CHIPUL MESIANIC AL LUI YEŞUA NOŢRI (IISUS NAZARINEANUL)

  • 875 views
Uploaded on

 

More in: Spiritual
  • Full Name Full Name Comment goes here.
    Are you sure you want to
    Your message goes here
    Be the first to comment
    Be the first to like this
No Downloads

Views

Total Views
875
On Slideshare
0
From Embeds
0
Number of Embeds
0

Actions

Shares
Downloads
23
Comments
0
Likes
0

Embeds 0

No embeds

Report content

Flagged as inappropriate Flag as inappropriate
Flag as inappropriate

Select your reason for flagging this presentation as inappropriate.

Cancel
    No notes for slide

Transcript

  • 1. CHIPUL MESIANIC AL LUI YEŞUA NOŢRI (IISUS NAZARINEANUL) CUPRINSMULŢUMIRIPRECUVÂNTAREPARTEA I: Generalităţi despre textele sacre ale „Vechiului Testament” şi „NouluiTestament”PARTEA A II-A: EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1-18Capitolul I: Ioan: credincios mesianic, apostol, teolog, literatCapitolul al II-lea: Discursul ioanin: textul Evangheliei după Ioan, 1:1-18Capitolul al III-lea: Destinatarii discursului ioanin şi mediul lor de provenienţăCapitolul al IV-lea: Predicarea Prologului (Petikhta) şi reverberaţiile saleCapitolul al V-lea: Ioan, 1:1: „La început...” (Ἐν ἀρχῇ): reverberaţii în sufleteleauditorilor1. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea ebraică: Genesa, 1:1,2;2. „Începutul” (ἀρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al VI-lea: „...era Cuvântul...” (ἦν ὁ λόγος)1. Cuvântul DOMNULUI (‫ )דבר יהוה‬în gândirea ebraică A. Cuvântul DOMNULUI, principiu al creaţiei în Tanakh: Genesa, 1; Psalmii, 33:6,9; 148:1-5; B. Cuvântul DOMNULUI, principiu al revelaţiei în Tanakh: Genesa, 15:1; Ieremia, 1:2,4; Ezechiel, 1:3; C. Cuvântul DOMNULUI, principiu al învierii în Tanakh: Ezechiel, 37:1-14; D. „La început, era Memra...” - excurs2. Cuvântul - Logos (ὁ λόγος) în gândirea elenistă.Capitolul al VII-lea: „Cuvântul era cu Dumnezeu” (ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν) A. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea ebraică; B. „Cuvântul era cu Dumnezeu” în gândirea elenistă.Capitolul al VIII-lea: „Cuvântul era Dumnezeu” (θεὸς ἦν ὁ λόγος) A. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea ebraică; B. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă; C. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară; D. „Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştină.Capitolul al IX-lea: Ioan, 1:2.Capitolul al X-lea: Ioan, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei A. Analiza literară: paralelismul versetului 3. B. Teologia creaţiei: 1
  • 2. i. Teologia creaţiei în Tanakh; ii. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică: a) Teologia creaţiei în literatura apocrifă; b) Teologia creaţiei în literatura de la Qumran; c) Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă. iii. Teologia creaţiei în operele ioanine: a)Pasaje biblice; b)Comentariu teologic. iv. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit; v. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith); vi. Comentariu teologic.Capitolul al XI-lea: Ioan, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin A. Ioan, 3:16,36; 5:21,24-26; 6:35,40; 11:25; 14:6; 17:3; I Ioan, 1:1-3; 5:10-13,20; Apocalipsa, 2:7,10b,11; 3:5a; 7:17a; 21:27.Capitolul al XII-lea: Ioan, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic A. Lumina în Tanakh: Genesa, 1:3-5; Isaia, 42:6; 49:6; 60:1-3; Psalmii, 36:9; 119:105; B. Lumina în perioada inter-testamentară: „S-a stins o lumină în Yisra’el...”; C. Lumina în discursul ioanin: Ioan, 1:4b, 5, 7-9; 8:12 (II Cor. 4:6); D. Lumina în mentalul românesc.Capitolul al XIII-lea: Ioan, 1:12-14,18: Despre paternitatea împătrită a lui Dumnezeu A. Paternitatea creatoare: Dumnezeu, Tatăl creaţiei; B. Paternitatea etnică: Dumnezeu, Tatăl poporului Yisra’el; C. Paternitatea generatoare: Dumnezeu, Tatăl singurului-născut din El; D. Paternitatea adoptivă: Dumnezeu, Tatăl celor care cred în Logos.Capitolul al XIV-lea: Ioan, 1:14: „Înomenirea” şi slava Cuvântului: A. Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă; B. Înomenirea Logos-ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor.Capitolul al XV: Ioan, 1:14: Logos şi mo’edCapitolul al XVI: Ioan, 1:14: Filiaţia CuvântuluiCapitolul al XVII-lea: Ioan, 1:16-18: Relaţia dintre Torah şi MesiaCapitolul al XVIII-lea: Ioan, 1:18: „Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu”: Revelaţiadumnezeiască: A. Despre Revelaţia dumnezeiască generală: i. revelaţia prin creaţie; ii. revelaţia prin istorie; iii. revelaţia prin conştiinţă, vestigiu deteriorat al chipului lui Dumnezeu în om. B. Despre Revelaţia dumnezeiască specială: i. revelaţia prin miracole; ii. revelaţia prin profeţi şi profeţii; iii. revelaţia prin Sfânta Scriptură; iv. revelaţia lui Dumnezeu prin Yeşua ha-Maşiyach; v. revelaţia prin experierea personală directă. a) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: motivele Înomenirii b) Cuvântul Îl explica pe Dumnezeu: despre relaţia Tată-Fiu (Ipostasuri). 2
  • 3. MULŢUMIRI Închin această sărmană lucrare Dumnezeului apostolilor şi profeţilor, nuDumnezeului înţelepţilor şi savanţilor. În bunătatea şi providenţa Sa, YHVH, „Cel cesunt”, mi-a asigurat tot ce am avut nevoie pentru a scrie acest material. Lucrarea de faţămai are încă subcapitole nefinalizate sau concepte exprimate neclar, dar nedesăvârşirilerespective mi se datorează întru totul. Cu toate acestea, unul dintre aspectele pozitive pecare le furnizează postarea textelor în virtualul Internetului este posibilitatea de a revenişi completa articole, iar eu voi fructifica această şansă, be-ezrat ha-Şem1. Apoi aş dori să aduc mulţumirile mele prietenilor care m-au susţinutduhovniceşte, moral şi practic, în special doamnei profesoare gr. I Mirela Ianc, M.A.,care a editat materialul din punct de vedere literar şi gramatical. Am apreciat foarte multsugestiile pertinente pe care mi le-a făcut. SOLI DEO GLORIA! PRECUVÂNTARE1 Cu ajutorul lui YHVH (ebr.). 3
  • 4. Autorul acestei lucrări e un om simplu, un îndrăgostit de Sfintele Scripturi; mi-afost dat să cred cu simplitate în versetul care spune: „Şi viaţa veşnică este aceasta: să Tecunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimisTu.”2 Chibzuind la acest verset, am înţeles că viaţa, atât cea care ne-a fost dăruită peacest Pământ cât şi cea care urmează după aceasta, ne-a fost dăruită tocmai pentru a-Lcunoaşte pe Dumnezeu, singurul Dumnezeu adevărat. Or noi putem să-L cunoaştem peDumnezeul invizibil uitându-ne la Chipul Său vizibil, care este Mesia.3 Mânat de Duhul, am decis să-L cunosc şi eu pe Acest Isus Hristos despre carescria acolo, ca fiind trimis de Tatăl, ştiind că în această cunoaştere stă viaţa veşnică; dupăce am cumpănit bine, am decis că nu vreau o cunoaştere superficială, abstractă,fantomatică, cunoaştere care mi-ar da un surogat de viaţă, ci am vrut să-L cunosc pe IsusHristos în profunzime, să-I văd trăsăturile chipului, să-I aud cuvintele, să-I văd gesturileşi miracolele, să înţeleg semnificaţiile pe care le aveau în cadrul lor cultural şicivilizaţional4 toate aceste întâmplări de o importanţă cosmică. Aşa că m-am dus şi euacolo unde au avut loc toate acestea: mai întâi, în timp ce aşteptam cuminte să Se nascăCel Nenăscut, m-am uitat în jur, la ambientul geografic în care urma să întrupeze Cel caredesfăşurase cerurile ca pe un sul şi întinsese stelele pe firmament. La naşterea Sa,păşteam oile pe câmp, împreună cu ceilalţi păstori, şi ne-am dus să ne minunăm despusele îngerului. Pe când Pruncul era circumcis, aveam şi eu o treabă în Templu, aşa că vă potspune cum s-au întâmplat lucrurile. În timp ce Pruncul creştea şi se întărea, vedeam bine că El era plin deînţelepciune, şi harul lui Dumnezeu era peste El. Pe când învăţa dulgherie, mă uitam cubăgare de seamă la contextul religios, social şi economic în care mă aflam. Cu ocazia Praznicelor lui YHVH, urcam la Yeruşalayim, împreună cu mişpachah,adică cu familia Sa extinsă, clanul Său. Pe când a avut cam 30 de ani, am văzut cum, fără a face pase mistico-magice,Yochanan ben Zechariyahu, supranumit ha-Maţvil, Ioan „Botezătorul”, a asistat laafundarea simbolică a lui Yeşua în râul Yarden5. Apoi El a început să predice şi am drumeţit cu El: când am ostenit, am poposit săne întremăm şi ne-am bucurat de o petală găsită într-un verset şi de o floare desprinsădintr-un capitol, de nişte crini pe câmp; când am trecut prin văi întunecate, câţiva stropide lumină aruncaţi de o străveche profeţie mesianică au risipit întunecimea din cale; cândam înfometat, ne-am hrănit cu merindele Cuvântului; când am deznădăjuit, lectura uneicărţi sfinte ne-a insuflat curaj. Am sorbit cuvintele Dulgherului din Nazaret, m-am uitatcu atenţie la gesturile Sale, am fost uluit de minunile săvârşite de El, m-am străduit săextrag învăţămintele trebuincioase.2 Evanghelia după Ioan, 17:3.3 Epistola către coloseni, 1:15.4 Şcoli germane de teologie au denumit acest concept printr-o sintagmă: Neutestamentliche Zeitgeschichte.5 Când vom ajunge la Evanghelia după Matei, cap. 3, vom vedea ce semnifica actul afundării de sine înapă, care, în creştinism, a ajuns să semnifice „botezul”. 4
  • 5. Am fost îngrozit când a fost arestat, disperat când a fost crucificat, mâhnit pânăpeste poate până-n a treia zi de la răstignire şi mi s-a umflat pieptul de bucurie când L-amvăzut înviat. Şi, în tot acest timp în care mă uitam la Înomenitul Fiu al lui Dumnezeu, YeşuaMesia, Chipul vizibil al Dumnezeului invizibil, mi-am dat seama că şi chipul meu setransforma după Chipul lui Dumnezeu. Astăzi sunt un chip al Chipului mult mai multdecât atunci când am început drumeţia mea duhovnicească şi nădăjduiesc că mâine voi fichiar mai asemănător Lui. Prin paginile care urmează, pun la dispoziţia celor interesaţi o „tâlcuire” achipului mesianic al lui Yeşua Noţri, adică voi descrie faptele din punct de vedere istoric,cultural şi literar şi voi glosa despre semnificaţiile lor cristologice şi teologice. Trebuiereţinut că această tâlcuire nu este una definitivă, categorică, dogmatică şi dogmatizantă. Aici trebuie să fac trei precizări. Prima precizare este aceea că cel mai mult m-amuitat la chipul lui Yeşua în Evanghelia după Matei, dar atunci când am simţit că existăbreşe cronologice sau că alte pasaje aduc un plus de lămurire, nu am ezitat să inserezpasaje din alte cărţi. Din cele mai vechi vremuri au existat personaje care s-au trudit săelaboreze „Armonii ale Evangheliilor” sau „Sinopse”, lucrări care fie urmăreaudesfăşurate cronologic viaţa şi slujirea lui Iisus Nazarineanul, fie încercau să punăpasajele „paralele” ale Evangheliilor unul lângă celelalte (eventual în formă tabelară).Asemenea juxtapuneri erau făcute în vederea analizei şi a identificării similarităţilorprecum şi a particularităţilor pericopelor Evangheliilor, mai ales a sinopticilor Matei,Marcu şi Luca. Personajele care au făcut aceste încercări au fost oameni de genul lui Tatian,Augustin, John Broadus, John William McGarvey, John A.T. Robinson, Ken Palmer. Eu,însă, nu am respectat schemele propuse de ei, întrucât infrastructura acestui studiu estereprezentată de Evanghelia după Matei şi la ea sunt adăugate pasaje scrise de ceilalţievanghelişti, dar numai acolo unde Matei tace iar ceilalţi vin cu completări sau nuanţări. Sinopsele elaborate de cărturarii amintiţi mai sus îşi au, însă, slăbiciuni intrinseci,sesizate de critici pertinenţi. De exemplu, specialiştii în teologia exegetică ne amintescfaptul că Dumnezeu ne-a dăruit Sfânta Scriptură compartimentată pe cărţi, nu pe teme saucronologii; ca atare, ei studiază cărţile inductiv, pe paragrafe, capitole şi, la final, potprezenta o vedere de ansamblu asupra unei cărţi studiate. Aceştia ar spune că demersulmeu strică specificul fiecărei Evanghelii... şi nu ar greşi prea tare. O altă categorie criticipertinenţi aparţine tagmei dogmaticienilor: ei preiau textul sacru ca sursă primară, darvalorizează şi descoperirile exegeţilor, identifică doctrinele sau dogmele dintr-o cartebiblică, le relaţionează la ceea ce spune Scriptura despre aceleaşi doctrine în cele douăTestamente şi le prezintă în ansamblul lor logic-coerent. Uitându-se la lucrarea mea,aceşti erudiţi îmi spun că risc să „descopăr” (a se citi: „inventez”) doctrine care nu sepotrivesc în ansamblul teologiei sistematice. Dacă au dreptate sau nu, rămâne de văzut. A doua precizare este aceea că eu nu m-am mulţumit să apelez la diferite traduceriale Sfintelor Scripturi ci, pe-alocuri, am inserat propria mea traducere a textului sacru.făcută din perspectivă mesianică, traducere pe care mi-o asum.6 Pe alocuri voi insera otranscriere structurală sau mecanică a traducerii, pentru a ajuta cititorul să vadă relaţiilestabilite între diferite cuvinte, propoziţii, fraze şi structuri, paralelisme sinonimice,antitetice sau sintetice, personaje, relaţii cauză-efect, efect-cauză, conective etc..6 Voi explica o dată viitoare semnificaţia acestei „perspective mesianice”. 5
  • 6. Oare am reuşit să traduc fidel şi temeinic respectivele pasaje?... Iată care esterăspunsul meu: pe vremuri, rabini de binecuvântată memorie spuneau: „A citi Scripturaîn traducere este ca şi cum ţi-ai săruta mireasa prin vălul pe care-l poartă pe chip.” Sau,mai dur: „Orice traducător este un trădător”. Sigur, în primul rând ei se refereau latrădarea care apare atunci când un traducător trebuie să traducă textele sacre din originalîntr-o limbă receptoare, dar principiul rămâne valabil, pentru că în cazul unei traduceritemeinice trebuie să existe un colectiv format din specialişti în ebraică, aramaică, greacă,Vechiul Testament, Noul Testament, teologie biblică, sistematică şi pastorală, specialişticare să-şi amintească permanent că nu tălmăcesc dintr-o limbă în alta, şi nici măcar dintr-o cultură în alta, ci aduc la lumină cuvintele vieţii, care pot pune cititorii lor pe un făgaşveşnic. Şi, după toate acestea, este clar că oricum colectivul de traducători va fi supustendinţelor de a observa şi interpreta textele sacre în acord cu teologia confesiunii în cares-au format. Merită să înfăţişez aici un singur exemplu de traducere „trădătoare”: numeleMântuitorului. Dacă nu ai o filologie corectă, nu ai cum să obţii o teologie corectă şi tevei trezi trădat pe ambele planuri! Iată, aşadar, trădarea pe care o săvârşeşte limba greacătraducând un nume propriu: Numele ebraic al Fiului înomenit al lui Dumnezeu era Yeşua,care e forma prescurtată a numelui Yehoşua şi care înseamnă „Yah mântuie”. În numele„Yeşua”, accentul cade pe verb, deci el trebuie înţele ca fiind „Yah mântuie cucertitudine”. Numele „Yeşua”, deci, are o semnificaţie bogată. Extrapolând, cândoamenii se uitau la El, vedeau în El pe Acela care le garanta că „Yah mântuie cucertitudine”. În Noul Testament (acest „titlu” este alt exemplu de trădare, filologic-teologică,despre care vom mai vorbi) numele Mântuitorului este elenizat în Iesous, nume care nusemnifică nimic. Cum s-a putut traduce în acest fel?... Când Numele lui Yeşua a trebuittradus, traducătorii s-au lovit de o primă problemă: limba greacă nu avea litera „ş”, decinumele Yeşua ar fi putut fi tradus numai ca „Yesua”. Apoi, o a doua problemă: numelemasculine greceşti nu se puteau termina în „-a”, ci numai în „-s”. Prin urmare, „Yeşua”, adevenit „Iesus”. Cel care prin numele Său de „Yah mântuie cu certitudine” Îl scotea înlumină pe Suveranul care va mântui cu siguranţă, elenizat fiind, n-a mai transmis acelaşilucru. Poate că aici unii se vor întreba: „De ce ar fi îngăduit Dumnezeu ca numele FiuluiSău să fie tradus greşit şi să-şi piardă semnificaţia?” Replica mea constă în existenţa unui principiu biblic care este încă valabil: „Slavalui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraţilor stă în cercetarealucrurilor”.7 Mărgăritarele adevărului nu se găsesc pe uliţă, ca să dea toţi cu piciorul înele, poţi avea acces la bogăţiile lui Dumnezeu numai dacă trudeşti şi sapi după ele. Vreisă ai parte de mană proaspătă? Trebuie să te ridici, să pleci, s-o cauţi, s-o aduni, să depuiefort pentru ea, iar Dumnezeu te va binecuvânta. A trei precizare vizează un aspect deosebit de gingaş, cel al cadrului. Pentru a-Ldescoperi pe Yeşua ha-Maşiyach în cadrul Său cultural şi civilizaţional, nu am apelatnumai filologie, ci şi la disciplinele ştiinţifice ale antropologiei culturale şi istoriei.Întemeindu-mă pe ele, îmi voi găsi oponenţi şi printre rândurile specialiştilor acestorştiinţe care, în plus de cele două tabere, cea a exegeţilor şi cea a dogmaticienilor, vor ficapabili să-mi găsească acuze noi. Când vor face aceasta, voi conştientiza, în cheia7 Proverbele, 25:2. 6
  • 7. „legilor lui Murphy”, că am evitat greşelile făcute de alţii! Greşelile mele sunt originale!Iar pe oponenţii mei îi invit cordial să scrie mai fundamentat decât am făcut-o eu, poatechiar exhaustiv. Însă ce am am realizat studiind Persoana lui Iisus Hristos în cadrul Său cultural şicivilizaţional? Voi puncta câteva descoperiri. Iisus Mesia S-a născut, omeneşte vorbind, în urmă cu peste 2000 de ani în Asia,un continent străin nouă, fiind iudeu pogorâtor din patriarhul Avraham şi din regeleDavid, era vorbitor de aramaică şi ebraică şi, foarte probabil şi de greacă. O dată ce era(şi este) iudeu, corect va fi să vorbim despre El ca despre Yeşua Noţri, nu Iisusnazarineanul, sau despre Yeşua ha-Maşiyach, Yeşua Mesia. Părinţii Lui au cerut azilpolitic pe alt continent, iar Pruncul, crescând, a fost ascultător de Lege/Torah. Fiind Ompe deplin integrat în cadrul Său cultural şi civilizaţional, ceea ce făcea sau spunea El aveaun înţeles deosebit de bogat pentru ceilalţi copii ai lui Avraham, înţeles care esteestompat pentru cei care nu cunosc gândirea evreiască. Cum acţiona El într-o situaţie datăşi de ce acţiona aşa? Să ne amintim că Cel Preaînalt a revelat „lucrările Sale”, deciacţiunile Lui, copiilor lui Yisra’el, dar lui Moise i-a revelat motivele pentru care Elacţionează într-un fel sau altul, „i-a arătat căile Sale”8 sau modus operandi. Dacă vomavea o atitudine de închinători în duh şi adevăr, atitudine sine qua non pentru orice omcare se apropie de Sfânta Scriptură, dacă vom pune întrebări corecte şi pe măsură ce vomcunoaşte tot mai bine gândirea ebraică a veacului Său, vom descoperi răspunsuri tot maicorecte. În timpă ce studiam cadrul cultural şi civilizaţional al lui Yeşua Mesia, am începutsă văd tot mai bine erorile altor cadre culturale: de exemplu, icoanele religiei ortodoxe Îlzugrăvesc binecuvântând cu degetele încârligate, având odăjdii ortodoxe şi, eventual,făcând semnul crucii. Naţionalişti români i-au arborat şi o panglică tricoloră. În Europa, Yeşua Mesia a fost popularizat ca un bărbat blondin, cu ochii albaştrişi păr lung, slăbit de atâta post, deşi e clar că nu avea cum să aibă păr lung, care pentruevrei este o urâciune9, şi este extrem de improbabil că El, un semit, era blond şi aveaochii albaştri. Este clar că postea des, pentru a posti 40 de zile10 trebuie antrenament şi,oricum, nu putea fi inferior fariseului care postea de două ori pe săptămână11, dareuropenii portretizează slăbiciunea Lui pentru a induce sentimentul de milă faţă de El...Se uită, totuşi, amănuntul că El era dulgher, or profesia respectivă, şi mai ales în aceletimpuri, presupunea o forţă şi o rezistenţă fizică peste medie. În Africa, Yeşua Mesia a fost înfăţişat ca fiind un bărbat cu piele întunecată,probabil un hamit. Americanii n-o duc mai bine: pentru unii reprezentanţi ai sub-culturii diseminatede uzina de iluzii denumită Hollywood, El este super-star... Mormonii sunt siguri căSionul va fi construit în SUA, iar unele biserici care ţin de o mare confesiune baptistă auscris în manualele de şcoală duminicală pentru copii că „atunci când Isus era mic, El eraun copil cuminte care mergea la Biserică în fiecare duminică...”8 Psalmii, 103:7.9 Desigur, cu excepţia cazului în care un bărbat făcea un legământ de nazireat temporar, dar la Yeşua nu eracazul.10 Evanghelia după Matei, 4:2, fapt real, chiar dacă reprezintă şi o paralelă cu postul lui Moise, Exodul,24:18, Deuteronomul, 9:9.11 Vezi Psalmul 69, cu accente mesianice pronunţate, Evanghelia după Matei, 9:14, Marcu, 2:18, Luca,5:33, 18:12. 7
  • 8. De Jesus cel musculos şi tatuat, ce să mai spunem?12... Totuşi, El nu era Iisus, românul, nici Jesus, americanul, ci Yeşua, evreul, iarmodurile în care El este reprezentat nu sunt numai simple acomodări culturale, pe care unconnaisseur, eventual un sociolog sau antropolog al religiei le identifică drept false, ci eleau în esenţa lor şi un antisemitism care a caracterizat Biserica foarte curând de laîntemeierea sa şi răspândirea la Neamuri... Cum zicea Sigmund Freud, probabil citându-lpe Voltaire: „Evreii nu sunt urâţi atât de mult pentru că L-au ucis pe Isus, ci pentru că L-au dat lumii.”13 O greutate suplimentară a studiului provine şi din faptul că El este nu numai unOm plasat în diferite cadre, ci şi Dumnezeu înomenit. Or, fiind Dumnezeu devenit Om,putem face cunoştinţă cu El, dar nu-L putem cunoaşte în întregime, nu ni-L putemasimila. Cum spun unele „Mărturisiri de credinţă”, El este cognoscibil, darincomprehensibil. Finalmente, mai trebuie să ştii, dragul meu cititor, că această lucrare nu estefinalizată, pentru că nu am înţeles totdeauna imaginea de ansamblu şi, în consecinţă, amaşteptat să cunosc mai mult, mai profund, şi să mă dumiresc. Mărginitul nu are cum săcuprindă în sine Nelimitatul.14 Eu nădăjduiesc, totuşi, că, lecturând această lucrare, vei fibinecuvântat spiritualiceşte şi îmbogăţit intelectualiceşte, vei identifica ceea ce este biblicşi vei încorpora în practica ta, în timp ce te lepezei de ceea ce este pur omenesc şi nuedifică. Şi, cine ştie, poate vei fi chiar tu acela care vei accepta îndemnul de a pune mânape peniţa de scris şi a continua truda duhovnicească. Y Y Y PARTEA I12 http://www.realitatea.net/schimbare-de-brand-pentru-isus-mantuitorul-are-muschi-si-tatuaje-in-america_865742.html13 A se vedea www.yashanet.com/anti-semitism14 Finitum non capax infinitum (lat.): Ceea ce este finit, mărginit, nu are cum să cuprindă infinitul. 8
  • 9. GENERALITĂŢI DESPRE TEXTELE SACRE În iudaism, Sfânta Scriptură este alcătuită dintr-un set de cinci cărţi scrise deMoşe, denumite Chamişah chumşe Torah, adică „Cele cinci cincimi ale Torei”, undeTorah semnifică Legea, „Instrucţiunile, Învăţătura revelată (normativă)”; din Nevi’im,cărţile Profeţilor; şi din K(e)tuvim15 (celelalte scrieri, Hagiografele). Împreună, acesteTorah, Nevi’im, K(e)tuvim au format acronimul Tanakh. Cu excepţia a foarte puţinepasaje, aceste cărţi au fost scrise în limba ebraică, limbă în care a avut loc Revelaţia şicare, datorită acestui fapt, este leşon qodeş, limba sacră. Scrierea acestui corpus de opereliterare s-a încheiat prin anii 415 î.e.n. La Sfintele Scripturi ebraice, creştinismul şi mesianismul mai adaugă un corpussuplimentar de 27 de cărţi, care redau deosebit de fidel iudaismul secolului I e.n., şi maiales „evenimentul cristic”, adică naşterea, viaţa, slujba, moartea, învierea şi înălţarea luiYeşua Noţri, Iisus din Naţereth-ul provinciei evreieşti ha-Galil (latinizată în „Galileea”).Corpus-ul acesta poate fi considerat pe drept cuvânt a fi o prelungire organică a Tanakh-ului nu pentru că ar fi scris de evrei contemporani acelor întâmplări, ci din mai multemotive, dintre care enumerăm doar două, unul de factură profetică şi tipologică, iarcelălalt de factură teologică şi soteriologică: primul motiv se bazează pe faptul că înYeşua au fost împlinite zeci de profeţii mesianice consemnate în Tanakh16, iar al doilea,prin punerea în scenă a ultimei Cine, ne revelează înnoirea Legământului mântuitor pecare, în suveranitatea Sa, în Tanakh, YHVH îl oferise Yisraelului şi care, acum, sedeschide soteriologic şi ne-evreilor, goyim-ilor. Acest corpus de scrieri este denumit„Noul Testament” sau, mai corect, cărţile Legământului Înnoit [gr., He Kaine Diatheke,ebr., Ha-B(e)riyt17 ha-Chadaşah]. Scripturile Legământului Înnoit sunt alcătuite din Evangheliile sinopticilor Matei,Marcu şi Luca, Evanghelia după Ioan, o carte istorico-teologică (cartea Fapteleapostolilor), Epistole ale apostolilor sau ale celor care au făcut parte din anturajulapostolic, iar cartea finală este una de natură profetico-apocaliptică, Apocalipsa. Acestcorpus de 27 de cărţi au fost scrise în limba greacă; această limbă nu a fost aleasă pentrucă ar fi fost revelată, aşa cum este limba ebraică, leşon qodeş, ci a fost aleasă pentrufuncţionalitatea sa, în timpurile respective ea fiind folosită ca lingua franca în bazinulMării Mediterane. Astfel, mesajul Legământului Înnoit a fost înscris în circuituluniversalităţii. Dar ce înseamnă, în definitiv, Evanghelie? Semnificaţia termenului „Evanghelie”– sau a oricărui concept biblic – nu se află căutând în Dicţionarul Explicativ, ci analizândetimologia termenului, sfera sa semantică, examinând prima sa ocurenţă, cadrul în careapare ea implicit şi explicit, precum şi urmărind evoluţia sa, verificând uzanţele şiconotaţiile sale în contextele ulterioare în care a fost folosit respectivul termen. Înmonumentala sa Concordanţă18, James Strong a înseriat cuvântul „Evanghelie” cunumărul G 2098. El provine din doi termeni greceşti, eu-, care înseamnă „bun, agreabil”,15 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile.16 Din acest punct de vedere, suntem de acord cu maxima Fericitului Augustin: „Noul Testament în Vechiule ascuns, Vechiul Testament în cel Nou e revelat.”17 Limba ebraică modernă (ivrit) nu pronunţă e-ul, acolo apărând un şvah mobile. 9
  • 10. şi aggelo, „a rosti un mesaj”. Iniţial, euaggelion semnifica răsplata dată celui care aduceao veste bună, dar în timp accentul s-a deplasat spre a însemna conţinutul bunei-vestiri,vestea bună însăşi.19 Termenul „Evanghelie”, deşi are aromă grecească, nu este nou! El apăruse şi înlimba ebraică a Tanakh-ului, aşa-numitul Vechi Testament: 9 Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Ţionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul cu putere, ca să vesteşti Yeruşalayim-ului vestea cea bună; înalţă-l, nu te teme, şi spune cetăţilor lui Yehudah: ,Iată Dumnezeul (Elohim) vostru! 10 Iată, Adonai YHVH20 vine cu putere, stăpânind cu braţul Său. Iată, plata este cu El şi răsplata înaintea Sa. 11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile care alăptează.21 Isaia, 40:9-11, trad. ns. 1 „Duhul Stăpânului Domn este peste Mine, căci DOMNUL M-a uns ca să aduc celor sărmani vestea bună. El M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor captivi eliberarea şi celor legaţi22– izbăvirea, 2 să vestesc anul de îndurare23 al Domnului şi ziua răzbunării Dumnezeului nostru, să mângâi pe toţi cei ce jelesc, 3 să le ofer celor ce plâng în Sion – să le ofer coroană în loc de cenuşă, untdelemnul bucuriei în locul plânsetului, mantaua laudei în locul duhului mâhnit. Vor fi numiţi stejari ai dreptăţii, un sad al Domnului, care să-I arate slava. Isaia, 61:1-3.24 În ebraică, verbul „a duce veşti (bune) este basar25, iar substantivul „veste (bună)”este besorah26. Ambele pasaje din cartea lui Isaia revelează faptul că profetuldumnezeiesc prezice apariţia unui Binevestitor, un herald al veştilor bune. Conturulumbrei Veştii Bune, adică a Evangheliei, urma să fie desenat de Yeşua Mesia. Care esteconturul acestei umbre şi când apare realitatea adumbrită? În Evanghelia după Luca, 3:18, Yochanan vestea poporului Evanghelia, adicăVestea cea bună că este imperios necesară pocăinţa naţiunii, întrucât urma să aparăMesia. Acolo, Yochanan „Botezătorul” predica Evanghelia Împărăţiei.18 THE AGES DIGITAL LIBRARY REFERENCE, James Strong, Greek Dictionary of the New Testament,Books for the Ages, AGES Software • Albany, OR USA, Version 1.0 © 199719 W.E. Vine, An Expository Dictionary of New Testament Words, vol. II, Fleming H. Revell Company, OldTappan, New Jersey, USA, ed. a 17-a, 1966, p. 167.20 Adonai YHVH: Stăpânul, DOMNUL.21 În lume există secte de genul Martorilor lui Iehova, a mileniştilor, a unitarienilor, care contestă faptul căYeşua este Dumnezeu-YHVH înomenit. Are trebui să-şi revizuiască pseudo-teologia, întrucât înEvanghelia după Ioan, 10:11,14 Yeşua afirmă că El este Păstorul cel bun: aşadar, El este Adonai YHVHîntrupat. Nu omul are dreptul să pervertească sensul Sfintelor Scripturi, ci Sfintele Scripturi au menirea de alumina gândirea omului şi de a-i îndrepta viaţa.22 61:1 TM; LXX: celor orbi. N. tr.23 61:2 Aluzie la anul de veselie sau anul jubiliar (vezi Lev. 25:8-55), an în care sclavii erau eliberaţi,datoriile erau anulate şi fiecare îşi primea înapoi proprietatea pierdută. N. tr.24 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Isaia6125 Strong H 1319.26 Strong H 1309. 10
  • 11. În capitolul următor, 4:16 ş.urm., Mesia predică Evanghelia în sinagoga dinNaţereth – fapt foarte important, cadrul era pur evreiesc. Apoi, El îi trimite pe emisariiSăi (şeliachim) să vestească rudimente ale Evangheliei doar evreilor 27. Desigur, şi MesiaÎnsuşi predică gloatelor, dar trebuie spus că Evanghelia pe care o propovăduia El încă nuera Evanghelia deplină! Predicile Sale iniţiale nu vorbeau despre faptul că El urma săpătimească, să moară ca ispăşire şi să învie: nu avem voie să credem că Yeşua predicaatunci lucruri care vor fi expuse doar mai târziu, de-abia în Matei, 16:21 (repetat înMatei, 20:17-19), şi chiar şi atunci această rostire a fost atât de nouă şi de surprinzătoareîncât a fost înţeleasă greşit. Predicile lui Yeşua, rostite în acord cu Deuteronomul,18:15-20, construiau pe rostirile Legii şi ale Profeţilor, în special pe profeţiilemesianice28. În final, Mesia i-a trimis pe apostoli să vestească Evanghelia până la marginilePământului (Mat. 28:18-20; Fap. 1:8). Mai târziu, esenţa Evangheliei este prezentată condensat de şaliach Şa’ul,Apostolul Pavel, în Întâia epistolă către corinteni, 15:1-5, îndeosebi versetele 3,4, care sereferă la moartea lui Mesia pentru păcatele noastre, la îngroparea Sa, precum şi laînvierea Lui vizibilă. Însă apostolul are grijă să adauge că aceste fapte s-au întâmplattoate „după Scripturi”, adică după Tanakh.29 Evanghelia, în integralitatea sa, înseamnă în primul rând istoria lui Iisus, a luiYeşua, adică faptele istorice unice, irepetabile şi obiective ale naşterii din fecioară, vieţiifără păcat, ale slujirii învăţătoreşti, profetice şi miraculoase, ale morţii fără păcat şi pentrupăcat a lui Yeşua şi învierii Sale slăvite, înălţarea Sa la dreapta Tatălui şi pogorâreaDuhului Sfânt. Să revenim la diferenţa dintre Evanghelie şi Evanghelie. Prin predicile lor kerigmatice, de vestire, precum şi în învăţăturile sau dăscăliilelor, apostolii au împărtăşit oral, adică au predat sau au „tradiţionat” – dacă am puteaspune aşa – tâlcul acestor fapte, tâlc care este acela că prin Mesia se oferă Împărăţia luiDumnezeu, Marele Rege, şi mântuirea, iar acestea pot şi trebuie să fie însuşite prinintermediul credinţei care are ca bază obiectivă moartea ispăşitoare a lui Yeşua,îngroparea Sa, slăvita Lui înviere şi înălţarea Sa la Ceruri. Aşa s-a născut predania sautradiţia, iar grupurile care se strângeau să audă aceste fapte şi tâlcuirea lor şi să se închineCelui înviat, deşi iniţial erau aproape numai evrei, care continuau să frecventezesinagogile locale30, s-au înfiripat în comunităţi de credinţă mesianică şi în emergenţa uneiMişcări entuziaste (ulterior botezată „ekklesia creştină”). În timp, unii dintre cei care au fost martori oculari ai acestor fapte şi trimişi să levestească (şeliachim, adică trimişi, emisari, „apostoli”), călăuziţi de Duhul Sfânt, şi-auscris memoriile, având intenţii evanghelizatoare şi mântuitoare: Evanghelia după Mateişi Evanghelia după Ioan. În acest caz ne referim la o specie literară unică în lume, şiscriem despre ea cu caractere înclinate, Evanghelia. Alte persoane, provenite dinanturajul apostolic şi cărora martorii oculari le povestiseră evenimentele, au alcătuit27 Mat. 10:5,6, 15:24.28 Am văzut mai sus Isaia, 40:9-11 şi 61:1-3.29 Celor interesaţi de studierea profeţiilor mesianice le recomandăm lucrarea „Profeţii mesianice şi împliniriale lor”, din categoria MESIANICA, de pe http://messianicrestorer.wordpress.com30 A se vedea Fapte, 17:10-15, Epistola lui Iacov, 2:2, unde, în original, termenul „adunare” este, de fapt,sunagoge, sinagogă. Nu comentăm aici dezvoltarea Mişcării mesianice primare, schimbările care ausurvenit în compoziţia sa etnică şi în teologia sa în decursul istoriei sale. 11
  • 12. istorisiri care respectau aceleaşi norme literare, şi aşa s-au născut Evanghelia după Lucaşi Evanghelia după Marcu, scrise de talmidim, adică ucenici, discipoli.31 Cu privire la relaţia kerigmă-Evanghelie, Eduard Ferenţ scrie: Evanghelia a fost precedată de tradiţia orală kerigmatică şi se bazează pe ea, dar şi pe tradiţia istoriei lui Isus. Dacă kerigma e atestată mai ales de epistolele pauline (Fil. 2:6-11; Rom. 3:24), tradiţia istoriei lui Isus provine în mare parte de la comunitatea palestiniană, fiind pre-paulină. Transmiterea tradiţiei istorice (pre-pascale) a comunităţii palestiniene comunităţilor eleno-creştine a căror cristologie era îndreptată mai ales spre Domnul glorificat a avut loc chiar mai înainte ca romanii să fi cucerit Ierusalimul (70.d.C.).32 În concluzie, Evanghelia este corpus-ul faptelor istorice care compun evenimentulcristic, dimpreună cu tâlcuirea lor, iar Evanghelia este specia literară unică în literaturauniversală. După această clarificare, să înaintăm spre Partea a II-a a lucrării. Y Y Y PARTEA A II-A31 Aici am mai putea aminti şi istorisiri scrise de oameni care primiseră revelaţii directe: „Evanghelia” luiPavel şi Apocalipsa lui Ioan.32 Pr. prof. dr. Eduard Ferenţ, Cristologia, Edit. Presa Bună, Iaşi, 1998, pp. 190,191. 12
  • 13. Capitolul I IOAN:CREDINCIOS MESIANIC, APOSTOL, TEOLOG, LITERAT Yochanan ben-Zavdai, adică Ioan, fiul lui Zebedei (Mat. 4:21; Mc. 1.19,20; Lc.5:10), auzise Cuvântul vieţii, Îl văzuse cu ochii lui, Îl privise şi-L pipăise cu mâinilesale33, văzuse Viaţa care era la Tatăl, şi care-i fusese arătată. Apoi, după învierea Saslăvită, Yeşua Mesia, Învăţătorul, Viaţa dumnezeiască înomenită, i-a trimis pe discipoliiSăi credincioşi să ducă lumii Vestea Bună, adică Evanghelia. Printre trimişii sau emisariiSăi, adică şeliachim, era Yochanan, care şi-a trăit viaţa vestindu-L pe Mesia. Însă peste evenimentele despre care vorbea Yochanan se aşternea praful timpuluişi, se ştie, timpul ajută oamenii să se distanţeze de fierbinţeala evenimentelor, scurgereavremurilor îl ajutase pe apostol să se „dumirească” (ca să folosim cuvântul pe careProfesorul Nae Ionescu i l-a spus odată lui Petre Ţuţea), să vadă lucrurile distinct şi deceilalţi Evanghelişti. Sau, parafrazându-l pe Sorin Alexandrescu34, am zice: „Timpul seretrăsese şi apăruse memoria. O memorie prin care faptele existenţei se revelaseră caetape ale destinului eliberate de greutatea prezentului. Acum apostolul vedea viaţa caîntreg.” În timp, apostolul ajunsese nu numai să vadă viaţa ca întreg, dar şi să înţeleagăcoerenţa acesteia şi adevărata sa semnificaţie, şi era capabil să o expună şi altora prinpredică şi în scris: era, prin urmare, un teolog, şi chiar un teolog inspirat dumnezeieşte. Spre apusul vieţii, la peste şase decenii de trăire a credinţei, Yochanan a fostsomat să se închine împăratului Domiţian şi să-l recunoască drept Dominus et Deus, adicăDomn şi zeu, sau Dumnezeu; când a refuzat, a fost condamnat la muncă silnică în mineledin Asia Mică. După eliberarea sa, s-a gândit să aştearnă în scris ceea ce văzuse şi auzise de laMesia pentru care trăise o viaţă întreagă: voia să vestească acestea şi cu ajutorul peniţei,ca şi cititorii scrierii sale să aibă părtăşie cu el, cel care avea părtăşie cu Tatăl şi cu FiulSău, Iisus Hristos şi scria aceste lucruri pentru ca bucuria cititorilor săi să fie deplină (IIoan, 1:1-3). Aşa au fost scrise Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. Aceste scrieri ale sale ne descoperă nu numai un credincios mesianic şi unapostol, nu numai un teolog inspirat dumnezeieşte, ci şi un literat, după cum vom vedeaanalizând prologul Evangheliei după Ioan şi pasaje din alte lucrări ale sale. Y Y Y Capitolul al II-lea33 Expresia „a pipăi (cu mâinile)” este, de fapt, un ebraism care ascunde un joc de cuvinte: yad (plural,yadaim) înseamnă „mână, mâini”, iar „a cunoaşte” este lada’at. Astfel, ajungi să cunoşti pipăind, atingând,palpând. În acest sens, apostolul scria „L-am cunoscut pipăindu-L, atingându-L”.34 Sorin Alexandrescu, „Dialectica fantasticului”, în „La Ţigănci” de Mircea Eliade în cinci interpretări,coord. Ion Simuţ, Dacia, Cluj-Napoca, 2008, p. 21. 13
  • 14. DISCURSUL IOANIN: TEXTUL EVANGHELIEI DUPĂ IOAN, 1:1-181 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu.2 Acesta era la început cu Dumnezeu.3 Toate lucrurile35 prin El au fost făcute36şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime37, şi întunecimea n-a biruit-o38.6 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.7 Acesta a venit spre mărturie,  pentru a mărturisi despre Lumină,  pentru ca toţi să creadă prin el.8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit pentru a mărturisi despre Lumină.9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om39.10 El era în lume,iar lumea prin El a fost făcută,D dar lumea nu L-a cunoscut.11 A venit la ale Sale, şi ai Săi nu L-au primit.4012 D Dar tuturor celor ce L-au primit,35 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, termenulsubînţeles este „lucrurile”.36 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. După cum vom demonstra, atunci când scrie că „toate lucrurile(toată Creaţia) prin El au fost făcute” înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) princare se crea, şi nu era numai principiul (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci era şiCo-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturorlucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El.37 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.38 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi.39 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şiEvanghelia după Ioan, 3:19.40 Nu a venit la „ai Săi”, ci la „ale Sale”, care în greacă este neutru plural. 14
  • 15. adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea să se facă 41 42copii ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge43, nici din voia firii44 lor, nici din voia vreunui om,D ci din Dumnezeu au fost născuţi.14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit45 printre noi.Şi noi am privit slava Lui, o slavă ca a singurului-născut46 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.15 Yochanan mărturiseşte despre El şi a strigat, zicând: „Acesta era Acela despre Care ziceam eu: Cel venind după mine are întâietate47,pentru că era înainte de mine!”16 Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har peste har;17 căci Legea48 a fost dată prin Moşe, dar harul şi adevărul a venit prin Yeşua ha-Maşiyach.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul 49 Tatălui , Acela 50 L-a făcut cunoscut .41 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.42 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şicaracterul relaţiei.43 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,este incomodă.44 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parteomenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. Vezi mai jos.45 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.46 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. El reapareîn discursul ioanin în Evanghelia după Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în aceleocurenţe, Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-aminserat şi în versetul 18.47 Emprosthen: a avea întâietate, poziţie de demnitate, de superioritate.48 Lege: Torah (ebr.). De fapt, Torah înseamnă „Instrucţiunile, Învăţătura dumnezeiască revelată(normativă)”.49 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greude tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci otraducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A sevedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sauhttp://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro50 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”. 15
  • 16. Capitolul al III-lea DESTINATARII DISCURSULUI IOANIN ŞI MEDIUL LOR DE PROVENIENŢĂ Destinatarii. Cine ar putea fi auditorii predicilor ioanine şi destinatarii lucrărilor saleliterare? ...Vom vedea că fostul pescar are un singur discurs, dar care se adreseazăsimultan la patru categorii de oameni. Altfel spus, există un singur discurs, dar audiat detrei , ba chiar patru51 comunităţi interpretative, compuse din evrei, greci sau elenizaţi,barbari şi cei care-L urmau pe Yeşua Mesia, adică iudeo-creştinii. Fiecare dintre acestecomunităţi era condiţionată de mediul său de provenienţă (background) şi avea oconcepţie proprie despre lume şi viaţă (Weltanschauung), fiecare dintre ele era divizată înşcoli de gândire şi curente colaterale şi, în plus, fiecare auditor înţelegea mesajul ioaninpotrivit posibilităţilor proprii de comprehensiune. Prin intermediul acestor repereteologice încercăm nu numai să contextualizăm (analizând ceea ce spune autorul sfânt,identificând destinatarii, înţelegând ceea ce-ar fi putut înţelege ei, fie auditori, fie cititori,atunci şi acolo), ci şi să actualizăm, să vedem cum trebuie să trăim noi, acum şi aici. Prin cuvinte simple, dar pline de o încărcătură formidabilă, Yochanan, pescarul-teolog purcede la modelarea gândirii acestor patru categorii de oameni. Să vedem acum cine forma aceste comunităţi interpretative. Comunitatea interpretativă nr. 1: evreii. Mentalitatea evreilor fusese impregnată de evenimentele istorice prin care trecusepoporul lor: Avraham, patriarhul întemeietor de etnie, fusese chemat de YHVH cu douămilenii înainte de Mesia, Legea (Torah) fusese dată înainte cu cincisprezece secole, eitrecuseră prin două exilări naţionale ca pedeapsă pentru idolatriile lor şi se întorseserăpentru a reconstrui o ţară din cenuşă... doar pentru a vedea cum romanii distrug Templuldin nou. Frustrarea de căpetenie era aceea de a vedea cum tot mai mulţi dintre ei ajung săcreadă într-un tâmplar obscur, care copilărise în regiunea ha-Galil, Galileea ne-evreilorcontaminaţi de păcate şi cum, astfel, societatea lor se fărâmiţează o dată în plus. Cei mai mulţi dintre evreii care ascultau predicile apostolului Yochananproveneau din rândurile păturii denumite am ha-areţ, „norodul”, „poporul ţării”, şi aicitrebuie să reţinem un fapt: aceşti oameni nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi,dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu-şiaminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite, şi nu făceau corelaţii şi asocieride idei şi de doctrine. Mai trebuie reţinut şi faptul că evreii nu aveau o gândire evreiască pură, unitară şimonolitică, ci fiecare dintre ei interacţionase cu elenismul şi fusese mai mult sau maipuţin influenţat de ceea ce terminologia culturii a denumit ca fiind „miracolul grec”, maiales evreii care trăiau în Diaspora. Despre ei Biblia vorbeşte ca fiind elenişti (Io. 7:35;Iac. 1:1; I Pet. 1:1; Fap. 2:5,8-11; 6:1).51 Pentru a face apel la cuvintele din Proverbele, 29:15. 16
  • 17. În plus, existau cel puţin 24 de „secte” religioase, dintre care fariseii, saducheii şiesenienii erau cei mai cunoscuţi. Fiecare dintre aceste şcoli de gândire aveacaracteristicile sale şi unicitatea sa. Atunci, se ridică întrebarea: dacă evreii care făceau parte din auditoriul ioaninerau atât de diferiţi şi, mai mult, dacă existau „iudaisme” diferite, ce aveau în comunreprezentanţii lor?... Un răspuns scurt ar spune că elementele comune ale diferitelor „iudaisme” sunttrei: credinţa în existenţa lui YHVH, credinţa că El Se revelase patriarhilor şi că dăduserevelaţia (cel puţin cea scrisă) prin Moise, Învăţătorul nostru (Moşe Rabeinu). În rest,aveam de-a face cu şcoli distincte şi problematizări similare. În această lucrare ne focalizăm pe gândirea maselor largi de evrei, pe gândireamainline. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ai lor? Vomîncerca să descoperim aceasta împreună. Comunitatea interpretativă nr. 2: eleniştii. În auditoriul lui Yochanan mai erau şi eleniştii. Cine erau aceştia? Făcând o incursiune în istorie, ne amintim de sintagma pe care o foloseşteterminologia culturii, aceea de „miracolul grec.” La ce se referă ea? În antichitate, civilizaţiile care au produs imperii, Imperiul Babilonian, ImperiulAsirian, Imperiul Neo-babilonian, Imperiul mezo-persan, au fost situate pe continent(Asia), însă treptat au apărut civilizaţii mediteraneene, continentale sau insulare. Marilecapitale continentale de genul Memphis-ului, al Thebei, Babilonului, al Ninivei sau alSusei au decăzut, şi s-au ridicat cetăţi-porturi (Corint, Alexandria, Antiohia, Cartagina,Atena). Civilizaţiile mediteraneene veneau cu alte concepţii despre lume şi viaţă, desprezei şi oameni, despre civilizaţie şi cultură, despre comerţ, despre război. Grecii, de pildă,au reprezentat o mare civilizaţie: au avut aezi (poeţi) formidabili, de genul lui Homer,care alcătuise Iliada şi Odiseea, sau al lui Hesiod, care cântase despre Munci şi zile saudespre teogonie, genesa zeilor. Au avut filosofi remarcabili, au avut oameni politici, auavut artişti, au avut parte de dezvoltări absolut remarcabile pe mai multe planuri:moştenim de la ei conceptul de polis, civilizaţia urbană cu anumite forme politice,tinzând spre democraţie etc. În secolul al IV-lea î.e.n. îl descoperim pe primul mare om care a dispersatelenismul, fără a fi grec el însuşi: macedoneanul Alexandru cel Mare. El a fost uninstrument de difuziune absolut deosebit, prin cultura sa, formată de Aristotel, prin rangulde rege, prin cuceririle sale care au dus la întemeierea celui mai mare imperiu al lumiiantice, prin îndemnul adresat soldaţilor săi de a se căsători cu femei din teritoriileocupate, etc. Diadohii, generalii care i-au urmat lui Alexandru, au împărţit Imperiul şi aucontinuat elenizarea, la fel ca şi succesorii lor.52 În timpurile lui Yochanan, macedoneni,greci, romani, imensa majoritate a lumii cunoscute fusese modelată din punctul de vederecultural, artistic, filosofic de elenism, fusese crescută în spiritul „miracolului grec”. (Să amintim o rostire care, pentru filosofia culturii, este o banalitate: „Roma acucerit Elada din punctul de vedere militar dar, la rândul lor, grecii au cucerit Roma dinpunctul de vedere cultural…” Or, prin intermediul Imperiului Roman, lumeamediteraneeană a marcat cultura noastră occidentală într-un mod definitiv.)52 Vezi excelenta carte de Merrill C. Tenney, New Testament Survey, pag. 1-128, sau traducerea sa în limbaromână, Privire de ansamblu asupra Vechiului Testament, pag. 1-110. 17
  • 18. Comunitatea interpretativă nr. 3: barbarii. În al treilea rând, îi amintim pe barbari, cei care nu fuseseră elenizaţi până înstrăfundurile fiinţelor lor. Aceştia erau perşi, celţi, gali, sciţi, proveneau din triburigermanice etc. Weltanschauung-urile lor erau atât de diferite încât nu ne putem opriasupra lor, ci doar le semnalăm prezenţa în oceanul greco-latin al secolului I. Comunitatea interpretativă nr. 4: iudeo-creştinii. În al patrulea rând, să încercăm să definim comunitatea hermeneutică a iudeo-creştinilor: cine erau aceştia? Din nou, vom face o incursiune în istorie, de data aceasta în istoria contemporanălui Yochanan. În primii 10 ani de la pogorârea Duhului Sfânt în Ziua Cincizecimii (Chag ha-Şavuot), comunitatea celor care credeau că Yeşua este Mesia cel profeţit în Tanakh fusesealcătuită numai din evrei, vezi Faptele apostolilor, 1-7. Apoi, încet-încet, mesajul centralal comunităţii, adică Evanghelia, viaţa fără păcat, moartea ispăşitoare şi învierea slăvită alui Yeşua, a început să se răspândească şi în alte regiuni şi la alte populaţii: la samariteni(Fapte 8), iar apoi la ne-evrei, Neamurile (Faptele apostolilor, 10 etc). Conciliul de laYeruşalayim (Ierusalim) din Fapte 15 a avut de dat răspunsuri vizavi de relaţia trilateralădintre mântuirea dăruită de Mesia, sistemul soteriologic în care credeau evreii„iudaizatori” şi posibilitatea mântuirii ne-evreilor. (Desigur, la destul de scurt timp dupăelaborarea deciziilor conciliare şi răspândirea lor sub formă de scrisoare circularăadresată ne-evreilor, ele au fost răstălmăcite de ne-evreii care nu înţelegeau esenţa lor,dar această afirmaţie va face obiectul unei discuţii ulterioare.) Până în anul 135 e.n., anul dărâmării Ierusalimului, comunitatea de credincioşimesianici din cetatea sfântă a avut un număr de 15 episcopi evrei, ne spune Eusebius,istoricul Bisericii, episcopi care, e clar, nu duceau turma în derută spirituală. Eiproclamau Cuvântul şi aveau grijă de turmă dar, pe măsură ce mesajul Evangheliei luiMesia se răspândea, din diferite motive, de sorginte dumnezeiască, socială, religioasă,istorică, pe care nu le vom prezenta aici, tot mai puţini evrei răspundeau, dar ajungeau săcreadă tot mai mulţi ne-evrei, astfel încât se poate spune că de prin anul 150 e.n. nu maiexistau comunităţi de credinţă mesianică evreiască observabile istoric53 – ele fuseserăînlocuite de ekklesii creştine care, provenind dintr-o anumită sferă culturală şi filosofică,teologhiseau într-un mod total diferit. Oricum, în timpul apostolului Yochanan,comunităţile de credinţă în Yeşua, deşi felurite şi neuniforme în elementele secundare alecredinţei, aveau deja convingeri solide privitoare la mesianismul lui Yeşua, precum şi lafiliaţia Sa dumnezeiască. Capitolul al IV-lea53 Desigur, comunităţi de credinţă mesianică evreiască ar fi putut exista în mod clandestin. 18
  • 19. PREDICAREA PROLOGULUI/PETIKHTA ŞI REVERBERAŢIILE SALE Scriam mai sus faptul că Yochanan ben-Zavdai, adică apostolul Ioan, evreu dinevrei, deşi era un om simplu, demonstra din abundenţă faptul că era un literat. El foloseacuvinte simple: cuvânt, viaţă, lumină, lume... Însă, deşi aceste cuvinte sunt simple, elesunt încărcate de sensuri multiple, sunt îngreunate de slavă dumnezeiască, se prezintăjocuri de cuvinte, se zămislesc relaţii conceptuale care întrec puterea de înţelegere a unuiom... Oare numai prin folosirea jocurilor de cuvinte şi a unor relaţii conceptualeprofunde se vede că apostolul era un literat? Nu, ci chiar prin literaritatea textelor sale: deexemplu, primele 18 versete din Evanghelia vestită de apostol arată atât o formă literarăasemănătoare cu cea poetică54 – şi asta, în limba greacă, care nu era limba maternă aapostolului! – precum şi o tehnică literară ebraică denumită petikhta. În straieleelenismului se înveşmântaseră o gândire semitică şi expresii ebraice! Dar să vedem mai concret ce înseamnă petikhta: aceasta este o tehnică literarăsemitică absolut deosebită, care introduce şi condensează o întreagă lucrare literară: altfelspus, în doar 18 versete, cel care constituie Prologul Evangheliei, literatul Yochananintroducere şi condensează întreaga sa Evanghelie. Adevărurile ample din Evanghelie,conceptele esenţiale (Cuvânt, viaţă, lumină, lume, singur-născut, slavă, har, adevăr) cucare pescarul-teolog va opera pe parcursului operei sale, sunt înmănuncheate în Prolog. Exemple de petikhta, ca fiind introducerea şi condensarea unei întregi opereliterare, de o întindere mai mică sau mai mare, se găsesc şi în alte cărţi ale SfintelorScripturi: puteţi lectura Genesa, 1:1; Evanghelia după Matei, 1:1; Epistola către galateni,1:4,5; Epistola către romani, 1:1-5; Epistola către efeseni, 1:3-14; Epistola către evrei,1:1-4. În altă ordine de idei, Yochanan se recunoaşte ca fiind un literat inspirat în moddumnezeiesc: peste veacuri, el dă un răspuns lui Moise (Moşe), scriitorul uman al Torei,cartea în cinci volume ce care se deschide Biblia. Prin scrierea sa, Ioan arată că înainte deGenesa, 1:1, exista un fel de Genesa, 1:0a, 1:0b şi 1:0c? Să analizăm modurile în care primul verset din Prologul-Petikhta reverbera însufletele auditorilor:1 La început era Cuvântul,şi Cuvântul era cu Dumnezeu,şi Cuvântul era Dumnezeu. De dragul preciziei, vom fragmenta acest verset în patru părţi: 1a: La început... 1b: ...era Cuvântul...54 Aici ne vine în minte o observaţie făcută de Eugen Simion: „Cultura fără Logos este o spiritualitate abarbariei. Poezia este o soteriologie.” A se vedea Eugen Simion, Mircea Eliade. Nodurile şi semneleprozei, Junimea, Iaşi, 2006, p. 276. 19
  • 20. 1c: ...şi Cuvântul era cu Dumnezeu... 1d: ...şi Cuvântul era Dumnezeu. În continuare, vom identifica modurile în care rostirea fiecăreia dintre acestepropoziţii reverbera în sufletele auditorilor săi. Şi aici trebuie să reţinem faptul că oimportanţă majoră o are nu numai reverberaţia propoziţiilor, ci şi constructele teologicepe care le edifică fiecare dintre ele, constructe variate şi solide, după cum vom vedea. Y Y Y Capitolul al V-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1a: 20
  • 21. „LA ÎNCEPUT...”/ Ἐ ν ἀ ρχῇ: REVERBERAŢII ÎN SUFLETELE AUDITORILOR1. „Începutul” (‫ )ראשית‬în gândirea maselor evreieşti;2. „Începutul” (ἀ ρχῇ: „principiu; început”) în gândirea elenistă;3. „Începuturile” în gândirea barbară;4. „Începutul”în gândirea iudeo-creştinilor. După cum am spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, a vorbit, el s-aadresat unor categorii diferite de audienţă: evreilor, grecilor, barbarilor şi mesianicilorsau iudeo-creştinilor. În continuare, vom vedea modurile în care aceste categoriiînţelegeau vorbirea lui Ioan şi modurile în care pescarul-teolog le modifica gândirea.1. „Începutul” în gândirea maselor evreieşti:‫( ראשית‬Reşit, Strong H 7225): primul ca loc, timp, ordine sau rang; în mod specific, opârgă, o primă roadă; început, de căpetenie, prim (prime roade, prima parte sau primadată); lucrul principal. Autori şi texte: • Moise, Genesa 1:1; • Talmud, bYom 9b; • Isaia 43:10-13. În primul rând, să vedem ce înţelegeau evreii atunci când Ioan spunea „Laînceput”... Aici trebuie să facem o oprire, ca atunci când în Psalmi scrie „oprire” (Selah,„ecoul tăcerii”), şi să schiţăm un orizont discursiv. Mai întâi, ne amintim de faptul că autorul era evreu şi avea o gândire modelată deSfânta Scriptură, dar nu numai de ea, ci şi de Rabinul la picioarele Căruia studiase, desprecare credea că este Mesia, Cel profeţit de mult, şi chiar Fiul lui Dumnezeu. Apoi, Yochanan, pescarul-teolog, vorbea unei mase de evrei care forma o parte aauditoriului său. Cum au auzit şi cum au receptat ei discursul lui Yochanan, unul de-ailor? ...De exemplu, apostolul Ioan zice în greacă En arche, „La început”, şi evreii aud„En arche”, dar pentru ei această sintagmă face o referire directă la expresia „La început”pe care o citeau ei în Sfânta Scriptură (versiunea Septuaginta, întrucât mulţi evrei seelenizaseră). Cartea Genesa, şi chiar a întregii Biblii, se deschide cu expresia „Laînceput”. Evreii care refuzaseră elenizarea şi citeau Biblia în ebraică îl auzeau şi ei pe Ioanzicând „La început”, dar traduceau în ei înşişi ca fiind expresia Bereşit (ebr., ‫„ :)בראשית‬Laînceput, Dumnezeu a creat Cerurile şi Pământul.” Mesajul din spatele lui „La început” este acesta: Ioan zice „Voi, evreilor, ştiţi căSfânta Scriptură începe cu ‚La început...’ Ei bine, şi eu am îndrăzneala de a vorbi despreînceput şi chiar de a scrie despre început... şi una dintre implicaţiile vorbirii mele despre 21
  • 22. început este că, dacă am dreptate când vorbesc despre început, atunci scrierea mea nu seînscrie în lunga tradiţie literară pe care o avem noi, evreii, nu este o carte apocrifă şi,evident, nici pseudoepigrafă, ci este chiar Scriptură, iar eu sunt la fel de inspirat caprofetul Moise, autorul cărţii Genesa (şi al restului Torei)... Noi, evreii, am spus că după moartea lui Hagai, Zaharia şi Maleachi, Duhul SfântS-a îndepărtat de Yisra’el (Talmud, bYom 9b). Dar ne-am înşelat! Căci Duhul Sfânt afăcut să aibă loc evenimentele pe care vi le relatez şi m-a mânat să scriu această carte,Evanghelia, care va ocupa un loc în canonul Sfintei Scripturi.” Ce mai înţelegeau evreii prin această expresie, „la început”? Foarte posibil,expresia „la început” declanşa în ei amintirea unui şir de versete care ţin de aşa-numita„teologie a creaţiei”, pentru care le vom examina în discuţia din versetul 3.2. „Începutul” în gândirea elenistă:ἀρχῇ (arche, Strong G 746): (în mod propriu abstract) un început, sau (concret) şef, prim(aplicat variat la ordine, timp, loc sau rang); început, colţ, primul, magistrat, putere,principalitate, principiu, regulă. Autori şi texte: • Thales din Milet, Teologia Orphică; • Heraclit din Efes, Despre natură; • Anaximenes din Milet, citat de Diogenes Laertios, Aristotel, Simplicius, Hippolytos şi Cicero; • Empedocles din Agrigentum, Despre natură. Să vedem ce înţelegeau grecii prin cuvintele „La început”: cu toate că era evreu,şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria în limba greacă55, şi lucrul acesta este importantde reţinut, pentru că Ioan cunoştea nu numai limba, ci şi gândirea greacă. Cu 700 de aniînainte ca Ioan să fi scris Evanghelia, grecii începuseră să treacă de la gândirea mitică lacea filosofică şi ridicaseră tot felul de întrebări cu privire la începuturi, spunând: „Toatelucrurile astea, Cosmosul, zeii, omul, trebuie să fi avut un început... Acel început seregăseşte, cumva, în toate aceste lucruri... Există ceva comun în toate aceste lucruri, cevace nu se schimbă, deşi aparenţele sub care există acel ceva e diferit şi variat şi seschimbă... Există un izvor comun din care încep şi îşi primesc temeiul lumea, Cosmosul,zeii, omul... Există un arche (ἀρχῇ), un principiu sau un substrat, o esenţă eternă şineschimbabilă, comună tuturor lucrurilor existente... Care să fie substanţa ce persistă încadrul schimbării?”5655 În Mişcarea Mesianică sunt persoane care susţin că şeliachim, apostolii, şi-au scris operele în ebraică şile-au tradus ulterior în greacă. Autorul acestor notiţe ar crede şi el lucrul acesta, dacă ar fi fundamentat dedescoperirea a măcar câteva zeci de asemenea exemplare în ebraică, versus miile de exemplare (deşi nuautografe) în greacă. Cum descoperirea cu pricina nu ştim să fi avut loc încă, continuăm să credem dovezileexistente actualmente.56 Fiind îndrăgostiţi de frumuseţea relaţiilor care se pot decela între culturi aflate la mare timp şi distanţăunele de altele, nu ne putem abţine să nu părăsim puţin spaţiul şi timpul ioanin, pentru a aminti că, la uniifilosofi ulteriori, de limbă germană, fundamentul ultim al lucrurilor era Grund-ul. 22
  • 23. Aşadar, când Ioan zice „En arche”, grecii nu înţeleg „La început”, ci mai degrabă„Întru început” sau „Întru principiu”. Cristian Bădiliţă57 propune traducerea sintagmei„En arche” drept „Întru început” şi zice: „La” redă numai o dimensiune temporală destul de vagă. „Întru” redă şi dimensiunea spaţial-metafizică...adică cea de principiu metafizic, teologic. Thales din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din apă. Teologia Orphică: „apa există de la începuturi şi ea este materia din care s-asolidificat pământul.” Dacă Thales din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat deDuhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era apa...” Heraclit din Efes: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din focul eternviu. Despre natură, fragmentul 30: „Această lume, aceeaşi pentru toţi, n-a făurit-o niciunul din zei, nici vreunul din oameni. Ea a fost întotdeauna, este şi va fi un foc veşnicviu, care după măsură se aprinde şi după măsură se stinge.” Dacă Heraclit din Efes ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspirat deDuhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul...” Anaximenes din Milet: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: din aer. Dacă Anaximenes din Milet ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiind inspiratde Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era aerul...” Empedocles din Agrigentum: începutul/ principiul, provenienţa lucrurilor: dinfoc, apă, aer, pământ (Elementele clasice.) Dacă Empedocles din Agrigentum ar fi încercat să scrie o Evanghelie, nefiindinspirat de Duhul Sfânt, el ar fi scris: „La început, era focul, apa, aerul, pământul...”583. „Începuturile” în gândirea barbară; Autori şi texte: • Miturile. (Creaţiile asiro-babiloniene Enuma eliş; Epopeea lui Ghilgameş.) • Theogonie, cosmogonie, antropogonie. Vezi Miturile esenţiale şi Enigmele miturilor astrale, de Victor Kernbach, sau www.sacred-texts.com (Acest subcapitol este în curs de elaborare.)4. Începutul în gândirea (iudeo-)creştinilor. Autori şi texte: (Acest subcapitol este în curs de elaborare.)57 http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf58 Mai târziu, în Evul Mediu, se căuta al cincilea element, chintesenţa. 23
  • 24. Spuneam că în timpul apostolului Yochanan, comunităţile de credinţă în YeşuaMesia erau felurite şi neuniforme în elementele secundare ale credinţei. Cu toate acestea,ele toate, având Scripturile evreieşti (Tanakh-ul sau Septuaginta), credeau că„începuturile” sunt aşa cum Dumnezeu le revelase în Genesa 1-2, etc. Dar pentru că eletrăiau într-un mediu unde filosofii problematizaseră şi frământaseră „începutul” sau„principiul”, Yochanan, pescarul teolog, vine să facă ordine în gândirea universală legatăde începuturi, zicând La început (Be-reşit; En arche) era Cuvântul. Iniţial, el rostea59 Evanghelia şi doar mai apoi a şi aşternut-o în scris, folosindu-sede vellum-uri, care erau scumpe, mult mai scumpe ca papirusurile sau pergamentele,întrucât acestea erau, de fapt, piei de viţel, obţinute prin sacrificarea unei vaci gestante. Şiînainte de a scrie ceva ce urma să rămână posterităţii, şi să te asiguri că nu te faci de râs,tu, ca maestru, ca gânditor, împărtăşeai altora concepţiile tale despre lume şi viaţă maiîntâi în mod oral, te verificai. Desigur, vacile nu erau chiar ieftine, dar acest motiv esteabsolut insignifiant, prima, dorinţa de a te verifica prin interacţiune orală, prin dezbatericu alţii60... Să ne imaginăm un cadru, o secvenţă de film... Îl vedem pe Yochanan în mijloculmulţimii că se aşează, aşa cum făcea un rabin când urma să rostească învăţătura saoficială, şi zice: „La început era...” Şi aici face o pauză, se uită în zare şi-şi ţine auditoriulîn suspans, cu respiraţia întretăiată... „Hai, spune-ne odată, ce era la început? Apa, focul,aerul, pământul?” sclipesc ochii publicului nerăbdător. Şi el repetă: „La început era...Cuvântul... La început era...Logos-ul...” Şi din nou audienţa se împarte, în funcţie de ceea ce fusese învăţat fiecare săgândească despre Cuvânt... Din nou avem un cuvânt simplu: „cuvântul”, sau, aşa cum i sespunea în greacă, logos, dar el era purtător de bogate semnificaţii, după cum vom vedeaîn capitolul următor. Y Y Y Capitolul al VI-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1b: „...era Cuvântul...”/ ἦ ν ὁ λόγος59 Era ceea ce se numeşte kerugma apostolică, predată oral („predania”, cum ar denumi-o ortodocşii),tradiţia orală, cum ar denumi-o catolicii (tra-ditio, lat.).60 Numai în şcolile (aşa-zis) teologice româneşti îţi poţi permite să publici o carte fără a fi prezentat ideilesale studenţilor şi cadrelor universitare din ţară şi fără a o fi dezbătut anterior. 24
  • 25. „... era Cuvântul...” în gândirea maselor evreieşti Înainte de a continua, trebuie să observăm un fapt important revelat de apostolulIoan: „La început era Cuvântul...” înseamnă că Cuvântul era dinainte de începutul creaţieispaţio-temporale, adică Logos-ul pre-exista creaţiei, nu şi-a început existenţa simultan cuînceputul ei, El era din veşnicia trecută. La aceasta se referă contextul imediat, carevorbeşte despre creaţie prin Cuvântul deja existent. Deci, o lectură de genul „Înainte de început, era Cuvântul” nu este greşită. Însă,dacă totuşi cineva ar mai crede că Logos-ul a început să existe deodată cu începutul, îlinvităm să citească următorul pasaj: 10 „Voi sunteţi martorii Mei” - zice YHVH - „voi şi Robul Meu pe care L-am ales, ca să ştiţi, ca să Mă credeţi şi să înţelegeţi că Eu sunt: înainte de Mine n-a fost format nici un Dumnezeu, şi după Mine nu va fi, 11 Eu, Eu sunt YHVH, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor! 12 Eu am vestit, am mântuit, am profeţit, nu sunt străin între voi; voi Îmi sunteţi martori“ - zice YHVH – „că Eu sunt Dumnezeu. 13 Eu sunt de la început, şi nimeni nu izbăveşte din mâna Mea; când lucrez Eu, cine se poate împotrivi?” Isaia, 43:10-13. Făcând apel la contextul Bibliei, care-L arată pe YHVH fiinţând din veşnicie înveşnicie, înţelegem că El nu este „de la început”, ci dinainte de început... La fel staulucrurile şi în situaţia Logos-ului. Revenind la tema noastră, trebuie să dăm o definiţie termenului „Cuvânt” dinebraică: Cuvântul (‫ ,דבר‬dabar, Strong H 1697): cuvânt, lucru, eveniment. Ne amintim faptul că, în general, evreii gândeau holistic şi nu fragmentar sau încategorii, aşa cum tindeau să gândească grecii, care cugetau disjunctiv. În consecinţă,când ei rosteau termenul „cuvânt”, dabar, ei înţelegeau simultan „cuvânt, lucru,eveniment.” Altfel spus, atunci când Dumnezeu cuvântează, cuvântul Lui creează lucrurişi declanşează evenimente! Iar în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu (‫,דבר יהוה‬dabar YHVH) are rol cel puţin în următoarele domenii: în creaţie; în revelaţie; în infuzarea vieţii. ROLUL CUVÂNTULUI ÎN CREAŢIE: Autori şi texte: • Legea: Moise, Genesa 1:3,6,7b,14, 15b; • Profeţii: Isaia 48:13; • Scrierile: Psalmul 33:6,9; 148:1-5. MOISE afirmă: 25
  • 26. Genesa, 1:3,6,14„Să fie lumină!... Şi a fost lumină (v. 3).”„Să fie o întindere între ape…” (v. 6) şi a fost o întindere între ape.„Să fie nişte luminători” (v. 14) şi au fost nişte luminători…Să fie, să fie, să fie…şi a fost, a fost, a fost!...DUMNEZEU CREA PRIN CUVÂNT!...EVENIMENTE COSMICE SE ÎNFĂPTUIAU PRIN CUVÂNT!...UNIVERSUL ÎNSUŞI ERA CHEMAT LA EXISTENŢĂ PRIN CUVÂNT!... PROFEŢII confirmă: Isaia, 48:13:„Mâna Mea a întemeiat Pământul,Şi dreapta Mea a întins cerurile:Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată.” SCRIERILE (HAGIOGRAFII) subliniază ceea ce Moise a afirmat şi profeţii auconfirmat: Psalmii, 33:6,9:Cerurile au fost făcute prin CUVÂNTUL DOMNULUI,Şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach = Duh, suflare) gurii Lui....Căci El zice, şi se face;Porunceşte, şi ce porunceşte ia fiinţă. Psalmii, 148:1-5 confirmă:1 Lăudaţi pe DOMNUL! Lăudaţi pe DOMNUL din înălţimea cerurilor, Lăudaţi-L în locurile cele înalte!2 Lăudaţi-L toţi îngerii Lui! Lăudaţi-L, toate oştirile Lui!3 Lăudaţi-L, soare şi lună, Lăudaţi-L, toate stelele luminoase!4 Lăudaţi-L, cerurile cerurilor,Şi voi, ape, care sunteţi mai presus de ceruri!5 Să laude Numele DOMNULUI,căci El a poruncit şi au fost făcute… Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu crease Universul... iar Ioan1:3 revelează acest lucru în mod suplimentar:3 Toate lucrurile61 prin El (Cuvântul) au fost făcute62şi fără El n-a fost făcut61 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, sesubînţelege termenul „lucrurile”.62 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă. 26
  • 27. nimic din ce a fost făcut. ROLUL CUVÂNTULUI ÎN REVELAŢIE: Autori şi texte: • Legea: Moise, Genesa 15:1; • Profeţii: Ieremia 1:1-5; Ezechiel 1:3; • Scrierile: Psalmul 105:42. În gândirea evreiască Cuvântul lui Dumnezeu nu avea rol numai în creaţie, ci şiîn revelaţie! Când evreii auzeau de „Cuvântul lui Dumnezeu” sau de „CuvântulDOMNULUI (YHVH)”, ei se gândeau la „Cuvântul lui Dumnezeu” care vorbise învechime! Şi când „Cuvântul lui Dumnezeu” vorbise, însemna că Însuşi Dumnezeuvorbise, pentru că nu se poate separa „Cuvântul lui Dumnezeu” de Dumnezeu! Nu sepoate face o distincţie între Dumnezeu şi Cuvântul Său! Cuvântul lui Dumnezeu era,deci, Însuşi Dumnezeu!!! (Întrebare pastorală: oamenii care nu se ţin de cuvânt, păcătuiesc, după cum spuneRomani 1:31, cu privire la „călcătorii de cuvânt”... Dar noi: cum stăm noi cu respectareacuvântului dat?...) MOISE afirmă: Genesa, 15:1:„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Avram...” Înseamnă că DOMNUL a vorbit lui Avram! PROFEŢII confirmă: Ieremia, 1:1-5:„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ieremia...” Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ieremia. Ezechiel 1:3:„Cuvântul DOMNULUI (YHVH) a vorbit lui Ezechiel...” Înseamnă că DOMNUL i-a vorbit lui Ezechiel!... SCRIERILE subliniază: Psalmii, 105:42:Căci Şi-a adus aminte de Cuvântul Lui cel sfânt,Şi de robul Său Avraam.(Vezi şi Psalmul 119, etc) Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul lui Dumnezeu Îl revela pe Dumnezeu...iar Evanghelia după Ioan, 1:18 confirmă acest lucru, spunând:18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată;singurul născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. 27
  • 28. CUVÂNTUL DOMNULUI INFUZEAZĂ VIAŢĂ: Autori şi texte: • Legea: Moise, Genesa 15:6; • Profeţii: Ezechiel 37:1-14; • Scrierile: Psalmul 107:20. MOISE afirmă: Genesa, 15:6: „Cuvântul DOMNULUI (YHVH) i-a vorbit astfel (unui cuplu sterp): "...cel ce vaieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău."” PROFEŢII confirmă: Ezechiel, 37:1-14:1 Mâna DOMNULUI a venit peste mine, şi m-a luat în Duhul DOMNULUI, şi m-a pus înmijlocul unei văi pline de oase.2 M-a făcut să trec pe lângă ele, de jur împrejur, şi iată că erau foarte multe pe faţa văii, şierau uscate de tot.3 El mi-a zis:„Fiul omului, vor putea oare oasele acestea să învie?” Eu am răspuns:„DOAMNE, Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!”4 El mi-a zis:„Proroceşte despre oasele acestea, şi spune-le: "Oase uscate, ascultaţi CuvântulDOMNULUI!5 Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu către oasele acestea: "Iată că voi face săintre în voi un duh, şi veţi învia!6 Vă voi da vine, voi face să crească pe voi carne, vă voi acoperi cu piele, voi pune duh învoi, şi veţi învia. Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL."”7 Am prorocit cum mi se poruncise. Şi pe când proroceam, s-a făcut un vuiet, şi iată că s-afăcut o mişcare, şi oasele s-au apropiat unele de altele!8 M-am uitat, şi iată că le-au venit vine, carnea a crescut, şi le-a acoperit pielea pedeasupra; dar nu era încă duh în ele.9 El mi-a zis:„Proroceşte, şi vorbeşte duhului! Proroceşte, fiul omului, şi zi duhului: "Aşa vorbeşteDOMNUL Dumnezeu: ‚Duhule, vino din cele patru vânturi, suflă peste morţii aceştia, casă învie!’"”10 Am prorocit, cum mi se poruncise. Şi a intrat duhul în ei, şi au înviat, şi au stat pepicioare: era o oaste mare, foarte mare la număr.11 El mi-a zis:„Fiul omului, oasele acestea sunt toată casa lui Yisra’el. Iată că ei zic: "Ni s-au uscatoasele, ni s-a dus nădejdea; suntem pierduţi!"12 De aceea, proroceşte, şi spune-le: "Aşa vorbeşte/cuvântează DOMNUL Dumnezeu:‚Iată, vă voi deschide mormintele, vă voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, şivă voi aduce iarăşi în ţara lui Yisra’el.13 Şi veţi şti că Eu sunt DOMNUL, când vă voi deschide mormintele, şi vă voi scoate dinmormintele voastre, poporul Meu! 28
  • 29. 14 Voi pune Duhul Meu în voi, şi veţi trăi; vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră, şi veţi şti căEu, DOMNUL, am vorbit/cuvântat şi am făcut’, zice DOMNUL."”„Prooroceşte, spune, vorbeşte/cuvântează, zi, Eu, DOMNUL, am vorbit şi am făcut“ →forţa învierii prin Cuvântul DOMNULUI şi prin Duhul DOMNULUI.SCRIERILE subliniază ceea ce Moise a afirmat şi Profeţii au confirmat:Psalmii, 107:19,20:19 Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către DOMNUL,Şi El i-a izbăvit din necazurile lor;20 A trimis cuvântul Său şi i-a tămăduit,Şi i-a scăpat de groapă. Deci, în gândirea evreiască, Cuvântul DOMNULUI avea rol şi în infuzareavieţii...iar Ioan 1:4 confirmă acest lucru, spunând:„În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.” Aşadar, despre acest Cuvânt cu autoritate în creaţie, în revelaţie şi în viaţăvorbeşte apostolul Ioan. Merită să ridicăm întrebarea: „în ce limbă a vestit Ioan, Yochanan, Evanghelia?”Ţinând cont de mediul în care trăia apostolul, răspunsul este nuanţat, conţinând atâtbănuieli, cât şi certitudini. Oare evangheliza el în ebraică? Extrem de improbabil, învremea sa ebraica era utilizată doar ca limbă liturgică. Evangheliza el în greacă? Cucertitudine, pentru că aceasta este limba în care a scris şi operele sale, Evanghelia,Epistolele şi Apocalipsa. A evanghelizat el şi în aramaică? Foarte probabil că da, întrucâtaceasta era limba pe care evreii o vorbeau în primul veac. Însă, dacă apostolul Yochanan a predicat Evanghelia şi în aramaică, atunci pentru„Cuvânt” el trebuie să fi folosit termenul Memra, după cum apare el în Targum-uri. Aicimerită să facem un excurs cu privire la literatura Targum-urilor. „LA ÎNCEPUT, ERA MEMRA...” EXCURS Targum-urile despre care am vorbit mai sus erau traduceri ale Tanakh-ului(Vechiul Testament) în limba aramaică, traduceri care aveau şi interpretări midraşice,note explicative. Dacă am adapta la conceptul la cultura neo-protestantă a Românieianului 2012, am putea spune că ele erau un fel de „Biblia cu explicaţii”, sau, mai corect,„Biblia de studiu pentru o viaţă deplină”. În limba aramaică, termenul „Cuvânt” esteMEMRA şi apare de 596 ori. 29
  • 30. În aceste Targum-uri, Memra este Cuvântul creator al lui Dumnezeu şi chiar esteidentificat cu Dumnezeu!63 De exemplu, la Deuteronomul, 33:27 apare o explicaţie: Dumnezeul cel veşnic este un loc de adăpost, Şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare. El a izgonit pe vrăjmaş dinaintea ta, Şi a zis: „Nimiceşte-l.” Targum-ul Onqelos oferă o notă explicativă: „Aceste braţe veşnice sunt Memra, Cuvântul prin care a fost creată lumea.” În Targum-uri, omul este creat prin Memra, Cuvântul creator al lui Dumnezeu,Avraham este socotit neprihănit/îndreptăţit prin Memra, Yaakov promite că Memra va fiDumnezeul lui, dacă-l protejează în călătoria lui, Moise se roagă lui Memra şi Sămânţalui YYisra’el este socotită neprihănită/îndreptăţită prin Memra. Un element de noutate – şi de teologie reacţionară – este acela că atunci cândcreştinii au început să spună: „Cuvântul/Memra este Iisus/Yeşua, Hristos/Mesia”, rabiniiau încetat să mai folosească termenul Memra în scrierile lor. „... era Cuvântul...” în gândirea audienţei elenisteCuvântul (ὁ λόγος, ho logos, Strong G 3056): ceva spus (incluzând gândul); prinimplicaţie, o temă (subiect al discursului), de asemenea raţiune, raţionament (facultateamentală sau motivul; prin extensie, un calcul, o evaluare; în special (cu art. hotărât laIoan) Expresia dumnezeiască (adică, Hristos). Autori şi texte: Francis E. Peters, Termenii filozofiei greceşti. • Heraclit: Despre natură (Peri phuseon); • Platon: Phaidon 76b; Theaitetos 201c-d; • Aristotel: Politica, 1332a, Etica Nicomahică II, 1103b; 1144b; V, 1134a; • Şcoala stoică: (acest subcapitol este în curs de elaborare); • Philon alexandrinul: (acest subcapitol este în curs de elaborare). Termenul logos era încărcat de sensuri, pe care grecii i le atribuiseră în timp.Grecii ştiau cam tot ce se poate şti despre termenul logos, ei filosofau asupra acestuitermen şi-l frământau de 600 de ani deja. Primul care problematizase conceptul de Logos fusese Heraclit, „obscurul”, dinEfes, chiar din cetatea unde locuia acum Ioan!!! Providenţa lui Dumnezeu orchestraselucrurile astfel încât Ioan dădea un răspuns peste timp lui Heraclit... Heraclit64 spunea că logos-ul este un principiu subiacent de organizare auniversului... dar şi proporţie...63 A se vedea şi Apocalipsa, 19:13, unde regăsim Cuvântul lui Dumnezeu, fie el Dabar,Memra sau Logos. 30
  • 31. Apoi apăruse Platon, care îmbogăţea conceptul de Logos, spunând că acesta esteo explicaţie veritabilă, analitică: „...O caracteristică a adevăratei cunoştinţe (episteme)este capacitatea de a oferi raţiune (logos) a ceea ce cunoaştem.” Pentru Aristotel, discipol al lui Platon, logos-ul era raţiune, raţionalitate, mai cuseamă în context etic (Pol. 1332a, Eth. Nich. V, 1134a) şi frecvent în sintagma „raţiunedreaptă” (Eth. Nich., II, 1103b; 1144b). Şcoala de gândire stoică dădea logos-ului alte definiţii; una era că logos-ul este oformulă divină şi universală de organizare. Logos-ul era forţa activă şi creatoare dinunivers, logos-ul era Dumnezeu! Teoria lingvistică a stoicilor distingea între: logos-ul interior /gândirea, şi logos-ulexterior/ vorbirea (SVF, II, 135; Sextus Empiricus, Adv. Math. VIII, 275), dar logos-ul,luat integral, era „discurs”, or grecii erau mari amatori de a asculta discursuri, întrucâtdiscursul oratoric arăta valoarea şi calitatea unui om. Exprimat altfel, discursul eraextensia personalităţii omului, discursul era omul în sine! Grecii analizau discursurile oamenilor:• Erau atenţi la vocabular: era oratorul un om citit şi informat, sau avea un orizont mai redus?• Erau atenţi la gramatica oratorului: respecta acesta regulile gramaticale sau le încălca?• Erau atenţi la gândirea oratorului: îşi prezenta el ideile într-un mod logic-coerent, avea el un sistem filosofic închegat sau bătea câmpii?... Discursul, deci, revela înţelepciunea interioară şi personalitatea oratorului... Un alt personaj important în definirea conceptului de logos a fost Philon evreul(sau alexandrinul). Acest personaj a încercat o sinteză între Sfânta Scriptură şi filosofia grecească.Pentru el, Logos-ul era Raţiunea Divină (care cuprinde complexul arhetipal al ideilor cevor servi ca modele creaţiei...), intelectul divinităţii, care se exteriorizează sub formaUniversului accesibil numai inteligenţei. El este transcendent şi este divinitate, dar Philoneste foarte atent să nu spună că logos-ul ar fi Dumnezeu, ci zice că este „fiul mai mare allui Dumnezeu”. O dată cu crearea lumii vizibile, logos-ul începe să joace un rol imanentca „pecete” a creaţiei, despre care stoicii spuneau că este „liantul Universului”. Philon mai înţelege că logos-ul are un rol distinct în creaţie, fiind cauzainstrumentală: adică, Dumnezeu a creat prin el toate lucrurile... Acum, după ce am trecut în revistă concepţii despre logos, putem trage nişteconcluzii: Logos este facultatea de a raţiona, de a rosti şi da definiţii, precum şiprincipiul de organizare a universului în mod raţional şi proporţionat... Logos-ul, Cuvântul, Îl arată pe Dumnezeu: fie este „fiul mai mare al luiDumnezeu”, fie este chiar Dumnezeu. Prin Logos au fost făcute toate lucrurile, el este lumina arhetipală, din careizvorăsc toate lucrurile.64 Pentru că la o notă de subsol anterioară vorbeam despre dragostea faţă de frumuseţea relaţiilor care se potdecela între culturi aflate la mare timp şi distanţă unele de altele, aici adăugăm că, aproximativ în aceeaşiperioadă, în China, Lao Tze scria că tao este principiul generator al Universului (comparabil în parte culogos-ul heraclitic), sau esenţa naturală a lucrurilor. 31
  • 32. Pescarul teolog spune în versetul 1: „La început era Logos-ul, adică la început era Raţiunea divină, rostită prinCuvântul divin, arătate în lume prin organizarea raţională – şi nu haotică – a Universului.Înainte să fi existat orice lume, spaţiu sau timp, Cuvântul, Logos-ul, exista şi Îl arăta peDumnezeu, întrucât Logos-ul era cu Dumnezeu ...şi Logos-ul era chiar Dumnezeu!” Y Y Y Capitolul al VII-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1c: „...CUVÂNTUL ERA CU DUMNEZEU...”/ ὁ λόγος ἦ ν πρὸ ς τὸ ν θεόν„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea maselor evreieşti 32
  • 33. Înainte de început, înainte de începutul Universului creat de Dumnezeu, înainte deînceputul timpului şi al istoriei, Cuvântul era cu Dumnezeu! Cuvântul este pre-existentcreaţiei spaţio-temporale. Cuvântul era cu Dumnezeu din veşnicie! Lucrul acesta nu-i nedumerea pe evrei. Ei afirmau că înainte de Creaţiune, existaudeja câteva „entităţi” – dacă pot fi desemnate în acest fel. Dăm un citat din Talmud: Există şapte lucruri care au fost create înainte ca Universul să fi dobândit existenţă. Acestea sunt: Torah, pocăinţa, Paradisul, Ghe-Hinom, tronul slavei, templul ceresc şi Numele lui Mesia. Talmudul, Pesachim 54a. Desigur, despre această pre-existenţă se vorbea sub raport ideatic, întrucât toateaceste elemente enumerate au existat dintotdeauna „în Dumnezeu”. Se poate oareconcepe că în veşnicia trecută a existat „un timp” în care El să nu se fi gândit la ele?Torah, de exemplu, este expresia caracterului perfect neprihănit şi sfânt al lui Dumnezeu.Să fi existat oare „un moment” în veşnicia trecută în care Torah să nu fi existat şi El să ofi creat?... Este limpede, aşadar, că evreii se înşelau atunci când ziceau că acestea au fostcreate. Aici, însă, altceva vrem să reliefăm: evreii credeau că înainte să fi fost făcutăCreaţiunea existaseră unele „entităţi” (Numele lui Mesia, adică Însuşi Mesia, fiind unuldintre ele) care erau „cu Dumnezeu”. Or, dacă acestea existau înainte de Creaţiuneaspaţio-temporală, atunci acestea pot fi numai veşnice. Un alt exemplu despre entitate eternă: Numele lui Mesia. Sfânta Scriptură afirmăeternalitatea acestui Nume, a acestei persoane: Şi tu, Betleeme Efrata, Măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, Totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, Şi a Cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, Până în zilele veşniciei.65 Mica, 5:2. Revenind la fragmentul de verset analizat: gândirea evreiască folosea o sintagmăpentru a desemna această dulce comuniune, iar Ioan nu ezită s-o întrebuinţeze în versetul18, când spune despre Cuvânt că Acesta „este în sânul Tatălui” (v. 18). În iudaism, sânul/pieptul semnifică o părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă: vezi Evanghelia dupăLuca, 16:22,23, unde Lazăr era „în sânul lui Avraham”, sau chiar Ioan care, înEvanghelia după Ioan, 13:23,25, stătea la masă culcat pe sânul lui Yeşua, sau Ioan,21:20.66„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea elenistă65 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923.66 Şi alte limbi mai păstrează acest concept. În limba engleză, de pildă, există o sintagmă care numai recenta căzut în desuetudine, bosom friend, care, ad-litteram, s-ar traduce „prieten de sân”. Desigur, ar fi eronatsă fie tradus altfel decât „prieten intim”. 33
  • 34. Pentru a analiza fragmentul al treilea din versetul inaugural al Prologului-Petikhtaapostolului Yochanan, trebuie să conştientizăm semnificaţiile unei prepoziţii micuţe,grecescul πρὸς, tradus în limba română prin cuvântul „cu”. În limba greacă termenul nusemnifica doar „cu”, ci sugera mai mult decât atât: intimitate, apropiere, părtăşie,comuniune, faţă către faţă. Altfel spus, „Cuvântul era cu (faţa spre) Dumnezeu”,„Cuvântul avea o caldă părtăşie sau o comuniune intimă cu Dumnezeu!” ATENŢIE: nu poţi avea părtăşie apropiată, o relaţie sufletească intimă cu uncuvânt sau cu un lucru, ci numai cu o persoană!...67 Aşadar, Cuvântul şi Dumnezeu suntdouă entităţi distincte, între care exista o relaţie foarte apropiată, intimă. Vom vedea maijos ce anume voia să spună apostolul.„...Cuvântul era cu Dumnezeu...” în gândirea iudeo-creştinilor Folosind prepoziţia „cu”, Yochanan spune în mod voalat cel puţin două lucruri:primul este acela că Logos-ul, Cuvântul, este o individualitate în sine însăşi, o entitatedistinctă de Dumnezeu, care nu poate fi confundată cu Dumnezeu. Al doilea lucru esteacela că Logos-ul, distinct de Dumnezeu, avea totuşi o relaţie cu Dumnezeu, şi nu unaoarecare, şi nu una oarecare, ci o relaţie dialogică. Luând în consideraţie şi afirmaţiile 1aşi 1b, legate de „începuturi”, conchidem că între Logos şi Dumnezeu exista o comuniuneintimă încă înainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor. Y Y Y Capitolul al VIII-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:1d: „...CUVÂNTUL ERA DUMNEZEU”/ θεὸ ς ἦ ν ὁ λόγος„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea maselor evreieşti67 În Întâia epistolă a apostolului Ioan, 1:2, apostolul va repeta ideea, ca şi cum ar fi un leitmotiv: „pentrucă viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care erala Tatăl, şi care ne-a fost arătată.” Această prepoziţie, „la”, este, de fapt, pros, „cu faţa spre, aflat într-odulce părtăşie cu.” 34
  • 35. Cuvântul pre-existent creaţiei, Cuvântul care era în prezenţa lui Dumnezeu şi aveao comuniune intimă cu El, Cuvântul, deci... era Dumnezeu! Pentru evrei, afirmaţia nu era din cale-afară de uluitoare, întrucât am văzut înaintecă atunci când apărea Cuvântul lui Dumnezeu, Dabar, Memra, era vorba despreDumnezeu Însuşi. Când vom ajunge să analizăm versetul 14, care spune că Logos-ul, Cuvântul, careera Dumnezeu, S-a făcut om, vom vedea oroarea pe care o resimţeau mulţi evrei (deatunci şi de acum) vizavi de această consecinţele teologice ale acestei afirmaţii tranşante.„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea elenistă Nici pentru greci afirmaţia nu era foarte şocantă, întrucât am văzut înainte cămulţi asociau şi identificau Logos-ul cu Dumnezeu. Am spus că pentru stoici logos-ul,Cuvântul, era o formulă divină şi universală de organizare, logos-ul era forţa activă şicreatoare din Univers, logos-ul era Dumnezeu!„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea barbară Nu insistăm asupra modului în care barbarii, adică ne-evreii care nu erau niciromani, nici greci sau elenizaţi, interpretau afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu”. Probabilcă afirmaţia Apostolului nu-i mira foarte tare, întrucât barbarii (nu mai mult decât greco-romanii), considerau că omenirea luase fiinţă în urma unei naraţiuni a zeilor, sau a uneinaraţiuni dedublate de gesturi, de fapte, alcătuind povestiri dramatizate. Ca atare,expresia „Cuvântul era Dumnezeu”, sau „Zeii au întemeiat lumea prin intermediulpovestirilor”, „Zeii au dat fiinţă lumii povestind-o” era cam totuna. Eugen Simion, care-ltâlcuieşte pe Mircea Eliade în Încercarea labirintului, se exprimă admirabil: „A povestiînseamnă a prelungi într-o existenţă profană întâmplările mari narate de mituri...”68„...Cuvântul era Dumnezeu” în gândirea iudeo-creştinilor 69 Aserţiunea de la care pornim în acest subpunct este aceea că traducereapropoziţiei θεὸς ἦν ὁ λόγος este „Cuvântul era Dumnezeu”. De ce nu se poate traduce„Cuvântul era un dumnezeu”, aşa cum încearcă să-l traducă nişte nou-veniţi – ne referimla russeliţi (mileniştii) şi la Martorii lui Iehova? Postăm aici trei răspunsuri pertinenteprivitoare la această chestiune. Primul răspuns este preluat din cartea Teologie sistematică, de Wayne Grudem, întraducerea lui Dinu Moga (care, pe alocuri, este doar aproximativă, după cum se va vedeamai jos):68 Eugen Simion, în „Postfaţă” la volumul Mircea Eliade, Proză fantastică, V, „La umbra unui crin”, Edit.Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1992, p. 210.69 Apocalipsa, 19:13: „El („Cel credincios” şi „Cel adevărat” din v. 11) era îmbrăcat cu o haină muiată însânge. Numele Lui este: „Cuvântul lui Dumnezeu”. 35
  • 36. Articolul hotărât grecesc ho nu apare în faţa termenului grecesc Theos, Dumnezeu, dar propoziţia respectă o regulă obişnuită a gramaticii limbii eline, iar absenţa articolului hotărât indică faptul că Dumnezeu este predicatul70 şi nu subiectul propoziţiei. Aceasta este regula lui Colwell, care spune că în propoziţii legate prin verbul a fi (eimi), un substantiv predicativ hotărât71 în mod obişnuit pierde articolul hotărât când precedă verbul, dar subiectul propoziţiei, dacă este hotărât, va reţine articolul hotărât. Prin urmare, dacă Ioan a vrut să afirme: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1:1) exact acesta era modul în care trebuia s-o spună. (Studii gramaticale recente au confirmat şi chiar întărit regula originală a lui Colwell: vezi Lane C. McGaughy, Toward a Descriptive Analysis of EINAI as a Linking Verb in the New Testament [SBLDS 6; Missoula, Mont.; SBL, 1972], esp. pp. 49-53, 73-77; şi recenzia de mare importanţă a acestei cărţi de E.V.N. Goetchius în JBL 95 [1976]: 147-149.) Sigur că dacă Ioan ar fi dorit să zică „Cuvântul era un dumnezeu” (folosind un predicat nehotărât, „un dumnezeu”), ar fi putut scrie şi în felul acesta, deoarece de la început n-ar fi existat articol hotărât care să fie eliminat. Dacă lucrurile ar fi stat aşa, atunci în context ar fi trebuit să existe anumite indicii care să arate că Ioan s-a folosit de cuvântul theos ca să vorbească despre o fiinţă cerească, dar care să nu fie pe deplin divină. Aşa că se naşte întrebarea: despre ce fel de Dumnezeu (sau „dumnezeu”) vorbeşte Ioan în acest context? Oare vorbeşte el despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi Pământul? În acest caz, theos a fost hotărât, dar a eliminat articolul hotărât ca să arate că este un substantiv predicativ72. Sau Ioan vorbeşte despre un alt fel de fiinţă cerească („un dumnezeu”) care nu este singurul Dumnezeu adevărat? În acest caz theos a fost nehotărât şi n-a avut niciodată un articol hotărât. Contextul răspunde clar acestei întrebări. Pe baza celorlalte întrebuinţări ale cuvântului theos unde are înţeles de „Dumnezeu” în versetele 1,2,6,12,13 şi altele, şi pe baza cuvintelor introductive care amintesc de Genesa 1:1 („La început”), putem deduce clar că Ioan vorbeşte despre singurul şi adevăratul Dumnezeu care a creat Cerurile şi pământul. Ca urmare, înseamnă că şi cuvântul theos din v. 2 trebuie înţeles tot ca o referire la acelaşi Dumnezeu.73 Pe site-ul http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro,Marian Buşoi aduce şi el argumente demne de luat în seamă. Rugăm doar cititorii ca,acolo unde Marian Buşoi scrie despre „predicat nominativ”, să înlocuiască cu sintagmacorectă „predicat nominal”. Unii traduc construcţia S-PN θεὸς ἦν ὁ λόγος prin „Cuvântul era un dumnezeu”, însă împotriva traducerii lor ar fi câteva argumente: a) în limba greacă, articolul este subînţeles, mai ales atunci când respectivul substantiv nearticulat se găseşte articulat într-o propoziţie anterioară. Acest lucru se întâmplă şi aici, deoarece propoziţia precedentă este: καὶ ὁ λόγος ἦν πρὸς τὸν θεόν = Şi Cuvântul era cu Dumnezeu, iar θεόν (Dumnezeu) este articulat (τὸ ν θεόν). Prin urmare, repetarea articolului este inutilă;70 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.71 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ exprimat prin substantiv cu articol hotărât”. N.ns.72 Aici Dinu Moga ar fi trebuit să traducă „nume predicativ”. N. ns.73 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia, Oradea şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, trad.D. Moga, 2004, nota p. 248. 36
  • 37. b) într-o construcţie S-PN este necesar să se facă diferenţa între subiect şi predicatul nominativ. În cazul nostru, era necesar să ştim care este substantivul pe care se pune accent: Cuvântul sau Dumnezeu? Există două modalităţi pentru a pune emfază pe subiect: 1. subiectul rămâne articulat, iar predicatul nominativ rămâne nearticulat. Astfel, putem şti care este subiectul; 2. ambele substantive sunt articulate, iar subiectul apare primul în propoziţie. Însă, ţinând cont de punctul a), este clar că s-a folosit prima modalitate de emfază a subiectului. O altă explicaţie importantă în legătură cu construcţiile S-PN poate să elimine şi unele probleme de interpretare. Unii pun semn de egalitate între subiect şi predicatul nominativ. De aceea şi preferă să traducă „un dumnezeu”, în loc de „Dumnezeu”. Pentru că susţin că atâta timp cât Cuvântul era cu Dumnezeu, el nu poate fi în acelaşi timp şi identic cu Dumnezeu. De aceea, Ioan sigur nu a vrut să spună „Cuvântul era Dumnezeu”. Aceştia au dreptate când spun că nu poate fi Cuvântul identic cu Dumnezeu. Dar greşesc în interpretare (şi, implicit, în traducere). Construcţiile S-PN exprimă cel mai adesea o relaţie de apartenenţă (subset). Înţelesul este că Dumnezeu este o clasă mai mare, din care Cuvântul face parte. Mai mult, lipsa articolului dinaintea substantivului θεὸς ("Dumnezeu") adjectivizează oarecum substantivul. După cum spune Chemnitz (şi alţi gramaticieni), θεὸς fără articol exprimă esenţa/fiinţa divină, pe când θεὸς cu articol exprimă persoana divină. Deci aici nu se afirmă că Dumnezeu şi Cuvântul sunt aceeaşi persoană, ci că au aceeaşi fiinţă. Deci, traducând literar, am putea spune că „Fiinţa Cuvântului era Dumnezeirea”.74 La aceleaşi rezultate a ajuns şi doamna prof. gr. I Mirela Ianc, MA, care, într-ocorespondenţă personală, a scris următoarele: Relaţia subiect-nume predicativ în Ioan, 1:1d Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiuneaexprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui ise atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.75 Altfel spus, subiectul este partea principală de propoziţie despre care se spuneceva cu ajutorul predicatului sau care arată despre cine sau despre ce se vorbeşte înpropoziţie. Verbul copulativ este un instrument gramatical care nu are înţeles de sine stătătorşi care face legătura între subiect şi numele predicativ Numele predicativ este partea predicatului nominal prin care se identifică sau secalifică subiectul, el implica atât subiectul cât şi verbul copulativ.76NUME PREDICATIV / SUBIECT (NP / S)1. STRUCTURI-TIP:74 http://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro75 Academia Română, Gramatica limbii române, Vol II, Editura Academiei Române, Bucureşti 2005, p.313.76 Ibidem, p. 263. 37
  • 38. A.Cuvântul era Dumnezeu B.Dumnezeu era Cuvântul. C.Cuvântul era Dumnezeul. D.Dumnezeul era Cuvântul.2. SOLUŢII: A. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP B. Cuvântul = S; Dumnezeu = NP C. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP D. Dumnezeul = S; Cuvântul= NP3. COMENTARIU0. Problema propriu-zisă a deosebirii celor două funcţii se pune în situaţia în care numelepredicativ identifică sau califică subiectul, iar modul de construcţie (parte de vorbire, caz)le este identic sau aproape identic: Ioan (S) este evanghelistul (NP) despre care ţi-am vorbit; Ioan (S) este un mare evanghelist. (NP)0.1. O primă departajare se obţine prin degajarea valorii de calificare a numeluipredicativ, asociată cu realizarea „substantiv nedeterminat definit”, care în planul formeiînseamnă „substantiv nearticulat sau articulat cu articol nehotărât.De aceea toate contextele în care apar cele două funcţii cu realizări identice sau aproapeidentice pot fi grupate în două categorii:(1) UNA dintre funcţii, totdeauna aceeaşi - NUMELE PREDICATIV, SE EXPRIMĂprintr-un SUBSTANTIV NEARTICULAT sau articulat nehotărât, iar cealaltă, totdeaunaaceeaşi - SUBIECTUL, se exprimă prin orice altceva (vezi, mai jos, 1.)(2) NICI UNA dintre funcţii NU SE EXPRIMĂ printr-un SUBSTANTIVNEARTICULAT sau articulat cu articol nehotărât (vezi, mai jos, 2.).1. Numele predicativ se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULAT sauARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT şi CALIFICĂ SUBIECTUL. Indiferentde poziţia celor doi termeni unul faţă de celălalt, repartizarea pe funcţii rămâneaceeaşi: substantivul nearticulat (sau articulat nehotărât) = NP; celălalt termen(indiferent de partea de vorbire prin care se exprimă) = S, ca în exemplele:(1) Cuvântul era Dumnezeu(2) Dumnezeu era Cuvântul.unde substantivul Cuvântul=Subiect, deoarece este articulat cu articol hotărât şi aflat înrelaţie cu substantivul Dumnezeu= Nume predicativ, deoarece este nearticulat.2. Nici una dintre cele două funcţii nu se exprimă prin SUBSTANTIV NEARTICULATsau ARTICULAT CU ARTICOL NEHOTĂRÂT:(3) Cuvântul era Dumnezeul.(4) Dumnezeul era Cuvântul. Din punctul de vedere al înţelesului, între cei doi termeni se stabileşte un raport deechivalenţă contextuală (A=B). În plan logic, spunem că sferele noţiunilor exprimate de aceştia se suprapun, seacoperă reciproc, mai mult sau mai puţin perfect. 38
  • 39. În gramatică se spune că, în asemenea situaţii, un TERMEN, totdeauna acelaşi -NUMELE PREDICATIV, IDENTIFICĂ PE CELĂLALT, totdeauna acelaşi - SUBIEC-TUL. Datorită acestei identităţi contextuale, asemănătoare relaţiei de echivalenţămatematică între două elemente, se pune pentru cei doi termeni, problema „care pe careidentifică” sau, altfel spus, care este termenul identificat (pasiv) şi care este termenulidentificator (activ). De răspunsul la această întrebare depinde nemijlocit interpretareasintactică a celor doi termeni, respectiv repartizarea lor pe funcţii: SUBIECT =TERMENUL IDENTIFICAT; NUME PREDICATIV = TERMENULIDENTIFICATOR. Pentru formularea unei decizii în acest sens, în analizele gramaticale se folosesc,mai mult sau mai puţin explicit, diferite mijloace şi criterii, inegale ca importanţă,proprietate şi grad de concludenţă:  înţelesul (criteriul logico-psihologist);  întrebările;  transformarea «atributivă»;  accentul şi intonaţia;  concordanţa de număr şi persoană etc,toate implicând într-un fel sau altul conceptul de SUCCESIUNE LINEARĂ (= topicatermenilor şi „derularea” în timp a gândirii, a mecanismelor psihologice care stau la bazacomunicării). În acest sens, considerăm că repartizarea pe funcţii urmează modelul: Subiect (locul I) + Verb copulativ + Nume Predicativ (locul al II-lea). Schimbând ordinea prin permutarea termenilor, se schimbă şi funcţiile, respectivS devine NP, iar NP devine S: (3) Cuvântul era Dumnezeul. (4) Dumnezeul era Cuvântul. unde (3) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP (4) Dumnezeul = S; Cuvântul= NP Ambele poziţii le avem în următoarele versuri din Luceafărul de Mihai Eminescu: Iar cerul (S) este tatăl (NP) meu Şi mumă-mea (S) e marea (NP). OBSERVAŢIE. Această „inversare”, teoretic totdeauna posibilă, este limitatăpractic de realitatea textului concret, în sensul că uneori schimbarea locului celor douăfuncţii poate implica sau reclamă importante reorganizări atât ale propoziţiei date, cât şiale frazei în care se află.77 Având în vedere relaţia dintre subiect şi nume predicativ, sensul enunţuluiCuvântul era Dumnezeu ar putea fi înţeles sub forma natura Cuvântului eradumnezeiască. Acum, revenind la textul nostru, mai prezentăm un motiv pentru care se observăfaptul că se declară nu că Logos-ul ar fi fost un dumnezeu, ci că era chiar Dumnezeu;77 G.G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura EXCELSIOR, Cluj-Napoca, 1999, p. 298. 39
  • 40. motivul, bine fundamentat în istorie, este, într-adevăr, reactiv şi circumstanţial: poate căevreii n-ar fi contestat că Logos-ul era, cumva, un dumnezeu. În definitiv, Tanakh-ul nucontesta existenţa altor zeităţi, ci afirma deschis perisabilitatea lor (Exod 15:11; Ier.10:11; Ps. 82:1,6,7). Însă evreii din perioada post-exilică contestau cu vehemenţă că arputea exista vreo entitate în afară de Dumnezeu care să fie Dumnezeu autentic, să aibănatura dumnezeiască. Altfel spus, erau în total dezacord că ar putea exista ceva saucineva care să aibă aceeaşi esenţă ca şi Dumnezeu. Aşadar, indirect, prin respingereaacestui verset de către evrei încă din timpurile apostolului, se recunoaşte limpede căYochanan nu a scris că Logos-ul era „un dumnezeu”, ci chiar Dumnezeu. Ce mai înseamnă „Cuvântul era Dumnezeu”?... Pentru iudeo-creştini, aceastădeclaraţie zguduitoare scoate în relief faptul că între cele două individualităţi sau entităţi,Logos-ul şi Dumnezeu, nu numai că exista o relaţie dialogică, o comuniune intimă încăînainte de Creaţiune, de începuturile eonilor, ale veacurilor şi ale lumilor, ci şi că între eleexistă o unitate fiinţială, ontologică, o identitate de esenţă. Afirmaţia apostolică arată că Logos-ul, Cuvântul, nu poate fi confundat cuDumnezeu, dar, cu toate acestea, Logos-ul ERA Dumnezeu78! Am văzut, deci, modul în care versetul se mişcă de la pre-existenţa eternă saueternalitatea Logos-ului, trece prin intercomuniunea personală şi se opreşte îndumnezeirea intrinsecă. Privitor la acest adevăr uluitor, David Stern, un credincios evreu mesianic, scria: Faptul că Dumnezeu Se exprimă, porunceşte, cheamă şi creează este una dintre cele două teme primordiale ale întregii Biblii (cealaltă fiind dreptatea şi îndurarea Sa şi desfăşurarea lor în mântuirea omenirii). Această exprimare, această vorbire, acest „cuvânt” este Dumnezeu; un Dumnezeu care nu cuvântează, un Dumnezeu fără Cuvânt, nu este Dumnezeu. Iar un Cuvânt care nu este Dumnezeu nu realizează nimic.79 Ajunşi aici, gândirea omenească ar încerca, cu semeţie şi aroganţă, să sondezemodul în care Logos-ul era CU Dumnezeu, fiind totodată EL ÎNSUŞI Dumnezeu.Recunoaştem deschis că întâlnim o taină care nu poate fi pătrunsă de cugetareaomenească, raţionamentul filosofic sau teologic nu poate cuprinde acest adevăr. Înconsecinţă, ne vom baza numai pe Revelaţia scrisă şi ne vom însuşi această taină princredinţă, nu prin vedere sau teologhisire sterilă.8078 După cum am mai spus, atunci când şaliach Yochanan, apostolul Ioan, scria această Evanghelie, aceastăBesorah, „Veste Bună”, el gândea în ebraică. Poate că unii se vor întreba dacă apostolul, atunci când a scris„Dumnezeu” (Theos, gr.) se gândea la YHVH sau la Elohim? Este mai probabil că se gândea „Dabar (sauMemra, în aramaică), Logos-ul, era cu YHVH, şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era YHVH”, mai degrabădecât „Dabar (sau Memra), Logos-ul, era cu Elohim şi Dabar (sau Memra), Logos-ul, era Elohim”,deoarece Dabar (sau Memra), Logos-ul, apare în forma sa singulară, iar termenul ebraic Elohim semnificăun plural, nu un singular.Iar o întrebare de genul „Cuvântul era CU Dumnezeu-YHVH, sau Cuvântul ERA Dumnezeu-YHVH?” esteridicată de cei care raţionează potrivit structurilor de gândire greceşti, care gândesc disjunctiv, fragmentar,categorial. Deşi nu putem generaliza, totuşi, evreii ar alege gândirea de tip „şi-şi”, gândirea semitică fiindmai curând conjunctivă, holistică, integratoare. Spus simplu, Cuvântul era şi cu Dumnezeu, deşi într-un feldistinct de El, şi era şi Dumnezeu.79 (David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary, Jewish New Testament Publications, Inc.,Clarksville, Maryland, USA, 1992, p. 153). Cu ajutorul lui Dumnezeu (be-ezrat ha-Şem) în viitor vom tratadespre relaţiile dintre Cuvântul rostit, Cuvântul scris şi Cuvântul întrupat.80 O altă taină impenetrabilă prin mijloace raţionale este reprezentată de înomenirea Logos-ului. 40
  • 41. Încheiem aici prin cuvintele altui evreu devenit credincios mesianic, MortimerAdler, profesor de filosofie la Universitatea din Chicago: „Atunci, care ar fi punctulesenţial al revelaţiei, dacă am putea noi înşine s-o pricepem? Dacă ar fi completamentecomprehensibilă, atunci ar fi doar o altă filosofie.” Y Y Y Capitolul al IX-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:22 Acesta era la început cu Dumnezeu.81 Dar după „început”, a fost Cuvântul întotdeauna cu Dumnezeu?... A fost Cuvântulîntotdeauna după-aceea într-o părtăşie dulce şi apropiată cu Dumnezeu? Şi întotdeauna afost Faţa lui Dumnezeu îndreptată spre Cuvânt?... Dar, în definitiv, ce înseamnă să fii cu faţa spre Dumnezeu, şi Dumnezeu să fie cuFaţa Lui spre tine? Şi ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa de la tine?...81 Versetul 2 întăreşte propoziţia 1a şi 1b din v.1. 41
  • 42. Mai întâi, vom insera câteva versete care amintesc despre ideea că Faţa luiDumnezeu ar fi orientată spre cineva sau spre ceva, expresie care este un antropomorfismevident. Să pui pe masă pâinile pentru punerea înainte, Ca să fie necurmat înaintea Mea. Exodul, 25:30. Altfel spus, porunca este: „Să pui pe masă pâinile Feţelor (lekhem ha-Panim), ca săfie necurmat în faţa Mea.” 24 DOMNUL să te binecuvânteze, şi să te păzească! 25 DOMNUL să facă să lumineze Faţa Lui peste tine, şi să Se îndure de tine! 26 DOMNUL să-Şi înalţe Faţa peste tine, şi să-ţi dea pacea! Numeri, 6:24-26, celebra „Binecuvântare aharonică” (Birkat cohanim). Un alt pasaj celebru, invocat uneori ca îndemn adresat naţiunilor cu privire lapocăinţă, este cel din A doua carte a cronicilor: ...dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din Ceruri, îi voi ierta păcatul şi-i voi tămădui ţara. A doua carte a cronicilor, 7:14. Ultimul pasaj adus în discuţie provine din Psalmul 22, aşa-denumitul Psalm alCrucii: Căci El nici nu dispreţuieşte, Nici nu urăşte necazurile celui nenorocit, Şi nu-Şi ascunde Faţa de el, Ci îl ascultă când strigă către El. Psalmii, 22:24. Acum înfăţişăm câteva versete antitetice conceptului de Faţă a lui Dumnezeuorientată spre cineva, pentru a înţelege ce înseamnă ca Dumnezeu să-Şi întoarcă Faţa dela om. Cain a ieşit din Faţa DOMNULUI... Genesa, 4:16a: Nu mă lepăda de la Faţa Ta... Psalmii, 51:11. Forţând puţin nota, am putea spune că 42
  • 43. TOŢI OAMENII SUNT ÎNAINTEA DOMNULUI... DAR NUMAI UNII SUNT ÎN FAŢA DOMNULUI Pe ce ne bazăm când facem acest joc de idei? În urmă cu aproape 2000 de ani, dinpieptul Celui crucificat în afara Ierusalimului, a izbucnit un strigăt: „Eli, Eli, lamasabachtani?”, care semnifica „Dumnezeule! Dumnezeule! Pentru ce m-ai părăsit?...”Răstignitul cita Psalmul 22, denumit şi „Psalmul crucii”, cum am scris mai sus, psalmcare continuă: „...Şi pentru ce Te depărtezi, Fără să-mi ajuţi Şi fără s-asculţi plângerile mele?” (v. 1b). În Psalmul acesta se mai spune „Nu Te depărta de mine...” (v. 11). Dumnezeu Îşiîntorsese faţa de la Crucificat, Care, în sufletul Lui, a auzit răspunsul: 1 Nu, mâna DOMNULUI nu este prea scurtă ca să mântuiască, Nici urechea Lui prea tare ca să audă, 2 Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte! Isaia, 59:1,2. Atunci, Crucificatul a întrebat în duh: „Cine dintre oameni M-a putut dovedi căam păcat?” (Ioan, 8:46a.) Răspunsul care i-a răsunat în suflet a fost: 6 Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; Dar DOMNUL a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor. 7 Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc; Ca un miel pe care-l duci la măcelărie, Şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura. 8 El a fost luat prin apăsare şi judecată; Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe Pământul celor vii Şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu? 9 Groapa Lui a fost pusă între cei răi, Şi mormântul Lui la un loc cu cel bogat, Măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire Şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui. 10 DOMNUL a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă... Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, Va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, Şi lucrarea DOMNULUI va propăşi în mâinile Lui. 11 Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu/va îndreptăţi, Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. 12 De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, Şi va împărţi prada cu cei puternici: Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte, 43
  • 44. Şi a fost pus în numărul celor fărădelege; Pentru că a purtat păcatele multora Şi S-a rugat pentru cei vinovaţi. Isaia, 53:6-12. Y Y Y Capitolul al X-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:3: Cuvântul, Dumnezeu şi teologia creaţiei3 Toate lucrurile82 prin El au fost făcute83şi fără El n-a fost făcut nimic din ce a fost făcut.8482 Termenii care apar în text cu caractere italice nu apar în textul original, ci se subînţeleg; aici, sesubînţelege cuvântul „lucrurile”.83 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.84 A se vedea şi Psalmii, 33:6. 44
  • 45. I. Analiza literară: paralelismul versetului 3.II. Teologia creaţiei: A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh; B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică: 1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă; 2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran; 3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă; C. Teologia creaţiei în operele ioanine: 1. Pasaje biblice; 2. Comentariu teologic. D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit: 1. Pasaje biblice; 2. Comentariu teologic. E. Scurt interludiu: Distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Talmud, Maase Bereşith). F. Comentariu teologic.I. Analiza literară: paralelismul versetului 3. Făcând analiza literară a acestui verset, identificăm în el atât un paralelism antitetic specific semitic, cât şi o gândire holistică. Inserăm două versete care exemplifică acest paralelism: El (Ioan) a mărturisit şi n-a tăgăduit: a mărturisit că nu este el Hristosul. Evanghelia după Ioan, 1:20. ...voi daţi zeciuială din izmă, din mărar şi din chimen, şi lăsaţi nefăcute cele mai însemnate lucruri din Lege: dreptatea, mila şi credincioşia; pe acestea trebuia să le faceţi, şi pe acelea să nu le lăsaţi nefăcute. Evanghelia după Matei, 23:23b. Dacă tot aminteam de mentalitatea semitică, transcriem un exemplu anecdotic: Moishe şi Chayim, doi negustori de blănuri, se întâlnesc în gara din Varşovia: „Unde te duci?”, întreabă Moishe. „La Lódź”, răspunde Chayim. „Ah, mă păcăleşti!”, spune Moishe. „Îmi zici că mergi la Lódź pentru că vrei să mă gândesc că mergi la Cracovia. De fapt tu chiar mergi la Lódź! De ce mă minţi?”85II. Teologia creaţiei A. Teologia creaţiei prin Cuvânt în Tanakh Spuneam mai înainte că „norodul”, „poporul ţării” (am ha-areţ), destinatarii principali ai discursului apostolului Yochanan, nu erau fini cunoscători ai Sfintelor Scripturi, dar aceasta nu înseamnă că atunci când auzeau Scripturile citite sau expuse nu- şi aminteau de cele învăţate acasă sau de alte predici auzite. Ca atare, credem că atunci când apostolul a vorbit despre creaţiunea prin Logos/Memra, această rostire a declanşat 85 J.H.H. Weiler, Constituţia Europei, Polirom, Iaşi, 2009, p. 345. 45
  • 46. în mintea evreilor de rând o înlănţuire de versete din Tanakh care vorbeau despre Elohim,Dumnezeul-Creator şi despre teologia creaţiei. Prezentarea acestei teologii a creaţiei, având ca bază Tanakh-ul şi urmărită de-alungul mai multor opere literare evreieşti este de primă însemnătate. H. H. Schmid, apudColin Gunton86, „a conchis că în multe culturi antice o concepţie despre creaţie serveştedrept cadru pentru ordinea socială, politică şi cosmică. Concepţiile despre mântuire –despre adevărata viaţă omenească pe Pământ şi în societate – sunt încadrate în credinţedespre crearea lumii. (...) Credinţa că Dumnezeu a creat şi susţine ordinea lumii în toatecomplexităţile sale, nu este o temă periferică a teologiei biblice, ci e pur şi simplu tema safundamentală. Ceea ce Yisra’elul a experimentat în istoria sa, şi ceea ce a experimentatcomunitatea creştină timpurie în relaţie cu Iisus este înţeles şi interpretat în termeniiacestei teme de bază.” În cele ce urmează, vom puncta câteva dintre versetele care autrecut, probabil, prin mintea evreilor, atunci când l-au auzit pe Yochanan ben-Zavdai. În primul rând, Biblia se deschide cu un verset absolut zguduitor, cu implicaţiimajore pe multiple planuri ale existenţei, compus din (cum altfel?), 7 cuvinte: ‫בראשית ברא אלהים את השמים ואת הארץ׃‬ 1234567 Bereşit bara Elohim et ha-Şamayim vet ha-Ereţ. La început, creat-a Elohim Cerurile şi Pământul. Am mai spus că acest verset este un petikhta, un sumar care prezintă în formăcondensată următoarele două capitole din Genesa, care descriu modul în care Dumnezeua creat Cerurile şi Pământul. Cum le-a creat? CUVÂNTÂND! În capitolul 1 din Genesa,se spune de 11 ori – în diferite moduri – că El a cuvântat şi Universul a venit în existenţă,o existenţă finită şi dependentă de Creator. Creând prin Cuvânt (şi, aparent, prin manufactură) Dumnezeu Îşi demonstreazăomnipotenţa şi suveranitatea în lucrarea Creaţiunii: 26 Ridicaţi-vă ochii în sus, şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte. 28 Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului. El nu oboseşte, nici nu osteneşte; priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. Isaia, 40:26,28. Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu, care a făcut cerurile şi le-a întins, care a întins pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el. Isaia, 42:5. Căci aşa vorbeşte Domnul, Făcătorul cerurilor, singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit, l-a făcut nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit: „Eu sunt Domnul, şi nu este altul!” Isaia, 45:18.86 Colin E. Gunton, Christ and Creation, The Paternoster Press, Carlisle, Cumbria, UK and Wm. B.Eerdmans Publishing Co., Grand Rapids, Michigan, USA, p. 20. 46
  • 47. Mâna Mea a întemeiat pământul, şi dreapta Mea a întins cerurile: Cum le-am chemat, s-au şi înfăţişat îndată. Isaia, 48:13. Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui. Amos, 4:13. Creând prin Cuvânt, ni se arată înălţarea lui Dumnezeu mai presus de natură, caun Dumnezeu mare şi infinit: Înainte ca să se fi născut munţii, Şi înainte ca să se fi făcut pământul şi lumea87, Din veşnicie în veşnicie, Tu eşti Dumnezeu! Psalmii, 90:2. 25 Tu ai întemeiat în vechime pământul, Şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 26 Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; Toate se vor învechi ca o haină; Le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Psalmii, 102:25,26. Tanakh-ul ne dezvăluie şi faptul că în lucrarea Creaţiunii Dumnezeu a lucrat cuînţelepciune: 12 Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma, şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile cu cumpăna? 13 Cine a cercetat Duhul Domnului, şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? 14 Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea, şi I-a făcut cunoscut calea priceperii? Isaia, 40:12-14. 11 Aşa să le vorbiţi: „Dumnezeii care n-au făcut nici cerurile, nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri. 12 Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. 13 La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui. 14 Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună, şi nu este nici o suflare în ei; 15 sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa. 16 Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci El a întocmit totul, şi Yisra’el este seminţia moştenirii Lui: Domnul oştirilor este Numele Lui.”87 În original, textul nu prezintă impersonalul „să se fi făcut Pământul şi lumea”, ca şi când ele s-ar fi făcutsingure, ci spune „să fi făcut (Tu) Pământul şi lumea”, arată o lucrare personală. 47
  • 48. Ieremia, 10:11-16. În creaţia Sa, Dumnezeu nu este numai suveran, ci are şi un scop, o finalitate: 6 Voi zice miază-noaptei: „Dă încoace!” şi miază-zilei: „Nu opri, ci adu-Mi fiii din ţările depărtate şi fiicele de la marginea pământului: 7 pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.” Isaia, 43:6,7.88 La aceste categorii berkhofiene89 mai cităm două pasaje interesante din Scrieri: 6 Cerurile au fost făcute prin Cuvântul Domnului, şi toată oştirea lor prin suflarea (ruach) gurii lui. 9 Căci El zice, şi se face; Porunceşte şi ce porunceşte ia fiinţă. Psalmii, 33:6,9. Aceste versete prezintă interes pentru studiul nostru pentru că în Psalmii, 33:6,unde versiunea Dumitru Cornilescu 1923 a tradus „suflare”, în originalul ebraic apareruach, care se traduce „vânt, suflare, duh, Duh.” (O traducere cu adevărat fericită aacestui termen greu de tălmăcit au reuşit-o teologii catolici, care l-au redat drept„spiraţie”.) Versetul este vădit antropomorfic, el prezentându-L pe Dumnezeu care ar ficreat prin rostirea cuvântului şi printr-o suflare „în afară”, expresia sonoră fiind dublatăde expiraţie, o activitate pulmonară. Cine s-a suit la ceruri, şi cine s-a pogorât din ele? Cine a adunat vântul în pumnii lui? Cine a strâns apele în haina lui? Cine a hotărât toate marginile pământului? Cum se numeşte el, Şi cum cheamă pe fiul său? Ştii tu lucrul acesta? Proverbele, 30:4. Pasajul se referă clar la activitatea de creaţie cosmică. Nu trebuie să omitem căgenul literar analizat aici este cel liric, şi exegeza care se aplică poeziei nu poate duce laafirmaţii dogmatice (decât dacă, mai târziu, pasajele poetice au fost reiterate într-undiscurs logic-narativ, vezi Psalmi reluaţi în predici apostolice sau trataţi în Epistole). Interogaţia principală, însă, rămâne aceasta: cum Îl cheamă pe Cel care a creatconform unui proiect şi cum Îl cheamă pe Fiul Său?... Oare are Creatorul un Fiu?... Încheiem acest subpunct cu una dintre cele mai depline şi mai frumoase afirmaţiivizavi de Creator în relaţia Sa cu Creaţiunea:88 În cărţile Legământului Înnoit, s-ar adăuga şi Epistola către romani, 1:25.89 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Pennsylvania, USA, 1988, p. 128. 48
  • 49. Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi Pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta. Neemia, 9:6. B. Teologia creaţiei în literatura extra-canonică 1. Teologia creaţiei în literatura apocrifă Te implor, fiul meu, priveşte la cer şi la pământ, ia aminte la tot ce este în ele şi recunoaşte că Dumnezeu le-a făcut din ceea ce nu era, şi că omenirea a luat naştere în acelaşi fel. A doua carte a Macabeilor, 7:28. 2. Teologia creaţiei în literatura de la Qumran În anul 1948 în peşterile de la Qumran au fost găsite mai multe suluri pe care erauînscrise atât cărţi biblice, cât şi învăţătura sectei care locuia în acele peşteri, probabil ogrupare separatistă de extracţie eseniană. Vizavi de actul creaţiei, un pasaj spune: Căci judecata este a lui Dumnezeu şi din mâna Sa purcede calea nevinovăţiei. Din întocmirea făcută de El şi-au primit toate obârşia, şi din întocmirea făcută de El tot ceea ce este a fost pregătit; fără El, nimic n-a fost făcut. Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1QS XI:10. Un alt pasaj din acelaşi sul cugetă pe aceeaşi linie: Tot ceea ce este şi a fost vreodată vine de la Dumnezeul cunoaşterii. Înainte ca lucrurile să fi venit la existenţă, El a hotărât planul lor; şi când ele îşi îndeplinesc rolurile desemnate, este potrivit cu întocmirea sa slăvită ca ele să facă aceasta. Nimic nu poate fi schimbat. Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:15-16. Mai jos, pasajul numerotat continuă: Toţi cei ce-şi îndeplinesc neprihănirea/dreptatea sunt sub domnia Prinţului luminii şi umblă pe căile luminii; pe când toţi cei ce săvârşesc nelegiuire sunt sub domnia Îngerului Întunericului şi umblă pe căile întunericului. Megilath ha-Serachim, „Sulul Manualului disciplinei”, pasajul 1 QS III:20. 49
  • 50. La Qumran s-au mai descoperit şi alte opere literare, cum ar fi Hôdayôth, „CarteaImnurilor”; în frumosul său capitol inaugural, apar cuvinte care îndeamnă la gândire: Tu ai creat acestea, şi în înţelepciunea întocmirii Tale Tu ai pregătit legile lor înainte ca ele să fi fost. Prin gura Ta şi prin Cuvântul Tău au venit toate în fiinţă şi nimic din ce este făcut n-a fost făcut fără Tine. 1 QH I:19. 3. Teologia creaţiei în literatura pseudoepigrafă Trecem acum la alt corpus literar, mai precis la literatura pseudoepigrafă. Ceînseamnă această literatură? În secolul al II-lea î.e.n. evreii practicau o procedură princare scriau vreo carte a cărei paternităţi o atribuiau, după aceea, vreunui autor faimos şicanonizat. În acest caz, aşa-zisa Carte a lui Enoch nu a fost scrisă de Enoch, patriarhulcare umblase cu Dumnezeu până a fost „strămutat”, ci este o carte scrisă prin sec. II sau Iî.e.n. de un autor anonim, care a preferat să o semneze ca şi cum ar fi fost scrisă deEnoch, şi s-o antedateze. Pentru gândirea europeană, acest procedeu ar fi greşit din start: pentrumentalitatea juridică, pseudoepigrafia ar fi fals intelectual şi uz de fals, oarecum antiteticîncălcării legii copyright-ului, iar pentru mentalitatea creştinilor, el ar fi un păcat. Pentru gândirea orientală din acea epocă, lucrurile erau complet diferite: a invocaun nume însemna a cunoaşte numele cuiva, iar numele unui om era o extensie apersonalităţii, a gândirii şi a acţiunilor sale. Cei morţi, ale căror nume continuau săsupravieţuiască după moartea lor, erau într-un fel în viaţă90, astfel încât anticii nu se sfiausă scrie opere literare şi să le atribuie altora, dacă ei credeau că şi-au însuşit mentalitatea„autorilor” invocaţi până în cele mai mici amănunte. În plus, gândirea orientală antică,chiar şi cea biblică, operează uneori cu hiperbole, cu metafore, cu numere rotunjite, cuaproximări, sau cu citate libere şi nici unul dintre aceste lucruri nu constituia o problemă,Scripturile nu erau respinse în bloc doar pentru că evreii nu operau cu gândirea tehnică demare precizie a europenilor. În felul acesta avem o construcţie de tip contradictoriu şi paradoxal: „Cartea luiEnoch nu este scrisă de Enoch, dar Cartea lui Enoch este scrisă de Enoch”. Chiar maimult, Epistola lui Iuda, care este canonică, a împrumutat din ea câteva versete; aceasta nuînseamnă că dacă a împrumutat din ea, întreaga carte a lui Enoch trebuie canonizată, ci cădoar versetele în discuţie au meritat să fie inserate în Epistolă. Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor şi să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi. Epistola lui Iuda, 14b, 15.9190 De-aceea Biblia spune în repetate rânduri despre levirat, ibum, cazul în care un soţ murea fără a aveacopii, iar fratele lui era obligat să se căsătorească cu văduva acestuia: băiatul care urma să se nască eraconsiderat ca fiind fiul mortului, „ca să nu se stingă numele în Yisra’el” (Num. 27:4, Deut. 25:5,6). A sevedea articolul nostru intitulat „Creşteţi şi înmulţiţi-vă! – Sarcina, naşterea, sterilitateaşi rânduielile lor îniudaismul vremurilor biblice”.91 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923. 50
  • 51. În această carte pseudoepigrafă găsită în Etiopia în 1773 există nişte verseteinteresante pentru cercetarea noastră: Înainte ca soarele şi semnele să fi fost create, înainte ca cerurile şi stelele să fi fost făcute, numele lui92 fusese chemat înaintea Domnului duhurilor. Pentru aceasta a fost el ales şi ascuns înaintea Sa93 înainte de crearea lumii şi va fi înaintea Sa până în veşnicie.94 Cartea lui Enoch, 48:3,6. Când rabinii din timpurile lui Yeşua polemizau pe baza versetelor Mica, 5:295 şiPsalmii, 72:17, ei aveau în minte şi Cartea lui Enoch. Aici trebuie să deschidem o paranteză importantă pentru o mai bună cunoaştere alui Mesia: versiunea Dumitru Cornilescu traduce Psalmii, 72:17, în felul următor: Numele lui va dăinui pe vecie: cât soarele îi va ţine numele. Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”. Originalul ebraic spune, însă: Înainte să fi fost soarele, Numele Său era Yinon. Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii, şi toate neamurile îl vor numi „fericit”. De ce este importantă această observaţie? Mai întâi de toate, observaţia esteimportantă pentru respectul faţă de Sfânta Scriptură. În al doilea rând, din punctul de vedere al teoriei literaturii, semnalăm aici unhapax legomenon, un cuvânt care apare o singură dată în Biblie. În al treilea rând, strădania noastră este aceea de a oferi cititorilor noştri otraducere cât mai apropiată de originalul ebraic şi de gândirea evreiască, nu deSeptuaginta şi de gândirea elenizată. Şi, în al patrulea rând, comentatorii evrei din antichitate erau de acord că acestmisterios şi unic Yinon se referea la Mesia, ceea ce înseamnă un titlu suplimentar – cutoate implicaţiile sale – pentru doctrina mesianologiei sau a cristologiei. C. Teologia creaţiei în operele ioanine 1. Pasaje biblice În diverse alte pasaje, şaliach Yochanan reia tema creaţiei: ...iar lumea prin El a fost făcută... Evanghelia după Ioan, 1:10b. Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i:92 Al Fiului omului, vezi v. 2.93 A Domnului duhurilor, vezi v. 5.94 http://www.hermetics.org/pdf/enoch.pdf şi http://www.sacred-texts.com/bib/boe/boe051.htm95 „Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmiva ieşi Cel ce va stăpâni peste Yisra’el, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zileleveşniciei.” VDC 51
  • 52. „Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…” Apocalipsa, 3:14. Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute! Apocalipsa, 4:11. …şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nici o zăbavă… Apocalipsa, 10:6. 2. Comentariu teologic Şaliach Yochanan era un om al timpului său, cunoscător a ceea ce spun Tanakh-ul, cărţile apocrife, pseudoepigrafe şi qumranite despre teologia creaţiei. Gândirea safusese formată de aceste izvoare scrise, mai ales de Tanakh. În plus, el Îl cunoscuse peMesia şi învăţase la picioarele Lui, iar după Înălţarea Acestuia la Cer, avusese parte şi derevelaţii personale, pe care Duhul Sfânt L-a îndemnat să le aştearnă în scris. Înconsecinţă, el recunoaşte şi proclamă faptul că lumea fusese creată de Dumnezeu prinLogos, care înainte de început, era cu Dumnezeu, fiind Dumnezeu (Io. 1:1). Mai multchiar, YHVH-Dumnezeu nu doar crease „cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile depe el, marea şi lucrurile din ea” (Apoc. 10:6), ci şi susţinea toate lucrurile (Apoc. 4:11). Să abordăm şi versetul 14 din Apocalipsa, 3, care vorbeşte tot despre creaţie şispune că Logos-ul, denumit aici „Cel ce este Amin, Martorul credincios şi adevărat” ar fi„începutul zidirii lui Dumnezeu”. Care este tălmăcirea acestui verset? Să fie aceea potrivit căreia „Iisus este primulzidit, sau primul creat din această Creaţie”, aşa cum susţin secte de genul Martorilor luiIehova sau a Studenţilor în Biblie?... Răspunsul pe care-l dăm provine examinândcategoria dovezilor lingvistice, a dovezilor textuale şi intertextuale, şi a dovezilorteologice. a. Categoria dovezilor lingvistice Mai întâi vom preciza sfera semantică a termenului grecesc arche, tradus aicidrept „început”. Termenul arche (gr., Strong 746) semnifică „început” în mai multe sensuri: dacăse referă la un lucru, arche poate semnifica atât „început” propriu-zis, cât şi cauză activăcare iniţiază sau declanşează ceva, precum şi „principiul” care oferă temei unui lucru,care-l în-temeiază, aşa-zicând; arche oferă temei lumii, Cosmosului, omului, el esteizvorul comun din care încep şi îşi primesc temeiul toate acestea, este substratul, esenţaeternă, care nu se schimbă niciodată, în pofida tuturor schimbărilor ce au loc în toatelucrurile existente... Dacă se referă la o persoană, arche este fie un „începător”, în sensul de persoanăcare declanşează ceva, un iniţiator sau un originator, fie primul în timp, ordine sau rang.Arche este principalitate, prinţ, „şef”, iar acest cuvânt a intrat în combinaţie cu altele: de 52
  • 53. exemplu, magistraţii care cârmuiau republica ateniană antică se numeau arhonţi,conducătorul preoţilor se numeşte „arhiereu”, al episcopilor se numeşte „arhiepiscop”. Deci, la acest prim nivel de exegetare, s-ar putea tâlcui fie că Yeşua este începutulcreaţiei lui Dumnezeu, fie că este primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu. b. Categoria dovezilor textuale şi intertextuale Deci, în Apocalipsa, 3:14, se afirmă că Yeşua este „începutul creaţei luiDumnezeu”, orice ar semnifica momentan acest lucru. Examinând şi restul versetului, citim şi că El este „martorul credincios şi adevăratşi Cel ce este Amin”. O primă observaţie, de natură etimologică: Yochanan, pescarul teolog, afirmă detrei ori că Yeşua este Amen, pentru că în ebraică însuşirile „credincios”96 şi „adevărat”provin din aman (Strong 539), din care provine şi amen. Această observaţie, că Yeşua este Amen, credincios şi adevărat, va duce la a douaobservaţie, de natură intertextuală, pe care o divizăm după cum urmează: mai întâi, acestecalităţi ale lui Yeşua fuseseră deja prezentate de şaliach Yochanan în Apocalipsa, 1:5când vorbea despre Yeşua Mesia ca fiind Martorul credincios (v. şi 19:11), Întâiul născutdintre cei morţi şi Conducătorul regilor Pământului. Aici apare o aluzie: „Martorulcredincios al adevărului” ne trimite la Dumnezeul adevărului (Elohe amen) din Isaia65:16: Aşa că, cine se va binecuvânta în ţară, se va binecuvânta în Dumnezeul adevărului, şi cine va jura în ţară, va jura pe Dumnezeul adevărului, căci vechile suferinţe vor fi uitate, vor fi ascunse de ochii Mei. Continuând cercetările noastre în intertextualitate, descoperim că în carteaApocalipsei Yeşua este denumit de câteva ori „începutul”, în forme diferite: în Apocalipsa, 1:5, Yeşua este „martorul credincios, cel întâi-născut din morţi”; în Apocalipsa, 2:8, El este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat”, în Apocalipsa, 21:6, El este: „...Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul”; în Apocalipsa, 22:13, Yeşua este „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”. (Aici merită deschisă o paranteză: afirmaţia lui Yeşua din Apocalipsa, 22:13, căEl ar fi „Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul”, este făcută şide Dumnezeu-Tatăl despre Sine Însuşi, în Apocalipsa, 1:8,11: „Eu sunt Alfa şi Omega,Începutul şi Sfârşitul”, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel96 Desigur, o calitate precum credincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nuputea scăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (termen înseriat de Strongcu nr. H 571), termen format din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera dinmijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs. Juxtapusăurmătoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn de încredere sau credibil de laînceput până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul, 34:6, Dumnezeu-Tatăl este adevărat şi înApocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorul credincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşuasunt părtaşi adevărului. Yochanan va afirma lucrul acesta şi în alte pasaje. 53
  • 54. Atotputernic… Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, precum şi în 21:6: „Eu sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul.” Este o aluzie suplimentară la identitatea şi unitatea esenţială împărtăşită în perichoresis-ul lui Dumnezeu-Tatăl şi al lui Yeşua Mesia. De fapt, cartea Apocalipsa este plină de asemenea aluzii care, citite în cheie ebraică, demonstrează că Yeşua este Dumnezeu.) Sumarizând, putem spune că Yeşua este Alfa, deci prima literă din alfabetul grecesc, Cel dintâi, Începutul. Începutul nu este creat, ci Începutul creează. Wayne Grudem97 ne spune că, în cartea Against Apion 2.190, istoricul evreu Iosefus Flavius spune despre Dumnezeu că El este „începutul (arche) tuturor lucrurilor”, şi e clar că Iosefus nu se gândea că Dumnezeu ar fi fost creat, ci că El este originea lucrurilor, „începătorul” lor. c. Categoria dovezilor teologice Ce înseamnă, deci, că Yeşua este „începutul creaţiei”?... Înseamnă, cumva, că El este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu? În nici un caz! Contestăm această speculaţie duhnind a erezie pe baza următoarelor dovezi: i. Faptul că Yeşua Mesia ar fi începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu ar contraveni afirmaţiei „La început, era Cuvântul...”, care arată că înainte de începutul spaţio- temporal, Cuvântul deja era, fiinţa. Cuvântul nu a început să fiinţeze deodată cu începutul creaţiei spaţio-temporale, ci anterior ei. Când am examinat Isaia 43:13, unde YHVH spune că El este „de la început”, am văzut că nici Dumnezeu-Tatăl nu Şi-a început existenţa simultan cu începutul creaţiei, El fiinţa din eternitate şi anterior creaţiei. La fel, alte versete din Evanghelia după Ioan, capitolul 17, afirmă că Fiul avea la Dumnezeu o „slavă…înainte de a fi lumea” (v. 5), şi că Tatăl Îl iubea pe Fiul „înainte de întemeierea lumii” (v. 24) ii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, ar fi singurul caz în care apostolul ar face aceasta, o ocurenţă absolut unică; or, nu se poate face o afirmaţie cu consecinţe atât de importante fără a o fi elaborat, sau măcar fără a o fi făcut şi în alte părţi.iii. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, o asemenea afirmaţie ar fi trebuit să fi fost făcută şi de alţi apostoli; din nou, ea este absentă din discursul lor.iv. Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, dacă Logos-ul ar fi fost creat, lucrul acesta ar avea consecinţe absolut incalculabile, dintre care punctăm doar câteva:  De pildă, Dumnezeu este agape (I Io. 4:8,16), dragostea care se dăruieşte altuia/altora în mod necondiţionat, dragostea perfect altruistă. Se ridică unele întrebări: înainte de a crea Logos-ul, pe care să-L iubească, Dumnezeu, care nu poate să nu iubească, pe cine iubea?... Avea un obiect al iubirii Sale sau, cumva, Se iubea pe Sine Însuşi?... Dacă Se iubea pe Sine Însuşi, dragostea dumnezeiească nu mai era agapică, ci egoistă, şi Dumnezeu Se contesta pe Sine Însuşi. 97 Wayne Grudem, Teologie sistematică, Edit. Făclia şi Edit. Universităţii Emanuel, Oradea, 2004, trad. Dinu Moga, nota 23 de la pag. 257. 54
  • 55.  Pretutindeni în Sfânta Scriptură Dumnezeu spune despre Sine Însuşi că El este Tată. Dacă Logos-ul nu exista din eternitate, înseamnă că „a fost un timp” în atemporalitate98 când Tatăl nu era Tată, întrucât nu avea un Fiu?... Sau, formulat mai corect, Dumnezeu nu a fost întotdeauna Tată, ci a devenit Tată „pe parcurs”?... Asta ar însemna că Dumnezeu este într-un proces de dezvoltare a calităţilor Sale, că El învaţă ce înseamnă a fi tată, ce înseamnă a iubi, etc... Departe de Dumnezeu această „teologie a procesualităţii”!  Dacă Yochanan ar spune că Yeşua Mesia este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu, atunci asta ar însemna că Yeşua nu este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, iar mărturia Sfintei Scripturi spune exact contrariul: Yeşua este denumit YHVH (compară Luca 1:76 cu Is. 40:3, Rom. 10:13 cu Ioel 2:32), Dumnezeu (Io. 20:28; Rom. 9:5; Tit 2:13; Evr. 1:8; I Io. 5:20; II Pet. 1:1), Mântuitor (vezi Tit 3:4,6), Domn (Mat. 22:43-45, etc), şi Cel Sfânt (Fap. 3:14, Luca 1:35), aşa cum era numit YHVH în Tanakh (de peste 30 de ori numai în cartea profetului Isaia).  Lăsând la o parte consecinţele pe care o erezie de tipul „creării Logos-ului” le-ar avea asupra iubirii inefabile dintre Ipostasurile Dumnezeirii, ridicăm alte întrebări: dacă Logos-ul este creat şi, implicit, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu, cum se mai poate săvârşi ispăşirea păcatelor noastre?... Problema este următoarea: păcătuind, eu am lezat etern sfinţenia divină. Dumnezeu este obligat să mă pedepsească... Însă, Dumnezeu este şi dragoste, şi în Sine Însuşi atributele Sale nu sunt în conflict, El nu are tensiuni interne. Deci, dacă Dumnezeu este dragoste, El trebuie să găsească o metodă de a mă pedepsi fără a mă omorî, prin care El să continue să rămână drept, sfânt şi neprihănit, dar să mă şi mântuiască pe mine, păcătosul (Rom. 3:26). Eu am păcătuit înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţeniei, dreptăţii şi neprihănirii Sale, şi ca să fie drept, El este obligat să mă pedepsească. Or, dacă mă şi iubeşte, El trebuie să găsească o metodă de a pedepsi păcatul meu care a lezat etern sfinţenia divină. Deci, ca justiţia divină să fie satisfăcută şi eu, în urma pedepsei, să nu mor99, El trebuie să găsească o metodă prin care nu doar să se plătească despăgubiri pentru delictul meu (ispăşire) şi să fiu eu achitat (îndreptăţit sau socotit neprihănit), ci şi să-mi fie eradicată din lăuntrul meu înclinaţia firească spre păcat (naşterea din nou). Dumnezeu a decretat că „viaţa (sau: sufletul) trupului este în sânge. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele noastre, căci prin viaţa din el face sângele ispăşire” (Lev. 17:11). E clar că sângele unui animal inocent nu poate face ispăşire pentru păcatul unui om (Evr. 10:4), că sângele meu, păcătosul, nu poate face ispăşire pentru mine însumi, şi că numai sângele unui om perfect drept, care să nu fi avut natura păcătoasă ar putea face ispăşire pentru mine, dacă înlocuirea mea în pedeapsă de către el ar fi acceptată de Dumnezeu, Cel înaintea căruia am păcătuit. Punctul suprem şi cel mai sensibil aici este acela că nu sunt obligat numai să găsesc un om absolut perfect, lipsit de natura păcătoasă, dispus să mă înlocuiască în pedeapsă şi abilitat de Dumnezeu să98 Aici nu ne interesează contradicţia în termeni a timpului în atemporalitate, ci a calităţii de „tată înainte dea fi tată”.99 Ezechiel, 18:4b etc. 55
  • 56. facă ispăşire pentru mine, păcătosul, ci mai trebuie ca şi Dumnezeu să fie împăcat cu mine prin această ispăşire. Logos-ul este acela care, deşi Dumnezeu (Io. 1:1), a devenit om rămânând Dumnezeu; Mesia avea în Sine natura lui Dumnezeu Sfântul care trebuia împăcat cu omul păcătos, şi Şi-a asumat natura omului, cu limitările acestuia, „asemănătoare cu a păcatului” (Rom. 8:3), dar fără păcat (Evr. 4:15). Prin înomenire, Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, a devenit un Ipostas teoantropic, altfel răscumpărarea obiectivă şi subiectivă a credincioşilor, cu tot ce presupune ea (ordo salutis), nu putea fi săvârşită (Evr. 2:14-18 etc).  Dacă Logos-ul este începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu şi, în consecinţă, are o natură inferioară naturii lui Dumnezeu-Tatăl, atunci femeia are o natură inferioară bărbatului, întrucât cf I Corinteni 11:3, Dumnezeu este capul lui Mesia, care este capul bărbatului, care este capul femeii. Însă afirmaţia făcută de apostol aici este că prioritatea fără inferioritate în relaţia Tată-Fiu este temelia unei relaţii corecte între bărbat şi femeie. Păstrând proporţiile, după cum Mesia este una cu Tatăl (Io. 10:30), şi nu unul cu Tatăl, tot aşa, şi soţul şi soţia sunt una, fără a fi unul. Acum, după ce am furnizat câteva motive pe baza cărora respingem ideeaconform căreia Yeşua Mesia ar fi „începutul temporal al creaţiei lui Dumnezeu”, ar trebuisă vedem de ce El ar fi „primul ca rang în creaţia lui Dumnezeu” sau, mai corect, „pestecreaţia lui Dumnezeu”, însă această chestiune va fi discutată în lumina adusă de textul dinEpistola apostolului Pavel către coloseni, 1:15-18, vezi mai jos. D. Teologia creaţiei în cărţile Legământului Înnoit 1. Pasaje biblice Alţi contribuitori la cărţile Legământului Înnoit îşi aduc şi ei aportul la înţelegerearelaţiei trilaterale Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Rabbi Şa’ul dinTarsul Ciliciei, cel care devenise şaliach Şa’ul/ apostolul Pavel, le scrie credincioşilor dincetatea Corinth: 5 Căci chiar dacă ar fi aşa numiţi „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (cum şi sunt în adevăr mulţi „dumnezei” şi mulţi „domni”), 6 totuşi pentru noi nu este decât un singur Dumnezeu: Tatăl, de la care vin toate lucrurile şi pentru care trăim şi noi, şi un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate lucrurile şi prin El şi noi. Întâia epistolă a lui Pavel către corinteni, 8:5,6. Joseph Mitsuo Kitagawa100 spune că versetul 5 afirmă „o dublă orientare –monoteismul ca ‚semnificaţie interioară’ şi monolatria ca ‚semnificaţie exterioară’.100 Joseph Mitsuo Kitagawa, În căutarea unităţii – Istoria religioasă a omenirii, edit. Humanitas, Bucureşti,1994, trad. Claudia Dumitriu, p. 15. 56
  • 57. În ceea ce priveşte versetul 6, acesta trebuie citit simplu, aşa cum scrie el: de laDumnezeu-Tatăl vin toate lucrurile, şi pentru El trăim şi noi, şi de la Domnul YeşuaMesia sunt toate lucrurile, şi prin El şi noi. Deci, toate lucrurile vin de la Tatăl şi sunt saufiinţează prin Mesia. Desigur, unii încearcă să arate aici că Tatăl este singurul Dumnezeu, şi că Yeşuanu este Dumnezeu, ci numai Domn sau Stăpân (Adonai). Acestora le-am adresa câteva întrebări logice: dacă Tatăl este singurul Dumnezeu(conform versetului) şi Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului), atunciînseamnă că Tatăl nu este Domn sau Stăpân, întrucât Yeşua este singurul Domn?... Şi dacă Yeşua este singurul Domn/Stăpân (conform versetului) şi Tatăl estesingurul Dumnezeu (conform versetului) atunci înseamnă că Yeşua nu este Dumnezeu?... Să se fi înşelat apostolul Ioan, de pildă, atunci când spune că Logos-ul esteDumnezeu (Io. 1:1)?... Păstrăm deschisă discuţia privitoare la relaţia dintre Dumnezeu-Tatăl şi YeşuaMesia, Fiul lui Dumnezeu, pentru unul din eseurile ulterioare. Momentan, am inseratpasajul acesta pentru valoarea sa în ceea ce priveşte relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl –Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune. Credincioşilor din cetatea Colosse, Rabbi Şa’ul le trimite, printre altele,următoarele cuvinte: 15 El (Fiul lui Dumnezeu, n.ns.) este chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea. 16 Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile care sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. 17 El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El. 18 El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Epistola către coloseni, 1:15-18. Semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu” va fi analizată puţin mai jos, pânăatunci trebuie explicată sintagmă „întâi-născut”, care apare în versetele 15 şi 18.Etimologic, această sintagmă redă grecescul prototokos, care provine din protos, primul,şi tikto, a zămisli, a naşte. Contextul versetelor 15-17 spune pur şi simplu că Fiul lui Dumnezeu este născutînainte de toate lucrurile (chiar dacă este întâi-născut sau prim-născut), iar creaţia, spredeosebire de El, nu este născută, ci făcută prin El, ca principiu şi mediu, şi pentru El, dedragul Lui, ea fiind făcută pentru a servi scopurilor Sale. De-asemenea, Fiul luiDumnezeu susţine întreaga creaţie, coeziunea ei I Se datorează Lui. Ajunşi în acest punct, înainte de a furniza un deznodământ, vrem să complicămlucrurile: TERMENUL PROTOTOKOS, REDAT PRIN SINTAGMA „ÎNTÂI-NĂSCUT”SAU „PRIM-NĂSCUT” NU-L DESEMNA ÎNTOTDEAUNA PE COPILUL CAREERA PRIMUL NĂSCUT AL FAMILIEI DIN PUNCTUL DE VEDERECRONOLOGIC, CI UNEORI ÎL DESEMNA PE CEL CARE ERA CONSIDERAT A FIPRIMUL ÎN RANG! 57
  • 58. Afirmaţia este extrem de serioasă şi are nişte implicaţii profunde, pe care, însă,doar le vom baleia. Astfel, în Genesa, 16, lui Avraham i se naşte Işmael, iar în Genesa, 21, i se naşteIţchaq; acest al doilea fiu este considerat nu numai „primul-născut”, ci chiar „singurul-născut” sau „născut într-un fel unic” (yachid, în ebraică şi monogenes în greacă). În Genesa, 25, Esau este primul-născut, dar îşi pierde primogenitura în favoarealui Yaakov (Gen. 25,27). În Genesa, 49, Ruben, primul-născut, îşi pierde întâietatea sau primogenitura înfavoarea lui Yehudah (Iuda), născut al patrulea! Oricum, situaţia nu este foarte clară,întrucât Yaakov/YYisra’el îi adoptă ca fii ai săi pe Efraim (al doilea fiu născut al luiYosef) şi pe Manase (primul-născut al lui Yosef), iar în cartea profetului Yrmiyahu(Ieremia), 31:9 îl declară primul-născut pe Efraim!101... În Exodul, 4:22, în versiunea Septuaginta, Yisra’el este denumit „primul-născut”al lui YHVH; poporul evreu nu era întâiul din punctul de vedere cronologic, anterior luise formaseră alte popoare, dar era primul în rang în ochii lui Dumnezeu. Rostireadumnezeiască făcută în Numeri, 23:21, ne spune că „El (YHVH) nu vede nici ofărădelege în Iacov, Nu vede nici o răutate în Yisra’el” (nu că israeliţii n-ar fi comispăcate), iar Yisra’elul este lumina ochilor lui Dumnezeu (Deut. 32:10, Zah. 2:8). În Deuteronomul, 21:16,17 este vorba despre un om care are două soţii, una pecare o iubeşte şi una pe care n-o iubeşte. El are de la ele fii şi Dumnezeu îi interzice să-lfacă prim-născut (ca rang) pe fiul soţiei pe care o iubeşte în defavoarea fiului soţiei pecare n-o iubeşte, primul-născut din punctul de vedere cronologic. În sfârşit, în Psalmii, 89:27, lui David i se promite că va fi făcut „întâiul-născut”al lui YHVH, „cel mai înalt dintre împăraţii Pământului”. Acest psalm Îl prefigurează peMesia, este un psalm mesianic. (Acest subcapitol este în curs de elaborare.) Epistola către efeseni este de multe ori considerată „sora” Epistolei către colosenişi, chiar mai mult: savanţii spun că cele două Epistole se complementează şi ele trebuiecitite împreună, întrucât în prima se tratează despre Mesia, Capul Bisericii, iar în Efesenidespre Biserică, Trupul lui Mesia. Un pasaj interesant (1:9,10) ieşit de sub peniţaaceluiaşi rabin Şa’ul, care studiase la picioarele lui Gamliel ha-Zaqen ne nedumereşteîntrucâtva: 9 căci a binevoit (Dumnezeu) să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuşi, 10 ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ. Ideea centrală a acestor două versete este aceasta: Dumnezeu alcătuise în SineÎnsuşi un plan tainic pe care a binevoit să-l descopere apostolului Pavel – şi, prin el, şinouă – şi acest plan tainic este adus la îndeplinire la plinirea vremurilor, la pleromatimpurilor prestabilite. Planul este re-unirea tuturor lucrurilor cereşti şi pământeşti înMesia. Nu putem să ne lansăm în speculaţii, întrebând „Cât de mult din cele cereşti şi101 Privit pe plan meta, s-ar putea spune că istoria poporului evreu este o continuă ceartă între Iuda, ai căruidescendenţi s-au stabilit în sud şi au întemeiat Regatul Yehudah, cu capitala la Yeruşalayim sau Ierusalim,şi Efraim, care s-a stabilit în nord şi a întemeiat Regatul Yisra’el, cu capitala la Şomron sau Samaria. 58
  • 59. cele pământeşti Îşi re-uneşte Dumnezeu în Mesia/Hristos?”; textul spune că le re-uneştepe toate, orice ar însemna aceasta. Acelaşi prolific rabin şi autor sfânt a mai abordat relaţia trilaterală Dumnezeu-Tatăl – Domnul Yeşua Mesia – Creaţiune şi în Epistola către filipeni: 5 Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: 6 El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, 7 ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. 8 La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. 9 De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; 10 pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, 11 şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul. Epistola către filipeni, 2:5-11. Acest text nu numai că aduce noi lumini privitoare la relaţia lui Mesia cuCreaţiunea ci, în primul rând, ni-L explicitează pe Mesia Yeşua în natura Sa intrinsecă,iar apoi în relaţia Sa cu Dumnezeu-Tatăl. Trecem acum la o epistolă a cărei paternitate nu este cunoscută cu certitudine,deşi se speculează că i-ar aparţine apostolului Pavel sau unui credincios din anturajulapostolic, Barnabas sau chiar Apolo: Epistola către evrei. Aici există pasaje absolutremarcabile pentru studiul nostru, cum ar fi primele trei versete din capitolul 1 şi versetul3 din capitolul 11: 1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi. Epistola către evrei,1:1-3.102 3 Prin credinţă înţelegem că veacurile au fost create prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa încât ceea ce se vede a fost făcut din lucruri care nu se văd. Epistola către evrei, 11:3. (Acest subcapitol este în curs de elaborare.) E. Scurt interludiu: distanţarea teologiei creaţiei din cărţile Legământului Înnoit de alte opere literare evreieşti (Maase Bereşith, Mişna)102 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1 59
  • 60. Şeliachim (apostolii) Yochanan şi Şa’ul şi scriitorul Epistolei către evrei şi-auscris operele în perioada 48-90/95 e.n. După cum vom vedea, în teologia lor aceştia Îlleagă strâns pe Mesia Yeşua de Creaţiune şi-I recunosc calitatea de de Creator care,paradoxal, prin Întrupare, prin înomenire, a devenit o parte din propria Sa Creaţiune. Cam în aceeaşi perioadă, sau mai precis o dată cu anul 70 e.n., în sânuliudaismului au apărut tannaim-ii, înţelepţi evrei care au teologhisit până prin anul 200e.n. Concepţiile lor sunt consemnate în Mişna. Aceştia au dezvoltat o teologie a creaţieidiferită de scriitorii Noului Testament (cum altfel?). Scopul acestor notiţe de studiu nueste examinarea teologiei creaţiei în alte opere literare evreieşti scrise în timpulapostolului Ioan sau imediat după el, este suficient să spunem că ea se distanţează de ceeace revelează cărţile Legământului Înnoit şi recomandăm cordial cititorilor acestor notiţelecturarea operelor Maase Bereşith - „Relatarea Actului Creaţiei”, o cosmogonie103 şiMişna. F. Comentariu teologic Schiţăm acum câteva dintre relaţiile teologice dintre Logos, Dumnezeu şi teologiacreaţiei. La nota de subsol de la acest verset 3 din primul capitol al Evangheliei după Ioanspuneam că atunci când scrie că „toate lucrurile (toată Creaţia) prin El au fost făcute”înseamnă că Logos-ul nu era numai instrumentul (gr., organon) prin care se crea, şi nuera numai principiul104 (gr., arche) prin care subzista şi co-exista ceea ce era creat, ci eraşi Co-creator, participant activ la creaţie. Altfel spus, Logos-ul este principiul care stă la baza tuturor lucrurilor, care în-temeiază toate, lucrurile subzistând şi co-existând prin El. YHVH-Elohim ţine toatelucrurile laolaltă prin Logos-ul (Apoc. 4:11) care „susţine toate lucrurile prin CuvântulSău puternic” (Evr. 1:3). (Acest subcapitol este în curs de elaborare.) Marian Buşoi finaliza comentariul său zicând că Fiinţa Cuvântului esteDumnezeirea. Această frază este susţinută şi de un pasaj dintr-o altă carte din NoulTestament, sau din Legământul Înnoit, şi anume Epistola către evrei, 1:1-3. Reproducempasajul pentru că el face apel şi la activitatea Creaţiunii, despre care va vorbi mai târziuun rabin fariseu, devenit apostol al lui Mesia, Şa’ul sau Pavel: 1 În trecut, Dumnezeu le-a vorbit strămoşilor noştri de multe ori şi în multe feluri, prin profeţi, 2 însă în aceste zile de pe urmă El ne-a vorbit prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor şi prin Care a făcut veacurile. 3 El este oglindirea Slavei şi reprezentarea exactă a naturii Lui. El susţine toate lucrurile prin Cuvântul Său puternic. După ce a realizat curăţirea de păcate, S-a aşezat la dreapta Măreţiei, în înălţimi.103 Vezi şi http://www.jewishencyclopedia.com/view.jsp?artid=807&letter=C104 Acest arche apare şi în Apocalipsa, 3:14, unde de obicei este tradus ca „început”, dar ar trebui tradus ca„principiu”. 60
  • 61. Epistola către evrei,1:1-3.105 În acelaşi capitol se vorbeşte despre Fiul lui Dumnezeu că este nu doar Creatorulcare va supravieţui Creaţiunii sale, dar şi că este imuabil şi etern: 10 Şi: „Tu, Doamne, ai întemeiat la început pământul, iar cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. 11 Ele vor pieri, dar Tu rămâi. Toate se vor învechi ca o haină. 12 Le vei înfăşura ca pe un veşmânt şi vor fi schimbate ca pe o haină. Tu însă rămâi Acelaşi şi anii Tăi nu se vor sfârşi.“106 Epistola către evrei, 1:10-12. Aceste pasaje au meritat inserate aici, întrucât ele nu vorbesc numai despre relaţiadintre Dumnezeu şi Logos (care în textul Evrei apare sub termenul de Fiul), ci reafirmă şicalitatea Logos-ului de Ipostas prin care au fost făcuţi eonii, adică veacurile şi/sau lumile,şi care le şi susţine, fapt care ne deschide drumul spre analiza versetului 3 şi 10 din Ioan,1. În versetul 3 din Evrei, 1, sintagma „reprezentare exactă”107 (gr., charakter,Strong #5481) „exprimă faptul că Fiul ‚este atât distinct în mod personal, cât şiliteralmente egal cu Acela a Cărui esenţă El o reprezintă ca întipărire corespunzătoare’(Liddon).” Mai sus, când am inserat textul din Epistola către coloseni, 1:15-18, spuneamcă vom analiza semnificaţia sintagmei „chipul lui Dumnezeu”. Citându-l pe William E.Vine, vom spune despre chipul lui Dumnezeu (character-ul Lui) că este „chiar chipul,imaginea sau impresiunea substanţei sau esenţei Sale. Este faptul similarităţiidesăvârşite” şi „este implicat în relaţiile esenţiale din Dumnezeire; prin urmare, este unicşi perfect; ‚Cel ce M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl’ (Io. 14:9)”.108 Apoi savantulcontinuă: În Evanghelia după Ioan, 1:1-3, Coloseni, 1:15-17 şi Evrei, 1:2,3, funcţia specială a creării şi susţinerii Universului este atribuită lui Hristos sub titlurile sale de Cuvânt, Chip şi, respectiv, Fiu. Calitatea Sa de Creator despre care se afirmă aici nu este numai aceea a unui simplu instrument sau meşteşugar implicat în formarea lumii, ci cea a Aceluia „din Care, prin Care şi pentru Care” au fost făcute toate lucrurile şi prin care ele toate se ţin laolaltă. Aceasta implică aserţiunea Dumnezeirii Sale absolute şi adevărate.109 Această creaţie prin intermediul Fiului ne face să ne amintim de doctrina creaţieiex nihilo: sintagma ex nihilo a apărut, într-adevăr, doar în secolul al II-lea, dar conceptulîn sine a început să fie întrebuinţat de când au început rabinii să teologhisească pemarginea capitolelor 1 şi 2 din Genesa. (Acest subcapitol este în curs de elaborare.) În concluzie: auzind că „Toate lucrurile au fost făcute prin Logos, şi fără El n-afost făcut nimic din ce a fost făcut” îi determina pe ascultătorii evrei să se gândească la105 http://ro.bibleserver.com/text/NTR/Evrei1106 1:12 Vezi Ps. 102:25-27. N. tr.107 Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă la fel de corect ca şi NTR, prin termenul „întipărire”.108 William E. Vine, vol al II-lea, p. 247.109 Id., ibid., loc. cit. 61
  • 62. versetele de mai sus, sau măcar la o parte din ele, şi în felul acesta li se pregăteau inimilepentru marile adevăruri teologice din versetele 14-18. Y Y Y Capitolul al XI-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4a: Cuvântul, principiu al vieţii în discursul ioanin 4 În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor. Aici am transcris versetul în întregime, dar vom trata numai prima parte a sa.Conceptul de „lumină” în iudaism va fi abordat în lecţia următoare, în relaţie cu versetele5, 7-9, etc. Despre viaţă (chayim): ce spun Legea, Profeţii şi Scrierile. Despre viaţă în Lege: 14 Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: « Cel ce se numeşte "Eu sunt", m-a trimis la voi. »” 15 Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Yisra’el: 62
  • 63. « DOMNUL (‫ ,)יהוה‬Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. » Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.” Exodul, 3:14,15. Acest pasaj este unul dintre cele mai elocvente din Sfânta Scriptură cu privire lanatura şi caracterul lui Dumnezeu, şi pasajul poate fi exegetat la nesfârşit. În ceea ce nepriveşte, aici vom nota doar faptul că el este absolut fundamental pentru una din temelecare se desprind din el, anume tema care declară categoric că „viaţa este numai înDumnezeu”. Despre viaţă în Profeţi: Aşa vorbeşte DOMNUL (YHVH), Împăratul lui Yisra’el şi Răscumpărătorul lui, DOMNUL oştirilor: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine nu este alt Dumnezeu.” Isaia, 44:6. Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Yisra’ele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă. Isaia, 48:12. Profeţii, mai ales Isaia/Yeşayahu, detaliază această viaţă aflată în Dumnezeu,după cum am văzut mai sus. Despre viaţă în Scrieri:(Acest subcapitol este în curs de elaborare.) Făcând o digresiune de la subiectul nostru, să ne amintim că rabbi Şa’ul, adicăapostolul Pavel, a prezentat Fiinţa lui Dumnezeu chiar mai profund: 24 Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul Cerului şi al Pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. 25 El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. 28 Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui...” Faptele apostolilor, 17:24,25,28. Rabbi ne spune direct faptul că Dumnezeu nu are nevoi (Faptele, 17:24,25), nicimăcar nevoia de a primi slava care I Se cuvine. El se înscrie în tradiţia biblică, în careafirmaţia aceasta fusese făcută şi de Profet, de Psalmist şi de Hagiograf: Al Meu este argintul, şi al Meu este aurul, zice DOMNUL oştirilor. Hagai, 2:8. 8 Nu pentru jertfele tale te mustru: căci arderile tale de tot sunt necurmat înaintea Mea. 9 Nu voi lua tauri din casa ta, nici ţapi din staulele tale. 63
  • 64. 10 Căci ale Mele sunt toate dobitoacele pădurilor, toate fiarele munţilor cu miile lor. 11 Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu. 12 Dacă Mi-ar fi foame, nu ţi-aş spune ţie, căci a mea este lumea şi tot ce cuprinde ea. 13 Oare mănânc Eu carnea taurilor? Oare beau Eu sângele ţapilor? Psalmii, 50:8-13. 2 Poate un om să aducă vreun folos lui Dumnezeu? Nu; ci înţeleptul nu-şi foloseşte decât lui. 3 Dacă eşti fără prihană, are Cel Atotputernic vreun folos? Şi dacă trăieşti fără vină, ce va câştiga El? Iov, 22:2,3. Din Exodul, 3:14,15 şi din toate celalte pasaje care arată că Dumnezeu nu arenevoi, înţelegem că El Îşi este suficient Sieşi, Îşi este auto-suficient. El nu necesită nimicdin exterior pentru a subzista. Subzistenţa lui Dumnezeu în Sine Însuşi a fost, uneori,denumită aseitate (din latinescul a se), în timp ce alţii au denumit acest atributautotheotos. În El este viaţa şi existenţa absolută, pemanentă, continuă. Ca atare, El esteFiinţa, adevărata Fiinţă, Fiinţa realmente reală, Ho On (gr.). Dumnezeu este obârşia vieţii, El este Fiinţa, Ho On, din care izvorăşte viaţa: Domnul (YHVH) Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu. Genesa, 2:7. Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, Şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă. Iov, 33:4. Aşa vorbeşte Domnul (YHVH) Dumnezeu, care a făcut Cerurile şi le-a întins, care a întins Pământul şi cele de pe el, care a dat suflare celor ce-l locuiesc, şi suflet celor ce merg pe el. Isaia, 42:5. Să vedem acum ce spune despre viaţă şaliach Yochanan. Mai întâi, trebuie spus că acest concept, viaţa, este absolut crucial pentru discursulapostolic, Yochanan declarând de 38 de ori doar în Evanghelie relaţia dintre Yeşua,Logos-ul înomenit, şi viaţă (împreună cu forma sa de dativ, „vieţii”). Pentru edificare,transcriem câteva exemple: 16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu născut110, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. 36 Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el. Evanghelia după Ioan, 3:16,36.110 Versiunea Dumitru Cornilescu, 1923, uită din nou să insereze termenul „născut”, lăsând doar „singurulLui Fiu”, deşi în original apare clar termenul monogenes, Strong 3439. Aşa cum scriam la nota de subsol dela Ioan, 1:14, această omisiune gravă apare şi la Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9. 64
  • 65. 21 În adevăr, după cum Tatăl învie morţii, şi le dă viaţă, tot aşa şi Fiul dă viaţă cui vrea.24 Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Cel ce M-atrimis,are viaţa veşnică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.25 Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auziglasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce-l vor asculta, vor învia.26 Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine.Evanghelia după Ioan, 5:21,24-26.12 Isus le-a vorbit din nou, şi a zis:„Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avealumina vieţii.Evanghelia după Ioan, 8:12.35 Isus le-a zis:„Eu sunt Pâinea vieţii.Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată;şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată.39 Şi voia Celui ce M-a trimis, este să nu pierd nimic din tot ce Mi-a dat El,ci să-l învii în ziua de apoi.40 Voia Tatălui Meu este ca oricine vede pe Fiul, şi crede în El, să aibă viaţa veşnică; şi Euîl voi învia în ziua de apoi.”Evanghelia după Ioan, 6:35,39,40.25 Isus i-a zis:„Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”Evanghelia după Ioan, 11:25.6 Isus i-a zis:„Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.”Evanghelia după Ioan, 14:6.Cu privire la acest verset, Risto Santala spune următoarele:În această ultimă frază, fostul Rabin-Şef al Stockholm-ului, Gottlieb Klein, a simţit căexistă ceva referinţă criptică. El a scris că în timpul lui Iisus exista o mare preocuparepentru Gematria, în care valoarea numerică a literelor unui cuvânt era calculată şi setrăgeau anumite concluzii. Aceasta deriva dintr-o afirmaţie din „Înţelepciunea luiSolomon”, o lucrare care pare să fi originat în Egipt, în secolul al doilea î.e.n. Versetul11:20 spune: „Tu ai aranjat totul după măsură, număr şi greutate.”Klein spune:„În ebraică, cuvântul ‚dragoste’ este ahavah, iar valoarea numerică a literelor este 1,5,2,5,care dau în total 13. Cuvântul ‚unul’, echad (1,8,4) are aceeaşi valoare, şi s-a susţinutfaptul că ahavah, ‚dragoste’, Îl aminteşte pe ‚Cel Unul’, adică Dumnezeu. Literele iniţialeale cuvintelor emet, ‚adevăr’, hayyim, ‚viaţă’ şi derech, ‚cale’, mai formează şi cuvântulechad, ‚unul’. Iisus indică, astfel, spre unirea dintre Sine şi Tatăl.” 65
  • 66. Un ultim verset interesant pentru studiul nostru este cel din Evanghelia dupăIoan, 17:3: 3 Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu. Apostolul spune că, în rugăciunea Sa arhierească, Yeşua declara că natura Tatăluieste aceea de a fi singurul Dumnezeu adevărat. Acelaşi apostol însă, în Întâia epistolă, făcea afirmaţia că Isus Hristos, Fiul luiDumnezeu, este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică: 10 Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său. 11 Şi mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. 12 Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa. 13 V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică. 20 Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică. Întâia epistolă a apostolului Ioan, 5:10-13,20. Ceea ce apare ca evident din toate versetele enumerate mai sus şi comun lor estefaptul că prin Mesia viaţa dumnezeiască nu a fost oferită numai evreilor, ci este un dartrans-cultural, chiar dacă Mântuirea vine, într-adevăr, de la iudei (Io. 4:22b). 7 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul111: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” 10b …Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii." 11 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: "Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte." Apocalipsa, 2:7,10b,11. 5 Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din Cartea Vieţii… Apocalipsa, 3:5a. Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieţii… Apocalipsa, 7:17a. 27 Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului. Apocalipsa, 21:27:111 Adică Yeşua care vorbeşte prin Duhul, a se vedea contextul. 66
  • 67. Viaţa în Dumnezeu: ce spun Scrierile.(Acest subcapitol este în curs de elaborare.) În Cuvânt era viaţa ca principiu, viaţa în sens absolut, viaţa aşa cum numaiDumnezeu o are în Sine Însuşi (Exodul, 3:14; I Timotei, 6:13) şi pe care El o împărtăşeşteşi Cuvântului, Fiul Înomenit (Ioan 5:26). În religia ortodoxă există un tip de icoane, „Hristos Pantokrator”; deasuprareprezentării artistice a lui Mesia, uneori scrie în greacă Ho On, Fiinţa. Reprezentareaartistică este eretică, dar înscrisul este adevărat. Y Y Y Capitolul al XII-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:4b: Conceptul de lumină în iudaismul biblic4 În El era viaţă, şi viaţa era lumina oamenilor.5 Lumina luminează în întunecime , şi întunecimea n-a biruit-o113. 1126 A apărut un om fiind trimis de Dumnezeu: numele îi era Yochanan.7 Acesta a venit spre mărturie,  pentru a mărturisi despre Lumină,  pentru ca toţi să creadă prin el.8 Nu era acela Lumina,D ci el a venit  pentru a mărturisi despre Lumină.112 Termenul grecesc skotia este de genul feminin, deci am preferat să-l traducem tot printr-un feminin,„întunecime”, mai degrabă decât prin „întuneric”, termenul consacrat.113 Katalambano: a birui; a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. 67
  • 68. 9 Lumina aceasta era adevărata Lumină care, venind în lume, luminează pe orice om114. Contextul vorbeşte despre Logos-ul care nu numai că era la început cuDumnezeu, fiind Dumnezeu, şi prin care fuseseră făcute toate lucrurile, ci în care era şiviaţa, viaţa care era lumina oamenilor. Această lumină luminează în întunecime, şiîntunecimea n-a biruit-o... Aici vom face un popas în care vom privi admirativ modul în care şaliachYochanan, în buna tradiţie a gânditorilor evrei, se joacă cu cuvintele, fie ele şi într-olimbă care nu era cea maternă, pentru că ceea ce am tradus prin „a birui” are sensuri multmai bogate. Şi, ATENŢIE: când folosesc un termen cu sensuri multiple, evreii nu înţelegdoar unul dintre sensurile sale, chiar dacă acesta ar fi cel denotativ, ci iau în discuţie toateconotaţiile sale. În consecinţă, teologia evreiască este mult mai bogată decât cea creştină,pentru că la un totalitatea sensurilor unui concept, rabinii relaţionau multe alte versetecare tratau chiar şi tangenţial una din conotaţiile sale. Vom exemplifica mai jos, cândvom vorbi despre relaţia „lumină-viaţă/suflet-înţelepciune-mântuire-Mesia”. Ca atare, verbul folosit aici, termenul grecesc katalambano nu înseamnă numai „abirui”, ci şi a înţelege, a avea comprehensiune; a asimila; a-şi însuşi. Întunecimea, fie earaţiunea omenească limitată şi întunecată de păcat, fie puterile demonice oculte aleîntunericului (contextul nu afirmă explicit despre ce întunecime e vorba), nu a înţelesmisiunea luminii şi, în consecinţă, n-a biruit, însuşindu-şi-o!... Dacă atunci când apostolulscria aceste cuvinte se referea implicit la gnosticismul care făcea prăpăd în Biserică şiataca propovăduirea mântuirii de tip gnostic, adică mântuirea printr-o cunoaştere elevată,prin gnoză, prin activarea puterilor ascunse ale intelectului uman, atunci corolarul este cănu poţi înţelege misiunea soteriologică a Luminii dacă nu eşti „străluminat”, iluminatprintr-o străfulgerare divină, trans-raţională. Într-un anumit sens, Biblia expune războiuldintre lumină şi întunecime, dintre cei „luminaţi” şi cei „înneguraţi”, care se excludreciproc. Între versetul 5 şi 6 avem, aparent, o rupere de ritm, o fragmentare a ideii, daraceasta este numai pentru a pune în opoziţie elementul omenesc cu cel dumnezeiesc,adică pe Yochanan ha-Maţvil, Ioan Botezătorul, cu Logos-ul înomenit. Juxtapunereaajută scoaterii în relief a ideii „Nu Yochanan era lumina, dimpotrivă, el a venit pentru atrimite spre lumină.” Aici mai există un joc de cuvinte, pentru că numele Yochanan semnifică „Yaheste îndurător”. Adică, Yah îndurătorul ne mărturiseşte despre lumina care, venind înlume, luminează pe orice om. Când vom ajunge să abordăm Evanghelia după Luca,versetele 13,60,63 şi mai ales 72 din capitolul 1, vom vedea că preotul aharonicZecharyahu face un joc de cuvinte între Yochanan, adică „Yah este îndurător” şi „El(Yah) Îşi arată îndurarea faţă de părinţii noştri”. Pentru evenimentele care circumscriunaşterea Înainte-mergătorului mesianic, adică vestirea ei şi naşterea sa efectivă, veziEvanghelia după Luca, 1:5-25, 41, 57-80. Tot acolo vom aminti şi versetele 6-8 şi 15 dinacest capitol 1 din Evanghelia după Ioan.114 Credem că această variantă de traducere este mai corectă decât cea folosită de Dumitru Cornilescu.Lumina venind în lume luminează, nu omul este luminat venind în lume. În sprijinul ideii, vezi şi Ioan3:19. 68
  • 69. În ceea ce priveşte conceptul de lumină, care este miezul acestor versete, el estefoarte bine valorizat în iudaism, el semnificând multe lucruri. De exemplu, conform Ioan1:4, lumina oamenilor este viaţa, sau sufletul, substantive care în iudaism suntinterschimbabile. La aceasta concură, de pildă, Proverbele, 20:27: „Lumina DOMNULUIpătrunde duhul omului115; ea cercetează cea mai tainică parte a fiinţei lui.” Lumină mai semnifica şi înţelepciunea şi priceperea: Psalmii, 119:130 ne spunecă „Dezvăluirea cuvintelor Tale aduce lumină şi dă pricepere celor nesăbuiţi116.” O altă conotaţie dată luminii este cea a unui om de mare valoare: II Samuel, 21:17îl denumeşte pe David „lumina lui Yisra’el”. Mai târziu, atunci când murea un înţelept, un rabin, se spunea cu jale: „S-a stins olumină în Yisra’el”. Această semnificaţie a intrat atât de profund în mentalul colectiv chiar şieuropean, încât iar la moartea sa din 1456, pe mormântul lui Iancu de Hunedoara a fostgravat un epitaf care spunea: „S-a stins lumina lumii”. Adică, se stinsese din viaţă unizbăvitor al Creştinătăţii europene, care dăduse turcilor musulmani (lui MehmedCuceritorul) o bătaie care i-a făcut pe aceştia să le piară cheful de a mai cuceri Europapentru următorii 70 de ani, deşi aceştia, la 1453, cu doar trei ani înainte, cuceriserăcelebrul Constantinopol, folosind prima dată în istoria militară tunurile. Însă lumina era în special asociată cu mântuirea şi chiar cu Mesia, după cumreiese din texte biblice şi rabinice: în contextul imediat, lumina ca mântuire sau Mesia calumină apare în Ioan, 1:9, care este o aluzie la trei pasaje mesianice, Isaia, 42:6, 49:6 şi60:1-3. Toate aceste pasaje ar trebui citite în contextul lor, adică Isaia, 42:1-7, primaCântare a Robului suferind al lui YHVH, respectiv Isaia, 49:1-7, a doua Cântare aRobului pătimitor al lui YHVH.117 Eu, DOMNUL, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri, Isaia, 42:6. El (YHVH) zice: ‘Este prea puţin pentru Tine să fii Robul Meu şi să ridici doar seminţiile lui Iacov, să aduci înapoi doar pe supravieţuitorii lui Israel. De aceea Te-am pus să fii o lumină pentru neamuri, ca să duci mântuirea Mea până la marginile pământului!’ Isaia, 49:6. Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit şi slava DOMNULUI a răsărit peste tine. Iată! Deşi întunericul învăluie pământul, şi negura groasă acoperă popoarele, peste tine răsare DOMNUL şi slava Lui apare deasupra ta. Neamurile vor veni la lumina ta şi împăraţii vor lua parte la strălucirea zorilor tale. Isaia, 60:1-3.115 Sau: Duhul omului este lumina Domnului.116 119:130. Vezi nota de la 19:7.117 Celelalte trei „Cântări ale Robului pătimitor al lui YHVH” sunt Isaia, 50:4-10, 52:13-53:12; 61:1-3. 69
  • 70. Deci semnificaţia este Lumină = mântuire. Şi chiar şi în această Evanghelie, Evanghelia după Yochanan, la capitolul 8:12, cuocazia Praznicului Corturilor, Chag ha-Sukot, Yeşua face o proclamaţie absolutstupefiantă pentru urechile unui evreu de rând: 12 Isus le-a vorbit din nou: – Eu sunt lumina lumii. Cel ce Mă urmează pe Mine nu va umbla niciodată în întuneric, ci va avea lumina vieţii. Evanghelia după Ioan, 8:12. Această proclamaţie şi mai ales cadrul în care este ea făcută, evenimentul acela alpraznicului Corturilor şi ceremonialul care avea loc în iudaism vor primi o atenţiespecială mai târziu. În urma studiilor sale, Risto Santala118 scrie câteva gânduri ilustrative: Tratarea în scrierile rabinice a paralelei „lumină = Mesia” e interesantă. Rabinii ştiau că lumina existase înainte de Creaţie, înainte de rostirea „Să fie lumină!” care a produs ziua întâi, şi mai ales înainte de crearea luminătorilor din ziua a patra. Ca atare, când Midraş- ul Pesikta Rabbati întreba: „A cui este lumina aceasta care cade peste adunarea DOMNULUI?”, i se dădea răspunsul: „Este lumina lui Mesia” (Pesikta Rabbati 62:1). Iar Yalqut Şimoni, cuprinzând pasaje talmudice şi midraşice redactate în sec. al XII-lea şi al XIII-lea, adăuga acest gând: „Aceasta este lumina lui Mesia, după cum este scris în Psalmul 36:10: ‚Prin lumina Ta vedem lumina’” (Yalqut Şimoni 56). Rabinii mai considerau că termenul aramaic nehora, „lumina”, este unul dintre Numele secrete ale lui Mesia. De unde deduceau ei lucrul acesta? Ei porneau de la versetul Daniel, 2:22, scris în aramaică: „El descoperă lucrurile adânci şi ascunse. El ştie ce se află în întuneric şi cu El locuieşte lumina.” Şi Midraş-ul înţelegea cuvintele din Daniel, 2:22, în chip mesianic: „’Şi Nehora locuieşte la El’ vorbeşte despre Regele-Mesia, căci este scris: ‚Ridică-te! Străluceşte! Căci lumina ta a venit…’” (Isaia, 60:1).” Aşadar, conform apostolului Ioan, sprijinit de texte biblice şi rabinice, Mesia esteadevărata lumină. Vom mai reveni asupra acestui subiect în discursul lui Yeşua, veziEvanghelia după Matei, 5:14. Y Y Y118 http://www.ristosantala.com/rsla/OT/index.html 70
  • 71. Capitolul al XIII-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:12-14,18: DESPRE PATERNITATEA ÎMPĂTRITĂ A LUI DUMNEZEU12 D Dar tuturor celor ce L-au primit,adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat autoritatea săse facă119 copii120 ai lui Dumnezeu; 13 care nu din sânge121, nici din voia firii122 lor, nici din voia vreunui om,D ci din Dumnezeu au fost născuţi.119 Ginomai: a deveni, a se face, a lua fiinţă.120 Teknon: copil, cu accentul pe faptul naşterii, fiind diferit de huios, care accentuează demnitatea şicaracterul relaţiei.121 În original, termenul apare la plural, deci ar trebui tradus „sângiuri”, însă această variantă, deşi corectă,este incomodă.122 Sarx: literal, acest termen trebuie tradus „carne”, unde „carne” este o sinecdocă, ea redând ca parteomenitatea, adică totalitatea lucrurilor care alcătuiesc esenţa tuturor oamenilor, duhul, sufletul şi trupul.Versiunea Dumitru Cornilescu îl redă prin „fire (pământească)”. 71
  • 72. 14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit123 printre noi.şi noi am privit slava Lui, o slavă ca a singurului-născut124 din Tatăl, plin de har şi de adevăr.18 Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Singurul-născut125, Dumnezeu, Cel fiind în sânul 126 Tatălui , Acela 127 L-a făcut cunoscut . Mai întâi de toate, semnalăm în acest pasaj un alt exemplu de paralelism ebraic,sinonimic şi explicativ care apare în versetul 12: a primi Dabar-ul sau Cuvântul şi a teîncrede întru Numele Său. Când un om primeşte Cuvântul înseamnă că-şi puneîncrederea în Numele lui Mesia: acţiunea trecută a primirii este echivalentă cu acţiuneaprezentă a încrederii. Însă gândul este mai dens: şaliach Yochanan, apostolul Ioan, sugerează şi faptulcă Lumina este o persoană, într-un mod caracteristic: limba ebraică nu avea conceptulgreco-roman de „persoană” (lat., persona; gr., prosopon) care a fost problematizat maitârziu de Părinţii capadocieni, dar „numele” cuiva reprezenta tot ceea ce era persoana sa,statutul său, rolurile sale, concepţiile şi autoritatea sa. Lumina are un nume, deci, aluziv,Lumina este o „persoană”. Celor care au primit Cuvântul (în trecut), adică se încred în Mesia (în prezent) li s-a dat autoritatea de a deveni copii ai lui Dumnezeu, născuţi din Dumnezeu, care are unsingur născut, spun versetele înfăţişate mai sus. Dar aici textul ne nedumireşte: în ce fel Tatăl, care are un singur-născut, poateavea mai mulţi născuţi care, şi mai paradoxal, au dreptul de a deveni copii ai Săi? Pentrua da un răspuns acestei întrebări, să iscodim Sfintele Scripturi. Un studiu al paternităţii lui Dumnezeu revelate în Biblie ne descoperă că El esteTată în patru moduri; altfel spus, putem vorbi despre paternitatea împătrită a lui YHVH. În primul rând, YHVH este Tatăl întregii creaţii, „Creatorul văzutelor tuturor şinevăzutelor”, dar mai ales al omului. Aceasta este „paternitatea creatoare” şi o regăsim înversete de genul Genesa, 1-2; Psalmii, 8:4-8; 82:6; Evanghelia după Luca, 3:38b;Faptele apostolilor, 17:24,25,28.123 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.124 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. Elreapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi înversetul 18.125 În original, în versetul 18 apare termenul monogenes, pe care Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă.Vezi discuţia de mai sus.126 În original apare ὁ μονογενὴς υἱός, ὁ ὢν εἰς τὸν κόλπον τοῦ πατρὸς, o expresie şocantă şi destul de greude tradus. S-ar putea traduce fie „Singurul-născut Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”, fie „Singurul-născut, Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. Totuşi, se pare că aici theos este în apoziţie, şi deci otraducere curgătoare ar spune „Singurul-născut, care este Dumnezeu, Cel fiind în sânul Tatălui”. A sevedea şi David H. Stern, The Jewish New Testament Commentary sauhttp://noultestament.orthoblog.ro/index.php?pid=47&mid&lg=ro127 Exegeomai: a relata, a explica. Din acest termen provin cuvintele „a exegeta, exegeză”. 72
  • 73. În al doilea rând, YHVH este Tatăl poporului Yisra’el, „fiul iubit” chemat dinEgipt. Versete de tipul celor găsite în Exodul, 4:22,23; Osea, 11:1; Isaia, 64:8,9; Ieremia,31:9; Maleahi, 1:6; 2:10, ne exemplifică această „paternitatea etnică”.128 În al treilea rând, după paternitatea creatoare şi cea etnică, mai există paternitateametaforică a lui Elohim vizavi de David (Psalmii, 2:7) şi de Şelomoh (II Sam. 7:14; I Cr.17:11-14; Ps. 89:26-28). Dar Psalmul 2:7 are el însuşi un nivel mai profund deinterpretare, afirmat de rabbi Şa’ul (ap. Pavel) în Faptele apostolilor, 13:33, şi descriitorul Epistolei către evrei, 1:5a şi 5:5. Pasajul II Samuel, 7:14 este resemnificat chiarîn II Samuel, 7:13,16; I Cronici, 17:13,14, iar apoi este resemnificat în I Cronici,17:12,14b, în Evanghelia după Luca, 1:30-33 şi în Epistola către evrei, 1:5b. Versetul de-aici afirmă un adevăr tainic şi incomprehensibil: YHVH are un Fiu singur-născut, (gr.,monogenes), pe Yeşua. El nu e singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci este singurul-născut,având o „generare”, adică o naştere unică şi o natură unică, dumnezeiască (Evangheliadupă Ioan, 1:1; 20:28), iar filiaţia Sa diferă de „filiaţia” metaforică a Israelului. LouisBerkhof, un celebru teolog sistematician reformat, defineşte naşterea Fiului luiDumnezeu ca fiind „actul etern şi necesar al Primului Ipostas din Trinitate prin care El, încadrul Fiinţei dumnezeieşti, este temeiul unei a doua Subzistenţe personale întocmai ca aSa, punând acest al doilea Ipostas în posesia întregii esenţe dumnezeieşti, fără vreoîmpărţire, înstrăinare sau schimbare.”129 Vom vorbi puţin mai jos despre aceasta. În fine, după paternitatea generatoare în care Tatăl „naşte” pe Fiul, YHVH maieste şi Tatăl adoptiv al credincioşilor în El prin Yeşua (Io. 1:12; I Io. 3:1,2; Gal. 3:26;4:5; Rom. 8:14-17). Şi o ultimă iscodire: poate Tatăl să nu fie tată? Da: metaforic vorbind,necredincioşii au ca tată pe diavolul (Io. 8:44a). Vom continua discuţia la nota de laMatei, 3:17. Y Y Y128 Evreii înşişi recunosc această paternitate, a se vedea, de exemplu, faimoasa rugăciune Avinu, Malkenu,„Tatăl nostru, Regele nostru”.129 Apud Louis Berkhof, Systematic Theology, The Banner of Truth Trust, Carlisle, Pennsylvania, USA,1988, p. 94. 73
  • 74. Capitolul al XIV-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14: ÎNOMENIREA ŞI SLAVA CUVÂNTULUI14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit130 printre noi.Şi noi am privit slava Lui, o slavă ca a singurului-născut131 din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Aici, şaliach Yochanan, apostolul Ioan, declară dintr-o răsuflare că Logos-ul,Dabar/Memra S-a făcut trup de carne sau S-a înomenit, că El Şi-a înălţat cortul sau a„cortuluit” printre oameni, că era plin de har şi de adevăr; că El avea o slavă pe care „ei”au privit-o, o slavă întocmai cu slava singurului-născut din Dumnezeu-Tatăl. Aceste afirmaţii sunt extrem de puternice pentru un cititor modern. Erau ele la felde puternice şi pentru un auditor ne-evreu al apostolului? Dar auditorii evrei: auzind ei căLogos-ul S-a întrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, au simţit ei, oare, ooroare pe plan religios şi un blocaj pe plan afectiv?...130 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.131 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. Elreapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi înversetul 18. 74
  • 75. Mai întâi vom examina afirmaţiile versetului şi apoi vom pipăi sufleteleauditorilor. Vom începe cu examinarea afirmaţiei „Cuvântul S-a făcut trup de carne”, caretrebuie amplasată în contextul său: Logos-ul, care era de la început, care era cuDumnezeu şi era Dumnezeu, principiul prin care şi mediul în care fuseseră create toate,S-a făcut „trup de carne” – orice ar însemna această sintagmă. Acordând verbului atenţiacuvenită, remarcăm că el este folosit la diateza reflexivă, ceea ce înseamnă că Logos-ulS-a făcut pe Sine trup de carne, nu un agent exterior, cum ar fi Dumnezeu-Tatăl, L-ar fifăcut ca atare. Se reafirmă faptul că Logos-ul exista anterior incarnării Sale şi că El Însuşiluase decizia de a Se face „trup de carne”, nu fusese obligat s-o facă. Însă, în definitiv, luând singur decizia de a Se face „trup de carne”, ce a decisCuvântul să devină? Textul grecesc per se nu ne dă explicaţii. Termenul grecesc folositeste sarx, care traduce ebraicul basar, şi-i extinde sfera semantică şi conceptuală. Termenul evreiesc bāsar desemnează, după Cristian Bădiliţă132 „1) orice făpturăvie (vietate), om sau animal; 2) persoana cuiva; 3) totalitatea fiinţei; 4) corpul, alcătuitdin carne şi sânge, principiu al vitalităţii.” Aici bāsar – ne spune cărturarul român –„apare cu sens peiorativ, ca simbol al pământescului opus divinului/spiritualului/duhului(cf. 8,15).” Însă termenul grecesc sarx nu doar traduce ebraicul bāsar, ci îi şi extinde sferasemantică şi conceptuală: sarx înseamnă tot ceea ce constituie individul uman, duh, sufletşi trup, cu tot cu natura sa omenească, cu limitările sale. Prin urmare, Logos-ul Şi-aasumat duh, suflet şi trup, întreaga natură omenească, cu limitările sale, dar, evident,asumându-şi această natură, nu şi-a asumat păcatul, cf. Epistola către evrei, 4:15. Cărturarul român mai clarifică: „Sarx desemnează aici condiţia umană, finită,muritoare, fragilă, în raport cu divinitatea. Evanghelistul folosise deja termenul « om »pentru a-l desemna pe Ioan Botezătorul”. Tot după domnia sa ne-am orientat şi atunci când am preluat traducerea „trup decarne”. Explicaţia este următoarea: „Am preferat traducerea unui singur cuvânt grecescprin două româneşti, pentru a nu pierde nici o nuanţă a sa. Doar « carne » ar fi şocatstilistic; doar « trup » ar fi sărăcit sensul de nuanţa lui antidocetă, esenţială în context.” Aşadar, Cuvântul lui Dumnezeu, care era cu Dumnezeu şi era Dumnezeu S-afăcut nu trup, soma, ci sarx, „carne” sau „trup de carne”, cu toate implicaţiile care decurgdin aceasta. Să vedem care erau reverberaţiile acestei declaraţii în sufletele auditorilor barbarişi elenişti, pe de-o parte, şi a evreilor mozaici şi mesianici, pe de altă parte. „Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne...” în gândirea audienţei: Înomenirea Logos-ului în gândirea barbară şi elenistă; Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor. Înomenirea Logos -ului în gândirea barbară şi elenistă132 A se vedea Cristian Bădiliţă, pe http://mariuscruceru.files.wordpress.com/2009/10/extras-badilita.pdf 75
  • 76. În istoria gândirii şi a religiozităţii, comunităţi de oameni de pretutindeniafirmaseră că locuinţa zeilor nu este printre muritori (Dan. 2:11), însă prin intermediulreligiilor născocite oameni şi prin superstiţii zeii puteau fi totuşi „aduşi” printre oameni.De exemplu, în spaţiul geografic şi cultural egiptean se credea că zeul suprem alpanteonului se întrupa în faraon, acesta fiind atât fiul zeului Ra, cât şi zeul însuşi. În Persia dinastiei ahemenizilor, regii ajunseseră să fie consideraţi zei întrupaţi.Când Alexandru cel Mare a cucerit Mezo-Persia, el a venit în contact cu aceastăconvingere şi a avut tendinţa de a o adopta. Numai moartea sa timpurie l-a mai împiedicats-o facă, dar ideea rămăsese. Când romanii au cucerit Elada pe plan militar, ei înşişi au fost cuceriţi pe plancultural şi filosofic. Astfel, ideea divinizării unui om a ajuns şi la romani, prin filieraelenistă (mai degrabă decât prin Egipt), chiar dacă a avut de aşteptat prăbuşireaRepublicii şi instaurarea primului Împărat, Octavianus, care a fost denumit Augustus –„cel venerat”. El mai era şi divi filius, „fiul divinităţii”, deşi, iniţial, sintagma se referea laIulius Caesar, divinizat după moarte.133 Întreaga titulatură a lui Octavianus era ImperatorCaesar Divi Filius, Augustus, tribunicia potestatae, princeps senatus, pontifex maximus,pater patriae. De-aici şi până la a considera că împăratul roman este un zeu întrupat, saugeniul manifestat al cetăţii Roma, a fost un pas foarte mic, şi atât romanii cât şi popoarelecucerite sau regatele clientelare n-au ezitat să-l facă. Actualizând lucrurile, putem spune că acum suntem la sfârşitul istoriei. Deja se-aud paşii lui Mesia, iqvot Maşiyach. În câţiva ani, grabnic, se va arăta iarăşi unul care,om fiind, se va pretinde Dumnezeu şi va porunci închinarea la sine. Dar adevăratulDumnezeu înomenit îl va spulbera.134 Înomenirea Logos -ului în gândirea evreilor mozaici şi a iudeo-creştinilor Evreii de astăzi, începând cu cei din perioada medievală, citind că Logos-ul S-aîntrupat, că Dumnezeu-Tatăl are un singur-născut, simt o oroare pe plan religios şi unblocaj pe plan afectiv... Cum stăteau lucrurile în cazul evreilor din antichitate, cei cărorale predica Yochanan? Discursul lui Yochanan arată fie genialitatea sa, fie inspiraţia Duhului Sfânt, fieambele. În ce ne priveşte, nu ezităm să declarăm a treia variantă, pentru că apostolul esteinimitabil prin gingăşia cu care prelucrează sufletele cititorilor săi evrei în vedereaîmplinirii scopului pe care-l are: cel de-a declara că Yeşua este Mesia şi, mai mult, că esteFiul lui Dumnezeu şi, chiar mai mult, că este Dumnezeu întrupat. El era absolut sigur căaceste declaraţii urmau să producă tensiuni maxime; aşadar, el le vorbise mai întâi despreCuvânt, stârnind afecţiunea lor faţă de Cuvântul scris, Torah. Apoi, cu blândeţe, leadusese aminte că Philon spusese că Logos-ul era Raţiunea Divină, intelectuldumnezeiesc transcendent, „fiul mai mare al lui Dumnezeu”, cauza instrumentală princare au fost create toate lucrurile. Probabil că apostolul adusese vorba despre faptul că, în133 Aici ne amintim de o gafă făcută de judecătorul Ghedeon: israeliţii îi propun să devină rege peste ei,întrucât el îi izbăvise de madianiţi. El refuză această onoare prin cuvinte care, aparent, erau pline de evlavie(„YHVH să fie rege peste voi”) dar, cu toate acestea, pe fiul provenit din ţiitoarea lui de la Sihem îlnumeşte Abimelech, care înseamnă „Tatăl meu este rege”. Altfel spus, „eu nu sunt rege, dar tatăl fiuluimeu este rege” sau „eu nu sunt rege, dar fiul meu este fiul unui rege”... Vezi Judecători, 8:22-31.134 A doua epistolă a lui Pavel către tesaloniceni, 2:3-8. 76
  • 77. Pesachim 54a, Talmudul135 spunea despre cele şapte entităţi anterioare existenţeiUniversului, printre care era şi Numele lui Mesia, care era veşnic.136 Apoi le amintise deconceptul de lumină şi de înainte-mergătorul mesianic care urma să semene cu profetulEliyahu; îi înduioşase cu calitatea de Tată a lui Dumnezeu, şi apoi, după o pregătire ainimii, le spune că Dumnezeu S-a întrupat! HalleluYah, S-a înomenit! În cele din urmă,după o maximă pregătire a inimii, le-o spusese!... ...Şi oare evreii chiar l-au crezut?... Nu ne grăbim să afirmăm că „da”...dar aicisesizăm, în continuare, o mostră rară de grijă pastorală şi o inteligenţă sclipitoare:apostolul continuă să fructifice exact cele mai bine-cunoscute concepte ale iudaismului,slava, harul şi îndurarea lui Dumnezeu. El rosteşte aceleaşi vechi cuvinte, cunoscute deevrei, dar face ca sensurile lor să prindă viaţă din nou, o viaţă îmbogăţită. Să vedem maiconcret despre ce este vorba. Pe de-o parte, evreii aveau Revelaţia Tanakh-ului, care spunea în repetate rândurică Dumnezeu nu este om (Num. 23:19; I Sam. 15:29), că El interzicea până şi„chipurile”, reprezentările artistice făcute cu scop doxologic (vezi Decalogul), întrucât Elera Dumnezeu, sus în Ceruri şi jos pe Pământ (Deut. 4:39), şi chiar Cerurile şi CerurileCerurilor nu-L puteau cuprinde (II Cr. 6:18). Conform Revelaţiei, evreii aveauconvingerea de neclintit în absoluta imaterialitate a lui YHVH. Deci, cum ar fi pututCreatorul infinit să accepte să se mărginească, să se limiteze, să Se încorseteze într-unom?... „Concepţiile Neamurilor în mijlocul cărora trăim noi, concepţii păgâne privitoarela zeii întrupaţi, sunt contrare Scripturilor noastre şi sunt categoric păgâne”, îşi ziceau ei.Şi în timpurile celui de-al doilea Templu, când vreun fiu al lui Avraham credea altfel,evreii îl suspectau de idolatrie şi deveneau foarte virulenţi cu el. Pe de-altă parte, evreii înşişi erau nedumeriţi vizavi de imaterialitatea Zeului lor,de ceea ce era simultan transcendenţa şi totuşi imanenţa Acestuia. Acest popor demonolatri stricţi ştiau că Zeul lor era absolut sfânt, totalmente separat de păcat,transcendent în sfinţenia Sa, dar care, cu toate acestea, era nu numai un zeu care venea încontact cu lumea (pe care, deşi El o crease „foarte bună”, se păcătoşise ulterior), ci chiarcrease lumea! Evreilor le era absolut străină credinţa într-un deus otiosus, un zeu care acreat, pentru ca mai apoi să se retragă undeva, departe, lăsând Universul să funcţionezedupă nişte legi inexorabile, iar el evitând implicarea, fiind insensibil la doleanţeleoamenilor, nesimţitor la durerile lor, cuprins de atharaxie. Categoric nu! Dumnezeulevreilor era cât se poate de activ: El crease Universul, comunicase cu patriarhii, Îşiizbăvise poporul din robia Egiptului, Se implicase activ în treburile poporului şi vorbisecu ei pe Muntele Sinai şi cu Moşe de la înălţimea chivotului sfânt. Bref, chiar dacă nuavea un chip vizibil, El se manifestase vizibil, Se învederase! Dar dacă evreii nutreau o credinţă care susţinea desăvârşita imaterialitate a luiDumnezeu, asta nu înseamnă că ei uitaseră un concept formidabil din Revelaţie: slava luiYHVH. Acest concept este menţionat ca fiind strâns legat de înomenirea Cuvântului şi vamai apărea pe parcurs137, aşa că merită să inserăm aici câteva idei despre el.135 Despre Talmud se spune că a fost scris începând din veacul al II-lea sau al III-lea al erei noastre. Corect:atunci a început procesul de scriere a sa – iar ulterior, şi de codificare a sa. Dar discuţiile rabinice care vorfi aşternute în scris existau deja de prin veacul al II-lea î.e.n., iar scrierea nu a făcut decât să le consemneze,pentru a nu se pierde atunci când murea câte un învăţat evreu.136 Mica, 5:2.137 De exemplu, în pericopa „Buna-vestire” din Evanghelia după Luca, 1:26-38; pericopa „Preschimbareaapei în vin”, din Evanghelia după Ioan, 2:11; pericopa „Transfigurarea”, din Evanghelia după Matei, 17. 77
  • 78. În primul rând, ce înseamnă „slavă”? Termenul ebraic kavad înseamnă „a fi greu,îngreunat, a avea greutate, a fi numeros, a abunda în (bogăţii, prestigiu, tărie, splendoare,frumuseţe, maiestuozitate)”. Există oameni cu slavă (Yosef, în Gen. 45:13; regi, în Prov.14:28), Templul avea slavă (I Cr. 22:5), dar mai ales YHVH avea slavă. Ce semnifica această „slavă”? Cumva, un nor strălucitor, dens, o strălucireradioasă şi vizibilă? Unii vor susţine că da...şi nu vor greşi deloc: 33 ...Şi astfel, Moise a isprăvit întreaga lucrare. 34 Atunci norul a acoperit Cortul Întâlnirii şi slava Domnului a umplut Tabernaculul. 35 Moise n-a putut să intre în Cortul Întâlnirii deoarece norul se aşezase deasupra lui şi slava Domnului umplea Tabernaculul. 36 În toate călătoriile lor, israeliţii porneau atunci când norul se ridica de deasupra Tabernaculului; 37 când norul nu se ridica, ei nu porneau, dar în ziua în care acesta se ridica, plecau şi ei. 38 Norul Domnului era deasupra Tabernaculului ziua, iar noaptea, în nor era un foc sub privirea celor din casa lui Israel, în timpul tuturor călătoriilor lor. Exodul, 40:33b-38. Aceşti cititori vor spune că slava este grea, copleşitoare şi că apostolul Pavel,atunci când vorbea despre „o greutate veşnică de slavă”138, se referea obligatoriu laaceastă slavă care te poate turti prin masa sa. Poate că aceştia ar spune că norul acesta deslavă este prezenţa manifestată a lui Dumnezeu: în definitiv, Dumnezeu vorbea cu Moşedin norul de slavă aşezat pe chivotul din Locul Preasfânt: 21 Să pui Capacul Ispăşirii deasupra Chivotului, iar în Chivot să pui Mărturia pe care ţi-o voi da. 22 Acolo, deasupra Capacului Ispăşirii, între cei doi heruvimi care sunt pe Chivotul Mărturiei, mă voi întâlni cu tine şi îţi voi da toate poruncile pentru israeliţi. Exodul, 25:21,22.139 89 Când Moise intra în Cortul Întâlnirii ca să vorbească cu Domnul, el auzea vocea Lui vorbindu-i dintre cei doi heruvimi, de deasupra Capacului Ispăşirii care este pe Chivotul Mărturiei; aşa îi vorbea El. Numeri, 7:89.140 Aceste lucruri pământeşti erau, de fapt, reprezentări ale unor realităţi cereşti: 1 M-am uitat şi iată că peste întinderea care se afla deasupra capetelor heruvimilor se vedea ceva ca o piatră de safir141 care semăna la înfăţişare cu un tron. Ezechiel, 10:1.142 Rabini de binecuvântată memorie trăitori în perioada medievală au denumitaceastă slavă Şekhinah şi argumentau că Şekhinah era acolo unde se întâlneau privirile138 A doua epistolă a lui Pavel către corinteni, 4:17.139 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul25140 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Numeri7141 10:1 Sau: lapislazuli. N. tr.142 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Ezechiel10 78
  • 79. celor doi heruvimi de pe Capacul Ispăşirii pus peste Chivotul Mărturiei amplasat în LoculPreasfânt. Deci, din Şekhinah, slava lui Dumnezeu, origina Dabar, Cuvântul luiDumnezeu. Între Slavă şi Cuvânt exista o relaţie „organică”. În plus, slava lui Dumnezeu deşi fenomenologizată prin norul radios coborât pesteCortul Întâlnirii, era imaterială; unul dintre corolarele importante ale acestui fapt esteacela că ea era un fel de „punte” între Cel Preasfânt şi cei preapăcătoşi: Dumnezeu, prinslava Sa, venea în contact cu o creaţie căzută în păcat fără a fi pângărit sau contaminat depăcat.143 Ca atare, Dumnezeu, deşi devenea imanent, rămânea transcendent. Aici apostolul Yochanan spune auditorilor evrei, fie mozaici, fie mesianici, că, întrecut Dumnezeu demonstrase moduri în care Se arătase în lumea păcătoasă fără a Sepângări, prin intermediul Slavei Sale, care era o teofanie, o manifestare concretă, deşiimaterială, a caracterului Său, a atributelor Lui. Însă, dincolo de slava-nor dumnezeiesc, mai există o conotaţie a termenuluikavad, şi un cititor atent va sesiza faptul că am adus în discuţie slava radioasă a luiDumnezeu şi caracterul Lui şi se va întreba, poate, ce ne-a determinat să juxtapunemelemente aparent disparate. Răspunsul trebuie dat tot în cadrul discursului adresatevreilor; pentru ei, slava lui Dumnezeu nu însemna doar strălucirea radioasă vizibilăîntregului popor în timpul peregrinărilor lor în pustie, ci şi caracterul lui Dumnezeu, şilucrul acesta este clar din experienţa unică pe care a avut-o Moşe când a cerut să vadăslava DOMNULUI. Punctul de pornire al experienţei este în Exodul, 33:12 şi 13, moment în careMoşe Îi cere lui Dumnezeu să-i arate „căile” Sale: Moşe cerea nu numai să vadă efecteleacţiunilor divine, ci principiile pe baza cărora acţiona Dumnezeu, modus operandi al Său;când Dumnezeu acceptă, Moşe prinde curaj şi-I cere mai mult: „Arată-mi slava Ta” (v.18). Răspunsul dumnezeiesc pare să fie incongruent: Dumnezeu îi replică lui Moşe că-iva arăta ceea ce Dumitru Cornilescu traduce drept „frumuseţea” Sa (v. 19). Termenulebraic original tuv (Strong 2898) înseamnă, de fapt, bunătatea supremă sau frumuseţeadesăvârşită. Altfel spus, Moşe cere să vadă esenţa lui YHVH, lăuntrul Lui, caracterul Săuîn intimitate: „Doamne, vreau să văd nu doar CE lucrezi, CUM acţionezi şi DE CEacţionezi aşa cum o faci, ci şi CUM eşti Tu în Tine Însuţi...” Răspunsul despre carespuneam că, aparent, era incongruent, este: „Moşe, îţi voi arăta bunătatea Mea supremă,frumuseţea Mea desăvârşită, slava Mea, dar nu Faţa Mea” (versetele 19-23). Citindurmătoarele versete, să încercăm să vedem cu ochii minţii această secvenţă absolutdramatică: 5 DOMNUL S-a coborât într-un nor, a stat cu el acolo şi a proclamat Numele de „DOMNUL”. 6 DOMNUL a trecut prin faţa lui şi a strigat: „DOMNUL, DOMNUL Dumnezeu, este milostiv şi binevoitor, încet la mânie şi plin de îndurare şi credincioşie. 7 El Îşi păstrează îndurarea faţă de mii de generaţii, iertând nedreptatea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu lasă nepedepsit pe cel vinovat, ci pedepseşte nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor lor până la a treia şi a patra generaţie!” Exodul, 34:5-7.144143 În Evul Mediu, Grigore de Palama va elabora învăţătura despre Creaţia prin energiile divine necreate, iarQabbalah va vorbi despre sefirot, creaţia prin emanaţii.144 http://www.bibleserver.com/text/NTR/Exodul34. 79
  • 80. Şi, vorbind din punctul de vedere pastoral, notăm răspunsul care trebuie dat atuncicând se aminteşte despre caracterul lui Dumnezeu: 8 Moise şi-a plecat repede capul la pământ şi s-a închinat. Să recapitulăm puţin: Moşe cere să vadă slava lui YHVH, iar Acesta îi vorbeştedespre... caracterul Său. Mila, bună-voinţa, îndelunga-răbdare, îndurarea şi credincioşia,bunătatea, iertarea lui Dumnezeu pot fi însumate într-un singur termen evreiesc:chesed.145 El este extrem de dificil de tradus printr-un singur cuvânt; când învăţaţii evreiau tradus Biblia în greacă, pe la anul 250 î.e.n., şi au dat lumii ceea ce este îndeobştecunoscut ca fiind Septuaginta (LXX), ei au tradus chesed drept charis146, care în Bibliatradusă de Dumitru Cornilescu apare drept „har”. Apud Iosif Ţon147, termenul „har” s-arputea traduce mai corect prin „bunătate generoasă” iar un alt cuvânt apropiat ar fi„mărinimie”. Însă din revelarea de Sine pe care o face Dumnezeu, mai desprindem câtevacalităţi: El denunţă nedreptatea ca fiind nedreptate, răzvrătirea ca fiind răzvrătire şipăcatul ca fiind păcat, şi acţionează: iartă aceste transgresări, dar pedepseşte justiţiar nudoar vinovaţii, ci şi următoarele trei-patru generaţii148. Această acţiune justiţiară ţine deadevărul Său intrinsec, de emet149, care mai înseamnă „credincios cuvântului dat, fidelpromisiunii făcute”. Ne aducem aminte de termenul „credincios”, emet, pe care l-amîntâlnit şi când vorbeam despre Apocalipsa, 3:14. Acolo notam: „O calitate precumcredincioşia, caracterul unui lucru care este demn de încredere sau credibil, nu puteascăpa de jocurile de cuvinte ale rabinilor. În ebraică, credincios este emet (...), termenformat din ayin, mem şi tav, adică din prima literă a alfabetului ebraic, din litera dinmijloc şi din ultima literă, ca şi cum ar fi începutul, conţinutul şi sfârşitul unui discurs.Juxtapusă următoarei calităţi, adevărul, ar însemna că adevărul trebuie să fie demn deîncredere sau credibil de la început până la sfârşit şi pe tot parcursul său. Dacă în Exodul,34:6 Dumnezeu-Tatăl este adevărat, şi în Apocalipsa, 3:14, Yeşua este Martorulcredincios şi adevărat, rezultă cel puţin corolarul că Tatăl şi Yeşua sunt părtaşiadevărului.” Aici, însă, mai trebuie să observăm ceva: pasajul din Exodul care vorbeşte desprepedeapsă are ca substrat o altă calitate dumnezeiască, aceea a sfinţeniei. Deci, adevărullui Dumnezeu este credincioşia Sa, dreptatea Lui şi sfinţenia Sa care acţionează conformjustiţiei. Aşadar, slava lui Dumnezeu nu este numai norul strălucitor, dens, o strălucireradioasă şi vizibilă, ci şi caracterul lui Dumnezeu, natura intimă şi esenţială a luiDumnezeu, harul şi adevărul, sau bunătatea generoasă şi credincioşia lui Dumnezeu. Nuvorbim acum despre echilibrul în care sunt ţinute aceste calităţi, ci despre faptul că lucrulacesta este atât de important încât cupletul chesed ve-emet, „bunătatea şi credincioşia”este redat în Tanakh de peste 100 de ori, iar Yochanan, în discursul său în limba greacă îltraduce ca charis kai aletheia.150145 Termen înseriat de Strong cu nr. H 2617.146 Termen înseriat de Strong cu nr. G 5485.147 http://iosifton.blogspot.com, articolul „Semnificaţia Întrupării Fiului lui Dumnezeu”, 24 dec. 2010.148 Nu dezbatem aici semnificaţia acestei afirmaţii.149 Termen înseriat de Strong cu nr. H 571.150 Iosif Ţon, op. cit. 80
  • 81. Deci, harul şi adevărul lui Dumnezeu S-au făcut om, S-au înomenit! Iar harul şiadevărul de-aici sunt două atribute dumnezeieşti distincte, nu o hendiadă care „facereferire la adevărul plin de har al lui Dumnezeu”, aşa cum scriu Moises Silva şi Walter C.Kaiser.151 Însă despre înomenirea Cuvântului, despre ce înseamnă şi ce nu înseamnă aceasta,precum şi despre motivele înomenirii, vom mai avea ocazia să discutăm şi mai târziu.Aici mai semnală doar faptul că, din punct de vedere teologic, acest fapt al înomeniriiCuvântului se numeşte „enipostaziere”, termen pretenţios, care provine de la un alttermen „Ipostas”, intrat în vocabularul teologic românesc din grecescul hupostasis, adicăhupo-, „sub, dedesubt”, şi stasis, „stare”. Jean Calvin traducea hupostasis, „Ipostas”, cafiind „subzistenţă“, Jaroslav Pelikan spune că Ipostas este „o singură substanţă caresubzistă în propria sa fiinţă unică şi e una în număr”, iar Charles Ryrie îl defineşte cafiind o „existenţă necesară”. Mai simplu, am putea spune că un Ipostas este una dintrePersoanele Dumnezeirii, cu tot ce implică aceasta. La modul Său de subzistenţă în Dumnezeire, Fiul, ca Ipostas, Îşi asumă naturaomenească. „În unirea ipostatică, firea omenească nu mai are un centru sau subiectomenesc fiinţial autonom, pentru că este en-ipostaziată, adică centrată în persoanaCuvântului, asumată în subiectul Acestuia, fără să fie absorbită.”152 Ca atare, nu trebuie săfacem o confuzie între „unirea după ipostas” şi „unirea după natură”. Acest fapt face parte din categoria cristologiei „de sus”: Yochanan nu vorbeştedespre Mesia ca primindu-Şi (sau, mai corect, luându-Şi) existenţa de pe Pământ, prinnaştere, aşa cum fac evangheliştii Matei şi Luca, ci fiinţând anterior naşterii omeneşti,venind „de sus”; în viziunea lui Yochanan, Mesia nici măcar nu se naşte, ci Se face trupde carne. Aici am atins câteva chestiuni legate de înomenirea şi slava Cuvântului. Vom maireveni asupra lor. Y Y Y151 Moises Silva şi Walter C. Kaiser, Introducere în hermeneutică – În căutarea înţelesului, Edit. LOGOS,Cluj-Napoca, 2006, trad. Emanuel Conţac, p. 109152 http://www.crestinortodox.ro/dictionar-religios/enipostaziere-85191.html 81
  • 82. Capitolul al XV-lea EVANGHELIA DUPĂ IOAN, 1:14: LOGOS ŞI MO’ED14 Şi Cuvântul S-a făcut trup de carne şi a locuit153 printre noi.Şi noi am privit slava Lui, o slavă ca a singurului-născut154 din Tatăl, plin de har şi de adevăr. Probabil că acest capitol va solicita din partea cititorilor noştri depunerea unoreforturi suplimentare pe palierele filologic, cultural, conceptual şi teologic, precum şi osporire a capacităţii de discernământ spiritual şi critic. Să vedem, mai întâi, ce înseamnă termenul mo’ed, pe care l-am inserat în titlu? Tehnic vorbind, termenul mo’ed155 înseamnă o întâlnire stabilită de o persoană cualta sau mai multe (adunare), întâlnire care se desfăşoară într-un loc stabilit, la un timpstabilit, având un scop clar definit.156153 Skenoo: a înălţa cortul, „a cortului”.154 Termenul monogenes se traduce „singur-născut”, nu „unic-născut”, cum redau unele traduceri. Elreapare în discursul ioanin în Ioan, 1:18, 3:16, 3:18 şi I Ioan, 4:9, însă, regretabil, în acele ocurenţe,Dumitru Cornilescu a uitat să-l traducă. Pentru a fi consecvenţi în traducerea textului, noi l-am inserat şi înversetul 18.155 Înseriat cu nr. H Strong 4150.156 Termenul grecesc kairos nu acoperă aceeaşi sferă semantică, el redând doar temporalitatea şi trebuind săfie tradus drept „timp prestabilit”, „soroc”. 82
  • 83. Luând-o puţin înaintea evenimentelor, precizăm că Sfintele Scripturi vorbescdespre mo’ed ca semnificând adunarea poporului israelit, care se întruneşte într-un locstabilit, anume Yeruşalayim, la un timp stabilit – Praznicele – pentru a se întâlni cuYHVH, având un scop clar definit: reconsolidarea relaţiei cu YHVH prin ispăşire şiînchinare. Această afirmaţie neagă orice i-ar fi contrar: aşadar israeliţii (şi nu păgânii) seîntâlneau la Yeruşalayim (şi nu în crânguri sau sub orice copac verde) la Praznicelestabilite de YHVH (şi nu stabilite de calculele sau interesele omeneşti, religioase saupolitice) pentru a-şi reîncălzi relaţia cu YHVH (şi nu cu alte zeităţi, şi nici măcar unii cuceilalţi). În altă ordine de idei, în cadrul hermeneuticii există un principiu exegetic denumit„tipologie”. Avem nevoie de câteva cunoştinţe despre tipologie care ne vor fi folositoareîn demersul nostru, pentru că este timpul să analizăm nu doar rolul comemorativ alŞabatului, ci şi calitatea sa de tip al odihnei escatologice, pe care o prefigurează. Termenul „tipologie” provine din grecescul typos.157 Rădăcina typ- (vezi typto, alovi) a însemnat, iniţial, o lovitură. De la această valoare denotativă, s-a ajuns la conotaţiimultiple:1. o urmă vizibilă, ca semn al unei lovituri. Urma poate fi de mai multe feluri: a. semnul imprimat lăsat de aplicarea peceţii sau a sigiliului pe ceara roşie sau pe plumbul pus pe scrisoare sau pachet; b. imprimarea, gravarea sau ştanţarea făcută de un poanson; c. o vânătaie sau chiar o cicatrice („semn”, în Ioan, 20:25, versiunea Dumitru Cornilescu); d. o formă, o reprezentare, o figură, adică o imagine plastică a unei fiinţe sau a unui obiect, redată prin sculptură (deci o statuie), desen, pictură, etc. („chip”, în Fapte, 7:43; versiunea Dumitru Cornilescu);2. o formă, o matriţă, un cofrag, un tipar, un contur, un şablon („dreptar”, în Romani, 6:17, versiunea Dumitru Cornilescu);3. sensul sau substanţa unei scrisori („cuprins”, în Fapte, 23:25, versiunea Dumitru Cornilescu);4. un tipar, un model, un exemplu („chip”, în Fapte, 7:44, Evrei, 8:5, versiunea Dumitru Cornilescu); a. în sens etic: pildă – fie de imitat (asemănare), fie de evitat (I Tesaloniceni, 1:7; II Tesaloniceni, 3:9; I Corinteni, 10:6; Filipeni, 3:17; I Timotei, 4:12; Titus, 2:7; I Petru, 5:3); b. în sens doctrinar, un tip („o icoană preînchipuitoare”, Romani, 5:14). Ideea comună acestor conotaţii, care străbate sensul lor, este simplă: asemănarea.Typos seamănă cu ceva. Acel ceva este antitypos,158 antetipul. În uzajul său neo-testamentar (de exemplu, Evrei, 9:24; vezi şi relaţia cu 9:9, unde apare parabole; I Petru,3:21), el semnifică „corespondent lui..., asemănător cu..., analog cu...”.159157 Concordanţa Strong G5179 tupos (typos); din G5180.158 Concordanţa Strong G 499: antitupon (antitypon), neutrul unei comparaţii de la G 473 şi G 5179.159 Traducerea „similar, identic“, făcută de Bărnuţ, Daniel, Hubert, Emeric, Kovacs, Jozsef, Dicţionar grec-român pentru studiul cuvintelor Noului Testament, un dicţionar bun altfel, este regretabilă, întrucât„similar” semnifică „de acelaşi fel, aceeaşi natură”, iar „identic” înseamnă „care coincide întru totul cu 83
  • 84. Vizavi de această relaţie, William G. Moorehead spune în felul următor: O persoană, un eveniment sau un lucru este modelat sau denumit în aşa fel încât să se asemene cu altul; unul este făcut să corespundă altuia într-o anumită trăsătură esenţială; şi în anumite cazuri, unul se potriveşte celuilalt. Cele două sunt denumite tip şi antetip, iar legătura dintre ele este corespondenţa, similaritatea unuia cu celălalt.160 Iar Dicţionarul biblic dă o ultimă tuşă de penel: Tipologia: un mod de a descrie istoria biblică a mântuirii astfel încât fazele ei de început sunt privite ca anticipări ale fazelor ulterioare, sau unele faze târzii sunt privite ca o recapitulare sau împlinire a unor faze anterioare. ...În limbajul acestei gândiri evenimentele vechi din prima parte a Bibliei au constituit un prototip pentru ceea ce avea să urmeze mai târziu. Evenimentele de mai târziu au fost o recunoaştere şi o împlinire a celor mai vechi. De-asemenea, se poate spune că evenimentele succesive din istoria mântuirii dezvăluie un tipar repetat în activitatea divină, un tipar pe care scriitorii Noului Testament au crezut în timp ce-l scriau că l-au descoperit în forma sa definitivă.161 Mai concret, este vorba de relaţia dintre reprezentant şi reprezentat, semnificant şisemnificat, copie şi original, umbră şi obiect, schiţă şi construcţie. (Se contestă, în acest fel, definiţia dată de Strong’s Concordance: „corespondent["antetyp"], adică un reprezentant, copia fidelă, perechea, replica, duplicatul.”) Acelaşi neîntrecut William G. Moorehead mai face o precizare importantăprivitoare la relaţia dintre tip, profeţie şi simbol : Un tip întotdeauna prefigurează ceva ce ţine de domeniul viitorului. Un tip scriptural şi o profeţie predictivă au aceeaşi substanţă, doar forma lor diferă. Acest lucru face o distincţie între un simbol şi un tip. Un simbol poate reprezenta un lucru care ţine de domeniul prezentului, sau al trecutului, precum şi al viitorului, de exemplu simbolurile din Cina Domnului, dar un tip priveşte totdeauna spre viitor; în el trebuie să existe necesarmente un element predictiv.162 Mai trebuie să afirmăm un lucru: tipul şi antetipul nu sunt situaţii absolut identicesau „paralele”.163 Ele sunt analoge. Să dăm exemple de relaţie tip-antetip: înjunghierea mielului de Paşte este tipul,crucificarea lui Isus este antetipul. Exclamaţia lui Ioan Botezătorul „Iată Mielul luiDumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Io. 1:29b) sau „Hristos, Paştele noastre, a fostjertfit” (I Corinteni 5:7b) sunt astfel de relaţii descoperite de Apostolii Ioan şi Pavel.164ceva sau cu cineva; la fel cu altceva sau cu altcineva; aidoma, întocmai” (vezi şi „funcţie identică”), or întretip şi antetip nu există o identitate perfectă. Natura, substanţa, esenţa antetipului este diferită.160 Moorehead, William G., art. „Type”, în International Standard Bible Dictionary.161 Art. „Tipologie”, în Dicţionarul Biblic, p. 1294-1296 şi Edmund P. Clowney, Dezvăluirea tainei, edit.Făclia, Oradea, 1998, trad. D. Moga, p. 7.162 William G. Moorehead, op. cit.163 Când se studiază Evangheliile sinoptice, se spune că un text aflat în Matei îşi are un text „paralel” înLuca, de exemplu. Afirmaţia este complet eronată atât sub aspect matematic, cât şi filologic. Eventualtextele sunt analoge, asemănătoare, dar nu paralele.164 Se consideră foarte des că Potopul noahic este un simbol al botezului celui care a ajuns să creadă înYeşua dar, după W.E. Vine, Potopul este un „tip” şi botezul este un „tip corespondent” al realităţii 84
  • 85. Poate că sunt unii care vor cere lămuriri zicând: „Sună destul de complicat... Oarechiar aşa să stea lucrurile? În definitiv, apostolii nu şi-au gândit operele în greacă, ci înebraică, şi limba lor maternă nu cunoaşte termenii ‚tupos-antitupos’”. Pentru cei care problematizează în acest fel, le recomandăm să numere de câte oriapar numai în Evanghelia după Matei, scrisă de un evreu pentru (îndeosebi) evrei,afirmaţii de genul tipic-antetipic: (Ioan) acesta este acela (care fusese vestit), sau expresia„acesta este acela”, sau „El este acela”, sau chiar şi afirmaţii de genul profetic „(Toate)aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească / Atunci s-a împlinit ceea ce fuseseprevestit (de DOMNUL) prin profetul care spune…”165 Vom vedea ce înseamnă faptul că El a locuit printre noi. Cum am menţionat în nota de subsol, în original, în versetul 14 nu apare „a locui”,ci apare verbul skenoo, a-şi înălţa cortul, „a cortului”. Altfel spus, ni se indică acţiunea dea ridica un cort şi de a locui în el. Până acum, am analizat reverberaţiile unei rostiri sau ale alteia în sufletelebarbarilor, ale elenizaţilor, ale evreilor mozaici şi ale credincioşilor mesianici. Ajunşiaici, trebuie să spunem că, aparent, folosirea termenului skenoo de către Yochanan pareinadecvată: mulţi dintre auditorii săi locuiau în case, fie în cetăţi împrejumuite, fie în sate.Apostolul se adresa unei societăţi stabile, sedentare, nu uneia nomade, trăitoare în corturi,practicând o transhumanţă, fie ea şi pendulară. Şi atunci, de ce inserează el acest termen?Categoric, el face o aluzie la semnificaţiile corturilor în gândirea evreiască, semnificaţiimultiple şi bogate. În limba ebraică, „cort” se numeşte ohel, care, derivat din ahal, înseamnă „a fivizibil de la distanţă”. Poporul evreu avea amintiri plăcute legate de corturi: mai întâi, în perioada deperegrinări prin pustie, sanctuarul sau Locaşul sfânt la care se duceau închinătorii era uncort, denumit Mişkan, Cortul sau Tabernacolul sau Locuinţa, supranumit şi ohel mo’ed,Cortul întâlnirii (cu YHVH). Cartea Exodul, capitolele 25-27 etc., ne spune că acest cortera compus din Locul Preasfânt, Locul Sfânt şi curte. După cum am arătat în alte lucrări pe tema Orientalia, acest tip de arhitectură aunui sanctuar exista încă de la sumerieni; cu toate acestea, existau elemente specifice carefăceau ca acest Tabernacol şi, mai târziu, Templu, să fie unic: mobilierul său, destinatunor scopuri practice şi simbolice; faptul că Tabernacolul reproducea Templul dinCeruri166; şi, în mod suprem, prezenţa lui YHVH, manifestată prin slava-kavad. Aşadar,această construcţie portabilă nu era doar un simplu tabernacol, ci era ohel mo’ed, Cortulîntâlnirii cu YHVH!spirituale a morţii, îngropării şi învierii credinciosului în identificarea sa cu Mesia.165 În definitiv, termenul tavnit semnifică un tipar profetic.166 Exodul, 25:9; 26:30; Apocalipsa, 11:19; 15:5; 16:1,17. 85
  • 86. Structura şi dimensiunile Tabernacolului (Mişkan). Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_tabernacle.php Acest cort de mari dimensiuni, de fapt un Tabernacol, era mobilat. Astfel, înQodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, trona aron qodeş, chivotul,având peste el kapporeth, „ispăşitoarea” sau capacul ispăşirii. 86
  • 87. Chivotul lui YHVH şi capacul ispăşirii. Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_12.php Qodeş ha-Qodeşim, sau Sfânta Sfintelor, Locul Preasfânt, era despărţit de ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, printr-o catapeteasmă, denumită în evreieşte parokhet. 87
  • 88. Când ieşeai din Locul Preasfânt, imediat în faţa catapetesmei din ha-Qodeş, Locul sfânt, era mizveakh zachav, altarul aurit al tămâierii. Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_11.php 88
  • 89. Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, în stânga eraşulkhan lekhem ha-panim, masa pe care se puneau pâinile în faţa/în Prezenţa lui YHVH. Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_10.php 89
  • 90. Ieşind din Qodeş ha-Qodeşim, Locul Preasfânt, trecând pe lângă altarul aurit al tămâierii şi îndreptându-te spre curte, în ha-Qodeş, adică Locul Sfânt, în dreapta era celebra menorah, sfeşnicul evreiesc cu şapte braţe.167 Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_9.php167 La drept vorbind, principalul simbol evreiesc este menorah. În timpurile moderne, însă, s-a impusMagen David, aşa numita stea cu şase colţuri, „scutul lui David”, deşi acesta este un simbol fără bazăscripturală, ci doar folclorică, filosofică şi istorică. 90
  • 91. În curtea Tabernacolului erau două piese de mobilier sacru: altarul de aramă168 şiligheanul de aramă169. Mizveakh nechoşet: altarul de aramă. Imagine preluată de pe http://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_7.php168 Altarul de aramă: mizveakh nechoşet (ebr.).169 Ligheanul sau cuva de aramă: kiyor nechoşet (ebr.). 91
  • 92. Kiyor nechoşet: ligheanul sau cuva de aramă. Imagine preluată de pehttp://www.templebuildersministry.com/Index_Tabernacle_of_Moses_8.php 92
  • 93. Imagine preluată din Biblia cu referinţe, versiunea Dumitru Cornilescu, listă corecturi Miodrag Recheşan, imagini Silvian Guranda. Cititorii Sfintelor Scripturi ştiu faptul că traseul (Marelui-)Preot era din exteriorspre interior, dar în reprezentările de mai sus am pus modul în care Dumnezeirea „privea”din interior spre exterior. Întrebarea este: ce relaţii există între Yeşua Mesia şi cortul unde oamenii seputeau întâlni cu Dumnezeu? Din câte se vede, Sanctuarul era o construcţie care, în exterior, arăta umilă, dar îninterior era splendidă, compusă din elemente lucrate măiestrit. Era ca şi cum creatorii decultură materială descinşi din spiţa lui Tubal-Qain fuseseră răscumpăraţi din păcatul lor,iar creativitatea şi iscusinţa lor fuseseră recuperate şi convertite spre materializarea unorscopuri grandioase.170 Dar, în întregul său, întemeierea Sanctuarului şi existenţa sa eraupurtătoare de mesaje simbolice: la cortul întâlnirii, oamenii mergeau pentru a se întâlni cuYHVH, pentru a-I sfinţi Numele, pentru a I Se închina, a-L lăuda, a-şi ispăşi păcatul şi a-şi reface relaţia cu Dumnezeirea. Astfel, Sanctuarul tipiza sau prefigura pe Yeşua Mesia170 Din acest punct de vedere, credem că divinitatea răscumpără şi transformă omenitatea, şi dăm dreptatelui R. Niebuhr, autorul celebrei Christ and Culture: Mesia va răscumpăra şi va transforma cultura. 93
  • 94. venit să „cortuluiască” printre oameni (Io. 1:14), în care oamenii se pot întâlni cuDumnezeu. Rugăm cititorii să cumpănească asupra câtorva simple gânduri:1. Yeşua este chivotul de lemn neputrezitor (Psalmii, 16:10; Fap. 2:27,31; 13:35), om (salcâm), şi totuşi Dumnezeu (aur);2. capacul ispăşirii reprezintă scopul venirii Sale în lume (Evrei, 2:16,17b);3. în chivot era Legea (Exodul, 25:16), după cum şi în străfundurile Fiinţei sale era Legea (Psalmii, 40:8; vezi şi Psalmii, 37:31; Ier. 31:33; II Corinteni 3:3; Evrei 10:16);4. în chivot era toiagul înflorit al lui Aharon (Num. 17:10), simbolizând viaţa fără moarte a lui Yeşua (Io. 1:4; 11:25,26a);5. în chivot era omerul cu mană (Exodul, 16:32,33): Io. 6:32-35, 48-59;6. catapeteasma dintre Locul Preasfânt şi Locul Sfânt, ruptă în mod supranatural la moartea lui Yeşua (Matei, 27:51; Marcu, 15:38; Luca, 23:45) semnifica trupul Său (Evrei, 10:20);7. masa de aur pe care erau puse turtele sfinţite (Exodul, 25:23-29; 37:10-16) face trimitere la Yeşua, care poartă cele 12 triburi evreieşti;8. pervazul mesei (Exod 25:25; 37:12) semnifică siguranţa credinciosului în Mesia (Io. 10:28b,29b);9. sfeşnicul (Exodul, 25:31-40; 37:17-24) şi lumina aruncată de el asupra turtelor îl arată pe Yeşua (Io. 1:4-9; 3:19; 12:35,36,46; 8:12; 9:5);10. terminaţia fusului sfeşnicului Îl reprezintă tot pe Mesia (Apocalipsa, 1:12,13), care-Şi susţine braţele/adunările şi de la care acestea iau lumină;11. untdelemnul171 de măsline pentru sfeşnic (Exodul, 27:20,21; Leviticul, 24:1-4) era curat, fără drojdii, fiind obţinut prin zdrobire: el semnifică Persoana lui Yeşua, zdrobit sufleteşte în Ghetsemane172 (Matei, 26:36; Marcu, 14:32);12. untdelemnul pentru ungerea sfântă (Exodul, 30:22-33) semnifica prezenţa Duhului Sfânt asupra slujbaşilor pe care-i sfinţea (profeţi, mari-preoţi, regi) şi a obiectelor consacrate173;13. Duhul Sfânt şi slava kavod a lui Dumnezeu, pogorâtă şi umbrind Cortul în Exodul, 40:34,35, şi care se depărtase de Templu din timpurile profetului Ezechiel (Ezechiel, 10-11) Se sălăşluieşte în templul trupului fiecărui credincios mesianic la nivel individual (I Corinteni, 6:19,20) şi în templul comunitar al adunării laolaltă a credincioşilor mesianici (I Corinteni, 3:9-17,23; Efeseni, 2:20-22; Evrei, 3:6; I Petru, 2:5). Mai mult decât atât, în cultura ebraică din perioada celui de-al doilea Templu,atunci când vorbeai despre „cort”, nu te gândeai numai la Cortul întâlnirii, ci şi la ultimul171 Untdelemen: şemen (ebr.).172 Geth-Semane: Ca şi în cazul altor cuvinte, Dumnezeu, Marele Filolog, a făcut ca termenul Geth-Semane, „Teasc de untdelemn” (gr, Strong 1068, din ebraicul gath, Strong 1660, şi şemen, Strong 8081),locul unde erau zdrobite măslinele, să fie locul unde zdrobirea lui Yeşua Mesia a făcut posibilă dăruireaDuhului Sfânt şi ungerea credincioşilor de către El. Alte jocuri de cuvinte divine ar fi, de pildă, naştereaPâinii vieţii în Beth-Lechem, „Casa Pâinii”, sau suferinţa (gr., paschein), care a avut loc de Paşte (ebr.,Pascha).173 Untdelemnul poate fi aplicat bolnavilor, conform Leviticul, 14, însoţit de rugăciunea de vindecare,conform Epistolei lui Iacov, 5:13-16. Vezi, de ex., http://www.domini.org/tabern/tabhome.htm şihttp://www.hebroots.com/tabernac.html 94
  • 95. praznic din calendarul liturgic evreiesc. Acest praznic era Chag ha-Sukot, PrazniculCorturilor/Colibelor. De unde provenea şi ce semnifica acest praznic? În aşa-numitul „Vechi Testament”174, YHVH poruncise ţinerea anumitor praznice,„Praznicele lui YHVH”.175 El stabilise o serie de zile când poporul Său era chemat la Sinepentru a se întâlni cu Cel Preasfânt şi a celebra relaţia cu El. Pentru Yeşua, evreu autentic, Praznicele lui YHVH aveau o semnificaţieimportantă din punctele de vedere religios, agricol, etnic, istoric, şi cu certitudinetipologic. Istoria mântuirii, Heilsgeschichte, pare să se grefeze pe Praznicele lui YHVH,şi este foarte probabil ca Yeşua să se fi „făcut trup de carne”, adică să se fi născut chiarde Praznicul Corturilor. Desigur, în concepţia evreiască cortul mai semnifică şiefemeritatea, în contrast cu statornicia lăcaşelor lui Dumnezeu. Vezi şi II Corinteni,5:1-9. (Acest subcapitol este în curs de elaborare.)174 A se vedea Exodul, 23; Leviticul, 16 şi 23; Deuteronomul, 16 etc.175 „Sărbătorile Domnului”, în versiunea Dumitru Cornilescu, 1923. 95