest subiect.) Emuna (ebr., din aman, Strong 539): credinţă. Iniţial, aman însemna stâlpulcentral care ţinea cortul unei familii (semi-)nomade, elementul de susţinere centrală,verticală şi statornică a întregii case. Altfel spus, credinţa în Mesia susţine „cortul”pământesc şi vremelnic al fiecărui credincios. Termenul grecesc echivalent este pistis (Strong 4102), care nu este o credinţăintelectuală, ci o convingere fermă, bazată pe auzire, care produce o recunoaştere deplină 161
  • 162. a adevărului sau revelaţiei dumnezeieşti (II Tes. 2:11,12), o predare Lui (Io. 1:12) şi uncomportament inspirat de asemenea predare (II Cor. 5:7). Enipostaziere. „Una din cele mai importante clarificări pe care Leontiu de Bizanţ(+ 542) o aduce hristologiei calcedoniene, pentru a evita confuzia dintre « unirea dupăipostas » şi « unirea după natură ». În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are uncentru sau subiect omenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centratăîn persoana Cuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”378 Ereţ (ebr., din Strong 776): pământ, sol, teren; ţară; pământ. Termenul grecescechivalent este gee (Strong 1093). Ereţ Yisrael: ţara Yisrael. Erev Şabbat (ebr.): ajunul Şabatului. Eucharistia (gr., Strong 2169): aducere de mulţumiri. Evenimentul cristic: Karl Barth şi Reinhold Niebuhr, teologi neo-ortodocşi, audefinit evenimentul cristic ca fiind alcătuit din naşterea, viaţa şi lucrarea, patimile şimoartea, învierea şi înălţarea lui Adonai Yeşua Mesia. Ex nihilo (lat.): (creaţia) din nimic. Ezer k’negdo (ebr., Strong 5828 şi 5048): ajutor potrivit, complementar (Genesa2:18). F „Finitum non capax infinitum” (lat.): Finitul nu poate cuprinde infinitul. JeanCalvin. G Ganz Andere (germ.): sintagma teologică consacrată pentru „totalmente diferit”. Ger (ebr., Strong 1616), toşav (ebr., Strong 8453): (rezident) străin, venetic,imigrant naturalizat, alogen. Geulah (ebr., Strong 1353): răscumpărare. Conform Torei (Lev. 25:25 etc.), celcare acţionează ca răscumpărător este Goel, ruda cea mai apropiată, care are drept derăscumpărare. Conceptul îşi găseşte împlinirea totală şi ultimă în Yeşua, Fratele mai378 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html 162
  • 163. mare, Răscumpărătorul celor care cred în El (Mat. 20:28, I Tim. 2:6, Tit 2.14; I Pet.1:18,19; Evr. 2:11-18). Echivalenţii greceşti sunt exagorazo (Strong 1805), a plăti preţul pentru un sclav(în vederea eliberării sale) (Gal. 3:13 şi 4:5) şi lutroo (Strong 3084), eliberarea care areloc în urma plătirii efective a preţului răscumpărării. Altfel spus, Yeşua, Goel-ulcredincioşilor în El, a plătit cu sângele Său expiatoriu preţul iertării, îndreptăţirii şi aleliberării de sub vina păcatelor (Rom. 3:24; Ef. 1:7; Col. 1:24) şi osânda corespunzătoare,precum şi o viaţă înnoită, de libertate (Rom. 6:4; Evr. 9:15). Cu toate acestea,răscumpărarea finală a credinciosului din prezenţa şi de sub puterea păcatului şi dintrupul său pieritor va avea loc numai la Parousia Domnului. Gheţimane (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong8081): „Teasc de untdelemn”, din locul unde erau zdrobite măslinele. Numai zdrobireasufletească şi fizică a lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruirea Duhului Sfânt şi ungereacredincioşilor de către El. H Haşgahah (ebr.): providenţa divină. Echivalentul grecesc este pronoia (Strong4307; Fapte 24:2 şi Rom. 13:14), adică, „pre-vedere”, „purtare de grijă”, „aprovizionare”. Heilsgeschichte (germ.): în teologie, termenul este consacrat pentru a desemnasintagma „Istoria mânturii“. Hitgaşmut ha-maşiyach (ebr.): întruparea lui Mesia. Hupostasis (gr., Strong 5287): ipostas, aproximativ „subzistenţă“. Concret,esenţă; abstract, încredere, asigurare. (Dumitru Cornilescu l-a tradus ca „Fiinţă” în Evrei1:3 şi ca „încredere neclintită” în Evrei 11:1.) Atunci când vorbim despre Ipostasuri sauPersoane în Dumnezeire, limbajul, care este de fapt un mijloc de comunicare simbolică,devine mai neclar ca oricând. Cu toate acestea, definim Ipostas (hupostasis, gr.) drept„subzistenţă“, sau, ca Jaroslav Pelikan, „o singură substanţă care subzistă în propria safiinţă unică şi e una în număr”. Charles Ryrie379 defineşte ipostasul mai scurt, spunând căacesta este o „existenţă necesară”. „Din punctul de vedere tehnic, hupostasis se referă la fiecare dintre Cele TreiPersoane Trinitare distincte, care împărtăș esc o singură natură sau esenț ă divină.”380379 Charles Ryrie, Teologie elementară, Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma, p. 49.380 Art. „Hypostasis, Unire ipostatică”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling,Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac. 163
  • 164. I Impecabil: fără existenţa păcatului, ca principiu intrinsec şi energizant. Iş (ebr., Strong 376): bărbat. Echivalentul grecesc este aner, Strong 435. Işah (ebr.): femeie. Echivalentul grecesc este gune, Strong 1135. K Kafar (ebr., Strong 3722a): (jertfă de) ispăşire, propiţiere. Provine din verbulevreiesc a acoperi (cu referire la jertfele din Levitic). Echivalentul său grecesc hilaskomai(Strong 2433), înseamnă şi a îmbuna, a îndupleca, a induce cuiva o atitudine favorabilăsau milostivă. He Kaine Diatheke (gr.) sau Ha-B’rith Ha-Chadaşah (ebr.): teoretic, acestesintagme înseamnă „Noul Testament”. Practic, ar trebui tradus „Legământul Înnoit”. Vezimai sus tratarea sintagmei Ha-B’rith Ha-Chadaşah. Kapporeth (ebr., Strong 3727): Capacul ispăşirii sau „ispăşitoarea”. În Evrei 9:5apare scaunul îndurării, hilasterion, Strong 2435. Karath (ebr., Strong 3772): acest termen ebraic a fost înţeles în mai multe feluri: areteza; a nimici sau omorî; a muri înainte de vârsta de 60 de ani; a muri fără urmaşi.Dumitru Cornilescu l-a tradus, în general, drept „a nimici”. Kaşrut (ebr.): legi privind consumul alimentelor kaşer (ebr. Strong 3787), curatedin punctul de vedere ritualic. Katakalupto (gr., Strong 2619): acoperirea integrală a capului femeii, în ICorinteni 11:6. Katav (ebr., Strong 3791): scriere, Scriptură. Kitvey ha-Qodeş (ebr.): Sfânta Scriptură, formată din Tanakh şi Ha-Beriyth Ha-Chadaşah, deci din cărţile „Vechiului Legământ” şi ale Legământului Înnoit. Kiyor nechoşet (ebr., Strong 3595 şi 5178): ligheanul sau cuva de aramă dincurtea Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templul. Kenosis (gr., din kenoo, Strong 2758): golire de Sine. Această doctrină are baza înFilipeni, 2:7-11. „Termenul kenosis se referă atât la golirea de Sine a lui Hristos în întrupare, cît şila acceptarea conştientă, de către El, a supunerii faţă de voia divină care L-a condus lamoarte prin răstignire. Mulţi teologi văd în acest termen o referire la alegerea lui Isus de anu-Şi exercita prerogativele şi puterile pe care le deţinea în virtutea naturii Sale divine. În 164
  • 165. sec. XIX, pornind de la această idee, unii gînditori au elaborat o cristologie kenotică,potrivit căreia întruparea constituie golirea de Sine a Fiului preexistent, etern, care adevenit omenescul Isus. Această golire de Sine a presupus renunţarea la anumite atributedivine sau cel puţin la exercitarea independentă a puterilor Sale divine.”381 Koinonia (gr., Strong 2842) : comuniune, părtăşie, participare. Din acest termenulprovine cuvântul românesc „cununie”, semnificând începutul unirii plenare alproaspeţilor căsătoriţi la nivelul cel mai intim, al relaţiei lor comune cu Dumnezeu şi unulcu celălalt, relaţie care se consumă şi în aspectul său fizic, unirea intimă. L Laşon (ebr., Strong 3956) ha-qodeş (ebr.): limba sfântă, limba ebraică. M Maaseh Bereşit (ebr., Strong 4639): actul creaţiei. Maaseh ha-Torah „Faptele Legii” fapte care sfinţeau, „puneau deoparte”Yisraelul, îl distingeau de ne-evreii păgâni, cum ar fi circumcizia, legile alimentare(kaşrut) şi respectarea Şabatului şi a Praznicelor. Maaser (ebr., Strong 4643): zeciuială. Ha-Maşiyach (ebr., Strong 4899), ho Christos (gr.): „Unsul” (DOMNULUI),Mesia, Hristos. Mattanot (ebr., Strong 4976) le-evyionim (ebr.): donaţii făcute săracilor. Maţah (ebr., Strong 4682): azimă. Termenul grecesc echivalent este azumos(Strong 106) adică „fără ferment, fără dospeală”, din care provine cuvântul românesc„azimă”. Vezi mai sus tratarea termenului chameţ. Mayim Chayim (ebr., Strong 4325): „ape vii”, ape curgătoare. În iudaismulsecolului I, un goy, adică un bărbat ne-evreu, se putea converti la iudaism numai dacăaccepta „mărturisirea de credinţă” iudaică (Şema), accepta legământul circumciziei(b’rith mila) şi botezul (tevilah), sau afundarea totală în apă curgătoare în prezenţa a celpuţin unui rabin, care atesta faptul că până şi ultimele două fire de păr fuseseră imersate.Notă: botezul convertiţilor la iudaism se făcea numai în apă curgătoare. Vezi şi Waters ofEden – The Mystery of the Mikveh, de R. Aryeh Kaplan. Melekh (ebr., Strong 4428): rege. Termenul grecesc echivalent este basileus(Strong 935).381 Art. „Kenosis”, în Stanley J. Grenz, David Guretzki, Cherith Fee Nordling, op. cit. 165
  • 166. Melekh ha-Olam (ebr.): Regele suprem al întregului Univers. Menorah (ebr., Strong 4501): sfeşnicul sau candelabrul sau lampadarul cu şaptebraţe din Locul Sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Limba greacă aNoului Testament nu are un echivalent al termenului menorah, ci vorbeşte doar despresfeşnice (luchnia, Strong 3087). E foarte probabil că sfeşnicele din Apocalipsa 1 şi 2 să fifost, de fapt, menore. Miqveh (după ebraicul Strong 4723): (apele din) scăldătoare, iaz. Prin implicaţie,spălare, spălătură, abluţiune. Absolut necesare pentru iudaism, vezi şi Fapte 16:13 şiEpistola către evrei, 62a, „învăţătura despre botezuri”, unde, de fapt, este vorba desprespălări sau abluţiuni. Minkhah (ebr., Strong 4503): jertfa de mâncare sau de grâne. Miqdaş (ebr.): Locaşul sfânt sau sanctuarul. Mişkan (ebr., Strong 4908): Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa. Mizbeakh nechoşet (ebr., Strong 4196 şi 5178): altarul de aramă din curteaSanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Mizbeakh zachav (ebr.): altarul aurit al tămâierii, aflat în Ha-Qodeş, Locul sfântal Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sau Templu. Moed (ebr., Strong 4150): o adunare care se întruneşte într-un loc stabilit(Yeruşalayim), la un timp stabilit, adică de Praznice, cu scopul clar definit, acela de aprăznui în cinstea lui YHWH. (Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferăsemantică, el însemnând doar „timp prestabilit”, „soroc”.) Molad ha-Levanah (ebr.): faza nouă a lunii. Morphe Theou (morfh/| qeou, gr.): natura/esenţa, caracteristica lui Dumnezeu,subzistând concret şi inseparabil în Fiul. (II Corinteni 4:4; Coloseni 1:15; Filipeni 2:6.) N Naştere (a Fiului lui Dumnezeu): actul etern şi necesar al Primului Ipostas dinTrinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţepersonale întocmai ca a Sa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţedumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.382 Naviy (ebr., Strong 5030): (în sens primar) văzător; în sens lărgit, profet.Termenul grecesc echivalent este prophetes (Strong 4396).382 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA,1988, p. 94. 166
  • 167. Nefeş (ebr., Strong 5315): suflet. Termenul grecesc echivalent este psuche(Strong 5590). Non posse pecare (lat.): nu poate să păcătuiască. Expresia se referă la stareaslăvită şi veşnică a credinciosului. Vezi şi Non posse non pecare şi Posse non pecare. Non posse non pecare (lat.): nu poate să nu păcătuiască. Expresia se referă lastarea prezentă a omului, chiar şi a celui credincios. Vezi şi Posse non pecare şi Nonposse pecare. O Ohel moed (ebr., Strong 168): Cortul întâlnirii. Olah (ebr., Strong 5930a): jertfa arsă de tot sau arderea de tot. Olah tamid (ebr. Strong 5930a şi 8548): jertfa necurmată sau continuă, perpetuă. Omer (ebr., Strong 6016): snopul de orz secerat (Levitic 23:10-12). Oneg (ebr., Strong 6027): bucurie, desfătare, plăcere. Opera ad extra (lat.): lucrările săvârşite „în afara” Dumnezeirii. Ordo salutis (lat.): ordinea mântuirii. Această ordine constă din alegere(Dumnezeu ne alege în vederea mântuirii), chemarea Evangheliei (proclamarea mesajuluiEvangheliei), naştere din nou sau regenerare, convertire (pocăinţă şi credinţă), justificaresau îndreptăţire (statutul legal), sfinţire (comportamentul corect în viaţă), perseverare(rămâneea în credinţă), moarte (plecarea pentru a fi cu Domnul), slăvire (primirea unuitrup înviat).383 P Parah adumah (ebr., Strong 6499 şi 122): vaca roşie (Num. 19:2). Parnas (ebr.): diacon. Funcţionar al sinagogii şi, mai târziu, al bisericii, care aveaaptitudini administrative şi se ocupa de lucrări cu aspect practic, cum ar fi construcţia saurenovarea lăcaşelor de cult, gestionarea pomenilor şi ajutoarelor etc. Parokhet (ebr., Strong 6532): catapeteasma, perdeaua din Templu, dintre LoculPreasfânt şi Locul sfânt. Echivalentul grecesc este katapetasma, Strong 2665.383 Apud Wayne Grudem, op. cit., p. 702, care-l citează pe John Murray, Redemption Accomplished andApplied. 167
  • 168. Parousia (gr., Strong 3952): a doua venire a lui Yeşua Mesia sau Revenirea. Dingrecescul parousia, care însemna că o persoană importantă, un rege, sosea într-o cetate încare avea să se stabilească şi din care urma să domnească. „Când termenul este folositdespre Hristos, la Răpirea Bisericii, el semnifică nu numai venirea Sa momentană pentrusfinţii Lui, ci prezenţa Sa cu ei din acel moment până la revelarea Sa şi manifestarea Luziînaintea lumii. În unele pasaje cuvântul acordă proeminenţă începutului perioadei, cursulperioadei fiind subînţeles, I Cor. 15:23; I Tes. 4:15; 5:23; II Tes. 2:1; Iac. 5:7,8; II Pet.3:4. În altele, predominant este cursul, Mat. 24:3,37; I Tes. 3:13; I Io. 2:28; iar în altepasaje, semnifică încheierea perioadei, Mat. 24:27; II Tes. 2:8.”384 Pesach (ebr., Strong 6453): Paşte. Iniţial, termenul avea conotaţii pline desemnificaţie: „a sări peste sau a trece pe lângă, în sensul de a cruţa”. Rădăcinile Paştelorse află în legământul avrahamic (Gen. 12:1-3,7; 13:14-17; 15:1-21; 17:1-21; 22:15-18) şiîn Exod 6:6,7b, unde apar patru verbe pline de putere: „Vă voi scoate (yaţa) …vă voiizbăvi (naţal)…vă voi răscumpăra (gaal)…vă voi lua (laqach) ca popor al Meu.” DePesach-ul egiptean nu avusese loc numai acţiunea izbăvirii, dar acestea vor fi tratate încartea Relaţii între Praznicele lui YHWH şi evenimentul cristic, aflată în lucru. După William Vine, termenul semnifică (I) Ospăţul de Paşte, de exemplu Mat.26:2; Io. 2:13,23; 6:4; 11:55; 12:1; 13:1; 18:39; 19:14; Fap. 12:4; Evr. 11:28; (II) prinmetonimie, (a) Cina Pascală, Mat. 26:18,19; Mc. 14:16; Luca 22:8,13; (b) mielul pascal,de exemplu Mc. 14:12 (conform Exod 12:21) Luca 22:7; (c) Hristos Însuşi, I Cor. 5:7.385 Providenţa dumnezeiască a făcut ca în limba greacă verbul „a suferi” să fiedenumit prin verbul paschein. Altfel spus, Mielul trebuia să sufere (paschein) de Paşte(Pascha). Pe planul istoric, acest Praznic este zeman cheruth, o sărbătoare comemorativă,care evocă ieşirea din Egipt (Exod 12:6; Lev. 23:5,8; Num. 28:16-25; Deut. 16:1-8),eveniment istoric unic şi irepetabil. Phusis (gr., Strong 5449): fire. Această „fire” este, de fapt, natura (Galateni 4:8; ICorinteni 11:14, Rom. 11:24. Iuda 10 s-ar putea traduce „instinct”, iar II Petru 1:4 esteunic, vorbind despre natura dumnezeiască). Operele pauline (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3; 4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4; 11:18; Epistola cătreromani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni, 2:11,13,18, şi Efeseni,2:3), precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine (Evanghelia după Ioan, 1:13 şi Întâiaepistolă a apostolului Ioan, 2:16), nu se referă la natură, în sensul de creaţie (Romani8:19-23), ci la sarx,386 vezi mai jos. Pierzare (gr., Strong 684): apoleia. Termenul nu înseamnă anihilarea fiinţei,nimicirea ei, ci lipsa unei existenţe fericite Vezi şi Matei 7:11, Ioan 17:12, Rom. 9:22,384 William E. Vine, op. cit.385 Id., ibid.386 Id., ibid. 168
  • 169. Filp. 1:28; 3:19; II Tes. 1:9, 2:3; I Tim. 6:9; Evr. 10:39; II Pet. 2:1,3; 3:7,16; Apoc.17:8,11. Pikuach Nefeş (ebr.): consideraţia faţă de viaţa umană. Pleroma (gr., Strong 4138): împlinire, plenitudine. Posse non pecare (lat.): putea să nu păcătuiască. Expresia se referă la stareaedenică a oamenilor înainte de Căderea în păcat. Vezi şi Non posse non pecare şi Nonposse pecare. Pronoia (gr., 4307): „vedere înainte”, providenţă, purtare de grijă, aprovizionare. Proselutos (gr., Strong 4339): prozelit. Purcedere (a Duhului Sfânt): actul etern şi necesar al Primului Ipostas dinTrinitate prin care El, în cadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a treia Subzistenţepersonale întocmai ca a Sa, punând acest al treilea Ipostas în posesia întregii esenţedumnezeieşti, fără vreo împărţire, înstrăinare sau schimbare.387 Q Qehilah (ebr., Strong 6952). Termenul ebraic qehilah se traduce în greacă prinekklesia (Strong 1577). El nu semnifică o adunare de oameni, care pot fi mulţi ca numărstatistic, dar întruniţi în scop nereligios (Marea Adunare Naţională din Româniasocialistă), nici o biserică, eventual una care s-a descalificat printr-o istorie de persecuţiisângeroase sau prin anti-semitismul său (Bisericile romano-catolică şi ortodoxe), nici ocongregaţie de tip sectar („Martorii lui Iehova”), nici o colectivitate divizată ca interese şiaşteptări, ci o com-unitate, un grup de oameni cu credinţe, norme de viaţă şi intereseizvorâte din cunoaşterea Sfintelor Scripturi şi împărtăşite lor prin studiul biblic asiduuluminat de Duhul Sfânt. Vezi adunarea sau comunitatea din Matei 16:18; II Timotei 2:19. Qiduş ha-Şem (ebr., din Strong 6942): a onora Numele divin. Ha-Qodeş (ebr., Strong 6944): Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlniriisau Templul. Qodeş ha-Qodeşim (ebr.): Locul preasfânt, al Sanctuarului, fie el Cortul întâlniriisau Templul. Qorban aşam (ebr., Strong 817): jertfa pentru vină.387 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA,1988, p. 97. 169
  • 170. Qorban chatta’th (ebr., Strong 2403b): jertfa de ispăşire a păcatelorneintenţionate. Pentru păcatele intenţionate, adică păcatele de care omul nu se lepăda, dela care nu se întorcea la Dumnezeu, nu exista jertfă. R Regula fidei (lat.): „regula credinţei”. Reşit (ebr., Strong 7225): început, prim. În cazul Levitic 23:10, Exod 23:19,34:26, reşit se traduce „pârgă”. Prin natura sa esenţială (orz), cantitate (snop) şi timpuljertfirii sale (16 Nisan, Lev. 23:11), reşit/pârga diferă de bikurim/cele dintâi roade, careaveau ca natură esenţială grâul, şi erau jertfite sub formă de pâini după 50 de zile, cuocazia altui Praznic, al Săptămânilor, al Secerişului sau Cincizecimii (Levitic 23:17,Exod 23:16, 34:22, Num. 28:26, Deut. 16:10). (La fel, învierea credincioşilor în Mesia nueste identică cu a Lui, ci asemănătoare, Rom. 6:5; Fil. 3:10,11.) Limba greacă a NouluiTestament (cărţile „Legământului Înnoit”) nu face distincţie între pârga/reşit şi primeleroade/bikurim, traducând printr-un singur cuvânt, aparche. Roş Chodeş (ebr., Strong 7218 şi 2320): (semi-)sărbătoarea Lunii noi. Ruach (ebr., Strong 7307): duh. Termenul grecesc oarecum echivalent estepneuma (gr., Strong 4151). Ruach Elohim: Duhul lui Dumnezeu (Gen. 1:2 etc.). Ruach ha-Qodeş (ebr.): Duhul Sfânt. Rugăciunea de binecuvântare a darurilor: în contextul teologic ortodox, aceastărugăciune se numeşte „epicleza euharistică”. Vezi teza de doctorat Epicleza euharistică,Nicolae I. Popoviciu, Nemira, Bucureşti, 2003. S Sacra Scriptura sui interpres (lat.): principiul hermeneutic care spune că SfântaScriptură se interpretează pe sine însăşi. Sarx (gr., Strong 4561): traducerea Dumitru Cornilescu, 1923, a utilizat sintagma„fire pământească”388. În limba greacă, acest concept are mai multe conotaţii. Denotaţiasa este aceea de „carne”, materia corporală, a oamenilor şi animalelor (I Cor. 15:39), sauchiar corpul uman (Gal. 2:20; II Cor. 10:3a; Fil 1:22). Cu toate acestea, atunci când se întrebuinţează figura de stil denumită sinecdocă(vezi pe acest site şi Exegeză: figuri de stil), sarx vorbeşte despre omenitate, în sensultotalităţii lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, adică duh, suflet şi trup388 Însă, a se vedea şi nota de subsol de la Epistola către romani, 8:3. 170
  • 171. (Mat. 24:22; Io. 1:13; Rom. 3:20); ca sinecdocă, vorbeşte despre întreaga umanitate a luiAdonai Yeşua, în totalitatea a ceea ce este esenţial omenirii, adică duh, suflet şi trup (Io.1:14; I Tim. 3:16; Evr. 5:7; I Io. 4:2; II Io. 7); tot ca sinecdocă, sarx vizează persoana înintegralitatea sa (Io. 6:51-57; II Cor. 7:5; Iac. 5:3). Alte conotaţii ale termenului sarx sunt următoarele: elementul mai slab din natura umană (Mat. 26:41; Rom. 6:19; 8:3a); starea neregenerată a oamenilor ne-născuţi din nou, Rom. 7:5; 8:8,9; „sediul” păcatului în om (II Pet. 2:18; I Io. 2:16); elementul inferior, căzut, din credinciosul mesianic şi creştin (Gal. 3:3; 6:8); elementul inferior din orânduielile sau riturile religioase (Evr. 9:10); realizările materiale ale oamenilor (I Cor. 1:26; II Cor. 10:2,3b); circumstanţele (I Cor. 7:28) şi apectele exterioare ale vieţii (II Cor. 7:1; Ef. 6:5; Evr. 9:13); prin metonimie, aspectul exterior şi aparent, în contrast cu spiritul, aspectul lăuntric şi real (Io. 6:63; II Cor. 5:16); relaţia naturală, de consanguinitate (I Cor. 10:18; Gal. 4:23), sau maritală (Mat. 19:5). Practic, în cele mai multe ocurenţe (Epistola apostolului Pavel către galateni, 3:3;4:23,29; 5:13,16-26; 6:8; A doua epistolă a apostolului Pavel către corinteni, 10:2-4;11:18; Epistola către romani, 6:19; 7:5,18,25; 8:1-7,12; 13:14; Epistola către coloseni,2:11,13,18, şi Efeseni, 2:3, precum şi I Petru 2:11 şi scrierile ioanine, Evanghelia dupăIoan, 1:13 şi Întâia epistolă a apostolului Ioan, 2:16), sarx se referă la natura căzută,adamică a omului, la firea pământească, păcătoasă. S’miha (ebr.), cheirotoneo (gr., Strong 5500): a învesti/hirotoni. Punerea mâinilor(epithesis, Strong 1936) face parte din ceremonia învestirii, ca semn al identificăriiconducătorilor-slujitori cu candidaţii la ordinare sau hirotonie, dar actul în sine al puneriimâinilor se mai aplică şi în alte cazuri (identificare cu jertfa de pace în Levitic 3:2,8,13;4:29,33; identificarea preoţilor cu jertfa pentru păcat, Lev. 4:4; 16:21; la rugăciuneapentru bolnavi etc.). Seudat ha-Adon (ebr.): Cina Domnului. Acest sacrament pe care creştinii îloficiază cu reverenţă îşi are bazele, de fapt, într-un obicei de nuntă iudaic, pe care-lredăm mai jos. Obiceiul cerea ca tânărul care voia să se căsătorească să meargă acasă la viitoareasoţie (pe care, foarte probabil, n-o văzuse niciodată, aranjamentele erau făcute de o„peţitoare”, o femeie în vârstă din cadrul comunităţii). El mergea la tatăl fecioarei cu unmohar, „preţul miresei”, care arăta şi bunăstarea mirelui, dar şi cât de mult o „preţăluia”pe viitoarea mireasă. Tatăl miresei umplea două potire cu vin şi le punea pe masă, apoi ochema pe fiica-sa şi-i spunea despre cererea în căsătorie. Potenţialul mire bea potirul devin şi apoi aştepta: dacă tânăra bea şi ea potirul ei, atunci însemna că a acceptat cererea încăsătorie. Tânărul pleca şi începea să construiască un loc pentru mireasă, undeva înapropiere de casa tatălui său. El nu ştia când construcţia va fi gata, întrucât tatăl era acela 171
  • 172. care aviza construcţia şi, la un moment neştiut de fiul, îi spunea acestuia: „Odaia de nuntăeste gata, te poţi duce să-ţi aduci mireasa.” După care fiul pleca împreună cu nuntaşii, şipe drum prietenul mirelui (Io. 3:29; Mat. 25:6) striga: „Iată mirele! Ieşiţi-i înîntâmpinare!” Îi ieşeau în întâmpinare fecioarele, prietenele miresei, care proiectaulumina lămpaşelor şi a candelelelor pe faţa mirelui, pentru a-i evidenţia frumuseţea şiîmbrăcămintea bogată. Nuntaşii intrau în odaia ospăţului de nuntă şi se închideau uşile. La Cina Domnului ne amintim de faptul că Duhul Sfânt ne peţeşte, îmbiindu-ne lacăsătoria cu Mirele ceresc. Îl vedem pe Mire plătind mohar-ul, „preţul miresei”, pe care opreţuieşte atât de mult încât crede că pentru ea merită plătit preţul suprem, sângele Său,viaţa Lui. La Cină, mireasa Îl vede cum bea potirul, dar El bea un potir al suferinţelor. Ea,Biserica-mireasă, acceptă să bea paharul logodnei, preînchipuit de potirul cu rodul viţeibăut la Cină. El pleacă să pregătească un loc (Io. 14:2,3) şi-l construieşte în palatele Salecereşti şi nu ştie ceasul în care va reveni, dar îl ştie Tatăl (Mat. 24:36; Mc. 13:32; Fap.1:7). Până la revenirea Mirelui, Mireasa trebuie să vegheze „cu sufletul la gură”, să sepregătească (Apoc. 19:7,8), iar comunitatea mesianică trebuie să îndrepte lumina (Mat.25:1-13) spre frumuseţea Fiului care este în curs de a reveni. Ş Şaloş regalim (ebr.): Cele trei pelerinaje, pe care bărbaţii şi băieţii evrei mai maride 13 ani erau obligaţi să le facă anual, „urcând” la Templul din Ierusalim pentru a ducedaruri şi ofrande lui YHWH şi a I Se închina. În timpul acestor trei pelerinaje se celebraucâteva Praznice: Paştele şi Praznicul Azimilor; Praznicul Săptămânilor sau al Secerişului;şi Praznicul Colibelor, cu ziua finală, a opta, când se încheia anul liturgic evreiesc. Şem (ebr., Strong 8034) ha-meforaş (ebr.): Numele YHWH, care era inefabil,indicibil, adică de nepronunţat. Ş’ma, Yisra’el, YHWH-Eloheynu, YHWH echad, crezul de bază al Tanakh-uluişi al iudaismului se poate traduce în următoarele moduri: „Ascultă, Yisrael, YHWH-Dumnezeii noştri, YHWH este unul”; sau: „YHWH Dumnezeul nostru este un (singur)YHWH”; sau: „YHWH este Dumnezeul nostru, YHWH este unul” sau: „YHWH esteDumnezeul nostru, numai YHWH”. Şemen (ebr., Strong 8081): untdelemn. Ş’mita (ebr.): anul şabatic (Lev. 25:1-7). Şenem asar (ebr., vezi Strong 8147): Cei doisprezece (profeţi mici). Şiluş (ebr.): triadologie. Şiluş ha-yichud (ebr.): unitate întreită. Şofar ha-gadol (ebr.): marele şofar. În Isaia 27:13: „trâmbiţa cea mare”, iar înMatei 24:31 „trâmbiţa răsunătoare”. Ele se sunau în Ziua Ispăşirii, Yom Kippur. 172
  • 173. Şulkhan lekhem ha-panim (ebr.): masa cu pâinile pentru punerea înainte, PâinileFeţei/Prezenţei, aflată în Ha-Qodeş, Locul sfânt al Sanctuarului, fie el Cortul întâlnirii sauTemplul. T Taharat ha-mişpachah (ebr.): set de legi de puritate familială care cer separareasoţului de soţia lui atunci când aceasta are ciclul menstrual. Talmid (ebr.), mathetes (gr., Strong 3101): discipol, ucenic. Traducereatermenului în limba română drept „ucenic” este nefericită. Alternativa mai bună ar fi„discipol”, care are de-a face cu latinescul discipulus şi provine din conceptul dedisciplină (de sine). Tavnit (ebr.): configuraţie, tipar profetic. Telos (gr., Strong 5056): sfârşit, scop, punct final. Uneori, telos înseamnă şi„ţintă” (dar nu în cadrul versetului Romani 10:4, cum greşit se susţine uneori). T’şuvah (ebr.): întoarcere, în sensul de pocăinţă. Echivalentul său grecesc estemetanoia (gr., Strong 3341), adică „schimbarea gândirii”, „răzgândire”. Cuvântulromânesc „pocăinţă” provine din termenul slavon caianie, căinţă, remuşcare, şi intensivul„po-”, semnificând, deci, o căinţă profundă. Deci, suma acestor trei termeni înseamnă căpocăinţa este o căinţă intensă pentru păcat, o schimbare a gândirii vizavi de el,considerându-l, deci, o urâciune, o lepădare de el (Prov. 28:13) şi o întoarcere laDumnezeu. T’vilah (ebr.; baptisma, gr., Strong 908): botez. Theologoumenon (gr.): convingere teologică proprie. Torah (ebr.): Legea, Învăţătura, Instrucţiunile. Termenul grecesc nomos (Strong3551) nu ocupă aceeaşi sferă semantică, ci înseamnă doar Lege. Torat Moşe: Legea lui Moşe, expusă în cărţile Exod-Deuteronom. Acestea conţinTaryag miţvot, cele 613 porunci, 365 negative, 248 pozitive. Ţ Ţadiq (ebr., Strong 6662): om drept/neprihănit, conform standardelor Legii(Torah). Traducerea „drept” este preferabilă, întrucât sugerează mai pregnant caracteruljuridic, făcând trimitere la Torah, Legea dumnezeiască, aceea care decide dreptatea saunedreptatea individului uman. Se subînţelege relaţia existentă între YHWH-Judecătoruldrept, Torah-Legea sa dreaptă şi omul care, deşi e păcătos, are nevoie să fie cumvaconsiderat drept în faţa Tribunalului dumnezeiesc, să fie achitat, şi aceasta fără ca 173
  • 174. Judecătorul să devină nedrept. Modul în care acestei dileme i s-a putut da răspunsul final,ultim, i-a fost revelat unui doctor în Lege, rabbi Şaul (Rom. 1-3:31). Ţaraat (ebr., Strong 6883): dermatoză, „lepră”. Echivalentul grecesc este lepra(Strong 3014). Ţelem (ebr., Strong 6754), eikon (gr., Strong 1504): chip. Conform cărţilorLegământului Înnoit, omul este un chip al Chipului lui Dumnezeu, care este YeşuaMesia. V Vidui (ebr.): spovedanie. Verbul grecesc corespunzător este exhomologeo (Strong1843). Z Zeker (ebr., Strong 2143), anamnesis (gr., Strong 364): aducere aminte,comemorare. Zebakh şelamim (ebr., 2077 şi 8002): jertfa de mulţumire sau „de păci”. Y Yareach (ebr., 3394): Luna, astrul selenar. Y’rach (3391 sau chodeş, ebr., 2320): luna calendaristică. Y’şua sau Yeşua: numele ebraic al Stăpânului şi Mântuitorului nostru, tradus înlimba greacă prin Iesous, iar în limba română prin I(i)sus. Yeşua ha-Maşiyach (ebr.) sau Iesous ho Christos (gr.): I(i)sus Mesia, I(i)susHristos, sau I(i)sus Unsul. Yeşuah (ebr., Strong 3444): mântuire. Echivalentul grecesc este soteria (Strong4991). Yobel (ebr., Strong 3104): jubileu, anul al cincizecilea, an de îndurare şi veselie. Yochanan ha-Maţvil (ebr.): Ioan Botezătorul. Yom ha-Bikurim (ebr., Strong 1061): Praznicul Primelor Roade, prescurtatBikurim. Vezi şi Aparche (gr., Strong 536). Pe planul agricol, este ziua când se începeasecerişul grâului. (Exod 34:26; Lev. 23:10-14; Num. 28:26-31.) Pe planul istoric evreiesc,este şi ziua când, tradiţional, Dumnezeu dăduse Torah lui Moşe pe Muntele Sinai (zemanmattan Torah). Pentru mesianici şi creştini, este ziua când se comemorează pogorârea 174
  • 175. Duhului Sfânt şi nu instituirea, ci mai degrabă începutul constituirii Comunităţii decredinţă în Yeşua Mesia. Yom Kippur (ebr., Strong 3117 şi 3722a): Ziua Ispăşirii. Yom teruah (ebr., Strong 8643): „Ziua răsunetului”, adică Sărbătoareatrâmbiţelor. (Vezi Lev. 23:23-25; Num. 29:1-6.) Această sărbătoare are o valenţă triplă:liturgică, administrativă şi tipologică Din punctul de vedere liturgic, sărbătoarea inaugura o lună nouă, şi se suflazgomotos din marele şofar (Psalmii, 81:3: „...la lună nouă...”; vezi şofar ha-gadol), secântau Psalmii 47, 93 şi 96-99.(Studiază şi II Samuel 6-7, Psalmul 132 şi I Regi 8.) Din punctul de vedere administrativ, atunci nu începea numai o lună nouă, ci şi unan nou: în Yisrael festivalul „mare” al întronării regilor avea loc în această zi. (Festivalul„mic” al întronării avea loc de Chag ha-Sukot.) Valenţa tipologică: este foarte posibil ca Yeşua să revină pe Pământ şi să fieîntronat vizibil într-o zi de Yom teruah. 175
  • 176. Revelaţia dumnezeiască – Cincisprezece teze de Carl F. H. Henry3891. Revelaţia este o activitate iniţiată de Dumnezeu, o comunicare liberă a lui Dumnezeu prin care El singur Îşi transformă intimitatea Sa personală într-o descoperire deliberată a realităţii Sale.2. Revelaţia dumnezeiască este dată în folosul omului şi îi oferă acestuia o comuniune privilegiată cu Creatorul său în Împărăţia lui Dumnezeu.3. Revelaţia dumnezeiască nu înlătură cu totul taina transcendentă a lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu-Revelatorul transcende propria Sa revelaţie.4. Însuşi faptul că descoperirea este făcută de către singurul Dumnezeu viu asigură unitate comprehensivă a Revelaţiei dumnezeieşti.5. Dumnezeu hotărăşte în mod exclusiv nu numai ca Revelaţia dumnezeiască să aibă loc, ci şi însăşi natura, conţinutul şi diversitatea sa.6. Revelaţia lui Dumnezeu este eminamente personală atât în conţinut, cât şi în formă.7. Dumnezeu Se revelează pe Sine nu numai în mod universal, în istoria cosmosului şi a naţiunilor, cât şi în mod răscumpărător, în această istorie externă, în acţiuni mântuitoare unice.8. Punctul culminant al revelaţiei speciale a lui Dumnezeu este Iisus din Nazareth, incarnarea personală a lui Dumnezeu în trup; în Iisus Hristos, sursa şi conţinutul revelaţiei converg şi coincid.9. Agentul mediator în întreaga Revelaţia dumnezeiască este Logosul Etern: preexistent, incarnat şi acum slăvit.10. Revelaţia lui Dumnezeu este o comunicare raţională transmisă prin idei inteligibile şi prin cuvinte cu înţeles, adică într-o formă conceptual-verbală.11. Biblia este rezervorul şi conducta adevărului dumnezeiesc.12. Duhul Sfânt supraveghează comunicarea Revelaţiei dumnezeieşti, în primul rând prin inspirarea scrierilor profetic-apostolice şi în al doilea rând prin iluminarea şi interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu oferit scriptural.13. Ca dătător al vieţii spirituale, Duhul Sfânt îi face pe oameni în stare să-şi însuşească Revelaţia dumnezeiască într-un mod mântuitor şi, prin aceasta, atestă puterea răscumpărătoare a adevărului revelat al lui Dumnezeu în experienţa personală a păcătoşilor născuţi din nou.14. Biserica aproximează Împărăţia lui Dumnezeu în miniatură; ca atare, ea trebuie să oglindească pentru fiecare generaţie succesivă puterea şi bucuria realităţilor însuşite ale Revelaţiei dumnezeieşti.15. Dumnezeul care Se auto-manifestă Îşi va dezvălui slava într-o revelaţie supremă a puterii şi a judecăţii; în această descoperire care va avea loc la consumarea veacurilor, Dumnezeu va instaura dreptatea şi justiţia, va supune şi va subordona în cele din urmă răul şi va aduce la existenţă un Cer nou şi un Pământ nou.389 După Carl F. H. Henry, Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină, Oradea,1994-1996, trad. Agnes Dragomir. 176
  • 177. Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică390 Expunere şi fundal „Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică” a fost elaborată la unsummit internaţional de lideri evanghelici, care a avut loc la Hyatt Regency OHare dinChicago, în toamna anului 1978. Acest congres a fost sponsorizat de ConsiliulInternaţional pentru Ineranţa Biblică. „Declaraţia Chicago” a fost semnat de aproape 300de oameni de ştiinţă evanghelici, inclusiv James Boice, Norman L. Geisler, JohnGerstner, Carl F. H. Henry, Kenneth Kantzer, Harold Lindsell, John WarwickMontgomery, Roger Nicole, J. I. Packer, Robert Preus, Earl Radmacher, FrancisSchaeffer, R. C. Sproul şi John Wenham. CIIB s-a destrămat în 1988, după ce a publicat trei declaraţii majore: una despreineranţa biblică, în 1978, una despre hermeneutica biblică, în 1982, şi una despreaplicaţiile biblice, în 1986. Următorul text, care conţine o „Prefaţă” elaborată de cătrecomisia proiectului CIIB, o „Declaraţie rezumativă”, „Articole de afirmare şi negare”, şio „Expunere” auxiliară, a fost publicat in toto de Carl F. H. Henry în God, Revelation andAuthority, vol. 4 (Waco, Tx.: Word Books, 1979), la pp. 211-219. Cele nouăsprezece „Articole de afirmare şi negare”, împreună cu o scurtăintroducere, apar şi în cartea A General Introduction to the Bible, de Norman L. Geislerand William E. Nix (Chicago: Moody Press, rev. 1986), la pp. 181-185. Un comentariuoficial asupra acestor articole a fost scris de R. C. Sproul în Explaining Inerrancy: ACommentary (Oakland, Calif.: ICBI, 1980), iar Norman Geisler a editat cuvântărilemajore de la conferinţa din 1978 în lucrarea Inerrancy (Grand Rapids: Zondervan, 1980). O clarificare a unei părţi a limbajului folosit în această Declaraţie se poate găsi înChicago Statement on Biblical Hermeneutics din 1982.390 După http://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txt 177
  • 178. Declaraţia de la Chicago cu privire la ineranţa biblică Prefaţă Autoritatea Scripturii este o problemă de bază a Bisericii creştine din veaculacesta şi din fiecare veac. Cei care mărturisesc credinţa în Iisus Hristos ca Domn şiMântuitor sunt chemaţi să dovedească realitatea uceniciei lor prin ascultarea cu umilinţăşi fidelitate de Cuvântul scris al lui Dumnezeu. A te abate de la Scriptură în credinţă sauconduită este o lipsă de loialitate faţă de Stăpânul nostru. Recunoaşterea întregului adevărşi a totalei veridicităţi ale Sfintelor Scripturi este esenţială pentru o înţelegere deplină şi omărturisire adecvate a autorităţii sale. Următoarea Declaraţie afirmă din nou această ineranţă a Scripturii, clarificândmodul nostru de a o înţelege şi avertizând împotriva negării sale. Suntem convinşi că anega ineranţa Scripturii înseamnă a respinge mărturia lui Iisus Hristos şi a Duhului Sfântşi a refuza supunerea faţă de însuşi Cuvântul lui Dumnezeu care caracterizează adevăratacredinţă creştină. Noi considerăm că avem datoria oportună de a face această Declaraţieîn faţa îndepărtărilor curente de la adevărul ineranţei prezent printre confarţii noştricreştini şi a înţelegerilor greşite cu privire la această doctrină în marea parte a lumii. Această Declaraţie cuprinde trei părţi: o Declaraţie rezumativă, Articolele deafirmare şi negare, şi o Expunere auxiliară. Declaraţia a fost elaborată în decursul uneiconsultări de trei zile în Chicago. Cei care au semnat Declaraţia rezumativă şi Articoleledoresc să-şi afirme convingerea lor cu privire la ineranţa Scripturii şi să se încurajeze şisă se îndemne unii pe alţii şi pe toţi creştini la o înţelegere şi o apreciere crescândă aacestei doctrine. Noi recunoaştem limitele unui document elaborat în cadrul unei conferinţe intenseşi scurte, şi nu propunem ca acestei Declaraţii să i se acorde greutatea unui Crez. Cutoate acestea, noi ne bucurăm de aprofundarea convingerilor proprii, prin discuţiile pecare le-am avut împreună şi ne rugăm ca Declaraţia pe care am semnat-o să fie folosităspre slava Dumnezeului nostru spre o nouă reformă a Bisericii în credinţa, viaţa şimisiunea sa. Prezentăm această Declaraţie nu într-un spirit de dispută, ci de smerenie şidragoste, pe care, prin harul lui Dumnezeu, intenţionăm să-l menţinem în orice dialogviitor care va rezulta din cele afirmate de noi. Recunoaştem cu bucurie că mulţi dintre ceicare neagă ineranţa Scripturii nu se manifestă consecinţele acestui refuz în restul credinţeişi conduitei lor, şi suntem conştienţi că noi, cei care mărturisim această doctrină adesea onegăm în viaţă prin faptul că nu izbutim să aducem gândurile şi faptele noastre, tradiţiileşi obiceiurile noastre, la supunerea adevărată faţă de Cuvântul dumnezeiesc. Noi aşteptăm un răspuns la această Declaraţie din partea oricui care identificăvreun motiv pe baza căruia poate să-i aducă amendamente privitoare la Scriptură prinînsăşi lumina Scripturii, sub a cărui autoritate infailibilă ne plasăm actualul discurs. Nupretindem nici o infailibilitate personală pentru mărturia pe care o depunem, şi vom firecunoscători pentru orice ajutor care ne face în stare să întărim acest testimoniu despreCuvântul lui Dumnezeu. Comitetul redacţional. 178
  • 179. Declaraţie rezumativă 1. Dumnezeu, care este El Însuşi Adevărul şi vorbeşte numai adevărul, a inspiratSfânta Scriptură pentru ca prin ea să Se reveleze pe Sine omenirii pierdute prin IisusHristos ca şi Creator şi Domn, Răscumpărător şi Judecător. Sfânta Scriptură este mărturialui Dumnezeu despre Sine Însuşi. 2. Sfânta Scriptură, fiind Cuvântul lui Dumnezeu, scrisă de oameni pregătiţi şisupravegeheaţi de Duhul Sfânt, are autoritate dumnezeiască infailibilă în toate subiectelepe care le abordează: ea trebuie crezută ca învăţătură a lui Dumnezeu în tot ceea ceafirmă; trebuie ascultată ca poruncă a lui Dumnezeu în tot ceea ce cere; îmbrăţişată caobligaţie din partea lui Dumnezeu în tot ceea ce promite. 3. Duhul Sfânt, Autorul dumnezeiesc al Scripturii, ne-o autentifică mărturisind-oînlăuntrul nostru şi ne deschide mintea noastră pentru a-i înţelege sensul său. 4. Fiind dată de Dumnezeu în întregime şi verbal, Scriptura nu are erori saugreşeală în niciuna din învăţăturile sale, nici în ceea ce afirmă despre acţiunile luiDumnezeu în creaţie, despre evenimentele din istoria lumii, şi despre propriile saleorigini literare din Dumnezeu, şi cu atât mai puţin în mărturia sa despre harul mântuitor allui Dumnezeu în vieţile indivizilor. 5. Autoritatea Scripturii este inevitabil subminată în cazul în care această ineranţădumnezeiască este, în vreun fel, limitată sau desconsiderată, sau relaţionată la o concepţiedespre adevăr contrară adevărului Bibliei; şi asemenea lipsuri provoacă pagube serioaseatât indivizilor cât şi Bisericii. 179
  • 180. Articole de afirmare şi negare Articolul I. NOI AFIRMĂM că Sfintele Scripturi trebuie să fie primite ca şi Cuvântul autoritaral lui Dumnezeu. NOI NEGĂM faptul că Scripturile îşi primesc autoritatea din partea Bisericii, atradiţiei sau a oricărei alte surse omeneşti. Articolul II. NOI AFIRMĂM că Scripturile sunt norma scrisă supremă prin care Dumnezeuobligă conştiinţa, şi că autoritatea Bisericii este subordonată autorităţii Scripturii. NOI NEGĂM că crezurile Bisericii, consilii, sau declaraţiile au autoritate maimare sau egală cu autoritatea Bibliei. Articolul III. NOI AFIRMĂM că Cuvântul scris este totalmente revelaţia dată de Dumnezeu înîntregime. NOI NEGĂM că Biblia este doar un martor despre revelaţie, sau devine revelaţienumai în întâlnirea oamenilor cu Dumnezeu, sau că validitatea sa depinde de răspunsurileoamenilor. Articolul IV. NOI AFIRMĂM că Dumnezeu care a făcut omenirea în imaginea Sa a folositlimba ca mijloc de revelaţie. NOI NEGĂM că limbajul uman este atât de limitat de statutul nostru de creaturiîncât este inadecvat ca mijloc de revelaţie dumnezeiască. De asemenea, noi negăm căpângărirea sau coruperea culturii umane şi a limbii prin păcat a dejucat lucrarea luiDumnezeu de inspiraţie. Articolul V. NOI AFIRMĂM că revelaţia lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură a fost progresivă. NOI NEGĂM că revelaţiile mai târzii, care pot împlini revelaţii mai timpurii, le-arcorecta sau le-ar contrazice pe acestea. De-asemenea, noi negăm faptul că de laîncheierea scrierilor Noului Testament ar fi fost dată vreo revelaţie normativă. Articolul VI. NOI AFIRMĂM că toată Scriptura, atât în întregul său cât şi în toate părţile sale,până la chiar cuvintele originale, au fost date prin inspiraţie dumnezeiască. NOI NEGĂM faptul că se poate spune despre Scriptură că este inspirată înîntregime, dar nu şi în părţile sale, sau în unele părţi, dar nu în întregime. 180
  • 181. Articolul VII. NOI AFIRMĂM că inspiraţia a fost lucrarea în care Dumnezeu prin Duhul Său, prinintermediul scriitorilor umani, ne-a dat Cuvântul Său. Originea Scripturii este dumnezeiască. Încea mai mare parte a sa, modul de inspiraţie dumnezeiască rămâne pentru noi o taină. NOI NEGĂM că inspiraţia poate fi redusă la o perspicacitate umană, sau la orice fel destări elevate de conştienţă. Articolul VIII. NOI AFIRMĂM că în lucrarea Sa de inspiraţie, Dumnezeu a utilizat personalităţileşi stilurile literare distincte ale scriitorilor pe care El îi alesese şi îi pregătise. NOI NEGĂM că Dumnezeu, în procesul determinării acestor scriitori de a folosichiar cuvintele pe care El le-a ales, a anihilat personalităţile lor. Articolul IX. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, deşi nu conferă omniscienţa, garantează enunţuriadevărat şi demne de încredere cu privire la toate subiectele cu privire la care autoriibiblici au fost mânaţi să vorbească şi să scrie. NOI NEGĂM că finitudinea sau statutul de oameni născuţi în păcat al acestorscriitori, prin necesitate sau în alt mod, a introdus distorsiuni sau falsitate în Cuvântul luiDumnezeu. Articolul X. NOI AFIRMĂM că inspiraţia, strict vorbind, se aplică numai la textele autografeale Scripturii, care, în providenţa lui Dumnezeu, pot fi stabilite cu mare precizie pe bazamanuscriselor disponibile. Noi mai afirmăm că traducerile şi copiile Scripturii suntCuvântul lui Dumnezeu în măsura în care ele reprezintă fidel originalului. NOI NEGĂM faptul că orice element esenţial al credinţei creştine este afectată deabsenţa textelor autografe. Noi negăm şi faptul că această absenţă face ca ineranţa biblicăsă fie invalidă sau irelevantă. Articolul XI. NOI AFIRMĂM că Scriptura, fiind dată prin inspiraţie divină, este infailibilă,astfel încât, departe de a ne induce în eroare, ea este adevărată şi demnă de încredere întoate subiectele pe care le abordează. NOI NEGĂM că este posibil ca Biblia să fie în acelaşi timp şi infailibil şi eronatăîn afirmaţiile sale. Infailibilitatea şi ineranţa pot fi distinse, dar nu separate. Articolul XII. NOI AFIRMĂM că Scriptura în întregul său este infailibilă, neconţinând nici ofalsitate, înşelăciune sau minciună. 181
  • 182. NOI NEGĂM că infailibilitatea şi ineranţa biblică sunt limitate la temelespirituale, religioase sau cele de răscumpărare, excluzând afirmaţiile din domeniileistoriei şi ştiinţei. Noi negăm şi faptul că ipoteze ştiinţifice despre istoria Pământului potfi utilizate în mod corect pentru a răstălmăci învăţătura Scripturii cu privire la Creaţie şiPotop. Articolul XIII. NOI AFIRMĂM corectitudinea folosirii ineranţei ca un termen teologic cu referirela veridicitatea deplină a Scripturii. NOI NEGĂM că este adecvată evaluarea Scripturii în conformitate cu standardelede adevăr şi de eroare, care sunt străine de uzajul sau scopul său. Noi mai negăm şi faptulcă ineranţa este infirmată de fenomene biblice, cum ar fi lipsa preciziei tehnice moderne,nereguli de gramatică sau de ortografie, descrieri de observare a naturii, de rapoartemincinoase, de utilizarea hiperbolelor şi a numerelor rotunjite, de aranjarea tematică amaterialului, de selectare de variante ale materialului în relatări paralele, sau de utilizareade citate libere. Articolul XIV. NOI AFIRMĂM unitatea şi consecvenţa internă a Scripturii. NOI NEGĂM că presupusele erori şi discrepanţe care nu au fost încă soluţionateviciază afirmaţiile despre adevăr ale Bibliei. Articolul XV. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei se fundamentează pe învăţătura Bibliei cuprivire la inspiraţie. NOI NEGĂM că învăţătura lui Iisus despre Scriptură poate fi respinsă făcându-seapel la acomodarea culturală sau la orice limitare naturală a umanităţii Sale. Articolul XVI. NOI AFIRMĂM că doctrina ineranţei a fost parte integrantă a credinţei Bisericiide-a lungul istoriei sale. NOI NEGĂM că ineranţa este o doctrină inventat de protestantismul scolastic, saueste o poziţie reacţionară postulată ca răspuns la critica superioară negativă. Articolul XVII. NOI AFIRMĂM că Duhul Sfânt depune mărturie în favoarea Scripturilor,asigurând credincioşii de adevărul Cuvântului scris al lui Dumnezeu. NOI NEGĂM faptul că această mărturie a Duhului Sfânt funcţionează izolat deScriptură sau împotriva acesteia. 182
  • 183. Articolul XVIII. NOI AFIRMĂM că textul Scripturii trebuie să fie interpretat prin intermediulexegezei istorico-gramaticală, ţinând cont de formele sale literare şi de procedeele salestilistice, şi că Scriptura trebuie să interpreteze Scriptura. NOI NEGĂM legitimitatea oricărei tratări a textului sau identificarea surselorsituate la baza acestuia care duce la relativizarea, dezistoricizarea sau discreditareaînvăţăturii sale, sau la respingerea pretenţiilor sale privitoare la paternitate. Articolul XIX. NOI AFIRMĂM că o mărturisire a autorităţii depline, a infailibilităţii şi ineranţeiScripturii este vitală pentru o înţelegere corectă a întregii credinţe creştine. Noi afirmămîn continuare că o asemenea mărturisire ar trebui să conducă la o conformare sporită faţăde chipul lui Hristos. NOI NEGĂM faptul că astfel de mărturisire este necesară pentru mântuire. Cutoate acestea, negăm şi faptul că o atare ineranţă poate fi respinsă fără consecinţe grave,atât pentru individ cât şi pentru Biserică. 183
  • 184. Expunere Înţelegerea pe care o avem asupra doctrinei ineranţei trebuie să fie stabilită încontextul mai larg al învăţăturilor Scripturii cu privire la sine. Această expunere prezintărelatarea unei schiţe de doctrină din care sunt extrase Declaraţia rezumativă şi Articolelenoastre. Creaţie, revelaţie şi inspiraţie Dumnezeu Triunul, care a format toate lucrurile prin enunţurile Sale creatoare şiguvernează toate lucrurile prin Cuvântul hotărârii Sale, a făcut omenirea după propriulSău chip pentru o viaţă de comuniune cu Sine, după modelul de comuniune veşnică decomunicare iubitoare din cadrul Dumnezeirii. În calitate de purtător de chip al luiDumnezeu, omul urma să audă Cuvântul lui Dumnezeu adresat lui şi să răspundă cubucuria ascultării adoratoare. Ca o revelaţie superioară revelaţiei de Sine a lui Dumnezeuprin intermediul ordinii create şi a succesiunii de evenimente în cadrul acesteia, fiinţeleumane de la Adam încoace au primit de la Dumnezeu mesaje verbale, fie direct, aşa cumeste menţionat în Scriptură, fie indirect, ca parte a Scripturii sau întregul său. Când Adam a căzut în păcat, Creatorul nu a abandonat omenirea judecăţii finale,ci a promis mântuirea Sa şi a început să Se reveleze ca Răscumpărător într-o succesiunede evenimente istorice centrate pe familia lui Avraam şi culminând în viaţa, moartea,învierea şi slujirea cerească actuală a lui Iisus Hristos, şi a promis întoarcea Acestuia. Înacest cadru, din când în când, Dumnezeu a rostit fiinţelor umane păcătoase cuvintespecifice de judecată şi de milă, a făcut promisiuni şi a dat porunci, pentru a le atrageîntr-o relaţie de legământ de angajamente reciproce între El şi ele, în care El lebinecuvântează cu daruri de har şi de ele Îl binecuvânteze răspunzându-I prin adoraţie.Moise, pe care Dumnezeu l-a folosit ca mijlocitor pentru a duce cuvintele Sale la poporulLui, în timpul Exodului, stă în capul unui lung şir de profeţi în ale căror guri şi scrieriDumnezeu a pus cuvintele Lui pentru izbăvirea Israelului. Scopul lui Dumnezeu înaceastă succesiune de mesaje a fost acela de a-Şi păstra legământul Lui, făcând poporulSău să-I cunoască Numele Lui, adică natura Sa, şi voia Lui atât ca precept cât şi ca scopîn prezent şi pentru viitor. Această linie de purtători de cuvânt profetic de la Dumnezeus-a desăvârşit în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, care a fost El Însuşi unprofet, mai mult decât un profet, şi nu mai puţin, şi în apostolii şi profeţii din primageneraţie creştină. Când mesajul culminant şi final al lui Dumnezeu, cuvântul Său datlumii cu privire la Iisus Hristos, a fost rostit şi elucidat de către cei care formau cerculapostolic, succesiunea mesajelor revelate a încetat. Din acel moment, Biserica urma sătrăiască şi să-L cunoască pe Dumnezeu pe baza a ceea ce El spusese deja, şi spusesepentru totdeauna. La Sinai, Dumnezeu a scris termenii legământului Său pe table de piatră, camărturie durabilă şi accesibilă, şi pe întreaga perioadă de revelaţie profetică şi apostolicăEl a determinat oamenii să scrie mesajele date lor şi prin intermediul lor, împreună cuconsemnări festive ale relaţiilor Sale cu poporul Lui, la care se adaugă reflecţii moraleasupra vieţii de legământ şi forme de laudă şi rugăciune pentru îndurarea oferită în cadrul 184
  • 185. legământului. Realitatea teologică a inspiraţiei în producţia documentelor biblicecorespunde cu cea a profeţiilor rostite: deşi personalităţile scriitorilor omeneşti au fostexprimate în ceea ce au scris, cuvintele erau constituite în mod dumnezeisc. Astfel, ceeace spune Scriptura, spune Dumnezeu; autoritatea ei este autoritatea Lui, pentru că El esteAutorul ei ultim, dând-o prin mintea şi cuvintele de oameni aleşi şi pregătiţi care, culibertate şi credincioşie „au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt” (I Petru1:21). Sfânta Scriptură trebuie să fie recunoscută ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu învirtutea originii sale dumnezeieşti. Autoritatea: Hristos şi Biblia Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care este Cuvântul întrupat, Profetul, Preotul şiRegele nostru, este Mijlocitorul suprem al comunicării lui Dumnezeu cu omul, după cumeste şi toate darurile harului lui Dumnezeu. Revelaţia pe care a dat-o a fost mai multdecât verbală; El L-a revelat pe Tatăl, de asemenea, prin prezenţa Lui şi faptele Sale,. Cutoate acestea, cuvintele Sale au fost extrem de importante; întrucât El era Dumnezeu, El avorbit de la Tatăl, şi cuvintele Lui îi vor judeca pe toţi oamenii în ziua finală. În calitatea Sa de Mesia profeţit, Iisus Hristos este tema centrală a Scripturii.Vechiul Testament privea în viitor spre El; Noul Testament priveşte înapoi la prima Savenire şi înainte la a doua Sa venire. Scriptura canonică este martorul inspirat deDumnezeu şi, prin urmare, normativ, cu privire la Hristos. Prin urmare, nu esteacceptabilă nici o hermeneutică în care punctul focal nu este Hristos. Sfânta Scripturătrebuie să fie tratată în conformitate cu esenţa sa, aceea de mărturie a Tatălui cu privire laFiul întrupat. Se pare că în timpul lui Iisus canonul Vechiului Testament fusese deja stabilit.De-asemenea, acum canonul Noului Testament este închis, în măsura în care nu poate fiadusă nici o nouă mărturie apostolică pentru Hristosul istoric. Până revine Hristos, nu seva da nici o nouă revelaţie, ca fiind distinctă de înţelegerea dată de Duhul privitoare larevelaţia existentă deja. Canonul a fost creat, în principiu, prin inspiraţia dumnezeiască.Partea Bisericii a fost aceea de a discerne canonul pe care-l crease Dumnezeu, nu aceeade a născoci unul propriu. Termenul canon, care semnifică o regulă sau standard, este un indicator spreautoritate, ceea ce înseamnă dreptul de a conduce şi de a controla. Autoritatea încreştinism Îi aparţine lui Dumnezeu în revelaţia Lui, ceea ce înseamnă, pe de o parte,Iisus Hristos, Cuvântul viu şi, pe de altă parte, Sfânta Scriptură, Cuvântul scris. Darautoritatea lui Hristos şi cea a Scripturii sunt una. În calitate de Profet al nostru, Hristos amărturisit că Scriptura nu poate fi desfiinţată. În calitate de Marele nostru Preot şi Rege,El Şi-a dedicat viaţa Sa pământească împlinirii Legii şi a Profeţilor, chiar murind înascultare de cuvintele profeţiei mesianice. Astfel, după cum a văzut Scriptura caatestându-L pe El şi autoritatea Sa, tot aşa, prin propria Sa supunere El a atestatautoritatea acesteia. După cum El S-a plecat în faţa învăţăturii date de Tatăl în Biblia Sa(Vechiul Testament pe care-l avem), tot aşa cere să facă şi urmaşii Lui, însă, totuşi, nuizolaţi de mărturia apostolică cu privire la El pe care El S-a angajat s-o dea ca inspiraţieprin darul Duhului Sfânt, ci în relaţie cu ea. Deci, creştinii se arată slujitori credincioşi 185
  • 186. Domnului lor plecându-se în faţa la instrucţiunea divină dată în scrierile profetice şiapostolice, care împreună formează Biblia noastră. Autentificându-şi autoritatea reciproc, Hristos şi Sfânta Scriptură fuzioneazǎ într-un singur izvor de autoritate. Hristosul interpretat biblic şi Biblia centrată pe Hristos şiproclamându-L pe El sunt, din acest punct de vedere, una. În ceea ce priveşte faptulinspiraţiei, deducem că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu, astfel încât, din relaţiarevelată dintre Iisus Hristos şi Scriptură, putem declara la fel de bine că ceea ce spuneScriptura, spune Hristos. Infailibilitate, ineranţă, interpretare Sfânta Scriptură, ca fiind Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu care-L mărturiseştecu autoritate pe Iisus Hristos, poate fi denumită pe drept cuvânt infailibilă şi inerantă.Aceşti termeni negativi au o valoare deosebită, pentru că ei salvgardează în mod explicitadevăruri pozitive cruciale. lnfailibil înseamnă calitatea faptului că nici nu induci, nici nu eşti indus în eroareşi, astfel, salvgardează în termeni categorici adevărul că Sfânta Scriptură este o regulă şio călăuză demnă de încredere, sigură şi certă în toate subiectele. În mod similar, inerant înseamnă calitatea de a nu conţine nici o falsitate saugreşeală şi, astfel, salvgardează adevărul că Sfânta Scriptură este în întregime adevărată şidemnă de încredere în toate afirmaţiile sale. Noi afirmăm că Scriptura canonică ar trebui să fie întotdeauna interpretată pe bazafaptului că ea este infailibilă şi inerantă. Cu toate acestea, în procesul de stabilire a ceeaafirmă în fiecare pasaj scriitorul învăţat de Dumnezeu, trebuie să acordăm cea mai mareatenţie pretenţiilor sale şi caracterului său de produs omenesc. În procesul de inspiraţie,Dumnezeu a folosit cultura şi convenţiile de mediu în care se afla scriitorul Său, unmediu pe care Dumnezeu îl controlează în providenţa Sa suverană; ar fi o răstălmăcire săne imaginăm altfel. Deci, istoria trebuie să fie tratate ca istorie, poezia ca poezie, hiperbola şimetafora ca hiperbolă şi metaforă, generalizarea şi aproximarea conform trăsăturilor lor,şi aşa mai departe. Trebuie observate şi diferenţele dintre convenţiile literare dintimpurile biblice şi timpul nostru, întrucât, de exemplu, naraţiunea non-cronologic şicitatele imprecise erau convenţionale şi acceptabile şi nu încălcau aşteptările din acelezile, iar noi nu trebuie să considerăm aceste lucruri ca greşeli atunci când le vom găsi lascriitorii Bibliei. Atunci când nu se viza şi nici nu era aşteptată precizia totală de unanume tip, nu este nici o eroare să nu o fi atins. Scriptura este inerantă nu în sensul de a fiabsolut precis pe baza standardelor moderne, ci în sensul de a lua drept bune afirmaţiilesale şi de a atinge acea măsură de adevăr pe care-l vizau autorii săi. Veridicitatea Scripturii nu este negată prin apariţia în ea a unor nereguli degramatică sau de ortografie, de descrieri naturale fenomenale, de rapoarte conţinândafirmaţii mincinoase (de exemplu, minciunile lui Satan), sau discrepanţe aparente între unpasaj si altul. Nu este corect a stabili aşa-numitele „fenomene” (fapte neobişnuite) aleScripturii împotriva învăţăturii Scripturii cu privire la ea însăşi. Neconcordanţele aparentnu ar trebui să fie ignorate. Soluţionarea lor, în cazul în care acest lucru poate fi realizatconvingător, va încuraja credinţa noastră, iar în cazul în care în prezent nu există o soluţie 186
  • 187. convingătoare, Îl vom onora în mod semnificativ pe Dumnezeu, încrezându-ne îngaranţia pe care ne-o dă, aceea că Cuvântul Lui este adevărat, în ciuda acestor aparenţe, şimenţinându-ne încrederea noastră că într-o zi ele vor fi văzute că au fost iluzii. În măsura în care toată Scriptura este produs de o singură gândire dumnezeiască,interpretarea trebuie să rămână în limitele analogiei Scripturii şi să evite ipoteze care arputea corecta un pasaj biblic prin altul, fie în numele revelaţiei progresive, fie în numeleunei iluminări imperfecte a minţii scriitorului inspirat. Desi Sfanta Scriptura este nicăieri constrânsă de cultură, în sensul că învăţăturiisale îi lipseşte valabilitatea universală, ea este, uneori, condiţionată cultural de cutume şipunctele de vedere convenţionale ale unei anumite perioade, astfel încât aplicareaprincipiilor sale astăzi solicită un alt fel de acţiune. Scepticism şi criticism De la Renaştere încoace, şi mai ales de la Iluminism încoace, au fost dezvoltateconcepţii despre lume şi viaţă care implică scepticism cu privire la principiile creştine debază. O asemenea concepţie este agnosticismul, care neagă că Dumnezeu estecognoscibil; raţionalismul, care neagă că El este de neînţeles; idealismul, care neagă că Eleste transcendent; şi existenţialismul care neagă raţionalitatea în relaţiile Sale cu noi.Când aceste principii ne-biblice şi anti-biblice se infiltrează în teologiile oamenilor la[un] nivel presupoziţional, aşa cum se întâmplă astăzi în mod frecvent, interpretareafidelă a Sfintei Scripturi devine imposibilă. Transmitere şi traducere Întrucât Dumnezeu n-a promis niciunde o transmitere inerantă a Scripturii, estenecesar să afirmăm că numai textele autografe ale documentelor originale au fostinspirate şi avem nevoie să păstrăm critica textuală ca un mijloc de a detecta orice eroricare poate s-au strecurat în text în cursul transmiterii sale. Verdictul acestei ştiinţe, însă,este faptul că în ebraică şi textul grec apar uimitor de bine conservate, astfel că suntem pedeplin justificaţi a afirma, împreună cu Confesiunea Westminster, o providenţă singularăa lui Dumnezeu în acest domeniu şi în a declara că autoritatea a Scripturii este în nici unfel pusă în pericol de faptul că copiile pe care le avem nu sunt în întregime lipsite deerori. În mod similar, nici o traducere este sau nu poate fi perfectă, şi toate traducerilesunt un pas suplimentar mai departe de autographa. Cu toate acestea, verdictul ştiinţeilingvistice este acela că creştinii de limbă engleză, cel puţin, sunt extrem de bine serviţiîn aceste zile cu o serie de traduceri excelente şi au nici un motiv pentru a ezita săconchidă că Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu este la îndemâna lor. Într-adevăr, avândîn vedere repetarea frecventă în Scriptură a problemelor principale de care se ocupă şi, deasemenea, mărturia constantă a Duhului Sfânt cu privire la Cuvânt şi prin el, Cuvântul,nici o traducere serioasă ale Sfintelor Scripturi nu va distruge sensul său astfel încât să fieîn imposibilitatea de a face sale cititor înţelept în vederea mântuirii prin credinţa înHristos Iisus (II Tim. 3:15). 187
  • 188. Ineranţă şi autoritate În afirmaţia pe care o facem cu privire la autoritatea Scripturii ca deţinândadevărul total, noi stăm în mod conştient împreună cu Hristos şi cu apostolii Săi, într-adevăr cu toată Biblia şi cu curentul principal al istoriei Bisericii din primele zile până decurând. Suntem preocupaţi de modul evident necugetat, neglijent şi nepăsător în care atâtde mulţi în zilele noastre au renunţat la o credinţă cu implicaţii atât de măreţe. Suntem conştienţi şi de faptul că o confuzie mare şi gravă rezultă şi din încetareade a menţine adevărul total al Bibliei a cărei autoritate unii credincioşi mărturisesc că arrecunoaşte-o. Rezultatul acestei acţiuni este acela că Biblia pe care a dat-o Dumnezeu îşipierde autoritatea sa, şi ceea ce dobândeşte autoritate în locul ei este o Biblie cu conţinutredus în conformitate cu cerintele raţionamentelor critice ale oamenilor şi, în principiu,reductibilă şi mai mult, o dată ce deja a fost redusă o dată. În esenţă, aceasta înseamnă căacum autoritatea este deţinută de raţiunea independentă, în contrast cu învăţătura biblică. În cazul în care acest lucru nu este văzut şi dacă, pentru moment, doctrinele debază evanghelice sunt încă păstrate, persoanele care neagă adevărul deplin al Scripturiipot pretinde o identitate evanghelică, în timp ce, metodologic, ei s-au îndepărtat deprincipiul evanghelic de cunoaştere ajungând la un subiectivism instabil, şi le va fi greusă nu continue rătăcirea. Noi afirmăm că ceea ce spune Scriptura, spune Dumnezeu. Fie ca El să fie slăvit.Amen şi Amen. 188
  • 189. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:BIBLII:Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, trad. D. Cornilescu, 1923.Biblia cu explicaţii, Daniel Brânzei.Biblia de studiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), Life, Bucureşti, 1996,trad. A. Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.The MacArthur Study Bible, John F. McArthur (ed.), New King James Version, ThomasNelson Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1997.ARTICOLE:Bria, Ion, pr. prof. dr., articolele „Dumnezeu-Dumnezeire”, „Tradiţia”, „Treime – Trinitate”, înIon Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.Davis, Cos, articolul „Education in Bible Times”, în Holman Bible Dictionary, TrentButler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Ellis, E.E., articolul „Pavel”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină,Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, articolele „Hypostasis, Unireipostatică”, „Kenosis”, în Dicţionar de termeni teologici, edit. LOGOS, Cluj-Napoca,România, 2005, trad. E. Conţac.Ică, Ioan I., pr. prof. dr., articolul „Rolul şi importanţa mărturisirii de credinţă”, înhttp://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.htmlLanga, Tertulian, articolul „Tradiţia”, în Credo – Dicţionar teologic creştin dinperspectiva ecumenismului catolic, edit. Dacia, Cluj-Napoca, 1997.Manley, G.T. şi Bruce, F. F., articolul „Dumnezeu, Numele lui”, în Dicţionar biblic, J.D. Douglas(red. principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Martin, R.P., articolul „Crez”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. Cartea Creştină,Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Payne, D.F., articolul „Educaţia”, în Dicţionar Biblic, J.D. Douglas (red. pr.), edit. CarteaCreştină, Oradea, 1995, trad. Liviu Pup, John Tipei.Reiling J., articolul „Confessions and Credos”, în Holman Bible Dictionary, Trent Butler (ed.gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Songer, Harold S., articolul „Romans, Book of”, în Holman Bible Dictionary, TrentButler (ed. gen.), Holman Bible Publishers, Nashville, Tennessee, USA, 1991.Stamps, Donald C., articolele „Epistola către romani”, „Epistola către evrei”, în Biblia destudiu pentru o viaţă deplină, Donald C. Stamps (ed.), edit. Life, Bucureşti, 1996, trad. A.Marinescu, A. Mihalea, R. Mihăilescu.Stone, Nathan, articolul „The Names of God”, înhttp://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdfWarfield, Benjamin B., articolul “The Biblical Doctrine of the Trinity”, înhttp://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=God 189
  • 190. Articolul „Education”, în Ronald F. Youngblood (ed. gen.), New Illustrated BibleDictionary, Thomas Nelson Publishers, USA,1995.Articolele „Omiletică”, „Şema”, în Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer,Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C. Litman, Ţ. Goldstein.Warfield, Benjamin B., articolul “Trinity”, în James Orr (ed.), The InternationalStandard Bible Encyclopedia, Grand Rapids, Eerdmans, SUA, 1930.DICŢIONARE:Bria, Ion, pr. prof. dr., Dicţionar de teologie ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1994.Grenz, Stanley J., Guretzki, David, Nordling, Cherith Fee, Dicţionar de termeni teologici,edit. LOGOS, Cluj-Napoca, România, 2005, trad. E. Conţac.Langa, Tertulian, Credo – Dicţionar teologic creştin din perspectiva ecumenismuluicatolic, Dacia, Cluj-Napoca, 1997.Vine, William E., An Expository Dictionary of New Testament Words, Fleming H. RevellCompany, Old Tappan, New Jersey, USA, seventeenth impression, 1966.*** Dicţionar biblic, J.D. Douglas (red. principal), edit. Cartea Creştină, Oradea, 1995,trad. Liviu Pup, John Tipei.*** Dicţionar enciclopedic de iudaism, edit. Hasefer, Bucureşti, 2000, trad. V. Prager, C.Litman, Ţ. Goldstein.*** Holman Bible Dictionary, Trent Butler (gen. ed.), Holman Bible Publishers,Nashville, Tennessee, USA, 1991.*** New Illustrated Bible Dictionary, Ronald F. Youngblood (gen. ed.), Thomas NelsonPublishers, USA,1995.*** The International Standard Bible Encyclopedia, James Orr (ed.), Grand Rapids,Eerdmans, SUA, 1930.*** The History of Christianity, Lion Handbook to the Bible, England, 1977.MĂRTURISIRI DE CREDINŢĂ ŞI CATEHISME:Catehismul presbiterian, text prescurtat, Biserica Prezbiteriană din România, Bucureşti,2001, trad. L. Novac.Cele treizeci şi nouă de articole de religie, anul 1563.Mărturisirea de credinţă baptistă de la Londra, 1689.Confesiunea belgiană – Canoanele de la Dordrecht, 1561, revizuite în 1619, edit.Stephanus, Bucureşti, 1997, trad. C. Moisa.„Expunerea biblică a celor 27 de puncte fundamentale de doctrină” ale Bisericiiadventiste de ziua a şaptea. 190
  • 191. CĂRŢI:Lucrări de teologie sistematică:Berkhof, Louis, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania,USA, 1988.Erickson, Millard J., Christian Theology, Baker Academic, Grand Rapids, Michigan,USA, second edition, ninth printing, 2006.Grudem, Wayne, Teologie sistematică, edit. Făclia şi Editura Universităţii Emanuel,Oradea, 2004, trad. D. Moga.McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.roRyrie, Charles C., Teologie elementară, edit. Agape, Făgăraş, 1998, trad. O. Cosma.Simmons, Thomas Paul, A Systematic Study of Bible Doctrine.Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1996.Thiessen, Henry C., Prelegeri de teologie sistematică, publicată de Societatea MisionarăRomână. Nu sunt precizate locul şi anul apariţiei, nici numele traducătorului.Literatură generală:Agus, A.B., Evoluţia gândirii evreieşti, edit. Hasefer, Bucureşti, 1998, trad. A. şi M.Boiangiu.Alecsandri, Vasile, „Unor critici”, în Ostaşii noştri, ciclul „Poezii postume”, EdituraPentru Literatură, Bucureşti, 1967.Bacchiocchi, Samuele, în God’s Festivals in Scripture and History, vol. I.Bivin, David, New Light on the Difficult Words of Jesus, En-Gedi Resource Center,Holland, Michigan, USA, 2007.Breck, John, pr. prof., Puterea Cuvântului în Biserica Dreptmăritoare, EIBMBOR,Bucureşti, 1999, trad. M. Herghelegiu.Cairns, Earle C., Creştinismul de-a lungul secolelor, publicată de Societatea MisionarăRomână, 1992.Cassirer, Ernst, Eseu despre om – Introducere în filosofia culturii umane, Humanitas,Bucureşti, 1994, trad. C. Cosman.Cohen, Andre, Talmudul, Hasefer, Bucureşti, 1999, trad. C. Litman.Covey, Stephen R., Eficienţa în şapte trepte, All, Bucureşti, 1996, trad. G. Argintescu-Amza.Eliade, Mircea, Imagini şi simboluri, Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. A. Beldescu.Eliade, Mircea, Nostalgia originilor - Istorie şi semnificaţie în religie, Humanitas,Bucureşti, 1994, trad. C. Baltag.Eliade, Mircea, Sacrul şi profanul, Humanitas, Bucureşti, 2000, trad. BrânduşaPrelipceanu.Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească, format pdf.Fărăgău, Beniamin, Shema Israel!, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1994.Fărăgău, Beniamin, Leviticul, lucrare tipărită la imprimeria ARDEALUL, Cluj-Napoca,2003.Gordon, Vasile, pr. conf. dr., Biserica şi şcoala, edit. Christiana, Bucureşti, 2003.Gunton, Colin, The Promise of Trinitarian Theology, T&T Clark, Ltd., New York, USA,2003. 191
  • 192. Henry, Carl, F.H., Dumnezeu, revelaţie şi autoritate, vol. II-III, edit. Cartea Creştină,Oradea, 1994-1996, trad. Agnes Dragomir.Hersch, Jeanne, Mirarea filozofică – Istoria filozofiei europene, Humanitas, Bucureşti,1994.Idel, Moshe, Mesianism şi mistică, edit. Hasefer, Bucureşti, 1996, tr. Ţ. Goldstein.Kitagawa, Joseph Mitsuo, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit.Humanitas, Bucureşti, 1994, trad. Claudia Dumitriu.Letham, Robert, The Work of Christ, Leicester, UK, Inter-Varsity Press, 1993.Leith, John H. (ed.), Creeds of the Churches – A Reader in Christian Doctrine from theBible to the Present, John Knox Press, Louisville, Kentucky, USA, 1982, third edition.MacArthur, John F., Criza spiritualităţii, edit. Agape, Făgăraş, 2003, trad. O. Cosma.McGrath, Alister, The Christian Theology Reader, în http://books.google.roMoreschini, C., Norelli, E., Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine, vol. I,Polirom, Iaşi, 2001, trad. H. Stănciulescu, G. Sauciuc.Muntean, Vasile V., pr. prof. dr., Istoria Creştinătăţii – De la Hristos până la Reformă,Sofia, Bucureşti, 2004.Mureşan, Pavel, Ce este imitaţia?, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980.Murray, John, Răscumpărarea – realizată şi aplicată, The Roundwood Trust, Harpenden,Marea Britanie, trad. Dinu Moga. Anul nu este precizat.Romanato, G., Lombardo, M.G., Culianu, I.P., Religie şi putere, edit. Nemira, Bucureşti,1996, trad. Maria-Magdalena Anghelescu şi Şerban Anghelescu.Skinner, Craig, The Teaching Ministry of the Pulpit, Baker Book House, Michigan, SUA,1973.Sproul, R.C., Doctrinele harului, edit. Multimedia, Arad, 2002.Stan, Cristian, Teoria educaţiei – Actualitate şi perspective, Presa Universitară Clujeană,Cluj-Napoca, 2001.Stott, John, Crucea lui Cristos, SMR; Wheaton Illinois, SUA, 1992, trad. John F. Tipei.Tozer, A. W. , Cunoaşterea Celui Preasfânt, edit. LOGOS, Cluj-Napoca, 1996, trad. M.Mitrofan.Ţuţea, Petre, Omul – Tratat de antropologie creştină, în vol. II, „Sistemele sau Carteaîntregurilor logice”, edit. Timpul, Iaşi, 1993.Van Gennep, Arnold, Rituri de trecere, Polirom, Iaşi, 1996, trad. L. Berdan şi N.Vasilescu.Vintilescu, Petru, pr. prof., Istoria liturghiei în primele trei veacuri, edit. Nemira,Bucureşti, 2001.Wach, Joachim, Sociologia religiei, edit. Polirom, Iaşi, 1997, trad. Fl. Iorga, studiuintroductiv Nicu Gavriluţă.SITOGRAFIE:http://ccc138.org/article.asp?ID=318&CatName=Godhttp://en.wikipedia.org/wiki/Israeli_wars_and_armed_conflicthttp://en.wikipedia.org/wiki/Messianismhttp://www.bible-researcher.com/chicago1.html 192
  • 193. http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.htmlhttp://www.domini.org/tabern/tabhome.htmhttp://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/Godhead/Names_of_God%20-20Nathan%20Stone.pdfhttp://www.geocities.com/Rachav/noahides.htmlhttp://www.hebroots.com/tabernac.htmlhttp://www.iclnet.org/pub/resources/text/history/chicago.stm.txthttp://www.noachide.org.uk/http://www.pbministries.org/books/gill/Practical_Divinity/Book_5/book5_01.htmhttp://www.recweb.org/TF-Oct97feenstra.htmlhttp://www.youtube.com/watch?v=UqjWf4ldPgYhttp://www.youtube.com/watch?v=x1v3BpUeuvIwww.mesianic.org.http://www.crestinortodox.ro/dogmatica/dogma/rolul-importanta-marturisirii-credinta-68852.htmlhttp://books.google.rohttp://www.creeds.net/creed.htmhttp://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.ii.htmlhttp://www.ccel.org/ccel/schaff/creeds1.iii.i.htmlhttp://www.crestinortodox.rohttp://ro.wikipedia.org/wiki/Conciliu_ecumenic.http://www.voxdeibaptist.org/Concilii_Ortodoxe.htmhttp://dexonline.ro 193